Consilierea Familiei și Terapii de Familie

I.Consilierea familiei și terapii de familie

Indiferent de formulele pe care le cunoaște astăzi viața de familie , dinamica și transformările care au loc în sânul acesteia reprezintă izvorul nesecat din care apar și se dezvoltă bucuria sau suferința indivizilor , eficiența sau ineficiența lor ori adaptarea sau neadaptarea la cerințele societății moderne .

Familia este contextul în care individul evoluează pe tot parcursul vieții sale, iar consecințele unei funcționări deficitare se reflectă întotdeauna negativ în starea de sănătate psihică și somatică a acestuia, dar și în dezechilibrele și suferințele sociale. În acest sens, terapiile de familie încearcă să învețe oamenii să interacționeze responsabil în cea mai importantă structură a vieții lor –inimitatea și solidaritatea familială-astfel încât să își mențină sănătatea și armonia.

Terapiile de familie reprezintă modele viabile de asistare și facilitare a echilibrului sistemului familial aflat în impas , instrumente moderne de acțiune, preventive și curative în egală măsură, în slujba familiilor disfuncționale .

Terapeutul este cel care oferă cuplului aflat în impas o perspectivă neutră,obiectivă asupra situației existente.El este cel care poate dezvălui celor doi parteneri alternativele reale de rezolvare a problemelor familiale,cu avantajele și dezavantajele fiecăreia,fără a impune alegerea vreuneia.De asemenea,terapeutul este cel care îi poate ajuta pe cei doi parteneri să se cunoască mai bine, să se poată detașa de anumite probleme sau chiar să le evite.

Cele mai importante disfuncționalități pentru care se apelează la un consilier terapeut sunt (I.Mitrofan și C.Ciupercă,2002):

-o imagine de sine negativă,sentimente și păreri despre ei înșiși defavorabile;

-comunicarea cu ceilalți membri ai familiei indirectă,vagă și nesinceră;

-regulile folosite în sistemul familial sunt rigide,depășite sau neacceptate de ceilalți;

-relațiile extrafamiliale sunt puține și formale.

Totuși,trebuie precizat faptul că puține persoane sunt în măsură să identifice problemele cu care se confruntă, fie din cauza ignoranței, fie din cauza indiferenței.

Sunt, de asemenea, situații în care indivizii reușesc să dea impresia unei căsnicii fericite, considerând chiar un success aparența exteriorizată.Și această categorie de indivizi are nevoie de consiliere psihologică.Orice familie poate spera să-și îmbunătățească calitatea vieții dacă fiecare membru al ei este gata să recunoască problemele cu care se confruntă,dorește șă schimbe ceva și, mai ales, face ceva pentru ca shimbarea în bine să se producă.

a)Puterea în cuplu

Reprezintă cauza a numeroase disensiuni, pentru că cei doi parteneri împart puterea în mai multe feluri. Problemele care apar pornesc în special de la ignorarea ideii potrivit căreia relația modernă de parteneriat presupune reciprocitatea puterii și autorității pe diferite niveluri. Faptul că orice diferență este văzută ca o sursă de inegalitate crează impresia că toate sarcinile și toate rolurile po fi îndeplinite,în egală măsură aât de femei , cât și de bărbați. Este, evident ,o impresie greșită, care nu ține cont de anumite elemente de speificitate, care diferențiază cele două sexe.În plus,există diferențe importante de la un cuplu la altul în ceea ce privește rolurile asumate ,în funcție de particularitățile persoanelor implicate , dar și ale relației respective.

Egalitatea în cuplu este posibilă , fără ca acest lucru să însemne eliminarea diferențelor, ci doar echilibrarea domeniilor și a nivelurilor în care cei doi parteneri își exercită auoritatea și puterea, printr-o complemetaritate a rolurilor.

Adică,”autoritatea și puterea între cele două sexe pot fi relativ egal distibuite, în condițiile în care suma actvităților (și a importanței acestora)desfășurate de o femeie este egală cu suma activităților(și a importanței) desfășurate de un bărbat” ( (I.Mitrofan și C.Ciupercă, 2002,pg.117).

Echivalența activităților desfășurate în cuplu de către cei doi parteneri duce la o echilibrare a raporturilor de autoritate și putere. Numărul activităților desfășurate de către cele două sexe nu este identic, el variind și în funcție de importanța pe care cuplul o acordă fiecărei activități în parte .În plus , pot exista,în funcție de context, anumite negocieri (boală, examene, apariția unui copil, decesul unui părinte,etc…). Partenerii pot împărți puterea în mai multe feluri. De exemplu, un soț poate să ia toate deciziile privind modul în care se cheltuiesc resursele familiei, în timp ce celălalt poate stabili patternul de socializare al copiilor . Bărbatul poate fi într-o poziție superioară sau inferioară în raport cu femeia , în diferite arii de competență, sau alternativ, într-un aranjament care fie satisfăcător petru ambii parteneri.

Unul dintre indicatorii principali care definesc raportul de autoritate și putere îl reprezintă conceptul de “luare a deciziilor”.Luarea deciziilor nu este sinonimă nici cu autoritatea, nici cu puterea, pentru că este posibil ca o decizie să fie luată de un membru al cuplului, fie pentru că partenerul său l-a delegate în acest sens, fie pentru că celălalt nu este interesat. Adică,dacă un membru al cuplului are o capacitate decizională mai mare decât ceălalt, acest lucru nu înseamnă neapărat și o autoritate sporită față de partener.Trebuie amintită aici și situația în care intervin anumite expectații greșite privind autoritatea și puterea pe care trebuie să le aibă un individ dintr-o anumită clasă socială.(exemplu:bărbatul dint-o clasă socială inferioară, care pretinde autoritate pe baza modelului tradițional vs. soția contemporană, care deține o autoritate substanțială).Discrepanța între autoritatea pe care bărbatul crede că ar trebui să o aibă și puterea pe care o deține, în mod real reprezintă o sursă importantă de insabilitate maritală.

Totuși, în societatea contemporană, raporturile de autoritate și putere tind să devină negociabile și sunt extreme de schimbătoare, în funcție de apariția, dispariția au modificarea unor factori cu rol important în influențarea cauzelor care generează aceste raporturi. Orice negociere sau redefinire a importanței unui indicator poate avea ca efect o modificare a autorității în cadrul cuplului.

b)Problemele de ordin sexual

Generează , de asemenea, multă nelinițe în viața conjugală. Problemele sunt legate de durata, calitatea și frecvența raporturilor sexuale. Semnificațiile simbolice pe care le atribuie cei doi parteneri actului sexual sunt foarte diferite:”a face dragoste când vrea ea, poate confirma unui bărbat iubirea soției lui, pe când , pentru o femeie, a face dragoste când vrea el , poate însemna că soțul se folosește de ea sau că o domină. O femeie respinsă crede că nu mai este atractivă, pe când un bărbat se simte jignit dacă observă o lipsă de entuziasm sau neimplicarea soției în actul sexual”(I.Mitrofan și C.Ciupercă,2002,pg.121).Aceste diferențe crează disfuncții și nemulțumiri.

Specialiștii susțin că problemle sexuale apar în cuplu doar atunci când există o proastă comunicare între parteneri. Mulți indivizi care declară că își iubesc partenerul au așteptări în viața intimă despre care preferă să nu discute cu partenerii lor,ceea ce reprezintă un paradox, întrucât exprimarea dorințelor ar trebui să se desfășoare mult mai ușor într-o relație intimă.

Secolul XX a marcat răsturnarea concepției potrivit căreia , în actul sexual femeia este elementul pasiv, în timp ce bărbatul este elementul activ. S-a ajuns chiar la concluzia că femeia timpului nostru a devenit activă-pasivă, în timp ce bărbatul a rămas mai mult pasiv-activ.

Multe nemuțumiri legate de viața sexuală pornesc și de la faptul că,uneori, faptul că și femeia posedă dorință sexuală, poate chiar mai puternică decât a bărbatului este ignorat. Există însă și situații în care, bărbații care conștientizează această realitate devin foarte neliniștiți, stresați că, dacă nu își vor satisface partenera ,riscă să o piardă.

Schimbarea de viziune privind poziția activă a femeii în cadrul actului sexual a generat și un alt efect negativ,legat de preocuparea excesivă a bărbaților entru propria performață, de multe ori dorința sexuală fiind înlocuită cu dorința orgasmului.

“În esență , femeia a devenit și ea sclava sexului, și, implicit a bărbatului, chiar dacă feminismul crede că a făcut din bărbat sclavul femeii.Plăcerea este prea mare pentru a refuza căutarea orgasmului, iar stigmatul a devenit din ce în e mai mic. Există o isterie masculină la fel de apsătoare ca și isteria feminină[…]Prin urmare,indivizii tind să nu-și mai păstreze controlul asupra sentimentelor și senzațiilor, asupra felului în care se manifestă în fiecare aspect al relației sexuale de cuplu,pentru că nu ar avea decât de pierdut :lipsiți de spontaneitate și/sau inhibați ,s-ar condamna singuri la necunoașterea împlinirii sexuale . De aceea se încearcă ieșirea din normele schematice ale sexului tradițional” (I.Mitrofan și C.Ciupercă,2002,pg.126).

În cadrul ședințelor de consiliere psihologică , cei doi parteneri trebuie sfătuiți să discute sincer unul cu celălalt în legătură cu ceea ce îi satisface ,pe fiecare în parte,dar să nu neglijeze nici aspectul nonverbal al comunicării sexuale, pentru că aceste mesaje vorbesc de multe ori mai bine decât cuvintele. Partenerii trebuie să conștientizeze că preferințele sexuale ale celuilalt se pot modifica de-a lungul timpului, dar că, dacă celălalt respinge un anumit fel de activitate sexuală, acest lucru nu înseamnă, implicit o respingere a persoanei.

c) Comportamentele reciproc negative

Într-un cuplu disfuncțional ,dacă unul dintre parteneri se comportă negativ ,soțul acestuia se consideră îndreptățit să răspundă cu aceeași monedă,declanșând astfel un lanț de interațiuni negative.Acest șir de comportamente negative se poate declanșa și dacă acest lucru nu s-a urmărit, pentru că cel care se așteaptă la o critică , răspunde cu o altă critică, cei doi parteneri fiind mereu gata de atac și de contra-atac.Această perpetuare a stării de dizarmonie duce la acumularea conflictelor nerezolvate și la consolidarea unui context negativ , în care este puțin probabil ca problemele să fie rezolvate constructiv

De multe ori partenerii cuplului conflictual au tendința de a interpreta evenimentele dintr-o perspectivă subiectivă, care îi plasează, pe fiecare în parte, în poziția cea mai favorabilă.Această supralicitare a propriului rol este numită de psihologi prejudecata egoistă.Terapeutul trebuie să încerce să îi conștientizeze pe ce doi parteneri că această prejudecată egoistă nu face altceva decât să adâncească prastia dintre ei și să transforme intimitatea într-un permanent câmp de luptă.

II. PRINCIPALELE TIPURI DE TERAPII DE FAMILIE

1) Terapia centrată pe problemă

Această variantă de terapie începe prin a prezenta terapeutului problema cu care se confruntă cuplul,problemă pe care soții pretind că vor încerca să o depășească pentru a putea să rămână împreună. Există însă și situații în care unul dintre soți este foarte hotărât să divorțeze, fără a-i dezvălui celuilalt intențiile sale. El se prezină la teapeut doar pentru a putea spune ulterior că a încercat să își salveze căsnicia, dar că această încercare a eșuat. Această duplicitate face ,de fapt, ca lucrurile să rămână disfuncționale.

Multe dintre disensiunile unui cuplu își au originea în absența flexibilității, terapeuții constatând adeseori că motivele neînțelegerilor pornesc de la regulile dintre cei doi parteneri. Sunt situații în care problemele apar o singură dată, dar și căsnicii în care crizele se succed ciclic.

Terapeutul trebuie să întrerupă acest ciclu și să îi aducă pe cei doi membri ai cuplului într-o direcție armonioasă,continuă.Se poate întâmpla însă ca terapeutul să simtă că unul dintre membri cuplului îl depășește pe celălalt în dezvoltare, iar calea cea mai indicată este divorțul. De asemenea , terapeutul poate sesiza și situațiile în care unul dintre parteneri dorește să soluționeze probleme, în timp ce celălalt evită soluționarea lor și se centrează pe altele.Sunt și cazuri în care membrii unui cuplu vor să trăiască separate în timp ce fac terapie, dar acest lucru este nerecomandat .Majoritatea terapeuților consideră că a face terapie pe un cuplu separat reprezintă o pierdere de timp, iar ședințele de terapie se transformă în acest fel doar în conversații despre probleme, în loc să fie încercări de rezolvare a problemelor.

Locul și rolul terapeutului

Terapeutul joacă în tot acest demers un rol asemănător rolului unui negociator sindical a cărui implicare de partea uneia dintre părți complică rezolvarea problemei.Totuși, în timpul demersului terapeutic se poate întâmpla ca propriile lui prejudecăți legate de viață , de relațiile dintre bărbați și femei să iasă la suprafață în timp ce încearcă să rezolve problemele celorlalți. Ca reacție la experiența acumulată în consilierea altora, de multe ori chiar mariajul terapeutului suferă schimbări importante. Depinde însă de maturitatea, experiența și profesionalismul lui să depășească aceste capcane și să-i ajute pe cei care-i solicită ajutorul să iasă din impas.

Pentru a reuși să îi motiveze pe membrii cuplului disfuncțional să îi urmeze indicațiile, el poate alege două căi diferite:

1)abordarea indirectă, când îi determină pe parteneri să vorbească despre tot ceea ce au încercat să facă pentru a rezolva problema cuplului.Conștientizându-și nereușitele ,partenerii cuplului consiliat sunt mai dispuși să urmeze indicațiile terapeutului.

2)abordarea directă,când îi determină pe cei doi să povestească despre cât de gravă este situația lor.Astfel, terapeutul folosește disperarea celor doi drept motivație în acceptarea sfaturilor lui.

Terapeutul trebuie perceput ca o persoană autoritară și credibilă.El are la dispoziție una din următoarele două variante: de a spune oamenilor ce pot să facă, atunci când dorește ca ei să facă ceva anume, sau ce să nu facă, atunci când nu dorește ca ei să facă ceva anume. Dacă arată că își cunoaște meseria, există mari șanse ca oamenii să facă ceea ce li se cere.

De asemenea, felul în care descrie sarcina este deosebit de relevant. El se poate exprima la modul”Vă voi cere să faceți ceva ce vi se va părea, poate, stupid sau ciudat…”În felul acesta,cei care vin la terapie aceptă altfel sarcina.

La următoarea întrevedere terapeutul trebuie să verifce tema pentru acasă .Se poate întâmpla ca sarcina să fi fost îndeplinită, să fi fost îndeplinită doar parțial, sau să nu fi fost îndeplinit deloc .Evident, dacă familia a îndeplinit sarcina, ea trebuie felicitată, dar dacă sarcina a fost îndeplinită doar parțial, este necesară o explicație legată de ce nu s-a îndeplinit în întregime.

Terapeutul trebuie să fie ferm și să nu accepte cauze care ar putea genera recidive în acest sens în viitor. Dacă se întâmplă ca membrii familiei să nu își îndeplinească sarcina, cea mai bună atitudine din partea terapeutului este aceea de a arăta faptul că aceșia au pierdut o bună oportunitate de a ieși din impas. În plus, dacă în timpul întâlnirii apar și alte probleme, terapeutul poate arăta că îndeplinirea sarcinii pentru acasă ar fi eliminat aceste probleme.

Accentuarea unui sentiment de vinovăție îi poate motiva pe parteneri să nu mai repete această situație și să rezolve mult mai prompt în viitor sarcinile trasate.

Abordarea problemei maritale:

a)Terapeutul trebuie să evite minimizarea problemelor. Indiferent de problemele care există în cadrul unui cuplu, terapeutul nu trebuie să încerce să atenueze impasul prin minimizarea lucrurilor, pentru că, în caz contrar, cei care i s-au adresat pot considera că el nu înțelege gravitatea situației, fapt care duce chiar la renunțarea de a mai face terapie. Chiar dacă multe prbleme par la prima vedere minore, în spatele lor se pot ascunde altele, mult mai importante decât cele pentru care s-a cerut inițial consilierea.

b)Terapeutul trebuie să evite lucrurile abstracte, cerând partenerilor unui cuplu să se concentreze pe comportamente concrete și pe reguli precise, care să ducă la schimbare.

c)Terapeutul trebuie să evite să fie prins într-o coaliție. El trebuie să rămână imparțial, să nu țină cont de similitudinea de sex cu unul dintre parteneri. De asemenea, propriile prejudecăți trebuie ținute departe de schimbările pe care cuplul consiliat le caută.

d)Terapeutul trebuie să accentueze rolul prezentului și să evite trecutul, pentru că , de multe ori, partenerii văd situația lor actuală ca o consecință a unor lucruri petrecute în trecut. Terapeutul trebuie să caute în prezent ceea ce poate pemite iertarea și depășirea situației conflictuale. Există însă, în trecutul partenerilor și elemente care, activate în prezent, duc la depășirea situației neplăcute și nefericite din prezent (ex. Motivele care îi făceau pe cei doi fericiți în trecut, care pot fi reactualizate în noua conjunctură )

e)Terapeutul trebuie să evite adoptarea unor poziții ireversibile de către pateneri. Întotdeauna trebuie păstrată portița deschisă către dialog , iar viața cuplului trebuie să-și păstreze flexibilitatea.

2)Terapia centrată pe comunicare

Buna comunicare presupune un mesaj corect recepționat. Pentru ca acest lucru să fie realizabil trebuie ca cel care transmite mesajul să fie precis în exprimare, dar și să se asigure că celălalt a înțeles corect sensul informațiilor sale. De asemenea, cel care recepționează mesajul trebuie să se asigure că percepția lui este corectă.

Se întâmplă însă deseori ca intenția și impactul unui mesaj să aibă conținuturi diferite, iar pentru această situație s-ar putea formul mai multe explicații:

1.Același mesaj poate avea impact diferit, în funcție de tonalitatea vocii sau starea de spirit a celui care transmite informația.

2.Starea de spirit a celui care recepteză afectează și ea conținutul mesajului.De exemplu , pentru o persoană deprimată, orice compliment sună fals., pe când , într-o dispoziție mai bună, el poate fi considerat sincer.

3.Mulți oameni au tendința de a presupune că celălalt înțelegeexact ceea ce i se trasmite și sunt foarte uimiți să constate că nu este întotdeauna așa.Este destul de dificil,totuși, să identifici ce simte sau ce gândește o persană,fără să o întrebi.

Așadar, distorsiunile în comunicare pot să apară din cauza celor două componente ale comunicării, și anume: componenta de conținut(care se referă la ceea ce vrei să transmiți) și componenta –sentiment(care se referă la modul în care este rostit un mesaj). Adică, același conținut poate fi spus în moduri diferite, în funcție de starea de spirit pe care o avem în momentul respectiv. Totodată, același conținut pote fi receptat diferit, în funcție de sentimentele pe care le încearcă cel care trebuie să decodifice mesajul. Puțini sunt cei care sunt conștienți de ambele aspecte ale mesajului, pentru că puțini cer sau oferă feed-back, o dimensune a comunicării ce trebuie avută permanent în vedere pentru a se putea evita neînțelegerile, dizarmoniile, dar și pentru a îmbunătăți calitatea relației de parteneriat.

Persoanele flexibile, tolerante și empatice au șanse de a realiza o bună comunicare cu partenerii lor, în timp ce persoanele rigide și intolerante, care socotesc o pierdere de vreme înțelegerea mesajelor celuilalt, au șanse mult mai mici, în timp ce într-un cuplu cu un astfel de partener, amândoi soții au șanse să devină frustrați, necomunicativi și, în ultimă instanță, singuri.

Studiie clinice și psihologice au demonstrat că problemele maritale sunt datorate în special deficiențelor comunicaționale. De asemenea, satifacția conjugală apare ca fiind direct proporțională cu capacitatea de a dialoga sincer cu celălat. Din acest punct de vedere putem observa faptul că partenerii din cuplurile fericite vorbesc mai des decât cei din cuplurile cu probleme despre nemulțumirile și problemele lor, pe care încearcă să le rezolve în mod activ. Între sursele care ridică între parteneri bariere comunicaționale ar fi de amintit :diferențele culturale, difernțele de gen-rol, comunicarea indirectă, folosirea diferită a cuvintelor, presupunerile incorecte și generalizările, comunicarea contradictorie, monologul ori comunicarea defensivă.

Dacă în ceea ce privește diferențele culturale și cele de gen-rol sunt evidente (partenerii evitând să spună unul altuia ceea ce îi deranjează în efectuarea unor sarcini care le sunt atribuite sau impuse, fără a fi dorite sau interiorizate), comunicarea indirectă distorsionează profund calitatea relației de parteneriat. Înțelesul diferit acordat aceluiași mesaj îngreunează comunicarea, ceea ce se întâmplă și în cazul tendinței de a generaliza.

Comunicarea contradictorie se referă la faptul că două sau mai multe mesaje transmise de aceeași persoană se opun între ele, situație în care receptorul nu știe ce să mai creadă, mai ales atunci când și semnalele nonverbale nu concordă cu cele exprimate verbal. Monologul inhibă comunicarea, dar și interacțiunea dintre parteneri, deoarece pentru receptor este foarte frustrant să nu aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu mesajul primit. Comunicarea defensivă este și mai supărătoare, deoarece apare atunci când o persoană se simte amenintă de cealaltă și comunică cu ea ascunzându-se în spatele acestor temeri.

Condițiile esențiale ale bunei comunicări în cadrul cuplului sunt (I.Mitrofan și C.Ciupercă,2002,pg.146):

claritatea(adică expunere sistematică și concisă)

proprietatea(utilizarea termenilor adecvați pentru exprimarea exactă a intențiilor)

naturalețea(exprimarea firească,fără o căutare forțată a unor expresii sau cuvinte)

Agenda ascunsă reprezintă suma ideilor și frământărilor care rămân ascunse, neexteriorizate în fața partenerului și,drept urmare, nerezolvate. Dacă această agendă rămâne ascunsă mai mult timp, insatisfacția și frustrarea vor crește, iar dizarmoniile și disensiunile se vor amplifica. În consecință, partenerii vor începe să se simtă singuri, chiar dacă trăiesc împreună și vor uita să se bucure împreună de viață, chiar dacă vor continua să exteriorizeze o aparență linștitoare. În general, dacă unul dintre parteneri are o agendă ascunsă, este posibil ca el să interpreteze toate mesajele celuilalt prin filtrul acestei agende. El își poate exterioriza frământările în mod indirect, în cadrul unor discuții colaterale, agenda fiind exprimată, dar rămânând în mod conștient ascunsă.

Potrivit specialiștilor exista trei tipuri de agende ascunse:

1)agenda ascunsă negativă, care are ca problemă centrală afecțiunea. Filtrul care operează în această situație ar fi ”soțul/soția nu mă iubește”, în timp ce dovezile sunt adunate pntru a hrăni acest sentiment dureros. Fiecare mesaj este evaluat în termenii acestui filru de afecțiune.

2)agenda de răspuns, care are ca problemă centrală interesul, în timp ce filtrul care operează este ”soțului/soției nu îi pasă de mine, nu îl/o interesează problemele mele”. Toate mesajele sunt filtrate pentru a arăta această lipsă de înțeles sau de răspuns.

3)agenda ascunsă de statut, care are ca problemă centrală influența. Fitrul care operează în această situație ar fi ”soțul/soția nu mă tratează ca pe un egal”. Mesajele sunt filtrate în așa fel în cât să arate că partenerul este unul dominator.

Agendele ascunse apar chiar și în cazul căsătoriilor considerate foarte liniștite și nu trebuie ignorate niciodată.Ele pot semnala supărări mărunte, dar pot fi și serioase semnale de alarmă care indică faptul că un partener care selectează mesajele are un serios bagaj de nemulțumiri acumulate. Oricum, toate indiciile unei agende ascunse trebuie examinate, pentru a se depista ce ascund și ce se află dincolo de ele. Atunci când se blochează canalele de comunicare, membrii cuplului constată deseori că ceea ce îi unește reprezintă mult mai puțin decât ceea ce îi separă. Dar, dacă agendele ascunse sunt eliminate, iar comunicarea devine sinceră și matură, tensiunile se pot risipi, iar armonia poate atenua angoasele conștientizării unor opinii diferențiate.

Agedele ascunse se pot „demonta” pacurgând următoarele etape (I.Mitrofan și C.Ciupercă,2002, pg.153):

1)trebuie să asculți suficient de bine, pentru a putea rezuma ceea ce spune partenerul tău;

2)trebuie să ieși din cadrul punctului tău de vedere și să încerci să înțelegi validitatea punctului de vedere al partenerului;

Oamenii adoptă, de obice, una din următoarele atitudini:

1) De conciliere – este cazul celor careînceacă să rezolve împăciuitor o situație problematică;

2) De blamare – cei care aruncă vina pe ceilalți pentru problemele apărute;

3) Rațională – cazul celor ce iau în calcul toate datele pentru a găsi soluția cea mai potrivită;

4) Nerelevantă – cazul celor evazivi, care-i lasă întotdeauna pe ceilalți să decidă.

Fiecare dintre noi aparține uneia din cele patru categorii. Pentru a-i putea înțelege pe ceilalți trebuie să descifrăm și motivația pentru care aceștia adoptă o pozție sau alta, iar cea mai eficace metodă este aceea de a te pune în locul celuilalt, adică de a imagina diverse jocuri de rol. Capacitatea de a intra într-un joc comunicațional reprezintă un semn al maturității și al dorinței de a rezolva sau evita situații problematice. Aceste persoane au posibilitatea de a crește, de a se dezvolta și de a-și găsi echilibrul și maturitatea, de a îmbunătăți calitatea relației conjugale sau familiale.

Identificarea și negocierea regulilor

Fiecare individ trăiește după anumite reguli. Acestea au fost fie impuse de alții, fie de propria dorință de a face ordine într-o existență care, fără aceste reguli, ar putea scăpa de sub control. Regulile au un rol fundamental și în buna funcționare a vieții de familie. În lipsa lor apar situații de criză, dar situații dificile apar și atunci când aceste reguli suferă de inadvertență ori anomie, ceea ce generează insatisfacție și dizarmonie. Una dintre cele mai eficiente modalități constă în identificarea, cu ajutorul comunicării, a regulilor care ne ghidează viața, păstrarea celor care sut validate la nivel familial și reformularea altora care-și găsesc justificarea doar în egoismul ori prejudecățile unor membrii ai familiei. Negocierea sinceră a rolurilor se poate face însă doar în familiile în care fiecare membru are dreptul la cuvânt.

Indiferent de natura sentimentelor, dacă membrii familiei nu și le cunosc reciproc și dacă nu pot vorbi depre ele unii cu ceilalți, creșterea personală a fiecăruia va avea de suferit. Există familii în care anumite subiecte nu sunt abordate niciodată ,pentru a nu redeschide răni ale trecutului, sau pentru a evita stări de spirit negative. Acest lucru nu face însă decât să scadă încrederea interpersonală, să reducă sinceritatea și să blocheze comunicarea.

Alt aspect al tabuurilor familiale este legat de secrete. Mulți părinți încearcă să ascundă copiilor anumite lucruri din trecut sau din prezent (un copil născut înainte de căsătorie, cazier, un amant sau o amantă, etc..). Ei consideră că, dacă nu se vorbește despre aceste probleme, ele nu există, ceea e nu funcționează chiar așa.

Orice regulă care-i împiedică pe membrii familiei să comenteze sau să știe ceea ce se întâmplă reprezintă punctul de plecare în dezvoltarea uni persoane mărginite, ignorante și lipsite de creativitate, precum și a unei situații familiale pe măsură. În schimb, familia ale cărei reguli permit libertatea aflării și comentării oricărui lucru, indiferent cât ar fi de dureros, are mari șanse să fie o familie care te ajută să crești. Numai dacă se vorbește despre o faptă anume și despre gravitatea ei, se poate evita reapariția ei în viitor.

Mecanismul familial

În fiecare familie au loc interacțiuni și activități care nu se produc la întâmplare. Fiecare membru al familei are timpul său, capacitatea de a gândi, de a simți, energia fizică și emoțională, precum și experința anterioară. Toate acestea reprezintă materia primă care susține mecanismul familial.Cea mai importantă problemă pentru o familie este legată de alegerea unor modalități ineficiente de a gestiona resursele membrilor săi. Una dintre cele mai frecvente plângeri este cea legată de faptul că indivizii consideră că au prea multe lucruri de făcut într-un timp prea scurt.

Mecanisml intern al familiei trebuie să asigure fiecărui membru o evidență concretă a valorii sale, adică fiecare persoană trebuie să aibă sentimentul că a contribuit cu ceva la bunul mers al vieții familiale. În același timp, totul trebuie negociat pentru a fi realizat cu plăcere. Probleme la fel de importante și la fel de frecvente derivă din folosirea timpului care rămâne după ce sarcinile au fost îndeplinite. Acest timp poate fi împărțit în trei categorii: timpul pentru sine, timpul pentru un anumit membru al familiei, timp pentru toți. Mulți sunt cei care se plâng că timpul petrecut împreună de toți membrii familiei este foarte scurt. Alții se arată deranjați de faptul că nu mai pot avea un timp al lor, în care să stea singuri, fără a fi deranjați.

Obiectivele terapiei comunicării în cadrul grupului familial sunt asemănătoare tratării grupului format din persoane străine, adică promovarea individualității membrilor familiei și optimizarea relațiilor interpersonale. Creșterea individuală se poate realiza atunci când nevoile nesatisfăcute sunt verbalizate și înțelese, iar rolurileîn familie bine delimitate și explorate pe măsură.

Terapeuții comunicării pleacă de la premisa că, atunci când membrii familiei vor fi eliberați de propriile inhibiții, își vor dezvolta și o mai mare coeziune familială.

Optimizarea comunicării înseamnă (I. Mitrofan și D. Vasile, 2001):

manifestarea unei cooperări sporite

independență personală

creștrea libertății și deschiderii interacțiunilor

creșterea gradului de securitate al fiecărui membru al familiei

creșterea flexibilității rolurilor în familie

Procesul terapeutic promovează schimbarea comportamentului prin :

ajutarea membrilor familiei să vorbească deschis

sprijinirea celor care par reticenți

criticarea procesului interacțiunii lor

prezentarea fiecărui membru în parte într-o nouă lumină, care le permite celorlalți să se raporteze la el în noi moduri

Un exemplu în acest sens l-ar putea reprezenta situația copiilor care nu sunt obișnuiți să fie ascultați de cei maturi și au, în aceste condiții, tendința de a se face “auziți” prin comportamente indezirabile.

Dacă terapeutul manifestă bunăvoință față de un asemenea copil, el poate învăța să își exprime sentimentele prin cuvinte și nu prin acțiuni. Astfel, interacționând cu cineva care îi ia în serios, copiii sunt ajutați să se maturizeze mai repede.

Căile terapeutice care pot provoca schimbarea sunt:

a) Modelarea ascultării

În timp ce membri familiei vorbesc, terapeutul ascultă cu atenție, demonstrând vorbitorului ce anume îl face să simptă că vrea să fie auzit și înțeles, iar celorlalți membri ai familiei de ce nu trebuie să îl întrerupă, să nu se certe sau să nu se agreseze.

b) Analiza

După ce s-au exprimat, membri familiei sunt ajutați să analizeze cele spuse, în primul rând sentimentele și nevoia de a fi ascultați de ceilalți. În acest fel li se oferă șansa de a explora de ce aceste sentimente sunt prezente și, mai ales de ce au fost ele reținute. Ipoteza de la care se pornește ar fi aceea că familiile pot schimba ceea ce pot înțelege. (I. Mitrofan și D. Vasile, 2001) – “dacă comportamentul înseamnă comunicare, atunci modul de a schimba comunicarea înseamnă schimbarea comportamentului “

c) Aducerea la lumină a “mesajelor acoperite”

Specialiștii în comunicare susțin că toate evenimentele și acțiunile oamenilor încearcă să comunice ceva anume. Astfel, anumite simptome pot fi considerate mesaje acoperite care furnizează informații asupra relațiilor. Dacă un simptom este de fapt, un mesaj acoperit, transformând acest mesaj într-unul deschis, simptomul nu mai apare .

Potrivit acestei strategii, schimbarea nu vine însă din interiorul sistemului, ci din exterior, terapeutul fiind o persoană din afara familiei. De pe această poziție, exterioară familiei, el are două posibilități: aceea de a releva anumite secvențe problematice sau de a le manipula pentru a provoca o schimbare terapeutică.

În primul caz, strategia se bazează pe puterea interiorului, depinzând de coperare și de dorința de schimbare.

În cea de a doua variantă, strategia constă în a “învinge “familile cu propriile lor jocuri interacționale, cu sau fără cooperarea acestora. Aceste strategii manipulative au format baza terapiei de familie strategică, care este un produs al teoriei comunicaționale.

Tehnicile terapiei de familie comunicaționale sunt similare cu cele ale terapiei de grup analitic și de sprijin. Rolul terapeutului este acela de dirijor de proces, modelul familiei fiind cel al unui grup democratic. Terapeutul se raportează democratic la membrii familiei, așa cum ei se așteaptă să procedeze unul față de altul.

În terapia de familie axată pe comunicare, tehnicile și procedeele strategice au fost, de cele mai multe ori, derivate din paradigma teoretică . Procedeul lui Watzlawick (1966 apud I. Mitrofan și D. Vasile, 2001) structurează un ghid de 5 sarcini pentru familia – problemă, care este solicitată să parcurgă și să completeze ghidul – interviu în prezența tuturor membrilor săi.

Aceste solicitări sunt :

să decidă împreună principalele lor probleme de familie

să planifice o “ieșire” (un program comun în afara casei )

părinții să discute despre cum s-au cunoscut

să discute toți despre înțelesurile unui proverb

să identifice greșelile fiecăruia și să își asume fiecare persoană propria vină

În timp ce familia lucrează la aceste sarcini, terapeutul observă, dintr-o cameră alăturată, modelele de comunicare, metodele de formulare a deciziilor și fenomenul “țapului ispășitor”. Totuși deși foarte util pentru cercetarea familiei, acest tip de interviu structurat nu a câștigat mult teren ca instrument clinic.

Tehnicile de comunicare s-au structurat progresiv în trei modele strategice pornind de la înțelegerea din ce în ce mai clară a modului în care familiile se dovedesc rezistente la schimbare:

strategia axată pe învățarea regulilor comunicării clare

strategia axată pe analiza și interpretarea modelelor comunicaționale

strategia axată pe manipularea interacțiunilor printr-o varietate de manevre

Inițial, terapeuții comunicării au încercat să convingă familiile să accepte responsabilitatea reciprocă, dar, ulterior, izbindu-se la rezistența familiei la schimbare, terapeuții au solicitat familile să își autodefinească problema. Fiecare membru al familei își comunică problemele, iar dacă cineva se exprimă confuz, terapeutul evidențiază acest lucru și insistă pe regulile de comunicare clară. Virginia Satir (1964) apud I. Mitrofan și D. Vasile (2001) a fost cea care a încercat conturarea următoarelor reguli:

1) Fiecare trebuie să vorbească în numele său, la persoana întâi, referitor la ceea ce simte și ce crede;

2) Fiecare trebuie să formuleze afirmații personale, în legătură cu probleme personale. Opinile și judecățile de valoare nu trebuie să treacă drept principii generale. A avea opinii reprezintă un pas necesar pentru a discuta și a schimba opinii.

3) Fiecare trebuie să se adreseze și să vorbească direct, nu pe ocolite, unul altuia și unul despre altul . Această regulă exclude ignorarea sau descalificarea vreunui membru al familiei și împiedică stabilirea de coaliții destructive.

Aceste dialoguri sunt dificile și oamenii nu prea pot fi învățați să comunice doar spunându-le cum să o facă. Majoritatea persoanelor implicate încearcă însă, cel puțin pentru moment, urmarea anumitor demersuri terapeutice. Totuși, datorită rezistenței mari la schimbare a familiei, de cele mai multe ori noul comportament durează numai cât timp terapeutul se află acolo.

3)Terapia de familie de tip experiențial

Scopul terapiei de familie de tip experiențial îl constituie în primul rând așa numita “creștere a integrității personale “( tradusă prin congruența dintre experiența interioară și comportamentul exterior). Acestei “creșteri” i se adaugă o mai mare libertate de opțiune, mai puțină dependență și o mai mare extindere a experienței (Malone, Whitaker, Warketin și Felder,1961). Simptomele dureroase cu care se prezintă familia în terapie, deși importante, sunt considerate secundare. Obiectivul terapiei este ca membrii familiei, fiecare în parte, să devină sensibili la nevoile și sentimentele lor și să le împărtășească în cadrul familiei. În acest fel, unitatea familială se poate baza pe o interacțiune vie și autentică .

Virginia Satir (1972, pg.120) enunță astfel scopurile terapiei de familie:

1) fiecare membru al familiei trebuie să fie în stare să relateze complet și onest ceea ce vede și aude, simte și gândește despre el însuși și despre ceilalți, în prezența celorlalți. Adică, fiecare trebuie să fie el însuși în prezența celorlalți.

2) fiecare persoană din familie trebuie să se adreseze și să se raporteze la ea în termenii unicității sale, așa încât decizile să se poată lua mai curând prin explorare și negociere, decât în termeni de putere.

3) este absolut necesar ca diferențele dintre persoane să fie conștientizate în familie și folosite pentru creștere.

Terapia experiențială include elemente raționale și non-raționale. Primele sunt necesare pentru a promova conștientizarea și înțelegerea, celelalte pentru a crește spontaneitatea și sinceritatea. Experimentarea, în mod conștient, a potențialului uman intern ( fantezii, alte aspecte, etc.) ferește oamenii de influențele lor patogene și le eliberează forța de viață, ceea ce duce creșterea conștientizării prin reintegrarea părților reprimate ale sinelui .

Cei mai mulți terapeuți experiențialiști încearcă să accentueze latura afectivă a naturii umane, adică creativitatea, spontaneitatea și abilitatea de a se juca. Alți terapeuți, preluând ideea Virginiei Satir conform căreia principalele probleme și cauze ale nefericirii tuturor familiilor sunt subaprecierea de sine și comunicarea distructivă, ei consideră drept cheia terapiei promovarea unui comportament flexibil, ca urmare a creșterii conștiinței de sine și de ceilalți.

Cei mai mulți terapeuți ai familiei consideră că o sensibilitate sporită și o mai bună maturizare a indivizilor servesc scopul mai general al terapiei de familie: intensificarea funcționalității familiei. Astfel, maturizarea individuală este relaționată explicit cu maturizarea familială.

Clinicienii experiențiali folosesc tehnici educative și forța propriei lor personalități de a crea întâlniri terapeutice, regresie și deconspirarea intimității. În acest tip de terapie, exprimarea sentimentelor și a experienței intime sunt cruciale, anxietatea este stimulată și trăită, pentru că s-a observat că exprimarea furiei și a supărării este urmată de o mai mare intimitate și căldură, comparativ cu situația în care acestea sunt reprimate. Reprimarea lor îi împiedică pe oameni să își dezvolte iubirea unii față de alții. Terapeuții sunt, alternativ, provocativi și calzi-suportivi, încercând să ajute membrii familiei să îndrăznească să își asume riscul de a fi mai anxioși, cel puțin temporar. Acest lucru le permite să dezvolte pattern-uri protective, defensive și să se deschidă în mod real unii față de alții.

Kempler (1973) și Whitaker (1976) susțin că forța esențială în procesul psihoterapeutic îl constitie “întâlnirea existențială”. Adică, terapeutul trebuie să fie persoana care catalizează schimbarea, folosindu-se de impactul său personal asupra familiei. Terapeuții experiențiali încearcă să ajute familia, să-i înțeleagă mai profund experiențele personale, dorințele și fricile. Acești terapeuți adesea se manifestă în terapie impulsivi, adorm sau chiar își mărturisesc visele (Whitaker și colaboratorii săi de la Atlanta Psychiatric Clinic apud I. Mitrofan și D. Vasile, 2001). Ei promovează tehnici de comunicare spontană a sentimentelor de furie, supărare, anxietate, plictiseală, bucurie etc. Printr-o extremă autodezvăluire sunt provocate stări de maximă deschidere familiilor. Prin credința de a fi o “persoană reală “, deschisă , onestă și spontană , terapeutul îi învață pe membrii familiei să fie la fel. Aceasta presupune că terapeutul experiențial își asumă rolul de model sănătos și matur, dar și de persoană ale cărei instincte sunt demne de încredere, un soi de barometru în raport cu care membrii familiei se pot evalua pe ei înșiși.

W.Kempler (1968) susține că în terapia de familie experiențială “nu există tehnici, ci doar persoane (cazuri individuale) ”, ceea ce reiterează faptul că experiențialiștii pun accentul pe puterea creativă a personalității terapeutului. Deci, nu contează doar ce spun sau ce fac terapeuții, cât și ceea ce sunt ei, ce reprezintă ei. Carl Whitaker susține necesitatea ca acest tip de terapeut să fie “o persoană vitală, conștientă și sensibilă, tocmai pentru a trezi aceste potențialități în familie”. Cu alte cuvinte, terapeuții care doresc să stimuleze deschiderea și autenticitatea în comportamentul pacienților, trebuie să fie ei înșiși deschiși și autentici.

Tehnicile utilizate de terapeuții experiențialiști se grupează în două categorii :

1) Tehnnici structurate

Acestea au drept scop să angreneze familia în activități bine structurate cum ar fi sculptura de familie și coregrafia (dansul) cu scopul de stimulare a intensității trăirilor afective pe parcursul ședințelor terapeutice.

Se utilizează, de asemenea, tehnici împrumutate din dramaterapie și artterapie (desenul familiei, modelaj, etc). Aceste tehnici antrenează familia înr-o activitate comună care prilejuiește deblocarea afectivității, spontaneității și comunicării autentice. Membrii familiei sunt ghidați de către terapeut pentru a-și conștientiza propriile trăiri, imaginile de sine și percepțiile reciproce, gândurile și atitudinile nemărturisite pe care le au unii față de alții. De asemenea sunt utilizate exerciții de comunicare în scopul clarificării sentimentelor proprii, înlăturarea lamentărilor legate de trecut. Adică, acum și aici se încearcă găsirea de soluții chiar e către membrii familiei.

2)Tehnici nestructurate

Se aplică în cadrul ședințelor nestructurate, fără o strategie deliberată, insistându-se pe ideea ca familia să fie împreună, pur și simplu, și mai puțin pe ideea ca familia să facă ceva împreună Cel mai important promotor al acestor tehnici este Carl Whitaker, care susține importanța ca terapeutul să fie pur și simplu el însuși, în prezența și cu familiile tratate. La baza acestui model terapeutic se află convingerea împărtășită că terapia ar trebui să fie o experiență intensă, emoțională, “aici și acum”. Implicarea emoțională intensă activează însă puternic reacțiile de transfer. Această orientare recomandă relația de coterapie, rolul coterapeutului fiind acela de a observa relațiile și sentimentele terapeutului față de pacienți (transferul emoțional) și de a le discuta cu acesta după ședință.

Pentru a preveni reacțiile de transfer, Whitaker recomandă menținerea unei priviri de ansamblu asupra întregii familii, privită ca un tot unitar. Împărtășirea deschisă și liberă a sentimentelor și conlucrarea permanentă cu terapeutul sunt caracteristici de bază în terapia experiențială nestructurată. Stilul promovat de Whitaker a fost în mod deliberat excentric și provocator: ațipire în timpul ședințelor, lupta cu pacienții, împărtășirea fantasmelor sexuale, adică un stil de lucru dincolo de întâlnirea personală și intimă, dincolo de teorii și tehnici riguros trasate. Dacă Whitaker promovează stilul provocator, un alt terapeut, Kempler, concepe rolul specialistului drept catalizator, un participant activ la interacțiunile familile. În această calitate el face sugestii și dă directive. Directivele tipice:

membrii familiei să se privească unul pe celălalt

să vorbească într-un fel anume

să folosească sintagma “eu” în exprimarea stărilor, gândurilor și opiniilor.

Totuși, același Kempler consideră că terapeuții trebuie să își limiteze impulsul de a instiga ori forța pacienții în timpul procesului terapeutic. El susține modelul terapeutului spontan, dar nu impulsiv, care reușește păstrarea echilibrului între căldura oferită și exercitarea puterii .

Tehnici expresive integrate în terapia experiențială de familie

Cele mai utilizate sunt:

1. Sculptura familială (realizarea unui grup statuar – fiecare membru îi așează pe ceilalți într-un tablou semnificativ. Sarcina relevă percepțiile fiecărei persoane despre familie. Prilejuiește experimentarea trăirilor emoționale și realizează reprezentări tridimensionale asupra raporturilor dintre soți, părinți și copii.

Ex: poziția “facem față lumii împreună”, poziția “stăpân-sclav”, poziția “tu și numai tu”, poziția “în cârca dragonului”, pe un piedestal” etc..

2. Artterapia familială ( membrii familiei sunt instruiți să deseneze secvențe din viață, pictura familiei sau tabloul familial )

3. Desenul familiei conjugale

4. Tehnicile gestalt-terapeutice

Tehnici bazate pe pe joc de rol și dramaterapie:

-Interviul cu păpușile familiale(ex:un membru al familiei pune în scenă o poveste utilizând păpușile . Are drept consecință exprimarea și iluminarea puternică a conflictelor și alianțelor)

-Tehnicile gestalt-terapeutice(ex: jocuri de rol, tehnica scaunului gol-un scaun gol substituie o persoană, tehnică utilă pentru intensificarea experiențelor emoționale prin activarea amintirilor și reacțiilor refulate, având ca scop deblocarea dialogului între membrii familiei)

Familiile în dificultate primesc astfel, șansa revitalizării relațiilor, a unor interacțiuni mai autenticeși a unei comunicări deblocate.

Schimbarea produsă este evaluată prin efectul de catalizare a expresiei emoționale, în afara ședințelor terapeutice. Totuși rezultatele, în general au fost mai greu de obiectivat în comportamentele schimbate ale fiecărui membru, terapeuții considerând că nu este necesar ca fiecare să se schimbe, cât, mai ales să experimenteze stări emoționale intense care să deblocheze impasul funcțional al familiei în mod spontan.

Un alt indicator important se referă la satisfacția și caracterul activ-creativ al terapeuților pe parcursul terpapiei. În caz de insucces , aceștia sunt plictisiți și nu se lasă antrenați în proces.

Contribuția majoră a terapiei experiențiale de familie este de a ne aminti mereu că durerile și bucuriile individuale nu trebuie pierdute în vedere. Persoana nu trebuie “pierdută” în sistem, ci tratată ca individualitate.

4) Terapia psihanalitică de familie

Acest tip de terapie are drept scop eliberare membrilor familiei de restricțiile inconștiente, în așa fel încât aceștia să interacționeze unul cu celălalt pe baza realității din prezent, nu în baza unor imagini inconștiente din trecut. Terapia psihanalitică încearcă să realizeze schimbarea personalității concomitent cu o creștere din interior. Aceată introspecție se realizează pătrunzându-se în spatele atitudinilor și încercând aflarea motivelor ascunse care determină aceste atitudini. De asemenea, visele constituie o sursă de cercetare, analizându-se motivele ascunse care le determină. Ele sunt considerate a avea un conținut manifest. În mod firesc, familiile se apără împotriva ideii de a-și expune cele mai intime gânduri și sentimente, de aceea psihanaliștii încearcă să le creeze un climat de încredere. De aceea terapia înaintează foarte încet. În terapia de familie psihanalitică există patru tehnici de bază: ascultarea, menținerea neutralității analitice, empatia și interpretarea .

Ascultarea reprezintă o activitate tăcută, dar concentrată. Aici apare o problemă pentru că mulți psihanaliști simt nevoia să facă ceva pentru a veni în ajutorul celor pe care îi tratează . Pentru a stabili însă o atmosferă analitică, este necesar ca terapeutul să asculte și să înțeleagă, fără a se îngrijora în legătură cu ceea ce se întâmplă (asigurarea neutralității analitice). Atunci când, totuși, terapeuții psihanaliști intervin, o fac pentru a exprima o înțelegere empatică , în scopul de a-i face pe membrii familiei să se deschidă. De asemenea, se fac interpretări, pentru a clarifica aspectele ascunse și confuze ale experienței. Pacienții tratați psihanalitc sunt învățați să își exprime gândurile spontan, fără cenzură, modalitatea cea mai eficientă pentru a aduce gândurile inconștiente la suprafață. Așadar membrii familiilor sunt lăsați să discute liber, fără a fi întrerupți din expunerile lor, pentru că se consideră că fluxul spontan al gândurilor și sentimentelor lor oferă sugestii mai importante decât în cazul în care aceștia ar fi întrerupți de întrebări, întrebări care vor fi oricum adresate mai târziu. Din momentul în care familia începe să își discute problemele, terapeutul se abține de la orice comentarii, până în momentul în care se epuizează fluxul spontan al dialogului. De asemenea, psihanaliștii se feresc să ofere sfaturi, ei doar interpretează și propun alternative. Relația maritală va fi analizată la trei nivele și anume: valori și norme culturale, ego-uri centrale și forțe inconștiente reprimate.

Dacă un cuplu se află în armonie la două din cele trei niveluri, oricare ar fi ele, relația poate fi funcțională, chiar dacă neconcordanțele generate de incompatibilitățile celui de al treilea nivel generează conflicte. Dacă partenerii sunt incompatibili la două dintre niveluri, este foarte probabil ca relația să nu dureze. Acest punct de vedere ne poate explica de ce multe cupluri rămân împreună, deși se ceartă în mod constant, în timpce altele, deși par mulțumite împreună, se întâmplă uneori să se destrame brusc.

6) Terapia multiplă de familie

Terapia multiplă de familie are drept scop modelarea comportamentului de sprijin și rezolvarea de probleme în familiile cu dificultăți, printr-o experiență de comunicare în care familiile își împărtășesc problemele, își oferă modele și sugestii și se susțin reciproc într-o “manieră coterapeutică”. Modificara interacțiunilor familiale are la bază modelarea prin analogie, bazată pe comparația, experimentarea, corecția și optimizarea propriului comportament în familie, pe baza altor familii cu probleme similare sau diferite.

Un grup terapeutic familial cuprinde 5-6 familii, adică cca 20-25 de persoane, incluzând în acest grup părinții, bunicii sau copiii. Grupul este condus de un terapeut, asistat de un co-terapeut și doi sau mai mulți observatori cu experiență, un operator video (pentru a înregistra ședințele) și un supervizor. Ședința durează 60-75 de minute, cel puțin o dată pe săptămână și se desfășoară de obicei seara.

Criteriul după care se constituie grupul este acela al neomogenității socio-economice, etnice, religioase, ori de vârstă, inteligență, interese speciale sau nivel economic. Se aplică acest criteriu pentru a evita discuțiile bazate pe preferințe comune și pentru a concentra atenția pe conștientizarea și remodelarea comportamentelor afective și relaționale ale participanțior. Aceștia sunt încurajați să se integreze în grup și li se explică faptul că o dificultate a unui membru al familiei este o dificultate pentru toți. De asemenea, experiența altor familii ajută la o mai bună înțelegere a propriilor comportamente și la optimizarea acestora.

Autorii terapiei de familie multiple pornesc de la supoziția că, indiferent de cultură, mediul social sau ciclul de viață în care se află familiile, ceea ce le unește sau le disipează diferențele, sunt anumite modele de comportament uman de bază, care fie pot ajuta oamenii să “crească “și să trăiască sănătos și creativ, fie să întrețină criza de intimitate, frica reciprocă , lipsa de comunicare ori acțiunile evazive, ambigue, depresia sau boala. Toate cele din urmă sunt privite ca răspuns la anumite comportamente de provocare, iar factorii care le declanșează trebuie depistați și descurajați prin terapie.

Se recomandă crearea unui sentiment de flexibilitate și de libertate de mișcare, iar în acest scop se acceptă chiar mici “nereguli” și chiar disconforturi gen zgomote, sunet de telefon, fluctuații de mișcare, întârzierea participanților , plânsetul unui copil, etc. Fiecare este încurajat să se exprime pe sine însuși, să nu fie marcat de existența unor reguli prea autoritare sau prea rigide .

Terapeuții înceară să stimuleze familiile pentru a se descoperi ele însele, împreună cu terapeuții, de a le transforma, în acest fel, în coterapeuți și de a găsi împreună posibilități de schimbare, de cooperare și de abordare a problemelor într-un nou mod.

Sarcina de bază a terapeutului este însă aceea de a evita discuții sterile care ar avea drept punct de plecare dispute valorice (gen ce și cum fac, ce și cum simt, cum comunică ) care ar putea degenera în insulte, acuzații reciproce, ori atitudini calomnioase care ar putea compromite demersul terapeutic. Participanții trebuie ghidați în direcția observării și înțelegerii comportamentelor și sentimentelor. Terapeutul ajută participanții în sensul că:

dezvăluie semnificații ascunse ale unor expresii jignitoare, semne de respingere sau intoleranță;

scoate la iveală și pune în valoare sentimente ale unora din membrii grupului , de care ceilalți nu sunt conștienți;

provoacă manifestarea unor emoții și sentimente ascunse , înăbușite, reprimate;

favorizează conștientizarea, prin analogie (în subgrupurile și raporturile între generații – ex. subgrupul taților, mamelor, adolescenților, bunicilor ,etc.) a unor interese speciale și a unor moduri de a experimenta viața specifice.

În terapia de grup a familiilor se facilitează :

1) exprimarea în sensul formulării experienței, frustrării și deprivării în cadrul oricăruia dintre subgrupurile în cauză.

2) înțelegerea mai bună și găsirea unor soluții alternative optime pentru depășirea diferendelor dintre subgrupuri.

Un avantaj special îl reprezintă acest tip de terapie pentru familiile care au un membru spitalizat sau bolnav cronic, familii care se simt, în general, izolate și care au posibilitatea de a învăța, prin contact social , despre alte modalități de adaptare și interacțiune cu membrul afectat.

Dificultățile terapeutului în conducerea unui grup de terapie familială multiplă ar fi legate de (I. Mitrofan și D. Vasile, 2001):

a) Supraidentificarea – situație în care 2-3 persoane se susțin simultan într-o problemă emoțională, ceea ce îngreunează celorlalți exprimarea sentimentelor și pot genera confruntări emoționale dificile.

b)Evitarea prin minimalizare :“la fel mi s-a întâmplat și mie” – în scopul de a evita o discuție clarificatoare.

c) Coaliția sau complicitatea negativă – proces prin care un grup de persoane se coalizează împotriva altei persoane, transformată în victimă, adăugând propriile lor acuzații și critici celor pe care le proferează propria familie.

d) Țapul ispășitor – fenomen care constă în învinuirea și reatribuirea responsabilității unui singur membru al familiei pentru cauzarea suferinței sau proasta funcționare a întregului sistem.

e) Folosirea codurilor secrete, verbale sau nonverbale. De multe ori se poate întâmpla ca terapeutul să fie surpins de aceste coduri la care nu are acces și să se simtă confuz, șocat și chiar incapabil să controleze evenimentele. Se poate întâmpla ca unele familii să se dovedească mai eficiente în “spargerea acestor coduri”, ca urmare a propriilor lor experiențe de codificare a secretelor și să sară în ajutorul terapeutului .

f) Dirijarea crizelor individuale

În ceea ce privește terapeutul, acesta are câteva variante :

susținerea directă a persoanei în cauză, prin încurajare, interes și înțelegere. Un membru furios care dorește să se retragă trebuie lăsat să plece dacă se manifestă agresiv în scop manipulativ, sau trebuie sprijinit, dacă starea lui este aceea a unui disconfort real.

ignorarea crizei pentru moment, pentru a rezolva problemele mai târziu

încurajarea grupului să reflecteze și să exprime emoțiile declanșate și să emită sugestii în legătură cu ceea ce s-ar putea face.

În situația în care o familie refuză să se mai prezinte, acesta va telefona sau chiar va face o vizită la domiciliu, pentru a constata ce s-a întâmplat. Dacă motivul refuzului de a mai participa este cauzat de o eroare terapeutică (neatenție, lipsă de suport, etc) sau de comportamentul provocativ al grupului, familia respectivă poate fi invitată cu “scuze” să se reîntoarcă la grup și să discute deschis sentimentele negative pe care le resimte (mânie, revoltă, dezaprobare ).

Principalul avantaj al acestui tip de terapie ar fi acela că, dacă în terapia obișnuită de grup, familia fiecărui membru participant este prezentă doar în planul imaginației, iar anumite temeri și frământări sunt aduse în discuție filtrate sau chiar deformate de forțele inconștiente ale fiecăruia, în această situație se pot confrunta și compara toate trăirile și percepțiile personale cu realitatea comportamentală a membrilor familiei, față de care ele sunt resimțite sau atribuite, adică cu realități observabile. Acest lucru poate duce la optimizarea relațiilor și reechilibrarea familiilor.

Unul dintre motivele pentru care terapia de grup funcționează eficient se bazează pe faptul că oamenii sunt mai obiectivi în legătură cu problemele altora, comparativ cu problemele pe care ei înșiși le au. Când analizează un alt cuplu, pot sesiza mai ușor cauzele disfuncțiilor, pot identifica mai repede soluțiile ieșirii din impas. Dimpotrivă, când încep să vorbească despre problemele lor devin mai ezitanți, se blochează mai des, tonul vocii se modifică și la fel se întâmplă și cu maniera de apreciere.

Ceea ce face terapia de grup să fie eficientă, sunt doi factori de bază: lucrul în cuplu și lucrul în grup. Membrii grupului pot vedea fiecare cuplu în acțiune și îi oferă observații prețiose cu privire la modul în care ajung să se certe, să își întindă unul altuia capcane sau să evite intimitatea. Factorii curativi ai grupului sunt astfel puși în mișcare. Dacă terapia începe cu o fază dinamică, generată de universalitatea problemelor și trăirilor,mai apoi fiecare grup capătă un stil propriu de lucru. În timp ce insight-ul este vital pentru unele grupuri, altruismul sau feed-back-ul sunt mai importante pentru altele. Grupul reprezintă, de fapt, un microcosmos al comunității maritale, în care cuplurile și partenerii își manifestă stilul de a se comporta în societate, precum și de a-și înțelege, semnifica și apoi resemnifica experiențele de conviețuire și dezvoltare personală. Etapa finală este menită să consolideze câștigurile și să valideze progresele, parafând schimbarea mult dorită.

III.Consilierea familiei și terapia de familie în anumite situații de viață

1 Exercitarea rolurilor familiale

Rolurile familiale și cele legate de carieră sunt interdependente. Cele tradiționale îndeplinite de ambele sexe au influențat natura relației familie-carieră. Schimbările recente în structura familiei și în cadrul slujbei creează presiuni, care determină familiile să redefinească această legătură.

Specialiștii în dezvoltarea carierei în domeniile educaționale, comunitare și de afaceri trebuie să înțeleagă conceptele de bază ale familiei și carierei și să devină mai eficienți în a-i ajuta pe indivizi să integreze rolurile familiale și de carieră, astfel încât acestea să-i satisfacă și pe ei și familiile lor.

Este util să oferim un răspuns la întrebarea: “Cât de importantă este cariera pentru femei?” Miller în 1984 citează un studiu, conform căruia 87% dintre femeile chestionate au un simț dezvoltat al împlinirii profesionale, 58% preferă o slujbă în afara căminului.

Modelele de dezvoltare a carierei pentru femei variază și au fost influențate în mod tradițional de solicitările familiei. Există tendința către o participare mai puternică, pe termen lung a femeilor pe piața forței de muncă. Câțiva autori au dezvoltat anumite idei pentru a descrie aceste modele. Harmon în 1967 sugerează 5 modele: (1) cele fără experiență de muncă, (2) cele ce muncesc doar până la căsătorie și/sau nașterea copiilor, (3) cele ce combină slujba cu căsnicia și/sau copiii, (4) cele ce reintră pe piața forței de muncă atunci când copiii au crescut și (5) cele ce rămân necăsătorite și-și continuă cariera.

Deciziile cheie în ceea ce privește cariera includ soluționarea următoarelor probleme: dacă să aibă sau nu o carieră, în ce domeniu ocupațional să se implice și când să lucreze. Variabilele care sprijină luarea anumitor decizii în ceea ce privește slujba în cazul bărbaților (interese, aptitudini și maturitate pentru carieră) sunt mai puțin utile în cazul femeilor. Care sunt factorii ce intervin pentru a modifica acest proces? Unul dintre ei îl constituie stereotipia ocupațională sau punctul de vedere normativ, prin care o slujbă este considerată potrivită pentru o femeie sau un bărbat. Tendința ca deciziile femeilor referitoare la carieră să fie influențate de alții reprezintă un alt factor. Barnett în 1971 a descoperit 3 categorii de femei: (1) cele ce își stabilesc propriile scopuri în ceea ce privește slujba; (2) cele ce își stabilesc obiectivele, bazându-se pe influența persoanelor semnificative pentru ele; (3) cele ce nu au scopuri bine definite legate de carieră și care-și selectează opțiunile în ultimul moment.

Modelele de rol de carieră influențează de asemenea deciziile luate de femei, în această direcție. Unii autori au constatat că fiicele mamelor cu slujbă au o mai mare orientare spre carieră decât ale celor casnice. Aceste descoperiri sunt întărite și de satisfacția pe care o au mamele în urma participării la activități.

Există însă și alți factori care au un rol important în deciziile legate de carieră ale femeilor. Aceștia includ: atitudine pozitivă față de sine, stimă de sine ridicată; caracteristici asociate bărbaților, cum ar fi: siguranță de sine, independență, incisivitate, precum și trăsături atribuite femeilor; accesul la modele de rol care stabilesc aspirații educaționale și ocupaționale ridicate; dorință de a modifica rolurile familiale pentru a se adapta carierei; nivele educaționale înalte și nevoi de împlinire mai ridicate decât cele de afiliere.

Multe dintre studiile care au avut în vedere compararea copiilor mamelor angajate și ai mamelor fără loc de muncă – din punctul de vedere al dezvoltării lor cognitive și socioemoționale – au eșuat în găsirea de diferențe seminificative. Cercetarea care a demonstrat diferențe consistente a examinat relațiile din cadrul subgrupurilor constituite pe clase sociale și gen. Modelele care au fost reprezentate includ următoarele:

1. Fiicele mamelor angajate au realizări școlare mai bune, succes mai mare în carieră, alegeri de domenii mai netradiționale și o implicare ocupațională mai puternică.

2. Studierea copiilor săraci, din familii cu doi părinți și din cele cu părinte unic (mamă) a înregistrat scoruri mai ridicate la indicii socioemoționali și cognitivi în cazul celor cu mame care au un loc de muncă.

3. Anterior, alte cercetări descoperiseră că fiii mamelor angajate din clasa mijlocie înregistrau pe parcursul școlarității performanțe mai scăzute, precum și scoruri mai mici ale coeficientului de inteligență decât cei cu mame casnice.

În prezent un alt studiu a indicat însă, în cazul copiilor aparținând mamelor angajate, scoruri mai ridicate la teste de limbă, citit și matematică.

4. S-au descoperit, de asemenea câteva diferențe de adaptare socială între copiii celor două categorii de mame, dar mai puțin solide. Fiicele mamelor angajate s-au dovedit a fi mai independente, în special în interacțiune cu cei de vârsta lor în mediul școlar și au înregistrat un punctaj mai mare în ceea ce privește măsurile de adaptare socio-emoțională. Rezultatele băieților au fost relativ amestecate și au variat funcție de clasa socială și vârsta la care aceștia au fost testați. Astfel, în 1970 s-a constatat că în familiile de muncitori, fiii mamelor angajate aveau rezultate școlare bune, dar exista o tensiune în relația tată-fiu. Aceasta a fost interpretată ca o mai puternică reflectare a atitudinilor în ceea ce privește rolurile pe genuri. Angajarea mamei era privită ca un semn că tatăl este cel ce nu câștigă cât trebuie și de aceea, dacă ajuta la treburile casnice sau la îngrijirea copilului era detestat. În prezent nu mai întâlnim asemenea percepții eronate.

Fiicele mamelor cu un loc de muncă au demonstrat o mai puternică incisivitate decât cea presupusă de profesor (au participat la discuții în clasă, au formulat întrebări pentru a primi lămuriri legate de subiectele instruirii, au deținut poziții confortabile de lideri ai clasei). Au fost mai puțin timide, mai independente și au dat dovadă de un simț ridicat de eficacitate. Băieții din familiile de muncitori au fost caracterizați ca având de asemenea o adaptare socială mai bună, dacă mamele lor erau angajate, iar această constatare este valabilă atât pentru familiile cu părinte unic, cât și pentru cele cu doi părinți. În cazul celor din clasa de mijloc, deși rezultatele lor școlare erau mai ridicate, au existat puține dovezi ale avantajelor adaptării sociale în urma angajării mamelor. De fapt s-a observat că cei cu mame angajate au dat dovadă de un comportament mai deschis decât fiii celor casnice.

5. Fiii și fiicele mamelor angajate au atitudini mai puțin tradiționale în ceea ce privește rolurile pe genuri. Cercetarea s-a centrat pe două aspecte diferite: unul a abordat punctele de vedere ale copilului referitoare la acțiuni pe care un bărbat ar putea sau nu să le realizeze și care erau considerate în mod tradițional domeniul femeii (îngrijirea copilului, folosirea unei mașini de cusut) și al doilea aspect a avut în vedere exact opusul situației de mai înainte; acțiuni de tipul: repararea mașinii, alpinism, pilotare a unui avion.

Fetele cu mame angajate au indicat mai mult decât celelalte faptul că femeile, ca și bărbații, pot efectua activități asociate de obicei bărbaților. Constatările au fost valabile pentru fetele din categoria prezentată anterior, care aparțineau fie familiilor intacte, fie celor cu părinte unic. La băieți nu s-au înregistrat diferențieri funcție de statutul de angajat al mamei. Pe de altă parte, în familiile cu doi părinți atât fiii, cât și fiicele mamelor angajate au considerat că bărbații ar putea executa activități femeiești, în vreme ce copiii aparținând mamelor casnice au contrazis această opinie. Analiza ulterioară a indicat că această opinie a fost înregistrată doar în familiile intacte, pentru că bărbații cu soții angajate erau mai activi în îndeplinirea unor sarcini femeiești și în creșterea copilului. Astfel, implicarea maternă era strâns legată de o imagine mai puțin stereotipă a ceea ce poate face un bărbat, din cauza efectului său asupra rolului tatălui și, în absența tatălui, efectul nu a apărut.

Un alt aspect văzut adesea ca stabilind o legătură între statutul ocupațional al mamei și efectele asupra copilului îl reprezintă sentimentul de bunăstare al mamei. De aceea, numeroase studii au comparat mamele angajate cu cele casnice, pe baza unor indici de sănătate mentală și satisfacție familială. Mare parte dintre cercetări au înregistrat un nivel mai ridicat de satisfacție și scoruri mai mici la indicatorii de stres, la femeile angajate. Pentru femeile din clasa muncitoare studiile arată că satisfacția locului de muncă nu este dată de acesta în sine, ci de stimularea și sprijinul social ridicat oferit de colegii de serviciu, de avantajul salariului și de un mai mare sentiment de control asupra propriei lor vieți. Tot în cadrul acestei clase s-au înregistrat și avantaje ale implicării materne în viața copiilor, în special pentru băieți.

Mai mult decât atât, posibilitatea ca bunăstarea mamei să conteze în relația dintre implicarea maternă și rezultatele copiilor este susținută de faptul că mare parte din studiu demonstrează existența unei relații între sănătatea mentală a mamei și o îndeplinire mai eficientă a rolului parental, precum și o mai bună adaptare emoțională și cognitivă a copilului.

S-a constatat că în cadrul acestei clase, mamele angajate uzau mai puțin decât cele casnice de stilurile parentale autoritariste și permisive, fiind adeptele stilului autoritar. Acesta se referă la un model de tipul: părinții își exercită controlul, dar oferă explicații pentru acțiunile lor, nesprijinindu-se pe controlul puternic și disciplina exagerată. De asemenea, în cazul acestor mame s-a înregistrat o frecvență mai ridicată a interacțiunilor lor cu copiii, decât la cele casnice. Astfel că variabilele parentale au fost în dependență de rezultatele copiilor. De pildă, permisivitatea acordată de mamele casnice a fost asociată cu comportamente rebele ale fiilor lor, iar practicarea unui control autoritarist a fost corelat cu probleme de comportament ale fiicelor acestora.

Un alt aspect important al structurii de gen îl reprezintă responsabilitatea femeii de a crește copii. Teoriile individualiste atribuie maternitatea predispozițiilor biologice al femeii sau motivațiilor psihologice puternic internalizate în copilărie. Dar maternitatea are importante baze interacționiste: părinții se comportă astfel încât să corespundă imaginilor cognitive despre femei și bărbați, iar ideea de “îngrijire” a copiilor relaționează mai mult cu mama decât cu tata.

În vreme ce teoriile individualiste prezic faptul că bărbații vor avea dificultăți cu “maternitatea”, chiar și în situații în care este nevoie de ei, teoria interacțională sugerează că aceștia pot performa noi roluri, atunci când se confruntă cu situații deosebite și cu expectații sociale diverse.

Studierea taților singuri a demonstrat că majoritatea performează sarcini casnice într-o manieră competentă. Deși multe dintre aceste cercetări nu au comparat tații singuri cu mamele aflate în aceeași situație, cele câteva care au realizat aceasta au sesizat diferențe foarte mici între cele două grupuri. O excepție o constituie cercetarea lui Hanson, care a relevat o mică diferență în favoarea copiilor crescuți de mame singure, în ceea ce privește sănătatea fizică a acestora.

Cercetarea a comparat “tații singuri de circumstanță” (cei ce nu au ales să-și crească copiii, dar au sfârșit prin a face aceasta, ca rezultat al absenței mamei) cu mamele singure și alți părinți. Dacă asemenea tați au obținut rezultate favorabile în educarea copiilor lor, aceasta poate constitui un sprijin real pentru ipoteza, conform căreia contextul interacțional influențează comportamentul de gen. S-a comparat impactul rolului parental (reflectarea nivelul interacțional al structurii de gen) asupra sexului părintelui (reflectarea nivelului individual) pe două coordonate: afecțiunea parentală și sarcinile casnice.

Atât rolul parental, cât și sexul părintelui au influențat afecțiunea parentală. Părinții care au înregistrat cea mai multă afecțiune față de copii au fost femeile și partenerii căsătoriți.

Rolul parental a contat mai mult în ceea ce privește sarcinile casnice. Părinții singuri și cei căsătoriți, dar casnici se ocupă mai mult de activitățile gospodărești, indiferent de sex. Dar sexul a condiționat efectele căsniciilor în care există două slujbe: soțiile angajate își îndeplinesc mai puțin sarcinile casnice decât cele neangajate, în vreme ce soții celor angajate fac mai mult decât alții.

Sunt puține femei în ziua de azi în poziția de a alege maternitatea ca slujbă de bază, indiferent dacă sunt căsătorite cu bărbați care nu câștigă destul sau sunt mame singure, care trebuie să-și întrețină și copiii.

Alte studii indică o schimbare către un echilibru în alocarea timpului, în cazul cuplurilor cu ambii parteneri cu venituri.

Un alt aspect important îl constituie implicarea psihologică a taților în familie. Se constată că pentru ei cele mai importante evenimente sunt cele legate de familie, și nu cele de la slujbă. De aceea, atunci când au fost solicitați să precizeze care dintre cele două – familia sau slujba – le oferă satisfacții mai mari, mai puțin de 5% au indicat munca, aproape 50% au afirmat că au satisfacție egală, atât de la familie, cât și de la slujbă și în jur de 45% au văzut familia ca fiind o sursă mai mare de satisfacție decât locul de muncă.

Studii recente s-au centrat pe comportamentele parentale ale bărbaților, folosindu-se de tehnici observaționale. S-a demonstrat că pot fi competenți și foarte responsabili, atunci când își îngrijesc copiii, iar aceștia din urmă dovedesc un atașament puternic atât față de tată, cât și față de mamă, în comparație cu atitudinea pe care o au față de străini. Au tendința de a-și căuta tatăl pentru activități de joacă și mama, atunci când sunt obosiți, alarmați sau stresați.

Tații activ implicați în creșterea copiilor afirmă că pot comunica mai deschis cu aceștia, îi cunosc mai bine și le place să fie cu ei. Unii precizează că au mai multe conflicte cu copiii, dar simt că ele sunt utile și-i ajută să-și formeze o imagine mai realistă despre ei.

Rolul tatălui a fost privit ca un mediator important al legăturii dintre statutul ocupațional al mamei și rezultatele copilului. Concluzia conform căreia tații sunt mai activi în îndeplinirea sarcinilor casnice și cele legate de îngrijirea copiilor, în cazul mamelor cu loc de muncă – a fost emisă în anii ’50 și a fost repetată de-a lungul timpului. Acest nou tip de implicare a bărbaților este privit de către soțiile lor ca o schimbare apărută în momentul reintrării lor pe piața forței de muncă. Studiile au arătat că participarea lor este limitată la interacțiuni funcționale. Soții femeilor angajate, în general, nu sunt mai activi în interacțiunile de tip distracție/ timp liber.

Oricum, există un efect de gen: tații din familiile cu un singur venit interacționează mai mult cu fiii decât cu fiicele lor, iar cei din familii cu două venituri interacționează în mod egal, atât cu fetele, cât și cu băieții.

Într-un studiu efectuat în rolul tatălui a reprezentat o variabilă majoră, existând o legătură clară cu performanțele școlare mai bune ale fiicelor lor. Astfel că participarea taților a încurajat mamele să se angajeze și, în consecință, exemplul acestora pentru fiicele lor a fost foarte bun, pentru că fetele au dorit să fie la fel de competente ca ele și au obținut rezultate foarte bune la școală.

Antropologul Margaret Mead a subliniat că, spre deosebire de rolul mamei, care are o bază biologică, cel al tatălui este o creație socială. Scăderea motivației bărbatului înseamnă mai puțină productivitate din partea sa, mai puțină dorință de a-și asuma responsabilități familiale, mai multe familii fără tată, mai mulți copii fără tată, mai multe crime, mai puțină creștere economică. O societate care nu-și poate încuraja bărbații să-și sprijine familiile se va deteriora. Din nefericire, ei și-au pierdut încrederea în faptul că societatea îi dorește în rolul de susținători ai familiilor lor, pentru că aceasta pare să-i vadă doar ca susținători ai fostelor familii. Sunt adesea forțați să plătescă și astfel își conturează o imagine greșită asupra îndatoririlor pe care le au, statul obligându-i – într-o anumită măsură – să fie doar tați biologici, și nu sociali, așa cum ar trebui, de fapt. Motivația lor este de natură pur economică, materială și nu conștientizează că rolul de tată adevărat pentru copilul lor este altul.

Nu există substitut pentru familie. Ar trebui să încetăm a mai căuta unul și să recunoaștem că slăbiciunile familiei din zilele noastre sunt o consecință a eșecului societății de a susține rolul tatălui, un rol de care este mare nevoie. Diminuarea rolului tatălui din punct de vedere biologic nu este un motiv pentru a înlătura tații din familie, ci unul pentru a întări importanța lor în dezvoltarea acesteia.

Lipsa de interes față de rolul tatălui se dovedește relevantă în cazul câtorva aspecte cruciale. De pildă, conceptul de “fertilitate” este echivalat cu fertilitatea femeii. “Fertilitatea maritală” înseamnă numărul nașterilor unei femei căsătorite, nu numărul copiilor născuți de către un cuplu căsătorit sau un bărbat căsătorit. De fapt, deși există câteva cercetări despre infertilitatea feminină și masculină, nu există, în general, aproape nici un studiu despre comportamentul de fertilitate masculin.

Denumirea de “familie cu părinte unic” dată celor cu mame divorțate sau necăsătorite este, de asemenea, un indicator al măsurii în care sunt ignorați tații. Pentru că nu sunt căsătoriți cu mamele copiilor lor sunt considerați non-părinți. De vreme ce nu suntem interesați de activitățile de părinți ale taților, înseamnă că îi tratăm ca și cum nu ar exista. În timp ce poate fi adevărat că mulți tați nu se implică în activități de tip parental, cele câteva studii care au încercat să informeze asupra acestei teme au demonstrat că afirmația – șablon, conform căreia bărbații nu se comportă ca tați, nu e valabilă, nici chiar în cazurile celor care nu locuiesc cu proprii copii.

În Statele Unite au fost anumite studii care au demonstrat că tații necăsătoriți au rămas în continuare interesați de copil și de mama acestuia. Relația dintre tată și copil a depins în mare măsură de recăsătorirea mamei; în cazul mamelor care nu s-au mai căsătorit, 62% dintre tați au continuat să-și vadă copiii, cel puțin ocazional, în vreme ce doar 5% dintre ei și-au mai vizitat copilul, după ce mama acestuia s-a recăsătorit.

Aceasta demonstrează încă o dată că relațiile din cadrul diferitelor dimensiuni ale interacțiunilor familiale pot varia independent. O completare a afirmației că bărbații nu se comportă ca tați o constituie preocuparea binecunoscută pentru rolul dual al femeilor care sunt și mame/soții și au și un loc de muncă. Este un adevăr faptul că în majoritatea cazurilor, femeile care au o slujbă poartă întreaga responsabilitate față de activitățile casei și pe cele legate de îngrijirea copilului și se confruntă cu conflicte între rolurile familiale și cele privind cariera. De aceea, câțiva cercetători au fost interesați și de tipurile de conflict, ce apar la bărbați, nu doar la femei.

De-a lungul anilor au fost examinate doar câteva dintre variabilele capacității de a fi părinte, din perspectiva relației lor cu statutul ocupațional al mamei. S-a observat, în urma cercetărilor, că diferențele în creșterea copiilor au influențat rezultatele acestora. Astfel, folosirea adecvată a controalelor autoritare de către mamele cu slujbă din clasa muncitoare – un stil în care copilului îi sunt date explicații – a fost puternic legată de performanțele școlare foarte bune ale acestuia, iar, pe de altă parte, un stil punitiv al mamelor casnice a dus la apariția unor probleme de comportament în școală.

Cercetările s-au centrat, de asemenea, și pe frecvența interacțiunilor dintre mamă și copil pe parcursul unei săptămâni. Cele casnice, din clasele de mijloc, au raportat că desfășoară activități educative mai dese cu copiii decât mamele cu un loc de muncă; în cazul celor aparținând clasei muncitoare, mamele cu servici au precizat că dezvoltă astfel de activități cu fiicele lor și în egală măsură, cu fiii lor. În ceea ce privește modul în care mamele își exprimă deschis afecțiunea față de copiii lor, mamele care au un loc de muncă sunt cele mai apropiate de ei, indiferent de statutul marital sau de clasă. Mai mult decât atât, ele și-au stabilit scopuri educative foarte ridicate pentru copiii lor, fapt ce a determinat rezultatele bune la teste ale acestora.

Deși tații se ocupă mai mult de gospodărie și creșterea copiilor decât înainte, mamele sunt cele care au încă cea mai mare contribuție, deși uneori câștigă mai mult de jumătate din venitul total al familiei. Cuplurile care, inițial și-au împărțit în mod egal activitățile în locuință, ajung în cele din urmă tot la rolurile tradiționale de gen, după apariția unui copil. Mamele sunt cele care oferă îngrijirea primară a copilului, se ocupă de acesta când se îmbolnăvește, se implică în activitatea sa școlară.

A avea un loc de muncă și a fi mamă nu sunt două acțiuni opuse și nu trebuie privite astfel, pentru că acest fapt ar avea consecințe negative asupra femeilor și a familiilor lor. Dacă numim femeile cu slujbe cu jumătate de normă ca fiind “orientate spre familie” încurajăm tratarea lor ca muncitori fără un salariu decent, beneficii și slujbă sigură. Dacă le considerăm pe cele puternic implicate în activitatea pe care o desfășoară, ca fiind “orientate spre muncă” este echivalent cu faptul că ele și-au abandonat responsabilitățile lor familiale unice. Aceasta le determină pe mamele care muncesc să se simtă vinovate pentru că nu fac mai mult decât pot și permite taților și societății în ansamblul său să facă mai puțin pentru copii, decât ar putea.

2.Stiluri parentale – stiluri educaționale. Relația părinte- copil

“ Multe dintre lucrurile de care avem nevoie pot să aștepte, copilul nu poate.

E perioada în care se formează din punct de vedere fizic, când mintea i se dezvoltă.

El nu înseamnă mâine; el înseamnă azi.”

Gabriela Mistral

Toți părinții încorporează atât dragoste, cât și limite în stilul lor parental. Există un echilibru între acestea, care determină un stil parental specific. Doar stilul educativ democratic sau echilibrat are atât dragoste ridicată, puncte tari și slăbiciuni inerente în el și este atribuit figurilor parentale importante din viața noastră. Aceste personaje sunt de obicei proprii noștri părinți.

Părinții care folosesc dragostea, ca stil esențial (părinții permisivi) o consideră pe aceasta ca fiind mai importantă decât limitele. Se folosesc de asemenea de atașament și de legătura cu copilul lor, pentru a-i învăța ce-i bine și ce-i rău. Petrec foarte mult timp cu copiii, comunicând, negociind și explicând. Valoarea lor constă în “creșterea autoîncrederii copilului” sau “să-i faci să se simtă importanți”.

Părinții care au limitele drept bază a stilului abordat (părinții autoritariști) le consideră pe acestea ca fiind mult mai importante decât dragostea (relația). Folosesc controlul extern pentru a-i învăța ce-i bine și ce-i rău și sunt rapizi în a acționa într-o problemă de disciplină. Prin urmare, copiii sunt de obicei rapizi în reacții și rar negociază cu părinții. Valoarea constă în: “însușirea respectului” și “furnizarea structurii”.

Stilurile parentale sunt definite ca “manieră în care părinții își exprimă credințele despre cum să fie părinți buni sau răi”. Toți părinții (cel puțin 99%) vor să fie părinți buni și evită să facă ceea ce cred ei că ar face un părinte rău. Adoptă stilurile însușite de la părinții lor, pentru că nu știu ce altceva să facă și simt că aceasta este modalitatea corectă de a fi părinte.

Stilul parental de respingere sau neglijare înseamnă dragoste și limite scăzute. În acest caz se consideră ca fiind inadecvat să întâmpini nevoile copiilor. Uneori se fac referiri la el, ca fiind “un stil parental indiferent”, datorită lipsei de implicare emoțională și de control asupra copilului. Părinții și copiii aflați într-o familie de acest tip sunt angajați frecvent în cercuri vicioase de interacțiune. Un exemplu al unui astfel de cerc este cel ce urmează:

Părintele încearcă să controleze comportamentul copilului prin mijloace ineficiente. De pildă, un părinte poate striga la copil să-și adune jucăriile sau poate să-l amenințe că i le pune pe toate la gunoi, dacă nu sunt strânse imediat.

Copilul își ignoră părintele sau protestează sau se ceartă, ca răspuns.

Părintele încetează să mai țipe sau să amenințe și iese din situație. Această acțiune întărește exact lucrul pe care părintele dorește să-l oprească, făcând exact ceea ce vrea copilul (să-l lase în pace).

Copilul a adoptat astfel o măsură de control asupra părintelui, pentru că el/ea tocmai a asistat la o scenă de “retragere” din partea acestuia.

Conflictul degenerează, astfel încât părinții forțează miza și încep amenințările și strigătele serioase sau abuzul fizic.

Copilul acceptă în final cererea părinților de a strânge jucăriile și întărește comportamentul abuziv al acestora (părinții simt că trebuie să fie furioși sau abuzivi pentru a-l face pe copil să se supună). Sau copilul continuă să refuze să coopereze, protestând tot mai mult, ignorându-i sau fugind de-acasă.

Părinții renunță sau îi pedepsesc pe copii într-o totală frustrare.

Ceea ce e unic în cercul vicios este că acest copil are de asemenea un rol de jucat în interacțiune. Prin urmare, copilul face schimbări în comportamentul său, pentru a preveni reacția abuzivă a părinților (adună jucăriile). Aceștia cred de obicei că făcand copilul să se supună, indiferent de mijloace, justifică rezultatul final. Înțelegerea acestor fapte e importantă, dacă profesioniștii au de gând să prevină comportamentul abuziv. Nu va fi suficientă doar însușirea metodei “time out”- ului, pentru că și valorile și credințele sale de părinte trebuie să se schimbe. Altfel, îl vor sprijini doar formal pe profesionist și vor merge acasă și vor face tot ceea ce cred ei că e bine.

Stilul parental autoritarist are limite înalte și dragoste scăzută. Aceasta nu înseamnă că un părinte autoritarist nu-și iubește copilul. Ei iși iubesc copilul, dar punctele tari ale stilului lor sunt în aria disciplinei acțiunii (limite) și nu în disciplina relației (dragoste).

Majoritatea copiilor cu părinți autoritariști nu se simt ca având o relație apropiată, caldă cu părinții lor. Prin urmare, aceștia nu sunt cei spre care să te îndrepți pentru a-ți rezolva problemele și a te înțelege. Părinții autoritariști valorizează supunerea și respectul. Ei nu negociază reguli și treburi casnice. Și cred într-o ierarhie a familiei, cu tatăl de obicei în vârf, mama imediat alături și copiii pe ultimul loc.

Acest stil nu mai e la modă astăzi în societate. E văzut adesea ca abuziv de către standardele actuale. Dar este un punct tare. Stabilesc limite clare copiilor lor. Copiii în general se supun. Și astfel e obținut respectul. Dar ce-i determină să fie atât de răi? Asemenea părinți confundă adesea disciplină cu pedeapsa. Pedeapsa este o forță externă, cu ajutorul cărora părinții controlează. Forțele externe sunt eficiente până la un punct. Copiii se vor supune când forța externă sau amenințarea este prezentă, dar se vor revolta când forța se îndepărtează. Așa că, atunci când un părinte părăsește camera sau copiii nu se află sub controlul lor ei fac adesea ce vor, pentru că nu există nici un sentiment intern de bine sau rău la copii.

Acest tip de părinte are tendința de a folosi bătaia ca metodă de forță externă. Ea s-a dovedit a fi ineficientă din aceleași motive, adică, copiii vor face ce li se spune pentru a evita bătaia, dar vor face ce vor, când nu va fi nimeni în preajmă să-i bată. Asta se întamplă din cauză că nu au internalizat semnificația binelui și a răului. Bătaia este doar un instrument pe care-l folosesc părinții. Dacă părintele are doar un ciocan pentru a fixa ceea ce e stricat în casă, va strica mai multe lucruri decât va repara, de-a lungul timpului.

Bătaia, denumită și pedeapsa corporală, a fost multă vreme unul dintre mijloacele folosite de părinți pentru a-și disciplina copiii. Deși gradul și frecvența pot varia de la familie la familie, disciplinarea fizică a fost interpretată ca o metodă de determinare a unui bun comportament și de condamnare a comportamentelor inacceptabile.

Ideea de bază este că bătaia este un act de violență și agresivitate. Dacă un adult îl pălmuiește pe un altul pe trotuar, pentru că nu s-a grăbit suficient sau un bărbat își scoate cureaua și o pocnește pe vânzătoare în magazin, pentru că aceasta nu a avut atitudinea potrivită – toate acestea sunt considerate atentat, violență, crimă chiar. Nu ar fi logic ca lovirea unui copil să fie considerată tot un act de violență? Bătaia poate fi foarte bine unul dintre primele acte de violență pe care le experimentează copiii. Li se întâmplă asta în timpul celor mai vulnerabili ani și de la cei de care depind și care ar trebui să le ofere dragoste, afecțiune și îndrumare.

Iată o listă, ce conține opinii pro și contra folosirii bătăii în educația în familie:

PRO

Copilul ar putea să oprească comportamentul inacceptabil temporar

Copilul are atenția dumneavoastră

Vă simțiți puternic

Ați dovedit că sunteți mai mare și mai puternic decât copilul

Vă puteți întoarce la activitățile pe care le desfășurați înainte de incident

Simțiți că ați făcut ce trebuia, pentru că este exact ceea ce ar fi făcut și părinții dumneavoastră

CONTRA

V-ați rănit copilul

Copilul simte durerea

E furios pe dumneavoastră

Îi e teamă de dumneavoastră

E refractar față de dumneavoastră

Se simte rușinat

Învață că dragostea rănește

Învață că lovirea/violența reprezintă o cale de a rezolva conflictul

Se concentrează doar asupra a ceea ce simte, nu asupra comportamentului care a provocat pedeapsa

Învață că oamenii mari îi pot controla pe cei mici, rănindu-i

Găsește o cale să vă atragă atenția….chiar dacă doare și poate repeta comportamentul inacceptabil pentru a o obține din nou

Învață să mintă și să păcălească pentru a evita bătaia

Învață să-și exprime furia sau frustrarea prin acțiuni violente

E posibil ca atunci când va crește să-și lovească soția sau copiii

Stima față de sine a copilului va fi mult redusă

Vă puteți simți vinovat

Veți începe să-l loviți mai mult de-a lungul timpului

Legătura părinte-copil va fi mult slăbită

Ați putea să-l răniți serios pe copil și să fiți acuzat de abuz asupra acestuia.

Aceste consecințe derivă din ani de cercetare, purtând dovada substanțială că utilizarea consecventă a pedepsei corporale poate fi în detrimentul dezvoltării sănătoase a copilului. Milioane de copii sunt atacați violent în mod regulat, în numele disciplinei. Ei, la rândul lor devin extrem de violenți. Vina e atribuită pe rând copiilor, mass-mediei, situației noastre economice, școlilor, armelor, oricui și tuturor, și chiar principalul vinovat nu intră în discuție. Pentru că părinții care folosesc disciplinarea fizică sunt primii care-i învață pe copii să fie violenți.

“ Știi, trebuie s-o pedepsesc tot timpul pentru același lucru. Dar pare că nu are efect. Ziua următoare face la fel.” Vă sună familiar? Aceasta este lamentarea multor părinți. Nu doar că bătaia nu funcționează, dar ea determină de asemenea multe efecte periculoase neintenționate la copiii noștri. Jordan Riak scria în “Discuție despre bătaie”: ”Actul pedepsirii corporale a copiilor erodează legătura de încredere dintre copil și părinte. Copilul bătut este mai puțin capabil să-și privească părintele ca pe o sursă de protecție și confort, care sunt vitale dezvoltării sănătoase a fiecărui copil”. Fără sentimentul de încredere în părinte, este puternic împiedicată abilitatea copilului de a crește și de a deveni un adult sănătos emoțional, care să fie apt să aibă încredere și să-i iubească pe ceilalți.

Sentimentul propriei valori și al stimei față de sine suferă puternic când este agresat. Copiii cărora li se aplică pedeapsa corporală nu se privesc ca fiind atrăgători, demni de încredere, ci nemerituoși și inadaptați. Aceasta îl face pe copil să devină ”bătăușul din vecini, care terorizează copiii mai mici”, scrie Riak. Copiii învață să creadă că ar putea proceda bine și că e în regulă dacă folosesc violența pentru a-și rezolva problemele.

Cei ce sunt bătuți – sau chiar amenințați cu bătaia – devin rebeli, răzbunători și refractari față de părinții lor. Nu devin mai de încredere și responsabili, cu un control intern al comportamentului lor, după ce au fost bătuți. Uneori mulți părinți își amintesc că au fost bătuți, dar foarte rar își amintesc de ce au fost tratați astfel. Faptul ca își bat copiii îi împiedică să învețe cum să fie responsabili și să se comporte firesc.

Unul dintre cele mai dezastruoase efecte ale bătăii îl reprezintă blocarea comunicării dintre părinte și copil. Copilul bătut este rezistent la ceea ce vrea părintele să-i spună și nu e deschis la a împărtăși problemele și sentimentele cu acesta. Bătaia creează mai degrabă o relație plină de teamă, furie și evitare, și nu o apropiere emoțională reciprocă.

Mulți părinți se întreabă: ”Dacă nu o pedepsesc pentru că a fost rea, cum va învăța ea vreodată să fie bună?” E nevoie ca părinții să lase deoparte ideea controlării copiilor lor. Pot controla situația și pot folosi consecințele în loc de pedeapsă. În loc să pedepsească, părinții trebuie să adopte o atitudine decentă, plină de respect, o disciplină educativă nonviolentă față de copiii lor.

Există câteva alternative la pedeapsă:

Căutați nevoile ascunse și sentimente ascunse

Dați informații și explicații

Schimbați mediul

Găsiți alternative acceptabile

Arătați-i cum vreți să se comporte

Oferiți alegeri și nu dați ordine

Faceți mici concesii

Oferiți o perioadă de pregătire

Lăsați să apară consecințele naturale

Comunicați-le propriile dumneavoastră sentimente

Actionați când e necesar

Stăpâniți-vă copilul

Îndepărtați copilul de situație și stați cu el

Jucați-vă împreună

Dezamorsați situația cu umor

Faceți un târg, negociați

Rezolvați reciproc conflictul

Revizuiți-vă expectațiile

Luați un “time out” parental

Părinții autoritariști pot deveni autoritari și pot echilibra astfel

dragostea și limitele în stilul lor de a-și educa copiii. Părinții autoritari folosesc controale interne, îi învață să distingă binele de rău, uzează de instrumente variate și sunt atenți la nevoile de dezvoltare și emoționale ale copiilor lor.

Stilul parental autoritar înseamnă a lăsa copiii să fie ei înșiși și să învețe despre lumea înconjurătoare, în mod independent. Deși au ceva independență, părinții încă stabilesc limite și își controlează copiii. Fac asta într-un mod iubitor și plin de afecțiune. Un părinte autoritar poate să-și pună brațul în jurul copilului și într-un mod confortabil să spună: “știi că n-ar fi trebuit să faci asta; hai să vorbim despre cum poți să rezolvi situația mai bine data viitoare”. Aceasta arată doar cât de calm poate aborda părintele copilul și cum acesta nu trebuie cicălit pentru că a greșit.

Probabil că majoritatea copiilor de părinți autoritari își vor cunoaște limitele și nu vor trebui să se îngrijoreze dacă părinții află că ei au făcut ceva greșit. Adică nu trebuie să se teamă că vor fi bătuți. Nu înseamnă că ei, copiii aceștia nu vor avea nici o problemă, datorită stilului educativ respectiv. Acest stil le permite să se relaxeze și să afle cine sunt, în timp ce fac greșeli. Ceea ce e puțin probabil să se întâmple este ca acești copii să aibă o atitudine negativă față de viață. Probabil că nu se vor strădui să încalce reguli, din cauză că își știu limitele. Să sperăm că vor crește și vor folosi acest stil când vor avea la rândul lor copii.

Stilul parental permisiv înseamnă dragoste ridicată (disciplina

relațională) și limite scăzute (disciplina acțiunii). Părinții permisivi sunt total de acord cu nevoile de dezvoltare și emoționale ale copiilor lor, dar au dificultăți în stabilirea de limite ferme. De fapt, cea mai importantă caracteristică a lor este că sunt inconsecvenți. Ora de culcare este 19.00, apoi 22.00. Folosesc explicația și negocierea pentru a obține acordul copilului lor. Se prevalează de atașamentul și legătura cu copilul, pentru a-l învăța ce-i bine și ce-i rău. Nu se poate afirma că părintele permisiv este abuziv sau ineficient.

Copiii adesea acceptă părinții permisivi, ca rezultat al relației dintre ei. Este un fapt puțin cunoscut că acești copii vor să-și mulțumească părinții și probabil că urmează mai mult îndrumările cuiva pe care-l cunosc, îl iubesc și în care au încredere decât cele ale unora pe care nu-i agreează.

Din nefericire pentru părinții permisivi există câteva slăbiciuni ale stilului. Aceste puncte slabe fac stilul parental respectiv ineficient pe termen lung. Așa cum deja am menționat, părinții permisivi sunt inconsecvenți. De-a lungul timpului, copiii învață să-și manipuleze părinții pentru a-i lăsa să facă ce vor. Numiți-l egocentrism sau comportament egoist, copiii manipulează. De ce? Pentru că pot și pentru că părinții permisivi îi lasă. Părinții permisivi întăresc de fapt comportamentul manipulator al copiilor. Copiii dobândesc un fals sentiment de control asupra adulților, care dezvoltă comportamentul lor manipulator.

Acești părinți confundă de asemenea agresivitatea cu afirmarea. Una dintre consecințele negative ale permisivității parentale, pentru părinți, este că sfârșesc prin a se simți sclavi și martiri în fața copiilor lor. Detestă ca ceilalți să aibă mereu avantaj în fața lor, să nu li se arate respect sau apreciere pentru tot ceea ce fac pentru copiii lor. Aceasta duce la furie și comportament verbal abuziv (o zonă de probleme comune tuturor părinților permisivi). Stabilirea de limite inconsecvente este un simptom al inabilității de a fixa limite clare pentru sine. Părinții de acest fel nu au grijă de ei sau nu se valorizeaza suficient. Au grijă de oricine altcineva în afară de ei, crezând că acesta este comportamentul unui “bun” părinte. Să învețe să se afirme este esențial pentru părintele permisiv.

Ce faceți dacă sunteți un astfel de părinte? Începeți mai întâi prin a avea grijă de dumneavoastră. Știu că poate părea egoist, dar realitatea este că trebuie să vă reglați rezervele emoționale, înainte de a încerca să vă pese de altcineva. Comportându-vă astfel, dar cu un rezervor gol este egoism, pentru că sfârșiți prin a fi amărât și refractar față de membrii familiei. Nu puteți să le oferiți prea mult când sunteți stors și epuizat. Apoi, în al doilea rând, folosiți-vă punctele tari ale comunicării pentru a stabili limite mai ferme. Învățați de la soțul/soția dumneavoastră sau de la alții, care au un stil mai orientat spre acțiune.

Comunicarea efectivă cu copiii este dependentă de capacitatea de a învăța să fii un bun ascultător. Deși părinții îi aud pe copii vorbind în fiecare zi și poartă conversații cu ei, nu întotdeauna are loc o bună comunicare.

Când copilul dumneavoastră vorbește, faceți un efort real să-l ascultați. Opriți tot ceea ce faceți, stabiliți un contact vizual și acordați atenție celor afirmate de el. Destul de des, ceea ce e spus printre rânduri este la fel de important ca și cuvintele rostite. Demonstrați-vă interesul față de ceea ce spune copilul dumneavoastră, punând întrebări potrivite și răspunzând într-o manieră pozitivă. Dacă afirmațiile copilului sunt trecute cu vederea în continuu, ca fiind de mică importanță, acesta va începe să simtă că opiniile sale nu contează.

Găsiți căi de a comunica copilului că dumneavoastră credeți că ea/el e important. Apreciați-le realizările și eforturile fără să le “înfloriți”. Complimentele pot fi motive bune și ajută să arătați că într-adevăr vă interesează. Exersarea capacității de a fi un bun ascultător la copii poate ajuta la prevenirea multor probleme, care ar putea apărea acasă sau la școală.

Există multe tehnici de ascultare excelente. Ele sunt esențiale, atunci când se discută o problemă sau o neînțelegere. Exersați aceste tehnici acasă și învățați-i pe copii cum să devină buni ascultători.

Încurajați cealaltă persoană să vorbească liber.

Nu vă răzgândiți înainte de a începe conversația

Treceți direct la fapte

Căutați limbajul care să constituie cheia către sentimentele persoanei

Faceți un efort de ascultare și fiți atenți; oamenii pot vorbi doar când ceilalți ascultă

Puneți întrebări care să ducă la o înțelegere a situației

A fi un bun ascultător e o sarcină care se învață. Tehnica unei bune

ascultări înseamnă muncă multă și efort. Sunt multe beneficii ale unei ascultări eficiente, care pot fi utilizate atât de părinți, cât și de copii. Amintiți-vă că o comunicare deschisă cu copilul este decisivă. Părinții ar trebui să fie cei mai importanți ascultători ai copilului lor. Arătați că vă pasă, făcându-l pe copilul dumneavoastră să se simtă suficient de important pentru a fi auzit.

Stilul parental democratic sau echilibrat înseamnă atât dragoste ridicată, cât și limite înalte. Este bazat pe conceptele democratice, cum ar fi egalitatea și încrederea. Părinții și copiii sunt egali în termenii nevoii de demnitate și valorizare, dar nu în termeni de responsabilitate și luarea deciziei. În familiile extinse, unde sunt mai mulți copii decât adulți, părinții ar fi învinși în alegeri cu ușurință, de pildă, în problema conform căreia înghețata ar trebui servită înainte sau după masă. Părinții- precum președintele într-o țară democratică- au puterea veto-ului asupra deciziilor, care ar putea afecta sănătatea și bunăstarea celor mai tineri membri ai familiei. Stilurile parentale echilibrate au- în consecință- un set de credințe parentale :

Părinții prezintă răul și binele cu propriile cuvinte și fapte.

Disciplina e diferită de pedeapsă.

Blamarea copilului nu este acceptată.

Consecințele sunt inevitabile și există și frustrare uneori.

Copiii au nevoie de încurajare pentru a încerca noi activități.

Trebuie învățați cum să rezolve problemele.

Disciplina e folosită pentru a învăța sau ghida, nu pentru a pedepsi, manipula sau controla.

Principiile de bază ale tuturor acestor credințe sunt reprezentate de

independența și responsabilitatea copilului. Părinții prezintă așteptări, nu cereri- pentru a câștiga cooperarea și respectul copilului. Regula de aur- să-i tratezi pe alții așa cum ai fi vrut să te trateze ei pe tine- este esența stilului parental echilibrat sau democratic. Stabiliți standarde realiste de educare în familie și valorizați omul. Prea multă dragoste și părinții vor fi prinși în plasă de copiii lor. Prea multe limite și vor deveni rigizi în relația lor cu copiii. Găsirea unui echilibru între dragoste și limite este o sarcină riscantă, dar necesară.

În acest sens, iată câteva elemente importante pentru o negociere de succes:

Comunicați clar

Respectați-l pe celălalt

Recunoașteți și definiți clar problema

Căutați soluții din diverse surse

Colaborați pentru a găsi o soluție comună

Fiți de încredere

Pastrați relația

Negocierea este una din cele câteva căi de a rezolva conflicte. Poate fi utilizată atunci când părintele și copilul au luat poziție față de o problemă. Ea reprezintă procesul prin care poate fi rezolvat conflictul, așa încât atât adultul, cât și copilul se simt ca și cum ar fi găsit o soluție. Negocierea constă în :

ascultare și înțelegere

interes pentru relație

satisfacerea intereselor ambelor părți

inventarea de noi opțiuni

atingerea unui acord bazat pe corectitudine

Zonele comune de negociere cu adolescenții sunt:

banii

notele

transportul

recrearea

hainele

treburile casnice

convențiile sociale

Subiectele incluse în negociere sunt alese, având la bază nivelul

deprinderilor copilului și nivelul lui de maturitate. Frecvența negocierii crește pe masură ce copilul crește. În timpul adolescenței târzii, aproape toate regulile pot fi negociate, însă cu menținerea de către părinți unora nenegociabile. Tânărul încearcă să-și câștige independența și se poate revolta împotriva unora dintre aceste reguli.

Cheia spre o negociere eficientă o constituie comunicarea clară. Aceasta implică 3 deprinderi importante: vorbitul, ascultatul și înțelesul. Negocierea nu funcționează folosind doar una din aceste abilități. De pildă, nu poți avea o bună înțelegere fără o bună ascultare sau discutare. E mai eficientă atunci când atât părintele, cât și adolescentul sunt capabili să identifice clar și să discute sursele lor de dezacord și neînțelegere.

Când presupuneți că știți ce are de gând să spună cineva înainte de a spune, creșteți șansele de neînțelegere a ceea ce a spune el în realitate.

Negocierea eficientă este un proces dus-întors, care încurajează ambele părți să participe în luarea deciziilor. Oferă, de asemenea, o cale pentru părinte și adolescent de a învăța să se înțeleagă unul cu celalalt mai bine și să crească în cadrul acestei relații. Negocierea ajută la crearea unei balanțe sănătoase între a da și a primi. Fiecare devine câștigător prin negociere. Regândirea este o cale bună de a vă aminti cum să abordați conflictul și să începeți negocierea.

Recunoașteți când sunteți furios. Învățați să vă relaxați.

Regândiți:

Care sunt semnalele de furie ale corpului meu? Am dureri de inimă, tensiune ridicată, dureri de stomac, durere de cap? Ce alte sentimente mai am, pe care mi le ascunde furia? Mă simt rănit, stresat, jenat, înfricoșat? Cum să fac să mă calmez?

Regândiți:

Faceți un pas înapoi și respirați adânc înainte de a reacționa

Vorbiți cu dumneavoastră înșivă: ”Totul e în regulă. Ia-o mai ușor. Te descurci cu asta.”

Numărați până la 10.

Dacă e necesar luați o pauză, plimbați-vă, ascultați muzică, răcoriți-vă după bunul plac și apoi rezolvați lucrurile.

Explicați situația din punctul de vedere al celeilalte persoane; fiți empatici

Părintele regândește astfel:

Ce gândește copilul meu? Ce simte? Când am fost adolescent am simțit la fel? Dac-aș mai fi adolescent cum aș reacționa? Ce altceva se întâmplă în viața lui, care să contribuie la problema pe care o are?

Adolescentul regândește în felul următor:

Ce gândește părintele meu? Ce simte?

Dacă aș fi fost părinte cum m-aș fi simțit?

Ce aș fi făcut în situația aceasta, dacă aș fi fost părinte?

Ce altceva se mai întâmplă în viața mamei sau a tatălui, care face ca problema să fie dificilă?

Gândiți-vă cum puteți contribui dumneavoastră la rezolvarea problemei.

Regândiți :

Pot privi situația dintr-o altă ipostază? Pot să găsesc ceva umor în ea?

La ce mă gândesc când sunt furios? Gândurile îmi hrănesc furia?

Ce altceva se mai întâmplă în viața mea, care ar putea contribui la problemă?

E o bătălie ce merită osteneala sau ar trebui să trec peste ea

Ascultați într-adevar ceea ce spune cealaltă persoană. Ascultați sentimentele, la fel de mult ca și cuvintele.

Regândiți:

Cum pot fi sigur că înțeleg cum se simte cealaltă persoană și

să-i arăt că înțeleg?

acordați persoanei întreaga dumneavoastră atenție, dați din cap, stabiliți un contact vizual și nu întrerupeți

testați cât de bine înțelegeți punctul de vedere al celuilalt, transpunând în cuvinte cu ideile celuilalt, puneți întrebări dacă e necesar

ascultați emoțiile, nu doar gândurile. Spuneți:”Pot să-ți spun că te simți…”

Includeți afirmațiile cu “Eu”. Folosiți propoziții care încep cu “Eu simt…când…” pentru a explica cum vă simțiți

Regândiți:

Cum ar putea afirmarea sentimentelor mele să ajute situația?

Cum se simte persoana dacă încep propoziția cu ”Tu…”

Negociați pentru a încerca să rezolvați lucrurile spre satisfacția tuturor.

Regândiți:

Am ținut cont de cât de mult am contribuit la apariția problemei? Ce aș fi putut face să ajut la reglarea situației?

Ce altceva rezonabil ar fi trebuit s-o întreb pe cealaltă persoană pentru a ajuta situația?

Cum pot găsi o soluție sau un compromis?

Pași spre negociere:

Explicați-vă poziția pe cât de calm și simplu posibil

Ascultați și fiți sigur că înțelegeți punctul de vedere al celeilalte persoane

Sugerați și discutați câteva opțiuni cu care sunteți amândoi de acord

Dacă orice altceva eșuează, luați o pauză sau fiți de acord cu dezacordul

Arătați blândețe chiar și când vă exprimați furia.

Regândiți:

Pot spune ceva pozitiv despre persoană sau situație, pe lângă sentimentele mele negative?

Este calm tonul vocii mele?

Pot folosi o glumă să destind atmosfera tensionată?

Am în minte și alte probleme, care ar putea afecta ceea ce simțim amândoi?

Îmi concentrez comentariile pe problemă și nu pe persoană?

Procesul de negociere va fi mult mai eficient atunci când atât parintele, cât și adolescentul își iau un timp de gândire referitor la ceea ce au de spus. Când e posibil, planificați să vă întâlniți într-un loc și la o oră convenabilă amândurora. Un loc liniștit, întrerupt din când în când de cei ce se distrează, este cel mai bun pentru o discuție deschisă.

Recunoașteți schimbările prin care trece adolescentul și care vizează dezvoltarea sa socială, emoțională, intelectuală și fizică. Aceste schimbări pot apărea când adolescentul luptă pentru independență, suferă schimbări hormonale și dezvoltă procese de gândire. Înțelegând caracteristicile generale de dezvoltare pentru fiecare vârstă, părinții vor negocia eficient cu adolescentul.

În acest, sens trebuie știut că au fost identificate câteva modele de personalități de bază, care își au esența în caracteristicile înnăscute ale copiilor.

În cartea “Copilul provocator”, Greenspan descrie fiecare tip de

personalitate a copilului dificil sau “provocator” : copilul puternic sensibil; copilul autoabsorbit; copilul sfidător; copilul neatent și copilul activ agresiv.

Părinții pot identifica apoi ce tip de personalitate se potrivește mai bine copilului lor.

Copilul puternic sensibil adesea face din țânțar armăsar. Își experimentează sentimentele puternic și din plin. Pare a fi foarte centrat pe sine, cu toane, pretențios, plângăreț, autoritar, plin de ifose. Și chiar este. Se pare că sentimentele îl depășesc. Copilul sensibil se poate simți copleșit cu ușurință și de senzații fizice. O atingere prietenească poate fi supărătoare, de pildă. Ei se simt adesea bombardați de senzații și emoții interne și externe și de obicei reacționează în consecință- complet, puternic și intens.

Copilul autoabsorbit își începe adesea viața ca un bebeluș ”foarte liniștit”; e cel care stă retras și care poate fi încântat doar să stea și să se holbeze la o jucărie. Pare să privească în interior. Asemenea copii sunt adesea necoordonați fizic, cu o musculatură slabă. Au dificultăți în a înțelege ce le-a fost spus, cuplate cu o dificultate în a-și transpune gândurile în cuvinte. Comunicarea cu un copil aparent neinteresat sau respins poate fi extrem de epuizantă emoțional.

Copilul sfidător : “Nu! Nu! Nu! Tu nu ești șeful meu!” Vă sună cunoscut? Acești copii au o mare nevoie de a fi organizați și controlați și se concentrează în mod deliberat doar asupra unei sarcini. Dificultățile apar adesea în timpul tranziției de la o activitate la alta. Copilul sfidător are tendința de a vedea lumea într-un mod perfecționist, de tipul “totul sau nimic” și poate deveni foarte supărat când lucrurile nu merg așa cum crede el c-ar trebui să se întâmple.

Copilul neatent este văzut ca unul căruia îi este greu să se concentreze și este ușor de distras. Acești copii sunt adesea etichetați ca având o “tulburare deficitară a atenției” (TDA). Au probleme în a urma sfaturi și adesea hoinăresc aiurea cu gândul, când li se adresează cei din jur. Se mișcă neobosit de la o jucărie sau activitate la alta, părând incapabili să-și centreze atenția. Sunt văzuți ca “aerieni”.

Copilul activ agresiv este impulsiv, frustrat și ușor furios, întotdeauna grăbit. În mod constant ia parte la un scandal sau se bate, în timp ce părinții îl denumesc “micuțul nesăbuit”. Pare a cere cu insistență acțiune sau mișcare, deși are dificultăți motorii. Pare că vrea doar să-și atingă surioara bebeluș, dar datorită coordonării motorii slabe ea sfârșește prin a fi împinsă pur și simplu. Acești copii au adesea probleme în înțelegerea comunicării nonverbale și interpretează greșit oamenii și situațiile. O privire amenințătoare a părintelui poate trece complet neobservată, căci el continuă să se joace energic și să transforme totul într-o luptă. Nu sunt capabili de obicei să conceptualizeze și să verbalizeze sentimentele – preferă să-și exprime furia decât să discute.

Când un bebeluș vine pe lume părinții sunt adesea exaltați și plini de imagini ale unui copil perfect adaptat și fericit. Dar copiii se lovesc uneori de probleme și temerile lor stau la baza acestora.

E normal pentru bebeluși să fie neliniștiți când sunt separați de părinți, în special când au în jur de 8, 13, 18 sau 24 luni de viață. Ei trebuie să învețe treptat că atunci când părinții pleacă, se și întorc. Acesta e un pas major în dezvoltarea intelectuală a bebelușului. Nu înseamnă că sunteți un părinte groaznic, dacă copilul plânge când plecați de lângă el!

Bebelușii au trei temeri interne esențiale: de gesturi bruște, de zgomote puternice și de apropieri neașteptate. Cei de grădiniță lasă în urmă treptat toate acestea și învață să-și interpreteze mediul și să dezvolte un sentiment de încredere Dar cu cât cresc, cu atât apar alte tipuri de temeri. Părinții trebuie să înțeleagă că teama este până la urmă înfrântă.

Pe măsură ce copilul crește, temeri diverse apar în diferite momente. Unele sunt specifice unei anumite vârste, cum ar fi teama de a nu cădea a copilului de 1 an. O cădere la început îi poate afecta viitoarele încercări de a merge. Conform cercetătorilor Schacter& McCauley există temeri obișnuite în copilărie.Ele au o varietate de simptome, întinzându-se de la a plânge cu putere până la coșmaruri și la retragerea din anumite activități. De pildă, teama de ora de culcare poate duce la coșmaruri. Teama de respingere poate conduce la retrageri din activități și din preajma oamenilor. Temerile apar la vârste diferite, inclusiv la maturitate.

Cercetătorii disting între temeri schimbătoare și stabile. Teama schimbătoare este una care vine și trece. Dacă temerile se schimbă de la o săptămână la alta sau rămân pe o perioadă limitată și încep să se diminueze, poate fi considerat un fapt normal. Teama stabilă poate cere multă răbdare pentru a o depăși și poate solicita chiar o atenție specială din partea unui profesionist.

Care sunt factorii care contribuie la temerile timpurii ale copiilor? Doi factori-cheie de luat în considerare sunt: nivelul de maturizare și suspiciunea emoțională.

Cercetările arată că 25% dintre temerile primilor 2 ani de viață au fost cauzate de zgomotele puternice, în timp ce doar 3% dintre copiii de 12 ani au aceste temeri. Copiii lasă deoparte anumite temeri, dar devin mult mai suspicioși emoțional decât ceilalți. De pildă, teama de străini intră în declin, în vreme ce teama de monștri crește.

Un copil de 2 ani este mult mai bine organizat și mai sigur decât un bebeluș. El se teme de întuneric, de baie, de trăznet și tunet, de apa de la toaletă, de zgomotele puternice, de animale, de doctori, de străini sau de separarea de ceilalți. Cel de 3 ani continuă lista și adaugă teama de oameni sau de animalele cu o apariție neobișnuită. Cel de 4 ani adaugă teama de pierdere a unui părinte sau de pierdere a controlului. Între 4-5 ani copiii sunt adesea imprevizibili în comportament, dar 5 ani nu este o vârstă plină de reale temeri. Pentru un copil care are în jur de 5 ani, moartea devine mai personală: moartea este cineva care îi duce departe pe ceilalți. Când un copil înțelege că moartea nu înseamnă doar somn, el intreabă “Voi muri și eu?” În acel moment copilul are un sentiment de vulnerabilitate. Părintele trebuie să-i răspundă onest și direct, asigurându-l că nu trebuie să fie îngrijorat peste măsură.

Folosiți-vă credințele morale și religioase. Nu generalizați, afirmând că doar bătrânii mor. Întrebați-l pe copil ce simte înăuntrul său și determinați-l să înțeleagă că nu el a cauzat moartea.

Moartea animalului preferat este adesea prima pierdere suferită de copil. Abordați un ton sincer și permiteți-i să-și exprime sentimentele. Încurajați-l să întrebe și nu fiți stânjeniți de comentariile sale inocente. Exprimați ceea ce simțiți în termeni pe care să-i înțeleagă și ei. Evitați eufemismele și afirmațiile de tipul: ”Bunica se află într-n somn adânc” sau “s-a așezat să se odihnească”. Aceasta îi derutează.

Fiți onești: “Bunica a murit pentru că inima ei a încetat să mai bată. ”A murit pentru că n-a folosit centura și a fost foarte tare rănită într-un accident de mașină”. Dacă copilul merge la înmormântare, spuneți-i simplu că aveți de gând să vă luați rămas bun.

Informați-vă copilul că mulți oameni vor fi triști și le va lipsi persoana respectivă, așa că s-ar putea ca ei să plângă și astfel totul va fi în regulă. De la un copil mai mic de 5 ani nu trebuie să vă așteptați să înțeleagă sau să se poarte potrivit în asemenea situații.

Lista temerilor rămâne un ghid important după vârsta de 5 ani. Copilul are acum o gândire mult mai concretă. Aceasta înseamnă că începe să înțeleagă ce e real și ce nu. Când e mic, e important să-i răspundem la temeri într-un mod pozitiv, suportiv. O asemenea abordare va continua să-l ajute să facă față multor situații de-a lungul dezvoltării sale. Copiii de vârstă școlară încep să realizeze că pot să-și depășească temerile sau învață să treacă peste ele într-o manieră pozitivă. Recunosc că le vor lăsa în urmă și că acestea nu trebuie să-i imobilizeze.

Cereți-i copilului dumneavoastră să-și folosească punctele tari pentru a-și depăși teama. Odată ce copilul a capătat acest sentiment de stăpânire, sprijiniți-l în a domina noi teritorii. Prima teamă a adulților, adolescenților și a copiilor mai mari este teama de a vorbi în public. Aceasta se poate dezvolta din mai multe motive și poate fi greu de eliminat, dar majoritatea adulților o pot stăpâni, dacă au învățat la vârste mici să se confrunte direct cu temerile. Conform lui Schacter& McCauley, temerile cele mai obișnuite ale oamenilor sunt:

Vorbitul în public

Teama de a greși

Eșecul

Dezaprobarea celor din jur

Respingerea

Oamenii furioși

Teama de a sta singuri

Întunericul

Dentiștii

Injecțiile

Spitalele

Teama de a fi examinați, de a da teste

Rănile deschise,

Sângele

Poliția

Câinii

Păianjenii

Oamenii diformi

Iată câteva puncte-cheie ce trebuie luate în considerare de către părinți:

Respectați temerile copilului dumneavoastră

Înțelegeți că le va depăși pe majoritatea

Permiteți-i să–și îndepărteze treptat teama

Înțelegeți temerile funcție de personalitatea sa

Fiți conștienți de diversitatea de temeri cu care se confruntă copiii la vârste diferite.

Familiarizați-vă cu informațiile despre temerile copiilor și învățați să-i

ghidați cu atenție, pentru a le depăși. Acest fapt va constitui o bază sigură de dezvoltare a copiilor dumneavoastră. Dacă copiii sunt separați de părinți pe un timp mai îndelungat- de pildă, datorită spitalizării, morții sau divorțului- îngrijorarea poate duce la depresii ale copilăriei. Copiii au nevoie de relații continue, de afectivitate într-un mediu familiar lor. Dacă circumstanțele forțează separarea în familia dumneavoastră, consultarea cu un pediatru sau un medic de familie v-ar fi de folos. Astfel de separări pot duce la sentimente de culpă ale părinților, dar dacă sunt rezolvate din timp pot fi depășite.

Teama de străin este un subiect legat de cele discutate anterior. Un copil care dă dovadă de atașament față de un părinte sau un membru important al familiei poate manifesta o neliniște mai puternică în fața necunoscuților sau chiar și a bunicului care-l vizitează mai rar. Aceasta nu înseamnă că el nu-i place pe bunicul sau pe bunica, ci că se simte în siguranță cu anumiți oameni și are nevoie de mai mult timp pentru a-i accepta pe ceilalți. Acest tip de teamă e normal pentru un copil iubit și aflat în creștere. În jurul vârstei de 8 până la 10 luni învață că obiectele și oamenii sunt diferiți de el. Faptul că nu-i vede nu înseamnă că nu-i ține minte, pentru că el își amintește fețele.

Când părinții îi disciplinează în mod diferit, copiii sunt adesea derutați. Teama dată de disciplina inconsecventă crește în timp și poate fi miezul multor altor temeri, cum ar fi cea de respingere. Copiii se pot teme de acțiuni executate nepotrivit. Comportamentul greșit poate fi expresia inconsecvenței față de furie și frustrare.

Adulții trebuie să stabileasca reguli și să le aplice împreună. Consecințele naturale și logice trebuie urmate. Copiii au nevoie de o avertizare și de multe momente în care să le reamintim unele lucruri. Daca scapă de sub control, anunțați-i că acesta nu e un comportament acceptat și oferiți-le alternative limitate din care să aleagă. Problema disciplinei inconsecvente este un subiect important în familiile amestecate, în care copiii sunt expuși la 2 seturi de roluri ce trebuie îndeplinite în casă.

Copiii trebuie să învețe să se înțeleagă cu alții și să-și exprime sentimentele puternice în moduri acceptate de cei din jur. Ei sunt expuși greșelilor.

Disciplina ar trebui să fie văzută ca o abordare prin care ei sunt ajutați să învețe din aceste greșeli, fără a se simți stânjeniți, ridicoli, îndurerați sau pedepsiți. Părinții trebuie să facă sugestii pozitive și să-și expună așteptările, mai degrabă decât să zică: “Fă asta” sau “Nu face asta”.

Dacă un copil e ridiculizat sau i se dau puternice mesaje de tipul “nu”, fără nici o explicație, poate deveni temător față de reacțiile părinților în fața greșelilor lui. Unui copil trebuie să i se spună des și să i se permită să încerce din nou. Copiilor mai mari nu e nevoie să li se repete adesea sau atât de detaliat. Ei învață că există motive pentru a urma anumite reguli și că pot discuta deschis cu dumneavoastră, în loc să se teamă de furia sau mesajele neclare pe care le primesc.

Multe titluri noi aduc în atenție nevoia de a fi precauți și de a ne instrui copiii, raportându-ne la o mulțime de probleme legate de siguranța lor. Fiți calmi, onești, dar nu supraprotectivi. Un copil de 5 ani nu trebuie escortat când merge la un prieten, care stă două uși mai încolo, în mijlocul după amiezii, decât dacă a avut loc recent un incident care a amenințat securitatea copiilor. Cei care sunt prea protejați pot deveni neliniștiți și temători față de mediu. Le va fi greu să-și dezvolte un sentiment de independență și încredere de sine.

De pildă, un copil de 7 ani supraprotejat se va teme mai târziu să se plimbe cu bicicleta prin vecini. Aceasta poate duce la o anxietate ridicată în orice nou comportament care presupune risc. Copiii pot învăța să se descurce cu succes cu temerile. Conform lui Schacter& McCauley în “Când copilul se teme”: “Unele temeri sunt reale și palpabile, cum ar fi frica de înălțimi, de străzi întunecate și de animale care mușcă. Celelalte sunt doar dovezi false ce apar ca reale. ” Vă puteți îndruma copilul să realizeze diferența dintre cele două și să-l ajutați să le stăpânească. Procesul e foarte important și cere răbdare, sensibilitate și comunicare deschisă.

A-ți îndruma copiii să se poarte într-un mod acceptat și potrivit constituie o provocare pentru mulți adulți. Nu există răspunsuri rapide, ușoare, pentru că fiecare copil e unic. Temperamente, personalități, nevoi, modele de creștere, medii familiale diferite influențează mult viața copiilor. De aceea expunem mai jos câteva puncte cheie, ce permit părinților să-și educe copiii.

E bine să promovați un comportament pozitiv.

Atât părinții, cât și cei care au grijă de copii sunt de acord cu această afirmație. Copiii devin ceea ce ne așteptăm noi să devină. Fiți foarte clari, atunci când îi complimentați sau îi ridicați în slăvi. Lăsați copiii să cunoască exact ce fel de comportament, acțiuni sau cuvinte vă plac.

De pildă: “Mi-a plăcut să-i văd pe cei trei copiii, colaborând atunci când făceau curățenie” sau “Apreciez tare mult că ai ascultat tot ceea ce era de explicat, legat de această activitate”. Copilul va repeta după aceea acest comportament pozitiv.

Cei ce au grijă de copii în locul părinților pot construi încrederea de sine a copilului prin alte modalități minore: îmbrățișări, zâmbete și sărutări. Spuneți-i copilului cât e de important pentru dumneavoastră. Lăudați-l față de alții. Oferiți-i atenție totală. Pentru acei copiii care vă atrag atenția doar cu comportamentele lor nepotrivite, încercați să alcătuiți o listă cu lucruri pe care le apreciați la ei și cu cele cu care nu sunteți de acord. Și acordați-le atenție când se comportă frumos, cel puțin la fel de mult cu cea pe care le-o oferiți când nu sunt cuminți.

Așteptați-vă ca ei să se supună.

Fiți foarte clari în ceea ce privește regulile și expectațiile dumneavoastră. Oferiți copiilor o opțiune, în afară de cazul în care e o problemă de siguranță personală sau sănătate, când e implicată agresiunea sau când dumneavoastră ca adult decideți că situația necesită o acțiune promptă. Demonstrați-vă încrederea în ei, folosind afirmații scurte, clare, pozitive. Folosiți un ton care să arate că așteptați satisfacerea cerințelor din partea lor.

Mențineți corectitudinea și consecvența.

Faceți față provocărilor într-o manieră calmă. Țineți cont de vârsta copilului și de comportamentul său “normal” pentru această vârstă. Învățați despre stagiile de dezvoltare ale copiilor și nevoile ce-l însoțesc, de natura fizică, socială, emoțională și intelectuală. De pildă, este nerealist să vă așteptați ca un copil de 3 ani să fie generos, pentru că cei de vârsta lui, prin natura lor, sunt centrați pe sine.

Comunicați reguli și consecințele lor în cuvinte pe care copiii le pricep. Când un copil încalcă regula, aplicați imediat o consecință corectă, potrivită și plină de sens. Când sunteți corecți și consecvenți în răspunsul dat la un comportament inacceptabil, întăriți sentimentul de securitate al copilului, precum și abilitatea sa de a distinge între bine și rău.

Permiteți exprimarea sentimentelor

Permițându-i unui copil să-și exprime sentimentele nu înseamnă că-i permiteți exprimări inadecvate, de tipul lovirii sau rănirii celorlalți. Uneori oferindu-le timp suficient alături de jucăria preferată sau de păturica favorită, îi ajutați să se relaxeze și să se calmeze. Unii își exprimă furia, resentimentele și frustrarea lovind mingea în curte, desenând ceva sau vorbind singuri cu animalele împăiate. Oferiți-vă să mergeți la plimbare împreună sau să citiți o poveste amândoi. Aceste activități pot ajuta la îndepărtarea unor astfel de sentimente puternice (furie, frustrare). E important să furnizați copiilor mai multe căi acceptabile de eliberare a stărilor foarte puternice care-i copleșesc, emoții încă firești.

Planificați-vă viitorul.

Gândiți-vă la toate momentele dificile ale zilei. Amintiți-vă că scopul este dobândirea de către copil a autodisciplinei. Când apar problemele ieșiți din scenă, daca puteți. Numărați până la zece sau faceți orice altceva pentru a vă menține calmul și perspectiva asupra a ceea ce se întâmplă. Îndrumarea comportamentului copilului este un angajament major și pentru cei care au grijă de el în locul dumneavoastră. Progresul poate părea nesemnificativ în timp. E posibil să apară regresiuni. Mențineți-vă simțul umorului și reamintiți-vă succesele avute și faptul că jucați un rol important în îngrijirea copilului dumneavoastră.

Părinții vor să scape de stilul autocratic, autoritarist folosit de părinții lor în educația primită. Ei promit și încearcă să nu bată, să nu folosească amenințările, să nu umilească și să nu–și pedepsească copiii. Din nefericire, adesea consideră că a nu pedepsi înseamnă o atitudine schimbată la 180 grade în cealaltă direcție: să fie relaxați, permisivi, să aplice stilul ”laissez faire”. Această schimbare de la punitiv la permisiv și înapoi apare frecvent în multe case în zilele noastre. Părinții reacționează des la teamă și furie.

Când suntem furioși țipăm, lovim, amenințăm, batem și pedepsim. Apoi vedem efectele furiei noastre la copii și începem să ne temem că pierdem dragostea lor. De aceea alunecăm în permisivitate, pledând pentru ei, în speranța că-i mulțumim, pentru a le recăpăta dragostea. Apoi ne “înnebunesc” din nou și ne simțim furioși iarăși. Această oscilare între un anumit stil parental sau altul poate fi dezastruos pentru familie și poate duce la copii nerespectuoși, răsfățați, rebeli, obraznici. Există însă și o cale de mijloc. Aceasta e reprezentată de stilul parental democratic. Nu este autocratic și nu e permisiv: e un stil parental care e și ferm și sensibil în același timp. Ferm, însemnând respectarea drepturilor și limitelor părintelui. Sensibil, însemnând respectarea drepturilor și limitelor copilului. Stilul democratic e bazat pe respect reciproc. A ne respecta copiii înseamnă a-i învăța să-i respecte pe ceilalți. Dacă vrem ca ei să ne ciocăne la ușă, de pildă, trebuie ca și noi, la rândul nostru, să batem la ușa lor.

Părinții democrați oferă alegeri, nu dau ordine. Ordinele îl învață pe copil umilința, resentimentul și revolta. Pe de altă parte, alegerile potrivite și acceptabile îi învață pe copii că au propria putere de a-și face viața cum doresc. Acești copii devin adulții, care confruntați cu o problemă știu și văd toate opțiunile de care dispun. Stilul educativ democratic implică utilizarea consecințelor naturale și logice. Consecințele naturale rezultă din a te opune legilor naturii: copilul care-și uită haina, va răci. Cele logice nu sunt atât de simple și cer interventța parentală. Sunt consecințe legate logic de situație și-i învață pe copii să fie responsabili. De pildă, dacă copilul dumneavoastră se poartă rău cu cațelușul nu e logic să-i interziceți să se uite la TV. Ar fi normal ca ferm și calm să-i luați cățelușul. Consecințele naturale și logice îi determină pe copii să învețe din situație, încurajând astfel autocontrolul și autodisciplina.

Consecințele logice sunt situații construite de persoane îndreptățite, ele fiind logic legate de atitudinile inacceptabile. Sunt denumite astfel, pentru că se “potrivesc” cu delictul. De pildă, dacă adolescentul întârzie noaptea în oraș, seara următoare nu mai iese. Dacă nu mănâncă, nu primește desert. Daca nu dă muzica mai încet, i se ia casetofonul. Acest tip de consecințe este mult mai eficient decât ”terorizarea” copilului. Îi obișnuiește cu realitatea pe tineri. Dacă nu vii la servici, nu ești plătit. Dacă depășești viteza legală, iei amendă.

Consecințele naturale sunt situații ce nu sunt controlate de nimeni, se întâmplă în mod firesc, natural. Dacă bagi degetele în priză, te electrocutezi.

Sunt momente în care părinții trebuie să intervină cu consecințe logice, pentru ca tinerii să nu se confrunte cu cele naturale. Aceasta pentru că adolescenții noștri se află în lumea reală, fără a avea experiența necesară. Lumea zilelor noastre este înspăimântătoare și ei au nevoie de ajutorul nostru.

Stilul educativ democratic implică, de asemenea, comunicarea deschisă și onestă. A asculta și a medita în același timp înseamnă a asculta cu inima ceea ce simte copilul. Părintele ascultă cu o curiozitate stăpânită și apoi se exprimă astfel încât să îi dea senzația copilului că îi împărtașește ideile. Nu înseamnă să comandați, să sfătuiți, să judecați, să moralizați sau să rezolvați. Simultaneitatea ascultare-reflecție reprezintă o extraordinară oportunitate de a vă arăta dragostea față de copil.

Stilul democrat îl ajută pe copil să se simtă iubit, important și demn de încredere. Părinții autoritariști și permisivi dau naștere la copii care au o încredere de sine scăzută și care se vor comporta inacceptabil, pentru a-și găsi locul. Acest stil parental le dă posibilitatea copiilor de a fi fericiți, generoși, capabili și de încredere.

În stabilirea regulilor trebuie mai întâi să comunicam limitele.

Aceasta ar trebui făcută atunci când dumneavoastră și copilul nu vă contraziceți față de o anumită regulă. Găsiți-vă timp să vorbiți despre aceasta, trimițând adolescentului mesaje clare legate de o anumita regulă sau limită.

Lăsați-l pe copil să se pronunțe. Adesea, suntem prea grăbiți în a

stabili reguli. Dacă-i oferiți tânărului oportunitatea de a ajuta în ceea ce privește formularea regulilor respective, probabil că i se va supune mai ușor. Trebuie să faceți compromisuri asupra câtorva lucruri. Și este bine, pentru că dacă regula nu funcționează în timp, poate fi schimbată.

Fiți consecvent! Dacă regula este să nu se uite la televizor până

nu-și termină temele, atunci trebuie să fie aceeași în fiecare zi de școală. Nu suntem întotdeuna în stare de a aplica consecințele, aceasta reprezentând partea care face dificilă “profesia” de părinte. De vreme ce copiii înțeleg că pedeapsa se va aplica, chiar și când sunteți obosit, nu vor încerca să depășească limitele.

Fiți corecți! Dacă ceva a intervenit și vă face să credeți că regula

trebuie schimbată sau îmbunătățită, așteptați până vă lămuriți și comunicați-o copiilor.

Nu vă uitați valorile! Acestea ne fac să fim ceea ce suntem, așa că

nu vă temeți să le comunicați copiilor, atunci când stabiliți limitele. Nu luați în seamă ceea ce fac ceilalți părinți. Replica standard ar putea fi: “ Fiecare cum crede.” Sau: “ Îmi pare rău că te deranjează, dar astea sunt regulile noastre, ale tale și ale mele. Este familia noastră, a mea și a ta.” Când se întorc la dumneavoastră cu: “ Atunci n-aș fi vrut să fac parte din familia aceasta!” respirați adânc și lăsați-i. Este o reacție absolut normală a adolescenților la constrângeri. E datoria lor să le testeze și să încerce să le încalce

Există câteva principii de educare responsabilă a copiilor.

Astfel, părinții de acest tip împlinesc dorințele copiilor și nu se tem că-i răsfață, luându-i în brațe și permițându-le să se “cuibărească”. Ei acceptă întreaga scală de emoții și înțeleg modul de exprimare a acestora, fără să-i judece prea aspru. Realizează că nu pot împiedica toată tristețea, furia sau frustrarea și nu încearcă să-i oprească din plâns și urlete. Îi stimulează conform vârstei și le acordă încredere copiilor, pentru ca aceștia să învețe pe cont propriu și prin propriile puteri. Nu încearcă să le grăbească dezvoltarea. Îi încurajează în însușirea de noi deprinderi, dar nu le judecă performanțele, nici criticându-i, nici ridicându-i în slăvi. Își petrec timpul în fiecare zi, acordând atenție totală copiilor lor. În această perioadă specială, ei observă, ascultă, răspund și se alătură copiilor lor la joacă (dacă sunt invitați să facă asta), dar nu le direcționează activitățile. Astfel de părinți protejează copilul de pericol, dar nu încearcă să prevină toate problemele, greșelile sau conflictele acestuia. Îi încurajează să-și rezolve în mod autonom problemele și-i ajută doar când e nevoie. Nu rezolvă problemele în locul lor. Stabilesc limite rezonabile, îi ghidează subtil către comportamente acceptate și iau în considerare nevoile fiecăruia, când rezolvă conflictele. Nu-și controlează copiii cu recompense, amenințări sau pedepse de nici un fel. Au grijă de propria persoană și sunt onești față de propriile nevoi și sentimente.

Iată, prin urmare, există o multitudine de stiluri educative în familie, dar important este ca relația copil-părinte să nu se distrugă, indiferent de modurile de acțiune ale acestuia din urmă.

Cum se construiește relația cu copilul

Dacă urmărim cu atenție un grup de copii, imediat îi vom distinge pe cei care sunt siguri pe ei. Orice părinte trebuie să considere o prioritate dezvoltarea la copil a unui sentiment de încredere de sine. Cum se poate realiza aceasta? Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să îl transmită un părinte copilului său este acela că este iubit. Poate că mulți consideră aceasta un “dat” și cred că fiul sau fiica lor va înțelege într-un fel sau altul ce se întâmplă. Nu este însă întotdeauna așa. Există și mame care-și umilesc copiii, atribuindu-le cuvinte dure, precum: “incapabil”, “neîndemânatic”, care-i afectează pe aceștia de-a lungul întregii vieți. De aceea, există adulți care sunt convinși că sunt incapabili și lipsiți de abilități, aceste convingeri venind de undeva din copilărie, o perioadă în care credeau că persoanele cele mai apropiate știu ce-i mai bine pentru ei. De aceea, trebuie evitate atitudinile negative, de tipul: “ Ești întotdeauna atât de dezordonat! Curăță imediat!”. Acestea ar putea fi “transformate” în: “ Ar fi foarte bine dac-ai putea să cureți aici.” Urmate mai târziu de: “Bravo! Știam că poți.” Întărirea pozitivă este foarte utilă pentru moralul copilului.

Dacă trebuie criticat într-adevăr dintr-un motiv foarte bine întemeiat, atunci e bine să se înceapă discuția cu: “ Tu niciodată…” sau “Tu întotdeauna…”, în nici un caz însă cu:” Avem o problemă aici….”, care atrage atenția copilului mai mult decât trebuie și sună ca o amenințare.

Pentru a-i oferi încredere în sine este util să i se dezvolte anumite abilități: să folosească foarfeca corect, să traverseze strada, să meargă pe bicicletă; toate acestea îl ajută să se simtă mai independent. De fiecare dată când este aprobat de către părinte în tot ceea ce întreprinde, copilul își demonstrează sieși că poate și tot restul vieții va fi sigur de ceea ce face. Dacă știe ce se așteaptă de la el în diverse situații, va ști și cum să acționeze. Fiind fermi în deciziile pe care le iau și în discuțiile cu copiii lor, părinții vor afla cu mai multă ușurință motivele pentru care ceva este în neregulă cu fiul sau fiica lor, pentru că îl vor cunoaște mai bine și le va fi mai facil să ia măsuri.

Copiii au într-adevăr nevoie să fie ascultați de părinți. Pentru a realiza aceasta, trebuie ca adulții să fie la dispoziția lor și să-i asculte cu mare atenție. Toate acestea necesită timp. Părinții din zilele noastre se plâng mereu de lipsă de timp, mai mult decât de comportamentul copiilor lor. Cu toții avem mai multe abilități parentale decât tindem să folosim. Știm cum să ne tratăm copiii, știm cum să fim părinți mai buni, însă avem dificultăți în a ne găsi timp pentru aceasta. Ne înfuriem pe cei mici nu doar pentru erorile lor, ci mai ales pentru timpul suplimentar de care avem nevoie să realizăm ce trebuie. Nimeni nu are timp pentru copiii, iar copiii cer timp. Părinții se supără când un copil are rezultate nesatisfăcătoare la școală, adesea nu din cauza notelor slabe, ci din cauza timpului pe care trebuie să-l aloce ajutorului la lecții acasă.

Nu s-au descoperit căi ușoare de a fi părinte. Copiii au nevoie de atenție, afecțiune, aprobare, ghidare și disciplină. Nu există o garanție că dacă petreci o anumită parte din timp cu copilul tău vei avea o relație foarte bună cu acesta. De aceea, există cazuri de părinți foarte devotați copiilor lor, care sfârșesc prin a avea un fiu, care împarte celula unei închisori cu fiul unor părinți abuzivi. Nimeni nu poate spune părinților:” Faceți aceasta și totul va fi în regulă.” Nimic nu este atât de simplu. De cât timp este nevoie? Dacă am avea tot timpul din lume, am ști cum să acționăm?

Copiii sunt extrem de adaptabili. Ei se pot obișnui chiar și cu neglijarea. Trec ani până când putem observa rezultatele. Trebuie să ne cântărim prioritățile și să decidem ceea ce este sau nu esențial în prezent. Întotdeauna timpul pentru carieră, soț/soție, copii, prieteni și îndeplinirea propriilor noastre obiective implică o bună organizare a activităților noastre, astfel încât să nu neglijăm nici una dintre atribuțiile diverselor roluri pe care le performăm.

Copiii nu pot aștepta. Timpul acordat lor este întotdeauna cel mai important. Dacă părinții așteaptă un moment mai bun, până încheie ceea ce au de realizat la slujbă, până când se simt mai odihniți, până săptămâna viitoare, până anul viitor, copiii deja au crescut și perioada cea mai bună a dispărut deja. Adulții ar trebui să se întrebe dacă oferă într-adevăr copiilor tot timpul pe care aceștia îl merită.

Fiecare persoană găsește timp pentru lucrurile și oamenii de bază din viața sa. Dacă reușim să acordăm timpul nostru copiilor, ei vor înțelege cu siguranță cât de importanți sunt pentru noi.

Copiii nu-și doresc nimic mai mult de la părinții lor decât atenție. Într-un fel sau altul ei o vor primi. Ei nu realizează unde se termină drepturile lor și unde încep cele ale părinților. Această combinație poate fi dezastruoasă pentru familie.

Copiii au nevoie de atenție, dar trebuie să existe niște limite. Ei nu vor înțelege niciodată drepturile parentale, dacă cei mari nu le specifică limitele dintre timpul copiilor și timpul adulților, dintre nevoile lor și cele ale părinților. Dilema începe în copilărie și se pare că nu se încheie niciodată. Conform astronomilor, lumea se învârte în jurul soarelui. Fiecare proaspăt părinte știe că lumea se învârte în jurul noului născut.

Toată lumea din casă face tot posibilul pentru ca micuțul să fie vesel în permanență. Nici o altă creatură atât de mică nu are așa o putere impresionantă. La un moment dat adulții încep să se întrebe:” Ce s-a întâmplat de fapt?” Numai că sunt foarte multe nopți nedormite, mese neterminate, conversații întrerupte până când părinții încep să aibă anumite resentimente.

Nu este cea mai bună cale aceea de a gravita cu totul în jurul copilului. Ați observat vreodată ce cât este de nefericit un copil, când controlează întreaga familie? El devine din ce în ce mai pretențios și familia se luptă din răsputeri să-l facă fericit. Este o situație într-adevăr neplăcută.

Părinții se tem că nu oferă copiilor tot ceea ce au nevoie, pentru că aceștia par să dorească mai mult de fiecare dată. Ei vor întotdeauna mai mult, indiferent de cât primesc. De aceea au nevoie de limite. Adulții nu ar trebui să se simtă vinovați atunci când stabilesc niște reguli rezonabile. Pentru că și ei au drepturi.

Decizia de a menține anumite limite este mai dificil de luat în cazul primului copil. Și devine din ce în ce mai ușor, pe măsură ce apar și alții. Este aproape imposibil de precizat cu certitudine când anume, în ce situații trebuie fixate limitele. Fiecare are nivele diferite de toleranță, nevoi diverse. Atunci când părinții decid că este “destul”, atunci este momentul. Primul sfat către părinții ar fi acela că trebuie să aibă încredere în ceea ce simt. Dacă încep să se simtă frustrați, dornici de răzbunare, înfuriați, acela e momentul. Și ei merită să aibă pauze, somn, relaxare, timp pentru sine- printre multe altele. A stabili limite bazate pe drepturile părinților este bine și pentru copii. Când copiii își văd părinții că afirmă: ”Sunt o persoană; iată ce nevoi am, ” învață despre respectul de sine și despre drepturile celorlalți.

Al doilea pas în stabilirea drepturilor parentale este formularea unei întrebări, de tipul:”Cum trebuie făcut?” Părinții se pot întreba doar atât:” Ce-mi doresc să fac?” Adesea cer sfaturi despre cum ar trebui să facă ceva, când, de fapt, nu au nevoie decât de cineva care să-i sprijine în ceea ce știu cu siguranță cum trebuie făcut. Nu este scris nicăieri că celor mici le place tot ceea ce fac părinții. Copilul se va plânge, în mod evident, atunci când i se va stabili o limită. Nu trebuie uitat că el nu știe cât de multă atenție trebuie să i se acorde. Copiii adaptabili acceptă cu ușurință limitele. Alții se pot plânge multă vreme, înainte de a accepta ceea ce li se impune.

A stabili limite pentru a fi protejați pare dificil pentru părinți, dar altfel nu ar mai fi părinte, dacă nu ar întâmpina obstacole. Dacă renunță la propriile drepturi, permit copiilor lor să devină tirani nefericiți. Nimeni nu merită asemenea soartă.

Când se discută despre comunicarea cu adulții trebuie să admitem că cei mici au un adevărat “simț” în a percepe ceea ce vrem să spunem. Uneori pare că au o percepție suplimentară în “a citi” adulții. Suntem conștienți de faptul că nu se bazează pe cuvinte rostite pentru a înțelege sensul mesajelor trimise de părinți.

Cu toții comunicăm în alte moduri decât prin cuvinte. Un cercetător afirma că doar 7% din comunicare este verbală. Volumul, ritmul, intensitatea reprezintă 38% din mesaj. Restul de 55% se realizează prin limbajul trupului, mare parte fiind reprezentată de expresiile faciale. Fără a înțelege limbajul, bebelușii percep mesajele parentale de foarte timpuriu. De aceea, copiii preferă comunicarea de tip “față-în-față” și contactul vizual, atunci când vorbesc.

De vreme ce devin experți în limbaj, așteaptă measaje clare de la cei care țin la ei. Un asemenea mesaj este cel în care cuvintele, expresia vocală și mișcările corpului sunt congruente. Copiii au nevoie de congruență pentru a se simți în siguranță. Dacă mesajul nu este clar, dacă ceea ce se spune indică ceva, iar tonul și expresia facială- altceva, copilul este derutat. Când sunt confuzi, se simt amenințați.

Părinții transmit astfel de mesaje în cel puțin două situații:

când încearcă prea mult să fie părinți perfecți

când se străduiesc să-i protejeze pe copii de experimentarea unor sentimente negative

Părinții perfecți niciodată nu se simt furioși, frustrați sau exasperați de copiii lor. Asemenea părinți nu există; cei normali se simt așa cum am descris anterior. Când părinții obișnuiți au astfel de sentimente negative, încearcă de cele mai multe ori prea mult să le controleze. “A încerca prea mult” înseamnă reprimarea sentimentelor. Ei cred că dacă, uneori spun: ”Nu sunt supărat” demonstrează într-o anumită măsură că nu sunt părinți răi, pentru că doar aceștia au reacții nedorite față de cei mici.

Atitudinile negative nu pot fi negate. Dacă ne simțim într-un anume fel trebuie să înțelegem motivul și să acționăm pentru a elimina cauza. Copiii nu pot fi păcăliți în asemnea situații, indiferent de cuvintele de care uzăm. E mai bine să ne exprimăm adevăratele sentimente, chiar dacă nu sunt dintre cele mai bune. Copiii devin confuzi și neliniștiți, când încearcă să răspundă unor mesaje contradictorii, ambigue.

E mai bine să fii bun și supărat decât să încerci să fii un “bun” părinte, care nu se înfurie niciodată. Copiii nu se așteaptă la părinți perfecți; ci la unii care să fie corecți în ceea ce privește propriile sentimente. Nu sunt fragili. Suportă mai ușor atitudini negative oneste, decât cuvinte superficiale.

Problemele de comunicare apar, de asemenea, cînd părinții încearcă să-i ferească pe copii de situațiile dificile, trimițându-le mesaje de tipul “totul e în regulă”, când- în realitate- este exact invers. Cei mici știu întotdeauna când ceva nu este așa cum ar trebui să fie. Imaginația lor poate crea chiar situații mai stresante decât adevărul. Este foarte nepotrivit să i se spună “totul e perfect”, când nu este. Ei văd adevărul, indiferent de ceea ce li se transmite prin cuvinte de către adulți.

Când se întâmplă ceva grav în familie e mai bine să explicăm situația așa cum este, decât să-i lăsăm să presupună că ei sunt cauza problemei. Afirmațiile parentale, care intenționează să ascundă situațiile dificile, îi determină pe copii să se simtă extrem de nesiguri.

Ca părinți nu trebuie să uităm că cel mai potrivit și corect față de copiii noștri ar fi ca ceea ce spunem să fie în concordanță cu ceea ce simțim. Copiii cunosc diferența.

Când pot părinții să vorbească, astfel încât copiii să-i asculte?

Niciodată nu-i vom învăța pe copii ceea ce dorim să știe, ținîndu-le predici, în timpul unei situații de criză. Ei vin la noi cu o problemă și primul nostru răspuns este să oferim o soluție bună pentru ei, să le spunem ce să facă și cum să facă. Vrem să le transmitem din experiența noastră. Ni se confesează în primul rând pentru că simt nevoia să vorbească, nu pentru că vor sfatul nostru de “expert”.

Se uită adesea că experiența este cel mai bun profesor. Mare parte dintre noi am învățat mai puțin ascultându-ne părinții și foarte mult- din propriile noastre greșeli. Doar când experiența noastră ne-a confirmat ceea ce auziserăm de la părinți am admis că aveau dreptate.

Există un anumit moment și o cale mai bună de a transmite din valorile noastre. Le putem împărtăși din experiență, atunci când nu ne aflăm într-o situație dificilă, cum ar momentele în care desfășurăm activități casnice împreună. Totul aparține comunicării în cadrul familiei. Se pot iniția discuții, în care se are în vedere un anume subiect, iar copiii sunt solicitați să-și prezinte opinia. Ascultându-i, le putem enunța anumite valori, după care să se ghideze. Dar e de reținut că datorită ritmului foarte accelerat al vieții, asemenea oportunități nu se ivesc foarte des și ele apar doar dacă ne propunem să ne petrecem mai mult timp cu copiii.

Unul dintre avantajele cele mai mari pe care îl are biserica este acela că celor mici le sunt prezentate valorile pe care le susținem noi, într-o atmosferă de încredere și acceptare, și de către alți adulți. Instruirea religioasă n-o poate înlocui niciodată pe cea din familie, dar poate sprijini ceea ce-i învățăm acasă.

Cea mai bună cale de a-i educa din punct de vedere moral este chiar modul în care trăim. Copiii ne observă comportamentul, iar exemplul nostru este mai puternic decât cuvintele. Uneori trebuie să avem răbdare și să le oferim o șansă pentru a învăța din greșeli.

Cele mai eficiente “lecții” sunt cele pe care ni le însușim din propria experiență. Ca părinți, noi asigurăm mediul pentru ca ei să poată să se dezvolte. Nu-i putem încuraja să-și rezolve problemele spunându-le cum am proceda noi sau ce ar trebui să facă ei. Dacă le transmitem încrederea pe care o avem în ceea ce pot realiza singuri, vom fi niște susținători valoroși. Astfel vor soluționa criza (poate nu atât de rapid cum am fi dorit noi), dar vor înfrunta realitatea așa cum se cuvine. Dacă le oferim soluții prin propriul nostru exemplu, rezultatele depășirii crizei vor reflecta valorile, morala și etica familiei.

Când un părinte simte că e momentul să ofere informații importante, care să-l ajute pe copil în soluționarea problemei, va trebui să fie calm și să abordeze subiectul într-o manieră pozitivă. Dacă este esențial ceea ce urmează a fi spus, e bine să gândim profund modalitatea de a ne prezenta ideea. Cu cât vorbim mai puțin, cu atât vom crea impresia că știm mai multe și întotdeauna trebuie să-l convingem că avem date despre faptele sale, chiar dacă în realitate cunoaștem destul de puțin.

În ceea ce privește reacția de furie, e util să avem în vedere câteva aspecte esențiale. Toți părinții sunt uimiți că pot deveni furioși față de copiii lor, mai ales când aceasta se întâmplă pentru prima dată. Sunt cu toții convinși că un bun părinte nu ar reacționa astfel, ceea ce este total eronat. Furia este o emoție umană naturală, care implică un proces de gândire și un răspuns fizic al organismului. A nega furia este nesănătos din punct de vedere emoțional și fizic. Furia poate și ar trebui să fie exprimată. Acțiunile generate de ea trebuie controlate. Copiii sunt buni în a-și exprima furia, dar nu întotdeauna pe căi adecvate. Pot învăța cum să-și exprime starea respectivă și cum să-și controleze un astfel de comportament. Au nevoie să audă :” E bine să-ți exprimi furia, dar trebuie să înveți căile adecvate de a o arăta.”. “Folosește-ți cuvintele, nu mâinile.”

Părinții trebuie să internalizeze acest mesaj și să modeleze comportamentele utile copiilor lor. “A gândi”, chiar și când suntem exasperați, reprezintă o abilitate socială necesară. Mulți adulți nu progresează niciodată mai mult de “istericalele” unui copil de doi ani. La această vârstă furia este un comportament normal și scuzabil. Copilașii nu au învățat să gândească în asemenea momente. Ei doar reacționează. Din nefericire, unii adulții se află încă în acest stadiu. Nu au învățat niciodată să gândească, atunci când sunt furioși. Se folosesc de mânie ca de o scuză pentru un comportament iresponsabil. “Am fost atât de furios, încât n-am știut ce fac.” Putem accepta această “explicație” de la un copil, dar nu de la un adult.

Este posibil să ne controlăm furia? Da, pentru că ea reprezintă mai mult decât o reacție fizică. Orice copil o poate recunoaște: un părinte cu fața roșie și ochii ieșiți din orbite și care urlă:”Mă scoți din minți!” Adevărul este că nimeni nu ne poate înfuria, dacă nu parcurgem mai întâi un proces de gândire. Momentul poate fi foarte scurt, dar el există. Vedem sau auzim ceva, evaluăm din perspectiva propriei experienței și a valorilor noastre și devenim furioși.

Din fericire, ne putem gândi atunci când acționăm într-o situație. Părinții trebuie să învețe ei înșiși cum să se stăpânească și să le ofere un bun exemplu și copiilor lor. Există câteva sugestii, ce pot fi făcute atât adulților, cât și copiilor.

Primul pas ar fi acela de a o recunoaște. Furia negată devine un fel de “otravă” interioară. Nu există nici un avantaj al unei “liniștiri” forțate, care ne poate determina oricând să “explodăm”. A pretinde că suntem calmi- când nu suntem- nu are nici un efect benefic. Cei mici “citesc” reacțiile adulților foarte bine.

Al doilea pas ar fi acela de a învăța să ne exprimăm furia într-un mod adecvat. E bine să folosim “eu” pentru a ne exprima sentimentele și nu “tu” sau “voi” pentru a ataca pe ceilalți.( “Sunt foarte furios. Nu-mi place să văd jucării lăsate în dezordine!” în loc de ..”Copii leneși ce sunteți! Mă înfuriați foarte tare când vă lăsați jucăriile în dezordine!”).

Următoarea etapă este aceea de a ne exprima furia, dar de a ne controla acțiunile. Trebuie descoperită o metodă potrivită, prin care să reacționăm, dar fără a-i răni pe cei din jur.

A cânta cu voce “foarte” tare, a ne plimba prin parc reprezintă tehnici, care funcționează în cazul adulților aflați într-o astfel de stare.

Ar fi util, într-un alt stadiu, să discutăm cu cineva. Fiecare are nevoie de o “rețea personală de supraviețuire”. A discuta cu un prieten sau cu o rudă mai tolerantă poate ajuta la a privi faptele dintr-o altă perspectivă. Dacă nu există o asemenea persoană, gândurile pot fi scrise undeva.

E util să examinăm situația. Furia este, de cele mai multe ori, rezultatul unor nevoi sau expectații neîmplinite, asociate cu frustrare, oboseală sau stress. Anii timpurii ai copilăriei reprezintă “zona” cea mai periculoasă pentru părinți. Sunt foarte dificili, dar extrem de prețioși și nu trebuie risipiți din cauza furiei.

Problemele copiilor nu trebuie rezolvate astfel, dar nici nu este util să fie părinții cei ce le oferă soluții la orice. Se știe că în loc să fie recunoscători pentru ceea ce li se spune, ei detestă să li se dea o soluție, pentru că au sentimentul că sunt incapabili. Cel mai bine este ca părinții să-i asculte. Doar atât. Este destul de dificil, dar merită efortul. O fetiță de clasa a doua vine acasă de la școală, plângându-se mamei că cea mai bună prietenă a sa nu se joacă cu ea în pauză. Prima reacție a mamei ar fi :” Găsește-ți altă prietenă.”, dar ea rezistă tentației de a rezolva problema fetei. Timp de câteva zile fetița se chinuie, neștiind cum să acționeze. Mama îi este alături, dându-i dovadă de empatie și o convinge în permanență că există o soluție, pe care o va găsi rapid. Exprimarea mamei este de tipul:” E greu să fii ocolită.” “Uneori prietenii ne rănesc sentimentele.” “Este într-adevăr o problemă, dar știu că tu te vei descurca.” În cele din urmă, după câteva zile de suferință, fetița mărturisește bucuroasă că s-a decis să-și caute altă parteneră de joacă, a și găsit-o de altfel și s-au înțeles foarte bine amândouă. Mama este fericită, deși într-o discuție între adulți admite că i-a fost foarte greu să nu intervină, dar că, într-adevăr găsirea soluției de către fiica ei, o va ajuta pe aceasta să ia decizii de una singură, în viitor.

Este foarte important ca părinții să aibă răbdare, atunci când copiii sunt nevoiți să experimenteze și situații mai dificile. Copilul vine la adult nu pentru a-i fi rezolvată problema, ci pentru a găsi un sprijin moral, înainte de toate. Dacă părintele pune întrebări și oferă sfaturi, copilul nu va putea suporta și întreaga conversație se va transforma în lacrimi și furie. De aceea, nu trebuie afirmat nimic. E bine să se evite “interogatoriile”, trebuie să se asculte până la capăt și să se încerce identificarea sentimentelor copilului. Ar fi util ca adultul să-și exprime încrederea în capacitatea copilului de a decide, iar dacă cel mic cere un sfat, părintele trebuie doar să-l solicite să-i prezinte opțiunile la care el singur s-a gândit. Dacă își rezolvă problema, îi vor mulțumi părintelui pentru ajutor. Soluția poate fi chiar cea sugerată de adult sau una și mai bună. Indiferent ce se întâmplă va fi responsabilitatea lor, pentru că ei au ales. Cu cât vor crește, cu atât li se va dezvolta mai bine deprinderea de a lua decizii pe cont propriu.

Când poate oferi sfaturi un părinte? Există astfel de momente, dar nu atunci când au probleme sau sunt supărați. E util să se discute cu copilul când totul se desfășoară normal, când se uită împreună la televizor și schimbă opinii despre diverse situații, când citesc ziarul și discută subiectele prezentate în articole, când citesc reviste. Cel mai important este însă exemplul părinților; cum acționează ei în permanență, și nu neapărat ceea ce spun.

Un alt aspect îl constituie reacția dură a unor copii la ceea ce se discută, așa zisul “ultim cuvânt” într-un schimb de replici cu părinții. Unii copii sunt hotărâți să aibă ultimul cuvânt sau ultimul gest la fiecare discuție. Prin “ultim cuvânt” înțelegem o remarcă total lipsită de sens a copilului, la încheierea unei predici parentale, în care i se recomandă cu tărie ce trebuie sau nu să facă.

De obicei, în jurul vârstei de 7 ani, copiii descoperă că părinții nu sunt atât de puternici cum credeau ei până nu demult. Realizează, de asemenea, că ei înșiși nu sunt atât de lipsiți de influență, cum considerau până atunci.

Încep să aibă deprinderi lingvistice foarte bune și găsesc cuvinte cu efect puternic asupra adulților. Își anunță independența în momentul în care uzează de cuvinte în “bătălia” verbală cu aceștia. Părinților nu le place, dar este un semn cert că cei mici au crescut.

Cercetătorul Joan Costello de la universitatea din Chicago a constatat că motivele pentru care copiii folosesc “hărțuirea” verbală sunt: păcălirea celorlalți, autoconvingerea că adulții nu le sunt indispensabili, putând supraviețui și fără ei, precum și testarea limitelor comentariilor tolerate social.

Prin asemenea comportamente ei încearcă să-și mascheze anumite sentimente. Când părinții au spus:”Nu!”, le este mai ușor să le dea o replică la care aceștia nu se așteaptă, decât să plângă. Plânsul nu reprezintă o conduită acceptată de un copil de 10 ani.

Cu cât încep să-și controleze viața mai bine, copiii descoperă că părinții nu sunt perfecți. Raționamentul este următorul:” de vreme ce nu sunt perfecți, probabil că sunt incompetenți.” Și în consecință vor să demonstreze cât de incapabili sunt adulții, în realitate. Aceasta reprezintă o parte normală a copilăriei mijlocii. Odată ce copiii realizează că părinții nu le pot controla gândurile, exprimarea acestora capătă o nouă semnificație. Adulții sunt tentați să reacționeze defensiv, când sunt provocați de către copii și provocarea se poate transforma cu ușurință într-o contradicție foarte puternică.

Hărțuirea verbală este o formă de testare. Copiii au nevoie să găsească limitele comportamentului acceptabil social. Putem înțelege de ce au această atitudine, dar nu trebuie să ne retragem și să permitem abuzul verbal. Așa cum copiii experimentează prin încercare și eroare să vadă ce e admis și ce nu, așa trebuie să procedăm și noi pentru a ne exercita atribuțiile parentale.

Dar cum reușim? Nu se poate afirma că există o rețetă valabilă tuturor familiilor. Astfel că, în unele familii problema de față, apare și dispare destul de rapid. În altele, devine un mod de viață. Unii copii au o asemenea personalitate, încât le este imposibil să se poarte altfel decât să-și provoace părinții. Unii părinți sunt ei cei care, prin personalitatea lor, îi angajează pe copii în asemenea conflicte. Fiecare familie e diferită și fiecare situație este unică. O certitudine există, aceea că discuțiile contradictorii sunt lipsite de speranță. Consider însă că soluția în asemenea cazuri o constituie atitudinea părintelui. El este, de fapt, singura persoană din cele implicate în schimbul de replici, care are un anume grad de maturitate. Este inutil să se simtă amenințat de hărțuirea verbală a copilului. Este timpul pentru consecințe rezonabile, consistente. Cel mai potrivit ar fi să nu se ia în seamă atât de serios acțiunea copilului și să-l ignore total, în cazul în care acesta insistă să fie el cel care are ultimul cuvînt. Pe de altă parte, anumite aspecte nu trebuie ignorate. Putem conștientiza sentimentele sale :”Îmi dau seama cât ești de supărat pe mine.”, dar, în același timp îi și putem limita acțiunile “Nu-ți voi permite să fii necuviincios.”

Decideți acum care sunt consecințele raționale pentru un abuz verbal. Anunțați-i pe copii ce anume nu tolerați și precizați-le urmările. Când depășesc limita, acționați în consecință. Dacă v-ați gândit la toate acestea înainte de a se întâmpla, atunci veți fi mult mai siguri, neavând o atitudine defensivă și fiind apți să controlați situația. Fiecare părinte trebuie să stabilească propriile reguli.

Există însă o situație și mai complicată, în ceea ce-i privește pe părinți, din perspectiva relației lor cu copiii. Este cazul copiilor-problemă, cei născuți capricioși.

În studiile clasice legate de temperament, cercetătorii s-au centrat pe trăsăturile de personalitate, ce pot fi observate, încă de la naștere. Una dintre aceste caracteristici de reactivitate a fost descrisă drept “stare”, “dispoziție”, “capriciu”, “toană”. Bebelușii apar cu o dispoziție identificabilă, ca parte a personalității lor. Răspunsul nostru la viață poate fi unul pozitiv sau negativ. Această trăsătură inițială nu se schimbă în timp.

Copiii cu o stare pozitivă sunt niște bebeluși încântători. Dacă le sunt împlinite nevoile, sunt fericiți și satisfăcuți în permanență. Aceștia zâmbesc mereu și-și fac părinții să se simtă în siguranță. Însă cei cu o dispoziție negativă sunt total diferiți. Se știe că toți bebelușii plâng dacă au un disconfort, dar cei capricioși plâng din orice.

Aparent, părinții nu pot face nimic să-i înveselească. Conform studiilor se cunoaște faptul că putem să dezvoltăm acele trăsături dezirabile și să le supunem pe cele nedorite, însă nu putem schimba un copil în ceea ce nu este. Dacă acestui tip de copil i se spune în mod constant că trebuie să fie vesel, dispozițiile sale negative sporesc. El nu este așa intenționat, ci din cauză că aceasta este personalitatea lui. Când părinții încearcă să-i transforme personalitatea, el se simte neiubit. Fără a înțelege de ce, realizează că nu este plăcut și devine din ce în ce mai închis în sine. Acceptând personalitatea unui astfel de copil, putem căuta căi de a-i supune negativismul. Cu răbdare și toleranță, un copil dificil poate părea aproape neutru.

Trebuie să se renunțe la încercarea de a-l face fericit. Este o pierdere de timp și-i atrage atenția copilului asupra stării sale; astfel negativismul va crește. Comportamentul negativ poate deveni- întâmplător- o unealtă de manipulare. Copiii învață cum să uzeze de acest tip de răspuns pentru a-i domina pe ceilalți. Când un asemenea copil simte nevoia să se plângă, exprimându-și sentimentele reale, e bine ca părinții să-l asculte, dar să-i pună și o limită de timp, pentru a se proteja. Când lista plângerilor este prea lungă, cereți-i acestuia să se gândească la un singur lucru bun. Uneori pot fi capabili să enunțe unul. Sau schimbați subiectul, orientându-vă către ceea ce-i place lui, printr-o întrebare bine plasată.

E de reținut că starea sa dificilă nu constituie întreaga personalitate. Amintiți-vă celelalte lucruri pozitive, ce-l caracterizează și acordați-le atenția cuvenită. Pentru a putea tolera capriciile lor e util ca părinții să nu-i “sufoce” cu prezența și să le fie alături doar când aceștia vor.

În general, pentru un demers cât mai aprofundat este util să abordăm și un alt aspect, acela al modului în care părinții conversează de cele mai multe ori cu copiii lor, copiii obișnuiți.

Majoritatea discuțiilor părinte-copil înseamnă :”Nu face asta!” și “Fă asta!” În timpul unei zile este mai ușor pentru părinți să-și petreacă timpul dând “ordine” decât comunicând cu grijă. Ca părinți, trebuie să ne îndrumăm copiii să învețe comportamentele acceptate social, dar și pe cele inacceptabile din acest punct de vedere.

“E timpul să te trezești, altfel întârzii la școală!”

“Nu vorbi cu gura plină!”

“Șterge-te pe prosop, nu pe cămașă!”

“Nu-ți uita banii de buzunar!”

“Piaptănă-te înainte de a ieși din casă!”

“Vino direct acasă de la școală!”

“Spală-te pe mâini înainte de masă!”

“Fă-ți duș!”

“Mergi la culcare!”

Uneori suntem atât de “prinși” în “ordine”, încât uităm să

transmitem copiilor noștri alte lucruri importante. Noi știm că avem grijă de ei, pentru că-i iubim, dar nu aceasta este ceea ce aud ei. Trebuie să facem un efort pentru a ne face înțeleși.

În fiecare zi fiecare părinte trebuie să ofere copilului său cei patru “A”:

atenție

acceptare

aprobare

afecțiune

Dacă le observăm doar erorile din comportament îi vom învăța să

ne atragă atenția doar prin greșeli. Au nevoie de atenție și o primesc! Atenția unui părinte furios este mai bună decât deloc. Dacă singurul moment în care sunt luați în seamă este cel al “greșelilor”, atunci vor continua să se comporte neadecvat.

Orice conduită care atrage atenția, fie prin răspunsuri pozitive, fie negative, se va repeta. În mod evident, cea mai bună cale de a-i îndruma către comportamente ‘potrivite’ ar fi aceea de a remarca orice atitudine pozitivă, fiecare moment în care fac ceea ce noi ne dorim pentru ei. Pentru a exersa această tehnică trebuie doar să recunoaștem asemenea acțiuni și să-l felicităm pentru ceea ce întreprinde, ori de câte ori e cazul.

“ Îmi place cum ți-ai aranjat lucrurile. Camera arată mult mai bine decât înainte.”

“ Argumentul tău e foarte bun, pentru că nimeni nu s-a supărat. A fost o dovadă reală de diplomație.”

“ Apreciez că ai avut răbdare să aștepți până când a fost gata masa.”

“ Cineva și-a amintit să agațe prosoapele în cuier în baie. Excelent!”

“Ai dus toate vasele în chiuvetă. Ești într-adevăr un băiat de nădejde.”

“Îmi place cum ai grijă de cărți. Ești într-adevăr responsabil.”

Indiferent de comportamentul pe care-l au, toți copiii sunt

buni.Trebuie acordată atenție atitudinilor lor pozitive. E bine să le comunicăm acceptul nostru în fiecare zi. Copiii, în special cei cu probleme, trebuie să știe că-i iubim, chiar și când nu le aprobăm comportamentul. Când copilul greșește trebuie să fim atenți și să dezaprobăm comportamentul și nu persoana. Copiilor nu ar trebui să li se spună niciodată:” Ești un băiat rău!” sau “Ești o fetiță rea!” Putem condamna acțiunea, dar nu trebuie să damnăm copilul. Copiii nu sunt adulți în miniatură, care judecă rău intenționat. Ei învață întotdeauna și de aceea fac greșeli.

Aprobarea trebuie de asemenea oferită zilnic. Le dăm aprobarea, atunci când îi acceptăm ca indivizi. “Îmi place de tine, așa cum ești”. Au nevoie să audă complimente referitoare la unicitatea lor. Nu e suficient să le mărturisim dragostea necondiționată. Trebuie să știe cât de importanți sunt pentru noi.

Ultimul “A” este afecțiunea. Cuvintele sunt nemaipomenite, dar îmbrățișările sunt mai bune. Atingerea fizică a unui copil- pentru a-i transmite afecțiune- construiește o relație. Fiecare are nevoie să îmbrățișeze și să fie îmbrățișat. Când sunt mici, atingerea face parte din îngrijirea de bază. Dovezile scurte, rapide de afecțiune sunt doar parte din rutină și nu cer un efort suplimentar. Cu cât devin mai independenți, cu atât își petrec mai mult timp departe de părinți. De aceea, trebuie avut în vedere că în educarea copiilor există anumite momente prielnice pentru aceasta, și nu pot fi ratate.

Părinții ar fi bine să-și petreacă mai mult timp oferind cei “patru A” decât dând ordine. Recompensele sunt enorme.

3. Relația copil – bunici

A fi bunic reprezintă una dintre cele mai mari bucurii. Așa cum afirma o bunică: “Este singura relație în care indivizii sunt nebuni unii după alții, doar pentru că respiră!”

Bunicii din ziua de azi îndeplinesc alte roluri foarte importante, mai ales în familiile tinere; nu sunt doar cei ce pregătesc o mâncare delicioasă, spun povești la culcare copiilor sau îi îmbrățișează cu căldură. Copiii continuă să aibă nevoie de stabilitate, de timp și de îngrijirea bunicilor, într-o lume în care divorțul, relațiile distante între părinții, cariera acestora pot afecta dezvoltarea lor. Mare parte dintre familiile contemporane sunt mult mai ocupate decât înainte. Când atât mama, cât și tatăl lucrează, bunicii sunt cei care pot oferi copiilor timpul lor, compania și sprijinul atât de necesar acestora.

Divorțul a început să însemne schimbare, adaptare pentru din ce în ce mai mulți copii. Pe parcursul primilor ani după divorț, mulți copii au sentimente puternice de tristețe, singurătate și furie.

Părinții sunt, în mod obișnuit, atât de implicați în propriile lor probleme cauzate de schimbări, încât nu prea au timp și răbdare să răspundă așa cum ar trebui dorințelor copiilor. Bunicii pot fi o sursă foarte bună de sprijin, un fel de “port sigur pe timp de furtună”. Un aspect esențial îl constituie faptul că bunicii trebuie să evite după divorț să facă comentarii negative asupra fostului ginerei/ fostei nurori. Ei pot conștientiza problemele pe care le are cuplul, fără a distruge imaginea copiilor despre părinți. Mai mult decât atât, își pot exprima dragostea și grija față de copii, pentru a le oferi atenția suplimentară de care au nevoie.

Mulți dintre bunicii naturali sau vitregi ai copiilor din zilele noastre se află la o distanță apreciabilă de aceștia, din punct de vedere geografic. Există diferite metode de comunicare pentru tot atât de mulți bunici. Unele costă bani, altele sunt gratis. Căile tradiționale de păstrare a legăturii includ scrisori, telefoane și vizite. Multe familii își trimit copiii la bunici o săptămână sau toată vacanța de vară. Altele aleg să plece cu mai multe generații împreună la o cabană și să reînnoade vechile legături.

Alți bunici se folosesc de mijloacele moderne, cum ar fi casetele audio sau camerele video, ce conțin înregistrări fie ale lor, fie ale nepoților, prin care pot fi alături, chiar dacă se află la mare distanță unii de alții. Indiferent de modalitățile folosite pentru a păstra relațiile între generații totul ajută atât celor tineri, cât și celor în vârstă.

Timpul petrecut de bunici cu fiecare nepot în parte este special. Timpul dedicat activităților potrivite vârstei copilului formează amintiri ce rămân întreaga viață. Pentru cei ce nu locuiesc aproape de nepoții lor distanța poate fi un factor, care să împiedice toate acestea. Dar chiar și momentele scurte în care citim unui copil sau în care ne plimbăm cu el pot constitui clipe de împlinire sufletească.

Faptul că există un adult care, într-adevăr, îl ascultă, permite copilului să-și formeze încrederea în sine. Se deschide o poartă de comunicare pentru copil, atunci când există cineva care este preocupat de toată activitatea sa, care e interesat de planurile sale. Pentru el e important să conștientizeze existența cuiva, care-l poate sfătui în momentele importante, mai ales când trebuie să ia decizii. A-i fi alături copilului înseamnă multe. Cititul poveștilor, de pildă, permite nu doar relaționarea cu copilul, dar ajută, de asemenea, la formarea cunoștințelor și deprinderilor. Dacă cei mici sunt capabili să citească, e bine ca bunicii să-i solicite să le citească. Compania bunicilor nu înseamnă doar locurile speciale în care sunt duși nepoții sau lucrurile deosebite pe care bunicii le fac pentru ei, dar și perioadele calme, de liniște, când a fi împreună în viața de zi cu zi este extrem de important. De aceea, e bine ca cei mici să-și urmărească bunicile în grădină, în bucătărie sau la cumpărături.

Pe de altă parte, copiii obțin siguranță și stabilitate, cunoscând faptul că aparțin unei familii extinse, cu o istorie specială. Și e util ca bunicii să le împărtășească celor mici povești despre trecut, despre stră-străbunici, mai ales dacă ele pot reflecta într-o anumită măsură personalitatea celor care nu mai sunt. E bine ca tradițiile familiei să nu fie uitate, iar copiii să fie părtași la pregătirea diverselor tipuri de mâncare, specifică anumitor sărbători.

Uneori copiii se tem să devină adulți, pentru că-i văd pe cei mai în vârstă ca ei nefericiți. De aceea, e bine ca ei să fie înconjurați de oameni care abordează viața optimist și le oferă o imagine pozitivă despre viitor; adică- de bunici capabili să le transmită numai lucruri bune.

Un alt aspect interesant este acela că bunicii nu trebuie să traverseze stresul zilnic, pe care-l înfruntă părinții și de aceea copiii pot să-și depășească situațiile dificile create la școală sau în alte contexte, uzând de înțelegerea, sprijinul și înțelepciunea lor. Orice moment cu bunicii contează! Iar pentru ei, nepoții sunt la fel de importanți. De aceea, e util ca orice bunic să-i înțeleagă. Prietenii sunt esențiali pentru adolescenți și preadolescenți și, în consecință, bunicii trebuie să știe numele acestora și motivele pentru care sunt prietenii nepoților lor. Dacă locuiesc în apropiere pot să-i invite la masă sau să meargă cu toții în excursii.

De asemenea, bunicii ar putea să-și dovedească interesul pentru grupul muzical favorit al nepoților, pentru sportul practicat de aceștia sau pentru hobby-urile lor. Îi pot însoți în diversele “spectacole” sau “meciuri” importante și în felul acesta efortul copiilor va fi apreciat, iar ei se vor simți încurajați în ceea ce fac. Nu trebuie neapărat ca bunicii să-i întrebe dacă au învins sau dacă au reușit în ceea ce și-au propus, ci doar să devină curioși față de lucrurile noi învățate, față de ceea ce îi pasionează pe ei. Nepoții au nevoie de sprijin și nu trebuie să simtă că sunt puternic valorizați, doar dacă obțin performanțe remarcabile.

Ce se întâmplă însă când bunicii își asumă rolul de părinți ai nepoților lor?

Pentru ei înseamnă un efort de a se adapta și poate reprezenta multe modificări în organizarea vieții, de la finanțe la schimbarea carierei până la mutări și schimbări ale stilului de viață.

La cei implicați în creșterea nepoților se înregistrează adesea un simț al responsabilității foarte ridicat. Margaret Jendrek de la universitatea din a intervievat 114 bunici, aflați în această situație. Majoritatea îngrijea doar un nepot, dar erau câțiva care aveau grijă chiar de 5. Cercetarea a avut în vedere aproape numai bunicuțe. Jendrek a identificat 3 tipuri de bunici:

bunici care aveau grijă zilnic de nepoți, pe o perioadă extinsă

bunici care locuiau cu nepoții, care aveau în îngrijire un nepot, dar nu dețineau custodia legală a acestuia

bunici care obținuseră responsabilitatea legală față de nepotul lor

Studiul a descoperit că bunicii aveau grijă, în cele mai multe situații, de copilul fiicei lor decât a fiului, mai ales în situațiile de custodie legală. Bunicii din prima categorie îngrijeau în special bebeluși, iar ceilalți- copii până la 14 ani. Toate cele trei grupuri au precizat că această situație le-a afectat stilul de viață, prieteniile, familia și căsnicia. Aproape trei sferturi dintre ei au enunțat schimbări majore în planurile și obiceiurile lor zilnice. Așa cum era de așteptat, bunicii care aveau custodia totală asupra nepoților au indicat cele mai importante schimbări. Iar mai mult de jumătate dintre ei- aproape două treimi dintre cei din această categorie- au raportat prezența unui simț al responsabilității mult mai ridicat, datorită faptului că îngrijesc nepotul/nepoții.

Jendrek a aflat că motivele pentru care nepoții se află doar cu bunicii variază, funcție de tipul de îngrijire acordat. Mare parte dintre cei din prima categorie a invocat programul de lucru încărcat al mamei copilului, în vreme ce bunicii din a treia categorie s-au referit la probleme emoționale ale mamei. Ajutorul financiar a fost motivul cel mai des întâlnit oferit de cei care locuiau cu nepotul.

În general, aproape două treimi dintre bunici și-au oferit ajutorul. Bunicii din a doua categorie au grijă de copiii, chiar dacă părinții acestuia sunt apți să realizeze acest lucru. De aceea, faptul că nu ei dețin autoritatea legală asupra copilului, îi determină pe bunicii aflați în această situație să fie mai tensionați decât celelalte două tipuri.

Oricum, aceștia au preferat un astfel de aranjament informal, pentru că obținerea custodiei legale asupra copilului ar însemna admiterea faptului că propriul lor copil este un părinte nepotrivit, ceea ce ar implica probleme de tip emoțional foarte puternice. Autorul studiului a observat că toți bunicii, indiferent de tipul căruia îi aparțin, sunt dornici să ofere nepoților lor un mediu familial stabil.

Dintre toți cei menționați, se pare că cei din prima categorie sunt cei care definesc cel mai bine din punct de vedere social noțiunea de “bunic”. Dar în toate situațiile ei au nevoie de un sprijin și o încurajare suplimentară din partea celorlalți membri ai familiei.

Un subiect atât de fascinant ca cel referitor la familie, la relațiile dintre membrii săi nu poate să nu cuprindă și imaginea bunicilor. În timp, fiecare dintre noi tânjește după momentele în care toată familia era împreună. Dacă ar fi să am o dorință ascunsă, aceea ar fi probabil ca firul, început poate de bunica bunicii mele, să nu se rupă și ca fiicele, nepoatele mele și toate generațiile de femei care vor urma să-l păstreze și să construiască tot ce-i mai bun, având ca temelie asemenea relații.

4. Divorțul

Cu toții cunoaștem multe cupluri care au copii și care au divorțat sau s-au separat. Nimeni nu are nevoie să i se reamintească numărul bărbaților, femeilor și copiilor care au trecut sau chiar trec printr-o experiență de tipul acesta.

Divorțul nu mai este o problemă care rămâne doar în familie. A devenit mai mult decât un proces privat, care implică doar cuplul, pentru că toți ceilalți membri ai familiei, copiii și prietenii- sunt afectați de o asemenea ruptură. Urmările “șocului” se simt și este greu de suportat să auzi că un alt cuplu s-a destrămat. Dacă unul sau ambii parteneri discută cu cei apropiați ceea ce se întâmplă aceștia se află într-o situație foarte delicată, pentru că nu se pot decide pe cine să susțină. Este tentat să atribuim vina unuia sau altuia dintre parteneri, dar în realitate acest fapt nu ajută nimănui. Dacă suntem cu adevărat prieteni, atunci e bine să evaluăm corect situația, înainte de a aborda orice fel de atitudine.

Există perioade înainte sau în timpul divorțului, când copiii au nevoie să discute cu cineva din cercul apropiat părinților lor. Copiii care se tem să nu-și rănească mama sau tatăl rămân cu întrebări fără răspuns și acesta este momentul în care bunicii sau o altă rudă apropiată pot interveni. Există căi de a-i determina pe copii să-și exprime temerile. Adesea o întrebare formulată delicat, care așteaptă un răspuns deschis, în cadrul unei discuții sincere poate fi o mare ușurare pentru copiii dornici să afle ce se întâmplă și chiar ce li se va întâmpla lor dacă părinții se despart.

Au trecut vremurile în care noi adulții ne păcăleam, spunându-ne că cei mici nu observă nimic din ceea ce se întâmplă sau că ei sunt optimiști și că vor înfrunta cu ușurință cea mai mare încercare din viața lor de până atunci. Copiii sunt puternic afectați de schimbările din familia lor. Ei au nevoie să știe ce se întâmplă și să li se spună într-un mod propiat vârstei lor. Profesorii sau alte persoane care au grija lor pot juca un rol foarte important în aceste momente. Să sperăm că ei sunt informați la timp de situația din familia copiilor și pot să urmărească evoluția acestora, cunoscând starea creată acasă. Un profesor abil își poate oferi sprijinul, angajându-l pe copil în activități care să-i distragă atenția, stârnindu-i interesul pentru lucruri captivante. E bine ca uneori profesorii să trimită acasă părinților câteva însemnări, în care să laude activitatea copilului. Cei care sunt nevoiți să se mute de la un părinte la altul la sfârșit de săptămână pot fi obosiți, epuizați în prima zi a săptămânii de școală. Doar dacă este permanent informat profesorul va fi capabil să ia în considerare manifestările de acest tip ale copilului și să le interpreteze corect.

Chiar dacă nu ni se întâmplă nouă asemenea evenimente nefericite, trebuie să ținem cont și să explicăm copiilor cât mai realist ce se întâmplă altor cupluri, dacă acestea trec printr-o situație de criză. Pentru că un astfel de “incident” care îi afectează pe cei apropiați nouă, poate genera copiiilor noștri sentimente de nesiguranță legate de propria familie. De aceea ei au nevoie să le întărim încrederea în relația noastră, oferindu-le permanent dovezi de dragoste.

Deși femeia se simte liberă după divorț, odată divorțată- fie tânără, fie de vârstă mijlocie- nu este fericită. Nefericirea sa poate reieși din numărul crescând al celor care merg la psihiatru sau recurg la alcool. Din patru femei divorțate, una este alcoolică. Cazurile de suicid sunt de 3 ori mai multe decât la cele căsătorite. La foarte scurt timp după obținerea divorțului femeia realizează că viața nu i se schimbă neapărat în bine. Lumea își formează cu greu o opinie pozitivă despre femeia care renunță la o căsnicie, pentru că mariajul este încă privit ca cea mai puternică formă de relație umană. Societatea o poate respecta, și chiar invidia, dar nu o poate considera o persoană capabilă să intre în viața cuiva pentru a aduce fericire. Unii cercetători pun în discuție o problemă, și anume, dacă această creștere vizibilă a cazurilor de divorț se datorează în mare parte incompatibilității temperamentale dintre soț și soție sau altor cauze. Astfel, chiar dacă incompatibilitatea este acceptată a fi cauza separării în cazul celor proaspăt căsătoriți, cum poate cineva să explice situația celor aflați într-o căsnicie de foarte multă vreme?

Într-o vreme a pilulelor contraceptive, a revoluției sexuale și a îmbunătățirilor de statut multe femei au ajuns să creadă că plăcerea și încântarea sunt preferabile stabilității vieții de persoană căsătorită. Adesea constatăm că soțul și soția trăiesc împreună mulți ani, au copii, împart bucuria și durerea și dintr-odată soția caută să divorțeze, fără să existe vreo modificare palpabilă în atitudinea obișnuită a soțului. Motivul este acela că, până mai ieri, femeia accepta rutina, dar astăzi nu mai este înclinată să procedeze astfel.

Acolo unde modernitatea a pătruns într-o măsură substanțială divorțul a fost mult mai prezent. Și este evident că în marile orașe fenomenul este mult mai vizibil decât în localitățile din provincie, în cele izolate. Atmosfera socială este cea care a subminat sistemul familial sacru.

Este oare divorțul un fapt de damnat sau nu? Întrebarea este dacă e recomandat să păstrăm ușa larg deschisă acestuia, chiar cu riscul dezintegrării familiei? Astfel, un răspuns afirmativ nu ar trebui să ne îngrijoreze atunci când constatăm o creștere a ratei divorțului. Ar trebui oare să se interzică divorțul, iar uniunea maritală să fie stabilită pentru eternitate? O alternativă ar fi aceea ca divorțul să nu fie interzis legal, pentru că în anumite circumstanțe este de neevitat, dar în același timp societatea ar trebui să întreprindă orice acțiune posibilă pentru a îndepărta cauzele fricțiunilor și separărilor dintre soți și pentru a salva copiii de la a rămâne fără adăpost. Este cert că legea nu poate face nimic, dacă societatea încurajează cauzele ce determină divorțul.

Dacă acesta nu poate fi interzis în totalitate, sub ce forme ar trebui să fie permis? Cine ar trebui să-și exerseze dreptul de a divorța? Doar soțul, doar soția sau amândoi? Ar trebui să existe sau nu o procedură de separare diferită, pentru fiecare în parte?

Există câteva teorii referitoare la divorț:

1. Divorțul liber fără nici o restricție legală sau morală. Sunt cei ce privesc mariajul doar din perspectiva căutării plăcerii; cei care nu-i atașează nici un fel de spirit sacru și care nu iau în considerare valoarea socială a căminului și a familiei. Cu cât îndepărtează și înlocuiesc mai repede legăturile de căsătorie, cu atât își vor permite mai multă plăcere. Sunt cei ce sprijină teoria, conform căreia a doua dragoste este mai plăcută. Prin această afirmație nu numai că valoarea socială a familiei a fost uitată, dar au fost ignorate și încântarea și satisfacția oferite de stabilitatea conjugală. Se poate astfel afirma că această teorie este una dintre cele mai imature și nefondate.

2. Căsătoria este o promisiune sacră. Este o uniune de inimi și suflete ce trebuie păstrate intacte și în siguranță. Cuvântul “divorț” ar trebui eliminat din dicționarul societății. Cei doi, femeia și bărbatul, odată căsătoriți, ar trebui să știe că, exceptând moartea, nimic nu îi poate separa. Este aceeași teorie sprijinită de biserica catolică de secole, teorie susținută și astăzi de către reprezentanții săi.

Susținătorii acestei teorii sunt în scădere în întreaga lume. Acum doar Italia și Spania aderă la ea. Adesea, chiar în Italia sunt mulți cei care sunt împotriva acestei legi și se fac eforturi pentru ca legea divorțului să fie recunoscută oficial. Mulți nu mai doresc să suporte în continuare o căsnicie ratată.

Unii autori afirmă că italienii, de pildă, recurg la relații sexuale interzise, tocmai datorită inexistenței unei legi a divorțului. Mai mult de 5 milioane de italieni consideră că viața lor nu ar însemna nimic, dacă nu ar exista păcatul. O publicație italiană nota că interzicerea divorțului a creat probleme serioase. Mulți dintre italieni au renunțat la naționalitate, tocmai din acest motiv. Atunci când o agenție italiană de specialitate a întreprins un sondaj, 97% dintre femei a răspuns negativ la întrebarea ”Este divorțul potrivnic principiilor religioase?”.

Biserica este cea care continuă să se cantoneze în păstrarea acestei reguli și să vină cu argumente pentru susținerea ei.

Nu este nici o îndoială că mariajul reprezintă o legătură sacră și că ar trebui să dureze. Dar poate fi păstrat doar atâta vreme cât cei doi parteneri cooperează unul cu celălalt. Există situații în care nu e posibilă o înțelegere reciprocă între soți. În asemenea circumstanțe forța legii nu ar trebui folosită pentru a-i ține alături unul de celălalt, doar în numele legăturii conjugale. Teoria bisericii a fost un eșec total. Este însă o discuție care deja nu mai este de pertinența noastră.

3. Mariajul este dizolvabil de către bărbat, nu de către femeie. În lumea veche mulți oameni aveau acest punct de vedere, dar acum nu credem să mai aibă susținători.

4. Căsătoria este o instituție sacră și sistemul vieții de familie e respectabil, dar calea către divorț ar trebui deschisă ambilor soți- în anumite condiții- și procedura de dizolvare a căsniciei ar trebui să fie aceeași pentru amândoi.

Suporterii similarității drepturilor familiale, eronat denumită egalitatea drepturilor între un bărbat și o femeie, sprijină această teorie. Conform acestor indivizi, aceleași condiții, aceleași limite și aceleași restricții existente în cazul femeii, ar trebui să existe și în cazul bărbatului și aceleași modalități de a depăși impasul care le sunt deschise bărbaților, să le fie oferite și femeilor. Ei resping orice altă soluție, care este injustă și discriminatorie.

5. Este cert că instituția căsătoriei este sacră, sistemul vieții de familie este respectabil, divorțul este abominabil și este datoria esențială a societății de a îndepărta cauzele care-au condus la divorț, deși acesta nu poate fi interzis total; modalitățile de a depăși situația trebuie să fie permise atât femeii, cât și bărbatului. Procedura ce va fi adoptată pentru dizolvarea mariajului ar trebui să fie însă diferită în cazul lor. Divorțul este unul dintre exemplele de drepturi diferite ale bărbatului și femeii. Aceasta este teoria care reprezintă punctul de vedere islamic, țările musulmane urmând-o parțial.

Divorțul nu înseamnă sfârșitul unei familii, ci o tranziție către o nouă formă de familie. Această tranziție este de obicei dureroasă pentru membrii săi. Necazul adulților se combină cu necesitatea dezvoltării abilității de a răspunde copiilor și nevoilor acestora. Oricum, părinții pot găsi căi de a se ajuta pe sine și pe copii pentru a depăși această tranziție dificilă.

Când îi anunțăm pe copii că divorțăm?

Imediat ce considerăm că divorțul este inevitabil, îi înștiințăm. Nu trebuie să fim surprinși, dacă ei știu deja. Cheia este onestitatea. Nu e recomandat să le oferim false speranțe că relația maritală va continua, dacă este evident contrariul. Nu trebuie să învinovățim partenerul pentru tot și trebuie să conștientizăm că separarea nu este în nici un caz din vina copiilor. Ei se învinovățesc adesea pentru problemele maritale ale părinților.

Cum le spunem copiilor?

Explicația să fie simplă și directă

Ambii părinți să-i anunțe, pentru că altfel ar părea că doar unul singur este responsabil de divorț

Nu trebuie să dramatizeze sau să devină sentimentali

Să se evite senzația de remușcare sau “devastare”

Ambii părinții trebuie să-i “asigure” din nou pe copii că-i iubesc

Să fie anunțați cu cine și unde vor locui, dacă s-a decis deja aceasta; dacă nu, amândoi părinții trebuie să-i încurajeze să-și exprime dorințele, în același timp precizându-le că nu vor avea povara alegerii sau respingerii unuia dintre părinți

Nu trebuie să li se facă false promisiuni, legate de o eventuală reconciliere

Dacă există probabilitatea unei competiții în obținerea custodiei sau a drepturilor, copiii trebuie să știe că ei nu vor fi implicați în procedurile tribunalului; tind să fie foarte temători, atunci când e nevoie să apară în instanță și să vorbească în public împotriva unuia dintre părinți

Să nu fie încurajați să ia partea unuia sau altuia dintre părinți

Să li se ofere garanții de către ambii părinți, că îi vor sprijini ori de câte ori va fi nevoie (dacă aceasta se va întâmpla cu adevărat)

Să se solicite ajutorul unui specialist, în cazul în care copilul nu poate înfrunta situația

Copiii suferă în urma părăsirii căminului de către unul dintre părinți. Ei manifestă frecvent anumite comportamente, de la vârste timpurii, în perioadele de stress.

Perioada de la 0 la 2 ani

Comportamente

Iritabilitate sau hiperactivitate

Dificultăți de somn

Visul devin coșmar

Plînge

Refuză mâncarea

Tulburări digestive

Mohorât și indiferent

Începe să imite tonul trist sau dur al vocii altora

Cum pot interveni părinții

Părinții trebuie să își viziteze copiii, nefiind recomandat ca aceștia să se mute dintr-un loc în altul

Trebuie păstrată relația cu părintele sau bunicii care îl au în custodie pe copil

E bine ca cel mic să fie îmbrățișat ori de câte ori simte nevoia

Părinții să fie consecvenți

Perioada de la 3 la 5 ani

Comportamente

Teamă de abandon sau separare

Teama de a sta singur

Teama că părinții nu-l mai iubesc, pentru că nu se mai iubesc unul pe celălalt

Reîntoarcerea la un comportament din stadiile anterioare de dezvoltare, cum ar fi suptul degetului

Fabulează pe tema împăcării părinților

Continuă să-i includă pe ambii părinții în jocurile “de-a familia”

Se comportă din ce în ce mai “rău”

Poate fi agresiv cu păpușile sau cu celelalte jucării

Poate fi agresiv față de părintele cu care locuiește

Se învinovățește pentru despărțirea părinților

Are nevoie de sprijin/atenție parentală

Îi scade abilitatea de a învăța sau de a-și aminti

Are dificultăți de centrare în sarcină

Este preocupat

Poate avea probleme de identitate sexuală dacă părintele de același sex este absent

Posibilă retragere

Cum pot interveni părinții

În permanență să-i “asigure” pe copii de dragostea lor

Să le ofere garanții că îl vor putea vedea pe celălalt părinte, dacă aceasta se va întâmpla cu adevărat

Să le reamintească faptul că nu ei poartă vina pentru divorț

Ambii părinți să-și recunoască durerea provocată de divorț și mai ales de neputința de a schimba situația

Să le explice unde vor locui, care sunt regulile de vizitare și altele

Să fie consecvenți cât de mult posibil, zi de zi

Să înceteze să “rănească” – prin acțiuni sau verbal- pe cei din jur și chiar pe ei înșiși

Să se implice în permanență ca părinte, separând tensiunile post-maritale de problemele părintești

Să permită copilului apropierea de părintele de același sex cu el

Să evite comentariile negative la adresa celuilalt părinte; copiii aparțin ambilor părinți

Să nu comunice cu celălalt părinte prin intermediul copilului; dacă nu-și pot vorbi civilizat unul celuilalt prin telefon sau față în față, să-și trimită note sau să apeleze la un mediator

Să nu solicite niciodată copilului să-l informeze despre întâlnirile celuilalt

Să discute cu ceilalți părinți care se confruntă cu astfel de probleme

Perioada de la 6 la 8 ani

Comportamente

Există dificultăți de identificare sexuală dacă lipsește contactul cu părintele de același sex

Îl poate idealiza pe părintele absent

Adesea este mai agresiv și mai furios cu mama, dacă aceasta este părintele care îl are în custodie

Se simte trădat de părinți

Are coșmaruri violente

Izbucnește în lacrimi fără motiv

Reapare anxietatea separării

Teama de “ce ne vom face de-aici înainte” poate determina un comportament dezorganizat din partea copilului

Nu poate uza de fabulație pentru a nega, așa cum fac preșcolarii, dar nu este încă nici suficient de matur pentru a percepe necazul

Este ușor de distras, are dificultăți la învățat sau la orice altceva

Simte că părintele are un rol activ și deliberat în despărțire

Se simte neiubit și construiește povești despre părintele absent

Se poate plănge de dureri de stomac sau de cap

Pretinde că totul e în regulă, neagă orice discomfort sau tristețe

Poate dezvolta pe termen lung comportamente inacceptabile, cum ar fi: minciuna, furtul sau agresiunea

Solicită din ce în ce mai multe pentru a compensa pierderea suferită

Poate încerca să-i găsească mamei un nou partener

Are o dorință puternică de a-și reuni părinții

Cum pot interveni părinții

Nu se sugerează copilului că trebuie ca el să fie “capul familiei” sau “ajutorul principal “ în casă; adesea ei iau toate aceste exprimări, exact așa cum sunt; devin de multe ori copii “parentizați”

Să le explice motivele de divorț în termeni pe care să-i înțeleagă

Să accepte sentimentele copiilor ca firești, fără a încerca să le schimbe

Perioada de la 9 la 12 ani

Comportamente

Loial ambilor părinți

Extrem de furios, foarte expresiv

Uzează de furie pentru a se apăra de durere, depresie și șoc

Este începutul pubertății și este uneori dificil, mai ales când nu este disponibil părintele de același sex

Vede cum părinții încalcă regulile, pe care el și le-a însușit chiar de la ei

Încearcă să se răzbune pe cel pe care îl crede responsabil pentru divorț

Are comportamente manipulatoare, “inventând” inclusiv “jocuri” între părinți

Îi este rușine de ceea ce se întâmplă familiei sale

Are încredere în cei de vârsta sa, considerând importantă opinia acestora

Este derutat, încercând să înțeleagă cine este el și unde îi este locul

Poate adesea să se “ascundă” după comportamente negative

Când părinții se află în conflict are- în mod frecvent- dureri de cap sau de stomac

Adesea ia partea numai unuia dintre părinți

Cum pot interveni părinții

Să nu îl ia pe copil ca aliat împotriva celuilalt părinte

Să accentueze față de copil trăsăturile pozitive ale celuilalt părinte, mai ales în acest stadiu, când copiii au tendința de a-și întemeia imaginea de sine pe imaginile pe care și le construiesc despre proprii părinți

Să fie precauți în a face afirmații legate de asemănările de orice fel ale copilului cu celălalt părinte

Să fie stabili și consecvenți în îndeplinirea rolului de părinte

Să accepte sentimentele copilului, chiar dacă este greu; ei au nevoie să vadă, să simtă, să fie iubiți

Să-l ajute pe copil să păstreze relația cu părintele de același sex, mai ales acum în perioada pubertății

Să implice copilul în activități diverse

Să programeze timp liber pe care copilul să-l petreacă singur, cu fiecare dintre părinți, în cazul în care nu există pericolul unui abuz

Perioada de la 13 la 18 ani

Comportamente

Furia pe părinții care divorțează se poate întoarce asupra oamenilor sau lucrurilor

Relația cu părinții poate deveni mai distantă, pentru că el este mai independent

Îl blamează pe părintele, pe care îl consideră responsabil pentru divorț

Îi critică pe părinți și-și promite să nu facă aceleași greșeli

Este responsabil față de copiii mai mici

Are probleme în a se decide de partea cărui părinte să fie

Pare mai matur decât cei de vârsta sa

Poate alege să evite conflictul din familie, părăsind-o fie fizic, fie emoțional

Prezintă un mare risc de suicid; poate deveni izolat și depresiv

Se poate “refugia” în alcool, droguri sau relații intime nepotrivite pentru a scăpa de durere

Poate lua decizii care să-i modifice viața total, fie pozitiv, fie negativ

Se poate implica în activități neconforme vârstei sale, asumându-și mai mult decât poate realiza

Se poate întoarce la comportamente copilărești, devenind din nou dependent

Adesea nu este sigur unde să meargă, atunci când “merge acasă” în vizită (mai ales în cazul copiilor care s-au mutat)

Are dificultăți în a-și vedea părintele cu un alt partener

Explorând problemele sexuale proprii i se pare greu să-și vadă părinții exprimându-și afecțiunea față de noii parteneri

Își poate pune probleme în legătură cu abilitatea sa de a construi o relație cu cineva, atunci când proprii părinți eșuează

Se poate simți ușurat dacă conflictul permanent a încetat odată cu separarea părinților, mai ales în cazul în care a fost implicată și violența

Cum pot interveni părinții

Să fie corecți, pentru că ei se află la vârsta la care nu suportă să nu li se acorde încrederea

Să negocieze cu ei

Să evite orice fel de comentariu negativ la adresa celuilalt părinte

Să le permită adolescenților să ia propria decizie în ceea ce-l privește pe celălalt părinte

Să existe o consecvență în stabilirea și respectarea regulilor de către ambii părinți

Să mențină stabilitatea; să evite schimbările majore, pe cât posibil

Să discute despre teama copiilor de a fi abandonați

Să nu-i privească pe adolescenți ca pe niște copii cu probleme

Să evite în a-i împovăra pe copii cu îndatoriri casnice parentale

Ideea de bază este aceea că divorțul este foarte greu de suportat pentru copii. Dar dacă părinții reușesc să depășească bine momentul, într-un mod amiabil și se centrează pe nevoile acestora, pot reduce efectele negative și-i pot ajuta să devină cetățeni responsabili.

Mulți copii din zilele noastre pot fi oricând “prinși la mijloc” de un divorț parental. Cei din familiile divorțate suportă consecințe dureroase, dar cei care sunt sprijiniți și cărora li se oferă informații legate de modul în care trebuie să reacționeze în astfel de situații pot depăși mai ușor momentele limită.

Cum se poate realiza acest lucru? “Co-parentarea” este o expresie utilizată pentru a-i descrie pe părinții divorțați sau separați, sensibili la necazul copiilor lor, care își însușesc tehnici prin care să evite să-și determine copilul să aleagă pe unul dintre ei. Trebuie să admitem că multor cupluri le este foarte greu să divorțeze pe o cale amiabilă. De obicei există furie, resentimente, dezamăgire și durere. Părintele se poate folosi în mod eronat de copil, considerându-l un fel de “instrument”, prin care controlează accesul celuilalt părinte la fiul/fiica sa sau la suportul financiar. Toate acestea expun copilul unui risc mărit, împovărându-l și mai mult decât este în urma problemelor generate de divorț.

Câteva surse de conflict sunt:

banii

problemele medicale

educația religioasă/educarea valorilor

planuri pentru educație sau carieră

concediile

timpul liber (sporturile, hobby-urile)

disciplina

stilurile parentale

Când familia se reorganizează în urma separării sau a divorțului, responsabilitățile parentale trebuie și ele să fie modificate.E recomandabil să nu se uite de ce este foarte important să dezvoltăm un nou parteneriat, ca părinți ai copiilor noștri.

O relație cooperantă între doi adulți referitoare la probleme parentale ajută copiii în procesul general de adaptare a acestora la divorț sau separare

Conflictul între foștii parteneri este, probabil, inevitabil; ceea ce contează este cum este rezolvat acest conflict

Strategiile distructive de depășire a crizei îi afectează pe toți din familie; un rezultat pozitiv este dat de strategiile constructive

A învăța despre divorț și problemele cu care se confruntă copiii

permite părinților să-i protejeze, atunci când apar asemenea situații. Există câteva soluții:

1. Stabilirea unei baze pentru o relație “co-parentală” pozitivă, prin care părintele:

Să ia în considerare atât timpul petrecut de el cu copilul, dar și de celălalt părinte

Să elaboreze un program de petrecere a timpului liber, în care să fie incluși ambii părinți

Să facă eforturi pentru a respecta termenii acordului de alocare a timpului

Să-l anunțe pe celălalt părinte dinainte, dacă există modificări de plan

Să-și pregătească copilul într-o manieră pozitivă pentru întâlnirile cu celălalt părinte

Să nu întrețină discuții cu fostul partener pe tema custodiei, vizitelor sau sprijinului material- atunci când se întâlnesc pentru a prelua copilul

Să asculte ceea ce-i spune copilul, legat de problemele pe care le are cu celălalt părinte, dar să-l sfătuiască să le discute deschis cu acesta

Să-și rezolve problemele cu părintele celălalt în particular, fără prezența altcuiva

Să fie flexibil în ceea ce întreprinde- legat de relația copilului cu celălalt- pentru a respecta nevoile fiecăruia

Să nu-și considere copilul un “mesager”, “colector de pensie alimentară” sau “spion”

2. Întreținerea unei comunicări clare și permanente cu copilul, prin care acesta trebuie să conștientizeze următoarele:

Nu el este cel ce a cauzat divorțul

Nici un părinte nu-și respinge copilul

Va continua să aibă familie, chiar dacă părinții săi nu mai sunt căsătoriți

Deși sentimentele părinților unul față de celălalt s-au schimbat, dragostea lor pentru copil a rămas aceeași

Părinții vor continua să aibă grijă de el

Părinții încearcă să ajungă la un acord în ceea ce privește explicațiile oferite copilului, referitoare la cauzele divorțului; copilul are nevoie doar de explicații clare; alte detalii îl derutează

Odată stabilit totul, copilul trebuie să știe care sunt lucrurile care se schimbă: cu care dintre părinți va locui și când va putea să-l vadă pe celălalt părinte, unde va locui și unde va merge la școală, când își va vedea celelalte rude: bunici, unchi, mătuși

3. Menținerea unei griji permanente a părintelui și față de sine.

Funcție de circumstanțe, energia emoțională și fizică a părintelui este destul de scăzută. Trebuie să existe modalități prin care acesta să-și revină, pentru a putea să ofere copilului întregul său sprijin.Există o serie de stări cu care copilul se confruntă în asemenea situații, iar părintele trebuie să-l ajute să le depășească. De aceea, se recomandă ca acesta să-i asigure copilului:

Permanentă încurajare

• Copilul să fie convins că nu a fost vina lui

• Să i se reconfirme dragostea ambilor părinți față de el

• Să i se precizeze că este normal să fie trist, în urma părăsirii căminului de către celălalt părinte

Stabilitate

• Părintele să mențină relația pe care o are cu copilul, încurajându-l și pe celălalt să procedeze la fel

• Să i se fixeze copilului un program relativ asemănător în ambele case

• Schimbările ce intervin în viața copilului să se facă pe cât posibil, foarte lent, oferindu-i-se acestuia oportunitatea de a discuta despre ele și de a recunoaște eforturile întreprinse și efectul lor benefic

Încurajare

• Copilul să fie încurajat să se joace cu prietenii sau să se implice în alte activități potrivite vârstei sale

• Să fie sfătuit să-și urmeze aceleași interese pe care le avea înainte de divorț sau separare

Corectitudine

• Copilul să nu fie întrebat direct sau indirect pe care dintre părinți îl iubește mai mult

• Părintele să fie corect în în alocarea timpului pe care și-l petrece cu copilul, respectând și programul celuilalt

Onestitate

• Părinții trebuie să conștientizeze dorința copilului, de a-i vedea din nou împreună, dar nu trebuie să-i dea false speranțe

• Să se discute sincer cu copilul despre schimbările sau mutările care-l vor afecta, înainte ca acestea să apară

Sprijin

• Să fie sprijinită nevoia copilului de a-și vizita celălalt părinte

• Să fie susținută dorința copilului de a-și iubi în continuare ambii părinți; copilul să știe că, indiferent de statutul marital al părinților, el trebuie să-i iubească pe amândoi

Siguranță

• Părinții să nu încerce să-și considere copilul consilierul sau sursa lor de sprijin emoțional; văzându-și părintele dependent de el, copilul se va simți foarte nesigur; de aceea, acesta trebuie să-și găsească un adult care să-l susțină în asemenea momente

• Să i se reamintească faptul că părinții vor continua să aibă grijă de el

Încredere

• Părintele să-i arate copilului că are încredere în abilitatea acestuia de a se adapta schimbărilor

Formarea și menținerea unui cerc de sprijin

• Părinții să promoveze relațiile dintre copil și alți adulți de încredere, incluzând familia extinsă, prietenii și profesioniștii specializați în asemenea probleme

Sunt multe aspectele ce apar în contextul unui divorț, de aceea e util să enunțăm câteva dintre remarcile ce trebuie evitate, ele având un puternic impact negativ asupra copilului.

“Dacă nu te porți cum trebuie, te trimit să locuiești cu tatăl/mama ta”

“Ești leneș/ încăpățânat/ nervos exact ca tatăl/mama ta”

“Aș putea să mă descurc mai bine singur.”

“Dacă n-ai fi fost aici, aș fi putut…”

“Uneori mă gândesc că ar fi fost mai bine să plec eu.”

“Mama/tatăl tău te-a pus să faci afirmația aceasta.”

“Tatăl/mama ta nu ne iubește pe nici unul, altfel nu ne-ar fi părăsit.”

“Nu poți avea încredere în el/ea.”

“Dacă te-ar fi iubit ți-ar fi trimis pensia alimentară la timp.”

“Dacă mai întârzie 5 minute, nu te mai las să mergi cu el/ea.”

“Dacă nu-ți place ce ți-am cumpărat eu, cere-i tatălui/mamei tale ceva

mai bun.”

“Cu cine ai prefera să fii, cu mama sau cu tata?”

“Într-o zi mă vei părăsi și tu, exact ca mama/tatăl tău. Promite-mi că nu mă vei părăsi niciodată!”

“Ești tot ce am. Ești singura persoană pe care mă pot baza.”

Una dintre problemele cele mai dificile pentru părinții care își împart responsabilitatea asupra copilului o constituie ”dreptul la vizită”.

Există astfel câteva scopuri parentale constructive, care promovează bunăstarea copiilor, ajutându-i să crească sănătoși și fericiți.

Ambii părinți ar trebui să încurajeze vizitarea pentru a-și ajuta copiii să crească și să se dezvolte armonios

În general, părinții ar trebui să încerce să se respecte, cel puțin de dragul copiilor

Fiecare părinte ar trebui să respecte punctul de vedere al celuilalt, în ceea ce privește modul de creștere a copiilor, încercând să fie, pe cât posibil, consecvenți.

Fiecare părinte are dreptul să știe ce se întâmplă cu copilul, atunci când merge în vizită la celălalt (să cunoască persoanele care-l îngrijesc atunci când mama/tatăl său nu se află acolo)

Părinții ar trebui să încerce să fie de acord asupra educației religioase copilului; să stabilească și care dintre ei va urmări dacă acesta frecventează sau nu orele de specialitate

Este extrem de important ca fiecare să cunoască adresa și toate datele de identificare ale celuilalt, inclusiv cele de la locul de muncă

Ambii părinții trebuie să conștientizeze faptul că programul de vizitare se schimbă odată cu creșterea copilului și cu diferențierea nevoilor acestuia

Reguli acceptate de vizitare

1. Să existe programe flexibile de vizită

Celălalt părinte trebuie anunțat înainte dacă apar modificări în programul de vizitare și, în cazul în care copilul pleacă în vacanță cu părintele la care se află în custodie, celălalt trebuie să cunoască itinerariul

Trebuie luat în considerare faptul că e posibil ca programul de vizită să fie afectat de anumite planuri ale copilului

Trebuie respectată dorința lor de flexibilitate

2. Vizitele să fie considerate aspecte firești ale noului program al copilului

Părinții să găsească activități care să le permită lor și copiilor să-și construiască relația, dar care să le ofere și oportunitatea de a petrece mai mult timp împreună

Să ofere un echilibru între distracție și responsabilitatea față de copii

Să fie încurajate vizitele care-i includ pe bunici și familia extinsă

Părinții să le amenajeze copiilor un loc al lor, fie și doar o parte dintr-o cameră sau chiar o cameră întreagă, pentru ca atunci când merg în vizită la celălalt părinte să se simtă ca acasă

Să fie sprijiniți copiii în a-și face prieteni prin împrejurimi, pentru a avea parteneri de joacă în ambele cămine

Să devină o obișnuință pregătirea copiilor pentru vizită

Să se alcătuiască de către părinți o listă de obiecte pe care acesta să le ia/aducă cu el; dacă copilul este suficient de mare își poate pregăti singur bagajul

Uneori, dacă este posibil, e bine să li se permită copiilor să-și aducă și câțiva prieteni

Dacă există mai mulți copii, părinți pot din când în când să meargă separat cu ei, pentru a putea acorda timp fiecăruia în parte

3. Să existe respect pentru fostul soț/fosta soție și grijă față de copii

Părintele care vine în vizită trebuie să apară la timp

Dacă în programul de vizită este inclusă și o altă persoană (noul partener al tatălui/mamei sale) copilul trebuie anunțat dinainte

Dacă părintele care nu mai locuiește cu familia își schimbă adresa, slujba, numerele de telefon, trebuie să-și anunțe fosta soție/ fostul soț

Activități nepermise într-o vizită

Unii părinții se folosesc de vizite pentru a-și atinge scopuri distructive, acționând pentru a-și răni fostul partener, pentru a-i distruge viața, pentru a se răzbuna pentru durerile provocate în prezent sau în trecut. În acest sens, ei folosesc anumite strategii. Acestea pot crea chiar o relație mai ostilă cu fostul soț/ fosta soție și pot afecta grav relația dintre copil și unul sau ambii părinți. Pentru a evita asemenea efecte devastatoare e recomandat să se respecte următoarele:

1. Să nu se refuze comunicarea cu fostul partener.

Să nu fie “folosit” copilul ca mesager în probleme legate, de pildă, de sprijinul financiar; sunt aspecte ce trebuie discutate doar de adulți

Copilul nu trebuie învinovățit pentru anularea sau schimbarea programului de vizitare; acestea sunt responsabilitățile adulților

Să nu fie transformat copilul în “spion” al părintelui

Momentele în care copilul este luat și adus nu trebuie transformate în oportunități de declanșare a conflictului dintre părinți; problemele să se rezolve fie la telefon, fie atunci când copilul nu este de față

2. Să nu se încerce destrămarea relației copilului cu celălalt părinte

Să nu se încerce culpabilizarea copilului pentru faptul că-și petrece timpul și cu celălalt părinte

Vizitele nu trebuie folosite ca premii pentru un comportament bun al copilului și nici nu trebuie interzise, dacă acesta s-a comportat altfel decât se aștepta de la el

Părintele să nu-i mărturisească copilului faptul că este trist și se simte singur, dacă acesta îl vizitează pe celălalt

Să nu se interzică vizitele celuilalt părinte, ca o formă de a-l pedepsi pentru greșelile trecutului sau pentru că nu a plătit la timp pensia alimentară a copilului, pentru că asemenea atitudini îl pedepsesc pe copil, care este nevinovat

Nu trebuie interzise vizitele doar pentru că unul dintre părinți consideră că celălalt “nu merită” să-și vadă fiul/ fiica. Aceasta se poate întâmpla doar în cazul în care fostul partener reprezintă o adevărată amenințare pentru copil; altfel, adulții și copiii au nevoie și merită să se vadă

Nu trebuie invocate false acuzații de abuz, doar pentru a nu mai permite părintelui să-și viziteze copilul

Să se încerce evitarea interferării activităților de petrecere a timpului liber a copilului (sporturi, hobby-uri) cu momentele în care acesta se întâlnește cu celălalt părinte; uneori poate că e posibil ca adultul să se alăture copilului, în asemenea situații

Copilul să nu fie admonestat pentru obiectele lăsate la celălalt părinte, pentru că e bine ca el să simtă că aparține ambelor cămine

Să nu se pretindă că este bolnav copilul, doar pentru a-l împiedica pe fostul partener să-și viziteze fiul/ fiica

Nu trebuie interzis celuilalt părinte să-și caute copilul la telefon

3. Să nu se transfere furia față de fostul partener asupra relației părintelui cu copilul

Nu trebuie rănit copilul prin apariții întârziate la întâlnirea stabilită sau prin neprezentare.

4. Să nu se răsfețe copilul sau să se încerce “cumpărarea” dragostei sau a loialității sale

Să nu se permită copilului să-l șantajeze pe celălalt părinte, condiționând dreptul de a fi vizitat de cumpărarea anumitor obiecte

Părintele să nu încerce să-l mituiască pe copil

Nu trebuie ca celălalt părinte să fie un fel de “amic” al copilului, pentru că acesta are nevoie de un părinte, în adevărata accepțiune

Nu e nevoie ca timpul alocat vizitei să fie plin de activități extraordinare; se pot realiza și activități domestice, de rutină, la care să participe împreună, copilul și părintele (gătit, curățenie)

Odată cu separarea părinților, copiii se confruntă cu o mulțime de probleme, așa cum am precizat anterior: le este dor de celălalt părinte; când sunt mici se învinovățesc pentru divorțul părinților; alții încearcă într-un mod disperat să-i împace; sunt triști; se plâng, unii dezvoltă comportamente negative.

Există 4 mari categorii de explicații pentru rezultatele negative ale copiilor, care au trecut prin experiența divorțului.

Sărăcia sau chiar reducerea substanțială a resurselor financiare,

care adese aurmează unui divorț, reprezintă una dintre cauzele principale ale problemelor copiilor. De fapt, rezultatele negative “tipice” ale celor aflați într-o astfel de situație seamănă foarte mult cu cele ale copiilor săraci.

Când copiii sunt sau devin săraci, fie că părinții sunt căsătoriți sau nu, se întâlnesc mulți factori care dezechilibrează. Astfel, cel puțin 55% dintre femeile din Canada, însoțite de copii au fost nevoite să se mute după separare în locuri mai aglomerate, poluate, zgomotoase, cu case mai sărăcăcioase. Ca rezultat, sănătatea le-a fost afectată, atât cea fizică, cât și cea psihică. Zonele învecinate erau mai nesigure, erau mulți copii săraci, care aveau rezultate slabe la școală și care erau implicați în acte de delincvență juvenilă.Mai mult, părintele custode, în general mama, are dificultăți, lucrând mai multe ore pentru a se putea întreține. Întoarsă acasă, se simte obosită și mai puțin dornică să-i acorde atenție copilului său. În consecință, copiii mamelor divorțate, care sunt sărace sau nesigure din punct de vedere financiar, primesc mai puțină atenție, îndrumare, încurajare și afecțiune decât cei de vârsta lor. Sunt mame incapabile, dintr-o serie de motive, să monitorizeze activitatea școlară a copiilor lor, succesul sau insuccesul acestora. În afara școlii copiii pot fi singuri acasă, cu alți copii, nesupravegheați sau chiar pe străzi. Sunt cei implicați în acte de delincvență juvenilă sau în relații intime prea timpurii.

De aceea, dacă am încerca să eliminăm sau să reducem semnificativ sărăcia, consecințele divorțului nu i-ar mai afecta atât de puternic pe copii.

2. Cele analizate anterior au scos la iveală cea de-a doua cauză: diminuarea îndeplinirii obligațiilor părintești. Divorțul creează o serie de factori de tensiune pentru părinți, în special pentru custode, căruia îi este foarte greu să depășească situația, dacă este sărac.

Aceste influențe nefaste reduc timpul petrecut de părinte cu copilul, marchează negativ modalitățile de manifestare a afecțiunii, cresc instabilitatea parentală, permit etalarea unei mai mari durități sau din contră o permisivitate exagerată din partea adultului. După divorț, mulți părinți eșuează în a-și îngriji copiii, nu le oferă un program stabil, un adăpost departe de tensiunile externe. Confruntați cu nevoile proprii de viață socială și companie a adulților, mulți părinți divorțați devin adesea “amicii” copiilor lor și abdică de la responsabilitățile parentale. Astfel, acestor adolescenți le lipsesc îndrumările și autoritatea părinților.

3. Mulți părinți divorțați sunt atât de împovărați emoțional și financiar, încât devin, cel puțin temporar, depresivi, în timp ce alții inițiază o căutare disperată a unui nou partener, care-i face mai puțin disponibili pentru copiii lor și nu le permite să răspundă copiilor pe măsura așteptărilor acestora.

4. Părinții care continuă să se certe și să abuzeze verbal unul de celălalt în fața copiilor după divorț cauzează o tensiune enormă acestora. Ei sunt întotdeauna afectați de dezacordurile dintre părinți, fie în timpul unei căsnicii, fie după divorț. Conflictul parental poate determina depresia, ostilitatea, agresivitatea și alte activități nepotrivite ale copiilor. Mai mult decât atât, un asemenea conflict este un model de rol disfuncțional pentru ei. Copiii învață faptul că neînțelegerile pot fi rezolvate numai prin “luptă”. Această lecție induce consecințe negative asupra viitoarelor lor relații, inclusiv cea maritală.

Furstenberg în 1991 afirma: ”Majoritatea copiilor afectați de divorț prezintă probleme comportamentale înainte de divorțul propriu-zis. Acesta doar le intensifică. Temperamentul adolescenților și factorii familiali solicitanți cu care se confruntă reprezintă alte forțe care afectează modul în care se manifestă aceștia într-o situație de divorț. Adolescenții cu temperamente dificile se comportă diferit de cei cu o fire mai liniștită. În ceea ce privește factorii familiali stresanți, fiecare situație de divorț diferă. Ele se deosebesc funcție de problemele existente și de metodele de a le depăși. Datorită acestor circumstanțe diverse, adolescenții au atitudini negative față de întreaga situație și de cei implicați.”

Anumiți cercetători au sugerat că ar exista diferențe funcție de vârsta și sexul copiilor, în ceea ce privește adaptarea lor la divorț. Și au prezentat și câteva argumente în favoarea acestei afirmații. Astfel, s-a constatat că fetele se acomodează, în general, mai bine, deși nu neapărat și la o eventuală recăsătorire a mamei custode. Există o diversitate largă a nivelelor de adaptare, funcție de personalitatea copilului și de condițiile din familie. Același lucru este valabil și pentru vârstă. Copiii foarte mici, cei sub 4 ani, pot să nu observe absența unui părinte, pe care l-au văzut și înainte foarte rar; dacă mama- ca principală persoană care s-a ocupat de îngrijirea lor- se comportă bine, e posibil ca ei să nu fie afectați semnificativ. E mult mai probabil ca ei să se adapteze foarte bine și unei recăsătoriri a părintelui custode.

Oricum, dacă sărăcia se dovedește a fi o consecință a separării sau o precede pe aceasta, copiii din categoria de vârstă sub 10 ani tind mult mai mult să fie afectați decât adolescenții, în special în termenii dezvoltării lor intelectuale. Noi cercetări indică cu claritate că sărăcia din perioada copilăriei timpurii împiedică dezvoltarea cognitivă și verbală. În consecință, întârzie adaptarea copiilor la grădiniță. Mulți dintre ei ajung în clasa I nepregătiți pentru a citi și în felul acesta un ciclu educațional este ratat, încă de la început. În contrast, un copil care devine sărac doar în timpul adolescenței poate avea deja o bază solidă, pe care să-și întemeieze succesul școlar.

Adesea copiii cu vârste cuprinse între 3 și 10 ani pot fi cei mai influențați negativ, pentru că nu sunt suficienți de maturi să înțeleagă pierderea și circumstanțele familiale schimbătoare. La fel de bine însă, și copiii cei mai mari pot fi afectați semnificativ de cele 4 cauze prezentate anterior.

Pentru adolescenți o situație absolut dificilă apare când părintele custode pierde ocazia de a comunica cu el și de a-l monitoriza. Adolescența este deja o perioadă în care “tentațiile” către devianță abundă, iar un tânăr lipsit de susținerea parentală se poate “pierde” sub influențele negative ale celor de vârsta sa. Și rezultatele școlare au de suferit. De asemenea, tinerele adolescente cu părinți separați sunt supuse unui mare risc de a deveni active din punct de vedere sexual și cel mai adesea- însărcinate. Acest fapt se accentuează mai ales când mama are relații intime numeroase.

Băieții au probleme de comportament în școală pe parcursul stadiilor inițiale și în primii doi ani după divorț; suferă un declin în performanța academică; devin mai expuși la consumul de droguri și alcool, prezintă un risc mărit de comportament agresiv, acumulează un procent mai mare de abandon școlar decât cei neimplicați în situații de divorț. Fetele prezintă semne de depresie după divorțul părinților și în urma schimbărilor survenite în viața lor. Tot ele înregistrează o scădere a performanței școlare, acumulează un procent ridicat de abandon școlar, în comparație cu cele din familiile intacte și își părăsesc căminul, alăturându-se unei persoane mai mature și începându-și relațiile intime mai devreme decât cele din familiile obișnuite.

Sunt oare ajutați copiii de recăsătorirea părinților? Nu există foarte multe cercetări pe această temă. În Statele Unite studiile arată că, în vreme ce recăsătorirea mamei poate sprijini financiar familia și poate fi foarte bună pentru mamă, adesea are consecințe negative asupra copiilor, în special pentru fetele care au avut o relație foarte apropiată cu mama lor. Acestea îl detestă pe intrus, în timp ce băieții profită de situație pentru a-și petrece cât mai mult timp departe de casă. Un alt aspect negativ ar fi acela că fetele sunt expuse și abuzului sexual din partea taților vitregi sau a prietenilor mamei. În anumite studii unele tinere, studente fiind în momentul chestionării, au recunoscut că au distrus în mod deliberat relația mamei cu celălalt, manifestându-și resentimentele față de acesta. Pentru ele, recăsătorirea mamei a fost urmată de o perioadă de comportament relativ deviant, atitudinea lor cauzându-i acesteia o mare durere.

Am menționat deja că adolescenții întârziați și tinerii adulți tind să-și părăsească familia, odată cu recăsătorirea părintelui custode. Acesta poate fi rezultatul conflictului cu noul părinte vitreg sau al faptului că noul cuplu nu îl face pe copil să se simtă binevenit sau pentru că- subtil sau nu- este “încurajat” să plece.

Există însă și o parte pozitivă, mulți copii apreciind prezența unui părinte vitreg, afecțiunea acestuia. Mai mult decât atât, mulți băieți sunt avantajați de un rol suplimentar de adult autoritar în familie. Mulți copii beneficiază de asemenea de rețeaua lor de rudenie extinsă la bunici și frați vitregi. Studii asupra tinerilor, care au trecut printr-o recăsătorire a părintelui custode au demonstrat că aceștia sunt puternic atașați de familia reconstruită și “beneficiază” emoțional în urma acestui proces. Este astfel posibil ca unele din efectele pozitive ale refacerii familiei să nu apară decât târziu, la adultețe. Cercetările s-au centrat pe copii și adolescenți, așa încât rezultatele asupra adulților lipsesc încă.

Fenomenul divorțului este o problemă mult mai complexă decât se consideră, în general. Statisticile referitoare la el sunt dificil de înțeles și, în consecință, sunt eronat interpretate în mod frecvent.

Astfel, aproape o treime dintre căsătoriile din sfârșesc prin divorț și rata este, într-o anumită măsură, mai mare în cazul recăsătoririlor. Despărțirile sunt mai des întâlnite la cuplurile care coabitează. În prezent, nu există predicții solide în ceea ce privește un declin evident sau o creștere vizibilă a ratei de divorț într-un viitor apropiat.

Divorțul și recăsătoria sunt instituții ale adulților. Astfel că ele permit separarea indivizilor dintr-un cuplu și le dau posibilitatea foștilor parteneri de a se căsători cu alții. Ca instituții, cele două nu reprezintă cel mai bine interesul copiilor. Nu este surprinzător că mulți, deși nu majoritatea, suportă consecințe grave în urma divorțului părinților și unele dintre aceste efecte negative durează chiar și până în adultețea lor.

Am sesizat că divorțul este adesea însoțit de sărăcie și o reducere semnificativă a resurselor financiare. Acest factor contribuie la amplificarea rezultatelor negative ale divorțului asupra unității familiale de tip mamă- copil și asupra șanselor de reușită în viață ale copiilor.

În unele societăți europene, în special în Olanda și Suedia, rețeau de securitate socială compensează puternic, astfel încât familiile cu un singur părinte (de pildă, mama) au o rată scăzută de sărăcie, similară celei a familiilor cu doi părinți; în jur de 7%. Consecințele negative ale divorțului asupra copiilor nu au dispărut în întregime, dar sunt cu siguranță mai puțin pronunțate decât în și Statele Unite.

În orice familie, un divorț este un semn pentru noi toți de a ne mobiliza. Faptul că acum sunt mai multe despărțiri nu înseamnă că sunt mai puțin dureroase. Când o familie se află în criză este de datoria tuturor să ajute într-o anumită măsură, să intervină. Copiii sunt viitorul nostru și merită atenția noastră totală și sprijinul necondiționat. Este responsabilitatea noastră colectivă de a-i proteja pe cei implicați în divorț. Adulții divorțează unul de celălalt, dar în nici un caz de copiii lor, însă pentru aceștia din urmă perspectiva pare diferită, de cele mai multe ori.

5. Moartea unuia dintre membrii familiei

Un astfel de eveniment poate duce la distrugerea modelelor de viață pentru foarte multă vreme. Există, de altfel, un număr de factori, care determină aceste cosecințe nefaste ale morții, incluzând:

Cine moare. Pentru că moartea în societățile moderne este atribuită

la scară extinsă celor în vârstă, moartea unui copil este adesea cea mai devastatoare din punct de vedere emoțional. În cazul morții copilului unic există probabilitatea ca părinții să divorțeze, iar dacă nu, oricum rolurile parentale se pierd cu totul. În familiile de tip patriarhal din trecut, moartea tatălui reprezenta de asemenea un eveniment întâmpinat cu emoții puternice, determinând în același timp serioase probleme economice pentru întreaga familie

Contribuția defunctului la solidaritatea familiei. Datorită faptului că

familiile devin mai mobile, atât din punct de vedere geografic, cât și social, în multe cazuri generația bunicilor este cea care oferă cheia legăturilor familiale. În casa acestora se reunesc toți în vacanță; sprijinirea lor permanentă constituie baza reînnodării relațiilor dintre frați, mai ales în cazul celor care s-au dispersat în lume. Odată cu moartea bunicilor, aceste legături dintre mătuși, unchi și verișori suferă mari modificări, fiind de cele mai multe ori influențate negativ, în cazul în care există și o moștenire.

Cum mor membrii familiei și modelele de asistență familială în

procesul de dispariție a lor. Anumite decese, cum ar fi cele provocate de suicid, pot fi extrem de stigmatizante pentru membrii familiei. Inegalitățile în ceea ce privește îngrijirea celor aflați în suferință, cum ar fi povara îngrijirii părintelui doar de către unul dintre frați, pot determina atitudini ostile din partea celorlalți frați, care nu au contribuit deloc la aceasta.

Moartea unuia dintre soți sau destrămarea unei căsnicii sau a unei relații de lungă durată poate avea efecte dureroase. Fiecare persoană își exprimă suferința diferit.

Există, în fapt, 5 stadii pe care le parcurge cineva aflat într-o asemenea situație. E posibil însă ca ele să nu fie urmate cu exactitate. Se poate ca cineva să repete același stadiu de mai multe ori, în sensul că situații- precum găsirea unui obiect drag celui pierdut- pot determina inducerea unei stări extrem de negative și reîntoarcerea la stadiul de suferință profundă.

Negarea- Stadiul “Nu, nu mie.”

Acest stadiu este plin de neîncredere și negare. Dacă partenerul a murit, cel rămas în viață încă se așteaptă să-l vadă venind.

Furie- resentiment- Stadiul “De ce mie?.”

Furia asupra situației, partenerului sau a altcuiva. Cel rămas în viață e furios pe alții pentru ceea ce i s-a întâmplat și pentru durerea cauzată. E posibil să fie furios și pe partenerul decedat, pentru că a murit.

Acord- Stadiul “Dacă eu fac asta, tu faci asta.”

Se încearcă negocierea schimbării situației. Dacă s-a pierdut soțul/ soția se dorește stabilirea unui acord cu Dumnezeu:” Voi deveni mai bun/ bună, dacă mi-l aduci înapoi.”

Depresia- Stadiul “Chiar s-a întâmplat.”

Cel aflat în suferință realizează că nimic nu se va schimba. Conștientizarea situației atrage după sine depresia, în cele mai multe cazuri. E o perioadă în care persoana respectivă e absorbită de o stare de liniște dureroasă.

Acceptarea- Stadiul “Asta este…”

Momentul în care cel rămas în viață trebuie să-și continue drumul.

Moartea este o realitate pe care copiii, ca și adulții, pot învăța s-o înfrunte.

Părinții pot începe să abordeze moartea ca parte a vieții de zi cu zi, chiar înainte de prezența unui astfel de eveniment în familie. O plantă sau o pasăre moartă constituie un moment potrivit al deschiderii unei conversații pe această temă.

E bine să se înceapă din timp, părintele să fie sincer și să-și încurajeze copiii să-și prezinte opinia despre moarte.

Discuțiile periodice despre moarte sunt importante, de vreme ce înțelegerea acesteia reprezintă un proces gradual. Copiii vor primi informațiile, dacă se simt pregătiți, iar înțelegerea fenomenului se va accentua, odată cu dezvoltarea lor.

Copiii simt pierderea celor iubiți ca și adulții, deși durerea e exprimată adesea în diverse moduri: prin joacă, artă sau chiar prin indisciplină. Ei înfruntă durerea funcție de intensitatea relației pe care o aveau cu cel decedat.

Vom încerca o prezentare a diferitelor reacții ale copiilor, funcție de vârsta pe care o au în momentul morții cuiva foarte apropiat.

Nou-născuți până la 3 ani

Chiar și cei foarte mici simt când rutina familiei este distrusă și cei din jurul lor au o stare emoțională deosebită. Dar, cu toate acestea, cei care aparțin acestei categorii de vârstă înțeleg foarte puțin fenomenul.

Reacția copilului:

Modificări de somn, mâncare și stare generală.

Cum se intervine:

Păstrați cadrul obișnuit cât mai mult posibil

Oferiți îngrijire . Dacă părintele este prea afectat, e util să caute o persoană de încredere, care să-l substituie în îngrijirea copilului

Copii cu vârsta cuprinsă între 3- 6 ani

În mod obișnuit, copilul nu va înțelege că moartea este permanentă. El s-ar putea gândi la acest fenomen ca la ceva temporar sau reversibil sau chiar ar putea părea neafectat. Sunt obișnuite temerile sale conform cărora celor morți le este frig sau foame în coșciug.

Reacția copilului:

Poate avea coșmaruri; e posibil să repete întrebările legate de moarte sau să se întoarcă la comportamente anterioare, timpurii.

Pentru că are experiențe limitate în acest sens, poate face conexiuni neplauzibile. De pildă: Mătușa Ioana a murit din cauza unei dureri de cap. Tata spune că-l doare capul. Poate că va muri și el.

Cum se intervine:

Priviți copilul în ochi și atingeți-l cu căldură, când discutați despre moarte.

Scurtați timpul în care sunteți departe de copil. Asigurați-vă că știe unde sunteți și cum vă poate găsi

Evitați cuvinte, precum: “somn”, “odihnă“, “pierdere”, “trecere în neființă”

Explicați-i fenomenul în termeni concreți, cum ar fi: “cineva care nu respiră, nu mănâncă, nu merge la baie sau nu se dezvoltă”.

Repetați explicațiile simplu, sincer, ori de câte ori sunteți solicitat de către copil

Asigurați-l din nou că este în siguranță și că aveți în plan să fiți permanent prezent; precizați-i că oamenii mor doar când îmbătrânesc.

Permiteți-le să-și exprime sentimentele, cum ar fi: pictarea unor imagini, citirea și prezentarea de povești despre moarte sau despre cei iubiți sau reconstituirea înmormântării.

Copii cu vârsta cuprinsă între 6- 9 ani

Un copil la această vârstă poate privi moartea ca pe ceva care vine

și duce oamenii departe sau care poate să se ia ca o răceală. Unii se pot gândi că persoana decedată se va întoarce.

Se pot învinui pentru moartea sa, pentru că au dorit la un moment dat ca acesta să dispară (“Ce n-aș da să nu-l mai văd!”) sau pentru că au fost incapabili să-l ajute ( “ Nu l-am ajutat pe bunicul să tundă iarba. Acum a murit.” ) Apar, de asemenea, temeri legate de moarte.

Reacția copilului:

Copilul se poate simți agitat, confuz sau trist sau poate chiar să nu prezinte nici un fel de semn. E obișnuită și teama de a nu fi abandonat de alți membri ai familiei. Adesea sunt obsedați de cauzele morții, precum și de procesele fizice ce au loc după moarte.

Cum se intervine:

Fiți un bun ascultător. Corectați orice idee confuză pe care o poate avea copilul

Oferiți ocazii de joacă

Asigurați-l că moartea nu a fost din vina sa

Oferiți oportunități de a deschide discuția cu copilul în liniște, citind povești legate de acest subiect

Un copil care se decide să nu discute despre ce s-a întâmplat își poate așterne gândurile într-un jurnal sau se poate exprima prin desen

Copii cu vârsta cuprinsă între 9- 12 ani

Preadolescenții înțeleg mai bine permanența morții. Unii din această categorie de vârstă pot părea neafectați de moarte, dar doar la suprafață. Ei văd moartea ca pe o pedeapsă pentru faptele rele.

Reacția copilului:

Furie îndreptată către o varietate de persoane: față de sine, de părinți, de alții, de persoana care a murit, de frați. Vina și durerea se nasc din această furie.

Cum se intervine:

Asigurați-l că persoana nu a murit pentru că el a fost “rău”

Abordați tema cât mai delicat

Adolescenți

Adolescenții înțeleg precum adulții acest fenomen și realizează că

fiecare va muri cândva. Își pot asuma, într-o manieră inadecvată, responsabilități de adult, cum ar fi cele legate de bunăstarea familială și financiară.

Își pot asuma chiar rolurile persoanei decedate, își pot nega sentimentele sau își pot exprima furia, fapt ce creează o suferință suplimentară.

Reacția adolescentului:

Se poate simți derutat, responsabil, neajutorat, furios, trist, singur.

Cum se intervine:

Vorbiți-i fără să-l criticați sau să-l judecați

Exprimați-vă propriile sentimente față de moarte

Vegheați asupra stopării asumării de către acesta a altor roluri decât cele potrivite pentru el

Reasigurați-l de faptul că nu el a cauzat moartea

Continuați să-l sprijiniți și să-l ascultați, deși poate părea că a depășit situația

Acordați-i timp pentru singurătate și reflecție. Fiți la dispoziția sa, când are nevoie.

În general, prima experiență familială a morții este cea a bunicilor.

În urma intervievării unui număr de studenți ai universității americane Trinity s-a constatat că percepția acestora era că, în mod normal, moartea vine la cei în vârstă, la cei care și-au trăit complet viața. În cazul chestionării celor aparținând claselor sociale inferioare sau minorităților, răspunsul a fost că moartea vine prematur datorită violenței.

Pe lângă moartea soțului sau a copilului, cea a părinților determină adesea la adulți o mare suferință. Așa cum nota Ralph Keyes: “Cred că atunci când îți pierzi părinții e ca și cum linia de apărare s-a dus. Ești în spatele unei formațiuni de soldați, în care se trage, iar primele două rânduri se prăbușesc…. Îmi amintesc că atunci când a murit mama, un preot mi-a spus că te simți vulnerabil într-un fel în care nu te simțeai când îți trăiau părinții. Trebuie să mergi înainte și să spui:’ Sunt gata să-mi asum responsabilitatea în lume.”

Un alt aspect strâns legat de tema morții îl reprezintă descrierea văduviei în literatura de specialitate.

Într-una din cărțile sale referitoare la femei și la problema morții, Sally Cline observă cum stigmatul văduviei derivă din faptul că este un statut atribuit, în mod obișnuit, femeilor. În societățile patriarhale, orientate către cuplu, văduva este văzută adesea ca fiind indisponibilă, neinteresantă și chiar netentantă din punct de vedere sexual.

Din perspectivă etimologică se afirmă că vechiul cuvânt englezesc “widewe”, cu originea în rădăcina indo-europeană “width” înseamnă a fi gol sau separat. Cuvântul provenit din sanscrită “vidth” înseamnă lipsă. Joseph T. Shipley în “Dicționarul originilor cuvintelor” indică faptul că “de vreme ce mariajul a alcătuit din doi unul, o văduvă este o femeie, care a fost golită de sine.” Alți scriitori confirmă această noțiune:” Era văduvă, acea entitate feminină ciudată, care a fost odată înzestrată cu o personalitate dublă și care era acum doar jumătate din ce fusese.” Aceste sensuri nu sunt aplicate în mod similar văduvilor.

Studiile asupra văduvelor au indicat aspecte obișnuite, cum ar fi stresul financiar, sentimente de singurătate, pierderea prietenilor și izolarea socială, precum și probleme cu alți membri ai familiei. Copiii, de pildă, pot refuza oportunitățile mamelor lor văduve de a avea relații intime, cerându-le practicarea unui comportament de “călugărițe”, din respect față de tatăl decedat . A fi prima văduvă dintr-un grup de prieteni poate fi puternic stigmatizant, pentru că aceasta este percepută a fi o potențială amenințare pentru relațiile de cuplu și o posibilă victimă a “sindromului de atașare al văduvei”. În sensul că aceasta e dornică să se atașeze de cineva și îl prinde în capcana rolurilor obligatorii, forțându-l să ia decizii.

Problema abordată vizează mai mult văduvele din grupurile mai în vârstă din prezent. Acestea sunt generații de femei, care sunt în general prea bătrâne pentru a fi afectate de mișcarea feministă a ultimelor decenii. Adesea identitățile lor erau atât de dependente de cele ale soților, încât în momentul morții acestora, ele își pierdeau o parte semnificativă din sine. Pe de altă parte, datorită discrepanțelor mai mari între vârsta soților și cea a soțiilor, întâlnite în trecut, mulți soți și-au pregătit soțiile să fie văduve. Pentru multe generații recente de femei, lucrurile sunt diferite, pentru că e mult mai probabil ca acestea să beneficieze de o socializare anticipativă pentru văduvie, datorită divorțului anterior, precum și din cauza faptului că o mare parte a identităților lor derivă din activitățile de pe piața muncii.

Când un partener din cuplul căsătorit moare, cel ce supraviețuiește nu numai că este văduvit de soț/soție, dar se și confruntă dintr-odată cu necesitatea de a organiza un cămin cu părinte unic. În cazul uni bărbat, acesta înseamnă adesea ca el să se confrunte cu sarcinile gospodărești și cu cele legate de creșterea copiilor, activități în care se implicase foarte puțin înainte. Dar nu numai atât, pentru că, în fapt, el trebuie să facă toate acestea în condiții foarte dificile, presupunând că atât el, cât și copiii sunt puternic afectați de moarte soției/mamei. Pe de altă parte, pentru un văduv pare chiar neverosimil să se găsească dintr-odată privat de ceva, de vreme ce majoritatea bărbaților au o slujbă plătită.

Prin contrast, când soțul/tatăl moare, cel mai probabil fenomen este sărăcirea familiei. Dacă mama avea o slujbă plătită înainte de moartea soțului, venitul său este prea mic, probabil, pentru a putea sprijini întreaga familie într-o manieră decentă. Dacă aceasta nu avea servici înainte de tragedie, situația este și mai disperată.

În ciuda traumelor evidente ale pierderii soțului, studii americane recente sugerează că văduvia, în comparație cu divorțul- în ciuda imaginii publice contrare- pare, într-o anumită măsură, mai ușor de îndurat. Văduvele, în comparație cu cele divorțate de aceeași vârstă, par să primească mai mult sprijin din partea altor indivizi decât divorțatele. Statutul de văduvă pare, de asemenea, să aibă o definire mai clară decât celălalt, atât din perspectiva lor, dar și a altora, iar văduvele (precum și cele divorțate care nu și-au dorit separarea relației) tind a avea o imagine mai bună a soților lor decât majoritatea celor divorțate.

Așa cum afirma Gay Kitson: “ În ciuda percepției că moartea celui iubit ar trebui să fie mai dureroasă- din punctul de vedere al adaptării- decât divorțul de cineva pe care l-am iubit anterior, datele asupra sănătății fizice și mentale a văduvelor și divorțatelor indică faptul că, în general, există o tulburare mentală și fizică mai mare printre cele divorțate decât printre văduve”.

Se cunosc puține despre frecvența, precum și despre consecințele morții unui părinte, care nu a fost căsătorit cu celălalt părinte la momentul decesului. Statisticile oficiale ar clasifica un astfel de părinte fie singur, fie divorțat, în funcție de existența sau nu a unui copil, provenit dintr-o uniune non-maritală sau dintr-o căsătorie încheiată prin divorț. Părintele care se recăsătorește ar trebui înregistrat ca fiind căsătorit. În ciuda faptului că din punct de vedere statistic cel care nu deține custodia copilului nu ar trebui recunoscut ca părinte, moartea sa poate reprezenta încă o pierdere grea pentru copii, care e posibil să fi avut o relație apropiată cu acesta. Se presupune că are efect și asupra fostului partener, deși nu a fost mult studiat acest aspect. Dacă un fost partener (fie căsătorit anterior cu celălalt părinte, fie nu) plătea pensie copilului, moartea sa poate însemna, de asemenea, o pierdere financiară pentru cel ce deținea custodia copilului, ca și pentru acesta. Dacă custodele moare, copiii trec imediat în grija celuilalt, deținător anterior al statutului de părinte non-custodial. Aceasta se întâmplă de cele mai multe ori, în cazul celor proveniți din căsnicii destrămate în urma divorțului, și mai puțin din uniuni non-maritale.

Este cert că moartea este un fenomen care afectează covârșitor familia în ansamblu și pe fiecare dintre membrii săi în parte.