Considerații Privind Relațiile Federației Ruse CU Uniunea Europeană
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE-ZI
LUCRARE DE LICENȚĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
LECT.UNIV.DR. FLORIAN OLTEANU
ABSOLVENTĂ:
COJOCARU S. SORINA ANA-MARIA
CRAIOVA
2014
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE-ZI
LUCRARE DE LICENȚĂ
CONSIDERAȚII PRIVIND RELAȚIILE FEDERAȚIEI RUSE CU UNIUNEA EUROPEANĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
LECT.UNIV.DR. FLORIAN OLTEANU
ABSOLVENTĂ:
COJOCARU S. SORINA ANA-MARIA
CRAIOVA
2014
CUPRINS
INTRODUCERE………………………………………………………….. 4
CAPITOLUL I
POLITICA EXTERNĂ A STATULUI………………………………………………….6
CAPITOLUL II
POLITICA EXTERNĂ A FEDERAȚIEI RUSE………………………………..26
CAPITOLUL III
RELAȚIILE FEDERAȚIEI RUSE CU
SUBIECȚII INTERNAȚIONALI…………………………………………………………34
CONCLUZII……………………………………………………………………………………….58
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………..63
INTRODUCERE
Politica externă prezintă o serie de caracteristici specifice. Întrucât caracterizează interacțiunea dintre două sau mai multe state, politica externă are o dimensiune socială extinsă pe un spațiu mult mai mare. Funcționarea politicii externe nu este legată doar de o formă concretă de autoritate, ci și de un spectru de norme și valori internaționale. Specificul politicii externe este condițonat de faptul că în lume există state diferite ( la ora actuală aproximativ 200) cu interesele naționale proprii fiecărui stat. Acest fapt necesită confruntarea și găsirea de soluții comune pentru problemele de interes național, independent de diferențele dintre acestea.
În contextul actual, devin emergente problemele globale și regionale, în special în domeniul securității, protecției mediului, dezvoltării relațiilor economice. Apariția noilor amenințari globale cum sunt terorismul, conflicte etnice și religioase necesită nu doar acțiuni coordonate, ci și o anumită corectare a politicii interne a statelor. În acest fel politica externă raționalizează politica internă, o nivelează, o aduce mai aproape de realitatea internațională, de regulile și criteriile de funcționare a comunității internaționale. Metoda cea mai importantă prin care se realizează politica externă este diplomația, acea activitate oficială a autoritaților organelor de stat, a organelor specializate în promovarea și protejarea drepturilor și intereselor statului pe plan internațional. Interesele economice externe ale unui stat sunt efectuate prin metoda formării și extinderii de relații comerciale, economice, tehnico-stiințifice, financiare și culturale. Aceste relații sunt mentinute atât la nivel oficial, cât și prin intermediul organizațiilor de specialitate.1
În condițiile actuale, politica externă devine o artă a negocierii, a ajungerii la consens. Problemele importante ale politicii externe constau în: afirmarea și stabilirea principiului de co-existentă pașnică a statelor, introducerea treptată a normelor noi de gândire politică, găsirea de soluții pentru armonizarea intereselor a fiecărui stat.2
CAPITOLUL I
POLITICA EXTERNĂ A STATULUI
Calea fundamentării științifice a relațiilor internaționale este legată de crearea teoriilor metodologice generale care au menirea să formuleze principiile analizei științifice a relațiilor internaționale.
Până în 1914, conducerea relațiilor internaționale cădea în grija persoanelor angajate profesional în acest domeniu. În țările democratice, politica externă era socotită în mod tradițional ca fiind în afara politicii de partid, iar organele reprezentative nu se simțeau competente pentru a exercita nici un fel de control riguros asupra misterioaselor operații de politică externă.
Războiul din 1914-1918 a pus capăt opiniei că razboiul era o chestiune ce îi privea exclusiv pe militarii de profesie și, facând acest lucru, a dus la destrămarea impresiei corespunzătoare că politica internațională poate fi lăsată fară nici o grija în mâna diplomaților de carieră. Campania pentru "popularizarea" politicii internaționale a început în țările de limbă engleză sub forma agitației împotriva tratatelor secrete, care erau atacate, fărăăprea multe dovezi, că ar fi reprezentat una din cauzele razboiului. Știința politicii internaționale a apărut, așadar, ca un răspuns la o solicitare populară. A fost creată pentru a servi unui scop și, din acest punct de vedere, a urmat modelul altor științe. Gândirea politică este prin ea însași o formă de acțiune politică. Știința politică nu este numai știința a ceea ce există, ci și a ceea ce ar trebui să existe.
În timpul perioadei 'utopiste', cercetătorii acordă puțină atenție 'faptelor' existente sau analizei relației dintre cauză si efect, dar se dedică în întregime elaborării unor proiecte vizionare pentru atingerea unor scopuri a căror perfecție și simplicitate le conferă un apel facil și universal. Numai atunci când aceste proiecte se năruie, iar dorința sau țelul se dovedesc neputincioase în a ajunge la obiectivul râvnit, vor solicita cercetătorii ajutorul analizei și al studiului, ieșind din această perioada infantilă și utopică, afirmându-și pretenția de a fi priviți ca reprezentanți ai unei științe.
Cursul evenimentelor după 1931 a pus în evidența cu claritate inadecvarea aspirației pure ca bază a stiinței politicii internaționale și a făcut posibilă pentru prima oară angajarea unei gândiri serioase și analitice asupra problemelor internaționale.
Sigur, de atunci lumea a evoluat, sistemul a cunoscut mutații de profunzime. Cu toate acestea însă, și astăzi distribuția rolurilor între actorii din viața internațională reflectă, în linii generale, distribuția de putere dintre ei.
O importanță pentru lucrarea de fața o are teoria transformării revoluționare a ordinii mondiale, elaborată de K. Marx, F. Engels si V. Lenin. Pentru această teorie sunt caracteristice abordarea de clasă a problemelor mondiale, analiza politicii externe a statului în corelare cu cea internă, clasificarea relațiilor internaționale în fiecare perioadă în funcție de regularitatea dezvoltării anumitor formațiuni economice și sociale, cercetarea factorilor subiectivi și obiectivi de distribuție a puterii. Considerând epoca de după 1917 perioada de trecere de la capitalism la socialism, marxiștii au elaborat o ipoteză despre procesul revoluționar mondial menită să lupte cu imperialismul. Potrivit lui Lenin, conținutul politicii externe a imperialismului este dominația mondială, în capitalism este inadmisibilă o altă bază, un alt principiu decât puterea.
Impactul gândirii asupra dorinței, care, în evoluția unei știinte, survine după năruirea primelor proiecte vizionare și marcheaza oficial sfârsitul perioadei utopice, este denumit în mod obișnuitrealism. Reprezentând o reacție împotriva viselor bazate pe simpla dorința ale perioadei inițiale, realismul este pe cale sa-și asume un rol critic și oarecum cinic. În domeniul gândirii, el pune accentul pe acceptarea faptelor și pe analiza cauzelor și consecințelor lor. În domeniul acțiunii, realismul tinde să accentueze puterea irezistibilă a forțelor existente și caracterul inevitabil al tendințelor prezente și să insiste asupra faptului că cea mai înaltă formă a întelepciunii constă în acceptarea și adaptarea la aceste forțe si tendințe. Utopia și realitatea sunt astfel două fațete ale științei politice.
Privit din unghiul relațiilor internaționale, realismul politic se întemeiază pe anarhia existentă în sistem, ca urmare a absenței unei autorități centrale și care face ca să fie în natura actorilor/statelor să caute să obțină cât mai multă putere. În consecință, fraza cheie a realismului politic este: "Dacă modul de comportare al statelor – așa cum s-a dovedit de la apariția lor până în prezent – nu poate fi reformat, el trebuie sa fie, pe cât posibil, controlat !"
Acest curent de gândire are rădăcini extrem de adânci și puternice. Printre cei ce l-au slujit de-a lungul timpului se număra: Tucidide, Machiavelli, Hobes, Carr (1939), Schwarzenberger (1939,1941), Wight (1946), ultimii trei în Marea Britanie, apoi Schuman (1933), Niehbur (1936,1959), Spykman (1942) si, desigur, Morgenthau (1948), în Statele Unite, pe fundalul rolului dominant obținut de SUA în politica internațională în perioada postbelică.
Considerând situația imperfectă în lume ca fiind rezultatul acțiunii forțelor naturii umane, "realiștii" invocau acceptarea acestor forțe. Potrivit lui Morgenthau, "principiile morale nu vor fi niciodată infaptuite în totalitate și trebuie să corespundă unul altuia prin balanța de interese temporar stabilă și rezolvarea mereu instabilă a conflictelor". Politica internațională este, în opinia realiștilor, lupta pentru putere și supremație începută de către statele suverane. Din lupta pentru putere reiese "determinismul politic" al proceselor mondiale.
Realiștii atribuiau o importanță considerabilă formării de scopuri si probleme în politica internațională, care sunt factorii care determină activitatea unui stat pe plan internațional, ce stimulează interacțiunea între state? Adepții acestei teorii consideră că dacă în politică se regasesc mereu interesele de importanța comună sau interesele de grup, în politica externa predomină interesele naționale. Din acest motiv, elaboararea conceptelor de interese naționale a avut la bază lucrarile adepților teoriei realiste. Interesul național este perceperea și reflecția în activitatea liderilor unui stat a necesităților fundamentale ale statului național. În categoria intereselor permanente intră securitatea națională (protejarea impotriva amenințărilor externe), interesele economice (menținerea relației cu partenerii, sporirea potențialului de export și a investițiilor în străinătate, protecția pieței interne), interesele de menținere a ordinii mondiale. Există interese care se supun altor interese sau apar concomitent. Subliniind importanța noțiunilor de interes național și interes de stat, trebuie menționat că între aceste două concepte există și anumite diferențe. În anumite condiții există posibiliatatea ca interesele naționale și cele de stat să nu coincidă.
Lupta pentru realizarea intereselor permite statului să ocupe o poziție în lume, direct proporționala cu puterea sa. "Politica internațională, ca și orice altă politică, este lupta pentru putere. Oricare ar fi scopurile absolute ale politicii internaționale, puterea va fi mereu scopul suprem" H. Morgenthau
Funcția realismului politic a fost, de la inceput, dublă: pe de o parte, se punea problema ințelegerii modului de comportare al statelor, ca principali actori ai sistemului internațional, pe de alta, cea a orientării propriului comportament în funcție de cel al altora. În practică, dihotomia dintre rolul explicativ si cel orientativ al realismului politic s-a dovedit dificil de menținut. Aceasta din cauză că puterea însăși, adică tocmai conceptul sau cheie, deși este indispensabila, este dificil de definit, mai ales în termenii valorizatori de bun și rău. În orice caz, însă, în acest dublu rol – explicativ și orientativ – teoria realismului politic are putini rivali în ce privește gradul de răspândire.
Teoriile "moderniste" create în contrabalanța cu teoriile realismului. În cadrul acestei teorii au aparut școli de analiză structurală și functională a politicii externe. Dacă realiștii analizau statele ca fiind unitați de sine-stătătoare, care iși definesc direcția politicii externe în funcție de interesele naționale, moderniștii percep statele ca fiind sisteme ce se supun influenței atât din interior cât și din exterior. H.Allison a descris factorii care acționează în formarea și implementarea procesului de politică externă. Acest fapt a delimitat trei direcții în politica externă: a) domeniul birocratic cu atenția sporită specificului funcționarii organizațiilor din acest domeniu; b) specificul luării deciziilor în domeniul politicii externe de către autoritațile statului; c) rolul elitelor și a grupurilor de interese în formarea politicii externe. Modernistii acordă o atenție sporită organizațiilor internaționale, corporațiilor transnaționale și altor subiecți ai relațiilor internaționale care influențeaza formarea politicii internaționale. Dacă din punct de vedere tradiționalist amenințarea cu forța este cea mai eficientă metodă de politică externă, adepții modernismului insistă pe stimularea sau diminuarea dezvoltării proceselor de interdependentă.
Introducerea termenului de "geopolitică' este legat de numele cercetătorului și a politicianului suedez Rudolf Kjellen (1846-1922). Geopolitica, în opinia lui Kjellen este "o știintă, care analizează statul ca un organism geografic sau ca un fenomen în spațiu". Parinții și adepții principali ai geopoliticii sunt: istoricianul american Al. Mahan, politicianul și geograful britanic H.Mackinder, cercetătorul american N. Spykman, cercetătorul german Karl Haushofer. În acestă teorie locul central în determinarea politicii internaționale îl ocupă poziția geografică a statului. Esența geopoliticii constă în promovarea criteriului teritorial.
În opinia lui H.Mackinder «Cel care conduce Europa de Est, conduce centrul Eurasiei; cine conduce centrul Eurasiei, conduce Europa, Asia și Africa, iar cel care conduce această parte a lumii, conduce lumea». Complexul insular (America, Australia, Oceania si Marea Britanie) este patria liberalismului.
Importanța pozitionării geografice a statelor pentru politica și soarta istorică a acestora poate fi considerată reală. Toate aceste aspecte au importanța în distribuirea resurselor statelor și în planificarea politicii externe.
Aspectul negativ al acestui model de relatii internaționale este primordialitatea unuia din componentele de reglare a politicii mondiale.
Termenul vine de la englezescul behaviour = comportare/comportament. În câmpul politicii, dacă aceasta este privită ca o activitate socială, prin acest termen se intelege: "comportamentul oamenilor în campul politic". Premisa de la care se pleacă este că, în ciuda imprevizibilității sale, comportamentul uman este, totuși, suficient de reglat, pentru a fi guvernat de anumite legi generale, a căror studiere formează acea stiință a comportamentului uman.
Ca și realismul, behaviorismul recunoaște existența unor instituții politice, numai că, în loc de a le studia pe acestea așa cum sunt – cum face realistul – este studiat comportamentul oamenilor în acele instituții, socotindu-le pe acestea ca fiind expresia grupării unor oameni în situații politice (atât timp cât, întradevăr, oamenii crează instituțiile, și nu invers). În felul acesta, actul guvernării – care reflectă esența politicii – este privit sub forma acțiunii și interacțiunii unor grupuri de oameni, ceea ce ne face să definim behaviorismul drept unul din unghiurile de investigare a fenomenului politic.
Originile acestei școli se află în similitudinea observată între acțiunile unor grupuri de oameni în situații politice și în alte situații. De pildă, specialistul american Charles Merrano declara în 1925 în fața Asociatiei Americane de Stiință Politică: "Într-o bună zi vom aborda lucrurile dintr-un alt unghi decat cel formal, așa cum alte științe au și început deja s-o faca, privind la COMPORTAMENTUL POLITIC ca la unul din subiecteleesențiale de cercetat. La urma urmelor, guvernarea nu consta numai din emiterea de documente ce conțin legi sau reguli, sau din structuri ce imbracă o anumită formă, ci se bazeaza pe modele de acțiune și tipuri de situații."
De aici se poate vedea foarte clar că, atunci cand vorbim de comportament politic, avem în vedere identificarea uniformitaților repetabile ale acțiunii politice și dezvoltarea generalizărilor despre acțiunea politică.
Cum era, probabil de așteptat, behaviorismul a intrat în coliziune cu realismul politic. Confruntarea – cunoscută în lumea știintifică de specialitate sub numele de "Marea Dezbatere" a luat forma unui "razboi" între doi adepți ai fiecăreia dintre aceste curente de gândire, care au scris fiecare câte un articol în apărarea propriei școli și de critică la adresa celeilalte școli (Hedley Bull, în 1966, "International Theory: The Case for a Classical Approach" și David Singer, în 1969, "The Incomplete Theorist: Insight without evidence").
De la bun început trebuie precizat că bazele neorealismului sunt similare cu cele ale Realismului politic. Astfel, la fel ca și în cazul realismului, unitațile cheie sunt statele (statele oras) care urmăresc să obțină putere (atât ca scop în sine, cat și ca mijloc pentru atingerea altor scopuri).
Deși realismul furnizează un cadru explicativ valabil de la Tucidide pana în zilele noastre, neorealiștilor li se pare că mai trebuie depus un efort până la transformarea sa, respectiv a acestui cadru explicativ, într-o teorie în adevaratul înțeles al cuvântului. Prin urmare, rezultă că neorealismul are atât rădăcini comune, cât și deosebiri marcate comparativ cu realismul politic.
Cel care și-a asumat sarcina punerii la punct a unei asemenea teorii a fost Kenneth Waltz, care, în 1979, a publicat lucrarea "Theory of International Politics". Drept urmare, concluzia lui Waltz este că există două tipuri fundamentale de teorii: cele reducționiste și cele sistemice. Primele – cele reducționiste – pleacă de la premisa că "întregul se compune din cunoașterea atributelor și interacțiunea părtilor" iar cele sistemice, de la corelarea celor două planuri, respectiv al întregului și al componentelor.
Ca urmare, el pune la punct o teorie, ale cărei trăsături sunt: o analiză a structurilor politice, urmată de o analiză a echilibrului puterii, ca temă centrală a realismului politic.. Astfel, în ce le priveste pe primele, respective structurile politice, autorul pleacă de la dihotomia existentă între caracterul ierarhic și centralizat al sistemelor interne, și cel descentralizat și anarhic al celor externe, definind problema principala ca fiind cea referitoare la cum să construiesti o ordine fără elementul care trebuie să producă ordinea și fără efecte organizaționale (plecând totuși de la valabilitatea premisei că există o anumită ordine până și în dezordine).
În ce privește caracterul unităților sistemului, acestea sunt fie statele, fie alți actori, cu precizarea -realistă – ca sistemul nu depinde practic de toti actorii, ci numai de cei mai importanți. Waltz face precizarea că, sub raport economic, statul-național încetează să mai constituie entitatea fundamentală, respectiv actorul principal, pregătind astfel terenul pentru abordarea transnațională a sistemului internațional. Ca urmare, el definește politica națională ca fiind interacțiunea unor unități diferite cu funcții specifice, iar politica internatională ca fiind interacțiunea unor unitati similare ce iși dublează reciproc funcțiile. În concluzie, el demonstrează că în sistemul internațional, diferențierea nu este dată atât de mult de tipul de funcție – acesta tinzând sa fie similar – ci de pondere, respectiv de distribuția puterii în cadrul sau. Rezultă, deci, valabilitatea ambelor premise teoretice de la care a plecat, respectiv atât privitoare la teoriile reducționiste, care subliniază influența unităților asupra întregului, cât și a celor sistemice, care o subliniază pe cea a întregului asupra unităților.
În ce priveste analiza echilibrului puterii, și el este de părere că, prin cuplarea posibilitaților de violentă internă cu cele de violență externă, războiul poate izbucni oricând. El susține că ar exista o anumită "diviziune a muncii" între procesele externe și cele interne, în sensul că, dacă în cazul primelor vorbim de adâncirea interdependențelor, în cel de-al doilea, avem de-a face cu adâncirea integrării. Sau, cu alte cuvinte, dacă la o extrema întâlnim anarhia (al cărei principiu suveran îl constituie auto-ajutorarea, prețul libertații fiind însa insecuritatea), la cealalta întalnim ierarhia. O asemenea situație face necesară acomodarea reciprocă, atât la nivelul structurilor, cât și al strategiilor.
Autorul face unele precizări inclusiv la modul în care trebuie "construită" o teorie. Astfel, el pleacă de la premisa că politica internatională este un domeniu distinct. Apoi iși propune descoperirea unor regularitați cu valoare de lege, pe care, în final, își propune să le explice. Principalele cerințe ale unui asemenea efort teoretic ar fi:
faptul că o teorie conține cel puțin o supoziție teoretică, ce nu este factuală;
faptul că teoriile trebuie evaluate în termenii a ceea ce iși propun să explice; și
faptul că ele nu sunt responsabile pentru existența particularităților.
Faptul că aveam de-a face tot cu realismul politic, însă sub o formă nouă, mult mai elaborată, care încorporează avansurile știintifice realizate între timp în domeniul analizei relațiilor internaționale, deci de neo-realism, îl demonstreaza cel mai bine principalele concluzii la care ajunge Kenneth Waltz:
valoarea puterii ca mijloc de menținere a autonomiei în fața forței altora;
proporționalitatea între amploarea puterii și multiplicarea opțiunilor;
libertatea de acțiune mai mare a celor mai puternici în raport cu cei mai puțin puternici decat ei;
• miza mare pe care o acordă marile puteri menținerii sistemului (ajutorul acordat de SUA Rusiei în actualele condiții).
3. Politica externă și Dreptul Internațional
Dreptul Internațional joacă un rol special în relațiile internaționale. În procesul formării politicii externe statele se confruntă cu probleme care apar în urma interacțiunii pe plan mondial. Instrumentul de reglementare al acestor relații este dreptul internațional. În realitate, nu toate respectă întru totul principiile de bază și normele dreptului internațional, justificându-și acțiunile prin trimiterea la "interesul național", considerând că dreptul internațional, fiind instrument de reglementare al relatiilor internaționale, are un rol de subordonare în crearea politicii externe. De aici apare problema corelării politicii externe și a dreptului internațional, problemă ce are un aspect atât științific cât și practic.
În situația actuală când existam într-o lume interconectată și interdependentă nu putem evita importanță influenței dreptului internațional în relațiile internaționale. În diferite perioade ale istoriei dreptul internațional a jucat un rol decisiv în politica externă și în diplomația statelor. Este imposibilă prezentarea dreptului internațional separat de politica externă, diplomație și sistemul de relații internaționale.
Există o simbioză organică între politica externă, diplomație și drept internațional. Diferiți autori au tratat această problemă în mai multe lucrări, ajungând la concluzia, că politica externă, stabilește interesul extern al unui stat și fixează strategia de realizare a acesteia; diplomația este chemată să aplice această politică să o promoveze, folosind metode specifice bazate pe normele dreptului internațional.
Politica externă a unui stat determină caracterul diplomației; o politică externă deschisă solicită o diplomație deschisă și în continuare la așa constatare se poate afirma, că o politică externă cu orientare preventivă va necesita și va genera o diplomație preventivă. Altfel zis diplomația preventivă funcționează în cazul cînd este concepută în politica externă a statelor și la răndul său servește ca mijloc de realizare a acestei politici. Eficacitatea diplomației și formelor activității diplomatice depinde de aceia cum sînt formulate scopurile și sarcinile politicii externe, și deasemenea cu cît succes acestea se realizează în practică. Dreptul internațional este: "un ansamblu de principii și norme care reglementează relațiile dintre state și alte subiecte de drept internațional" .
Dreptul internațional, politica externă și diplomația – sunt domenii care se intrepătrund în multe aspecte. Din acest motiv, studierea unuia dintre aceste domenii separat este imposibilă. Politica fiecărui stat se împarte în funcție de domeniile de aplicare în politica internă și politica externă, însa ambele politici au o baza sociala și economică unica. Politica externă a statului este realizată în cadrul sistemului internațional, unde interactionează cu politica externă a altor state și organizații internaționale. Comportamentul pe plan extern al unui stat nu este condiționat doar de factorii interni, ci și de starea sistemului internațional, care, pe de o parte condiționează politica externă, iar pe cealaltă parte oferă posibilități pentru acțiuni de politică externă. Politica externă este o noțiune complexă. Aceasta include directia pe plan mondial a statului, doctrinele de politica externă, conceptele si strategiile, organele cu funcții de realizare și implementare a politicii externe, și, cel mai important – activitatea și comportamentul de politică externă a statului. Anume în acest proces de activitate de politică externă se realizează normele de drept internațional.
Problema corelării interacțiunii între dreptul internațional și politica externă este în fond, problema corelării politicii și a dreptului în sistemul internațional. Întrucât dreptul internațional funcționează în cadrul sistemului internațional, și tot în acest sistem este realizată politica externă a statului, corelarea acestor elemente este una esentiala.În realitate, toate normele internaționale au un caracter nu doar juridic, ci și unul politic. Juristul francez M. Virali, vorbind despre corelarea politicii externe cu dreptul internațional, spunea " toate convențiile, toate disputele de caracter juridic, au o esență politică și invers" . Autorul american L.Henkin subliniază că : "toate normele și obligațiile sunt la bază politice, respectarea acestora, și incalcărea conștientă – sunt acte politice, acte de politică externă". Într-adevar, respectarea și încalcarea normelor de drept internațional sunt exprimate în acțiuni de politică externa, iar hotărârile respective ale statelor sunt hotărâri de politică externă. În rezultatul interacțiunii politicii externe a statelor sunt stabilite relațiile internaționale și politice, care necesită o reglementare adecvata, de caracter politic. Dacă toate procesele juridice au în cadrul sistemului internațional o bază politică, nu tot ce este politic este și juridic, prin urmare nu orice acțiune de politică externă prezintă un comportament internațional de drept.
Analizând problema corelarii politicii externe cu dreptul internațional apare întebarea care dintre acestea primează, este politica externă superioară dreptului internațional sau invers?
Dreptul internațional are acțiune asupra relațiilor pe care le reglementează. Această actiune se realizează prin metoda normativă de acțiune asupra subiecților de drept internațional.
Principiile și normele de drept internațional definesc drepturile și obligațiile statelor și a altor subiecți de drept internațional. De aici rezultă două tipuri de relații între politica externă, diplomație și drept internațional:
în ceea ce privește obligațiile statelor, dreptul internațional este o limitare în politica externă și în diplomația statelor
în ceea ce privește drepturile, dreptul internațional este metoda și suportul de realizare a politicii externe și a diplomației.
Dreptul internațional contemporan este dreptul co-existenței pașnice. Prin acest aspect este caracterizat impactul dreptului internațional asupra relațiilor internaționale, asupra politicii externe și a diplomației .
Posibilitatea limitării/sancționării statelor pentru a respecta normele internaționale este una din particularitațile dreptului internațional. Eficiența acțiunii dreptului internațional în politica externă a statelor este hotărâtă de balanta de putere pe arena mondială.
În lumea actuală, există situații în care statele folosesc forța pentru a-și rezolva problemele de politică externă. Acest tip de comportament întalnit în doctrina de realism politic, se diferentiaza prin ideea că "în problemele de politică externă, scopul trebuie atins cu orice preț, indiferent de principii și morală."(H. Morgenthau).
Faptul că statele tind să respecte normele de drept internațional în realizarea politicii externe și a diplomației, este incontestabil. Dreptul internațional nu este doar un factor juridic, ci și politic și moral.
Statele acceptă faptul că, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le reglementa comportamentul în raporturile cu alte state și entități internaționale. Atunci când apar state noi în societatea internațională nu este nevoie de o declarație de acceptare a dreptului internațional public din partea acestora. Dreptul internațional în vigoare, în momentul apariției lor, le este – în principiu – opozabil. Se admite, însă, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor cutume internaționale, precum și de a iniția noi reguli cutumiare.
Realizarea acordului de vointă al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obține în mod automat. Procedura de încheiere a tratatelor are un caracter complex si nu sunt excluse presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele în negocieri.
O mare parte din domeniile de interacțiune între state sunt reglementate de dreptul internațional. Exista totusi un „domeniu rezervat", o zonă în care statelor li se acorda o largă libertate de acțiune, acest domeniu aparținând competenței lor naționale exclusive și care include: alegerea formei de stat, organizarea politică internă, organizarea administrativ teritorială, apărarea și securitatea naționala. În acest domeniu nu este admisă nici o intervenție exterioară, în numele necesitații respectării dreptului internațional public. Problema respectării drepturilor fundamentale ale omului în plan intern, considerată în dreptul internațional tradițional ca apartinând domeniului rezervat al statului, face parte – în prezent – din domeniul cooperării internaționale.
Fiecare stat care participă la crearea de norme de drept internațional tinde spre consolidarea poziției sale pe plan mondial. Normele de drept internațional trebuie să reflecte la maxim programele de politica externă a respectivului stat. Alfel spus, fiecare stat are drept scop ca principiile de drept pe care le promovează sa fie acceptate de către ceilalti subiecți de drept internațional în formă de norme de drept internațional. Dreptul internațional formulează drepturile și obligațiile statelor. În politica externă a statelor, fiecare participant are dreptul să recurgă la dreptul internațional pentru a-și apăra sau promova interesele.
Acest fapt nu înseamnă că dreptul internațional poate fi instrument de implementare a oricărei politici. Normele de drept international pot fi folosite în calitate de instrument de realizare a politicii externe în cadrul limitelor formulate de către state în cadrul convențiilor și a tratatelor.
În perioada "Razboiului Rece " SUA si URSS și-au efectuat politica « din poziția puterii », au controlat lupta pentru înarmare nucleară pentru a crea o balanță de putere pe plan mondial. Acest tip de politica era în contravenție cu normele și principiile de drept internațional.
În perioada lui Gorbaciov, URSS și SUA au semnat convenții ce stipulau lichidarea treptata a armamentului nuclear, acest fapt denotă modificări radicale în conceptele de politică externă a celor două state, și începutul modificărilor în sistemul de relații internaționale.
Aceste procese legate de creșterea rolului social și a importanței dreptului internațional formulează noi probleme. Considerând că dreptul internațional actual are drept scop existența pasnică a statelor, duce la concluzia că dreptul internațional este prioritar în formularea politicii externe, este o expresie normativă a intereselor tuturor statelor.
Dreptul internațional poate fi baza unei politici, principiile căreia corespund cu cele ale dreptului internațional. Astfel de politică este politica de soluționare a problemelor mondiale, consolidarea păcii și a securitătii, respectarea normelor și a principiilor de drept internațional.
Dreptul internațional este sistemul de norme si principii, de obligații și drepturi ale statelor pe de o parte, și pe cealalta parte cadrul de desfășurare (limitat) a politicii externe a statelor. Sunt cele două aspecte ale aceluiasi fenomen. Dublul rol de reglementare si de cadru al dreptului internațional reflectă realitatea.
Un stat aparte nu poate introduce o norma nouă de drept internațional. Modificările acestor norme nu pot fi efectuate unilateral, ci doar cu acordul celorlalte state.
Normele de drept internațional au un conținut care pe parcursul relațiilor internaționale pot fi modificate pe baza unor acorduri sau prin metoda simplă. Astfel de modificări necesită acordul statelor participante.
Statele pot folosi dreptul internațional în calitate de instrument de politică externă, acest fapt nu înseamnă că dreptul internațional se contopeste cu politica externă. Contopirea dreptului internațional cu politica duce la negarea caracterului normativ al dreptului internațional.
Rolul negativ al dreptului internațional constă în justificarea acțiunilor de politică externă a unor state. Politica folosirii puterii trebuie înlocuită cu politica ce va respecta normele de drept internațional. Normele de drept internațional sunt exprimarea comportamentului de politică externă a statelor. Realizarea supremației dreptului asupra politicii răspunde intereselor tuturor statelor și a popoarelor întrucât dreptul internațional reflectă interesele comune ale statelor.
Următorul aspect al influenței dreptului internațional asupra politicii externe este reglementarea internaționala a activitătii diplomatice și consulare. Reglementare ce presupune implicarea unui numar mare de instituții de drept internațional. În primul rând este vorba despre dreptul diplomatic care reglementează activitatea reprezentanțelor diplomatice, formele și metodele de acreditare, limitele și condițiile activitații, rangul reprezentanților și statutul personalului diplomatic.
Dreptul diplomatic reglementează normele și instituțiile dreptului internațional care, la randul lor, definesc starea de drept a organelor de stat competente în politica externă. Conceptul de drept diplomatic a cunoscut o răspândire în literatura vest-europeană. Dreptul diplomatic este un sistem de norme rezultate din acordul subiecților de drept internațional care exprimă dorința poporului, a claselor dominante, a subiecților de drept internațional care participă și interacționeaza în relațiile internaționale, și reglementeaza statutul și funcțiile organelor oficiale de interacțiune a acestor subiecți în scopul consolidării ordinii mondiale și a co-existentei pașnice a statelor.
Obiectul dreptului diplomatic îl constituie activitatea diplomatică, activitatea organelor oficiale abilitate în formularea și efectuarea politicii externe, reglementarea de drept a activităților ce țin de activitatea de politică externă.
În 1949 comisia pentru drept internațional a ONU, în prima sesiune, a stabilit problemele statutului diplomatic și consular. În anul 1958 , Comisia a înființat un proiect cu privire la relațiile diplomatice și consulare, care a fost baza Convenției privind relațiile diplomatice. Viena 1961. În același an, 1961, comisia a elaborat un proiect privind relațiile consulare și imunitatile consulare. Acest proiect a luat forma Convenției privind relațiile și imunitațile consulare și a fost formulată la Viena în 1963.
Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 este documentul de bază care reglementează activitatea diplomatica a subiectelor de drept internațional.
Pâna în 1961 au fost adoptate : Convenția de la Caracas (1911) privind funcțiile consulare; Convenția de la Havana (1928) cu privire la agenții consulari; Convenția generală a ONU privind imunitațile și privilegiile; Convenția privind privilegiile și imunitațile organismelor specializate și reglementarea conferințelor internaționale (1947).
Pe lângă acestea, problemele de drept internațional sunt stipulate în tratatele bilaterale/multilaterale, în convenții consultative, tratate comerciale, convenții privind inființarea de reprezentanțe diplomatice, reglementarea organizațiilor și conferințelor internaționale.
În cazul în care în practica statelor apar întrebari privind situația reprezentanțelor diplomatice, reprezentanțelor în cadrul organizațiilor internaționale, delegațiilor în cadrul întâlnirilor și conferințelor internaționale, a drepturilor și a obligațiilor personalului diplomatic se face referire în primul rând la covențiile sau tratatele multilaterale în vigoare care reglementează regimul acestora.
Esența regimului activitătii diplomatice constă în necesitatea obiectivă de dezvoltare a națiunii, a dezvoltării de relații cu alte state, a efectuarii eficiente a funcțiilor organelor competente pentru realizarea politicii externe.
Relațiile cu alte state și organizații cuprind relații de ordin politic, economic și de drept. Pentru a stabili relații diplomatice sunt necesare condiții politice și de drept corespunzătoare. Recunoasterea diplomatică este un act diplomatic care nu necesită doar constatarea de facto, a existenței pe arena mondială a statului suveran, ci și a pregătirii de a inființa relații oficiale cu obiectul recunoscut oficial pe baza normelor internaționale.
Recunoașterea suveranității nu impune stabilirea de relații diplomatice. Pentru aceasta sunt necesare condiții politice și de drept. Recunoasterea și stabilirea relațiilor diplomatice nu survin automat, ci se stabilesc în cadrul actelor formale sau în urma factorilor concludenți. În ceea ce privește statele suverane care există de mult timp pe arena internațională, nu mai este vorba de recunoastere a acelor state, iar stabilirea de relații diplomatice se face în urma acordului bilateral între aceste state. Convenția de la Viena privind activitatea diplomatică stipulează că :" Stabilirea de relații diplomatice între state și inființarea reprezentanțelor diplomatice se stabilește prin acord reciproc" .
Dreptul internațional reglementeaza, de asemenea, forma actelor oficiale, prin intermediul cărora sunt efectuate relațiile diplomatice între state cu toate detaliile necesare (formă, conținut, limbă, ratificare, etc). Pe lângă actele oficiale de relații diplomatice mai exista note, scrisori, adresări, memorandumuri, etc. Semnificația juridică a acestor acte este stabilită de dreptul internațional.
Dreptul internațional reglementează formele, funcțiile și activitățile organizațiilor internaționale. Aceste organizații nu sunt organe de putere supranaționala, ci organe de cooperare internaționala, normele care reglementează activitatea sunt în primul rând normele ONU care nu presupun impunerea voinței statelor, ci cooperare pe bază de acord între state.
CAPITOLUL II
POLITICA EXTERNA A FEDERAȚIEI RUSE
1. Mandatul Putin – o noua orientare în politica externă a Federației Ruse
La începutul primului său mandat, președintele Putin s-a confruntat cu dilema de a realiza că Rusia este un stat slăbit amenințat de scăderea poziției sale pe plan internațional și , pe de altă parte, administrația Putin a trebuit să contureze cadrul de dezvoltare economica care va permite Moscovei să joace rolul de actor puternic pe plan mondial. Fiind un politician pragmatic, Putin a găsit soluția din acest dublu-impas prin strategia geopolitică ( politica energetică) combinată cu ponderarea relațiilor cu actorii principali. Combinarea factorilor geopolitici și a celor geoeconomici în diplomația rusa a dus la o abordare denumită de comentatori "neo-realism". Prin esență acest neo-realism implică recunoasterea condiției șubrede a Rusiei la inceputul secolului, condiție care impiedică capacitatea de influență a Rusiei în politica internaționala. Acest fapt, însa, nu implica renunțarea la statutul de putere mondiala. Mai degrabă, reprezintă încercarea de a face legatura între resursele de care dispune țara și ambițiile sale actuale.
1.1 Noua strategie de politică externă a federației Ruse
Noua strategie internaționala a Rusiei se bazează pe concluziile facute dupa o serie de esecuri din anii '90.
Dmitrii Trenin, expert de la Moscova, a concluzionat lecțiile invatate de Rusia dupa cum urmează:
relațiile internaționale continua sa fie dominate de catre puterea politica, care în secolul 21 este o simbioză între geopolitica, geo-economica și o importantă în continuare a capabilităților militare;
ideea Rusiei naționale trebuie formulată astfel încât să asigure competitivitatea tării pe piața globala și sa sporeasca influența internaționala;
pașii unilaterali în interesul comunității internaționale nu aduc rezultate palpabile Rusiei, promisiunile de parteneriat în viitor trebuie sa fie indeplinite;
confruntarea cu SUA este periculoasa și nu va servi intereselor Rusiei, o relație simetrica este imposibila din cauza ca rolul de partener junior nu este convenabil Moscovei;
integrarea instituționala în Europa este o intrebare de viitor, în timp ce extinderea UE este o provocare pentru Rusia;
-rolul NATO în securitatea internaționala are în general, tendința de reducere, bazele SUA în Europa de Sud-Est prezintă un element de risc pentru Rusia;
-China nu va fi partenerul junior al Rusiei, China reprezintă un actor independent în crestere în relațiile internaționale;
În încercarea de a reconcilia diverse ideologii sub auspiciul "puterii suverane", presedintele Rusiei a anunțat ca pragmatismul va fi principiul de baza al politicii externe. Cu toate acestea, pragmatismul proclamat de administrația actuala este diferit drastic de pragmatismul lui Primakov, care a pus mai mult accent pe divergentele între Rusia și Vest. În acest context Presedintele Putin a declarat :" trebuie sa învațam sa ne aparam interesele într-o maniera ferma, dar sa nu provocam confruntare".
Rusia se pare ca a depașit eterna problema: Est sau Vest? În schimb, Rusia sub conducerea actuala aspira la statutul de 'putere suverana", care fara sa fie subordonată strategic unei altei entități politice mai mari, participa la asumarea responsabilității pentru securitatea și responsabilitatea internaționala. În această privintă, în conceptul de politica externă din 2000 este subliniat ca :" în calitate de putere mondiala, situată între doua continente, Rusia trebuie sa rețina: libertatea de a crea și de a implementa politica interna și ce externă; statutul său avantajos de stat Euro-Asiatic și de cea mai mare țara a CSI; independența poziției și a activității Rusiei în organizațiile internaționale".
Ideea unei politici orientate spre Vest sau spre Orient a fost respinsa. În schimb, Putin considera "ca nu trebuie sa existe preferinte între Vest sau Est. Realitatea este ca puterea generată de poziția geopolitica a Rusiei are interese naționale peste tot".
Ministrul de externe a Rusiei, Serghei Lavrov, mentionează ca din punctul de vedere al interesului național, atat vectorul Vestic cat și cel Estic este autonom, fiecare avand o valoare independenta în strategia internaționala a Moscovei.
O astfel de interpretare pragmatica a conceptului de politica externă este baza orientării multi-vectoriale în politica externă a Rusiei.
2. Realismul Rusiei la inceputul secolul XXI
Igor Ivanov, fostul ministru de externe comenta realismul lui Putin prin înțelegerea și evaluarea situației internaționale, și o percepere realistă a posibilităților Rusiei. Interpretand tendintele Rusiei, Igor Ivanov explica, ca Rusia are nevoie de crestere a eficientei cu care iși promovează interesele pe arena mondiala. În termeni reali, acest pragmatism înseamnă auto-restricție și concentrare pe resurse. În alte cuvinte, "noul realism" al Rusiei este o diversificare a instrumentelor de politica externă și folosirea eficientă a acestora pentru realizarea ambițiilor actuale. Acceptarea acestui concept a adus schimbari considerabile în procesul de luare a deciziilor de politica externă la Moscova. În consecintă politica externă a lui Putin, a devenit o politica personalizată. În același timp, preocuparea pentru cresterea economica a Rusiei a dus la consolidarea aspectelor de ordine economica în politica externă a tării.
În organizarea politicii externe, Putin a jucat un rol dominant, fiind susținut de opinia publica. Asistat de întregul aparat administrativ birocratic, Putin a reușit impunerea unui control riguros în coordonarea politicii externe. Un cerc restrans de oficiali inițiază politica externă a Rusiei. Efectul colateral a politicii externe personalizate a fost eliminarea afacerilor externe din lupta interna între partidele politice. Într-un mod pragmatic, presedintele Putin a stabilit relații stranse cu oficialii actorilor importanți.
Abordarea realistă a administrației curente este reflectată și în cresterea componentei economice în politica externă a Rusiei. Exercitand un control asupra rezervelor naturale, guvernul de la Moscova a dat prioritate sectorului energetic în agenda politicii externe. Resursele strategice au constituit garanția modernizării economice și un instrument prin care Rusia se poate impune pe plan internațional. Renumitul caz Yukos, și preluarea Sibnefti-ului de catre Gazprom de anul trecut sunt argumente în acest sens.
3. Politica energetica – instrument in politica externa a Federatiei Ruse
Situația instabila din Orientul Mijlociu și cererea în crestere pentru resurse energetice crează premiza pentru Rusia de a juca rolul de furnizor global de energie. Inițiativele politice în acest domeniu asigura nu doar integrarea Rusiei în economia mondiala, dar și conturarea de imagine de 'putere energetica" – un atribut adițional de conexiune a Moscovei cu centrele de putere din sistemul internațional. Rusia negociază cu UE, cu Japonia și China ( în proiectul Siberian), cu Iran-ul. Folosind conexiunile Moscovei cu regimul Saddam, compania Lukoil a semnat numeroase contracte ( înainte de razboi) în Irak ( contractele înca nu au fost recunoscute de guvernul nou de la Bagdad). Rusia și Arabia Saudită au decis sa coopereze în domeniul petrolier și al gazelor naturale în scopul dezvoltării de proiecte pe teritoriul ambelor tări. În ciuda multiplelor inițiative geo-economice, politica externă a Rusiei s-a manifestat cel mai vizibil în spațiul CSI. Din 2000 s-au încheiat multe contracte favorabile Rusiei (inclusiv preluari – Cazul Belarus). Aceasta permite Moscovei pastrarea unui cvasi-monopol în producția și transportul de energie și încurajază folosirea energiei ca instrument pentru instaurarea hegemoniei regionale.
În Asia Centrala, Gazprom-ul are rolul de lider în promovarea intereselor Rusiei și în propagarea puterii tării în regiune, prin semnarea de contracte pe termen lung pentru furnizarea de gaze prin reteaua proprie de transportare a acestora. Trei state (Kazakhstan, Uzbekistan și Turkmenistan) vor exporta gazele naturale pana în 2010-2015 exclusiv prin reteaua de conducte din proprietatea Rusiei.
În negocierea de acorduri, Rusia a reușit crearea unui cartel de producatori din CSI în care ocupa poziția dominantă. Astfel, Moscova va fi în stare sa exercite controlul asupra exportului de gaze din Asia Centrala, sa stabileasca liber pretul pentru gaze statelor CSI și va exercita influența asupra evoluției republicilor ex-sovietice. Companiile petroliere din Rusia și-au crescut activitatea în Asia Centrala, Kazakhstan-ul devenind de maxim interes. Numai compania Lukoil a investit aproximativ 1 miliard de dolari în exploatarea gazelor și a petroluluidin Kazakhstan. Înafara de aceste investiții, Moscova doreste sa canalizeze distribuția de petrol din Kazakhstan pe reteaua prorie de conducte.
Urm#nd același scenariu, Rusia a fost în stare sa realizeze controlul asupra întregului sector energetic al Armeniei. În conformitate cu schema datoriilor fată de Rusia pentru anul 2003, autoritățile armene au cedat controlul a patru din cinci unități a Centralei Termice Razdan și au oferit pachetul de control al monopolului Armrosgazprom Gazpromulu și Iterei (holding privat rusesc), care dețin respectiv cate 45 și 10 procente. În aceste circumstante, Rusia deține controlul asupra furnizării de electricitate asupra Armeniei și a Georgiei ( inclusiv o parte din Iran). În același timp, guvernul rus a fost în stare sa blocheze furnizarea în viitor a gazelor din Iran catre Ucraina și catre consumatorii Europeni. Piața energetica a Georgiei a fost penetrată de monopolurile rusesti. RAO UES a obținut 20 de procente din producția de electricitate a Georgiei și 35 de procente din sistemul de distribuție. Mai mult, Gazprom intenționează sa participe în privatizarea retelei de conducte din Georgia. Moscova a primit o critica dura în 2004 și 2006 pentru "razboiul gazelor" cu Ucraina și Belarus. Deoarece atat Ucraina cat și Belarusul sunt rute de tranzit ale gazelor rusesti catre pietele din Vest, scopul Kremlinului a fost de a prelua controlul asupra sistemului de distribuție și de a lua Kievului și Minskului acest instrument de negociere.
În decembrie 2005, dupa cateva încercari care nu au avut succes, Rusia a obținut controlul asupra secției belaruse a retelei Yamal-Europe, care livrează aproximativ 10 procente din exportul de gaze catre Europa. Aceasta afacere a fost încheiată în schimbul unui pret preferențial la gaze. În încercarea de a obține controlul asupra întregului sistem de distribuție a gazelor, în martie 2006, guvernul Rusiei a anunțat intenția de a tripla pretul gazelor pentru Belarus. Încercarea de a proceda la fel cu Ucraina a generat o dispută internaționala. Acoperit din greu de media internaționala, "razboiul gazelor" dintre Rusia și Ucraina are o serie de motivații politice, economice și chiar militare. Una din motivațiile economice este dorința Gazpromului de a controla minim 50 % din conductele de gaze ale Ucrainei. Anuntand o crestere semnificativa pentru pretul gazelor în decembrie 2005, seful Gazprom a insinuat o eventuala negociere asupra dreptului de proprietate în cazul retelei de distribuție de gaze din Ucraina.
Pe langa motivațiile economice, "razboiul gazelor" între Moscova și Kiev are motivații politice semnificative. Vazuta într-un context strategic larg, disputa gazelor a demonstrat capacitatea Moscovei de a exercita influența politica și economica asupra vecinilor sai. În timp ce orientarea democratica a Ucrainei este ireversibila, administrația de la Moscova a demonstrat înclinația sa pentru a schimba orientarea pro-Atlantica a Ucrainei.
Un instrument relativ nou al politicii externe de la Moscova a devenit aplicarea sancțiunilor impotriva statelor ex-sovietice. Ironic, prima victima a sancționarii economice a devenit Abkhazia. În 2004, Kremlinul a condiționat accesul fructelor din Abkhazia pe piața Rusiei. Creandu-se un precedent, acesta a fost folosit și în cazul Moldovei, Ucrainei, Georgiei.
În concluze, componența economica în Politica Externă a Federației Ruse sub conducerea lui Putin a marit importanța implicarii "instrumentului energetic" în încercarea de a echilibra relațiile tării cu marile puteri.
CAPITOLUL III
FEDERATIA RUSĂ ȘI SUBIECȚII INTERNAȚIONALI
1 Relatiile Federației Ruse cu Uniunea Europeană
Federația Rusă este, din punct de vedere cultural, o țara europeană, însa, din punct de vedere geopolitic este o tară eurasiatică. Există multe țări europene cu vocație internațională intercontinentală, (de exemplu, Spania are relații privilegiate cu țările Americii Latine, Franța are relații speciale cu tările din nordul și centrul Africii, Marea Britanie păstrează legături apropiate cu țările din Commonwealth și cu Statele Unite). Rusia este și ea o țara europeană cu anumite interese specifice și relații speciale cu alte părti ale lumii (Asia Centrală, Caucaz, Extremul Orient).
Uniunea Sovietică a fost o entitate care încerca să depăseasca nivelul continental, dar care a eșuat lamentabil. Rusia este moștenitoarea directă a Uniunii Sovietice, însă rolul său actual nu este la fel de important, deși, la nivel economic păstrează un rol regional sau transregional considerabil. Rusia va fi întotdeauna o punte între Europa și Asia; ea va absorbi valorile europene, dar va dezvolta și un model politic și economic propriu. Din punct de vedere demografic și cultural, însă, Rusia rămâne un stat european.
Dezvoltarea modelului social european la sfârsitul secolului XX constituie o versiune aparte a capitalismului, diferită de modelul american, caracterizat de inegalităti mai mari. Pentru Rusia, modelul european este mai familiar și mai atractiv decât alte modele capitaliste postindustriale. Viitorul dezvoltării economice și sociale în Rusia va fi bazat pe modelul european. Alegerea acestui model a fost o decizie conștientă, ca dovadă a „europenismului".
Odata cu Mihail Gorbaceov, Comunitatea Europeană a început construcția politicii est-europene, baza căreia a fost Consiliul de Ajutor Reciproc. Începand cu 1988, după semnarea Convenției dintre CEE și Consiliul pentru ajutor reciproc, URSS a avut posibilitatea să depasească limitele comerciale și să normalizeze relațiile economice cu CEE. La 19 decembrie 1989, URSS a semnat Convenția pentru Cooperare și Comert cu CEE. Această convenție presupunea termenii în care URSS trebuia să diminueze treptat barierile cantitative pentru export (excepție făcând produsele textile, cărbunele și otelul). În 1989, Consiliul European a decis sprijinirea reformelor politice și economice în țările Europei Centrale în cadrul programului PHARE. Rusia, celelalte state foste URSS și Mongolia au beneficiat de programul PHARE și de programul TACIS. Relația între CE și Rusia s-a materializat și prin asistenta financiară oferită de Banca Europeană pentru Investiții și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare.
Pe lângă aceste măsuri economice, a fost implementat și programul de cooperare în invațământul superior TEMPUS.
Destrămarea structurilor comuniste, destrămarea Consiliului pentru ajutor reciproc, a Tratatului de la Varșovia în 1991, si, în final, a URSS-ului la sfârsitul anului 1991, au conturat o nouă politică a CE în abordarea Rusiei.
Primul Acord pentru Parteneriat și Cooperare a fost semnat cu Federatia Rusă la 1 decembrie 1997. Acordul fusese semnat inițial în 1994, dar intrarea acestuia în vigoare a întârziat din cauza conflictului din Cecenia. Acest acord prevedea măsuri mai ample de liberalizare a comerțului. O noutate care trebuie menționată în privință acestui acord, este capitolul referitor la dialogul politic de structură. Acest dialog presupune existența unui forum în cadrul căruia Federația Rusă și Uniunea Europeană vor putea dezbate problemele de interes pentru ambele părți. În mare parte aceste probleme cuprindeau aspecte de securitate.
Începând cu Tratatul de la Amsterdam din mai 1999, Uniunea Europeană a oferit un instrument nou care consolidează Politica Externă de Securitate Comuna și anume Strategia Comună de Securitate. În această Strategie Comuna este prevazută o cooperare strânsa cu Federația Rusă în soluționarea problemelor ce amenință continentul European.
La începutul anilor '90, Moscova era îngrijorată de expansiunea NATO, dar UE începea să fie vazută ca un factor stabilizator la vestul frontierelor. Dezvoltarea relațiilor dintre UE și Rusia este esențială pentru securitatea continentului european. Proiectul Spațiului Economic Comun European (2002-2003) presupunea dezvoltarea unei zone de comerț liber între UE și Rusia, după recunoașterea celei din urmă ca economie de piața funcțională în 2003. Sfera cooperării a fost extinsă dupa 11 Septembrie, mai ales în domeniul securității. Rusia nu este inclusă în Politica de Vecinatate a UE (ca alte state ex-sovietice), însă are o relație specială cu UE. La Conferința de la St. Petersburg, din 2003, s-a stabilit formarea unui spațiu de cooperare comun, în domeniile economiei, securității externe, justiției și culturii. La summit-ul de la Moscova, din 2004, s-a ajuns la un acord privind un plan de parcurs (roadmap) în vederea realizării spațiului comun pe cele patru dimensiuni mai sus pomenite. Summit-ul de la Londra, din octombrie 2005, a evaluat stadiul de realizare a planului de parcurs, trecându-se de la înțelegerile tactice la cooperarea strategică.
În plan internațional, atât Rusia cât și Uniunea Europeana promovează multilateralismul și diplomația preventivă, în cadrul oferit de Consiliul de Securitate al ONU. Multilateralismul este considerat o expresie a multipolarismului ce caracterizează sistemul internațional în prezent. Totuși, relația dintre Rusia și UE este caracterizată de un parteneriat strategic în termeni neclari. UE încearca să integreze Rusia în sfera sa economică, însă nu și în cea politică. Esecul adoptării Constituției Europene a dus la o reconfigurare a intereselor din regiune. Rusia are un puternic simț al suveranității, însă sustine o Europă coerentă și deschisă cooperării. În Rusia nu există încă o strategie coerentă a modernizării, mai ales în domeniile drepturilor omului și combaterii crimei organizate. De aceea cooperarea cu UE este esențială, pentru că, peste 10 ani, ambele părti să fie în câștig și nu în pierdere.
Înainte de 2005 principalele coordonate ale relației Rusiei cu UE erau de natură economică (zona de comerț liber, în perspectivă chiar o piată comună), dar nici măcar perspectivele unei zone de comerț liber nu sunt realiste. În anii următori trebuie realizată combatibilizarea celor două economii. Dezbaterea pe marginea aderării Rusiei la OMC a creat unele disensiuni, însă Rusia este în proces de adoptare selectivă a acquis-ului european, după modelul Acordului European de Liber Schimb.
În ceea ce privește mecanismele de luare a deciziei în politica externă a Rusiei, ele sunt foarte centralizate. Administrația prezidentială are controlul asupra strategiilor de politică externă. Există, totuși, și o serie de greșeli ale consilierilor care ies în public și sustin că o anumită strategie va fi adoptată. Politica Rusiei față de „vecinătatea apropiată" este motivată, în primul rând, de dorința de a normaliza situația în zonă, chiar și în cazul Transnistriei. La nivelul libertaților civile, în Rusia există mai multe „grade de libertate". Birocrația rusă se bucură de cel mai mare grad de libertate. Ea poate chiar sabota politica prezidentială, în unele situații. Până acum, însă, atitudinea administrației Putin a fost ambivalentă, semn că înca nu se dorește reformarea radicală a acestei categorii administrative.
Totuși, Rusia nu are prea multe opțiuni strategice, decât relații de parteneriat asimetrice cu China sau Statele Unite. Parteneriatul cu UE este singurul de pe pozitii de egalitate. Relațiile actuale dintre UE si Rusia se vor dezvolta pe coordonatele actuale, bazate pe cooperarea în cele patru spatii comune.
În ultimii ani, relațiile dintre Rusia și UE s-au dezvoltat constant, beneficiind de oportunitățile apărute și bazându-se pe multiplele complementarități și potențialul care apropie cele două părti. Cu toate acestea, relația este încă vulnerabilă datorită blocajelor și incertitudinilor. După 1990, Uniunea Europeană nu a devenit un actor internațional de tip clasic. Avem de-a face cu un nou tip de actor, format din mai multe state naționale și încercând să încurajeze o politică a cooperării pe plan mondial. Din punct de vedere geopolitic, însă, Uniunea Europeană intră în competiție pe continentul european cu Rusia și Statele Unite. Dintr-o oarecare perspectivă, Rusia poate fi considerată un aliat al Uniunii Europene împotriva politicii unilaterale a Statelor Unite. Rusia este o putere nucleară și stabilitatea sa internă nu poate fi neglijată de nimeni. O atitudine agresivă a Rusiei ar putea trezi temeri în cadrul UE, mai ales în rândul noilor state membre din estul Uniunii.
Punctul de plecare al relațiilor dintre Rusia si UE a fost APC – Acord ce a fost configurat in perioada post-comunistă în timpul presedinției haotice a lui Boris Yeltsin. Situația s-a modificat, Rusia de la inceputul mileniului guvernată de Putin a devenit o structură statală cu forte politice șieconomice cu un impact în creștere asupra imaginii naționale a statului (după cum au subliniat reprezentanții Rusiei la Summit-ul G-8 din St. Petersburg în Iulie 2006) . Problema este abordarea liberal-democratică în Rusia – fenomen aproape inexistent. Conservativismul Rusiei și ignorarea criticilor vesticilor crează impresia unei democrații în stil rusesc. Disensiunile se amplifică atunci când Uniunea Europeana afirmă că a dezvoltat o politică "post-naționala", uneori numita "post-modernă" , concepte pe care Rusia pare ca le respinge. Din perspectiva Europeană, valorizarea integrării supranaționale este o realizare, perspectivă contrară Rusiei. Noțiunea de democrație este una importată pentru ruși și explicația este simplă -democrația în Rusia nu este un rezultat al dezvoltării socio-politice proprii a țării. Rusia s-a angajat intr-un joc dublu: de includere și de excludere în UE, nu aspiră spre a deveni țară-membră a UE, nici să fie în lista țărilor vizate de Politica Europeană de Vecinătate și totodată discuțiile privind un nou Acord de parteneriat și Cooperare sunt tot mai dese în dialogul între Rusia și UE.
Nici din partea Uniunii Europene integrarea Rusiei nu este reală, capacitatea de absorbție a UE deja fiind în impas.
Rusia tinde să fie un centru de putere, iar sentimentul de putere mondială în conștiința conservatorilor ruși favorizează afirmații în care Rusia va fi un stat ce se va auto-sustine. Aceste afirmații vin in comparatie cu conservatorii din UE (acum într-un număr mai mare cu ultimul val de aderare), care nu văd sensul unui nou APC cu Rusia. Vocile europene acuză Rusia de violarea drepturilor omului in Cecenia (multe dintre cazuri fiind preluate de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului), de practicile de sancționare economică a statelor vecine (Moldova, Georgia). Diferența între valorile europene și cele ale Rusiei sunt evidente în perioada actuală.
Având în vedere că actualul Acord de Parteneriat și Cooperare Rusia – UE expiră în noiembrie 2007, o decizie formală privind negociarea mandatului pentru un nou Acord de Parteneriat și Cooperare a fost luată la Summit-ul Rusia -UE din mai 2006. Comisia Europeană a propus un acord care va acoperi toate domeniile de cooperare între Rusia și UE cu accent pe dezvoltarea relațiilor comerciale și a cooperării în domeniul energetic. Comisia propune ca noul acord să fie unul bazat pe recunoaștere a valorilor democratice, a drepturilor omului și a statului de drept. Deasemenea se vor intensifica relațiile în domeniul securității, a multilateralismului eficient, a luptei împotriva crimei organizate, împotriva terorismului și în domeniul migrației și al azilului. Comisia Europeană a propus ca acest nou acord să acopere toate domeniile negociate în mai 2005 în cadrul "road-map-ului".
Cu toate acestea, este evident că cele doua părți – Rusia și Uniunea Europeană sunt angajate în aceste negocieri cu obiective diferite. UE doreste angajarea Rusiei într-un proces care va alinia Federația la noțiunea de afaceri europene. În ciuda diferențelor, acest text va putea servi drept bază pentru acorduri substanțiale de semnificație strategică cum sunt domeniul energetic sau aerospațial. Construcția legală a unui astfel de acord rămâne una de viitor.
Rusia afirmă că nu se incadrează în mecanismele cele mai importante de cooperare cu UE, iar pe de altă parte cere o abordare specifică, diferențiata. Cu toate acestea Rusia s-a exclus voluntar din lista țărilor Politicii Europene de Vecinatate. Varianta Rusiei de vecinatate nu corespunde cu asteptările UE de la statele ce sunt incluse în Politica de vecinatate. Rusia și UE sunt angajate în relația cu țările vecine diferit. Abordarea Rusiei (cu recentele suspendări ale importului de vinuri din Georgia și Moldova, conflictul cu Ucraina de la inceputul lui 2006, conflictul cu Belarus de la începutul lui 2007, etc) este de marginalizare sau eliminare a celor care nu sunt la fel, sau de a-i transforma pe cei diferiți in semeni.
Bineînțeles că Rusia este interesată în promovarea de relații pașnice cu toți vecinii, de a imbunătăți schimburile comerciale. Nu este sigur, în ce fel adâncirea cooperării cu Uniunea Europeană va preveni Rusia de a coopera cu partenerii săi din Asia. Și aici nu este vorba doar de cooperare comercială, ci și de alegerea unui model politic de dezvoltare socio-economică a țării. Experiența Rusiei a arătat că alegerea unui model (cum e cel al Chinei) de autoritarism combinat cu "Noua politică economică" nu a produs rezultatele dorite într-un alt mediu național. O apropiere excesivă a Rusiei de China ar duce la situația în care regiunile Estului Îndepărtat și a Siberiei vor fi afectate de expansiunea demografica a Chinei și vor servi in calitate de sursă pentru materii prime și teren de depozitare a deșeurilor din economia în creștere a Chinei.
În acelasi timp, forțe din Moscova și din capitalele Europei de Vest sunt convinse că găsirea unei soluții pentru îmbunatatirea relațiilor dintre UE si Rusia pe baza intereselor comune, va reduce și chiar elimina posibilitatea ciocnirii intereselor în țarile CSI cum sunt Moldova, Georgia, Ucraina și Belarus. În alte cuvinte, rezoluțiile și modificările în relatia Rusia -UE, ce vor fi întreprinse în 2007 vor fi cruciale pentru stabilitatea și dezvoltarea Europei lărgite, cât și pentru cooperarea efectivă multilaterală în combaterea noilor amenintări la adresa securității internaționale.
Diviziunea istorică a Europei va invinge doar în cazul în care alianța între UE și Rusia va fi orientată către viitor. Europa geostrategică a intrat intr-o perioadă lungă de transformari interne. Obiectiv UE are nevoie de Rusia atât economic cât și politic pentru a-și îndeplini interesele pe arena internatională.
Stabilitatea relativă a sistemului de guvernare rusesc care este bazată pe suportul populației și situația mondială favorabilă Rusiei a pieței energetice permite Moscovei sa iși activeze viziunile strategice și formele de cooperare. Cu toate acestea, Rusia nu este vazută de facto de catre UE ca un "partener mare". Uniunea Europeană va trebui să se stagneze putin in pozitia sa prezentă în care actorii din afara UE trebuie să adopte versiunea simplificată a legislației europene (a aquis-ului comunitar) cu scopul de a continua progresul în relația cu Bruxelles.
Există trei scenarii de continuare a prezentului Acord pentru Parteneriat și Cooperare Rusia – UE. Primul ar fi extinderea acordului în fiecare an (art. 160 al APC), adoptarea unei zone de comerț liber pe o perioada de 10-15 ani sau, extinderea APC cu articole noi ce vor cuprinde realizarile din ultimii ani, inclusiv Dialogul Energetic și Road-Map-ul. Acest ultim scenariu, se pare că este preferat de UE, întrucât va permite Comisiei Europene să mentină pozitia de lider în relațiile cu Rusia și va modera inițiativa statelor individuale ale UE interesate în dezvoltarea contactelor cu Rusia. Acest model va evita o strategie clară de dezvoltare a relațiilor cu Moscova și va permite Uniunii să se concentreze asupra crizelor prin care trece.
Ambele părti trebuie să se ghideze după dreptul internațional și regulile OMC. Deasemenea, ambele părti trebuie să se concentreze asupra subiectelor importante pe plan mondial. În ciuda dezacordurilor în multe domenii (de exemplu rolul ONU și a altor organizatii internaționale, măsurile pentru stabilitatea în Orientul Mijlociu, probleme ecologice, etc.), poziția Rusiei și a
Uniunii Europene este aproximativ apropiată. Un nou document ar putea cita principiile universal acceptate dupa care se ghidează atât Rusia cat și UE. Aceste principii includ drepturile omului, libertatea și egalitatea în comerțul internațional, și procesul politic necesar pentru respectarea normelor existente. Parțile trebuie să iși construiască relațiile economice bilaterale iar probabilitatea intrării Rusiei în WTO faciliteaza aceste procese. Dacă interesele economice necesită o integrare mai apropiată a unui anumit domeniu, armonizarea corespondentă a legislației în domeniul respectiv va putea fi adoptată într-un acord special. În domeniul transporturilor, al energiei, în cel aerospațial, ecologic, Rusia și UE ar putea colabora și crea chiar și asociatii supranaționale. Iar în domeniile în care parțile nu sunt de acord sa se integreze, vor păstra suveranitatea și relațiile în forma de cooperare.
Accesul Rusiei la OMC este un proces care a luat mai mult timp decat fusese inițial planificat. Rusia a aplicat în 1993, iar o posibilă accesiune a fost vizibilă abia in 1999. Oficialii ruși prevedeau anul 2006, ca fiind perioada în care Rusia va deveni membru OMC. Aceste întârzieri au fost una din cauzele importante a stagnării dezvoltării relațiilor comerciale între Rusia și UE, în special al amânării proiectului ambițios menționat în APC – zona de liber schimb. Cu toate acestea, acordul statelor-membre a OMC lipsea (după 13 ani de discuții sterile, Rusia a obținut acordul de principiu al SUA pentru a adera la OMC). SUA reprezentau cel mai important obstacol în calea atingerii acestui obiectiv, oficialii americani motivandu-și de fiecare data refuzul prin problemele pe care Rusia le are cu respectarea drepturilor de autor (pirateria audio-vizuala din Rusia afectează industria americană a show-business-ului). Summitul G8 de la Sankt Petersburg a constituit și el un esec pentru Vladimir Putin care dorea să anunțe aderarea la OMC.
Ulterior, oficialii ruși declarau că în aceste condiții nu mai văd nici un rost pentru continuarea negocierilor și au amenințat că nu vor mai permite importurile de carne din Statele Unite. Statutul de membru OMC era însă un obiectiv prea important pentru a fi lasat baltă. Aderarea la OMC ar putea stimula dezvoltarea economiei rusesti (așa cum s-a întamplat și cu China, după aderarea din 2001) prin deschiderea relațiilor comerciale "normale" cu celelalte 150 de membre.
Și mai mult, sancțiunile comerciale ale Rusiei împotriva Ukrainei, a Moldovei, a Georgiei în anul 2006 au fost, se pare, ilegale din punct de vedere al standardelor OMC pentru că nu au existat justificări suficiente pentru aceste restricții. Intenția UE și a Rusiei de a crea zona de liber schimb nu este stipulata în Roadmap, întrucât intrarea în OMC este urmatorul pas ce trebuie făcut. Oricum, există tendința de a extinde setul de acorduri bilaterale de comerț liber cu țarile din apropierea UE. (Comisia a cerut studii de fezabilitate pe conținutul și consecințele cu partenerii mari de comerț cum sunt Ucraina și India). 19
În sectorul energetic, Rusia și UE s-au angajat formal în Tratatul Carta Energetică, dar în practică nu s-a ajuns la consens politic în sensul gradului obligațiilor și metodelor de implementare a Tratatului. Carta Europeană a Energiei din 1994, presupune o bază politica, tehnică si legală pentru cooperarea Est-Europeana în sectorul energetic. Carta prevede protecția și promovarea investițiilor străine în sectorul energetic, comerțul liber cu bunuri și servicii (bazat pe principiile OMC). Până acum, acest tratat a fost semnat de către 46 de state, incluzând statele membre UE.
Rusia a semnat, dar a amânat ratificarea și aplicarea tratatului, dar persistă în negocierea cu UE a Protocolului de Tranzit.
Acest subiect a atins apogeul în urma crizei gazelor Rusia-Ucraina din ianuarie 2006 și a fost activ dezbatut in Summit-ul G8 în St. Petersburg în Iulie 2006. Într-adevăr, Summit-ul G8 a deschis oportunități pentru a negocia acest subiect la nivel înalt. Poziția Rusiei a fost auzită prin două voci, prima, prin ministrul energiei și a doua, prin purtătorul de cuvânt de la Gazprom. Guvernul a anunțat că există câteva aspecte de ordin tehnic ce necesită soluționări. Reprezentantul Gazprom (companie controlată în majoritate de guvern) a avut o poziție reticentă față de Carta Energiei, spunând că este în interese contrare Gazpromului. Doua din articolele draftului din Protocolul de Tranzit cer Gazpromului să deschidă capacitatea de tranzit a conductelor de gaze pentru furnizorii din Turkmenistan, Ucraina și UE, astfel curbând poziția monopolistica a Gazpromlui în furnizarea de gaze.(art.8). Articolul 20 se adresează obligațiilor ce vor fi asumate de către UE, care presupune disponibilitatea rețelei de distribuție pentru țările furnizoare, sau cel putin condiții egale cu cele pentru furnizorii interni (state membre UE).
Faptul că aceste negocieri au avut loc în 2006 în circumstanțe speciale (criza Ukrainei, G8) denotă două aspecte importante în ceea ce privește organizarea relațiilor între UE și Rusia. În primul rând, textele și tratatele sunt multilaterale, nu bilaterale. În al doilea rând, necesitatea de a negocia în context politic special a dus discuțiile în prim-plan.
Rusia a semnat în 2004 Protocolul Kyoto privind încalzirea globală, și este un actor important în implementarea măsurilor prevăzute în protocol. Cu siguranță va exista un dialog intens între UE și Rusia pentru un scenariu posibil al regimulu post-Kyoto. De asemenea există posibilitatea încheierii de acorduri Rusia-UE in acest domeniu.
Uniunea Europeană a formulat câteva acorduri sectoriale limitate ce vor fi stipulate în actul ce va fi adoptat în 2007. Acestea includ acorduri privind comerțul cu textile, oțel și materiale nucleare, și alte acorduri cum ar fi Acordul Rusiei cu Europol, acorduri în domeniul științei și a tehnologiei.
În afară de dialogul intens pe probleme de energie, securitate externă, politică de securitate și apărare, UE și Rusia au căzut de acord asupra unei serii de inițiative ce acoperă domenii cum ar fi combaterea crimei organizate, dezarmarea și neproliferarea armelor nucleare, învațământul superior, protecția civilă, drepturile omului și transportul.
NATO a fost pentru URSS simbolul "Războiului Rece". Înca din 1990, în declarația de la Londra, a fost stipulat că :"URSS și țările Pactului de la Varșovia nu mai sunt inamicii NATO. Imediat după destrămarea URSS-ului, oficialii ruși analizau posibilitatea intrării Rusiei în Alianta. La sfărșitul anului 1991, președintele rus, B. Eltin a adresat o scrisoare secretarului general al NATO, care conținea intenția imediată a Rusiei de a intra în Alianta. Însă textul a fost formulat în așa fel , incât putea fi interpretat ca fiind o eroare. Oficialii NATO nu au considerat acea formulare o intenție a Rusie de a intra în blocul Nord-Atlantic și, ulterior, rusii au corectat acea formulare. Ideea de a intra în NATO, nu a dispărut. Însă nu mai venea din partea președintelui, ci din partea experților în politică internatională de orientare liberală. Este important de mentionat că pentru Eltin, relațiile cu SUA au fost mai importante decat cele cu Europa. Președintele SUA, Bill Clinton, considera că lăsarea unei perspective de intrare în alianța a Rusiei era mai eficientă decât o declarație categorică care ar fi precizat că Rusia nu va intra niciodată în NATO. Extinderea NATO în 1997 și conflictul din Kosovo din 1999 nu doar au închis acest subiect ipotetic, dar au acutizat relația dintre NATO și Rusia, în ciuda "parteneriatului privilegiat" încheiat în 1997.
Odată cu venirea lui Putin la președenția Federației Ruse, a fost efectuat primul pas de politică externă a acestuia. În februarie 2000, a fost invitat la Moscova secretarul general al NATO, Lordul Robertson. La întrebarea jurnalistului englez David Frost dacă există posibilitatea ca Rusia să adere la NATO, V.Putin a dat raspunsul celebru: "De ce nu?".
Evenimentele ce au urmat in 2001, au readus în discuție această posibilitate. Chiar până la criza fundamentala din martie 2003 provocată de intervenția SUA în Irak, această posibilitate a Rusiei de a intra în Alianța era acceptata de unii. După 2003 acest subiect a fost închis. Și nu datorită războiului din Irak, ci din cauza diviziunii politice și strategice a Vestului, modificarea relațiilor Europei cu SUA și a SUA cu NATO. În condiții ipotetice de intrare a Rusiei in NATO s-ar fi ajuns, probabil, la blocarea instituționalizată a Moscovei, Berlinului și a Parisului fața de Washington, Londra și "Noua Europa" .27
Logica elitelor politice de la Moscova era că NATO a fost creat pentru contracararea puterii URSS-ului și a partenerilor săi (statele Pactului de la Varșovia). După desființarea URSS și a Organizației Tratatului de la Varșovia, în urma căderii comunismului, NATO nu doar că nu dispare, ci se lărgeste, incluzând în statutul de membru state din fosta Organizație a Tratatului de la Varsovia, extinzându-se până aproape de granița Rusiei, pe care nu o invită să adere. Într-o asemenea logică, insă, există multă neîntelegere a politicii statelor care intră în componența alianței și a condițiilor în care se formează această politică.
Alianța Nord-Atlantică a fost mereu mai mult decât un bloc militar. Extinderea NATO în Vest nu reflectă intențiile agresive ale Alianței asupra Rusiei ci denotă tendința țărilor din Europa Centrala și de Est de a a urma statele Vestice. În NATO nu sunt invitate, ci acceptate statele care sunt gata să reformeze politica de apărare și întreg sectorul securității naționale în așa fel încât să corespundă standardelor din cadrul alianței.
În perioada anilor '90, orientarea conducătorilor ruși consideră statele membre NATO partenerii Rusiei. Opozitia internă afirmă însă, că NATO este blocul militar în axpansiune care amenință Rusia. Autoritățile militare și conducătorii din domeniul apărării continuau să privească din inerție sau din lipsa dorinței de a se supune reformelor radicale NATO și USA drept forțe adverse. În asemenea condiții relația dintre NATO și Rusia nu putea fi una productivă. Rusia din momentul creării Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic nu a agreat această structura, în primul rând din cauza statutului diferit al țărilor post-sovietice față de statele membre NATO. După modificarea acestui Consiliu în Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic, poziția Rusiei fața de acesta nu s-a modificat. Prima problemă comună a Rusiei și a Consiliului Parteneriatului Euro Atlantic a fost efortul de a înceta conflictul în fosta Iugoslavie. În 1992-1993, problemele operațiilor de menținere a păcii erau în centrul relațiilor dintre NATO și Rusia. Nici acestea nu sau soldat cu un rezultat practic. Scăderea interesului din partea administratiei SUA către Europa, ineficiența acțiunilor ONU în Bosnia și Herțegovina (în care au participat și contingente din Rusia) nu au creat condiții favorabile pentru cooperare.
În 1993, Rusia a anunțat că devine forța de menținere a păcii în tot spațiul post-sovietic, fapt ce a fost catalogat de vestici drept încercarea imperialista de dominare și au refuzat recunoasterea rolului Rusiei de garant al securității în zonă. Elitele Rusiei, au privit suspicios acțiunile europenilor și a americanilor în Balcani. Până acum, opinia rusă este de acuzare a Germaniei pentru razboiul în Iugoslavia, soldat cu independența Croației și a Sloveniei. Din primăvara anului 1992, divergențele între NATO și Rusia au fost pe tema crizei din Bosnia. Moscova nu a fost de acord cu declarația Consiliului NATO din 17 decembrie 1992, în care vina pentru acest conflict a fost atribuită sârbilor bosniaci și Serbiei. Conducerea Rusiei, a făcut o mare greseală mizând pe Slobodan Milosevic, neavând instrumente de influență asupra liderului sârb. Pentru Rusia, problema Balcanilor nu consta în protejarea partenerului istoric – Serbia, ci în consolidarea puterii pe spațiul geopolitic tradițional. Politica intensă a SUA în 1994 a pus Rusia în fața unei noi dileme: de a deveni aliatul SUA, sau să ramână de partea lui Miloșevic? Până la urmă Rusia a fost nevoită să devină partenerul mai mic al SUA în Balcani.
Începând cu 1993, problema Rusiei a devenit extinderea in Est a NATO. Mulți oficiali ruși (în special cei din serviciile externe) erau de părere că în extinderea NATO trebuie să se ia în considerare și părerea Rusiei. În caz contrar se preconizau efecte politice și militare negative.28 Multe voci de la Moscova insistau asupra dreptului de veto a Rusiei în cazul statelor ex-URSS. SUA a venit cu inițiativa acceptată de țările din Europa Centrala și de Est de a crea programul "Parteneriatul pentru pace". Esența parteneriatului consta în transformarea treptată a întregului domeniu militar și de apărare la standardele NATO. Rusia a semnat documentul de includere în acest program în 1994, insă abia în 1994 a fost elaborat un program individual de parteneriat. Chiar și după semnare, Rusia a rămas unul dintre partenerii cel mai putin activi. Problema reală a extinderii NATO este destul de simplă – statele aflate sub influență Rusiei treceau în zona de influența a Vestului. Anume aceste state, creând o "zonă neutră" garantau în anii 1990 securitatea Rusiei, și păstrau nivelul de influența al Federației în Europa de Est. Rusia insista asupra statutului exclusivist al relației cu NATO. Eșecul ideii de parteneriat între NATO și CSI (în frunte cu Rusia, bineînteles) a fost subliniat și de parteneriatul țărilor din CSI (Ucraina, Georgia, Azerbadjan, Uzbekistan) cu NATO. În 1997, la Paris a fost semnat actul de bază Rusia-NATO. Totuși, Moscova nu recunoștea legitimitatea extinderii NATO și cerea relații "temperate" cu Alianța. În aceste incercări a fost propusă reintegrarea spațiului post-sovietic în CSI. Apropierea de Belarus era posibilă și dorită. Uniunea Rusia -Belarus , creată în 1997 era o barieră în calea extinderii Alianței.
La Paris, la 27 mai 1997 a fost stabilit Actul de Constituire NATO-Rusia cu privire la Relații, Cooperare și Securitate Reciproce dintre NATO și Federația Rusă, semnat.
Crearea acestui Consiliu permanent Rusia-NATO a ridicat o serie de întrebari de genul : "Daca Rusia , nefiind membră NATO nu va influența deciziile în cadrul alianței, și dacă acest Consiliu permanent nu va înlocui Consiliul NATO?" În realitate, acest consiliu a avut un impact mult mai mic, Alianța blocând orice posibilitate de luare în comun a deciziilor cu Rusia.
Conflictul din Kosovo a demonstrat incapacitatea Moscovei de a intermedia între Belgrad și Washington. Politica externă a Rusiei a suferit un eșec, nefiind recunoscută de SUA, și nici nu a obținut respectul lui Miloshevich. Washingtonul era iritat de ambivalența Moscovei, iar Belgradul manipula aceasta situație. În rezultatul conflictului din Kosovo, atât SUA cat și mebrii NATO din Europa (Franța, Germania) au refuzat dreptul de veto al Rusiei în domeniul securității europene.
Din probleme de interes comun pentru NATO și Rusia care fuseseră abordate în cadrul Consiliului Permanent făceau parte strategia și doctrina, controlul armelor, proliferarea, infrastructura militară, armele nucleare, reinstruirea personalului militar demobilizat și căutarea și salvarea pe mare. De asemenea, a fost stabilită deschiderea unui Birou de Informare NATO la Moscova.
Înlocuirea Consiliului permanent Rusia – NATO în 2002 cu Consiliul Rusia-NATO a însemnat un pas înainte a dezvoltării relațiilor Moscovei cu Vestul. Aici au avut o importanța majoră o serie de factori: lupta împotriva terorismului era capul de afiș al agendei securității internaționale, accentuarea geostrategica a regiunii Orientului Apropiat; scăderea importanței "factorului rus" în activitatea politică și militară a NATO. Intrarea Rusiei în NATO, și apărarea teritoriului Federației de NATO nu mai erau probleme de actualitate. Acestea au contribuit la crearea de condiții în scopul unei cooperări pragmatice, în domeniile în care interesele coincideau. Parteneriatul Rusia -NATO presupunea demilitarizarea relațiilor dintre Rusia și statele din Vest, în primul rând cele europene. Un război între Rusia și Germania este la fel de greu de imaginat ca un război între Germania și Franța. Cu SUA, din cauza potențialului nuclear, situația nu este similară.
Cu toate acestea Rusia are o pozitie de dualitate în relatia cu NATO. Alianța este privită ca un partener și ca un potențial inamic. Efectele negative ale acestei dualități sunt evidente. Mereu există o dezorientare a partenerilor militari, sunt blocate inițiativele pozitive din domeniul militar.
Problema combaterii terorismului s-a aflat pe agenda dialogului cu NATO încă dinaintea semnării Actului Fondator NATO-Rusia în 1997. La mijlocul anilor 90 ai secolului trecut, NATO începuse deja să invite țări partenere să ia parte la întâlniri importante ale diferitelor comitete. În același timp, Alianța a început să organizeze întâlniri în format „NATO plus Rusia", în cadrul cărora puteau participa reprezentanții diferitelor servicii ruse. Apoi, „anti-terorismul", respectiv, măsurile defensive pentru reducerea vulnerabilității la terorism, a fost desemnat drept un domeniu specific de consultări și cooperare în Actul Fondator. Totuși, în acel moment, nici NATO și nici Rusia nu aveau o înțelegere clară în privința modului în care urma să fie dezvoltată cooperarea în această sferă și în privința obiectivelor și domeniilor asupra cărora trebuiau să-și concentreze atenția. Discuțiile inițiale s-au axat în principal asupra schimburilor de asigurări reciproce privind importanța unei astfel de cooperări și a apelurilor de a o dezvolta.
Semnificația politică a Consiliului NATO-Rusia a devenit evidentă pentru Moscova după tragedia de la școala din Beslan din septembrie 2004, în care au fost uciși 344 de civili, dintre care 186 de copii. Consiliul NATO-Rusia a fost primul organism internațional care a adoptat o declarație hotărâtă și ne-echivocă de condamnare a acestui eveniment drept o crimă și o amenințare directă împotriva securității noastre comune, valorilor împărtășite și a drepturilor fundamentale și libertăților omului. De asemenea a confirmat hotărârea sa de a-și intensifica eforturile pentru combaterea terorismului. Totodată, am apreciat în mod deosebit solidaritatea demonstrată de alți membri NRC, precum și declarațiile de sprijin ale secretarului general NATO.
Unul dintre noile mecanisme ale Consiliului NATO-Rusia este Grupul de Lucru ad-hoc pe problematica terorismului, care ia în discuție abordările conceptuale în vederea abordării amenințării terorismului și urmărește să dezvolte cooperarea practică. Până în prezent, Grupul a reușit să elaboreze și să adopte o serie de documente comune. Acestea includ evaluări ale amenințărilor și provocărilor generate de al Qaida, amenințărilor teroriste la adresa securității forțelor de menținere a păcii în Balcani, amenințărilor teroriste în cazul aeronavelor civile, inclusiv în privința amenințărilor atacurilor cu aeronave civile împotriva elementelor de infrastructură de importanță deosebită, amenințărilor la adresa membrilor NRC generate de extremismul și radicalismul islamic în Asia Centrală și ale amenințărilor teroriste prezente și viitoare împotriva mijloacelor de transport de marfă și pasageri. De asemenea, în prezent elaborăm un document privind amenințările potențiale la adresa sistemelor de informații ale statelor membre NRC.
Cooperarea în vederea elaborării unei analize privind amenințările teroriste a demonstrat că, în pofida diferențelor de abordare, NATO și Rusia împărtășesc multe puncte de vedere privind natura amenințărilor teroriste și căile de a le aborda. Având în vederea existența acestei provocări, activitatea NATO-Rusia în acest domeniu trebuie să fie atât variată, cât și multi-dimensională.
Un domeniu important de studiu este cel al cooperării între instituțiile militare. În vederea discutării acestui aspect și a formulării unor recomandări pentru acțiuni comune, s-au desfășurat trei conferințe la nivel înalt privind rolul armatelor în lupta împotriva terorismului, la Norfolk, în Virginia, Moscova și Roma. Un alt domeniu este cel al utilizării armelor non-letale în contracararea teroriștilor. Sub auspiciile Conferinței Directorilor Naționali pentru Armamente, au fost organizate expoziții și prezentări de noi tehnologii dezvoltate de companiile rusești și occidentale, care ar putea fi folosite în operațiile contra-teroriste. În plus, aspectele anti-teroriste sunt studiate în cadrul Inițiativei de Cooperare Aerospațială, grupurilor de lucru ad-hoc pentru apărarea teatrelor împotriva rachetelor și proliferarea armelor de distrugere în masă și al grupurilor de experți în domeniul nuclear.
O conferință internațională pe tema învățămintelor desprinse din atacurile teroriste s-a desfășurat sub auspiciile Consiliului NATO-Rusia la Ljubljana, Slovenia, între 27 iunie și 1 iulie 2005. Aceasta a beneficiat de prezența reprezentanților instituțiilor și serviciilor de menținere a ordinii, salvare și sănătate din țările membre NRC implicate în operațiile de răspuns împotriva terorismului, care le-a permis să facă un schimb de experiență în privința prevenirii activității teroriste, managementului consecințelor acesteia și gestionarea situațiilor în care au fost luați ostatici.
În timp ce discuțiile la nivelul experților sunt importante pentru dezvoltarea unor strategii anti-teroriste reale, colaborarea în domeniul anti-terorist trebuie să depășească analizele „pe hârtie". În acest fel, unele studii și evaluări au fost testate în practică prin exerciții comune. Acestea includ Kaliningrad 2004, care a urmărit testarea procedurilor pentru realizarea unei diviziuni ideale a responsabilităților în gestionarea consecințelor unei catastrofe la scară mare, și Avaria 2004, vizând măsurile pentru asigurarea depozitării sigure a armelor nucleare.
Cooperarea împotriva terorismului în domeniul planificării urgențelor civile progresează de asemenea. De exemplu, o inițiativă ungaro-rusă pentru crearea unei capabilități NRC care să asigure un răspuns rapid în cazul producerii dezastrelor naturale, catastrofelor produse de oameni și, înainte de toate, a actelor teroriste implicând amenințarea sau utilizarea armelor de distrugere în masă, este dezvoltată în prezent. În acest scop, Rusia oferă unități specializate pentru detectarea substanțelor periculoase și gestionarea consecințelor folosirii acestora.
La nivel operațional, Rusia participa la Active Endeavour, operația contra-teroristă a NATO din Marea Mediterană. În cadrul primei operații comune NATO-Rusia după retragerea în 2003 a contingentului militar rus din cadrul forțelor conduse de NATO în Balcani, nave rusești sau alăturat navelor aliate pentru monitorizarea și inspectarea vaselor comerciale suspecte de a fi implicate în activități ilegale.
Indiferent de forum, Rusia caută în mod consecvent să dezvolte o strategie globală pentru a combate noile amenințări și provocări de securitate. Cooperarea NATO-Rusia în domeniul contra-terorismului va deveni mult mai reală dacă va complementa eforturile similare ale altor organizații internaționale. Drept urmare, Rusia sprijină de asemenea eforturile Alianței de a construi o cooperare mai strânsă cu ONU, UE și alte structuri regionale. Totodată, Rusia crede în dezvoltarea cooperării practice dintre NATO și Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO), care cuprinde, printre altele, state din Caucaz și Asia Centrală, precum și Rusia.
Comunitatea Statelor Independente a fost un mecanism-cheie al Rusiei pentru a recrea o sfera de dominanta și a fost stabilit sa uneasca vecinii mai mici, aproape de Moscova și sa creeze o superstructura politica ce ar coordona economia, politica și securitatea externa. Comuniunea de națiuni, sau "de langa granita", a fost definita ca zona de "interes primar" a Rusiei, unitate care trebuia sa fie restaurata și minimalizata in afara influentelor. Era implicat un important calcul economic, ca descoperirile Moscovei sa asigure accesul și controlul asupra rutelor majore de transport și conductelor care traverseaza regiunea. Sub protecția CSI, Rusia a castigat deasemenea control asupra facilitaților militare asa cum le avea anterior și s-a concentrat asupra altor granite ale CSI și asupra propriei frontiere militare.
CSI, creata în 1991 pentru a lua locul URSS și a suplini relațiile pre-existente între statele unionale, s-a dovedit a fi extrem de fragila și animata de contradicții pentru a putea fi un vehicul politic coerent. Tendinta de a imita integrarea europeana a esuat din cauza grabei și a lipsei capacitații administrative a noilor state independente.
Rusia nu are intenția unei încorporari teritoriale, aceasta este o propunere costisitoare. În schimb, urmeaza o dominație selectiva în domeniile cheie cum ar fi: domeniul energetic, al afacerilor și militar pentru a face posibila influenta primara asupra securitații și politicii economice a unei tari straine. Sub conducerea lui Yeltsin, structurile CSI, au procurat Moscovei un mecanism pentru a planui influenta politica și pentru a limita occidentalizarea care bu era bine venita. Kremlin-ul sub conducerea lui Putin a calculat ca un CSI revigorat, dominat de Rusia va deveni în viitor un pol distinct de influenta într-o lume multipolara. Aceasta va determina dezvoltarea organelor supranaționale incluzand o unitate economica dupa modelul Comunitații Economice Euristice și a unei Organizații de Securitate Colectiva lansata în octombrie 2002 sub comanda Rusiei. Asa cum era de asteptat, Moscova a facut presiuni pentru "suveranitatea asimetrica", în care iși atribuia cuvantul decisiv în toate afacerile Comunitații.
În completarea structurilor CSI, Rusia a urmarit sa uneasca mai multe aranjamente bilaterale prin aplicarea presiunii directe asupra guvernelor vizate. Aceasta a inclus o silire diplomatica, campanii de dezinformare, amenintari militare, actiuni de pastrare a pacii, controlul energiei, presiuni economice, manipulare etnica, exploatarea retelelor criminale și patrunderea sistemului de informații.
CONCLUZII
La sfarșitul lunii februarie a avut loc conferința de presă a președintelui Federației Ruse -Vladimir Putin.
Comentând situația tensionată a relațiilor FR cu unele state vecine din cadrul CSI, Putin a subliniat că FR va continua construirea de relații cu statele vecine în functie de interesul național al țării. În același timp, Putin a menționat că în cadrul CSI deja este imbosibil de a găsi soluții comune și că soluțiile de perspectivă iau forma diverselor organizații din spațiul postsovietic de genul Organizatia Tratatului de Securitate Colectivă, EurAzES, în cadrul cărora parțile au conturate interese concrete, suficient de raționale.
Întoarcerea ambasadorului rus în Georgia a însemnat primul pas pentru normalizarea relațiilor bilaterale. Nu este exclus că ulterior va urma o imbunatațire a politicii Moscovei față de Tbilisi, în particular reînnoirea comunicațiilor de transport. Retorica conducerii de la Moscova în adresa republicii cazace devine treptat mai puțin aspră. Însă, ca și în cazul "liniei directe" a președintelui cu populatia rusa în octombrie 2006, cand relațiile dintre Rusia și Georgia erau foarte tensionate, Vladimir Putin a numit sursa conflictului anume pozitia oficială din Tbilisi. La etapa actuală cedările impuse ale părții georgiene pe problematica energetică crează premise pentru Rusia să iși corecteze putin poziția sa. În general, această stabilizare a relațiilor Rusia-Georgia este legată de transformarea priorităților de politică externă a administrației Bush, care în ultima vreme este mai mult concentrată pe soluționarea problemelor din Orientul Apropiat, în timp ce asigurarea activitatii regimurilor "oranj" este o problema secundară.
În ceea ce privește problemele "republicelor nerecunoscute" în spațiul postsovietic – în particular pe teritoriul Georgiei – Putin a menționat din nou, că pentru această problemă Rusia va decurge din hotararea comunității internaționale privind statutul Kosovo. Cu toate că problema "conflictelor înghețate" în prezent nu mai este atat de stridenta între Moscova și Tbilisi, Rusia preferă să folosească de facto statutul neclarificat al Abcaziei și a Osetiei de Sud. Pe langa acestea, în cazul reînnoirii confruntării cu Georgia ( ce va putea parveni în cazul trecerii în totalitate a republicii pe consumul de gaze din Azerbaijan) nu este exclus, ca această problemă a statutului teritoriilor nerecunoscute va fi din nou ridicată de catre partea SUA.
Tonalitatea declarațiilor privind relatiile FR-Belarus, ca și a celor cu Georgia, au fost destul de ponderate. Însa în acest caz, bazele poziției conducerii FR raman aceleași. Președintele a confirmat ca pentru Rusia crearea de Stat Comunitar cu Belarus este posibilă doar pe baza întroducerii de moneda unica. Însa chiar problema economică este conflictul care stagneaza uniunea între Misk și Moskova, iar recenta înasprire a relațiilor bilaterale sunt indicatori ai politicii lui Alexander Lucașenko privind intergrarea ulterioară cu Rusia.
Problema Orientului Apropiat și a celui Mijlociu ramane în centrul atenției a comunității internaționale. În aceste condiții FR are o pozitie ambivalentă. Pe de o parte, pentru Rusia este important să mențina relații constante cu marii cumpărători. Pe de alta parte, în cazul susținerii în continuare a poziției Teheranului vor fi amenințate relațiile relativ imbunătățite în toamna anului
2006 dintre SUA și FR. Reținerile în cazul acestei variante sunt mai sesizabile. Retorica ofocială a Rusiei deocamdată se limitează la declarații generale privind soluționarea pe cale diplomatică a dosarului nuclear al Iranului. La randul său, George Bush a anunțat că nu va desfașura o campanie militara impotriva regimului "aiatoll", însa politica consecventă a Casei Albe în aceasta directe contrazice aceste afirmații.
Acuzarea de dotare a "teroriștilor iranieni" poate deveni un argument în plus al administratiei americane pentru efectuarea unei operații militare impotriva Iranului. Bineînțeles, conducerea FR se va folosi de situația tensionată în Golful Persic în calitate de instrument pentru lobby între interesele dintre SUA și Iran.
Relațiie dintre SUA și FR în cadrul statutului "nuclear" al ambelor puteri în perspectiva de termen mediu au puține șanse de a se imbunătăți. Întrucât în FR cat și și în SUA în viitorul apropiat vor evea loc campanii prezidentiale, care vor sustrage atentia elitelor internaționale de la probleme de politică internă. Din acest motiv ambele parți vor trebui sa iși finalizeze proiectele de politică internă până la începutul alegerilor. Pentru administrația SUA proiectul prioritar este Orientul Apropiat în general, și Iranul în particular, soluționarea acestei probleme ar putea aduce lui Bush, poate chiar nu punctele politice hotaratoare, dar cel puțin unele importante în cadrul startului electoral. Întrucat intervenția militară posibilă impotriva Iranului va deveni a treia interventie militară în cadrul celor două mandate a lui Bush, concurenții săi democrați vor încerca sa vehiculeze acest fapt ( în special în cazul unui rezultat negativ, sau în absența unui rezultat serios) ca un argument împotriva politicii actualului președinte al SUA.
Pozițiile negociate ale FR în conducerea din Liban, sau cel puțin în partea sa "anti Siria" sunt considerate ca fiind cele mai puternice între statele care au tangentă cu ce se petrece în Liban. În același timp, un interes nemijlocit al Moscovei în acest conflict nu există, spre deosebire de Iran, în acest caz rolul actorilor de baza revine alianței Israel-SUA, pe de o parte și Siria cu sprijinul militar din partea Iranului , pe de alta parte. Însă un interes strategic exista totusi. În cazul evoluției pozitive în intermedierea de catre Rusia a crizei conducerii din Liban, popularitatea lui Putin va avea de caștigat.
Prim-ministrul Ucrainei – Victor Ianucovich continua acapararea de "active politice". Cu demisionarea lui Tarasiuc din funcția de ministru al afacerilor externe și cu venirea în acesta funcție a lui Ograzko, modificari majore în politica externa nu vor avea loc. Aceasta parere este sprijinită și de o serie de experți care susțin ca va continua cursul euro-atlantic.
Realismul lui Putin constă în întelegerea și evaluarea situației internaționale, și o percepere realistă a posibilităților Rusiei. Interpretand tendintele putem conclude ca Rusia are nevoie de crestere a eficientei cu care iși promovează interesele pe arena mondiala. În termeni reali, aceasta înseamnă auto-restricție și concentrare pe resurse. În alte cuvinte, "noul realism" al Rusiei este o diversificare a instrumentelor de politica externă și folosirea eficientă a acestora pentru realizarea ambițiilor actuale. Acceptarea acestui concept a adus schimbari considerabile în procesul de luare a deciziilor de politica externă la Moscova. În consecintă politica externă a lui Putin, a devenit o politica personalizată. În același timp, preocuparea pentru cresterea economica a Rusiei a dus la consolidarea aspectelor de ordine economica în politica externă a tării.
În organizarea politicii externe, Putin a jucat un rol dominant, fiind susținut de opinia publica. Fiind asistat de întregul aparat administrativ birocratic, Putin a reușit impunerea unui control riguros în coordonarea politicii externe. Un cerc restrans de oficiali inițiază politica externă a Rusiei. Efectul colateral a politicii externe personalizate a fost eliminarea afacerilor externe din lupta interna între partidele politice. Într-un mod pragmatic, presedintele Putin a stabilit relații stranse cu oficialii actorilor importanți.
Abordarea realistă a administrației curente este reflectată și în cresterea componentei economice în politica externă a Rusiei. Exercitand un control asupra rezervelor naturale, guvernul de la Moscova a dat prioritate sectorului energetic în agenda politicii externe. Resursele strategice au constituit garanția modernizării economice și un instrument prin care Rusia se poate impune pe plan internațional.
Puterea nucleara a statului nu este eficientă în cazul conflictelor din spatiul post-sovietic. Apreciind importanța factorilor economici și dependenta energetica a vecinilor ( și nu numai), Rusia sancționează statele care iși exprimă o orientare diferită față de cea a Kremlinului. Acest fapt ne argumenteză că la Kremlin s-a produs o revizuire a relațiilor cu CSI, relațiile de prietenie stipulate în Conceptul de Politică Externă în 2000 sunt, practic, impuse. Cazule Ukraina, Belarus, Moldova, Georgia sunt mai mult decat elocvente în acest sens.
Anul 2007, ultimul din mandatul lui Putin vine cu o serie de provocări pentru Federația Rusa. Dupa Summit-ul G8 din 2006, anul acesta vom asista la o serie de evenimente ce vor incheia eforturile liderului de la Kremlin în funcția de președinte. Urmează intrarea în OMC, elaborarea unui nou act de cooperare cu Uniunea Europeană, pregătirile electorale, evoluția situației din Iran, lansarea noii Doctrine Militare a Federației Ruse.
BIBLIOGRAFIE
LUCRĂRI GENERALE:
Bidu,, Ioan, Meridiane de securitate, Editura Academiei Naționale de Informații, București, 2003.
Bondrea, Aurelian. Opinia publică și dinamica schimbărilor în societatea românească în tranziție, Editura Fundația Română de Mâine, București, 1998.
Carteer, Raymond, La seconde guere mondiale, vol.II, Editura Larousse, Paris, 1970.
Gebb, Leslie H., Power politics – How common sense can rescue American foreign policy, New York, HarperCollins, 2009.
Hlihor, Constantin, Istoria secolului XX, Bucuresti, 2000.
Idem, Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane: considerații teoretice si metodologice, Ed. Universității Naționale de Apărare ,,Carol I”, Bucuresti, 2005
Johnson, Paul, O istorie a lumii moderne: 1920-2000, Editura Humanitas, 2003.
Kennedy, Paul, The Rise and Fall of the Great Powers, London, 1988.
Kinder, Hermann, Hilgemann, Werner, Atlas de istorie mondială. De la Revoluția Franceza până în prezent, vol. II, București, Enciclopedia Rao, 2001.
Mazilu, Dumitru, Tratat de negocieri și conflicte, Editura Lumina Lex, 2007.
Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX. Lumea între război și pace, vol. II, Instittutul European, București, 1998.
Moraru, A., Integrarea europeană: retrospectivă istorică, Chișinău, 2007.
Morgenthau, Hans J., Politica între națiuni: lupta pentru putere și lupta pentru pace – Iași, Polirom, 2007.
Mureșan, Mircea, Enache, Doru, Globalizarea la începutul secolului XXI. Securitatea națională a României în epoca globalizării, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.
Mureșan, Mircea, Văduva, Gheorghe, Strategia de parteneriat, parteneriatul strategic, Editura U.N.Ap. „Carol I”, București, 2006.
Palmowski, Jan, Dicționar Oxford de istorie universală contemporană. De la 1900 până azi, vol. 1-2, traducere de Simona Ceaușu, ALL, București, 2005.
Pop, Ioan-Aurel, Bolovan Ioan (coord.), Istoria României. Compendiu, Cluj-Napoca, 2007.
Puscaș, Vasile, Relații internaționale contemporane, Ed. a II-a, Cluj-Napoca, 2001.
Rothschild, Joseph, Istoria politică a Europei Centrale și de Est după Al Doilea Război Mondial, Ed. Antet, 1997.
Roweley, A., Istoria Continentului European. De la 1850 pînă la sfîrșitul secolului al XX – lea. Chișinău ,2001.
Scurtu, Ioan (coord), Structuri politice în Europa centrală si de Sud-Est (1918-2001), vol. II, România, Bucuresti, 2003.
Tabouis, Geneviere, America, țara contrastelor. Amintiri din SUA 1940 – 1945, Editura Moderna, București, 1947.
Țîrău, Liviu. Între Washington și Moscova : politicile de securitate națională ale SUA și URSS și impactul lor asupra României, Cluj, 2005.
Vasile, Paul, Coșcodaru, Ion, Centrele de putere ale lumii de la unipolaritate la multipolaritate, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2003.
Vătăman, Dan, Organizații europene și euro-atlantice, Editura Lumina lex, 2008.
Zakaria, Fareed, The Post-American world, New York, W.W. Norton & Co., 2008.
LUCRĂRI SPECIALE:
Batiuk, V. I. "Rusia, SUA si Revolutiile Colorate" , Politologia,Moscova, 2006
Bordaceov, Timofey "Asia's Future and Russia's Policy", Moscova, 2006
Chifu, Iulian "Republica Moldova. Spre Uniunea Europeana fara reforme democratice: Raport de tara – 2004", Chisinau, 2005
Fearon, James D. "Domestic Politics, Foreign Policy, and Theories of International Relations", Department of Political Science, University of Chicago
5. Haukkala, Hiski "Democracy and Energy Security: Finding the Right Balance", Finnish Institute of International Affairs, 2006
Krupnov, Yuri "Defense Reform and The Russian Navy" NATO Defense College, October 2006
Lavrov, Sergei, "The Rise of Asia and Eastern Vector of Russian Foreign Policy"
Muhaev, R.N. "Politologia", Moscova, 2000.
Portyakov, Vladimir "Russia, China and India in the World Economy", Institute of Far Eastern Studies, Russian Academy of Sciences, 2006
Preda-Matasaru, Aurel "Tratat de Drept International Public", Bucuresti 2002
Primakov E, "Perspectivele extinderii NATO si interesele Rusiei" raport Moscova,1993
Ryabov, Andrei "Originality Instead of Modernisation. Paradoxes of Russian Politics in the Post Stabilisation Era". Moscova, 2005
Secrieriu, Stanislav "Russia's Quest for Strategic Identity", NATO Defense
College, 2006
14. Shaw, Malcom N. "InternationalLaw" fifth edition, Cambridge, 2003
15. Solovyov, A.I. "Politologia: Teorie politica, tehnologii politice", Moscova, 2001
16. Trenin, D. "Relatiile politice ale Rusiei cu SUA si UE: Aliati, Parteneri sau Dusmani?", Moscova
17. Tretyakov, Vitalii "Avem nevoie de Putin dupa 20081" Moscova, 2006
18. Thompson, William "Possible Russian developments and their Implications",
OECD, Economic Department, 30 november 2005
19. "The Elephant and the Bear try again. Options for a new agreement between EU
and Russia" CEPS, Brussels, 2006 20. European Commission, Press Release, '"European Commission approves terms for negotiating new EU-Russia agreement", IP/06/910, Brussels, 3 July 2006.
21. "EU -Russia relations", European Neiborhood Watch, CEPS , Brussels, issue 21, november 2006
22. "Russia's wrong direction: What the United States Can and Should Do?", Council of Foreign Relations, Independent Task Force Report No.57. New York, 2006
"Rossya v Globalinoi Politike", Vol.4, No.2, March-April 2006, p.130
"Russia in Global Affairs" Vol. 4, No 2, April-June 2006
"Russia in Global Affairs", Vol.4 No3 July – September 2006
26. Press-Release "Anul Nou al Politicii Externe Pentru Rusia si întreaga Lume", Igor Ivanov, http://www.romania.mid.ru/bull2003/bul 18.html
27. Putin V.V. "Adresarea cate ambasadorii si reprezentanții diplomatici ai Federației Ruse", 27 iunie 2006 http://www.kremlin.ru/text/ appears/2006/06/107802.shtml
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Considerații Privind Relațiile Federației Ruse CU Uniunea Europeană (ID: 112311)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.