Considerente Privind Regimul Comunitatii Legale
Universitate “Ovidius” din Constanta
Facultatea de Drept si Stiinte Administrative
Specializarea: Drept
LUCRARE DE LICENTA
Coordonator stiintific :
CONF. UNIV. DR. BOTINA MADALINA
Absolvent:
VINA FLORENTINA
Constanta
(2016)
Universitate “Ovidius” din Constanta
Facultatea de Drept si Stiinte Administrative
Specializarea: Drept
REGIMUL COMUNITATII LEGALE
Coordonator stiintific :
CONF. UNIV. DR. BOTINA MADALINA
Absolvent:
VINA FLORENTINA
Constanta
(2016)
INTRODUCERE
Lucrarea de fata își propune să prezinte cât mai amănunțit aspectele legislative, teoretice și practice în legătură cu regimul comunități legale de bunuri.
Deoarece familia stă la baza societății, statul trebuie să asigure, și să participe în mod activ la legalizarea, normalizarea și controlul efectiv al aspectelor umane, sociale și patrimoniale prin determinarea de principii care, traduse în legi, să asigure bună dezvoltare a relațiilor de familie.
Regimul matrimonial, regulile ce conduc raporturile patrimoniale dintre soți, precum și relațiile dintre ei și terțele persoane, reflectă noile principii ce stau la baza familiei și anume egalitatea bărbatului și a femeii precum și creșterea și educarea copiilor minori în bune condiții. Regimul comunității legale presupune deținerea bunurilor dobândite de soți în devălmășie, adică o formă de coproprietate fără precizarea cotelor părți ce revin fiecărui coproprietar.
Am început abordarea temei prin a formula câteva considerații generale despre regimul matrimonial, și anume: aspecte introductive despre regimul matrimonial; în cadrul căruia am adus în discuție istoricul regimurilor matrimoniale, noțiunea și clasificarea regimurilor matrimoniale, și aspectele comparative privind reglementarea regimului matrimonial în actualul cod civil și în codul familiei, apoi am revenit strict la tema lucrări, definind regimul comunități legale, principiile și trăsăturile acestuia.
În capitolul al II-lea este realizată prezentarea bunurilor soților, comune și proprii, precum și datoriile acestora, mai pe scurt, alcătuirea comunității legale. Tot în acest capitol discutăm și despre funcționarea regimului comunității legale, și anume, gestiunea bunurilor proprii și a bunurilor comune.
În ultimul capitol, pentru o analiză coerentă, vom dezbate situația încetări și lichidări regimului matrimonial, cu toate dificultățile pe care le întâmpină acestea, și în final vom aduce în discuție comunitatea post-matrimoniala, supranumita „relicva” căsătoriei și a regimului său matrimonial.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND REGIMUL COMUNITĂȚII LEGALE
I.1 Aspecte introductive despre regimul matrimonial
I.1.1. Istoric al regimurilor matrimoniale.
In Codul civil s-a admis cu drepturi depline libertatea convențiilor matrimoniale, sub clauza
observării normelor generale și a normelor imperative speciale căsătoriei. Acest regimul
matrimonial se stabilea înainte de data celebrării căsătoriei și nu putea fi modificat în mod voit în cursul acesteia, contrar tradiției jus valachicum. Regimul legal care era aplicabil în situația în care soții nu înțelegeau să încheie un contract de căsătorie, era acela de separație a bunurilor. Regimul consta în faptul că fiecare soț își păstrează proprietatea bunurilor cu care intra în căsătorie, iar averea obținută de oricare dintre ei nu reprezenta o masă comună de bunuri.
Interferențele patrimoniale dintre soți erau însă datorate incapacității femeii și obligațiilor de a participa la sarcinile căsătoriei. Deși în principial, cei care se căsătoreau puteau să aleagă un regim arătat de lege sau să creeze propriul lor regim matrimonial (chiar de comunitate), din punct de vedere practic cel mai răspândit regim era cel dotal. Până s-a aplicat Codului familie, în România existau o serie de sisteme matrimoniale, care funcționau după Codul civil sau după legile locale încă în vigoare. Situația aceasta s-a sfârșit odată cu adoptarea Codului familiei. Regimul juridic uniform, se aplica odată cu 01 februarie 1954, atunci când prin intermediul Codului familiei s-a instituit un regim matrimonial legal unic. Acest regim este obligatoriu pe întreg teritoriul României. El nu are alternative și este imperativ, constând într-o comunitate matrimonială restrânsă.
Altfel spus, nu s-a pus problema păstrării legii vechi, care să ghideze și pe viitor convenții matrimoniale născute sub imperiul ei. Punând în discuție doar partea practică, art. 3 și 4 din Decretul 32/1954 fac nefolositor recursul la dreptul aplicabil precedent în materia regimurilor matrimoniale, recursul având doar o simplă importanță istorică. Putem afirma că de la data de 01 februarie 1954 bunurile care au fost dobândite de oricare dintre soți, indiferent de data când s-a celebrat căsătoria și de regimul matrimonial inițial aplicabil, sunt bunuri comune ale soților.
Sub imperiul reglementărilor din Codul civil român de la 1864, efectele căsătoriei erau foarte distincte fata de cele de astăzi. Unul dintre cele mai importante efecte ale căsătoriei din acea perioadă era incapacitatea femeii măritate, ceea ce însemna că pentru toate actele importante pe care voia să le facă asupra averii sale, femeia căsătorită avea nevoie de autorizația soțului său a justiției, ea putând încheia singură doar anumite acte juridice determinate expres de lege și care aveau o importanță mult mai redusă. Cu toate că art. 1224 C. civ. Din 1864 specifica că, verice convențiuni matrimoniale sunt libere între soți”, această libertate de alegere a regimului matrimonial era totuși limitată de același articol, care preciza că sunt interzise, convențiunile care vatămă drepturile bărbatului de cap al familiei sau de cap al asociațiunii conjugale”.
Discrepanță dintre bărbat și femeie decurgea din așa numita putere maritală, care îi dădea bărbatului drepturi de cap de familie. Astfel, art. 194 C. civ. Din 1864 impunea soților, credință, sprijin și ajutor unuia față de altul”, lucru aproape identic cu obligațiile actuale de fidelitate, sprijin material și moral reciproc. Însă inegalitatea ce rezultă din puterea maritală este mai accentuată în articolul 195 C. civ., care prevedea că bărbatul îi datorează, protecție” femeii, iar femeia datorează, ascultare” bărbatului. Aceste dispoziții ale legii care reglementau efectele nepatrimoniale ale căsătoriei, erau imperative și nu puteau fi modificate prin contractul de căsătorie, orice prevedere contractuală în acest sens fiind nulă. Deoarece convențiile matrimoniale aveau o anumită libertate, raporturile patrimoniale dintre soți puteau fi reglementate, în mod teoretic, într-o sumedenie de moduri. Chiar dacă exista această diversitate, regimurile matrimoniale puteau fi însă clasificate în patru mari categorii principale: regimul separației de bunuri, regimul comunității de bunuri, regimul fără comunitate și regimul dotal.
În România regăseam în practică doar regimul separației și cel dotal, acesta din urmă a fost și singurul care era reglementat în detaliu de Codul civil, reglementări care aveau doar caracter facultativ, pentru cazul în care părțile ar fi ales acest regim fără a detalia însă regulile ce le vor urma.
În regimul separației de bunuri, bunurile prezente și cele urmau a fi dobândite ale fiecărui soț erau total separate de bunurile care aparțineau celuilalt soț. Și anume, fiecare soț păstra asupra patrimoniului său drepturile pe care le avea și înainte de căsătorie, și anume: administrarea, folosința și liberă dispoziție asupra averii sale (art. 1285 C. civ. din 1864). Putem afirma, că regimul separației de bunuri era singurul regim regim favorabil femeii din acea perioadă, deoarece îi permitea femeii să își păstreaze dreptul exclusiv de a-și administra și folosi bunurile. Totuși, pentru femeie era prevăzută o sumă drept contribuție la sarcinile căsătoriei, această sumă putea fi fixată prin contactul de căsătorie, sau, exista posibilitatea să fie fixată și în afara contractului de căsătorie în raport cu mijloacele ambilor soți, suma aceasta fiind de obicei o treime din venituri.
Regimul dotal era caracterizat ca fiind un regim în care fiecare soț își păstrează, în principiu, proprietatea exclusivă a bunurilor sale, masa de bunuri comune ale soțiilor fiind inexistentă. Chiar dacă se aseamănă puțin cu regimul reparației de bunuri, deosebirea consta în faptul că o parte din bunurile pe care le avea femeia reprezentau dota, aceste bunuri ale femeie erau folosite și administrate de către bărbat ca și în regimul fără comunitate. O caracteristică importanta a regimului dotal, care îl diferenția de celelalte regimuri matrimoniale, era reprezentată de inalienabilitatea dotei imobiliare, era cea mai importantă însă nu unica garanție pe care Codul civil din 1864 o instituia spre a garanta păstrarea dotei prin limitarea drepturilor bărbatului asupra acesteia.
Femeia era proprietarea absolută a zestrei primite din partea părinților, iar soțul era doar adminsitratorul zestrei, iar nu proprietarul, având un drept de uzufruct asupra acesteia. În orice moment al căsătoriei, femeia putea să-și reclame soțul care nu a fost vigilent cu privire la buna administrare a zestrei sale. Bărbatul era dator să conserve zestrea la valoarea primită, beneficiind de îmbunătățiri și având riscul pagubelor cauzate deoarece “dobânda și pagubă zestrelor, care au luat bărbatul, la dânsul vin”. În afară de darurile care se făceau cu ocazia nunții, obiceiul pământului și legiuirile fac referire și la darurile dinaintea nunții, care se făceau reciproc. În general, ele reprezentau baza materială a familiei, și, împreună cu zestrea formau averea soților. Darurile dinaintea nunții nu deveneau după căsătorie proprietatea unuia dintre soți, ci rămâneau în patrimoniul ambilor soți.
Puterea maritală a bărbatului și incapacitatea femeii căsătorite nu erau efectul său apanajul dotei, ci principii generale, care guvernau în epoca orice regim matrimonial. Majoritatea autorilor români considerau că regimul dotal corespunde însă necesităților practice, că el asigura un cadru adecvat dezvoltării patrimoniale a familiei, cu atât mai mult cu cât societatea se afla sub protecția, dezvoltare și ordinul binecunoscutului pater familias, care astăzi, în societatea secolului XXI și-a pierdut și din putere și din rezonanță.
I.1.2. Noțiunea de regim juridic matrimonial și clasificarea regimurilor matrimoniale
Noțiunea de regim matrimonial
Doctrina oferă o varietate de definiții expresiei „regim juridic matrimonial”. Din punct de vedere etimologic, termenul “juridic “provine din adjectivul latin „juridicialis” care semnifica „aparținător la drept”, iar cuvântul „matrimonial” are semnificația de ceva ce aparține de căsătorie. În altă ordine de idei, sub aspect etimologic, „expresia regim juridic matrimonial “are semnificația unor “reguli de drept referitoare la căsătorie“. Finalmente, din acest punct de vedere regimul juridic matrimonial este alcătuit din norme juridice care reglementează căsătorie sub toate aspectele și nu numai sub cel al drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale soților.
Doctrina romană și cea franceză din domeniu au acordat expresiei „regimul matrimonial “numeroase definiții, cum ar fi, următoarele: modalitatea de repartizare între soți a puterilor, bunurilor și datoriilor provenite din căsătorie; ansamblul de reguli care cârmuiesc chestiunile de ordin pecuniar ce se nasc din unirea soțiilor prin căsătorie; ansamblul de norme juridice care guvernează raporturile dintre soți cu referire la drepturile și obligațiile bănești ale vieții conjugale, precum și relațiile care privesc gestionarea acestora; totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre soți referitor la bunurile lor și cele ce se stabilesc între soți, și terțe persoane, pe de altă parte. Fără a mai analiza aceste definiții, după cum s-a remarcat în doctrină, toate au cel puțin două puncte comune. Astfel, toate evoca faptul că regimul matrimonial constituie un „ansamblu de reguli juridice “care reglementează raporturile patrimoniale generate de instituția căsătoriei, și ca raporturile respective au ca principali subiecți, soții.
În concluzie, regimul matrimonial este un ansamblu de norme juridice care reglementează exclusiv raporturile patrimoniale dintre soți. În schimb, într-o viziune lato sensu, regimul matrimonial include, pe lângă relațiile patrimoniale dintre soți și raporturile pecuniare dintre aceștia și terțe persoane, inclusiv cu ceilalți membri ai familiei lor.
Clasificarea regimurilor matrimoniale
În doctrina din domeniu au fost identificate și analizate diverse forme și modalități ale regimurilor matrimoniale, astfel:
a) În raport cu gradul de libertate permis de normele juridice, se face analiza între regimuri matrimoniale flexibile și regimuri matrimoniale rigide. În cazul regimurilor matrimoniale flexibile, majoritare în sistemele moderne de drept, se recunoaște libertatea viitorilor soți de a alege între două sau mai multe regimuri posibile. În schimb în cadrul sistemelor matrimoniale rigide, este consacrat un singur regim matrimonial, care este legal și obligatoriu, lipsit de altă alternativă.
b) În raport cu izvorul lor, regimurile matrimoniale sunt grupate în regimuri matrimoniale legale și regimuri matrimoniale convenționale. Regimurile matrimoniale legale sunt acele regimuri subsidiare, care se aplică atunci când viitori soți ori soții nu au derogat de la ele prin încheierea unei convenții matrimoniale. În acest caz pot fi analizate dispozițiile art. 329 Cod civil care ne relatează că alegerea unui alt regim matrimonial, altul decât cel al comunității legale, se poate face doar prin încheierea unei convenții matrimoniale. O alta precizare este aceia ca, regimul matrimonial legal nu trebuie confundat cu ceea ce se numește în doctrina” regim matrimoniale primar” adică acea sumă de norme juridice imperative, aplicabile oricărui regim matrimonial. În schimb regimurile matrimoniale convenționale având o natură voluntară își au originea în convenția matrimonială încheiata de către soți sau de către viitorii soți. În antiteză cu unele susțineri doctrinare lipsite de alternativă, regimurile matrimoniale convenționale nu sunt exclusiv produsul libertății de voință a viitorilor soți ori a soților. Cu alte cuvinte, viitori soți sau soții pe calea convenției matrimoniale nu pot decide în mod absolut.
c) După gradul de maleabilitate a dispozițiilor legale ce le reglementează, regimurile matrimoniale sunt grupate în regimuri matrimoniale mutabile ce regimuri matrimoniale imutabile. Regimurile matrimoniale mutabile reprezintă acele regimuri care permit viitorilor soți ori soților, după ce le-au adoptat să le modifice prin acordul lor de voință, însă în anumite limite, și anume, a ordinii publice și a bunelor moravuri. Un regim matrimonial flexibil nu este neapărat un regim matrimonial mutabil, într-adevăr în timp ce primul conferă viitorilor soți ori soților libertatea dea alege între două sau mai multe regimuri matrimoniale posibile, ultimul le acorda dreptul de a modifica ulterior regimul ales. În schimb, în ceea ce privește regimurile imutabile este interzisă posibilitatea modificării acestora de către soți, după propriile interese. Exemplul clasic de regim matrimonial imutabil a fost cel reglementat de Codul familiei roman.
d) În raport cu structura lor internă, regimurile matrimoniale pot fi grupate în regimuri de comunitate, regimuri de separație și regimuri matrimoniale mixte. În cadrul regimurilor matrimoniale comunitare, regulă este constituită de bunurile comune în devălmășie, iar excepția de către cele comune pe cote părți și proprii. În schimb, în cazul raporturilor juridice de separație ponderea o reprezintă bunurile proprii și cele comune pe cote părți. În sfârșit, regimurile matrimoniale mixte împrumuta reguli de la primele două tipuri de regimuri, astfel că nu pot fi catalogate comunitare ori de separație. În prezent, regimurile matrimoniale comunitare reduse la achiziții sunt cele mai răspândite în Europa, în state precum Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Portugalia și Spania. Asemenea regimuri matrimoniale se regăsesc și legislația unor state din America Latină, precum Chile, Mexic, Peru, Venezuela.
e) Despre regimurile matrimoniale legale de separație putem spune că sunt relativ izolate, fiind întâlnite în Grecia, Turcia și Japonia. Regimul matrimoniale legal mixt se găsește în state precum Columbia, Elveția, Finlanda, Suedia, Germania, Danemarca, Norvegia, Paraguay și Uruguay. Un exemplu de regim juridic al separației este cel reglementat de articolele 448 484 din codul civil al Provinciei Quebec.
Din dispozițiile articolului 312 alin. (1) NCC observăm că viitorii soți pot alege ca regim matrimonial, următoarele: comunitatea legală, separația de bunuri, comunitatea convențională. Prin aceste dispoziții se consacra un regim legal, și anume regimul comunității de bunuri, și două tipuri de regimuri convenționale: regimul separației de bunuri și regimul comunității convenționale (acesta din urmă cuprinde derogări convenționale de la regimul comunității de bunuri), regimul matrimonial legal este format din bunurile dobândite de fiecare dintre soți pe parcursul căsătoriei, cu excepția acelor bunurilor care sunt prevăzute de lege, ce reprezintă bunurile proprii ale fiecăruia dintre soți. Regimul comunității se va aplica în oricare dintre situațiile în care viitorii soți nu optează pentru regimul separației de bunuri sau pentru regimul comunității convenționale.
Regimul separației de bunuri este caracterizat prin aceea că fiecare dintre soți este proprietar exclusiv al bunurilor sale prezente, cât și al celor pe care dobândește singur după încheierea căsătoriei, la adoptarea acestui regim soți fiind obligați să întocmească inventar al bunurilor mobile ce aparțin fiecăruia la data încheierii căsătoriei. Regimul comunității convenționale este aplicabil în acea situație în care printr-o convenție matrimonială, se deroga de la dispozițiile regimului comunității legale, iar convenția matrimonială încheiata în acest caz poate restrânge sau largi comunitatea de bunuri.
În concluzie, noutatea legislativă a noului Cod civil roman care a reformat reglementarea din Codul familiei a raporturilor patrimoniale dintre soți din România consta în posibilitatea viitorilor soți de a opta intre mai multe regiuni matrimoniale, răspunzând astfel necesități permanente de adaptare a legislației actuale la nevoile sociale, economice și la tendința manifestată în acest domeniu pe plan european.
I.1.3. Aspecte comparative privind reglementarea regimului matrimonial în actualul Cod civil și Codul familiei.
Regimul matrimonial în reglementarea Codului familiei
Regimul matrimonial al soților, introdus de Codul familiei, a fost un regim exclusiv legal, nefiind stipulata posibilitatea soților de a institui pe cale convențională un alt regim matrimonial. Soții nu aveau posibilitatea legală de a reglementa cu titlu general regimul lor matrimonial pe cale convențională. Se considera că sub imperiul Codului familiei, regimul matrimonial al soților a fost un regim legal al comunității de bunuri, unic, obligatoriu și imutabil. Sub aspectul naturii juridice, regimul matrimonial impus de Codul familiei se prezentă ca un efect necesare și obligatoriu al actului juridic al căsătoriei. Cei care se căsătoreau erau considerați ipso facto căsătoriți sub regimul comunității legale de bunuri, neavând posibilitatea să stabilească raporturile lor patrimoniale potrivit înțelegerii dintre ei. În acest sens au fost lipsite de echivoc dispozițiile articolului 36 alin. 2 din Codul familiei, conform cărora orice convenție contrară era nulă. Cu toate acestea, sub imperiul Codului familiei, s-a ridicat problema dacă soții aveau totuși posibilitatea legală de a încheia între ei convenții cu conținut patrimonial cu titlu particular. Contrar unor opinii exclusiviste s-a apreciat ca soții puteau încheia orice convenții care nu modificau regimul juridic legal și obligatoriu al bunurilor lor. Astfel s-a admis că soții puteau încheia convenții care aveau ca obiect modul de folosire și de administrare a bunurilor lor comune. De asemenea, soții își puteau face donații unu altuia care, însă erau revocabile conform articolului 937 din vechiul Cod civil. În schimb, s-a decis ca o convenție prin care unul dintre soți dădea mandat general celuilalt soț de a dispune de bunurile lor comune era lovit de nulitate absolută, deoarece echivala cu o renunțare la unul dintre drepturile pe care legea le conferă soților în mod egal. Tot astfel era lovit de nulitate absolută și convenția prin care unul dintre soți ar fi renunțat la dreptul de dispoziție asupra bunurilor comune.
În acord cu soluțiile doctrinare expuse, facem precizarea că nulitatea viza numai actele de dispoziție care aveau ca obiect bunurile comune în devălmășie, terenuri și construcții deoarece numai pentru asemenea acte art. 35 alin. 2 teza a-II-a 2 din Codul familiei punea imperativ condiția de a fi încheiate cu consimțământul expres al ambilor soți. În schimb pentru actele juridice care aveau ca obiect bunuri comune mobile sau alte bunuri imobile decât terenuri și construcții, soții împreună său fiecare în parte, în temeiul art. 35 alin.2, teza I coroborat cu art. 26 din Codul familiei puteau încheia orice acte juridice. Sub imperiul Codului familiei, bunurile comune constituiau regulă iar cele proprii excepția. În schimb datoriile comune constituiau excepția iar cele proprii regulă. Din acest punct de vedere, se poate afirma, că în vechea reglementare, regimul matrimonial al soților era asimetric. Regimul legal de comunitate în reglementarea Codului familiei era redus la bunurile viitoare ale soților.
Într-adevăr, pe de o parte art. 30 alin.1 din Codul familiei prevedea că bunurile dobândite pe parcursul căsătoriei de oricare dintre soți sunt, de la dată în care au fost dobândite, bunuri comune, art. 31 lit. a din același cod, dispunea că nu sunt bunuri comune, ci reprezintă bunuri proprii ale fiecărui soț, acele bunuri dobândite înainte de încheierea căsătoriei. Pentru a întări ideea de comunitate, după cum s-a mai evocat art. 32 din Codul familiei instituia regulă conform căreia datoriile comune constituiau excepția.
I.1.4 Regimul matrimonial în reglementarea actualului Cod civil
După cum să remarcat în doctrină, în reglementarea regimurilor matrimoniale legiuitorul roman s-a inspirat din Codul civil francez din 1804, care consacră un regim primar obligatoriu pe care se grefează regimul matrimonial ales de soți, variantele fiind asemănătoare cu cele pentru care a optat legiuitorul roman. De asemenea Codul civil francez reglementează clauză de preciput care nu există în Codul civil al provinciei Quebec. De fapt de la acest din urmă cod, Codul civil român a împrumutat doar principiul libertății convențiilor matrimoniale și, parțial, mandatul soților, precum și reglementările referitoare la locuința familiei.
În doctrină s-a remarcat că redactorii Codului civil român nu au preluat în bloc dispozițiile vreunei reglementari străine, ci au optat pentru un mozaic, iar rezultatul este un mozaic normativ și conceptual. Din punct de vedere al tehnicii legislative, Capitolul VI al Titlului II, și anume Căsătoria, cuprinde, sub denumirea marginală „drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”, un prim corp de reguli referitoare la regimul matrimonial în general, care se aplică tuturor persoanelor căsătorite indiferent de regimul matrimonial ales. Acesta constituie statutul patrimonială de bază și potrivit Codului civil, are în vedere întinderea puterilor conferite soților (art.312-320), locuința familiei (art.321-324) și cheltuielile căsătoriei (art.325-328). Practic, nu este vorba despre un regim patrimonial propriu-zis, ci de un „corp de reguli fundamentale”, imperative și comune pe care se grefează oricare dintre regimurile matrimoniale prevăzute de lege. În doctrina recentă, dat fiind caracterului de drept comun pentru toate cele trei modalități ale regimului matrimonial și faptului că este alcătuit din norme juridice imperative, acest statut patrimonial de bază a fost denumit „regim matrimoniale primar imperativ”.
Reglementarea efectelor patrimoniale ale căsătoriei în actualul Cod civil cuprinde unele elemente de noutatea care impun superioritatea acestuia în raport cu precedentele reglementări din domeniu. În contextul noilor reglementări, se poate constata o preocupare sporită a legiuitorului pentru normarea drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale soților în raport cu cea realizată în trecut, de Codul familiei. Într-adevăr în timp ce Codul familiei a consacrat acestui domeniu doar 8 articole (art. 29-36), actualul Cod civil îi rezervă 61 (art. 312-372) adică de aproape opt ori mai multe. În schimb, la fel ca în vechea reglementare, Codul civil cuprinde un număr redus de norme destinate drepturilor și îndatoririlor nepatrimonial ale soților (art. 307-311). Această evidentă amplificare a efortului normativ în legătură cu aspectele patrimoniale ale căsătoriei a fost determinată mai ales de faptul că, în actuala reglementare, soții au posibilitatea să aleagă între regimul comunității legale, cel al comunității convenționale și cel al separației de bunuri. Drept urmare, alături de unele norme juridice comune, au fost instituite și reglementări speciale, pentru fiecare modalitate a regimului matrimonial în parte.
De asemenea, inspirându-se din modelele sale ori preluând soluții fundamentale în doctrină și jurisprudența romana în perioada de aplicare a Codului familiei, Codul civil reglementează unele aspecte cu caracter de noutatea, cum ar fi de exemplu, mandatul convențional și judiciar al soților (art.314 și art.315), independență patrimonială a soților (art.317), veniturile din profesie (art.327) și cele de muncă obținute de soți (art.341), clauză de preciput (art.333), dispozițiile testamentare care au ca obiect partea ce s-ar cuveni fiecărui soț din bunurile lor comune în devălmășie (art.350), inventarul bunurilor proprii mobile ale soților (art.361), bunurile proprietate comună pe cote părți ale soților (art.362) și dreptul de retenție al soțului asupra bunurilor proprii ale celuilalt soț (art.365).
Cu titlu general, se constată și o evidentă preocupare a legiuitorului pentru eliminarea cauzelor diverselor litigii patrimoniale care, sub imperiul precedentelor reglementări, au acompaniat raporturile de familie. Astfel își găsesc rezolvarea juridică aspectele precum actele de dispoziție care pun în pericol interesele familiei (art.316), dreptul de informare (art.318), locuința familiei (art.321-324), munca în gospodărie și pentru creșterea copiilor (art.326), natura juridică a veniturilor din muncă și a celor asimilate acestora (art.341). Pe de altă parte, apreciem că atenția redusă acordată aspectelor nepatrimoniale ale căsătoriei se află într-un evident dezacord cu natura esențial nepatrimonială a dreptului fundamental al persoanei fizice de a se căsători și de a întemeia, astfel, o familie, drept stipulat de numeroase acte normative internaționale și evocat, pentru prima dată în legislația română, de articolul 259 alin. (2) Cod civil.
I.2. Regimul comunității legale
I. 2.1 Noțiuni introductive despre regimul comunității legale
Comunitatea legală constituie cea mai puternică punte de legătură și de continuitate între reglementarea din Codul familiei și reglementarea regimurilor matrimoniale din Codul civil. În acest context, numeroase soluții consacrate în doctrină și jurisprudența își păstrează actualitatea și pot fi valorificate în practică judecătorească și notarială. Codul civil aduce însă și semnificativ soluții noi, mult mai flexibile în raport cu reglementarea anterioară, ceea ce sporește atractivitatea acestui regim, devenind mult mai adaptat dinamicii pe care actualele condiții economice și sociale o imprimă raporturile patrimoniale dintre soți.
Temelia relațiilor patrimoniale dintre soți este reprezentată ca și regim matrimonial de regimul comunității legale, el este alcătuit din bunurile dobândite de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei, excepție fac bunurile prevăzute de lege, ce constituie bunuri proprii ale fiecăruia dintre soți. Spre exemplu, s-a prevăzut expres că soții, împreună sau asociați cu alte persoane pot înființa societăți, asociații sau fundații, cu respectarea legii, aducând ca aport bunuri comune, dar cu acordul ambilor soți. Ori de câte ori soții nu au propria convenție matrimonială încheiată anterior căsătoriei sau, deși au încheiat o atare convenție, este nulă sau anulată, raporturile patrimoniale dintre ei sunt supuse regimului matrimoniale de drept comun al comunității legale, reglementat prin art.339-359 Cod civil. Din momentul încheierii, fiecare căsătorie are un regim matrimonial.
Regimul legal are funcția de a preveni „vacanță matrimonial” la debutul căsătoriei. Întrucât încheierea unei convenții matrimoniale este facultativa, complexitatea relațiilor pecuniare dintre soți face indispensabilă, în interesul soților și în interesul securității circuitului civil, instituirea unui ansamblu coerent de reguli aplicabile deplin drept în toate acele situații în care soții nu au propriul punct matrimonial sau acesta este lipsit de eficacitate. Cât despre alegerea acestui regim matrimonial, trebuie făcută distincție după cum ne referim la viitorii soți sau la soți. Dacă, în perspectiva căsătorie, există opțiunea părților pentru acest sistem de reguli, ei nu sunt nevoiți să încheie o convenție matrimonial, aceasta ar fi redundant pentru că lor oricum li se va aplica regimul comunității legale la fel că acelor cupluri care nu au avut niciun fel de preocupări legate de consecințele patrimoniale ale căsătoriei. În timpul căsătoriei însă, dacă vor dori să înlocuiască un regim convențional, oricare ar fi acesta, cu regimul legal al comunității, acest lucru se va putea realiza numai prin încheierea unei convenții matrimoniale, în condițiile art.369 Cod civil.
I.2.2. Principiile regimului comunități legale
La baza regimului comunității legale stau următoarele principii:
a) egalitatea dintre soți, recunoscută de art. 48 alin (1) din Constituție, precum și de art.258 alin (1) și art.308 Cod civil.
Din acest principiu rezultă următoarele:
– bunurile soților sunt comune sau proprii fără a deosebi după cum au fost dobândite de bărbat sau de femeie;
– administrarea, folosință și dispoziția asupra bunurilor comune sunt reglementate astfel încât, fiecărui dintre ei să i se confere practic aceleași puteri asupra acestor bunuri;
– la desfacerea căsătoriei prin divorț, în cazul desființării sau încetării căsătoriei, când se pune problema lichidării regimului matrimonial și a împărțirii bunurilor comune nu se poate face nicio discriminare bazată pe sex. Aceasta nu înseamnă că bunurile se vor împărți întotdeauna în cote egale, deoarece criteriul în raport cu care se va determina cota de proprietate a fiecărui soț din bunurile comune este contribuția efectivă din care fiecare avut-o la dobândirea și conservarea acestora bunuri.
b) principiul subordonării raporturilor patrimoniale dintre soți raporturilor personale dintre soți. Comunitatea de bunuri a fost stabilită ca o masă de bunuri afectată realizării sarcinilor căsătoriei. Reglementarea raporturilor personale dintre soți s-a făcut deoarece aceste raporturi nu au o existență de sine stătătoare, ci ele sunt subordonate raporturilor personale dintre soți;
c) principiul recunoașterii muncii oricăruia dintre soți în gospodărie. Potrivit acestui principiu, așa cum reiese din dispozițiile art.326 Cod civil, munca oricăruia dintre soți în gospodărie constituie o contribuție la dobândirea bunurilor comune;
d) principiul exercitării drepturilor și al îndeplinirii obligațiilor părintești față de copii lor. Drepturile și îndatoririle părintești sunt recunoscute privitor la persoana copilului, precum și privitor la patrimonial acestuia. Distincția dintre cele două categorii de drepturi este utilă mai cu seamă în cazul scindării ocrotirii părintești, când are loc o repartizare a drepturilor și îndatoririlor specifice între cei doi părinți ori între acestea (sau unul dintre ei) și o terță persoană care asigură protecția alternativă a copilului. Potrivit acestui principiu, se poate stabili contribuția financiară a fiecărui soț la creșterea și educarea copiilor.
I.2.3.Trasaturile regimului comunitatii legale
Regimul comunității legale prezintă următoarele trăsături juridice:
a) reprezintă un regim de comunitate parțială.
Din punct de vedere al structurii, regimul comunității legale este un regim de comunitate parțiala, deoarece:
– În ceea ce privește bunurile, soții dețin două categorii de bunuri: comune și proprii. Bunurile comune, sunt deținute de soți în devălmășie („de-a valma”), ceea ce înseamnă că nici dreptul nu este divizat pe cote părți și nici bunul nu este împărțit în materialitatea să. Potrivit Codului familiei, regulă era că bunurile sunt comune (art. 30 alin. (1) Codul familiei), iar excepția ca anumite categorii de bunuri sunt proprii (art.31 Codul familiei). Tragem concluzia că era deci un regim predominant de comunitate, în care separația de bunuri avea un caracter limitat, subsidiar. Aceeași structură se menține și în Codul civil, prin reglementarea bunurilor comune (art.339) și a bunurilor proprii (art.340).
– În ceea ce privește datoriile, soții aveau, potrivit Codului familiei, două categorii de datorii: comune (art.32 Codul familiei) și proprii (art.33 Codul familiei). Principiul stabilit în Codul familiei era, așadar invers decât cel aplicabil în cazul bunurilor, deoarece, de regulă, datoriile fiecărui soț sunt proprii, iar comune sunt numai categoriile de datorii care sunt expres prevăzute de lege.
b) este un regim legal.
Regimul reglementat de Codul familiei era legal, unic, obligatoriu și imutabil, de necomparat cu vreun regim matrimonial convențional și imposibil de substituit sau de modificat în timpul căsătoriei. Aceste trăsături rezultau din prevederile art.30 alin. (2) Codul familiei. Astfel, după ce alin. (1) al textului prevedea că „bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților” alin. (2) stabilea că „orice convenție contrară este nulă”. În schimb, regimul comunității legale reglementat de Codul civil, cu toate că își menține caracterul lui legal, obține și un caracter flexibil și mutabil. Caracterul imperativ al comunității legale se menține, însa în anumite limite, fiind vizibil redus de posibilitatea încheierii convențiilor matrimoniale, așadar se poate vorbi de temperarea caracterului imperativ al acestui regim. În reglementarea Codului familiei comunitatea legală era un regim matrimonial instituit de lege, fără că viitorii soți sau soții în timpul căsătoriei aibă vreo contribuție în ceea ce privește reglementarea raporturilor patrimoniale dintre ei. Potrivit Codului civil, caracterul legal al comunității legale trebuie înțeles în contextul în care viitorii soți sau soții în timpul căsătoriei au posibilitatea de a opta pentru un anumit regim matrimonial. Potrivit art.326 alin. (1) Cod civil, viitorii soți pot alege că regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională. De asemenea art.329 Cod civil stabilește că alegerea altui regim matrimonial decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale. Așadar, regimul comunității legale devine aplicabil, dacă viitorii soți nu au încheiat o convenție matrimonială. Tot astfel, în cazul în care convenția matrimonială este lovită de o cauză de nulitate, devine aplicabil regimul comunității legale, fără însă ca, într-o asemenea ipoteză, temeiul să-l mai constituie opțiunea soților. În sfârșit, în cazul în care nu s-au îndeplinit formalitățile de publicitate, în raporturile cu terții se aplică regimul comunității legale ca efect al legii, iar nu pentru că soții ar fi ales acest regim matrimonial.
Este neîndoielnic faptul că, indiferent de poziția subiectivă a viitorilor soți, dacă acestea nu au încheiat o convenție matrimoniale sau, deși s-a încheiat o asemenea convenție, aceasta nu produce efecte, se aplică regimul comunității legale. Cu toate acestea, instaurarea regimului comunității legale poate să fie și rezultatul unei opțiuni exprese a soților, în cazul în care acestea înlocuiesc regimul matrimonial ales înainte de căsătorie printr-o convenție matrimonială cu regimul comunității legale, în condițiile art.369 Cod civil.
Prin urmare, opțiunea viitorilor soți pentru regimul comunității legale nu presupune încheierea unei convenții matrimoniale, în schimb înlocuirea în timpul căsătoriei a altui regim matrimonial cu regimul comunității legale se realizează prin încheierea unei asemenea convenții.
c) Un regim alternative regimurilor convenționale
Sub imperiul Codului familiei, comunitatea legală se caracterizează prin unicitate, în contextul în care nu era permisă încheierea convențiilor matrimoniale. În reglementarea Codului civil, regimul comunității legale pierde trăsătură a unicității, având în vedere faptul că sunt reglementate mai multe tipuri de regimuri matrimoniale, iar regimul comunității legale este aplicabil doar în măsura în care nu s-a optat prin convenție matrimonială pentru un alt regim matrimonial. Se poate considera că el are un caracter flexibil în raport cu celelalte regimuri matrimoniale convenționale, fiind un regim matrimonial alternativ și aplicabil în măsura în care nu s-a încheiat o convenție matrimonială.
d) Un regim imperativ
Potrivit Codului familiei, regimul comunității legale avea un caracter imperativ, în condițiile în care erau interzise convențiile matrimoniale. Astfel potrivit art.30 alin. (2) Codul familiei „orice convenție contrară era nulă, sfera actelor juridice permise soților fiind extrem de limitată”. Practica judecătorească, susținută de doctrină, a atenuat în anumite cazuri concrete rigoarea acestei interdicții, permițând încheierea unor convenții cu privire la bunurile anume determinate, prin care se mărea comunitatea. Pe de altă parte, art.359 Cod civil consacra și el, într-o anumită măsură, caracterul imperativ al comunității legale stabilind că „orice convenție contrară dispozițiilor prezentei secțiuni este lovită de nulitate absolută, în măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunității convenționale”. De asemenea din coroborarea art.312 alin. (1) cu art.332 alin. (1) Cod civil, conform căruia prin convenția matrimonială nu se poate deroga, sub sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial mai ales în anumite cazuri prevăzute de lege, ceea ce înseamnă, că o convenție matrimonială prin care s-ar opta pentru un alt regim matrimonial decât cel prevăzut de lege este lovită de nulitate. La rândul lui art.359 Cod civil, trebuie privit în corelație cu dispozițiile art.366-368 Cod civil, care permit să se deroge de la regimul comunității legale în anumite condiții și anumite limite.
Într-o altă ordine de idei, atunci când viitori soți sau soții aleg pentru regimul comunității convenționale, aceștia nu pot reglementa prin convenția lor matrimoniala decât anumite aspecte urmând a se aplica regimul comunității legale. Astfel, ei pot lărgi sau restrânge comunitatea legală, poate institui obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare, și deasemenea pot să convină adăugarea unei clauze de preciput sau să stabilească modalitatea de lichidare a comunității convenționale. Orice altă cauză care nu este compatibilă cu regimul comunității convenționale, astfel cum este aceasta permis potrivit art.367 Cod civil, este, așadar, lovită de nulitate.
Prin urmare, în contextul noului Cod civil, caracterul imperativ a regimului comunității legale, deși subzista, este sensibil atenuat în raport cu reglementarea din Codul familiei, în condițiile în care viitorii soți sau, după caz, soții au capacitatea de a reglementa, printr-o convenție matrimonială, anumite aspecte care se abat de la dispozițiile regimului comunității legale.
e) Un regim mutabil și flexibil
Fiind un regim unic și imperative, comunitatea legală avea, în reglementarea Codului familiei, un caracter imutabil. Codul civil permite modificarea regimului matrimonial, fie pe cale convențională, fie pe cale judiciară, astfel încât regimul comunități legale a dobândit trăsătura modernă a mutabilități. Regimul comunității legale poate fi schimbat în timpul căsătoriei, prin convenție matrimonială, cu un alt regim matrimonial, în anumite condiții și anumite limite.
CAPITOLUL II
ALCĂTUIREA ȘI FUNCȚIONAREA REGIMULUI COMUNITĂȚII LEGALE
II.1. Alcătuirea comunității legale
Regimurile comunitare în general, nu vorbim doar despre cel al comunității legale, se învârt în jurul unei mase patrimoniale comune ambilor soți, formate din activul și din pasiv patrimonial. Sub aspect activ, regimul legal al comunității este unul parțial, adică, alături de bunurile comune ale ambilor soți, în patrimoniul fiecăruia exista și o masă de bunuri proprii, de aceea suntem interesați de modul de constituire a acestora, de criteriile care sunt luate în considerare atunci când un anume bun este inclus în masa bunurilor comune sau, dimpotrivă, va fi bun propriu unuia dintre soți. Sub aspect pasiv, al datoriilor soților, așa cum reiese în continuare, categoria datoriilor comune ambilor soți și cele proprii ale unuia dintre ei au reguli de compunere oarecum diferite față de cele care dirijează distribuirea activului patrimonial. Explicația este aceea că în timp ce repartizarea activului are în vedere interesele comune ale soților coroborat cu un anumit grad de autonomie patrimonială a fiecăruia, regimul datoriilor trebuie să caute echilibrul între interesele creditorilor și interesele soților, între datoriile menajului și nevoia de protecție a fiecăruia dintre soți față de obligații contractante de către celălalt.
Patrimoniul fiecărei persoane este format din drepturi, cunoscute sub denumirea de „activ patrimonial” și obligații, adică „pasivul patrimonial”. Structura aceasta este în totalitate aplicabilă patrimoniului fiecărui soț, în care regăsim atât drepturile asupra acelor bunurilor comune și asupra bunurilor proprii, cât și datoriile comune și cele proprii. Putem susține, că activul matrimonial este format din bunuri comune ale soților și bunurile proprii ale fiecăruia dintre soți, iar pasivul matrimonial înglobează datoriile comune ale soților și datoriile proprii ale fiecăruia dintre soți.
Comunitatea matrimonială de bunuri conține nu numai bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei, ci și datoriile sau obligațiile asumate de ei față de alte persoane în această perioadă. De aceea, patrimoniul fiecăruia dintre soți trebuie analizat să aspecte: unul activ și unul pasiv.
II.1.1 Bunurile comune
„Bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților” – stabilește art.339 Cod civil, iar calitatea de bun comun nu necesită dovedită, adaugă art.343 alin (1) Cod civil. Altfel spus, bunurile dobândite de oricare dintre soți sau imperiul regimului legal al comunității sunt prezumate a fi bunuri comune ale ambilor, prezumția de apartenență la comunitate este relativă, putându-se dovedi contrariul, anume că bunul în cauză este propriu al unuia dintre soți (art.343 alin (2) și (3) Cod civil). Ținând seama și faptul că legea indică într-o enumerare cu caracter limitativ cuprinsă în art.340 Cod civil categoriile de bunuri care, dobândite fiind în timpul regimului comunității legale, sunt proprii ale unuia dintre soți, rezulta că un anume bun este comun ambilor soți dacă a fost dobândit, de oricare dintre ei, sub regimului matrimonial al comunității legale și nu face parte, respectivul bun, din categoria celor proprii unuia dintre soți.
Masa bunurilor comune și masa bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soți nu sunt categoric delimitate, exista comunicare între aceste mase, astfel că este posibil ca un bun comun să devină propriu-prin partaj în timpul regimului, prin achiziționare cu întrebuințare de sume comune (e.G. salariul) de bunuri de uz personal sau de uz profesional – sau invers, se poate întâmpla ca un bun propriu să devină comun al ambilor soți-prin donație între soți cu clauză de intrare în comunitate.
Asupra bunurilor aflate în comunitate soții sunt devălmași (art.339 Cod civil) însemnând că masă de bunuri comune le aparține concomitent fără ca vreunul dintre ei să fie titularul unei cote-părți determinate din acesta. Cota convenită fiecăruia ce va determina în cadrul partajului realizat fie în timpul regimului comunității, fie ulterior încetării regimului în cazul lichidării acesteia.
Noțiunea de „bunuri” desemnează lucrurile, corporale sau necorporale, care pot constitui obiectul unui drept patrimonial (art.535 Cod civil). Lucrurile corporale devin bunuri corporale numai în măsura în care ele au ajuns în proprietatea cuiva prin oricare din modurile de dobândire a dreptului de proprietate, pentru că în acest moment ele intră în circuitul civil și, ca urmare, se pune problema constituirii asupra lor și a altor drepturi patrimoniale.
Drepturile patrimoniale, întrucât ele se află deja în „ordinea juridică” sunt bunuri necorporale, în măsura în care natura lor nu împiedica sau legea nu interzice ca ele să facă obiectul unor prestații contractuale; de asemenea sunt bunuri incorporale, alături de drepturile patrimoniale, acele valori economice (adică lucruri necorporale) pe care legea însăși le clarifica astfel, cum sunt brevetele de invenții, operele de creație intelectuală, titlurile de valoare. Sunt obiect al proprietății private toate bunurile de uz sau de interes privat aparținând persoanelor fizice sau persoane juridice, de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale; dacă prin lege nu se dispune altfel, aceste bunuri sunt și rămân în circuitul civil (art.533 alin (1) și (4) Cod civil) sunt deci susceptibile de a deveni bunuri comune ambilor soți. În schimb, nu au o atare vocație bunurile obiect exclusiv al proprietății publice (bogățiile de interes public ale subsolului, apele cu potențial energetic valorificabil etc. Indicate prin art.136 alin (3) din Constituția României și art.859 alin (1) Cod civil), precum și bunurile proprietate publică, adică respectivele bunurile ale statului și ale unităților administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz sau de interes public (art.554 alin (1), art.861 alin (1) Cod civil). Asupra bunurilor care sunt obiectul proprietății publice nu se poate exercitat dispoziția juridică prin înstrăinarea bunurilor, dar exista forme specifice de manifestare a dreptului de dispoziție juridică prin constituirea drepturilor reale corespunzătoare proprietății publice: dreptul de concesiune, precum și, lipsite de interes în context, dreptul de administrare și dreptul de folosință gratuită (art.861 alin (3), art.866 Cod civil).
Noțiunea de „dobândire” semnifică faptul de a deveni titular al unui drept real sau de creanță, cu ajutorul unor acte sau faptele juridice prin puterea legii, în temeiul oricărui mod de dobândire prevăzut de lege. În principiu, modul de dobândire nu aduce prejudicii asupra apartenentei bunului la comunitate; spunem „în principiu” pentru a lăsa loc excepțiilor: bunurile dobândite prin moștenire legală, precum și cele dobândite prin donație sau testament sunt proprii, afară numai dacă, privește doar liberalitățile – dispunătorul a prevăzut în mod expres că vor fi bunuri comune ambilor soți [art.340 lit (a) Cod civil].
Așadar, vorbind despre drepturile reale, bunul devine comun indiferent ca a fost dobândit printr-un mod original: prin accesiune, uzucapiune, posesie de bună-credință (în cazul bunurilor mobile), sau printr-un mod derivat, prin contract, hotărâre judecătorească constitutivă de drepturi, și în cazul drepturilor de creanță, în principiu, este irelevant modul de dobândire: prin contract juridic unilateral, fapt juridic licit sau ilicit.
Data dobândiri bunurilor. Potrivit art.339 Cod civil, bunurile obținute în timpul regimului comunității legale reprezintă bunuri comune de la dată când ele au fost dobândite, respectiv de la data la care oricare dintre soți devine titular al dreptului real sau de creanță. În ceea ce privește drepturile reale, nu ne interesează data la care unul dintre soți intra în posesia bunului, ci dată când a fost dobândit dreptului real.
Această dată a dobândiri bunurilor comune, aduce unele dificultăți în practică:
1. În situația în care unul din soți dobândește un drept de creanță care îi permite să solicite transmiterea dreptului de proprietate asupra unui lucru. S-a considerat că, în această situație, data dobândirii dreptului de proprietate este data dobândirii dreptului de creanța care autorizează la transmiterea proprietății. Însă în realitate discutam despre două bunuri care intră succesiv în patrimoniul unuia dintre soți: dreptul de creanța reprezintă el însuși un bun care are o anumită dată a dobândirii, iar dreptul de proprietate reprezintă un alt bun, și aceasta, are o altă dată a dobândirii.
Nu are relevanta faptul că, dreptul de proprietate a fost obținut în temeiul unui drept de creanță, care l-a îndreptățit pe titular la dobândirea dreptului real, deoarece, aici discutăm despre drepturi diferite, care se succed în timp.
Deasemenea, această problemă a calificări juridice, o putem lua în considerare, de exemplu în cazul în care dreptul de creanța este obținut înainte de căsătorie, și de aplicare a regimului comunității legale, iar dreptul de proprietate se dobândește în timpul căsătoriei, cu alte cuvinte, dreptul de creanța este un bun propriu, iar dreptul de proprietate este un bun comun, sau viceversa.
Într-o situație practica, problema s-a pus în următoare ipoteza: contractual de constituire a unei locuințe cu credit, încheiat bineînțeles în condițiile și limitele legale.
Noi vorbim despre un bun viitor, adică construcția încă nu exista, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate nu se dobândește la data încheierii contractului de constituire. Prin contractul de constituire de obține un drept de creanța pe care se întemeiază transmiterea proprietății asupra construcției, iar dreptul de proprietate se dobândește ulterior, la data întocmirii procesului-verbal de predare-primire a construcției.
Așadar, dacă contractual de constituire se încheie înainte de căsătorie, însă predarea-primirea locuinței are loc în timpul căsătoriei, dreptul de creanța reprezintă bun propriu, dar dreptul de proprietate asupra acelei construcții este bun comun, cu excepția cazului în care prețul a fost plătit integral înainte de căsătorie, în această situație dreptul de proprietate va fi bun propriu, chiar dacă predarea-primirea se face în timpul căsătoriei, având în vedere și principiul subrogației reale cu titlu universal. În practica judecătorească, aceasta era și soluția.
Un al doilea exemplu este acela în care, înainte de căsătorie, se încheie un antecontract de vânzare cumpărare, însă urmat în timpul căsătoriei de perfectarea lui ca și contract de vânzare-cumpărare, în temeiul antecontractului se obține un drept de creanță care autorizează la transmiterea dreptul de proprietate. Dreptul de creanța este însă un bun propriu, dar, deoarece, transmiterea proprietății se realizează pe parcursul căsătoriei, bunul va fi considerat comun.
2. Cazul bunurilor dobândite cu plata prețului în rate.
Practica judiciara a apreciat ca natura juridică a bunului se determina în funcție de timpul în care se plătesc rațele. Așadar, s-a decis ca, deși contractul de cumpărare încheiat înainte de căsătorie, dacă ratele sau cel puțin o parte din acele rate se achitau în timpul căsătoriei, în aceeași măsură bunul era considerat comun. Ulterior, practica judecătoreasca a revenit la soluția din dreptul comun, și anume, data dobândirii bunului cumpărat este aceiași cu data încheierii contractului, în funcție de care se stabilește dacă bunul este propriu, adică dacă data dobândirii este înaintea căsătoriei, sau dacă bunul este comun, respectiv, dacă data dobândirii este în timpul călătoriei.
Perioadă în care se plătesc ratele, nu are importanță pentru determinarea naturii bunului. Însă, cu toate acesta, plata lor nu este lipsită de orice consecință, după cum urmează:
în situația în care, bunul este dobândit înainte de căsătorie, dar o parte din rate sunt achitate în timpul căsătoriei, bunul vă rămână propriu, însă plata ratelor de către soțul proprietar poate cântări în ceea ace privește contribuția sa la dobândirea bunurilor comune, în sensul diminuări contribuției acestuia.
în situația în care dacă bunul este dobândit în timpul căsătoriei, însă ratele nu au fost integral achitate înainte de desfacerea căsătoriei, bunul este considerat comun, iar în momentul partajului obligația de plată a restului ratelor va fi inclusă în pasivul mesei de împărțit.
Această problemă are o rezolvare similară ca și în cazul imobilelor construite cu credit, când predarea construcției, considerată bun viitor, are loc ulterior încheierii contractului de credit.
3. Cazul bunurilor dobândite prin acte juridice afectate de modalități, respectiv termen și condiție.Astfel, în cazul termenului, bunul obținut în timpul căsătoriei printr-o convenție afectată de termen reprezintă un bun comun, explicația este simplă, termenul nu afectează în niciun mod existența dreptului, tot astfel, bunul comun înstrăinat de soți printr-o convenție afectată de termen nu mai face parte din comunitate.
În cazul unei condiției suspensive a bunului, bunul nu se va considera dobândit până în momentul când se vă realizează condiția, însă, odată ce este îndeplinită condiția, chiar după desfacerea sau încetarea căsătoriei, bunul va fi comun din momentul încheierii contractului, respectând efectul retroactiv al condiției, și invers, bunul comun înstrăinat sub condiție suspensivă în timpul căsătoriei nu se considera că a ieșit din comunitate atâta timp cât nu se realizează condiția, dar, odată ce este îndeplinită condiția, bunul se va considera că a ieșit din comunitate retroactiv, de la dată când contractul a fost încheiat, chiar dacă realizarea acestei condiției a avut loc după desfacerea sau încetarea căsătoriei.
În cazul unei condiții rezolutorii, bunul astfel dobândit reprezintă bun comun de la data încheieri contractului, însă dacă în situația în care s-a îndeplinit condiția rezolutorie, dreptul de proprietate comună a soților este desființat cu efect retroactiv, bunul comun al soților va fi înstrăinat sub condiție rezolutorie, nu va mai face parte din comunitate, însă dacă se realizează condiția, contractul se va desființa cu efect retroactiv și se va considera că bunul nu a ieșit niciodată din comunitatea soților.
II.1.2.Bunurile proprii ale soților
În ceea ce privește regimului matrimonial de comunitate reglementat de Codul familiei, bunurile proprii ale soților aveau anumite particularități, determinate de viziunea legiuitorului de a institui un regim favorabil pentru bunurile comune și unul nefavorabil pentru bunurile proprii. Bunurile proprii reprezentau însă o excepție de la regulă potrivit căreia bunurile dobândite pe parcursul căsătoriei sunt comune, și anume, că anumite categorii de bunuri nu erau bunuri comune, ci bunuri proprii, luând în considerare, criterii precum: legătura strânsă existent între acestea și soțul care la dobândit, afectațiunea bunului său subrogația reală. Categoriile de bunuri proprii sunt expres și limitativ prevăzute de lege.
Categoriile de bunuri proprii prevăzute de Codul civil
Potrivit articolului 340 Cod civil, nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț:
bunurile dobândite prin moștenire legală, legat, sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, care vor fi comune;
bunurile de uz personal;
bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitate;
drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le a înregistrat;
bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensa, manuscrisele științifice sau literală, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și altele asemenea bunuri;
indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți;
Bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora;
fructele bunurilor proprii.
Dovada bunurilor
Dovada bunurilor comune
Potrivit art. 343 alin. (1) Cod civil, calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită. Acest textul instituie prezumția de comunitate, cu privire la care se impun următoarele precizări:
prezumția de comunitate, fiind un mijloc de probă, nu trebuie să se confunde cu comunitatea legală. Potrivit acestei prezumții, orice bun care este dobândit în timpul căsătoriei de oricare dintre soți reprezintă bun comun, fără a fi nevoie însă să se facă dovadă că dobândirea bunului și-au adus contribuția ambii soți;
prezumția de comunitate este una relativă, în altă ordine de idei, se poate face dovada contrară, și anume că bunul nu ar fi unul comun, ci este propriu, așadar se încadrează în una din categoriile de bunuri care sunt prevăzute de art. 340 Cod civil.
Dovada bunurilor proprii
Deoarece bunurile proprii constituie o excepție de la regulă comunității, aceasta calitatea de bun propriu trebuie dovedită. Dovada bunurilor proprii are o importantă foarte deosebită. Un exemplu potrivit o reprezintă acțiunea de împărțire a bunurilor comune, fiecare dintre soți are interesul să demonstreze că anumite bunuri sunt proprii și din ce motive ele nu fac obiectul împărțiri, totodată, oricare din soți poate cere și chiar obține constatarea că unul sau mai multe din bunuri sunt proprii. În situația în care creditorul personal al unuia dintre soți a început urmărirea silită a bunurilor acestui soț, este în interesul celuilalt soț, să dovedească că anumite bunuri nu pot fi urmărite. Atât în doctrină cât și în practica judecătoreasca să considerat că, în situația în care calitatea de bun propriu decurge dintr-un act juridic încheiat de către unul din soți cu un terț, în ipoteza în care soțul dobânditor trebuie să ateste calitatea de bun propriu a acelui bun astfel dobândit în raporturile sale cu celălalt soț, întrucât acesta se poate folosi de orice mijloc de probă, de aici reiese că se deroga de la dreptul comun în ceea ce privește forma cerută de lege ad probationem și data certa.
Cu alte cuvinte, deși vorbim despre un bun propriu, obținut de unul dintre soți, în mod legal, printr-un act juridic, dovada între soți se poate face prin orice mijloc de probă, deși, potrivit dreptului comun, este indispensabil un înscris ad probationem. Cu toate că, deși exista un înscris în care sunt reprezentați ambii soți ca dobânditori ai acelui bunului, se poate face și dovada contrară, în sensul că bunul nu ar fi comun, ci propriu, prețul fiind plătit înainte de către părinții unuia dintre soți, care au înțeles astfel să-l gratifice pe copilul lor. Așadar, se poate face dovada peste un înscris, ceea ce înseamnă că, în realitate, s-a plătit un preț mai mare decât cel indicat în înscris. Soluția aceasta se menține în Codul civil, art.343 alin. (2), prevede ca dovadă că un bun este propriu se poate face între soți prin orice mijloc de probă. În cazul prevăzut la art. 340 lit. a), adică al bunurilor dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, dovada se face în condițiile legii.
Prin urmare, se consacra expres soluția în sensul că derogarea de la dreptul comun nu privește și forma cerută de lege ad validitatem. Textul se îmbină cu prevederile art. 309 alin. (3) NCPC, care prevede că, în cazul în care legea cere formă scrisă pentru validitatea unui act juridic, aceasta nu poate fi dovedit cu martori.
II.1.3.Datoriile soților
Fiecare dintre soți, pot avea un pasiv patrimonial, acesta cuprinde două categorii de datorii: datorii personale și datorii comune. Așadar, în mod corespunzător, soții au două categorii de creditori: comuni și personali.
Calificarea datoriilor soților
Spre deosebire de bunurile soților, cârmuite de regulă potrivit căreia bunurile sunt prezumate a fi comune, iar proprii sunt doar acele bunuri expres și limitativ prevăzute de lege, însa în materia datoriilor regulă care îngăduie calificarea acestora este inversă: datoriile soților sunt prezumate a fi personale, și comune sunt numai acele datoriile expres și limitativ prevăzute de lege.
Categoriile de datorii comune potrivit Codului civil
Potrivit art. 351 Cod civil, soții răspund cu bunurile comune pentru:
obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;
obligațiile pe care le-au contractat împreună;
obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei;
repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților.
Ca element de continuitate, se constată că, în linii generale, Codul civil menține categoriile de datorii comune reglementate anterior de Codul familiei.
A) Obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune [art. 351 lit. a) Cod civil]
Datoria este comună, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
obligația să fie asumata de unul dintre soți;
să fie vorba de o obligație în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea unui bun comun;
cheltuială să fie în legătura cu un bun comun.
Soții răspund pentru acoperirea unor asemenea datorii cu toate bunurile comune pe care le dețin mai puțin cu veniturile rezultate din exercitarea profesiei, care sunt exceptate expres de la această prin prevederile art. 354 C.Civ. Justificat, întrucât altfel s-ar limita posibilitatea legală a fiecăruia dintre soți de a dispune liber să apreciere de veniturile sale, astfel cum rezultă din art. 327 C. Civ. – regulă obligatorie care ține de regimul primar imperativ.
B) Obligațiile contractate de soți împreună [art. 351 lit. b) Cod civil];
Potrivit acestui articol, datoria este comună, dacă sunt realizate următoarele condiții:
obligația să fie asumata de soți, fie că este prin contract, sau printr-un act unilateral. Cu toate că textul se referă expres la obligațiile „contractate”, soluția trebuie să fie aceiași și în cazul în care obligația va fi asumată de soți printr-un act unilateral.
obligația trebuie să fie asumata de soți împreună. Această formulă „împreună” trebuie înțeleasă în sensul ei larg, astfel:
Obligația poate fi asumată succesiv sau concomitent;
Obligația poate fi asumată prin același act sau chiar prin acte diferite;
Obligația poate fi asumată în modalități distincte (spre exemplu, un soț se obliga pur și simplu, iar celălalt sub termen sau condiție);
Obligațiile ambilor soți sunt accesorii sau principale, sau obligația unuia dintre ei este accesorie iar cealaltă principală;
Obligația este comună fără să deosebim după cum ea este divizibilă, solidară sau indivizibila;
Obligațiile pot fi asumate diferit, și anume: fie direct, fie prin reprezentare. Un soț poate să-l reprezinte pe celălalt soț, numai în temeiul unui mandat.
Nu are relevanță scopul pentru care soții și-au asumat obligația, acesta putând fi legat de nevoile căsniciei sau putând fi fără nicio legătură cu necesitățile căsătoriei lor. Intră în această categorie, spre exemplu, împrumuturile contractate împreună de soți.
Prin urmare, ori de câte ori soții încheie împreună acte juridice în urmă cărora își asumă anumite obligații, indiferent de natură acestora, ei sunt și rămân obligați a răspunde cu totalitatea patrimoniului lor comun pentru executarea acestora.
Chiar dacă art. 354 C. Civ. nu exceptează de la această răspundere veniturile rezultate din exercitarea profesiei, sunt de părere că excepția operează ope legis, având în vedere că, de data aceasta, nu este vorba despre o obligație asumată singular de unul dintre soți ci de către amândoi.
C) Obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei [art. 351 lit. c) Cod civil].
Potrivit acestui text, pentru că datoria să fie una comună, sunt necesare a fi îndeplinite următoarele condiții:
să fie vorba despre o obligați asumată, în orice mod;
să fie vorba despre o obligație asumată doar de unul dintre soți;
cauza obligației să fie acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei, în funcție de nivelul de trai al soților (spre exemplu, este comună potrivit acestei dispoziții legale acea obligație contractată de unul dintre soți pentru îngrijirea cu medicamente a celuilalt soț);
Spre deosebire de bunurile proprii ale fiecăruia dintre soți, care pot face obiectul executării în vederea acoperirii datoriilor comune, bunurile comune sunt scoase din sfera urmăririi în vederea acoperirii unor creanțe asumate personal de către unul dintre soți.
Aceasta nu înseamnă, însă, că nu este posibil că orice creditor personal al unuia dintre soți, după ce a urmărit bunurile proprii ale soțului debitor dar nu a reușit să-și satisfacă întreagă creanță, cu toate accesoriile acesteia, nu va putea solicita paratajarea bunurilor comune. Acest lucru este prevăzut și permis în mod expres de art 353 alin. 2, dar "numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale". Rezultă, așadar, că legea limitează dreptul creditorilor personali de a cere partajarea bunurilor comune la o valoare corespunzătoare realizării creanței.
D) Repararea pagubei cauzate de însușirea, de către unul din soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin acest fapt, s-au sporit bunurile comune ale soților [art. 351 lit. d) Cod civil]
Codul civil a clarificat conținutul acestei categorii de datorii comune, în sensul că are în vederea prejudiciului cauzat unui terț, prin însușirea unui bun, indiferent de formă de proprietate. Conform acestei prevederi legale, datoria este comună dacă sunt întrunite următoarele condiții:
prejudiciul să fi fost cauzat prin însușirea ilicită a unui bun. Noțiunea de „însușire” se referă atât la fapta penală, cât și la delictul civil;
acest textul nu are în vedere atât numai bunul ca obiect al dreptului de proprietate, ci și a celorlalte drepturi, precum cele concordante dreptului de proprietate publică;
faptul însușirii să fie săvârșit de unul dintre soți;
bunurile comune trebuie să fi marcat o sporire. „Sporul” trebuie înțeles în sensul lui larg, adică, atât ca achiziționare de bunuri noi sau mărirea valorii bunurilor existente, dar cât și în sensul de prevenire a micșorării valorilor bunurilor comune;
existența unei legături de cauzalitate între însușirea săvârșită de unul dintre soți și mărirea valorii bunurilor lor comune. Legătura de cauzalitate poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
Regimul juridic al datoriilor proprii
Cu privire la regimul juridic al bunurilor proprii, art. 342 prevede că „fiecare soț poate folosi, administra și dispune liber de bunurile sale proprii, în condițiile legii”, așadar acestea vor fi supuse regulilor ce funcționează în cadrul regimului matrimonial al separației de bunuri.
În măsura în care pentru acoperirea datoriilor comune ale soților nu sunt suficiente bunurile lor comune, art. 352 din Cod Civil stabilește și o altfel de răspundere, subsidiară care se extinde asupra bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soți. Conform legislației, răspunderea soților este una solidară, discutând deci de o solidaritate pasivă născută din lege (facem referire și la art. 1445 care stabilește că „solidaritatea dintre debitori nu se prezumă” și că ea nu poate există decât atunci „când este stipulată expres de părți sau este prevăzută de lege”).
Așadar, acela dintre creditorii comuni care și-a acoperit întreaga datorie prin urmărirea și executarea bunurilor comune, va avea acțiune împotriva oricăruia dintre soți, putând urmări bunurile proprii ale acestuia, pentru acoperirea întregii creanțe.
Evident că, făcându-se aplicarea art. 1443, plata efectuată de către unul dintre soți prin folosirea bunurilor sale proprii va scăpa pe ambii soți de datoria respectivă.
În aplicarea principiilor binecunoscute ale solidarității pasive, teza a II-a, art. 352 afirmă că acela dintre soți care a plătit datoria comună, „se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate, dacă lichidarea s-ar face la dată plății datoriei”.
II.2 Funcționarea regimului comunității legale
II.2.1.Generalități privind gestiunea bunurilor comune
Fără să exagerăm, o problemă importantă întâlnită la regimurile comunitare, o reprezintă cea legată de gestiunea bunurilor comune. La baza acestei gestiunii bunurilor comune sta principiul egalității soților.
Astfel din punct de vedere teoretic, pot fi concepute patru sisteme de gestiune a bunurilor comune: gestiunea comună (fiecare soț are dreptul de a participa la gestiunea bunurilor comune, alături de celălalt), gestiunea paralelă (fiecare soț are aceeași putere asupra bunurilor comune) și gestiunea separată (fiecare soț nu are putere decât asupra bunurilor proprii și asupra bunurilor comune pe care le-a dobândit). La acestea se poate adăuga, cu titlu excepțional, așa-numita gestiune exclusivă (un soț are o putere exclusivă, ținând seama de natura juridică a actului sau a bunului).
Gestiunea comună (cogestiunea). Caracteristic acestui sistem, este aceea că toate actele asupra bunurilor comune se realizează de către cei doi soți împreună, fiind indispensabil, întotdeauna, consimțământul ambilor soți. Acest sistem asigura coeziunea patrimoniale dintre soți, deoarece, toate deciziile se iau de către cei doi soți în comun.
Gestiunea paralelă (concurența). Acest sistem, presupune că fiecare dintre soți are, în principiu aceleași puteri asupra bunurilor lor comune. Gestiunea paralelă presupune că fiecare din soți are puterea de administra de unul singur singur comunitatea de bunuri, cu alte cuvinte, fiecare dintre ei este în egală măsură „șef al comunității”. Această egalitate dintre soți se poate traduce în felul următor: soții au o independent reciproca când vine vorba de gestiunea bunurilor comune. În virtutea propriei sale puteri conferite de lege, fiecare dintre soți poate realiza acte asupra bunurilor comune, dar nu și în calitatea de reprezentant al celuilalt.
Gestiunea separată. Fiecare soț are putere doar asupra bunurilor proprii. Acest sistem prezintă un dublu inconvenient, pe de o parte, distruge orice spirit comunitar în timpul căsătoriei, pe de altă parte, prezintă serioase dificultăți practice, deoarece presupune să se determine pentru fiecare bun în parte care dintre soți l-a dobândit. Cu titlu excepțional, așa-numita gestiune exclusivă, în care un soț are o putere exclusivă, ținând seamă de natura juridică a actului sau a bunului. Astfel sunt considerate că intră în sfera acestui mecanism legatul, partajul unei succesiuni care intră în comunitate (și care poate fi cerut doar de soțul moștenitor), actele de gestiune asupra bunurilor comune care au fost afectate exercitării profesiei unuia dintre soți și care nu pot fi făcute de către soțul care exercită profesia, fără nicio ingerință din partea celuilalt soț, sub condiția să fie vorba de acte curente.
II.2.2.Gestiunea bunurilor proprii
În conformitate cu art. 342 Cod civil, fiecare dintre soți poate folosi, dispune și administra liber de bunurile sale proprii, dar numai în condițiile legii. În absența unor dispoziții speciale privind modalitatea de realizarea a gestiunii bunurilor proprii, își vor găsi aplicarea mecanismele din dreptul comun, ținând seama însă, dacă este cazul, de regulile de protecție care configurează regimul primar imperativ, care prevalează asupra oricăror alte dispoziții; spre exemplu, dacă locuința conjugală este bun propriu al unuia dintre soți, acesta nu poate dispune totuși singur și discreționar de imobilul în cauză [art. 322 alin. (1) Cod civil].
Cu toate aceste excepții, fiecare dintre soți exercită în mod exclusiv, asupra bunurilor sale proprii, drepturile de folosința, administrare și dispoziție; fiecare soț poate să încheie diferite acte juridice fie cu terți, fie cu celălalt soț.
Raporturile dintre soți, dar și din cele dintre fiecare soț și terți referitoare la bunurile proprii ale fiecărui soț sunt conduse de dreptul comun. Un soț are posibilitatea de a da un mandat general celuilalt soț pentru administrarea bunurilor sale proprii, după cum, potrivit dreptului comun, poate să-i ofere și un mandat special pentru înstrăinarea anumitor bunuri proprii. De asemenea, între soți, iar privitor la bunurile lor proprii sunt aplicabile dispozițiile referitoare la gestiunea de afaceri (art.1330-1340 Cod civil).
CAPITOLUL III
ÎNCETAREA ȘI LICHIDAREA COMUNITĂȚII LEGALE
III.1.Încetarea regimului comunității legale
Codul familiei a reglementat expres aspectele privind încetarea și lichidarea regimului matrimonial. Art.36 din Codul familiei avea în vedere doar împărțirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei, prin învoiala ambilor soți, ori, în situația în care exista o neînțelegere, printr-o hotărâre judecătorească.Totuși, chiar sub imperiul regimului unic și imperativ al comunității legale, problematica privind încetarea și lichidarea comunității prezenta aspecte mult mai complexe, care nu se reduce la mecanismul împărțirii bunurilor comune ale soților.
Astfel este necesar să se stabilească data încetării comunității, natura juridică a comunității post-matrimoniale, iar în cadrul lichidării propriu-zise, pe lângă împărțirea bunurilor comune, trebuie avute în vedere problemele legate de lichidarea pasivului patrimonial. Codul civil reglementează expres cauzele de încetare a comunității, precum și aspectele legate de lichidare acestea (art.355-357).
Cauze de încetare a regimului comunității legale
Spre deosebire de Codul familiei, Codul civil conține dispoziții explicite în această materie. În ceea ce privește cauzele de încetare a regimului comunității legale, potrivit art.319 alin. (1) Cod civil regimul matrimonial încetează prin desfacerea, constatarea nulității, anularea, sau încetarea căsătoriei. Acestea sunt cauze generale de încetare a regimului matrimonial și coincid practic cu disoluția căsătoriei, luând în considerare principiul potrivit căruia regimul matrimonial exista decât în acele limite temporale ale căsătoriei, acest principiu ne explica faptul că nu poate supraviețui disoluției căsătoriei. Regimul comunității legale mai poate să înceteze și în cazul în care, în timpul căsătoriei, intervine modificarea regimului matrimonial, în condițiile art.369-372 Cod civil, spre exemplu, prin înlocuirea acestuia cu regimul separației de bunuri.
Prin urmare, putem afirma, pe scurt, că regimul comunități legale încetează fie prin efectul unei cauze de disoluție a căsătoriei, când încetează practică orice regim matrimonial, fie prin înlocuirea acestuia în timpul căsătoriei. Potrivit art.259alin. (4)-(6) Cod civil, desființarea căsătorie privește nulitatea sau, după caz, anularea căsătoriei, încetarea căsătoriei se produce prin decesul său prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, iar desfacerea căsătoriei se realizează prin divorț.
În ceea ce privește nulitatea căsătoriei, în cazul căsătoriei putative, dacă cel puțin unul dintre soți a fost de bună-credință, înseamnă că a existat comunitate legală, fiind aplicabile regulile din materia divorțului [art.304 alin. (2) Cod civil]. Însă dacă ambii soți au fost de rea-credință la încheierea căsătoriei lovite de nulitate sau, după caz, anulată, atunci nulitatea produce efecte retroactive, considerându-se că nu existat niciodată căsătorie dar nici regim matrimonial. În situația relatată mai sus, nu putem pune în vedere, problema lichidării comunității, însă se aplica regulile referitoare la bunurile dobândite în timpul concubinajului.
Referitor la desfacerea căsătoriei, pe lângă divorț, art. 293 alin. (2) Cod civil, reglementează cazul special în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărâre declarativa de moarte este anulată, prima căsătorie fiind considerată desfăcuta la data încheierii lui căsătoriei, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință. În toate cazurile enumerate mai sus, regimul matrimonial încetează la data la care s-a realizat disoluția căsătoriei, în funcție însă de cauzele de încetare, desfacere sau desființare a căsătoriei, luând însă în considerare și unele dispoziții speciale, nu numai cele prevăzute de Codul Civil.
Încetarea regimului matrimonial este diferită de problemă privitoare la lichidarea comunității legale, lichidare care implica repartiția activului și a pasivului comunitar între soți, potrivit regulilor care privesc împărțirea bunurilor comune, compensarea reciprocă a creanțelor etc.
Efectele încetării comunității legale
Încetarea regimului comunității legale produce două efecte principale. În primul rând, încetează cu efecte pentru viitor însăși aplicarea regulilor specifice acestui regim, respectiv încetează aplicarea prezumției de comunitate, consacrată de art.339 Cod civil. În al doilea rând, ca efect al încetării comunității legale, aceasta urmează să fie lichidată.
Așadar, potrivit art. 355 Cod civil, la încetarea comunității, aceasta se lichidează printr-o hotărâre judecătorească sau act autentic notarial, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soți, lichidarea se va face între soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat. În cazul acesta, obligațiile soțului decedat se împart intre moștenitori proporțional cu cotele ce le vor reveni din moștenire.
În cazul încetării regimului matrimonial prin constatarea nulității, anularea sau desfacerea căsătoriei putative, lichidarea se face între soți, după regulile din materia divorțului.
În cazul în care comunitatea încetează prin moarte unuia dintre soți, lichidarea se va face între soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat, mai explicit: prima dată se stabilește cota ce revine fiecăruia dintre soți din comunitate, iar cotă din comunitate care revine soțului decedat se include în masa succesorală.
Analizând dispozițiile art. 319 Cod civil, referitoare la încetarea regimului matrimonial, observăm că, fie că este vorba de regimul matrimonial legal, regimul matrimonial al separației de bunuri sau, regimul matrimonial al comunității convenționale, oricare dintre ele încetează prin:
Moartea unuia sau ambilor soți;
Divorț;
Constatarea nulității sau pronunțarea anulării căsătoriei;
Modificarea regimului comunității legale, în condițiile legii, în timpul căsătoriei.
Din momentul epuizării efectelor căsătoriei, indiferent de cauzele concrete: divorț, nulitate, moartea unui soț etc., regimul matrimonial își va înceta efectele la data la care se considera căsătoria desfăcută, desființata sau încetata.
III.2. Lichidare comunității legale
Sintagma „lichidare a regimului matrimonial” desemnează ansamblul operațiunilor juridice consecutive încetării sau schimbării regimului matrimonial al căsătoriei sau, după caz, a regimului matrimoniale concret, prin care se realizează bilanțul economic între soți. Înscrisul întocmit în formă autentică sau, în caz de neînțelegere, hotărârea definitivă de partaj constituie act de lichidare (art. 322 teza a II-a Cod civil). Partajul bunurilor comune în timpul regimului legal al comunității, posibila oricând, prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, nu atrage încetarea acestui regim, chiar dacă au fost împărțite toate bunurile comune ale soților [art. 358 alin. (4) Code civil]. Reluând sintetic, încetarea/schimbarea regimului matrimonial nu face decât să oprească acțiunea regulilor care au guvernat raporturile patrimoniale dintre soți, operațiunile de determinare,
Clarificare, evaluare a bunurilor și a creanțelor reciproce dintre aceștia sunt ulterioare încetării regimului, acestea fac obiectul lichidării regimului matrimoniale a cărei finalizare marchează încheierea între soți a „socotelilor” rezultând din funcționarea regimului lor matrimonial. Lichidarea regimului matrimonial nu poate fi imaginată detașat de faptul încetării acestui regim. Ea este dependentă de faptul încetării regimului sub dublu aspect: este generată și, de asemenea, plasată temporal de acesta. Operațiunile subsumate lichidării se realizează ținând seama de efectele regimului matrimonial produse pe durata funcționării sale, adică până la data încetării regimului.
Modalitățile de lichidare
Potrivit art.320 Cod Civil, în cazul în care încetează sau se schimba, regimul matrimonial se lichidează conform legii, adică, prin bună învoială sau, în cazul în care exista neînțelegere pe cale judiciară. Hotărârea judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială reprezintă act de lichidare.
Articolul 355 alin. (1) Cod civil, menționează că la încetarea comunității, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau prin act autentic notarial. În natura sa, soluția este identică ca și cea din Codul familiei, în sensul că lichidarea comunității legale se poate face prin bună învoială sau pentru hotărâre judecătorească. Aspectul de noutatea pe care le aduce Codul civil și constă în faptul că, în ceea ce privește lichidarea comunității prin învoială soților, la încetarea comunității, se instituie expres condiția formei autentice notariale.
Condiția actului notarial poate fi considerată exagerată, luând în vedere faptul că în materia partajului, Codul civil nu dictează o asemenea condiție. Astfel art. 670 precizează doar ca partajul poate fi făcut prin bună învoială și prin hotărâre judecătorească, în conformitate cu condițiile legii. Actul de partaj trebuie să îmbrace forma autentică numai în cazul imobilelor, potrivit art. 680 alin. (2).
Lichidarea comunității. Partajul bunurilor comune
Potrivit art.357 Cod civil, în procedura lichidării comunității, fiecare dintre soți preia bunurile care îi aparțin, adică, bunurile sale proprii, apoi se va proceda la partajul bunurilor comune. În acesta situație se va determina mai întâi cota-parte ce va reveni fiecărui soț, pe baza contribuției sale nu numai la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor care erau comune. Până se va dovedi contrariu, se deduce că soții au avut o contribuție egală. Textul descrie sintetic mecanismul lichidării comunității legale, care implică atât partajul bunurilor comune cât și lichidarea datoriilor, valorificând soluțiile deja consacrate în doctrină și jurisprudență. Ca și aspect noutate legislativă, prin alin. (2) teza a II-a se instituie o prezumție legală simplă, și anume, că soții au avut o contribuție egală.
Soții se pot însă învoi doar se transformă devălmășia în indiviziune, caz în care nu este vorba de partaj, ci doar de stabilirea contribuției fiecăruia la dobândirea bunurilor comune și, pe cale de consecință, a cotelor-părți din dreptul de proprietate comună, sau să împartă bunurile în materialitatea lor, realizând un partaj propriu-zis. Aceste dispoziții speciale se completează cu prevederile generale din materia partajului (art. 669-685), care potrivit art.686 Cod civil, sunt aplicabile tuturor bunurilor aflate în coproprietate, indiferent de izvorul lor, precum și a celor aflate în devălmășie. Conform art. 676 Cod civil, partajul bunurilor comune va fi făcut în natură, însă proporțional cu cota-parte a fiecărui coproprietar.
În situația în care, bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se va face în una din următoarele modalități:
întregul bun va fi atribuit, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora;
bunul va fi vândut, în modul stabilit de coproprietari, ori, în cazul neînțelegeri, la licitație publică, conform legii, și atribuirea prețului către coproprietari proporțional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.
Partajul bunurilor comune prin hotărâre judecătorească
Judecarea oricărei cereri de împărțeală privind bunuri asupra cărora părțile au un drept de proprietate comună se face cu procedura prevăzută în art. 979-995 NCPC. Potrivit art.979 NCPC, judecarea oricărei cereri de partaj privind bunuri asupra cărora părțile au un drept de proprietate comună se face după procedură prevăzută în Titlul V, Cartea a VI-a „proceduri speciale”, cu excepția cazurilor în care legea prevede o altă procedură.
Modalitățile de împărțeală a bunurilor comune.
În conformitate cu art. 982 alin. (1) NCPC, în tot cursul procesului instanța va stărui că părțile să își împartă bunurile prin bună învoială. Dacă părțile ajung la o înțelegere în cea ce privește împărțirea bunurilor, instanța va hotărî potrivit învoielii lor. În cazul în care înțelegerea privește împărțirea numai a unor bunuri, instanța va lua act de aceasta învoială și va pronunța o hotărâre parțială, continuând însă procesul pentru celelalte bunuri rămase neîmpărțite. Hotărârea prin care instanța ia act de învoială părților are natură unei hotărâri de expedient. Dacă părțile nu se învoiesc, împărțeala se realizează de instanță.
Potrivit art. 983 NCPC, dacă părțile nu se învoiesc, instanța va stabili bunurile supuse împărțelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce va cuveni fiecăruia și creanțele care s-au născut din starea de proprietate comună pe care coproprietarii o au unii față de alții. În ceea ce privește bunurile supuse împărțelii, instanța trebuie să stabilească practică compunerea masei de împărțit în care intră în numai bunurile comune ale soților existente la data împărțelii. De asemenea, instanța este obligată să stabilească, pe baza susținerilor părților și a probelor administrate în cauză, contribuția fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune, pentru că, pe baza acestei contribuții, va stabili cotele-părți conform cărora vă dispune partajarea bunurilor.
Jurisprudența și doctrina au identificat o serie de criterii care pot fi luate în considerare la stabilirea cotelor de contribuție a soților la obținerea bunurilor comune:
Cotele de contribuții se fixează raportat la totalitatea bunurilor comune, ca o masă patrimonială, și nu pentru bunuri privite izolat, individual determinate;
Din egalitatea soților, prevăzută de lege, se poate deduce o prezumție simplă privind egalitatea contribuțiilor la dobândirea bunurilor comune, recunoscută de art. 357 alin. (2), teza a II-a;
Din probele administrate în cauză pot să rezulte, însă, în mod concret, cote diferite de contribuție ale soților la dobândirea bunurilor comune, diferența putut să meargă până la o cotă de 100% pentru un soț și 0% pentru celălalt. Pentru stabilirea cotelor, pot fi avute în vedere o serie de împrejurări, după cum urmează: veniturile fiecăruia dintre soți, munca efectivă a fiecărui soț în gospodărie și pentru creșterea copiilor, separați în fapt a soților și contribuția singulară a unuia dintre ei, pe perioada separației, la dobândirea bunurilor comune;
Valoarea bunurilor proprii ale unui soț nu are influență în privința determinării cotei sale de contribuție la dobândirea bunurilor comune;
Sumele plătite de unul dintre soți, în timpul căsătoriei, cu titlu de obligație personală (cum ar fi întreținerea unui copil din altă căsătorie) vor fi avute în vedere la stabilirea cotelor de contribuție.
Pentru dovada contribuției soților la dobândirea bunurilor comune pot fi administrate orice mijloc de probă. Dacă exista pericolul înstrăinării sau deteriorării bunurilor comune, oricare dintre soți poate cere luarea unor măsuri asigurătorii (sechestru judiciar, inventarierea bunurilor comune, potrivit procedurii asigurării dovezilor). În ceea ce privește valoarea avut în vedere la realizarea partajului, instanța trebuie să aibă în vedere valoarea de circulație a bunurilor. Încheierea de admitere în principiu nu are caracter obligatoriu, în sensul că instanța nu este ținută să parcurgă acesta etapa procesuală, decât dacă apreciază că este necesară.
Împărțeala propriu-zisă. Modalități de realizare.
În principiu, împărțeala se face în natură. În acest sens, instanța procedează la formarea loturilor și la distribuirea lor. În cazul în care loturile nu sunt egale în valoare, la ele de adaugă sumă de bani numită sulta. Așadar, regulă constituie împărțeala în natură.
În ceea ce privește criteriile care stau la baza formării și distribuirii loturilor, potrivit art. 987 NCPC, instanța va lua în considerare, și va ține seama, după caz, și de acordul pe care l-au părțile, mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecăruia ori masa bunurilor care vor fi împărțite, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii dintre coproprietari, au făcut construcții înainte de a cere împărțirea, sau au făcut îmbunătățiri cu acordul coproprietarilor sau alte asemenea.
În situația în care împărțeala în natura a unui bun nu este posibilă, atunci instanța poate proceda la atribuirea bunului. Codul de procedură civilă distinge între atribuirea provizorie și atribuirea definitivă. Astfel potrivit art.988 NCPC, în cazul în care împărțeala în natura a unui bun nu este posibilă sau ar cauza o scădere importantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod păgubitor destinația economică, la cererea unuia dintre coproprietari, instantă, prin încheiere, îi poate atribui temporar întreg bunul. Dacă intervine situația în care mai mulți coproprietari cer să li se atribuie bunul, instanța va ține seama de criteriile care au stat la baza formării și atribuirii loturilor. Însă, dacă coproprietarul căruia i s-a distribuit în mod provizoriu bunul depune, în termenul stabilit de instantă, sumele datorate celorlalți coproprietari, instanță, prin hotărârea asupra fondului procesului, îi va atribui întreg bunul. Dar, în situația în care coproprietarul nu depune în termen sumele sumele cuvenite celorlalți coproprietari, instanța va putea da bunul altui coproprietar.
Potrivit art.990 NCPC, în situația în care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori, cu toate că acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au depus, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalți coproprietari, instanță, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului, stabilind în acest caz, dacă vânzarea se va face de către părți prin bună învoială ori de către executorul judecătoresc. Așadar, dacă s-a decis ca vânzarea bunului se va face de către părți prin bună învoială, instanța va trebui să stabilească și termenul în care acestea va fi efectuată. Precizăm că termenul nu poate fi mai mare de 3 luni, exceptând situația în care părțile sunt de acord cu majorarea termenului. În situația în care vânzarea prin bună învoială nu se realizează înăuntrul termenului stabilit ori una dintre părți nu a fost de acord cu realizarea vânzării în modul acesta, instanță, prin încheiere, va dispune ca vânzarea fie efectuată de executorul judecătoresc. Dacă împărțeala nu se poate realiza în niciuna dintre modalitățile care sunt prevăzute de lege, instanța va decide închiderea dosarului (art. 993 alin. (3) teza I NCPC).
Efectele partajului. Are loc prin bună învoială sau pe cale judiciară, ca urmare a partajului, bunurile comune devin bunuri proprietate exclusivă a fiecăruia dintre foștii soți, potrivit modalităților concret de împărțire, în natură sau prin atribuire.
III.3 Comunitatea post-matrimonială
Comunitatea post-matrimonială o putem descrie că starea patrimonială de tranziție între comunitatea devălmașă și comunitatea pe cote-părți. Ea reprezintă o relicvă a căsătoriei, a regimului său matrimonial, având propriile sale caracteristici. În situația în care, sotii nu au procedat la împărțirea bunurilor comune odată ce a încetat regimul comunității legale, comunitatea va supraviețui; iar asupra bunurilor aflate în proprietate comună devălmașă se păstrează până la stabilirea cotelor-părți cuvenite fiecărui fost soț, în altă ordine de idei, proprietatea comună devălmașă nu se transformă ipso iure în proprietate comună pe cote-părți (art 356 Cod civil).
Astfel, spre deosebire de reglementarea anterioară, când regimul matrimonial al comunității legale, singurul posibil, înceta simultan cu desfacerea/desființarea căsătoriei, în actuala reglementare, regimul matrimonial, indiferent de acesta, încetează cu efect retroactiv sau chiar super retroactiv, la o dată anterioară divorțului și, prin analogie, desființării căsătoriei.
Compunerea masei post-comunitare
În ceea ce privește compunerea mesei post-comunitare, comunitatea post-matrimonială este alcătuita din bunurile dobândite și datoriile pe care soții, și le-au asumat în timpul funcționării comunității legale, cu alte cuvinte o putem numi, comunitatea legală „înghețată”, activ și pasiv, în constituirea sa de la data încetării regimului. Însă, determinarea acestei mase „încremenite” nu este lipsită de dificultăți. În cazul divorțului, regimuri matrimonial încetează între soți la data când s-a introdus cererea de divorț, o primă constatare este aceea că introducerea procedurii divorțului marchează, dată până la care acționează regimul matrimonial concret, supraviețuirea lui dincolo de acest reper este exclusă, nici părțile și nici instanța, la cererea unuia dintre soți, nu ar putea stabili o dată ulterioară ca fiind cea a disoluției regimului matrimonial.
O alta constatare, importantă, este aceea că nu depunerea unei cereri de divorț are efect extinctiv asupra regimului matrimonial, ci cel al desfacerii căsătoriei pe data eliberării certificatului de divorț ori a rămânerii definitive a hotărârii instanței (art. 382 Cod civil). Adică, regimul matrimonial va înceta pe data depunerii cererii de divorț sub condiția ca acea cerere de divorț să fie admisă. Însă dacă cererea de divorț primește o altă soluție, spre exemplu, este respinsă, se constată împăcarea soților, intervine perimarea cererii, nerealizându-se astfel condiția desfacerii căsătoriei, iar regimul matrimonial continua să funcționeze.
Efectul super retroactiv al divorțului, încetarea regimului matrimonial la o dată anterioară depunerii cererii de divorț, și anume, la data separației de fapt, ca orice excepție de la regulă implică anumite cerințe particulare, procedurale și de fond. Gestiunea datei încetării regimului matrimonial primește iminent o soluție cu ocazia divorțului fie potrivit regulii, fie potrivit excepției deoarece, desfăcându-se căsătoria, în raporturile dintre soți efectul retroactiv al încetării regimului matrimonial se produce de plin drept, numai efectul super retroactiv presupune un acord al soților sau statuare a instanței de tutelă.
În principiu, datoriile asumate de către fiecare dintre foștii soți, deci vorbim despre situația ulterioară disoluției căsătoriei, sunt, și ele, proprii. Dacă însă obligația contractată de către unul dintre foști soți este în legătură cu conservarea, administrarea unui bun comun devălmaș, datoria trebuie privită ca fiind comună în baza art. 2324 alin. (3) Cod civil, potrivit căruia, atâta cât timp se menține diviziunea patrimoniului, creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune trebuie să respecte ordinea de preferință și să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale și numai dacă aceste bunuri sunt insuficiente pot urmări și celelalte bunuri ale debitorului.
Gestiunea comunității post-matrimoniale
În timpul scurs între încetarea și lichidarea regimului matrimonial, asupra bunurilor proprietate comună soții, sau respective, foștii soții sunt, coproprietare devălmași, exact ca și în timpul funcționari regimului. Dispozițiile art. 668 alin. (1) Cod Civil, în materie de proprietate comună în devălmășie fac trimitere la prevederile referitoare la regimul comunității legale.
Întărind și mai mult idea, potrivit art. 386 alin. (1) Cod Civil, actele de dispoziție cu titlu oneros având ca obiect bunuri mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, unor formalități de publicitate, de altfel și actele din care se nasc obligații în legătură cu comunitatea, încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț sunt anulabile dacă ele au fost făcute în frauda celuilalt soț, enunțul din alin. (2) al aceluiași text stabilește că rămân aplicabile dispozițiile articolului 345 alin. (4) Cod Civil, aferente perioadei active a regimului matrimonial al comunității. Așadar, în măsura în care interesele sale în legătură cu comunitate a fost prejudiciate printr-un act juridic încheiat de celălalt soț ulterior cererii de divorț, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate însă pretinde decât daune-interese de la celălalt soț fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință. Din cele enunțate mai sus, înțelegem, deasemenea că rămân aplicabile prevederile ce oferă fiecărui soț drepturile de folosință asupra bunurilor sale comune, dar și dreptul de a încheia, singur, acte de conservare, de administrare privind oricare dintre bunurile comune, ori acte de dobândirea bunurilor comune art. 345 alin (1) și (2) Cod Civil.
Cu alte cuvinte, atâta vreme cât comunitatea devălmășia persista, algoritmul drepturilor fiecăruia dintre soți asupra bunurilor lor comune rămâne același, cu toate că regimul matrimonial a încetat. Din cele de mai sus reiese, așadar că încetarea anticipată a regimului matrimonial nu are consecința radicală cu care se recomanda. De încetat încetează doar acțiunea regulilor de distribuire a activului și a pasivului care au organizat, până la data încetării, structura patrimoniilor soților
STUDIU DE CAZ
LICHIDAREA REGIMULUI MATRIMONIAL
Pe rolul Curți de Apel București se află pronunțarea recursului formulat de recurentul pârât NECULAU MARIUS, împotriva deciziei civile nr.3226 din data de 23.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, recurs aflat în contradictoriu cu intimata reclamantă NECULAU SIMONA.
Obiectul procesului civil îl reprezintă partajul bunurilor comune.
Dezbaterile în fond și susținerile părților s-au desfășurat la termenul de judecată din data de 26.03.2015, toată acestea fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care deasemenea constituie parte din prezența decizie, tot la această dată, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 2.04.2015, deoarece timpul nu a fost suficient pentru a delibera și a oferi parților posibilitatea de a depune concluzii scrise.
La data de 2.04.2015, Curtea, după deliberarea asupra recursului civil, remarca următoarele aspecte:
Reclamanta Neculau Simona, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 6 București, Secția Civilă, din data de 07.07.2011, cheamă în judecată pe fostul soț, Neculau Marius, dorind că instanța să hotărască asupra partajări bunurilor comune pe care aceștia le-au agonisit în timpul căsătoriei
Paratul, și anume, Neculau Marius, a depus întâmpinarea și de asemenea cerere reconvențională, dorind la rândul său partajarea bunurilor comune
Judecătoria Sector 6 București, prin încheierea de la data de 02.02.2012, admite, în parte cererea principală și cererea reconvențională. Aceasta constata că foști soți cu o cotă de contribuție a soției de 30%, iar a soțului de 70%, au dobândit în perioada în care au fost căsătoriți, bunurile următoare: apartament în București, etajul 1, sector 6, autoturism Volkswagen Golf, autoturism Renault Megane, mobilier, obiecte electrocasnice, bijuterii din aur, și anume 6 inele, 2 brațări și o pereche de cercei. De asemenea s-a constatat că fostul soț are un drept de creanța asupra fostei soții în procentaj de 30% din valoarea împrumuturilor contractate de ei împreună și restituite separat doar de Neculau Marius (credit BCR). Prin respectiva încheiere se respinge ca fiind neîntemeiata cererea de constatare a dreptului de creanță, acesta reprezentant dreptul de creanța contractat pentru cumpărarea autoturismului și CAR contractat de Neculau Marius.
În data de 27.09.2012, Judecătoria Sector 6 Bucuresti-Sectia Civilă, pronunța sentința, și admite în parte cererea principală privind pe reclamanta-parată Neculau Simona, în contradictoriu cu pârâtul-reclamant Neculau Marius. Instanța admite în parte cererea reconvențională formulată de Neculau Marius, de asemenea se constată că valoarea mesei partajabile este de 234,920,88 lei, iar valoarea dreptului de creanța recunoscut în favoarea fostului soț este de 764,47 USD și 385,95 lei.
S-a hotărât încetarea devălmășiei, s-au distribuit totalitatea bunurilor către Neculau Marius, acesta fiind obligat la sulta pentru fosta soție în valoare de 70.476,26 lei, dreptul de creanța a fost compensat cu sulta, Neculau Marius fiind obligat să achite diferența de sulta în valoare de 67.404,65 lei. Termenul de plată a sultei este de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, iar cheltuielile de judecata au fost compensate.
În vederea stabilirii valorii bunurilor reținute ca făcând parte din masa partajabilă, în cauză au fost efectuate expertizele tehnice construcții civile, prețuitoare bunuri mobile și auto, care au concluzionat următoarele:
Valoarea de circulație a bunului imobil este de 47.900 euro, în echivalent lei 210.969 lei;
Valoarea bunurilor mobile ce fac parte din masa partajabilă este de 10.220,88 lei;
Valoarea de circulație a celor două autoturisme este de 15.565 lei pentru autoturismul Volkswagen și de 4.156 lei pentru autoturismul Renault Megane.
Se constată că aspectele referitoare la compunerea mesei partajabile, a contribuției parților privind achiziționarea bunurilor comune și cele referitoare la valoarea bunurilor ce fac parte din masa partajabila au fost lămurite. Deasemenea se constată faptul că ambele părți au fost de acord la atribuirea tuturor bunurilor în lotul fostului soț Neculau Marius. Valoarea masei partajabile este echivalentă cu 234.920,88 lei și s-a ajuns la hotărârea că valoarea cotei de 30 % privitoare la dreptului de proprietate al fostei soți este de 70.476,26 lei;
Neculau Marius declara apel împotriva acestei sentințe, aducând critici ca fiind nelegala și netemeinica, pentru următoarele considerente:
Cu privire la pasivul comunității, se considera că prima instanță a reținut greșit. Destinația împrumutului CAR, contractat de către Neculau Marius, de la unitatea unde acesta lucra, a fost făcut pentru nevoile obișnuite ale căsătoriei, din acest motiv se considera că acesta ar trebui să reprezinte o datorie comune, și anume, aceasta să fie suportată de ambele părți. Din mențiunile depuse la dosar rezultă că acest împrumut Car, s-a acordat pe numele lui Neculau Marius în luma iunie 2010, iar despărțirea în fapt de Neculau Simona s-a produs în luna august 2010. Nu se poate contesta faptul ca bani nu au intrat în patrimoniul comun al foștilor soți, din acest împrumut s-a achitat o datorie comună, iar restul au fost folosiți de către familie. Martorul R.V., în declarația data la instanță de către acesta, declara că a aflat de împrumutul CAR și destinația acestuia de la Neculau Marius, și că acesta s-a despărțit de soția sa în august 2010. Plecarea reclamatei-pârâte din domiciliu comun în luna august 2010, este confirmată de către martorul R.V., cât și din referatul de anchetă socială și din adeverința emisă de Asociația de proprietari.
Dispoziția instanței generează un dezechilibru valoric și duce în mod sigur la o îmbogățire fără just temei a reclamantei pârâte. Atâta vreme atât creditul BCR, cât și împrumutul CAR îl are ca titular pe Neculau Marius, acesta este obligat să achite până la finalizarea contractelor sumele din acest împrumut, însă împrumuturile au folosit ambelor părți, astfel încât se considera că și obligația restituirii trebuie să fie în sarcina ambelor părți. În condițiile acestea, instanța ce a atribuit pârâtului bunul imobil trebuia să îi atribuie acestuia și datoria, iar reclamanta pârâta să fie ținută să îi achite pârâtului partea ce îi corespunde cotei sale din datoria comună, și anume 30% din suma restanta de 1125,63 $.
Tot împotriva acestei sentințe, Neculau Simona declara apel, socotind-o ca nelegala și netemeinica, în conformitate cu dispozițiile art.282 și următoarele Cod procedură civilă, solicitând conform cu dispozițiile art.296 Cod procedură civilă, admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței civile din data de 27.09.2012, în ceea ce privește contribuția soților la dobândirea bunurilor comune din perioada căsătoriei, ca fiind nelegală și netemeinică, dorind a se constata o cotă de contribuție egală de 50% pentru fiecare soț.
Se considera că, instanță de fond, a stabilit în mod netemeinic ca foștii soți Neculau, au cota procentuala de contribuție, diferențiata, de 70% pentru Neculau Marius și de 30% pentru Neculau Simona.
De asemenea stabilirea unei cote diferențiate de participare a soților la dobândirea bunurilor comune, trebuie să pornească de la prezumția absolută și irefragabilă a existenței unei cote de participare egală a ambilor soți, și anume, de 50%, pentru fiecare.
Modul în care instanță de fond a apreciat ca veniturile salariale ale intimatului-apelant sunt net superioare, fata de cele ale apelantei, este nelegal.
Aportul soților la obținerea masei partajabile nu se poate stabili doar prin raportare exclusiv financiară ori prin compararea milimetrică a veniturilor, ci și prin socotirea contribuției nepatrimoniale. Jurisprudența a reținut aportul soției fără un loc de muncă, asupra masei partajabile, avându-se în vedere contribuția acesteia în gospodărie și creșterea și îngrijirea copiilor.
Aspectele pe care instanța nu le-a reținut, deși ar fi trebuit să le rețină, chiar dacă nu s-a făcut vorbite despre ele, acestea ar fi putut și ar trebui să fie, criterii de reținere și de stabilire a unei cote egale de contribuție la dobândirea bunurilor comune ale soților Neculau. Aspectele sunt următoarele: apelanta, în perioada anilor 2004-2006, a stat acasă cu copilul minor al acestora, acesta fiind motivul întreruperi activități sale profesionale timp de 2 ani.
În perioada anilor 2004-2008 și 2008-2010, Neculau Marius a urmat, timp de 4 ani cursuri universitare în domeniul ingineriei, cursuri de zi iar după acești 4 ani, timp de încă 2 ani a urmat un masterat tot în același domeniu. În această perioadă Neculau Marius având și serviciu, din toate acestea rezulta în mod liber ca timpul acordat treburilor zilnice gospodărești, a fost unul foarte redus, încât instanța nu ar fi trebuit să aibă în vedere că și criteriu în stabilirea cotei sale de 70 % la dobândirea bunurilor comune.
De la momentul căsătorie și până la nașterea copilului, Neculau Simona a fost salariată și a adus venituri în gospodărie, asta pe lângă implicarea sa în gospodăria comună. În perioada 2008-2010, apelanta a avut 2 servicii, toate acestea, pentru a contribui cu un venit suplimentar în gospodărie. Cu toate că din punct de vedere matematic, Neculau Marius a avut venituri salariale superioare celor ale apelantei-intimate, acest lucru nu duce automat la stabilirea unei cote de participare a acestuia la dobândirea bunurilor, ce aparțin comunității devălmașe, de 70%.
În drept, au fost invocate art. 282 și următoarele și art. 296 Cod de Procedura Civilă.
Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, admite apelul formulat de Neculau Simona, și respinge apelul formulat de Nicolau Marius ca nefondat.
A adus schimbări, în parte, la încheierea pronunțată la data de 02.02.2012 și sentința civilă apelată, și anume, a constatat contribuția foștilor soți la dobândirea bunurilor comune ca fiind de 50% pentru fiecare parte, a constatat de asemenea că valoarea dreptului de creanță recunoscut în favoarea lui Neculau Marius și în sarcina lui Neculau Simona este de 50% din valoarea sumei achitate de către pârâtul reclamant, după separarea în fapt și până la momentul pronunțării sentinței apelate, și anume, suma în cuantum de 1279,12 USD (în echivalent 4.221,09 lei) și 585,25 lei, în total 4.806,34 lei, iar Neculau Marius a fost obligat la plata sumei de 117.460,44 lei cu titlu de sultă către Neculau Simona.
Tot prin aceeași decizie a echilibrat parțial sulta sus menționată cu dreptul de creanță recunoscut pârâtului reclamant, în cuantum de 4.806,34 lei, astfel încât în final Neculau Marius achită reclamantei pârâte sulta în cuantum de 112.654,1 lei., instanța a păstrat restul dispozițiilor încheierii pronunțate la data de 02.02.2012 și ale sentinței civile apelate, a stabilit că valoarea dreptului de creanță recunoscut în favoarea pârâtului reclamant și în sarcina reclamantei pârâte este de 50% din valoarea sumei achitate de către pârâtul reclamant, după data pronunțării sentinței apelate și până la data pronunțării prezentei decizii, respectiv suma în cuantum de 562,81 USD (în echivalent 1.857,27 lei) și 295,5 lei, în total 2.152,78 lei, a compensat parțial sulta sus menționată cu dreptul de creanță recunoscut pârâtului reclamant, în cuantum de 2.152,78 lei, astfel încât în final pârâtul reclamant achită reclamantei pârâte sulta în cuantum de 110.501,32 lei, a compensat cheltuielile de judecată și, pe cale de consecință a dat în debit pe apelantul pârât reclamant cu suma în cuantum de 6.136 lei, iar pe apelanta reclamantă pârâtă cu suma în cuantum de 539,9 lei, reprezentând cuantumul taxei judiciare de timbru datorate de fiecare parte și a cărei plată a fost eșalonată.
Instanța de apel, a reținut în legătură cu prima critică adusă de Neculau Marius, cea referitoare la evaluarea asupra capătului de cerere reconvențională vizând reținerea în masa bunurilor de împărțit și a pasivului, și anume, sumele rămase de achitat din CAR-ul pe care pârâtul reclamant l-a contractat în timpul căsătoriei cu reclamanta pârâtă, că, în mod cert, nu a putut fi apreciat ca având caracter de datorie comună suma obținută prin convenția menționată, în condițiile în care legea prezumă caracterul personal al datoriilor soților și reglementează cu caracter de excepție, limitativ, datoriile lor comune, prin art. 32 lit. a – d din C.fam. Așadar, completând motivarea instanței de fond, se evidențiază că, acela care susține că o datorie este comună, are sarcina de a probă că aceasta se încadrează în categoriile menționate. În speță, afirmațiile făcute de Neculau Marius, nu sunt susținute de alte probe, din înscrisurile atașate la dosar rezultând încheierea CAR-ului de către el, iar declarația martorului audiat în cauză la propunerea acestuia, a avut ca sursă ceea ce a aflat de la parte. Nici circumstanța ca suma obținută de acesta în urma contractări CAR-ului, cum că ar fi fost necesară pentru satisfacerea nevoilor gospodărești, nu poate fi reținută ca fiind probata, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, din depoziția martorului audiat nu se poate contura o asemenea concluzie.
Cu referire la modul greșit de abordare a datoriilor părților, și deasemenea a modului de achitare a acestora, Tribunalul a constatat că, în lipsa dovediri caracterului de datorie comună a unei sume, se poate aprecia numai asupra a ceea ce foștii soți plătit din sursele lor proprii, după separarea în fapt în contul datoriilor comune, ceea ce le conferă, așa cum s-a arătat, un drept de creanță în limita părții din debit plătite de un soț pentru celălalt soț. Așadar, toate bunurile au fost distribuite pârâtului reclamant, și îi este recunoscut acestuia un drept de creanță, iar prin compensarea, în mod parțial, a sultei pe care acesta o datorează reclamantei pârâte, cu dreptul de creanță stabilit în sarcina acesteia din urmă, s-a ajuns la obligarea să la plata unei sume, ceea ce nu poate afecta, astfel cum susține apelantul pârât reclamant, modul de stingere a datoriei reprezentate de creditul în discuție.
Nu poate fi apreciat ca greșit, modul în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor privitoare la compensarea în totalitate a cheltuielilor de judecată, în condițiile în care, așa cum s-a arătat de prima instanță, pretențiile fiecărei părți au fost admise, în parte, justificându-se astfel soluția pronunțată în acest sens. Iar cu referire la apelul celălalt, s-a arătat ca singura critica adusă de către Neculau Simona, o reprezintă reținerea greșită a cotelor de contribuție de instanța fondului, motivarea aceștia reprezentând nereținerea contribuției parții la creșterea copilului, și la îngrijirea gospodăriei.
Tribunalul găsește aceasta critica ca fiind întemeiată, și menționează că este profund criticabila aprecierea instanței de fond cu legătura la acest aspect al contribuției, în sensul că aportul reclamantei pârâte în gospodărie nu reprezintă altceva decât o asumare responsabilă din partea acesteia a obligațiilor reciproce ale soților, respectiv a obligațiilor părintești, presupunând un efort normal, care nu a împiedicat-o pe aceasta să se dezvolte pe plan profesional.
Tribunalul a evidențiat că, într-adevăr, viața în comun a soților, gospodăria lor comună și creșterea copiilor determină împletirea intereselor patrimoniale ale celor doi parteneri, atât cu privire la drepturi, cât și la obligații, însă raporturile patrimoniale nu alcătuiesc o reglementare de sine stătătoare, ci una care este subordonată finalității raporturilor personale izvorâte din căsătorie. În considerarea acestor raporturi, munca femeii în gospodărie și pentru educarea copiilor reprezintă o contribuție la obținerea bunurilor comune, soluție întemeiată pe principiul egalității dintre sexe și pe cel potrivit căruia membrii familiei sunt datori să–și acorde sprijin moral și material, munca oricărei persoane impunându-se a fi prețuită, oriunde s-ar desfășura. Mai mult, se subliniază că, se analizează la stabilirea cotei de contribuție a foștilor soți, atât contribuția directă, constând în veniturile din muncă sau mijloacele ambilor soți, ori indirectă, prin economisirea unor mijloace comune, ca în cazul muncii depuse de femeie în gospodărie.
În raport cu probele administrate în cauză, pârâtul reclamant nu a susținut și dovedit că reclamanta pârâtă nu ar fi contribuit la sarcinile gospodăriei și la creșterea copilului, doar a menționat în cuprinsul cererii reconvenționale că și el a participat la aceste activități, iar privind copilul, prin ducerea și aducerea acestuia la și de la grădiniță, precum și prin a se ocupa de el în timpul liber. Astfel, prin cele spuse de pârâtul reclamant prin cererea reconvențională referitor la cota de contribuție mai mare a acestuia, se bazează, în mod special, pe ajutorul constant dat de părinții săi. Fără a face obiectul analizei acestei critici, însă apreciat de aceasta ca fiind în sprijinul soluției ce se va pronunța, Tribunalul a constatat că aceste susțineri nu au fost reținute de prima instanță, raportat la probele administrate în această cauză.
În consecința argumentului expus, Tribunalul a evidențiat că contribuția soților la achiziționarea bunurilor în timpul căsătoriei nu poate fi reținut exclusiv în raport de veniturile realizate de fiecare, aprecierea unor contribuții diferențiate necesitându-se a se face prin probe convingătoare, din care această situație să rezulte în mod neîndoielnic.
În speță, așa cum a reieșit din probele administrate în primă instanță, ambii soți au realizat venituri în timpul căsătoriei și, deoarece din probele administrate nu s-a putut determina contribuția corectă a părților la dobândirea bunurilor reținute în masa supusa partajului, chiar în condițiile în care s-a apreciat că veniturile realizate de către pârâtul reclamant au fost mai mari, reclamanta pârâtă compensând prin munca sa în cadrul gospodăriei, Tribunalul a reținut, prin prisma dispozițiile Art. 25 C.fam. raportate la dispozițiile Art.6735 din Codul de procedură civilă, o contribuție egală a părților la dobândirea bunurilor comune. În același sens, s-a reținut că, nici achitarea de către pârâtul reclamant a unor datorii comune după separarea în fapt, nu este de natură să-i confere acestuia o cotă de contribuție majorată, ci numai un drept de creanță pentru partea din datorie ce revenea celuilalt fost soț.
Avându-se în vedere sumele plătite după data pronunțării sentinței apelate și până la data pronunțării prezentei decizii, respectiv suma în cuantum de 562,81 USD (în echivalent 1.857,27 lei) și 295,5 lei, în total 2.152,78 lei, precum și dispozițiile Art. 6735 din Codul de Procedura Civilă, a constatat că valoarea dreptului de creanță recunoscut în favoarea pârâtului reclamant și în sarcina reclamantei pârâte este de 50% din valoarea sumei achitate de către pârâtul reclamant, astfel că a compensat parțial sulta sus menționată cu dreptul de creanță recunoscut pârâtului reclamant, în cuantum de 2.152,78 lei, urmând ca în final pârâtul reclamant să achite reclamantei pârâte sulta în cuantum de 110.501,32 lei.
În temeiul dispozițiilor art.274 și următoarele din Codul de Procedura Civilă, precum și de caracterul de judicium duplex al procesului de partaj, în cadrul căruia se tranșează raporturile decurgând din proprietatea devălmașă asupra bunurilor achiziționate în timpul căsătoriei, Tribunalul a compensat cheltuielile de judecată, dând în debit pe apelantul pârât reclamant cu suma în cuantum de 6.136 lei, iar pe apelanta reclamantă pârâtă cu suma în cuantum de 539,9 lei, reprezentând cuantumul taxei judiciare de timbru datorate de fiecare parte și a cărei plată a fost eșalonată prin încheierile pronunțate la data de 12.06.2013, respectiv 27.02.2013.
Împotriva acestei decizii, la data de 03.09.2014, pârâtul Neculau Marius, a declarat recurs. Acesta a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 21.11.2014.
Pentru motivarea recursului său, recurentul-pârât a arătat că soluția pronunțata de instanța de control judiciar este nelegală și netemeinica pentru următoarele considerente:
1. Instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală respingând apelul pârâtului reclamant Neculau Marius, în situația în care din modalitatea de redactare a dispozitivului deciziei civile reiese că parte din pretențiile acestuia au fost admise. Apelul pârâtului Neculau Marius înglobează 3 motive dezvoltate în notele depuse la dosar și reținute în argumentele deciziei recurate. Una dintre solicitările acestuia, făcea referire la modul de partajare a datoriei comune și implicit modul de stingere a acestei datorii, mai exact drepturile creanței al apelantului Neculau Marius față de suma ce reprezintă contravaloarea ratelor achitate de acesta la creditul BCR și impozitele pentru bunurile comune, achitate după pronunțarea sentinței instanței de fond. Referitor la această solicitare instanța de control judiciar s-a pronunțat, a constat existența acestui drept de creanța, i-a stabilit valoarea și a dispus obligarea apelantei reclamante la plata sumelor rezultate din calcule, conform cotelor de contribuție stabilite în apel. Susține că instanța a preluat cu exactitate sumele datorate din cererea apelantului și notele de concluzii în care s-au defalcat aceste sume pe categorii de cheltuieli. În condițiile sus menționate, este mai mult decât clar că instanța de apel a admis în parte apelului pârâtului Neculau Marius, aspect ce trebuia consemnat și în dispozitivul deciziei recurate. Deasemenea neconcordanța dintre modul efectiv de soluționare a pretențiilor deduse judecații și dispozitivul deciziei recurate, este cât se poate de evidentă, situație care atrage casarea deciziei.
2. Un al doilea argument, îl reprezintă modul de calcul a taxei de timbru ceea ce constituie un veritabil motiv de recurs, în situația în care, apelantul a arătat instanței de apel că taxa stabilită pentru judecata la fond este greșita, cum dealtfel, greșit este și modul de obligare a acestuia la plata taxei pe care ar fi trebuit să o achite la fond reclamanta Neculau Simona.
Reclamanta a formulat cererea de partaj cerând partajarea bunurilor comune în cote de 50%. Pârâtul neconvenient a fost de acord cu partajarea bunurilor însa, a formulat pretenții proprii solicitând în cadrul cererii reconvenționale o cotă de 70 % și un drept de creanța. Pentru cererile formulate instanța de fond i-a pus în vedere acestuia taxa de timbru datorată pe care acesta a achitat-o.
Reclamanta a formulat cerere de ajutor public judiciar, ea fiind admisa fără a se arăta suma pentru care a fost admisa și fără a se reaprecia timbrajul după stabilirea valorică a masei, ca urmare a efectuării expertizelor prețuitoare.
În apel, apelantului Neculau Marius i s-a adus la cunoștința să achite o taxă de timbru în valoare de 312,86 lei pentru apel și 8,604,96 lei pentru judecata în prima instanța. Ca urmare a cererii de reexaminare taxa datorată pentru judecata în fond a fost redusă la suma de 8394,52 lei deși calculul acestei taxe s-a făcut în mod greșit.
Neculau Marius a avut solicitări proprii în cererea reconvenționala privind cota majorata și dreptul de creanța pentru care datora taxa de timbru în suma de 2490,36 lei și respectiv 256,72 lei. De asemenea de reținut este faptul că paratul apelant a achitat la fond taxe de timbru în suma de 1400 lei, conform evaluărilor provizorii efectuate prin cererea reconvenționala, astfel încât suma datorată în apel pentru judecata la fond nu putea reprezenta decât diferența dintre taxa datorată și cea achitata.
Pârâtul apelant nu putea fi obligat să plătească taxa de 3% pentru judecata la fond a cauzei în condițiile în care, aceasta taxa cade în sarcina reclamantei Neculau Simona. Și în situația în care, s-ar aprecia că reclamanta a beneficiat în totalitate de scutire la plata taxei de timbru datorată pentru judecata în fond, obligarea pârâtului apelant la aceeași taxă apare ca fiind nelegala, cuantumul taxei de timbru datorată de părți în acțiunea de partaj fiind în acest caz de 6 %. Din aceste motive, dispoziția instanței de apel este nelegala și incorectă.
3. În legătură cu stabilirea cotelor de contribuție egale ale părților la dobândirea bunurilor comune, hotărârea instanței de apel este nelegala.
Cu toate că în apel Neculau Marius nu a adus nicio probă de natură a susține cele arătate în cerere, instanța de apel, tratând într-un mod total diferit pretențiile părților, a dat credit total susținerilor apelantei.
Soluția primei instanțe, cu referire la cotele de contribuție, este o soluție corectă și echilibrată, aceasta își găsește explicația și motivațiile în probele care au fost administrat în cauză. Iar munca apelantei în gospodărie nu a fost în niciun caz desconsiderata.
Cu alte cuvinte, instanța a avut de rezolvat situația clasică, de actualitate, unui cuplu de tineri care împreuna și-au dezvoltat cariere personale, care a prestat activități la locurile de muncă și care s-au implicat în activitățile gospodărești. Însă ceea ce instanța de fond a cântărit cu măsura și corect, iar instanța de apel a ignorat a fost modalitatea în care părțile au contribuit în timpul căsătoriei la constituirea patrimoniului comun.
S-a reținut eronat de către instanța de apel ca apelantul Neculau Marius nu ar fi dovedit prin probe convingătoare contribuția diferențiată. În primul rând din acte rezultă în mod indubitabil faptul că apelantul a avut în toată perioada căsătoriei venituri duble și uneori chiar triple față de ale soției, venituri care au servit scopului comun al căsniciei. Modul subiectivă în care au fost tratate pretențiile părților de către instanța de apel rezultă și din modul în care au fost analizate probele din apel.
Apelanta nu a depus niciun efort suplimentar dedicându-se familiei și creșterii copilului, astfel încât acest efort să poată fi cuantificat, ba mai mult decât atât, actele dovedesc faptul că apelanta și-a dezvoltat cariera personală, a urmat cursuri universitate și de master în perioada căsătoriei, s-a preocupat de activități sindicale la locul de munca astfel încât nici fizic și material timpul nu i-ar mai fi permis să se dedice treburilor gospodărești.
Prin motivele de apel, Neculau Simona dorește să sensibilizeze instanța aducând în atenție aspecte care nu sunt tocmai adevărate. Apelanta a încercat să acrediteze ideea că doar soțul ar fi urmat cursuri universitare și postuniversitare. Actele depuse de apelantul Neculau Marius, în apel, adeverește următoarea situație de fapt: soția Neculau Simona a fost cea care a făcut cursuri universitare în perioada 2005 – 2008 și cursuri de master în perioada 2008 – 2010, toate cursurile fiind susținute după amiaza și seară și toate cursurile au fost plătite din banii familiei.
Apelantul Neculau Marius a dovedit faptul că a urmat cursuri universitare și de master pe locurile bugetate și acesta a beneficiat în doi ani de studii, de o bursă care a intrat tot în bugetul familiei.
Într-adevăr, veniturile salariale nu pot reprezenta un element unic în aprecierea cotei majorate însa, nici nu pot fi ignorate așa cum a procedat instanța de apel.
Hotărârea instanței de apel este nelegala și sub aspectul ca aceasta nu a reținut în masa datoriile comune în integralitatea lor.
Motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 din vechiul Cod de Procedura Civilă.
Nu s-a formulat întâmpinare. S-au administrat înscrisuri noi în recurs depuse de recurent.
Analizând decizia recurată și actele dosarului în legătură cu criticile de recurs formulate în cauză, Curtea constată că recursul este nefondat.
Primul motiv de recurs, pe care Curtea îl poate examina numai prin raportare la dispozițiile art. 304 pct.5 și 9 Cod de Procedura Civilă Și care vizează existența unei neconcordanțe dintre modul efectiv de soluționare a pretențiilor deduse judecații și dispozitivul deciziei recurate, respectiv, o pretinsă admitere în parte a apelului pârâtului prin decizia recurată, este nefondat.
Cu toate că recurentul susține prin aceste critici că instanța de apel ar fi apreciat asupra existenței dreptului de creanță al pârâtului și i-ar fi stabilit valoarea prin decizie, preluând „cu exactitate sumele datorate din cererea apelantului”, însușindu-și astfel criticile dezvoltate de acesta prin al doilea motiv de apel referitor la modul de partajare a datoriei comune, Curtea constată că respectivul drept de creanță a fost recunoscut în favoarea părții prin sentința primei instanțe și, așa cum rezultă fără echivoc din considerentele deciziei recurate, schimbarea valorii acestuia prin apel s-a datorat reținerii altei cote de contribuție la dobândirea bunurilor comune, fiind admisă pretenția reiterată în acest sens în cauză de apelanta reclamantă prin propria cerere de apel.
De altfel, susținerile recurentului referitoare la „preluarea sumelor datorate” cu acest titlu în dispozitivul hotărârii instanței de apel nu sunt conforme cu realitatea, Curtea sesizând că în cadrul cererii sale de apel nu se regăsește invocată o astfel de sumă.
În plus, susținând casarea deciziei pentru acest motiv, partea ignora să arate instanței de recurs în ce constă vătămarea sa de ordin procesual decurgând din „însușirea” de către tribunal a propriilor critici, având în vedere întregul mod de soluționare a cauzei în apel, inclusiv sub aspectul reținerii culpei procesuale reflectată în soluționarea pretențiilor legate de acordarea cheltuielilor de judecată care au fost compensate, chiar dacă s-a admis numai apelul părții adverse.
Nu poate fi primit, din perspectiva incidenței art. 304 pct.9 Cod de Procedura Civilă, motivul de recurs referitor la modul de calcul al taxei de timbru în fazele procesuale anterioare.
Determinarea și achitarea taxelor judiciare de timbru nu constituie obiect al judecății în primă instanță, respectiv, în apel, și, prin urmare, cercetarea legalității și temeiniciei hotărârii în cadrul controlului judiciar nu ar putea avea exclusiv un asemenea obiect. Atribuția instanței de judecată de a percepe taxele datorate conform legii pentru inițierea procesului este una administrativ-fiscală, delegată prin dispoziții legale de colectorul efectiv al acestora, beneficiare fiind, în principal, la acest moment, bugetele locale.
Pe de altă parte, Curtea reține că ambele părți au uzat în apel de calea de atac a reexaminării prevăzută de art. 18 din Legea nr. 146/1997.
De asemenea Curtea constată că aceste aspecte de drept au fost analizate și prin Decizia I.C.C.J. nr. 7/2014 din 08.12.2014, pronunțată ca urmare a admiterii recursului în interesul legii, decizie prin care s-a statuat că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului său recursului”.
De asemenea, prin considerentele aceste hotărâri se arată expres că „prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare (a căror finalitate constă în obligarea părții la plata taxei de timbru aferente etapei procesuale anterioare, neachitate) nu pot reprezenta o bază legală prin prisma căreia instanța de control judiciar, în apel sau în recurs, să poată examina criticile părții în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a unei taxe de timbru în faza procesuală anterioară, critici care au ca scop diminuarea sau înlăturarea acestei obligații”.
În ceea ce privește criticile formulate de recurent împotriva deciziei tribunalului prin motivele din cererea sa, Curtea, în prealabil, trebuie să arate că în calea de atac a recursului nu este posibilă repunerea în discuție a situației de fapt și nici rediscutarea probatoriului administrat în fazele procesuale anterioare, având în vedere dispozițiile art. 306 și art. 3021 lit. C din Codul de Procedura Civilă de la 1865, din care rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, iar în situația în care litigiul este supus și căii de atac a apelului – cum este și cazul în speță – recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 Cod de Procedura Civilă.
Aceste motive de recurs fac referire numai nelegalitatea hotărârii atacate și, ca atare, controlul judiciar se poate exercita doar asupra problemelor de drept discutate în speță.
Aplicând aceste considerații teoretice în cauza de față, Curtea constată că recurentul, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct.8 și 9 Cod de Procedura Civilă Și aducând critici deciziei în ceea ce privește modalitatea de stabilire a cotelor de contribuție egale ale părților la dobândirea bunurilor comune și, respectiv, nereținerea în masa partajabilă a datoriilor comune în integralitatea lor nu face decât să-și expună, într-o mare parte, propria lui viziune asupra situației de fapt și propria apreciere asupra probelor administrate în cauză.
Curtea reține în acesta situație că recurentul susține, că în apel reclamanta Neculau Simona nu ar fi produs nicio probă de natură a susține cele arătate în cerere și că nu ar fi existat o situație specială în care partea și-ar fi dedicat întreaga activitate gospodăriei, iar instanța de apel a ignorat modul în care părțile au contribuit în timpul căsătoriei la alcătuirea patrimoniului comun, la obținerea bunurilor, și nu a avut în vedere înscrisurile depuse de recurent ce făceau referire la veniturile obținute în toată perioada căsătoriei și creditele ce i-au fost acordate, în considerarea veniturilor sale. De asemenea, se arată că hotărârea instanței de apel este nelegala și sub aspectul nereținerii în masă a datoriilor comune în integralitatea lor, deși probele dosarului ar fi relevat alte împrejurări de fapt.
Însă o asemenea situație nu răspunde rigurozității dispozițiilor procedurale care reglementează recursul, conform celor anterior prezentate. Instanța de recurs nu poate reanaliza și reaprecia probele administrate, pentru a stabili o altă situație de fapt decât cea reținută în apel, conform art. 295 Cod de Procedura Civilă, deoarece în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecății îl constituie legalitatea hotărârii pronunțate în apel.
Așadar, Curtea constată că tribunalul a arătat în considerentele deciziei recurate motivația pentru care nu a valorificat toate susținerile recurentului, iar, pe de altă parte, a reținut că prima instanță nu a stabilit în mod corect situația de fapt pe baza dovezilor administrate, ajungându-se la concluzia că se impune schimbarea în parte a soluției pronunțate în faza procesuală a fondului.
În ceea ce privește textele legale incidente raportului juridic dedus judecății, instanțele au avut în mod corect în vedere că, potrivit art. 29 C.fam., soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei, iar conform art. 30 C.fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, precum și faptul că aceste texte legale instituie prezumția de comunitate și prezumția de contribuție egală a soților la dobândirea bunurilor comune, ambele fiind prezumții relative, care pot fi răsturnate prin proba contrară.
Întinderea drepturilor soților se stabilește în raport de contribuția fiecăruia la dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei, soții neavând un drept stabilit de la început asupra unei cote din bunurile comune, fiind necesară administrarea probelor prin care să se determine aportul fiecăruia la dobândirea lor.
Curtea constată, așadar, că tribunalul a analizat probele administrate în cauză, împrejurarea că a dat acestora o altă valoare decât cea pretinsă de parte, neputând avea semnificația ignorării criticilor formulate sau a încălcării prevederilor legale incidente.
Din această perspectivă, Curtea apreciază ca fiind lipsite de concludentă înscrisurile depuse în recurs, acestea constând în anunțuri imobiliare din care ar rezulta o scădere a prețurilor pe piața imobiliară, aceste circumstanțe neputând fi valorificate.
Curtea constată totodată că niciuna din criticile formulate de recurent nu poate fi circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod de Procedura Civilă, întrucât respectivul text legal sancționează o hotărâre care a nesocotit principiul înscris în art. 969 din Codul civil de la 1864, trecând peste voința părților exprimată în convenție (actul juridic încheiat de acestea).
Or, decizia recurată nu s-a bazat pe o anumită interpretare a unui act juridic dedus judecății și care, greșită fiind, să determine schimbarea naturii ori a sensului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, astfel încât, instanța de recurs nu poate exercita controlul de legalitate din perspectiva acestui motiv de modificare a hotărârii recurate.
Curtea constată caracterul nefondat și al motivului de recurs referitor la modul de stabilire și compensare a cheltuielilor de judecată în față primei instanțe.
Tribunalul a răspuns acestei critici, reiterată acum în recurs, interpretând în mod corect prevederile art. 274 și 276 Cod de Procedura Civilă, avându-se în vedere că, potrivit acestor texte legale instanța este îndreptățită să aprecieze, exclusiv prin raportare la culpa procesuală a fiecăreia dintre părți stabilită în cauză, dacă se poate proceda la o compensare a cheltuielilor ocazionate de judecată.
Curtea reține că admiterea în parte a pretențiilor formulate prin cererea principală și, respectiv, admiterea parțială a pretențiilor formulate prin cererea reconvențională permitea instanței de fond în aplicarea prevederilor legale menționate, în raport și de obiectul procesului, să procedeze la o compensare a cheltuielilor, compensare care poate opera în sensul acestor texte legale și în măsura în care părțile nu au suportat cheltuieli de judecată echivalente valoric, criteriul legal fiind cel al culpei procesuale reținute.
Pe de altă parte, critica recurentului în sensul că instanța de fond ar fi trebuit să arate limita sumei pentru care a dispus compensarea cheltuielilor de judecată și să dispună pentru diferență obligarea la cheltuieli nu mai poate fi reiterată ca atare (în aceiași termeni) în faza recursului, în condițiile în care, în apel, prin schimbarea parțială a sentinței, s-a procedat și la o reevaluare a sumelor datorate cu titlu de în faza procesuală anterioară, aspect care nu este criticat prin cererea de recurs.
În consecință, Curtea, în baza art. 312 alin.1 Cod de Procedura Civilă, va respinge recursul ca nefondat. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât Neculau Marius împotriva deciziei civile nr.1126 din 15.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă Neculau Simona.
CONCLUZII
După cum s-a evocat și la începutul lucrării, potrivit art. 312 alin. (1) din Cod Civil, viitori soți au posibilitatea să aleagă între trei regimuri matrimoniale, și anume: regimul matrimonial al comunității legale, cel al separației de bunuri și cel al comunității convenționale. Dacă soții nu optează pentru regimul reparației de bunuri și cel al comunității convenționale, situația lor patrimoniala va fi supusă regulilor acestui regim matrimonial.
Putem afirma cu tărie despre comunitatea legală, că reprezintă cea mai puternică punte de legătura și de continuitate între reglementarea din Codul familiei și noua reglementare a regimurilor matrimoniale din Codul civil. În contextual acesta, numeroase soluții consacrate în doctrină și în jurisprudența își păstrează încă actualitatea și pot fi valorificate în practică judecătorească și notariala din prezent.
După cum am menționat și anterior, regimul comunității legale a funcționat și înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil și are drept efect faptul că toate bunurile dobândite de către soți în timpul căsătoriei, reprezintă bunuri comune, iar toate bunurile dobândite înainte de căsătorie sau după finalizarea definitivă și irevocabilă a divorțului sunt proprii. În baza acestui regim matrimonial, se presupune că soții au o contribuție egală la dobândirea și conservarea bunurilor comune de 50%-50%.
O diferență între vechea reglementare a acestui regim și cea prevăzută în actualul Cod Civil, este că regimul matrimonial al comunități legale reglementat de Codul familiei era obligatoriu, pe când în actuala reglementare este un regim matrimonial facultativ.
Codul civil aduce soluții noi, mult mai flexibile fata de reglementarea anterioară, ceea ce crește atractivitatea acestui regim, devenind mult mai adaptat dinamicii pe care actualele condiții economice și sociale o impun raporturilor patrimoniale dintre soți.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Considerente Privind Regimul Comunitatii Legale (ID: 112328)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.