Consideratii Privind Mediul de Securitate International

Considerații privind mediul de securitate internațional

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Mediul internațional de securitate și provocările terorismului

1.1 Caracteristicile mediului de securitate

1.2 Terorismul, factor destabilizator al mediului de securitate

1.3 Războiul global împotriva terorismului

Capitolul III. Tipuri de conflicte simetrice și asimetrice

3.1 Acțiuni militare

3.1.1. Războiul non-contact

3.1.2. Războiul disproporționat

3.1.3. Războiul popular (total

3.1.4. Guerila

3.1.5. Revoluția armată

3.1.6. Războiul civil

3.1.7. Terorismul / ciberterorismul

3.1.8. Războiul informațional

3.2. Acțiuni violente și non-violente

3.2.1 Conflictul de joasă și medie intensitate

3.2.2 Conflicte de mică intensitate interstatale

3.2.3. Războiul psihologic

3.2.4. Războiul informațional și mediatic

3.2.5. Ciberconflictul

Capitolul IV Abordarea acțiunilor militare moderne prin prisma conceptului de Război Bazat pe Rețea ( RBR )

4.1 Fizionomia acțiunilor militare moderne

4.2 Delimitări conceptuale privind RBR

4.3 Caracteristicile RBR

4.4 Principii de implementare a conceptului RBR

Concluzii

Bibliografie

Anexa nr. 1

Anexa nr. 2

INTRODUCERE

“Acei care nu studiază istoria îi vor repeta greșelile. Acei care o studiază vor găsi alte căi de a greși” (Amendament anonim la legea lui Murphy)

Nu este o percepție falsă ci, dimpotrivă, o consecință a vitezei cu care se dezvoltă tehnologia, lumea în ansamblul ei, faptul că lumea se schimbă iar adevăruri pe care altădată le-am fi considerat veșnice sau cel puțin capabile să explice procese acoperind decade bune de timp, le vedem dispărând cu rapiditate din setul de valori cu care operăm zilnic. Suntem martorii unei lumi care apune, iar o alta răsare în loc.

Având drept fundal transformările esentiale determinate de cunoaștere, războiul surprinde prin schimbarea fizionomiei – concepția, tipologia, paradigma strategică, doctrina acțiunii (pregătirea trupelor, armament și tehnică, conducerea acțiunilor de luptă, formele și procedeele de luptă).

Violența de tip militar devine tot mai dependentă de tehnologiile intensive ale cercetării și cunoașterii. „Războiul cunoașterii“ din secolul al XXI-lea va reflecta dezvoltarea gândirii militare dincolo de primele sale concepte privind războiului electronic, dincolo de actualele definiții ale „războiului de comandă și control“ și chiar dincolo de noțiunea mai generală de „război al informațiilor“. Datorită multiplelor si fluidelor transformări în viitorul și natura războiului însuși, tranzițiilor de la economiile bazate pe forță brută la economiile de forță a creierului, războiul atât de devastator, în trecut, prin aplicarea forței brute și, mai apoi, mecanice, va deveni în curând „războiul prin forța creierului“ în care tehnologia determină strategia, crește rolul armelor de înaltă precizie, armatele își vor schimba orientarea prioritară către spații temporale, decizia politică, altădată aparținând clasei politice, va trebui să ia în considerare, necesitatea obținerii apriorice a consensului opiniei publice, ca precodiție esențială ca armatele statelor democratice să poată angaja războiul.

Paradigmele fenomenului război necesită o abordare concretă, multilaterală datorită „militarizării” puternice a științelor fundamentale despre natură, societate și om. Cunoașterea în general, știința și tehnologia vor deveni principalii vectori de putere politică, economică, socială și militară. Pe câmpul de luptă vor conviețui atât armele letale, cât și cele non-letale, cu o pondere tot mai accentuată pentru cele din urmă, acțiunea militară își va schimba fizionomia, având tendința de a se intelectualiza, armele inteligente vor fi capabile să evite vătămările fără discernământ și să lovească obiectivele cu o precizie ce greu a fost anticipată la sfârșitul mileniului anterior.

Formularea acestor ipoteze, ca și a altora ce vor decurge din ele, vor constitui instrumentele raționale prin care teoreticienii fenomenului vor putea formula concluzii referitoare la: mutațiile privind acțiunea legităților și principiilor care guvernează fenomenul luptei armate și, totodată, tendințele privitoare la normarea militară în mediul „război“ și „non-război“ din perspectiva axiologică, praxiologică și morală; mutații în structura și fizionomia luptei armate datorate armamentelor letale, cât și cele non-letale; caracterul multidimensional al războiului ce se va desfășura în toate mediile, terestru, aerian, maritim, spațial, cosmic, în spectrul electromagnetic și în sfera informațională, realizarea superiorității urmând a viza toate aceste medii, dar mai ales pe cele care privesc cosmosul, sfera informațională și spectrul electromagnetic; influențele pe care noua tehnologie și tehnică de luptă cu un înalt nivel de interactivitate le va avea asupra conflictelor militare viitoare, fenomenului „luptă armată“ în special.

Digitalizarea câmpului de luptă, modularizarea, modelarea și simularea acțiunilor de luptă, câștigarea războiului informațional și psihologic (și mai nou a "războiului în rețea") sunt deziderate ale marilor puteri, cu repercusiuni deosebite asupra fizionomiei luptei și în special a instruirii eficiente a forțelor din timp de pace.

CAPITOLUL 1

MEDIUL INTERNAȚIONAL DE SECURITATE ȘI PROVOCĂRILE TERORISMULUI

La început de mileniu, lumea și relațiile internaționale sunt mult mai complexe decât erau înainte. Este un paradox că astăzi, când perioada primului Război Rece s-a încheiat și statele din interiorul dar și din afara continentului european au o șansă reală să se integreze pe baza valorilor democrației și economiei de piață, a respectului drepturilor fundamentale ale omului, securitatea a început să fie din nou o chestiune foarte controversată.

Realitățile contextului politic, economic și militar-strategic atestă că, în lumea acestui început de secol și mileniu, se desfășoară un proces de redefinire a raporturilor internaționale, la nivel global, continental și regional, cu implicații directe asupra securității în Europa, dar și în întreaga lume. Principalele efecte sunt reducerea probabilității unei confruntări militare majore și dezvoltarea unui climat de cooperare și parteneriat afectat, totuși, de conflicte regionale. Această evoluție oferă premisele modelării unei noi arhitecturi de securitate pentru Europa secolului XXI, edificată pe valorile democrației, libertății, drepturilor omului, statului de drept și economiei de piață. Mediul de securitate de după primul Război Rece s-a caracterizat prin frontiere din ce în ce mai deschise, iar fluxurile de bunuri și de investiții, dezvoltarea tehnologică și progresul democrației au adus mai multă libertate și prosperitate. Peisajul de securitate european, în mod deosebit, în care se înscrie și România, cunoaște o schimbare fundamentală, afectată în mod direct de procesul de globalizare și de încercările de reafirmare ca mare putere a Rusiei chiar cu riscul declanșării unui al Doilea Război Rece, prin redefinirea conceptului de eurasianism, împiedicarea prin diferite acțiuni (anexare ilegală de teritorii, destabilizare internă sau folosirea armei energetice pentru a diviza țările UE dependente de gazul rusesc) a unor foste țări aparținând fostei URSS de a adera la NATO și UE ori menținerea unor „conflicte înghețate” în zonele de influență.

Iată de ce este importantă identificarea și analiza vulnerabilităților, riscurilor și amenințărilor pentru a creea instrumentele necesare realizării stării de stabilitate și securitate la diferite niveluri (global, regional sau național) și de a împiedica totodată apariția unor noi surse de amenințare. Aria de abordare a riscurilor, vulnerabilităților și amenințărilor s-a înscris mereu într-o dimensiune extinsă, având ca punct de plecare multitudinea de probleme cu care s-a confruntat omenirea, complexitatea intereselor politico-militare, economice, strategice și de altă natură.

La mai mult de două decenii de la încheierea Războiului Rece, constatăm cu tristețe că așteptările noastre nu s-au confirmat. După o jumătate de secol dominat de pericole, riscuri și amenințări la adresa securității mondiale, care și-au găsit suportul și s-au dezvoltat pe fondul nenumăratelor vulnerabilități provocate de confruntarea ideologică susținută de mijloace militare, a urmat o scurtă perioadă de destindere. În euforia momentului am nutrit speranța că sosise timpul pentru o lume mai bună și mai sigură. Din fereastra de oportunitate creată, a apărut o uriașă Cutie a Pandorei, pe care, de atunci, comunitatea internațională se străduiește să o închidă. Dintr-odată, mediul internațional de securitate s-a aflat sub influența și imperativul altor realități, precum: dispariția sistemului totalitar comunist din Europa, implicit a bazei a bazei ideologice care determinase divizarea Europei, încetarea împărțirii bipolare a lumii și a raportului de putere centrate pe bipolaritate, care a întreținut, în cheia Războiului Rece, stabilitatea și echilibrul securității globale, precum și manifestarea unor confuzii, privind administrarea curentă a țărilor, la nivelul guvernelor constituite.

Caracteristicile mediului de securitate

Istoria recentă a reprezentat pentru întreaga lume o perioadă zbuciumată, caracterizată de transformări profunde la nivel global, transformări ce țin atât de redesenări ale frontierelor dar mai ales de schimbările de regim și ideologii. Redesenarea statelor a însemnat sporirea numărului de actori statali la nivel global iar schimbările de regim și ideologie au generat noi tipuri de forme surprinzătoare de manifestare a noilor actori. Pe scena globală și-au făcut apariția cu o importanță tot mai mare, manifestând creșteri constante, actori non-statali (corporații multinaționale și transnaționale, organizații teroriste și religioase etc) a căror acțiuni sunt dificil de prevăzut.

Amenințările prezentului la adresa securității diferă în mod fundamental față de cele de acum două decenii și mai bine, iar instituțiile statale, regionale și globale încearcă permanent să se adapteze noilor condiții. Provocările nu mai sunt neaparat inter-state, au o natură mai complexă, o nouă dimensiune de manifestare, produc impact regional sau global, pot afecta întreaga omenire. Printre provocările care atrag cel mai mult atenția comunității internaționale ar fi: terorismul, crima organizată, migrația ilegală, instabilitatea economică, amenințările la adresa mediului înconjurător și, mai nou, redesenarea frontierelor pe principii etnice și prin invocarea protejării unor minorități situate în țări vecine (vezi Rusia și minoritatea rusofonă din estul Ucrainei).

Aceste pericole sunt reale, difuze și mult mai greu de combătut cu mijloacele strict tradiționale. Fiind în majoritatea cazurilor de natură trans-națională nu pot fi gestionate de o singură țară sau de un grup restrâns de țării. Este prin urmare, nevoie de o abordare nouă, integrată și pluridisciplinară, care să îmbine atât instrumentele politice, economico-financiare, militare și noi strategii de securitate adaptate evoluției geopolitice globale, care să poată contracara noile amenințări asimetrice.

Securitatea depășește astăzi cu mult dimensiunea strict militară, noile ținte sunt populația, simbolurile politice, religioase și infrastructura strategică și social economică. Conceptul de state eșuate-failed states, caracterizate de un blocaj sau incapacitate instituțională si social economică devin amenințări nu numai pentru ele însele, ci și în plan regional, global. Exemple de astfel de state ce generează riscuri și amenințări la adresa securității internaționale sunt: Sudan, Ciad, Somalia, RD Congo, Coasta de Fildeș, Afganistan, Republica Centrafricană, Mali, Haiti, Zimbabwe. Acestea sunt primele zece state considerate de risc major la adresa securității și stabilității. Observând apartenența continentală a acestor state putem afirma că în prezent continentul african este cel mai mare importator de insecuritate la nivel mondial.

Noile riscuri se manifestă transnațional și nu pot fi privite numai din perspectivă geografică. Suntem în egală măsură, vulnerabili la acțiunile teroriste fie ca ținte, fie indirect, ca spațiu de manifestare a unor acțiuni colaterale de tip crimă organizată, trafic ilegal, spălare de bani, toate acestea direct sau indirect susținând fenomenul terorist.

Riscurile și amenințările au căpătat un aspect internaționalizat, reușind să ignore în manifestările lor, granițele statale, ceea ce a avut ca urmare o estompare rapidă a diferențelor dintre securitatea internă și cea internațională (externă). Acest lucru a condus spre manifestarea tendinței majorității actorilor statali de a acționa în domeniul securității și apărării, în cadrul unor inițiative sau organizații regionale sau globale.

1.2 Terorismul, factor destabilizator al mediului de securitate

Amenințările teroriste sunt de mare actualitate și omniprezente, restrângând libertăți cetățenești, consumând și deturnând resurse importante din PIB-ile fiecărei națiuni ori, paradoxal, dezvoltând o piață a securității, cu produsele și serviciile aferente, gestionând venituri și cash-flow-uri substanțiale. Chiar dacă odată cu declanșarea războiului global împotriva terorismului și lichidarea liderului Al Qaeda (mai 2011) acțiunile acestei organizații s-au împuținat iar spectrul acestei amenințări s-a diminuat într-o oarecare măsură, pe termen mediu și lung această provocare globală nu va înceta să influențeze politicile de securitate.

Principalele surse de generare a fenomenului terorist se află în configurația mereu schimbătoare și nesigură a societății actuale și în starea de haos pe care o parcurge omenirea. Nu întâmplător, desigur, atacurile teroriste se îndreaptă împotriva Statelor Unite ale Americii și aliaților acestora, a Rusiei, Chinei, Indiei, Europei Occidentale și chiar împotriva unor țări islamice, considerate trădătoare, cum ar fi Turcia și Pakistanul. Și tot nu întâmplător liderul luptei împotriva acestei amenițări asimetrice sunt Statele Unite, uneori singure, alteori în coaliții cu alte state membre NATO ori din afara Alianței.

Deși terorismul nu are legi, nici principii, nici limite, nici rațiuni suficiente, putem aprecia că începând cu secolul XX, el s-a manifestat pe următoarele planuri:

ca reacție împotriva ordinii instaurată după cel de-al doilea război mondial (terorismul croat din primii ani de după încheierea conflictului);

ca mijloc de subminare reciprocă a intereselor celor două superputeri, pe teatrele de confruntare dintre acestea;

ca reacție de respingere a ordinii bipolare, ordine a terorii, extrem de restrictivă și de stresantă;

ca recrudescență a extremismului mondial, în special a celui politic, a celui etnic și a celui religios.

Acțiunile teroriste nu sunt și nu pot fi privite doar ca scursuri sociale, ca reacții demente, psihopate. Cele mai multe dintre cauzele acțiunilor sau reacțiilor de tip terorist țin de crizele identitare și, în consonanță cu acestea, de cele politice. Teroriștii doresc o altă ordine (socială, economică, politică, economică, militară etc.), altă morală, alte raporturi, alte ideologii, alte precepte, alte instituții. Cei mai mulți dintre ei – inclusiv lideri ai organizațiilor din care fac parte – n-au un model anume, nu știu foarte precis cum trebuie să arate lumea pentru care luptă. Pe cei mai mulți dintre ei nu-i interesează lumea propriu-zisă, ci spectacolul lumii ca atare, dimensiunea lui punitivă, adică puterea distrugerii, teama oribilă pe care vor s-o instaleze și, mai ales, starea de angoasă pe care o generează în rândul lumii (îndeosebi la nivelul puterii politice) o astfel de atitudine amenințătoare și generatoare de moarte.

Terorismul este un fenomen mult mai complex chiar decât războiul, care trebuie studiat și aprofundat nu doar pentru a-i limita efectele și a-i pedepsi pe cei vinovați, ci îndeosebi pentru a-i înțelege și a-i eradica mecanismele și cauzele. Funcție de obiectivele și scopurile propuse sau de mediul în care sau asupra căruia acționează în marea majoritate teoreticienii identifică următoarele categorii de terorism: politic, de stat, informațional, economic, tehnologic și financiar , cultural, patologic, răzbunător, identitar, religios, etnic și infractional.

Terorismul politic

Actul terorist distruge, înspăimântă,creează situații-limită, apelează la faptul împlinit, seamănă adică teroare. Iar teroarea politică are foarte multe fațete. Majoritatea organizațiilor teroriste din lume, inclusiv fundamentalismul islamic, practică, de fapt, un terorism politic. Însă nu numai aceste organizații sunt vinovate de virulența terorismului politic, disimularea, omniprezența, omnipotența, impactul grav și consecințele complexe ale acestui tip de terorism asupra societăților, statelor și oamenilor. Terorismul de stat este, în toată dimensiunea lui, un terorism politic. Formele de manifestare ale terorismului politic sunt numeroase. Ele se încadrează totuși în câteva categorii:

terorismul explicit sau implicit pus în aplicare de majoritatea statelor cu regimuri totalitare;

terorismul exercitat de organizațiile politice extremiste (majoritatea organizațiilor teroriste din Europa și din America latină, spre exemplu, au la bază ideologii politice de natură comunistă, unele neo-nazistă sau din sfera a ceea ce am putea numi exclusivismul sau fundamentalismul politic);

terorismul practicat de persoane influente, grupuri de interese etc.;

terorismul puterii.

Terorismul politic s-a manifestat cu pregnanță în timpul războiului rece, ca modalitate de subminare reciprocă, prin violență non-statală, a celor două ideologii – capitalistă și socialistă – fiind mai mult un terorism ideologic. Fiecare dintre cele două superputeri – și, la umbra lor, o mulțime de alte organizații, organisme sau cercuri de interese – încuraja, la nivel regional, terorismul politic, sub aproape toate formele și formulele sale, de la cele psihologice și informaționale, la atacuri și asasinate.

Terorismul informațional, terorismul mediatic, cyberterorismul

Terorismul este un concept greu de fragmentat, fiind mai bine abordat ca întreg, ca fenomen. El este periculos pentru oricare om, oriunde s-ar afla el și orice ar face el, dar este la fel de periculos și pentru instituții, pentru state, pentru organizarea socială, adică pentru societatea omenească, în filosofia și integralitatea ei.

Principalele caracteristici ale societății omenești moderne sunt cele referitoare la puternica ei informatizare, adică la globalizarea informației, a actului comunicării, în general, și, pe această bază, la creșterea interdependenței, în special.

Terorismul mediatic incumbă două aspecte: cel al folosirii de către teroriști a mass-media pentru atingerea scopurilor lor criminale, violente și cel al terorizării populației de către instituții sau reprezentanți ai media. Evenimentele din 11 septembrie 2001 din Statele Unite, au prilejuit, la contactul cu o realitate atât de crudă, de inimaginabilă, declanșarea unui veritabil terorism mediatic..

Terorismul mediatic pleacă de la posibilitatea manipulării prin media, a negocierii între teroriști și organele de ordine chiar pe postul național de televiziune, a popularizării cauzei unor grupări teroriste prin mijloacele de comunicare, a atragerii, pe această cale, de simpatizanți din rândul oamenilor pașnici. El mai pleacă de la posibilitatea dovedită a modelării opiniei naționale și internaționale, prin exacerbarea violenței, prin folosirea imaginii apropiate de realitate (mult mai credibile), a imaginii deformate pozitiv, deformate negativ, dezirabile, indezirabile, virtuale (fără corespondență cu realitatea), subliminare (ce se adresează subconștientului), a autoimaginii.

Terorismul economic, financiar și tehnologic

Încă din antichitate, lumea a fost nevoită să suporte numeroase constrângeri, unele venite din mediul geografic de viață, generate de lupta pentru un anumit tip de existență (care s-a complicat din ce în ce mai mult), altele ținând de legile de compunere și funcționare a societății omenești, adică de procesualitatea organică a acesteia. Nevoile de finanțare a terorismului nu sunt foarte mari. De cele mai multe ori, acțiunile teroriste sunt duse de unul sau câțiva teroriști, în general, idealiști sau fanatici, care nu au nevoie de stimulente prea mari pentru a-și face treaba. Unii din acești idealiști sau fanatici sunt studenți, oameni de diferite meserii, foști sau chiar actuali militari etc. Armele folosite de teroriști, încărcăturile, explozibilul etc. nu costă foarte mult și se procură destul de ușor. Sursele de procurare a banilor (de finanțare) sunt familiare în lumea teroriștilor: atentate, spargeri de bănci, trafic de droguri.

De-a lungul istoriei terorismului, finanțarea cea mai substanțială a fost asigurată și va fi și în continuare asigurată de instituții puternice, interesate în proliferarea (în interes propriu) a terorismului, a haosului, și de state. De aceea, acțiunea Statelor Unite și a coaliției antiteroriste împotriva statelor teroriste sau care favorizează terorismul trebuie evaluată ca o „lovitură de decapitare“ în primul rând împotriva finanțatorilor și susținătorilor acestui flagel.

Terorismul cultural

Huntington propune o hartă a liniilor de fractură între civilizații, descriind confruntările dintre civilizații asupra terorismului drept un concept al respingerii „războiului civilizațional”.

Marile civilizații sunt mari acumulări de valori care se întrepătrund cu celelalte și dau frumusețea și diversitatea acestei lumi. Tocmai aici, în negarea acestei afirmații, se află acțiunile extremiste din spațiul cultural, între care și terorismul.

În forma lui cea mai greu de contracarat, se exercită de către grupuri extremiste, fanatice, care cred doar în anumite sloganuri pe care le confundă cu sisteme de valori, în numele cărora se exercită presiuni, amenințări, spălări de bani, crime, asasinate, distrugeri.

Se apreciază că terorismul viitorului își va căuta o parte din argumentele sale într-un anumit mod (exclusivist, violent) de a percepe și a sluji cultura. Este posibil ca viitorul să ne ofere surpriza unor fundamentalisme de tip cultural.

Terorismul identitar ține de afirmarea violentă a identității. El are, în genere, un obiectiv bine stabilit, corespund voinței unei țări, unei națiuni sau unui grup etnic și îmbracă diferite forme, de la dialogul politic și social la războiul de eliberare și chiar la războiul de guerilă.

Terorismul patologic

Terorismul patologic reprezintă acte teroriste săvârșite de psihopați, oameni care pierd contactul cu realitatea, pierd controlul sensurilor și care acționează inconștient. Comportamentul lor are drept cauze: sărăcia, alcoolismul, drogurile, violența urbană, pierderea reperelor, boala, dificultățile vieții, neîmplinirile afective sau sexuale, refularea, inactivitatea, șomajul, inadaptabilitatea socială, provin din familii dezorganizate. Astfel de asasini, se cred justițiari, modificatori de destine, pacificatori, conducători, comandanți străluciți.

Delincvența lor e considerată ca un epifenomen al condiției socio-politice, care generează o criminalitate aleatoare, ocazională și, în bună măsură, previzibilă.

Terorismul răzbunător

Terorismul răzbunător se împarte în două categorii:

– cel care ține de natura umană și se prezintă ca o reacție violentă la nemulțumiri, umilințe, agresiuni de tot felul, manifestându-se, într-o formă sau alta, în toată lumea;

– cel care se manifestă la nivelul unor comunități, grupuri, religii etc.

Cel din prima categorie este, de regulă, un terorism individual sau exercitat de grupuri informale, nu are nici o logică și se supune factorilor aleatori care îl determină. Formele lui cele mai frecvente de manifestare sunt: atacuri efectuate de unele persoane asupra altora, cu scop de răzbunare (vendeta, spre exemplu, dar exercitată prin mijloace teroriste); atacuri ale unor foști deținuți asupra celor care i-au condamnat sau asupra instituțiilor care i-au condamnat, atacuri frecvente efectuate de grupuri sau bande împotriva unor cartiere, familii, instituții etc.

Cele din categoria a doua sunt determinate de prejudecăți, de un anumit mod de a interpreta Coranul, Noul Testament sau Biblia, de ideologii și concepții frustrante, dar care cultivă și justifică actul răzbunării etc. Formele cele mai întâlnite ale acestui tip de terorism sunt: atacurile pedepsitoare, justițiare (acțiunile Hezbollah, acțiunile KKK în Statele Unite, atacul cu sarin efectuat de secta AUM în 1995 în metroul din Tokio, acțiunile diferitelor altor secte ș.a.); uciderile rituale; sinuciderile în masă etc.

Terorismul religios-fundamentalist

Terorismul religios-fundamentalist este o filosofie, care se bazează pe un sistem propriu de valori, menit să aducă islamismul prin orice mijloace, la conducerea planetei, vizează lumea întreagă, mai ales civilizația occidentală, dar și configurația ei actuală de influență americană.

„Terorismul islamic care vizează Europa a evoluat în 15 ani de la un terorism de stat de orientare strategică, promovat mai ales de Iran și care-și recruta adepții îndeosebi din mediul șiit sau apropiat de șiism, la un terorism marginal, fără orizont strategic, care-și recrutează adepții dintre elementele periferice (cartiere rău famate, periferice, studenți marginalizați), suniți și gata să asimileze toate «jihadurile» în curs de desfășurare (spre exemplu, cazul algerian). Acest terorism este greu de reperat (pentru că actorii sunt adesea de naționalitate europeană și pot să adopte «jihadul» fără să aibă vreun raport cu țara lor de origine). Este uneori apropiat de simplul banditism și se nutrește dintr-o frustrare împotriva societății. Fundamentalismul joacă de acum înainte rolul de executoriu care este acela al Acțiunii Directe și pe cel al Bandei care-și face treaba“ .

Organizațiile și grupările fundamentaliste islamice declară că menirea lor este să ducă la realizarea acestor obiective, iar legea lor unică este Coranul. Adevărul este că, uneori, jocul de interese a fost mai presus decât Coranul. Principalele caracteristici ale teorismului religios țin de respingerea capitalismului (dar apără proprietatea privată), condamnarea civilizației occidentală (factor al destabilizării Islamului) dar și achiziționarea de tehnică de ultimă oră pentru ca statele sau grupările islamice să devină tot mai puternice.

Terorismul religios se manifestă prin promovarea prin violenta a valorilor extremiste speifice islamului, organizarea unor confruntări între creștini și musulmani sau prin executarea unor atentate de pedepsire a trădătărilor în principal în țări ca Iran, Arabia Saudită, Afganistan, Malaezia, Indonezia, Filipine și Africa (Libia, Sudan, Algeria).

Terorismul infracțional (din spectrul crimei organizate)

Terorismul infracțional este cel mai răspândit și cel mai greu de controlat, terorismul infracțional se exercită atât în lumea interlopă, sub diferite forme, de la reglările de conturi până la lupta pentru putere și influență, cât și asupra societății, în ansamblul ei. Terorismul care vine dinspre infracționalitate este o modalitate de înfricoșare a lumii, a societăților, instituțiilor și persoanelor, tocmai pentru a crea câmp liber de acțiune infracționalității, eludării legii. Cu alte cuvinte, terorismul de acest fel este un gen de bogyguard al infracționalității, dar și un mod de a crea fondul aperceptiv al societății vizavi de lumea interlopă (care trebuie să fie unul de teamă, de frică, de teroare), atât în ceea ce privește virulența punctelor tari, imbatabile ale acestei lumi, omnipotența lor, cât și dimensiunea înspăimântătoare a corupției și puterii nelimitate și nelimitabile a banului murdar.

Criminalitatea este mult mai flexibilă decât normalitatea, decât acțiunea împotriva ei. Toate sistemele de protecție a societății, începând cu cel juridic și continuând cu cel al reacției de tip militar, sunt supuse unor legi, unor principii, unor norme, care nu se schimbă de la o zi la alta. Toate aceste organisme acționează potrivit normei dreptului, nu la inspirație, ceea ce creează unele dificultăți în ceea ce privește operativitatea. Evaluarea terorismului infractional induce următoarele concluzii :

• accentuarea procesului de mondializare și, deci, de organizare a terorismului infracțional, acesta urmând o cale de structurare la nivel planetar;

• accentuarea organizării, globalizării, dotării cu rețele de conducere și de acțiune în toată lumea, va genera necesitatea unei riposte la nivel strategic;

• probabilitatea de a subordona terorismul identitar și folosirea acestuia în sensul creării, în zonele de interes, de probleme și de conflicte care să abată (concentreze) într-o altă direcție eforturile comunității internaționale;

• este însă posibil ca terorismul – îndeosebi terorismul politic și cel identitar – să capete o anumită independență și să-și subordoneze el infracționalitatea și crima organizată, transformându-le în mijloace de finanțare;

• între terorism și crima organizată există o relație de completitudine, chiar dacă o astfel de legătură presupune foarte multă diversitate și incertitudine și într-un domeniu și în celălalt.

Terorismul etnic

Terorismul de tip etnic și separatist își are, în parte, rădăcinile în marile bulversări suportate de Europa secolului al XX-lea: sfârșitul marilor imperii, revoluția rusă, două războaie mondiale, construcția europeană, finele marxismului. În decursul ultimilor 50 de ani, în Europa de Vest, conflictul irlandez (IRA), separatismul basce (ETA), chestiunea corsicană (FLNC) și Tirolul de sud sunt câteva exemple. Mai recent, căderea zidului Berlinului și reactivarea chestiunii minorităților în numeroase țări din estul european (Bosnia, Kosovo, Transilvania, Armenia…) sunt susceptibile de a favoriza acest tip de terorism.

Anumite tensiuni sunt încă vii, cum se poate observa, chiar în inima țărilor europene, în Irlanda, în jurul frontierei italo-austriece, în zonele mărginașe ale Germaniei unde rezidă minorități germane active, în Corsica, în Belgia. În aceste țări, problemele de coabitare au degenerat adeseori în confruntări. Desigur, aici nu este vorba de crimă organizată, ci de determinații identitare foarte puternice, care vin de secole. O reluare a confruntărilor nu este exclusă. Aproape toate aceste țări europene (cu excepția Franței, care, constituțional, nu recunoaște existența minorităților, incompatibile cu universalitatea republicană, și a Germaniei, care este relativ omogenă) conțin minorități sau specificități culturale regionale care ar putea foarte bine să se trezească dacă sunt girate prost, în special dacă democrațiile se joacă cu focul exaltând drepturile minorităților, cum s-a procedat până acum.

Terorismul de stat (terorismul celui puternic)

Terorismul de stat este, fără îndoială, o formă a terorismului politic, poate forma lui cea mai gravă, cea mai accentuată. Terorismul de stat este foarte vechi. De aici și vine aversiunea istorică a populațiilor față de regimurile totalitare sau militarizate. De-a lungul timpului, numeroase state și-au terorizat populațiile care intrau, într-o formă sau alta, sub jurisdicția lor, dar, au terorizat și statele care nu se puteau opune politicii lor. Formele de terorism de stat sunt numeroase și nelipsite pe planetă. Cu toate că dintotdeauna omenirea le condamnă și luptă prin orice mijloace împotriva lor, ele nu încetează încă să existe.

Terorismul informațional (terorismul secolului XXI)

Terorismul informațional poate fi considerat ca o metodă a secolului XXI de a dezvolta acte teoriste folosind mediul virtual al rețelelor informatice (Internetul), al transmisiilor de radio și televiziune (mass-media) în aceeași măsura ca mediul fizic și acționând psihologic asupra sistemelor socio-politice, militare, eonomice, culturale și religioase sau de altă natură.

Terorismul mediatic formează teroriști, propagă și îndeamnă la violență, dar și destramă familii, distruge destine, face „dezvăluiri în exclusivitate”, reține doar ceea ce este mai brutal, mai șocant, ce violentează ochiul, omite detalii importante, imaginează scenarii de coșmar, nu retractează, nu-și cere scuze, nu revine. Este un malaxor al manipulării prin comunicare, al execuției în direct și la comandă a unor persoane, personalități, instituții, state, națiuni care refuză să fie dominate sau vor să domine, să se lase lovite ori să înceteze de a-i lovi pe alții, să ascundă adevărul sau să nu mai mintă, să se înregimenteze într-o anume grupă sau să stea deoparte, să li se taie o parte din trup sau să li se transplanteze în corp ceva străin. Pe scurt spus, este o armă extrem de perfidă, care nimicește în masă, convertește conștiințe, naște și susține monștri. Este și motivul fundamental pentru care acesta se cere eradicat, interzis, printr-o legislație corespunzătoare.

Desfășurat în și prin sistemele informatice, terorismul devine unul informatic – cyberterorism, fiind un atac, exercitat de grupări subnaționale sau agenți clandestini, premeditat, motivat politic, religios, etnic, culrural sau de altă natură, împotriva informațiilor, sistemelor de calculatoare, programelor și transmisiilor de date, conduce la violențe împotriva obiectivelor civile și necombatante.

Nu toate acțiunile catalogate ca terorism informațional sunt opera unor grupări teroriste, acest concept cât și cel al terorismului în general au metode de manifestare apropiate sau chiar identice cu cele ale mediului infracțional. De regula formațiunile teroriste în practică se asociază sau se folosesc de grupările infraționale, de anumite organizații guvernamentale sau neguvernamentale, de anumite trusturi media și nu în ultimul rând de grupări de eliberare națională, grupuri identitare religioase sau culturale. Terorismul informațional se folosește de unele metode și spații specifice războiului informațional, își manifestă activitatea în mediul virtual sau specific mass-media fiind și el o strategie bazata pe impactul psihologic cu efecte palpabile în lumea economicului, politicului și socialului

Principalele riscuri și amenințări care pot pune în pericol securitatea națională a României, sunt considerate a fi următoarele:

Terorismul internațional – în special cel de sorginte extremist-religioasă, structurat în rețele transfrontaliere reprezintă cea mai gravă amenințare. Deși România nu s-a confruntat și nu se confruntă cu riscuri majore de natură teroristă la adresa ei, acestea nu pot fi excluse ca amenințare la adresa securității naționale. La începutul anului 2013, directorul Serviciului Român de Informații, a declarat că România nu se poate considera în afara riscurilor și amenințărilor teroriste ba chiar, dimpotrivă, acestea sunt în creștere. Mai mult, în luna octombrie 2012, acest subiect a fost unul dintre subiectele dezbătute într-o ședință a CSAT, în contextul atentatului la Burgas, în Bulgaria. Tot la începutul anului 2013, un lider terorist afgan a declarat că România și Bulgaria se afla pe harta țărilor ce sunt expuse riscului terorist prin prisma unei istorice apartenențe la un teritoriu islamic dar, mai ales, datorită implicării active cu trupe în Afganistan, ceea ce aduce argumente în plus pentru necesitatea creșterii vigilenței instituționale dar și a celei individuale. La nivel global, amenințările și riscurile teroriste par a fi amplificate de contextul internațional complicat, atât din punct de vedere al evoluțiilor politice, cât și economice și financiare, datorate crizei economice care induce o criză de resurse financiare sau alte resurse pentru instituțiile cu atribuții pe linia securității și siguranței fiecărei țări în parte.

Având în vedere aceste câteva argumente, principalele amenințări de natură teroristă, se conturează a fi următoarele:

posibilitatea folosirii de către organizații, grupări sau persoane teroriste a armelor de distrugere în masă, în special a celor chimice, radiologice și biologice;

pregătirea și efectuarea unor posibile atacuri asupra bazelor nucleare precum și asupra întreprinderilor chimice, laboratoarelor biologice, pentru a procura și/sau detona astfel de arme;

proliferarea acțiunilor punitive sau de răzbunare împotriva țărilor care fac parte din coaliția antiteroristă;

continuarea acțiunilor de natură teroristă împotriva democrațiilor occidentale;

posibila efectuare a unor atacuri asupra sistemelor de protecție a mediului, barajelor și folosirea deșeurilor toxice și radioactive pentru a produce catastrofe ecologice;

continuarea și diversificarea asasinatelor politice;

atacarea școlilor, instituțiilor de cercetare, laboratoarelor și unităților de importanță națională sau internațională și a infrastructurilor de tot felul pentru a produce panică și teroare;

crearea de diversiuni pentru a provoca nesiguranță, tensiune și instabilitate;

continuarea și chiar intensificarea atacurilor cu bombe, explozivi plastici și alte mijloace artizanale, asupra infrastructurilor civile și militare și, pe cât posibil, în prezența mass-media;

menținerea și chiar creșterea acțiunilor teroriste de sorginte etnică pentru distrugerea ideii de conviețuire și cultivarea agresivității în purificarea etnică, a separatismului etnic, ideologic și religios;

acțiuni de natură teroristă în cyberspațiu și în infrastructurile acestuia, în vederea creării unor perturbări grave în sistemele de comunicații, distrugerea sistemelor de comandă și control, a sistemelor bancare, virusarea bazelor de date, crearea unei stări de haos generalizat în sistemele de informații.

Amenințările majore de natură teroristă la adresa României nu pot fi decât conjuncturale și tranzitorii. Față de caracteristicile contextului intern și extern de securitate prezentate anterior pot fi considerate surse suplimentare de risc la adresa securității naționale, următoarele: evoluțiile externe ce pot influența dinamica organizațiilor teroriste străine în țara noastră; perspectiva intensificării activităților adiacente terorismului sub impactul necesității susținerii financiare a organizațiilor teroriste; posibilitatea sosirii în România sub diverse acoperiri a unor elemente teroriste vizate de acțiunile militare ale campaniei antiteroriste; probabile deplasări de populații din unele teritorii, unde au loc sau pot surveni conflicte pe scara largă în contextul actualei campanii antiteroriste.

Din punct de vedere al capabilităților militare forțele militare naționale trebuie să fie pregătite diferențiat și diversificat, pe baza doctrinelor de luptă moderne, pentru o gamă largă de misiuni clasice și neconvenționale, orientate spre obiective, corespunzător noilor modalități de ducere a războiului, în rândul cărora misiunile antiteroriste, contra-proliferare, contrainsurgență și de reconstrucție post-conflict vor avea o pondere însemnată. Este necesară dezvoltarea capacităților adecvate de intervenție umanitară și stabilizare, de sprijinire a autorităților publice în cazul unor urgențe civile generate de factori geo-fizici, meteoclimatici sau de altă natură, precum și pentru misiuni de securitate publică, în conformitate cu prevederile constituționale, ale legilor țării și obligațiilor asumate în cadrul organizațiilor de securitate la care România este parte. O atenție deosebită va fi acordată transformărilor în domeniul planificării apărării, în care scop se va finaliza procesul de armonizare a procedurilor naționale de planificare cu procedurile standard care funcționează în cadrul Alianței Nord-Atlantice, Uniunii Europene și parteneriatelor strategice perfecționarea procesului de planificare a forței și adoptarea de noi principii și concepte operaționale și elaborarea unei noi strategii militare.

Războiul global împotriva terorismului

Atacurile teroriste sunt și vor fi și în continuare atipice, lipsite de orice moralitate și în afara oricăror reguli ale păcii și războiului. Ele vor viza tot ceea ce este vulnerabil – state, guverne, instituții publice, organizații internaționale, aglomerări urbane și locuri publice, infrastructuri, rețele de comunicații, rețele internet etc iar singurele măsuri cu adevărat eficiente se vor regăsi tot într-o paletă globală și unitară, însă nu neapărat doar în spectrul militar, fapt reliefat și de o schimbare a strategiei americane în lupta acestei amenințări asimetrice.

Terorismul este o amenințare asimetrică, din umbră. Evoluția lui, de la o seamă sau o sumă de acte teroriste disparate la un summum al fanatismului, cruzimii și violenței, adică la un război terorist, și el asimetric și pervers, este de natură să genereze reacția corespunzătoare a omenirii, să declanșeze adică războiul antiterorist.

Astfel, este semnificativ de reliefat faptul că unul din aceste principii, din noua strategie, se referă la idei, la valori, la libertate. Chiar președintele Statelor Unite, a reconfirmat schimbarea adusă de Strategia din 2003 declarând: „… am recunoscut că războiul împotriva terorii este mai mult decât o bătălie a armelor. Este o luptă ideologică pentru inimi și pentru minți. Și, pentru a învinge, trebuie să contrapunem ideologiei urii a teroriștilor o alternativă plină de speranță bazată pe libertate și dreptate. Astfel, după îndepărtarea regimurilor periculoase din Afganistan și Irak, am refuzat să luăm calea ușoară a schimbării unui lider puternic cu altul. În schimb, am rămas pentru a ajuta tinerele democrații să apară ca faruri călăuzitoare ale speranței pentru popoarele din Orientul Mijlociu. Am sporit sprijinul nostru pentru reformatorii democrației și dizidenți în toată lumea. Ne-am extins eforturile pentru a combate condițiile de disperare și lipsă a speranței care au dat naștere la ură și radicalism”.

Înlăturarea regimului taliban, după atacurile din 9/11 2001 n-a fost decât o etapă din acest război, care se desfășoară uneori convențional alteori neconvențional, din punct de vedere al abordării inamicului care nu are o identitate bine conturată, atacă în ambuscadă, izolat, de cele mai multe ori prin atacuri sinucigașe greu de prevăzut. Această ripostă globală vizează teroriști, oriunde s-ar afla sau unde ei ar putea găsi adăpost și sprijin. Tocmai de aceea „Războiul împotriva terorii” a mai fost numit și „Războiul global împotriva terorii”.

În al doilea rând, Statele Unite s-au angajat în acest război cu o foarte mare determinare: „Vom dirija orice resursă disponibilă – orice mijloc diplomatic, orice instrument al intelligence-ului, orice instrument de impunere a legii, orice influență financiară și orice armă de război ar fi necesară – pentru dezmembrarea și înfrângerea rețelei terorii globale… Răspunsul nostru implică mult mai mult decât represalii imediate și lovituri izolate. Americanii n-ar trebui să se aștepte la o bătălie, ci la o lungă campanie, cum n-am mai văzut alta niciodată. Ar putea să cuprindă lovituri dramatice, vizibile la televizor și operațiuni secrete, secrete chiar și în succes. Îi vom înfometa pe teroriști financiar, îi vom întoarce pe unul împotriva altuia, îi vom hăitui dintr-un loc în altul, pînă nu vor mai avea unde să se adăpostească sau să se odihnească…. Și vom urmări națiunile care acordă ajutor și refugiu terorismului.

În prezent, statele membre NATO și cele partenere sunt angajate în afara teritoriului Alianței la toată gama de operațiuni de răspuns la crize și asistență umanitară. Acestea includ operațiuni în sprijinul păcii, conduse de NATO sau UE, sub mandat ONU/OSCE și operațiuni de luptă împotriva terorismului care îmbracă o gamă diversă de forme, de la acțiuni preventive la acțiuni de luptă specifice.

Cu toate că au fost repurtate succese pe diferite planuri împotriva structurilor și organizațiilor teroriste cu ramificații internaționale războiul împotriva terorismului global este departe de a se fi încheiat, fapt subliniat în diferite ocazii de importanți oficiali în domeniul securității. După șapte ani, în discursul său ținut la forumul Consiliului Atlanticului, directorul C.I.A. accentua același lucru: „Acest război – și dați-mi voie să subliniez asta – n-ar trebui să faceți greșeala să credeți că acesta este altceva decât un război. Acest război este departe de a se fi încheiat”. Un război de o asemenea anvergură, care să implice resurse atât de importante, să fie purtat la scară globală și să antreneze atâtea națiuni, nu poate fi numit decât un război mondial: Al treilea război mondial.

CAPITOLUL 2

ROLUL NATO ÎN ASIGURAREA

MEDIULUI DE SECURITATE INTERNAȚIONAL

În viziunea NATO, managementul crizelor din perioada războiului rece, a căpătat o dimensiune caracterizată prin descurajare și intimidare, însoțită de un arsenal convențional și nuclear formidabil.

Pentru a rămâne relevante și eficiente, mecanismele alianței de management al crizelor au fost adaptate noului climat internațional.

2.1. Prevenirea conflictelor și managementul crizelor în viziunea NATO

Prevenirea crizelor de către alianță se baza pe crearea unor mecanisme instituționale care „făceau ca amenințările deliberate la adresa sistemului bipolar să devină potențial foarte costisitoare”.

În epoca nucleară, prevenirea conflictelor a ajuns să fie de o importanță deosebită pentru managementul crizelor. O lecție pe care au învățat-o toți în urma crizei rachetelor cubaneze a fost faptul că managementul crizelor actuale este, în mod inevitabil, însoțită de incertitudini.

Conceptul Strategic adoptat la 8 Noiembrie 1991, reiterează necesitatea dialogului cu OSCE, precum și cu alte instituții, pentru prevenirea conflictului deoarece: “securitatea alianței este inseparabil legată de toate statele din Europa”.

Conceptul Strategic adoptat la 24 Aprilie 1999, la capitolul “Misiuni Fundamentale de Securitate”, prevede noi măsuri pentru managementul crizelor și prevenirea conflictelor, astfel: “pentru îmbunătățirea securității și stabilității în zona euroatlantică.

2.2. Evoluția procesului NATO de management al crizelor

În viziunea NATO nu există o definiție clară a conceptului de „criză”, așa cum de altfel am menționat deja. Există totuși încercări privind clarificarea acestui concept.

Astfel, un subcomitet NATO însărcinat cu probleme de cercetare în domeniul operațiilor, a dezvoltat o definiție a crizei, conform căreia o criză poate fi înțeleasă ca “o situație internă sau internațională în care există o amenințare la adresa intereselor, valorilor sau țelurilor fundamentale”.

Managementul crizelor cuprinde o gamă largă de activități, de la informare, evaluare și analiză a situației de criză la stabilirea scopurilor, dezvoltarea opțiunilor de răspuns și compararea, selectarea și implementarea opțiunilor de răspuns, inclusiv opțiunile militare când este necesar și, desigur, analiza postacțiune a acestor opțiuni.

Obiectivele NATO pentru managementul crizelor urmăresc:

– reducerea tensiunilor și înlăturarea cauzelor pentru care acestea ar putea deveni crize;

– managementul crizelor și înlăturarea cauzelor care pot genera conflicte armate;

– asigurarea timpului necesar pentru intervenția civilă sau militară în diferite etape ale crizei;

– adoptarea măsurilor de răspuns, dacă ostilitățile au degenerat, prevenirea escaladării conflictului și convingerea oricărui agresor să înceteze atacul declanșat și să se retragă de pe teritoriul aliat;

– detensionarea și restabilirea situației normale, când escaladarea conflictului sau desfășurarea ostilităților au încetat sau sunt sub control.

Schimbările mediului de securitate, a tipurilor de criză și tipurile de conflicte care trebuie prevenite, a dezvoltat instrumentele necesare în acest sens, diversificând modalitățile de cooperare cu alte organizații internaționale cu rol în asigurarea păcii și securității mondiale și regionale, în special ONU, UE și OSCE.

Pentru asigurarea celui mai potrivit management sau a celui mai potrivit răspuns militar” în situații de criză, aliații au acordat o atenție deosebită mai ales după “evenimentele de la 11 septembrie 2001”, în interesul nostru comun referitor la securitate, apărare și managementul crizelor,.

2.3. Sistemul NATO de răspuns la crize

Conform acestui sistem, opțiunile preventive sunt destinate pentru îmbunătățirea managementului crizelor și prevenirii conflictelor prin asistarea NAC.

Opțiunile preventive sunt destinate pentru îmbunătățirea managementului crizelor și prevenirii conflictelor prin asistarea NAC în interpretările acestuia cu privire la existența pericolului unei crize.

Măsurile de răspuns la crize au scopul de a asigura pregătirea reacției alianței la întreaga gamă de crize potențiale.

NCRS este destinat să acționeze complementar și interactiv cu Sistemul NATO de Informare și Avertizare (NATO Intelligence Warning System – NIWS), pe care îl vom prezenta în continuare, Sistemul Operațional de Planificare (Operational Planning System – OPS), precum și Sistemul de Planificare a Urgențelor Civile (Civil Emergency Planning – CEP).

O dată ce NCRS va fi implementat, va fi necesară adaptarea tuturor sistemelor naționale ale țărilor partenere după modelul NATO, pentru ca acestea să fie în măsură să lucreze împreună. Implementarea deplină a NCRS a fost planificată pentru sfârșitul anului 2004, moment în care Inventory of Preventive Measures, Catalogue of Military response Option și NATO Precautionary System au fost abandonate.

NCRS reprezintă, așadar, varianta mult îmbunătățită a sistemului de management al crizelor NATO, care pune la un loc diferite elemente într-un sistem nou, atotcuprinzător și interconectat, destinat a fi mult mai ușor de folosit. Acesta necesită o perioadă de testări și readaptări, dar își va aduce o importantă contribuție la îmbunătățirea sistemului consultărilor (acestea vor fi mult mai rapide, mai bune și mai bine documentate), luării deciziilor și implementării acestora.

În conformitate cu obiectivele fixate, NATO a stabilit principiile pentru prevenirea conflictelor și managementul crizelor, principii aplicate, de altfel, și în alte domenii ale procesului decizional. (Anexa nr.1)

În primul rând, Consiliul Nord Atlantic (North Atlantic Council – NAC) sau, în unele cazuri, Comitetul de Planificare a Apărării (Defence Planning Commitee – DPC), în care Franța nu este reprezentată, indiferent de nivelul întâlnirilor (șefi de state sau guvern, miniștri, ambasadori, înalți reprezentanți), este autoritatea cea mai înaltă a alianței care poate lua decizii pentru acțiunea în comun.

Al doilea principiu se referă la faptul că toate deciziile luate în NAC sau DPC (ca de altfel toate deciziile luate în toate organismele NATO) sunt expresie a suveranității naționale și, de aceea, sunt luate prin consens.

În al treilea rând, națiunile au delegat responsabilități de natură politică, economică, de apărare și planificare a urgențelor civile etc. reprezentanților din NAC sau DPC.

În sfârșit, dar nu în cele din urmă, controlul politic asupra factorului militar completează, ca un corolar, setul de principii NATO referitoare la managementul crizelor și prevenirea conflictelor. Nici o decizie referitoare la planificarea formală, dislocarea sau folosirea forțelor militare nu poate fi luată fără acordul NAC sau DPC.

2.4. Sistemul de informare și avertizare NATO

Una dintre multele lecții învățate de către NATO în operațiile conduse în Balcani a fost aceea a importanței existenței unui sistem propriu de avertizare timpurie despre posibilitățile de prevenire a conflictelor și de management al crizelor. Avertizarea timpurie oferă mai mult timp pentru analiză, planificare și pregătire a unui răspuns, iar, în cazul unei intervenții, mărește probabilitatea de succes.

Avertizarea timpurie poate contribui, de asemenea, la îmbunătățirea întregului ciclu decizional privind managementul crizelor, începând cu stabilirea obiectivelor de îndeplinit, dezvoltarea cursurilor de acțiune și compararea acestora, eventual implementarea unuia dintre acestea și în final analiza acțiunii și readaptarea ei când este cazul. Datorită importanței NIWS, în primele faze ale managementului crizelor și prevenirii conflictelor, procedurile se vor concentra pe culegerea datelor, evaluarea și analiza acestora.

Ca în multe alte domenii NATO, schimbările petrecute în cadrul mediului de securitate internațional au determinat schimbări radicale în cadrul Sistemului de Avertizare Timpurie și a metodologiei de avertizare timpurie. Sistemul de Avertizare Timpurie din perioada războiului rece, bazat pe principalii pași făcuți de adversar în perspectiva declanșării acțiunilor militare, nu mai este relevant în prezent.

De aceea, în locul lui s-a dezvoltat un sistem care se concentrează pe evoluția situației în domeniul politic, economic, al dezvoltării sociale, dar și în domeniul militar. Mai întâi a fost nevoie de identificarea unei game mai mari de surse pentru potențiale crize și apoi adoptarea unei metodologii de răspuns pe măsura acestor circumstanțe.

O altă schimbare a fost determinată de nevoia luării în considerare a interacțiunii din ce în ce mai mari dintre diferitele organizații internaționale cu atribuții în domeniul păcii și securității. De aceea a fost nevoie de noi metodologii de avertizare, iar NATO a dezvoltat un nou Sistem de Informare și Avertizare Timpurie – NIWS (NATO Intelligence Warning System), care este destinat să fie mult mai performant decât predecesorul și care să ia în considerare toată gama de riscuri identificate în Conceptul Strategic adoptat în 1999. El are la bază aprecierile extrem de bine documentate ale analiștilor și constituie un adevărat proces analitic, spre deosebire de vechiul sistem din perioada războiului rece, care se baza pe măsuri implementate mecanic, selectate dintr-o listă de opțiuni.

Pentru îndeplinirea funcțiunilor de bază în domeniul managementului crizelor, NAC/DPC sunt sprijinite de alte comitete, dintre care cele mai importante sunt:

– Grupul de Coordonare Politică (Policy Coordination Group – PCG),

– Comitetul Politic (Political Committee – PC),

– Comitetul Militar (Military Committee – MC),

-Comitetul de Planificare a Urgențelor Civile (Senior Civil Emergency Planning Committee – SCEPC).

Recentul reorganizat staf internațional (International Staff – IS) și staful militar internațional (International Military Staff – IMS) asigură suportul prevenirii conflictelor și managementului crizelor, așa cum fac de altfel pentru toate problemele alianței. În plus față de cele prezentate, NATO a mai dezvoltat o serie de elemente esențiale pentru sprijinul procesului de management al crizelor și prevenire a conflictelor, dintre care amintim: stafuri și facilități fizice, aranjamente și proceduri stabilite de comun acord și, măsuri concrete pentru prevenire sau răspuns la crize.

Cerința de bază formulată pentru sistemul NATO de management al crizelor se referă la capacitatea acestuia de a gestiona crizele în întregul lor spectru, adică perioada precriză, caracterizată prin pace și stabilitate, precum și toate etapele crizei.

Sistemul NATO de Răspuns la Crize lucrează complementar cu Sistemul NATO de Informare și Avertizare Timpurie – NIWS (NATO Intelligence Warning System), care este destinat să asigure avertizarea timpurie despre posibilitățile de prevenire a conflictelor și management al crizelor.

Noul sistem acoperă nu numai amenințările la adresa NATO, ci o gamă mult mai largă de indicatori de risc nemilitar, inclusiv incertitudinea și instabilitatea din cadrul sau din jurul zonei euro-atlantice, precum și posibilele crize ce pot să apară la periferia alianței.

Mai mult, el asigură avertizarea despre creșterea instabilității, crize, amenințări, riscuri sau interese care pot avea impact asupra intereselor de securitate ale alianței și monitorizează detensionarea situației/crizei.

Avertizarea nu este un eveniment, ci este un proces ciclic, în care o criză, risc sau amenințare este identificată, evaluată, definită și pentru care se întocmește o listă de indicatori critici. Indiscutabil, acest lucru este mai dificil de realizat în prezent, având în vedere caracteristicile mediului de securitate internațional actual. Indicatorii critici sunt continuu monitorizați, iar matricea de evaluare a lor este permanent actualizată. Avertismentul este transmis, iar ciclul se reia.

De o importanță deosebită pentru acest proces este faptul că eficiența lui depinde de integrarea sa în sistemul de management al crizelor disponibil pentru luarea deciziilor.

CAPITOLUL 3

TIPURI DE CONFLICTE SIMETRICE ȘI ASIMETRICE

Războiul își extinde aria de manifestare și, în aceste condiții, este foarte greu de făcut o distincție clară între pace și război, între o situație conflictuală și una nonconflictuală, între conflicte militare și non-militare.

Este adevărat, conflictele militare sunt cele care se caracterizează prin angajarea armatelor, dar azi, în lume, există, în afara unităților militare și sistemelor militare, atâta armament și atâtea mijloace de distrugere –inclusiv de distrugere în masă – care pot fi folosite, practic, de oricine dorește.

Lumea este plină de bande de rebeli, de structuri înarmate – altele decât armatele – care mențin aproape o stare continuă și în mozaic de conflicte armate.

De aceea, atât conflictele militare, cât și cele non-militare se modelează, practic, din punct de vedere al gestionării și dezamorsării, după aceeași filosofie și după aceeași metodologie.

Dacă, în ceea ce privește conflictele militare, avem de a face, în principiu, cu simetrii sau disimetrii (nonsimetrii), întrucât este vorba de armate sau structuri militare care se confruntă, în conflictele non-militare predomină asimetriile.

Simetria presupune o anumită proporționalitate, de unde și posibilitatea calculării și folosirii raportului de forțe și folosirea unor tipuri de strategii convenționale, în general, tipice.

Disimetria (non-simetria) înseamnă disproporționalitate și chiar incompatibilitate.

Acesteia îi corespunde războiul disproporționat (de exemplu, războaiele dintre coalițiile de forțe conduse de SUA și armata irakiană a lui Saddam Hussein din 1991 și din 2003) și presupune strategii și stratageme diferite.

Tipurile dominante de acțiune cuprind: la început, armată contra armată, iar ulterior, pe măsura extinderii amplorii acționale, forțe de gherilă contra forțe regulate, ca și acțiuni de compromitere a guvernelor și personalităților, embargo total, gherilă, terorism, corupție, fanatism etnic și religios, dezinformare, influențare psihologică etc.

În acest sens distingem următoarele forme (tipuri) de conflicte în care se evidențiază elemente simetrice și, în mod deosebit, elemente asimetrice:

Acțiuni militare:

– Războiul non-contact;

– Războiul disproporționat;

– Războiul popular (total);

– Guerila;

– Revoluția armată;

– Războiul civil;

– Terorismul/ciberterorismul;

Acțiuni violente și non-violente:

– Conflictul de joasă intensitate și de intensitate medie;

– Războiul psihologic;

– Războiul informațional și mediatic;

– Ciberconflictul;

Acțiuni non-militare:

– Îndiguirea;

– Embargo-ul și blocada economică;

– Separatismul etnic;

– Boicotul;

3.1. Acțiuni militare

Războiul, ca orice activitate umană, este un produs al epocii sale.

Instrumentele și tacticile folosite au evoluat permanent odată cu evoluția tehnologiei.

Tipul de război care urmează a fi dus în Era Informațională îmbracă inevitabil caracteristicile distinctive ale acestei perioade, care îl separă oarecum de tipurile de război purtate anterior. Aceste caracteristici afectează atât capabilitățile necesare luptei, cât și natura mediului în care apar conflictele.

3.1.1. Războiul non – contact

Replica la metodologiile neconvenționale sau netradiționale impuse de disproporționalitatea forțelor și mijloacelor adversarilor are la bază efortul de gândire al cercetătorilor conflictelor.

Războiul non-contact, ca tip de confruntare asimetrică, practicat, de exemplu în 1991, în Golf, reușește, prin combinarea inteligențelor strategilor americani, să descurajeze adversarul realizând o puternică presiune psihologică și militară, o angajare limitată, prin lovirea punctelor vulnerabile și a centrilor vitali, iar în scurt timp, să-l facă pe acesta să capituleze.

Războiul non-contact este un efect al noilor tehnologii. Cauza lui se află însă în altă parte. Pentru că însăși noile tehnologii își află rațiunile în nevoia de a preveni contactul direct, care a fost dintotdeauna foarte dur și a produs numeroase victime omenești.

A lovi de departe, fără a putea fi lovit, a fost visul și idealul oricărui războinic, oricărui conducător militar.

În acest scop au fost folosite toate mijloacele posibile, de la cele informaționale la cele ale dezinformării și inducerii în eroare, de la manevra strategică de întoarcere la lovirea cu ajutorul rachetelor și aviației strategice.

Războiul non-contact, teoretic, s-a născut, într-un fel, din conceptul strategic „bătălia aeroterestră – și din ceea ce s-a numit la acea vreme „lovitura în adâncime”.

Totuși, acea concepție, potrivit căreia trebuiau lovite obiectivele inamice de pe adâncimea strategică și separate eșaloanele unu și doi strategice pentru a se preveni reacțiile ofensive ale apărării, sau, în cadrul ofensivei inamice, introducerea în operație a eșalonului doi strategic și rezervelor reprezintă doar o modernizare a concepției clasice de ducere a războiului, adică o amplă manevră aeroterestră permisă de mijloacele modernizate (sistemele de arme) care începeau să intre, cu sau fără voie, în dotarea forțelor armate ale țărilor NATO.

Obiectivul strategic al acestui tip de război este victoria fără pierderi din partea forțelor proprii, scopul este supunerea inamicului fără a-i da posibilitatea să lupte, să se poată apăra sau să reacționeze în vreun fel care să afecteze forțele proprii ale celui care atacă.

Căile strategiei războiului non-contact sunt: descurajarea inamicului (adversarului); presiunea psihologică, economică și militară; coalizarea forțelor, instituțiilor și organismelor internaționale împotriva celui vizat; satanizarea conducătorilor; războiul psihologic și informațional; angajarea limitată prin lovirea cu mijloace informaționale, cosmice, aeriene, maritime, terestre și, la nevoie, cu ajutorul forțelor speciale a punctelor vulnerabile și a centrelor vitale (cu sau fără efecte colaterale), astfel încât reacția adversă să devină imposibilă, fără obiect sau ineficientă, iar capitularea adversarului sigură.

Asimetria, în războiul non-contact, este totdeauna relativă, greu de evaluat și de prognozat. Ea este, de regulă, o expresie a unei realități disproporționate, dar nu înseamnă neapărat disproporție, inferioritate sau superioritate, ci doar diferență.

Diferență în ceea ce privește forțele, căile și mijloacele, mentalitatea și strategia. Războiul non-contact devine din ce în ce mai mult o realitate strategică a prezentului și se preconizează a fi o caracteristică importantă a viitorului.

Sistemele de arme, noile strategii totale permit și, în același timp, impun o altfel de desfășurare a confruntărilor, în sistem non-contact sau, în orice caz, într-un altfel de contact.

Totuși, războiul non-contact nu înseamnă, în mod obligatoriu, asimetrie, adică diferență (diferențiere a părților separate de o axă).

El înseamnă doar acțiuni la mare distanță, în afara unui contact stricto sensu, în care se pot confrunta forțe diferite sau aproximativ egale, după strategii diferite sau după strategii asemănătoare.

3.1.2. Războiul disproporționat

Războiul disproporționat este în întregime un produs al strategiilor asimetrice. În aceeași măsură se poate însă spune că și strategiile asimetrice se fundamentează pe conceptul de război disproporționat.

Cu alte cuvinte, războiul disproporționat produce strategii asimetrice și, la rândul lui, este el însuși un produs al strategiilor asimetrice: Ca și strategiile asimetrice, el rezultă dintr-o realitate bazată pe disproporții.

Diferențele și disproporțiile sunt deopotrivă o realitate, un scop și un mijloc de promovare a unor politici și de materializare a unor interese. Ultimele două confruntări militare din Golf și cea din Iugoslavia sunt forme actuale ale războiului disproporționat.

De altfel, toate războaiele care au ca obiectiv impunerea păcii într-o anumită zonă, impunerea anumitor interese sau a unui anumit comportament sunt de tip disproporționat. Mai exact, sunt războaie non-contact de tip disproporționat.

La nivel operativ, într-o confruntare de tip simetric, disproporția necesară obținerii avantajului scontat nu poate fi realizată decât prin manevre subtile, astfel încât, pe anumite direcții, să se obțină, la momentul oportun, acea superioritate de forțe și mijloace care să permită lovirea puternică a adversarului, cucerirea și menținerea inițiativei strategice.

Condițiile în care se duce un astfel de război sunt următoarele:

a. voință politică zdrobitoare;

b. superioritate tehnologică indiscutabilă;

c. coaliție de state care să realizeze o grupare de forțe imposibil a fi echivalată (exemplu: coaliția de state împotriva Irakului în 1991 și 2003);

d. mandat ONU;

e. imagine mediatică favorabilă;

f. existența (sau crearea) ostilității generale împotriva statului vizat (a regiunii, zonei, populației etc.).

Reacțiile statului (regiunii, populației etc.) vizat de un astfel de război pot fi foarte diferite:

a. supunere imediată;

b. acțiuni de răspuns, de regulă prin guerilă sau prin terorism;

c. război total.

Putem considera războiul disproporționat ca o soluție pentru rezolvarea asimetrică a unui diferend, de regulă pentru impunerea unui anumit tip de comportament, beligeranții fiind într-o disproporționalitate majoră, atât din punct de vedere politic, cât și în ceea ce privește forțele, mijloacele și strategia adoptată, de o parte aflându-se o mare putere, o alianță militară puternică sau un grup de state, iar de cealaltă parte situându-se un „stat rebel”, un regim dictatorial, un centru de proliferare a violenței, terorismului, instabilității sau altor amenințări.

3.1.3. Războiul popular (total)

Războiul popular (total) a apărut ca o reacție la războiul disproporționat.

Un astfel de război se duce, de regulă, în inferioritate tehnologică și constă în mobilizarea totală a resurselor (demografice, morale, materiale, culturale, teritoriale) pentru a face față unei invazii. Cel puțin așa a fost el definit în toate timpurile.

Acest tip de război reprezintă una din cele mai concludente expresii ale strategiilor asimetrice. Forței tehnologiei i se opune voința unui popor întreg de a-și păstra țara, limba, obiceiurile, modul de viață.

Un astfel de obiectiv al unui război pare generos și eroic.

Întregul sistem de valori de până acum se fundamentează pe un astfel de concept.

Războiul de tip popular este specific epocii națiunilor.

Războaiele de eliberare națională au îmbrăcat, în mare parte, forma războaielor populare. În unele țări, însă, ele s-au transformat în războaie între clanuri pentru acapararea puterii politice și au dus practic la distrugerea țărilor respective.

De aceea, în epoca modernă, în epoca prezentă și, mai ales, în cea viitoare, se pare că războaiele de tip popular (total) își pierd importanța, datorită, pe de o parte, procesului de globalizare (care este îndreptat împotriva individualității și supremației națiunilor) și, pe de altă parte, perfecționării mijloacelor de luptă, profesionalizării armatelor și apariției războaielor non-contact. Irakul, în 1991, și, mai ales, Iugoslavia, în 1999, au fost puse în imposibilitatea de a reacționa prin acest tip de război.

Dilema în care se află liderii politici ai puterilor actuale constă în aceea că, deși este necesară utilizarea forțelor armate pentru asigurarea ordinii și stabilității internaționale, așa cum o dovedesc conflictele recente, interconectarea din ce în ce mai strânsă din cadrul sistemului internațional, cât și factorul moral, fac din ce în ce mai dificilă asigurarea unui asemenea nivel de pasiune și ură care să permită ducerea unui război total între state.

Acest nivel însă poate și este atins în cadrul acțiunilor duse de actorii non-statali, fie împotriva statelor, ca în cazul terorismului, fie în acțiuni îndreptate împotriva unor organizații de același tip, ca în cazul unora dintre conflictele etnice și religioase.

3.1.4. Guerila

Reacția celui slab, de asemenea de tip asimetric, a fost tot un test de inteligență, în condițiile în care superioritatea tehnologică a adversarului era covârșitoare.

Gherila însăși, ca produs al strategiei asimetrice, utilizată intens, după 1 mai 2003, de forțele fidele fostului dictator irakian, în lupta cu trupele americane, dă un răspuns neconvențional, pe grupuri mici, zi și noapte, acestora, provocând sistematic pierderi umane.

Războiul de guerilă – ca formă asimetrică de acțiune sau de reacție – este considerat incomod și foarte periculos, indiferent care ar fi forțele și mijloacele care se opun acestuia.

Guerilele columbiene, cele albaneze din Kosovo și din FRI Macedonia, ETA și IRA, ca și cele afgane, cecene și irakiene au dat și dau mare bătaie de cap autorităților statale și organismelor internaționale care încearcă să stăpânească sau măcar să pună sub control fenomenul.

Deși folosește și mijloace și procedee ale terorismului, guerila nu este terorism. Guerila este un tip de război foarte dinamic și de o mare diversitate, legat de un anumit spațiu, și care urmărește scopuri limitate (răsturnarea unui guvern, obținerea unor drepturi, independență statală, separatism teritorial sau autonomie, cucerirea puterii politice etc.).

Guerila se opune unei armate regulate, cu capacitate de luptă ridicată, dar nu prin strategia și tactica proprii unei armate, ci prin cele specifice acestui tip de război.

Niciodată luptătorii de guerilă nu vor accepta să acționeze pe fronturi constituite și prin mijloace acceptate sau controlabile.

Guerila este un război care se supune unei singure teorii – cea a haosului – și nici acesteia pe de-a întregul. Războiul de guerilă este un produs tipic al strategiilor asimetrice și, deși are aproape aceeași filosofie pretutindeni, filosofia lui este extrem de felurită.

3.1.5. Revoluția armată

Mai există o situație în care transferul puterii poate avea loc prin metode violente și anume atunci când puterea politică, datorită deciziilor eronate și în neconcordanță cu interesele și nevoile cetățenilor nu mai beneficiază de sprijinul și atașamentul populației, nemaiavând reprezentativitatea necesară.

O asemenea situație a constituit-o revoluția din decembrie 1989, care a avut drept rezultat căderea regimului Ceaușescu și a comunismului în România.

Asimetria care a generat conflictul între regim și populație în acest caz a constituit-o neconcordanța dintre nevoile populației de satisfacere a unor necesități vitale privind asigurarea unui nivel de trai corespunzător sfârșitului secolului XX (curent electric, carburanți, bunuri de consum) și soluțiile adoptate de regim.

Termenul revoluție este foarte întrebuințat și foarte controversat. Toți înțeleg prin el un mod de a schimba o ordine printr-o altă ordine, adică un mod de a prelua puterea prin violență.

Revoluțiile de până acum – începând cu cea franceză din 1789, continuând cu cea bolșevică din 1917 și finalizând cu cea română din 1989, n-au făcut altceva decât să schimbe un regim cu alt regim și să înlocuiască o putere cu o altă putere, în numele unor principii, mai exact, al unor interese.

Deși există tentația de a abuza de termenul revoluție, trebuie spus că nu toate mișcările sociale prin care se vizează preluarea puterii, cu sau fără violență, sunt revoluții. Revoluțiile presupun nu doar preluarea puterii (care se poate obține, adesea, printr-o simplă lovitură de stat), ci schimbarea radicală, profundă, de structuri, de forme și de mentalități, potrivit unei noi filosofii.

Revoluțiile sunt rezultatul unor acumulări, sunt mari izbucniri de energie, sunt modalități de schimbare socială radicală, sunt schimbări sociale reale și treceri la o nouă condiție umană, sunt autentice conflicte asimetrice.

3.1.6. Războiul civil

Acest tip de război rezultă fie din nereușita unei revoluții (și atunci el poartă, cel puțin în etapa inițială, amprenta strategiei asimetrice), fie din lupta pentru putere dintre două clanuri sau grupări de forțe interne, fiind ultima etapă – cea armată, violentă – a acesteia.

Caracteristica principală a războiului civil este aceea că se desfășoară în interiorul unei țări, între două sau mai multe forțe care urmăresc obținerea puterii politice.

În aceste condiții, războiul civil ar trebui să aparțină strategiilor simetrice, fiecare dintre părți având exact aceleași obiective și chiar aceleași mijloace pentru a le realiza.

Totuși, războiul civil face parte din spectrul strategiilor asimetrice, datorită paletei foarte largi, adesea imprevizibile, de ducere a acțiunilor.

Cu alte cuvinte, flexibilitatea mare a acestui tip de confruntări le scoate din filosofia războiului, din regulile aspre dar exacte ale luptei dintre două armate și, în cele mai multe cazuri, rigide.

De altfel, de aceea i se și spune război civil, apelându-se la o contradicție în termeni.

3.1.7. Terorismul / ciberterorismul

Terorismul este un sistem haotic și aleatoriu de acțiuni rapide asimetrice care îmbracă toată gama de forme și procedee, de la atacurile cu bombă sau cu alte mijloace până la atacurile sinucigașe.

Terorismul constă într-un sistem de acțiuni extrem de rapide, de violente și de surprinzătoare, unele în mozaic, altele în rețea, care au frecvențe variabile și intensități foarte mari.

Acțiunile pentru contracararea terorismului sunt dificile și greu de organizat și de coordonat și trebuie să fie de același tip, dar de sens opus și potrivit unei alte scale de valori.

Terorismul este, deopotrivă, o agresiune și o reacție la agresiune. Ca agresiune, el vizează crearea unei situații instabile, de teamă și teroare.

Experiența ultimelor decenii a arătat că traficul de droguri, crima organizată și, legat de acestea, terorismul reprezintă un adevărat cancer al societății moderne, care este vulnerabilă la acele subversiuni și diversiuni ce proliferează sub aura democrației, libertății de mișcare și de organizare și drepturilor omului.

Acest flagel a cuprins practic întreaga societate omenească.

Există mai multe feluri de terorism:

– cel al lumii interlope împotriva lumii normale;

– cel declanșat de criminalitatea organizată;

– cel al traficanților de droguri;

– cel informațional (ciberterorismul);

– cel mediatic;

– cel politic;

– terorismul de stat;

– cel susținut de anumiți centri de putere;

– cel al statelor sărace împotriva statelor bogate;

– cel declanșat împotriva mondializării;

– cel care reprezintă o reacție de răspuns la opresiunile, presiunile și acțiunile marilor puteri, grupărilor de state, alianțelor etc.;

– cel de tip militar.

Formele de manifestare a terorismului sunt foarte diversificate și, de aceea, terorismul nu are limite. Există un terorism vulgar, brutal și unul care folosește mijloace elevate, un fel de terorism „elegant“, există un terorism psihologic și unul intelectual, unul „civil“ și unul „militar“.

Unele state și grupări de state resping rolul jucat pe plan mondial de Statele Unite și se simt amenințate de extinderea rapidă a idealurilor, culturii și instituțiilor „occidentale".

Acestea recunosc, în general, superioritatea militară a SUA și urmăresc să-și atingă scopurile, evitând o angajare cu armata americană.

Vor face însă tot felul de eforturi asimetrice, atipice și asincrone pentru a evita, a încetini, a opri, a preveni sau a distruge inițiativele americane și vor continua să susțină și să sprijine tot felul de activități antiamericane.

Vor adopta frecvent atitudini care nu se încadrează în normele internaționale acceptate (despotism, extremism violent, teroare, folosirea inacceptabilă a forței militare), încercând să ocupe o poziție mai bună, concomitent cu subminarea ordinii stabilite sau în curs de stabilizare.

Ciberterorismul este definit ca „un atac premeditat, motivat politic, împotriva informației, sistemelor informatice, programelor informatice și datelor, împotriva țintelor luptătoare și necombatante, de către grupuri subnaționale sau de agenți clandestini.“

Obiectivul său este să altereze sau să distrugă informația, îndeosebi pe cea de valoare strategică. Se acționează anonim, imprevizibil.

Recentele atacuri asupra serverului Yahoo (saturarea acestuia) sunt evidente, demonstrând veleitățile enorme ale acestui gen de terorism, care pare a deveni un terorism al viitorului.

El constă în efectuarea clandestină a unor operații informatice prin intermediul unor site-uri și al unor servere anonime ce protejează identitatea celor care se conectează la ele.

Aceste operații sunt de două feluri:

– de destabilizare, adică de paralizare parțială a unor sisteme de informații, pentru a le slăbi și a pătrunde în interiorul lor (prin procedeul „cal troian“, prin trasee electronice etc.);

– de distrugere totală a sistemului de protecție. Acest lucru este deosebit de periculos, dacă se are în vedere că astfel de sisteme se află în telecomunicații, rețele de distribuție a apei, gazelor, electricității, petrolului, în rețelele de transport, în serviciile de urgență, în sistemele de securitate și în cele de apărare națională, în serviciile guvernamentale etc..

După 1990, odată cu încheierea războiului rece și a dispariției structurii de putere bipolare a lumii, un număr tot mai mare de țări sau formațiuni structurate pe diferite criterii (etnice, religioase, istorice, culturale etc.) au avut acces tot mai mare la arme perfecționate, de la dispozitive de lansare a rachetelor, până la arme chimice sau biologice.

Superterorismul sau terorismul de distrugere în masă are o dimensiune mondială pe care o folosește în difuziunea tehnologiei nucleare, pe baza unei rețele de sprijin intens ramificate, construite pe fundamente financiare solide, valorificând noile tehnologii de informare și comunicare și vulnerabilitățile societăților occidentale.

Terorismul nuclear poate îmbrăca diferite forme de manifestare, printre care:

– folosirea de arme nucleare miniaturizate (cu rază limitată de acțiune) fabricate clandestin, sustrase sau deturnate;

– utilizarea materialelor radioactive de către organizații nestatale;

– bombardarea cu arme clasice a unor obiective nucleare;

-„eliberarea” surselor nucleare în zona de interes și contaminarea acesteia;

– accidente provocate la centralele nuclearo-electrice, uzinele de combustibil nuclear și izotopi radioactivi, institutele de cercetare de profil, în zonele de extracție a minereurilor radioactive, precum și pe traseele folosite pentru transportul materialelor radioactive;

– contaminarea radioactivă a apei potabile (din rețele și surse naturale), a aerului din sistemele de aer condiționat ori alte spații închise, a unor produse alimentare sau a altor medii.

Singura cale de a da o lovitură puternică superterorismului mondial este întărirea cooperării bilaterale și multilaterale, prin coaliții ad-hoc de voință sau conduse de instituții internaționale (ONU, OSCE, UE, NATO), cu utilizarea tuturor mijloacelor avute la dispoziție: diplomație, servicii de informații, mecanisme financiare, susținere juridică etc.

Impactul biotehnologiei asupra domeniului armelor întrebuințate de organizațiile teroriste este remarcabil.

Avansul în biotehnologie, în procesarea alimentelor și produselor farmaceutice reprezintă sursa din care teroriștii își pot confecționa agentul biologic letal. Exemplul folosirii deja a antraxului în atacurile teroriștilor împotriva SUA este îngrijorător, dată fiind gama largă a produșilor de acest gen.

Terorismul chimic implică utilizarea diverselor dispozitive convenționale sau artizanale capabile să împrăștie diferiți agenți chimici de luptă (sarin, acid cianhidric, precursori neuroparalitici, agenți toxici binari, cianură de sodiu, acid sulfuric, amoniac, iperită etc.). Atentatul cu gaz sarin, împrăștiat de secta Aum în metroul din Tokio, pe 20 martie 1995 care a produs 12 morți și 550 spitalizați constituie un caz tipic de manifestare a terorismului chimic.

Terorismul biologic (bioterorismul) se realizează prin folosirea agenților patogeni, a toxinelor și a anumitor viruși care există în natură precum variola, antraxul, ciuma, bruceloza, holera, febra Q etc.

Teroriștii utilizează această diversitate de agenți biologici prin următoarele tehnici de răspândire: pe calea aerului, prin intermediul sistemelor de distribuire a apei, surselor de hrană sau diverse ținte din agricultură.

Terorismul biologic presupune acțiuni precum: utilizarea diverșilor agenți patogeni cu alimente contaminate; plasarea unor fiole cu agenți patogeni în locuri aglomerate; injectarea în ambalaje cu produse alimentare a unor agenți patogeni; spray-uri cu antrax; cutii cu vectori purtători; utilizarea corespondenței pentru contaminarea destinatarilor cu spori (de antrax); împrăștierea unor agenți patogeni (ca antraxul) prin sistemul de aerisire-ventilație al încăperilor.

Fie că dețin armament ultrasofisticat și utilizează un sistem de comandă și control bazat pe ultimele cuceriri ale tehnologiei informației și sisteme de indicare a obiectivelor prin satelit, fie că utilizează doar armament „second hand” iar legăturile se realizează doar prin sistemul public de telefonie mobilă, militarii sunt la fel de vulnerabili și de expuși atacurilor teroriste.

Fanatismul, fie el religios sau etnic, înlocuiește cu succes, din acest punct de vedere, supremația tehnologică.

În timp ce armatele statelor sunt finanțate din resurse bugetare aprobate de parlamentele statelor respective și în concordanță cu posibilitățile și prioritățile guvernelor lor pentru o anumită perioadă de timp, de cele mai multe ori după o analiză atentă a riscurilor și amenințărilor interne și externe la adresa securității naționale și internaționale, organizațiile teroriste ce se opun acestor state prin violență extremă sunt de cele mai multe ori elemente ale crimei organizate, având o activitate transfrontalieră intensă și care nu dau socoteală nimănui de modul în care utilizează aceste resurse financiare provenind din activități ilegale, ce sunt din această cauză cu atât mai greu de evaluat și identificat.

Deținând, iată, o putere financiară practic incontrolabilă, organizațiile teroriste își educă adepții în spiritul urii și respingerii oricărui dialog cu partea adversă și al oricărui compromis cu aceasta.

Astfel procedează în prezent atât militanții Al Qaeda, cei ai organizațiilor cecene separatiste, care atacă obiective civile ruse chiar în Moscova, cât și mujahedinii poporului din Irak, după încetarea războiului împotriva lui Saddam Hussein și începerea procesului de reconstrucție și democratizare a țării.

Un element de succes în confruntarea dintre structurile militare tradiționale și cele neconvenționale, specifice organizațiilor teroriste, este acela că obiectivul acestora din urmă se realizează nu prin operații de mare anvergură, precum cele desfășurate de forțele armate tradiționale, ci prin acțiuni de mică amploare, cu angajarea câtorva persoane doar, dar cu efecte psihologice și mediatice importante și, de asemenea, din păcate, urmărind în primul rând provocarea de pierderi umane, fără discriminare, atât din rândul civililor cât și al militarilor.

Capacitatea de adaptare a structurilor organizațiilor teroriste la schimbările din mediul în care acționează este foarte mare, depășind-o cu mult pe cea a structurilor instituțiilor statelor ce au drept sarcină contracararea lor.

Ultima „procedură de operare standard”, ca să utilizăm un termen consacrat, o constituie teroriștii kamikaze, de regulă femei și chiar copii, ce poartă o centură explozivă și care este detonată în spații cât mai aglomerate: în mijloace de transport în comun, la manifestări sportive, concerte și alte evenimente culturale sau pur și simplu în spații publice.

Toate aceste structuri nu au o acțiune permanentă, ci se activează doar temporar, execută una sau câteva acțiuni, după caz, militare sau teroriste, după care intră în clandestinitate, având deci o acțiune și o funcționalitate pulsatorie, urmând în general un ciclu în trei timpi: pregătirea acțiunii; atacul; refacerea.

Tocmai datorită faptului că nu funcționează în mod continuu și că de fapt pe timpul refacerii, membrii grupurilor respective întrerup contactele și, de multe ori, chiar orice legături reciproce, aceste grupuri sunt deosebit de dificil de identificat și urmărit.

Atunci când organizațiile respective au în structură mai multe subsisteme acționale, acestea pot funcționa alternativ, adică în timp ce unele acționează, altele se pregătesc de atac iar altele se află în refacere.

În acest fel, percepția indusă forțelor adverse este că ar fi vorba de o acțiune continuă și susținută iar dificultatea identificării diagramei de relații și în general a schemei organizatorice a unor asemenea structuri este mult sporită, fiind vorba de structuri și relații alternative și paralele.

Combaterea terorismului se poate baza pe implementarea unei strategii adecvate, conținând mai multe secvențe.

Prima constă în a face atacurile teroriste tot mai dificile prin optimizarea sistemului de informații și optimizarea protecției fizice a diferitelor ținte potențiale.

A doua secvență constă în considerarea oricărui atac terorist drept un act de război împotriva statului victimă, așa cum de altfel au procedat SUA și NATO după atacurile de la 11 septembrie 2001.

A treia secvență constă în asigurarea sprijinului opiniei publice pentru țara victimă și mai ales pentru acțiunile efective ce vor fi întreprinse pentru combaterea teroriștilor respectivi și a fenomenului, în general.

Conducătorii insurgenților și ai grupărilor teroriste din secolul XXI sunt deja în măsură să-și planifice și organizeze activitățile printr-un laptop, de oriunde din lume, utilizând sisteme de codificare și utilizând internetul pentru comunicații.

De multe ori, organizațiile insurgenților, ca și cele teroriste, vor fi conectate în rețele internaționale, în funcție de interese, cum ar fi cartelurile drogurilor sau alte grupări ale criminalității organizate.

Instituțiile militare ale statelor își schimbă deja abordarea doctrinară privind contracararea riscurilor asimetrice în combaterea structurilor teroriste și insurgente, luându-se măsuri pentru o mai eficientă valorificare a avantajului tehnologic, aceasta însemnând optimizarea sistemului informațional, în care însă factorul uman va avea, paradoxal, un rol mai important decât în prezent, nimic din ceea ce înseamnă inteligență artificială neputând încă evalua o situație complexă la fața locului așa cum o face un specialist experimentat, aflat în teren.

Noile tehnologii revoluționare sunt utilizate și în acest domeniu cu succes.

Sistemele de armament neletal, ca și tehnologia informatică sau robotica, au aplicabilitate în domenii precum protecția fizică și reducerea vulnerabilității structurilor militare și a celor politico-administrative proprii.

De asemenea, aceste tehnologii sunt utilizate pentru identificarea și neutralizarea liderilor organizațiilor oponente.

Diversificarea formelor și mijloacelor de producere a terorii și disponibilitatea facilă a unor mijloace cu efecte semnificative au contribuit foarte mult la amplificarea acțiunilor teroriste.

Plicurile pentru corespondență, infestate sau explozive, substanțele toxice, agenții biologici, explozivii de mare putere, atacurile asupra sistemelor informatice și deturnarea aeronavelor sunt numai câteva din mijloacele utilizate deja, dar amenințarea celui mai periculos mijloc – atacul nuclear – încă planează asupra întregii omeniri.

Este evident că, odată devenit un fenomen social marcant, un tip special de război, care nu numai că nu se diminuează odată cu înaintarea pe calea progresului tehnologic, științific și social, ci dimpotrivă, se amplifică tot mai mult, deoarece tocmai de aici își trage resursele principale, chiar rațiunea de a fi, terorismul va constitui, pentru o perioadă semnificativă de timp, un fenomen marcant al societății omenești și, în consecință, combaterea acestuia reprezintă o caracteristică fundamentală a acțiunilor militare asimetrice.

În urma atacului terorist din 11 septembrie 2001, lucrurile s-au schimbat însă fundamental.

Terorismul este acum considerat ca război, iar Statele Unite ale Americii – cea mai mare forță economică și militară a lumii, având sprijinul NATO și al unei mari părți a populației planetei, a declarat război îndelungat, până la capăt, până la obținerea victoriei, terorismului.

Va fi un război greu, cu escaladări, victime și, ca orice război, cu victorii, înfrângeri și nedreptăți.

3.1.8. Războiul informațional

În rândul teoreticienilor militari există în prezent părerea că, dacă suntem în pragul unei „revoluții în domeniul militar”, și nimic nu ne poate determina să credem altfel, trebuie să ne așteptăm ca acest eveniment istoric să genereze, în viitorul nu prea îndepărtat, mutații profunde în trei direcții majore:

– constituirea unor noi fundamente teoretice care să stea la baza doctrinelor ce substituie utilizarea preponderentă a energiei mecanice cu tehnologiile informaționale în materie de concepere, pregătire, conducere și purtare a conflictelor armate;

– reconfigurarea instrumentelor de purtare a războaielor, în speță a forțelor, mijloacelor și tehnologiilor;

– constituirea unei noi baze normative (principii și norme ale acțiunii militare) care să fie în măsură să operaționalizeze doctrinele de luptă.

Prima parte a secolului abia început și chiar întregul secol, pentru numeroase zone ale globului, mai ales pentru țările mici și mijlocii, nedezvoltate ori în curs de dezvoltare, se va accentua asimetria și în ceea ce privește arta militară.

Aceasta poate fi însăși cauza unei evoluții mai lente a artei militare, întrucât este foarte probabil ca înfruntări militare să aibă loc mai frecvent între țări din lumea a treia sau în curs de dezvoltare și, în anumite circumstanțe, între țări avansate și țări din prima categorie menționată.

Războiul informațional este esențial, el permițând atacarea punctelor decisive și a centrelor de greutate, simultan și eficient, la toate cele trei niveluri ale artei militare – tactic, operativ și strategic – și aducerea forțelor inamice în momente critice.

În sens larg, războiul informațional presupune integrarea a șapte forme diferite de domenii și discipline:

războiul de comandă și control (forma exclusiv militară a războiului informațional) – are menirea să anihileze comanda și sistemele de comandă și control ale unui adversar prin integrarea operațiilor psihologice, a securității operațiilor, a inducerii în eroare, a războiului electronic și a distrugerii fizice;

războiul bazat pe informații (intelligence) – constă în proiectarea, protecția și anihilarea sistemelor care conțin suficiente cunoștințe pentru a domina un spațiu de conflict;

războiul electronic – utilizează tehnologie electronică și tehnici criptografice pentru dominația spațiului electromagnetic;

războiul psihologic – utilizează informația pentru a modifica atitudinile și opțiunile amicilor, neutrilor și adversarilor;

războiul hacker-ilor – constă în atacuri pasive și active, cu software „malign”, asupra sistemelor informatice;

războiul în sfera informațiilor economice – urmărește blocarea sau canalizarea informațiilor, în scopul obținerii supremației economice;

războiul în spațiul realității virtuale – creează, în prezent, imagini ale „realităților”potrivit intereselor actorilor implicați.

      În contextul războiului informațional, securitatea informațională (INFOSEC-  Information Security) reprezintă protecția și apărarea informațiilor și sistemelor informaționale împotriva accesului neautorizat, a modificării conținutului informațiilor aflate în faza de stocare, prelucrare sau transport și pentru asigurarea accesului utilizatorilor autorizați către aceste informații. INFOSEC cuprinde acele măsuri destinate pentru descoperirea, informarea și contracararea acestor tipuri de acțiuni.

Asimetria doctrinelor strategice și a celor de luptă, asimetria manifestată în plan structural în cel al tehnologiilor, ca și în cel al normelor, metodelor și procedeelor de pregătire și ducere a acțiunilor militare, conduce inevitabil la diversificarea tipologiei conflictelor armate.

Astfel, conflictele armate desfășurate între adversari ale căror doctrină, organizare și înzestrare sunt adaptate concepțiilor bătăliei aeroterestre și aeronavale, ca și cele ce s-ar duce între forțe din această categorie și forțe ce vor aparține unor state care, neavând puterea economică pentru a-și moderniza sistemele militare vor fi obligate să-și mențină, în linii generale, doctrinele și tehnicile de luptă bazate prioritar pe utilizarea energiei mecanice, vor lărgi gama războaielor clasice.

Acestea ar putea intra, în egală măsură, în categoria conflictelor militare de durată scurtă sau în cea a conflictelor de medie intensitate.

Raportate strict la tipul de înzestrare de care beneficiază forțele ce se confruntă, conflictele armate între forțe cu dotare de vârf sunt considerate „conflicte militare hipertehnologizate”, în timp ce conflictele între forțe în cazul cărora decalajele tehnologice sunt accentuate, se încadrează în categoria „conflictelor armate asimetrice tehnologic”.

Indiferent de natura conflictului (simetric sau asimetric), cele mai reprezentative faze, etape ori perioade ale acestuia ar putea fi următoarele:

– etapa de radicalizare a confruntării politice și de declanșare a războiului psihologic și mediatic;

– etapa de operaționalizare a confruntării în plan economic și de intensificare a războiului radioelectronic, măsuri însoțite, de regulă, de acțiuni militare fără folosirea violenței armate;

– etapa de escaladare a conflictului armat (de desfășurare a operațiilor militare);

– etapa dezangajării militare și a proiectării aranjamentelor politice postconflictuale;

– etapa monitorizării punerii în operă a măsurilor de reinstalare deplină a unui climat de normalitate în relațiile dintre state ori dintre grupurile aflate în conflict.

Deși structural fizionomia conflictului armat modern păstrează fazele enumerate mai sus, dinamica acestora se profilează a fi cu totul alta decât în trecut.

Astfel, dacă primele două faze pot avea o evoluție graduală, într-o curbă ascendentă mai mult ori mai puțin lină, faza conflictualității militare deschise va cunoaște intensități și ritmuri deosebit de mari în comparație cu războaiele sfârșitului secolului al XX-lea.

Se poate remarca deja o extindere a spațiilor de conflictualitate și, implicit, a ceea ce arta militară definește drept „teatru de război”.

Acesta tinde să devină, sub influența fenomenului globalizării, teatru de război continental ori transcontinental.

Că este așa, o demonstrează faptul că în primul război din Golf au participat state din Europa, America și Africa, în Iugoslavia au angajat acțiuni militare forțe ale unor state membre NATO de pe două continente, iar în recentul război din Irak, state din America, Europa și Australia.

Spațiul de aplicare a unor sancțiuni ori de sprijin a acțiunilor militare a fost însă mult mai amplu decât cel ce a circumscris statele care au pus la dispoziție forțe militare.

Simetria, ca și asimetria pot influența amploarea conflictelor militare acum, la început de mileniu, din acest punct de vedere observându-se o tendință de angajare a unor conflicte de intensitate mică.

Acesta este definit de analiștii militari drept „o confruntare politico-militară între state ori grupări rivale, sub nivelul unui război clasic și deasupra competenței pașnice firești dintre state. El implică frecvent lupte de durată între principii și ideologii opuse, se întinde de la subversiune până la folosirea forțelor armate și este purtat cu o combinație de instrumente politice, economice, informaționale și militare. Conflictele de mică intensitate sunt, cel mai adesea, locale, se duc, în general, în lumea a treia, dar au implicații asupra securității regionale și globale”.

Problemele pe care le pun și le vor ridica și în continuare conflictele de mică amploare și intensitate sunt legate de identificarea și punerea în operă a acelor norme și procedee care, în raport cu cadrul conjunctural, să prevină degenerarea lor în conflicte de intensitate mare.

Pe de altă parte, artei militare i se ridică spre rezolvare problema găsirii celor mai eficiente moduri de acțiune pentru ca, odată escaladată violența armată, să permită fie extragerea forțelor din teatrul de operații, fie, dacă nu există alternative, să prevină agravarea confruntărilor și să impună, prin acțiuni militare dinamice și hotărâte, revenirea la o stare în care operațiunile umanitare sau de menținere a păcii să poată fi reluate.

În conflictele militare moderne, indiferent dacă sunt simetrice sau asimetrice, un loc aparte îl ocupă acțiunile psihologice.

Acestea sunt parte componentă a războiului special, care cuprinde totalitatea măsurilor, activităților, programelor destinate să influențeze concepțiile, mentalitatea și comportamentul țintelor (grupurilor de audiență), să contracareze influențarea psihologică desfășurată de adversar și să mențină la un nivel dezirabil starea psihomorală a trupelor și populației proprii din zona de acțiune.

Pentru definirea conținutului lor, în literatura de specialitate și în terminologia specifică se folosește o serie de termeni și sintagme cum ar fi: „războiul psihologic”, „războiul politic”, „războiul ascuns”, „războiul informaționa”" etc. și, corespunzător acestora, „agresiunea psihologică”, „agresiunea socială”, „bătălia pentru mintea omului”, „comunicare politică internațională”, „informații internaționale”, „operații de război psihologic”, lista putând continua.

Varietatea termenilor și a sintagmelor folosite cu privire la confruntarea în plan psihologic demonstrează că încă nu s-a reușit pe deplin identificarea domeniului și realizarea unui consens minimal asupra unor delimitări conceptuale, în așa fel încât prin intermediul conceptelor cu care se operează să se pună în funcțiune un aparat coerent și eficient de cercetare științifică aplicativă.

Însăși denumirea de război dată unui domeniu de confruntare – în acest caz cel psihologic – este improprie și poate crea confuzii.

Dicționarul de termeni militari, publicat de Comitetul Întrunit al Șefilor de State Majore al SUA, definește confruntarea psihologică drept o folosire planificată a propagandei și a altor acțiuni de natură psihologică având ca obiectiv principal influențarea opiniilor, emoțiilor, atitudinilor și comportamentului unor grupuri de indivizi, ostile, în așa fel încât să vină în sprijinul realizării obiectivelor naționale proprii.

Același dicționar definește operațiile psihologice ca fiind acele operații care le includ pe cele de război psihologic, în conexiune cu acțiuni de ordin economic, politic și militar planificate și desfășurate pentru a genera, în cadrul unor grupuri prietene, inamice sau neutre, emoții proprii sau comportamente în sprijinul realizării obiectivelor proprii.

Așadar, în esență, componenta psihologică a confruntărilor militare este un ansamblu complex și extrem de mobil de măsuri, activități și acțiuni organizate și desfășurate de către structuri cu grade diferite de specializare, utilizând forme și procedee adecvate, în vederea dobândirii și folosirii cantitativ-calitative a informațiilor pentru modificarea atitudinilor și comportamentului inamicului în scopul realizării obiectivelor propuse.

Scopul acestora este, așadar, să influențeze atitudinile și comportamentul și, prin aceasta, să poată realiza obiectivele politice și militare proprii.

Acțiunile psihologice urmăresc primordial influențarea opiniei publice internaționale, a forțelor adversarului, a populației proprii și a celei aparținând statului advers, în scopul justificării acțiunii.

În acest sens sunt elocvente acțiunile întreprinse de coaliția internațională în războiul din fosta Iugoslavie, precum și în cel desfășurat de trupele anglo-americane în martie-aprilie 2003 pentru înlăturarea regimului lui Saddam Hussein din Irak.

Numărul posibilelor tipuri de acțiuni specifice războiului informațional este foarte mare. Cele mai multe astfel de acțiuni sunt cunoscute uneori sub o altă denumire (din cauza lipsei unui consens în abordarea sa conceptuală), iar lista se îmbogățește permanent.

După cum remarca Thomas P. Rona, în sfera militară, sistemele informaționale cuprind sistemele de comandă și control, sistemele de intelligence, sistemele platformelor de control și rețelele de comunicație, care constituie infrastructura informațională ce sprijină sistemele menționate mai sus.

Sfera civilă posedă și ea echivalentul acestor sisteme (centrele de decizie de la nivel politic, economic, religios, social – de exemplu sistemele de alimentare cu apă potabilă, cu energie, cu gaz, sistemele bancare, sistemele de telecomunicație etc.), critice pentru securitatea națională.

Ținta finală a confruntării în plan informațional îl reprezintă nivelul procesului decizional.

Amenințările de tip asimetric specifice confruntării în plan informațional sunt prezente la toate nivelurile (nivelul sistemelor informaționale, nivelul gestionării informației, nivelul procesului de decizie) și, în același timp, sunt multidimensionale, având o dimensiune politică, economică, culturală, juridică și nu doar una pur militară.

În concluzie, deși problematica și implicațiile confruntării informaționale au început să fie tratate încă din anii '70, datorită complexității sale, multe întrebări rămân încă fără răspuns.

3.2. Acțiuni violente și non – violente

3.2.1. Conflictul de joasă și medie intensitate

Noțiunea „conflict de joasă intensitate“ LIC (Low Intensity Conflict) a apărut în anii 1980 în SUA și are două sensuri:

– unul, restrictiv, care se referă strict la conflictele armate neimportante, cu doi sau mai mulți actori, care nu permite înțelegerea realităților internaționale moderne;

– celălalt, cu sens mai larg, întrucât noua interdependență și globalitatea crizelor nu sunt în mod obligatoriu de natură militară, și pot avea rădăcini în trecut, cauze și surse extrem de complexe și de variate.

Acest concept trebuia să permită definirea unei doctrine de angajare a forțelor armate, îndeosebi americane (dar nu numai), în țările lumii a treia, fără o implicare directă.

În momentul de față, el a intrat în vocabularul politic internațional și poate fi asociat celor mai multe dintre conflictele armate contemporane.

În pofida numelui, aceste conflicte sunt adesea foarte sângeroase și foarte intense.

Se numesc de joasă intensitate pentru că aria lor de răspândire este limitată, iar mijloacele folosite nu creează o primejdie planetară.

Noțiunea „Conflict de intensitate medie“ MIC (Mid-Intensity Conflict) are în vedere combaterea insurgenților, dar și a guvernelor (a regimurilor politice) care sunt împotriva noii ordini internaționale.

Războiul din Iugoslavia și intervenția NATO pentru clarificarea lucrurilor acolo poate fi clasificat ca un conflict de intensitate medie.

De altfel, în această categorie intră majoritatea operațiunilor de menținere a păcii.

Când a apărut, acest concept avea două aspecte, ambele expresii ale strategiei asimetrice:

– contracararea expansionismului sovietic în lumea a treia;

– intervenția americanilor (a Occidentului) pentru rezolvarea conflictelor care apăreau frecvent în această lume și care necesitau soluții speciale, altele decât războiul clasic.

Desigur, dincolo de toate acestea, era vorba îndeosebi de garantarea și asigurarea accesului la materii prime de interes strategic și la rutele maritime.

Războiul din Falkland (Malvine), conflict de intensitate medie, s-a bazat pe strategii asimetrice, câștig de cauză primind partea care a acționat rapid, ingenios, în superioritate tehnologică și care a dispus la timp de informațiile necesare.

În prezent, în terminologia militară americană, „conflictul de mică intensitate” este utilizat ca unul dintre conceptele de bază subsumate doctrinei militare și structurii forței, fiind definit în general, ca o confruntare politico-militară limitată, între două state sau grupuri de state, desfășurată la un nivel mai scăzut decât cel al unui conflict convențional, dar mai ridicat decât cel al unor situații de relativă rutină, de competiție pașnică între state.

De remarcat faptul că acest tip de conflict exclude utilizarea, de către forțele aflate în opoziție, a unor forme de genul confruntărilor militare de anvergură sau a amenințării cu acestea, ca în cazul celui de-al doilea război mondial.

În situația în care se ajunge la acțiuni de mare amploare, acestea sunt grupate în categoria „conflictelor de intensitate ridicată”, în timp ce confruntările de nivelul celor din Coreea sau Vietnam sunt considerate a fi „conflicte de intensitate medie”.

Rezultă că acțiunile în cadrul conflictelor de mică intensitate se concretizează într-un război neconvențional, socio-politic, cu limite relative și cu forțe-concentrate, pentru care puterea de foc, spre exemplu, are o relevanță secundară.

Doctrina conflictului de mică intensitate valorizează forțele ușoare, mobile, flexibile, descentralizate, pregătite să angajeze o mare varietate de mijloace prin care să influențeze evoluția unei situații, în coordonare cu alte intrumente ale puterii naționale.

De asemenea, conflictul de mică intensitate nu se confundă cu operațiile speciale care în principiu, reprezintă acțiuni militare neconvenționale care pot fi executate atât într-un mediu conflictual de mică intensitate cât și într-unul de medie/mare intensitate.

În funcție de entitățile implicate și de zona de manifestare, se pot distinge două grupe principale de conflicte de mică intensitate, în cadrul cărora sunt prezentate și câteva exemple:

Conflicte de mică intensitate intrastatale:

– Situația actuală din Federația Rusă (zona Caucazului de Nord), unde rebelii ceceni urmăresc concretizarea unor planuri secesioniste, situația din Spania, unde mișcarea separatistă ETA are obiective similare sau situația din Georgia și Moldova unde separatiștii doresc ca Abhazia și Osetia de Sud, respectiv Transnistria să se separe de țările de origine.

– Acțiunile insurgente și contrainsurgente din Irak, inițiate în perioada ulterioară intervenției americane în această țară.

– Războaiele civile din zona central-americană – Nicaragua, El Salvador.

– Neutralizarea unor elemente ale Grupării Hamas de către Israel.

3.2.2. Conflicte de mică intensitate interstatale:

– Sprijinul acordat de către SUA și de unele state occidentale mișcării insurgente a mujahedinilor împotriva prezenței militare sovietice în Afganistan, în anii 1980.

– Tensiunile care se manifestă între China și Taiwan, între India și Pakistan în privința Kashmirului sau între Armenia și Azerbaidjan în privința regiunii Nagorno-Karabah.

– Conflictul latent care se manifestă între Israel-Siria-Palestina și alte state arabe din regiune.

Se poate afirma că în domeniul de definiție al conflictului de intensitate redusă sunt incluse următoarele tipuri de activități, care nu sunt în mod necesar legate de factorul militar:

– Insurgența și contrainsurgența;

– Contraterorismul;

– Operațiuni de „peacekeeping”, de stabilitate sau de sprijin;

– Susținerea forței;

După cel de al doilea război mondial, s-au desfășurat, în lume, peste 160 de conflicte armate.

Dacă includem în sistemul acestor conflicte și acțiunile separatiștilor sau pe cele ale statelor împotriva separatiștilor (Franța împotriva separatiștilor corsicani, Spania împotriva bascilor, Marea Britanie împotriva celor din Irlanda de Nord Georgia și Moldova împotriva celor din Abhazia și Osetia de Sud, respectiv Transnistria etc.), avem o imagine și mai concludentă asupra a ceea ce putem numi conflict de joasă intensitate.

În concluzie, conflictul de joasă intensitate este un conflict limitat atât din punct de vedere geografic, cât și în ceea ce privește numărul și valoarea părților angajate, durata și mijloacele folosite. Este un conflict care prezintă unele elemente de simetrie, dar majoritatea elementelor sunt asimetrice.

3.2.3. Războiul psihologic

Războiul psihologic practică manipularea informației, dezinformarea, intoxicarea informațională, ducând la destabilizarea psihică, influențarea și descurajarea adversarului.

Pentru că războiul psihologic este o luptă de influențare a mentalităților, iar influențarea este de cele mai multe ori asimetrică, măsurile care se iau în acest sens vizează:

– manipularea în sensul dorit a conducătorilor inamici politici și militari (pe toți deopotrivă sau în mod selectiv);

– influențarea populației din zona conflictului;

– manipularea opiniei publice;

– influențarea formatorilor de opinie.

Instrumentele și procedeele de influențare sunt felurite:

– instrumente prin care se realizează deformarea imaginii;

– propaganda;

– coordonarea acțiunilor politice, diplomatice, economice și militare pentru a se crea o anumită imagine;

– crearea tensiunilor și exploatarea lor pentru influențarea psihologică a părților (influențarea moralului, slăbirea ordinii și disciplinei și a capacității de a lua decizii în cunoștință de cauză etc.);

– spălarea creierului persoanelor capturate sau pregătite în mod special pentru anumite acțiuni.

Operațiunile psihologice (PSYOP) se constituie în mijloace de bază pentru izolarea mișcărilor insurecționale și presupun difuzarea de documente adverse trucate, cu scopul de a-i discredita pe insurgenți și a produce disensiuni și diviziuni în rândul acestora.

Dezinformarea este un element esențial al războiului psihologic și, în consecință, al strategiilor asimetrice. Aceasta începe înaintea conflictului propriu-zis și are obiective foarte complexe, urmărind, în general, destabilizare psihologică și polarizarea populației.

Războiul psihologic nu se bazează doar pe minciună, ci și pe manipularea informației. Acțiunea psihologică operează cu „adevăruri“ create sau selectate cu multă grijă, astfel încât să se obțină efectul dorit.

3.2.4. Războiul informațional și mediatic

La începutul secolului XX, despre „relații publice” abia dacă auziseră câțiva americani, iar despre operații psihologice, cu atât mai puțin. În schimb, așa cum avea să demonstreze primul și cel de-al doilea război mondial, propaganda a constituit o practică unanim acceptată, chiar dacă concepțiile și metodele folosite de combatanți au fost diferite.

Deceniile de război rece au dus la o serie de limpeziri și delimitări conceptuale și operaționale ale armelor care nu ucid din panoplia războaielor informaționale.

Războiul din Vietnam a individualizat operațiile psihologice.

La rândul lor, sub presiunea exploziei societății de consum și a mass-media, relațiile publice s-au rafinat atât în sfera militară, cât și în cea civilă, detașându-se net de orice intenții ocult-ofensive. Intervenția trupelor americane în Panama a consacrat cooperarea civili-militari – CIMIC –, iar războaiele din Golful Persic, din debutul erei CNN, au dat o nouă dimensiune confruntărilor informaționale, prin subordonarea acțiunii tuturor componentelor sale obiectivelor politico-strategice.

Mass-media a devenit vectorul purtător al armei informaționale ai cărei utilizatori sunt deopotrivă militarii, liderii politici sau jurnaliștii.

De la simplul cetățean la șeful de stat, oamenii depind mai mult ca oricând de informație.

Mai mult decât oricând, succesul politic și militar sunt legate de calitatea și oportunitatea demersului informațional.

O astfel de dependență, cu efecte adesea mai mult decât seducătoare, nu putea să nu fie valorificată într-o panoplie de arme, care, deși nu ucid, s-au dovedit a fi remarcabil de eficiente în luptă.

Armele care nu ucid / distrug fizic s-au desprins, cu precădere în ultimii ani, din panoplia armelor non-letale datorită sensibilelor lor particularități conceptuale, tehnice și în ceea ce privește dimensiunea și amploarea efectelor pe termen mediu și lung.

Armele care nu ucid sunt cele care îl conving, într-o formă sau alta, pe adversar, sau chiar pe prieten, să reacționeze într-un mod dezirabil.

Armele care nu ucid trupuri, afectează însă mintea și sufletele oamenilor.

Muniția acestor arme este construită pe bază de informații și date, care sunt mai întâi culese sau create în forma lor brută, prelucrate conform unor obiective anume, pentru a fi apoi lansate pe piață prin diseminare sau expunere publică.

Războiul informațional cuprinde acele acțiuni desfășurate în timp de criză sau război și îndreptate împotriva informațiilor sau sistemelor informaționale ale adversarului (concomitent cu protejarea propriilor informații și sisteme informaționale) în scopul atingerii unor obiective sau influențării anumitor ținte.

În sensul modern al cuvântului, războiul informațional se poartă exclusiv prin folosirea planificată a informației (sistemelor informaționale) în scopul influențării sau modificării atitudinilor, reacțiilor sau comportamentului unui public țintă (ostil, neutru sau aliat) pentru atingerea anumitor obiective militare și/sau politice.

Războiul informațional, în contextul confruntărilor asimetrice, constă în acțiuni duse pentru obținerea și menținerea superiorității informaționale asupra inamicului, concomitent cu apărarea propriilor informații, procese și sisteme informaționale.

Acțiunile militare constau în utilizarea integrală a posibilităților elementelor cheie (acțiuni psihologice; inducerea în eroare; protecția informațiilor; război electronic; distrugere fizică).

Inducerea în eroare constă în a-l determina pe adversar să estimeze incorect situația din zona de operații, în special dispunerea, posibilitățile, vulnerabilitățile și intențiile forțelor proprii.

Aceasta poate fi principala lovitură a acțiunilor de război informațional, în timp ce alte elemente ale acestuia pot fi utilizate pentru a controla modul în care factorii de conducere ai adversarului „vizualizează” spațiul de luptă.

Protecția informațională are ca scop apărarea față de adversar a informațiilor relevante referitoare la forțele proprii. O apărare eficientă a informațiilor privind intențiile, capacitățile și posibilitățile forțelor proprii și limitele acestora are ca efect o estimare eronată din partea adversarului, care va duce la o decizie neadecvată și, în final, la eșecul acțiunilor sale.

Scopul acțiunilor în războiul informațional, desfășurate în mod coordonat și sincronizat între elementele analizate, este de a obține, menține și amplifica superioritatea informațională prin interzicerea informațiilor pentru adversar, influențarea, degradarea sau distrugerea capabilităților de conducere ale acestuia, concomitent cu protejarea capabilităților similare proprii contra unor acțiuni de acest gen din partea adversarului.

Viitorul va reprezenta un larg spectru al angajărilor asimetrice.

Confruntările bazate pe superioritatea raportului de forțe vor fi înlocuite cu cele în care vom avea de-a face cu o superioritate categorică, aceasta reprezentând, în multe cazuri și situații, esența asimetriei directe.

Pe de altă parte, se vor depune eforturi uriașe în sfera confruntărilor informaționale pentru a compensa asimetria prin explorarea și exploatarea vulnerabilităților de tot felul.

Calitatea și cantitatea informației vor înlocui sau suplini superioritatea tehnică și tehnologică, iar infrastructura războiului clasic va constitui un obiectiv extrem de atractiv pentru lovituri decisive.

Preceptele lui Sun Tzî extrase din Arta războiului sunt:

1. Discreditați tot ceea ce merge bine în țara inamicului.

2. Implicați reprezentanții claselor conducătoare ai țării inamice în afaceri dubioase.

3. Distrugeți-le reputația și supuneți-i disprețului propriilor concetățeni.

4. Utilizați creaturile cele mai ticăloase și mai abjecte.

5. Dezorganizați prin orice mijloace activitatea guvernelor inamice.

6. Răspândiți discordia și conflictele între cetățenii țărilor ostile.

7. Întărâtați-i pe tineri contra bătrânilor.

8. Ridiculizați tradițiile adversarilor.

9. Perturbați prin orice mijloace intendența, aprovizionarea și funcționarea armatei inamicului.

10. Slăbiți voința luptătorilor inamici prin cântece și melodii senzuale.

11. Trimiteți-vă prostituatele în rândurile lor pentru a încununa opera de distrugere.

12. Fiți generoși în promisiuni și recompense pentru informații. Nu faceți economii, banii cheltuiți astfel vă vor aduce o bună dobândă.

13. Infiltrați-vă peste tot spionii.

Preceptele lui Sun Tzî, cunoscute și aplicate de multă vreme, par a fi elemente sau modalități ale unui război simetric. În fond, și partea adversă are aceleași posibilități. Nu este însă așa.

Simetria, în domeniul războiului informațional, este labilă, flexibilă. Practic, nu există. Există doar o competiție de o parte și de alta a unei axe mediane sau mediatoare.

Sistemele de influențare ale războiului informațional se bazează acum pe tehnici foarte costisitoare, pe un înalt grad al tehnologiilor folosite și pe supremația informațională.

3.2.5. Ciberconflictul

Oamenii de știință prevăd că următoarele decenii vor aduce o revoluție în domeniul de interferență bio-mecanic, pe măsură ce dispozitivele mecanice vor avea și componente organice.

În acest sens oamenii de știință au combinat o celulă umană cu un cip electronic.

Prin controlul cipului cu ajutorul unui computer, aceștia afirmă că pot controla și activitatea celulei: computerul trimite impulsuri electrice către ansamblul celulă-cip, determinând porii membranei celulei să se deschidă și activând celula.

Autorii experimentului sperau să poată produce celule-cipuri pe scară largă, care să poate fi introduse în corpul uman, spre a înlocui sau „repara” unele țesuturi afectate de boli sau traumatisme.

Din perspectivă militară aceste platforme de tip „cyborg” vor fi mult mai ușor de utilizat decât roboții mecanici.

Ciberconflictul este un conflict produs fie de teroriști, fie de un stat (grup de state etc.) care atacă alt stat prin vectori informaționali și tehnologici.

O astfel de problemă a fost pusă în 1995 sub numele de „Pearl Harbour Electronic“, în timpul unei aplicații, în care, potrivit scenariului, Statele Unite trebuia să facă față unui atac declanșat prin surprindere cu mijloace tehnologice electronice, informatice, de telecomunicații.

Desigur un astfel de conflict este foarte costisitor și, de aceea, nu oricine poate apela la el. Spre deosebire de ciberterorism, ciberconflictul presupune o mare angajare de mijloace de înaltă tehnologie, canale opto-electronice, sateliți de interceptare și de spionaj, cabluri submarine și sisteme de captare sau de interceptare a informației transmise prin astfel de mijloace, amplificatori uriași de frecvențe etc.

Un astfel de conflict nu poate angaja decât un foarte mic număr de state supertehnologizate și, de aceea, este foarte puțin probabil ca el să se producă în următorul deceniu.

3.3. Acțiuni non – militare

3.3.1. Îndiguirea

Conceptul de îndiguire a apărut în anii 80 și a reprezentat strategia de bază a SUA pentru a limita influența Uniunii Sovietice în lumea a treia. Statele din lumea a treia nu puteau pune probleme majore marilor puteri, însă susținute sau încurajate de o terță mare putere, puteau deveni o amenințare.

În timp ce SUA urmărea îndiguirea comunismului, iar URSS creșterea influenței acestuia, problemele reale, majore ale acestor zone nu numai că au rămas nerezolvate, dar au și proliferat, mărind enorm marja de risc, de instabilitate și de asimetrii.

Paralel cu abordarea militară (poate chiar înaintea acesteia) a problematicii strategice a conflictelor și amenințărilor care le alimentau, în strategia îndiguirii, un rol deosebit l-au jucat factorii economici, culturali și informaționali.

3.3.2. Embargoul și blocada economică

Embargoul presupune reținerea unor bunuri ale unui stat de către alt stat, precum și privarea statului respectiv de un sistem de relații economice normale cu partenerii săi sau cu comunitatea internațională.

Embargoul economic este echivalent cu excluderea statului vizat de la schimbul economic internațional, privarea lui de anumite produse, desigur, cu scopul de a-l obliga să respecte anumite reguli, să înceteze anumite practici, să se supună unei anumite voințe.

Embargoul aplicat Irakului, în 1991, și Iugoslaviei, în perioada 1992 – 1995, ca urmare a unei hotărâri luate de Consiliul de Securitate al ONU.

3.3.3. Separatismul etnic

Diferendele etnice reprezintă, la ora actuală, amenințarea numărul unu la adresa păcii și securității.

Obiectivul unora dintre ele este separarea de statele respective și alcătuirea unor ținuturi autonome sau chiar a unor state noi.

Etniile se confruntă deci, în primul rând, cu statele naționale și, din acest punct de vedere, aceste tipuri de conflicte sunt asimetrice.

3.3.4. Boicotul

Un stat care nu se conformează unor principii acceptate de toată lumea (sau impuse), dacă adoptă o atitudine pe care comunitatea internațională (sau anumite state) o consideră inacceptabilă sau neconvenabilă, poate fi supus de către alt stat, de către o comunitate de state și chiar de comunitatea internațională la interdicții în domeniul economic, al telecomunicațiilor, în ceea ce privește relațiile internaționale politice, culturale, sportive etc.

Este un soi de presiune exercitată asupra statului rebel sau agresor.

După războiul împotriva Irakului, în 1991, bombardarea Iugoslaviei, în 1999 și a Afghanistanului, în 2001 și la începutul anului 2002, dar mai ales după campania aliată condusă de SUA împotriva armatei lui Saddam Hussein, în martie-aprilie 2003, răspunsurile par afirmative, deși adevărurile sunt altele.

După campania fulgerătoare în care, în două luni, o armată – cea irakiană – a fost pur și simplu spulberată, a urmat o fază a războiului asimetric, în care tehnologia nu a mai fost și nu este (pentru că situația încă nu s-a stabilizat) atât de eficientă.

Fie că este vorba de asimetria pozitivă (caracteristică celor puternici), fie de cea negativă (proprie celor slabi), concepția operațiilor sau acțiunilor de luptă mizează pe inteligență, pentru a realiza supunerea adversarului.

CAPITOLUL 4

ABORDAREA ACȚIUNILOR MILITARE MODERNE PRIN PRISMA CONCEPTULUI DE RĂZBOI BAZAT PE REȚEA

Conceptele moderne ce explică, cel puțin până la un punct, conflictualitatea socio-umană fac tot mai des referire la noțiuni precum război informațional, război imagologic, război mediatic, război cibernetic, război electronic, război psihologic, război bazat pe rețea etc încercând să avertizeze asupra faptului că, deși formele clasice sub care se pot duce războaiele nu au dispărut, dezvoltarea tehnologică în care principalele țări ce influențează realitatea globală a dus la regândirea și reconfigurarea modului de planificare și ducere a operațiilor armate, la modificarea structurală și dotarea armatelor moderne.

Exemplul clasic oferit de teoreticienii noilor concepte este cel al campaniilor din Irak care, desfășurate la distanță de aproximativ un deceniu unul după altul și folosind într-o măsură relativ asemănătoare aceleași sisteme de armamente, s-au diferențiat fundamental prin modul de planificare și ducere al operațiilor și obținere a efectelor dorite. Astfel, în cea de-a doua campanie, caracteristica definitorie a fost cea a integrării platformelor senzoriale, a celor de conducere și cele de angajare a țintelor într-o rețea ce a avut ca efecte principale scurtarea ciclurilor decizionale de la câteva zile, în prima campanie, la zeci de minute sau chiar mai puțin în cea de-a doua precum și îndeplinirea misiunilor cu pierderi reduse. Rezultatele au demonstrat că s-a reușit în bună măsură integrarea într-o rețea, prin care circula un flux informațional unic, a unor structuri aparținând diferitelor categorii de forțe, a unor arme (sisteme de arme) din perioada Războiului Rece și recente, dar și a ultimelor realizări în domeniul digitalizării și al comunicațiilor. Aproximativ 70% din muniția folosită a aparținut armelor inteligente, fără ca acest lucru să sugereze devalorizarea ireversibilă a celor obișnuite. Superioritatea unui flux informațional de calitate și desfășurat în mare viteză a permis folosirea fiecărei categorii de armament/sisteme de armamente în funcție de specificul fiecărei misiuni ori cerut de designul operațional.

De fapt, în confruntarea din Golful Persic – apreciază Newt Gingrich – “lumea a fost martoră a primului război între sisteme militare ale celui de-al Treilea Val și o mașinărie din Al Doilea Val. Operațiunea “Furtună în deșert” a constat în anihilarea irakienilor de către americani și aliații lor, în mare măsură fiindcă sistemele de tip al Treilea Val s-au dovedit pur și simplu covârșitoare. Sistemele antiaeriene foarte sofisticate, proprii celui de-a Doilea Val, n-au fost de nici un folos în confruntarea cu aeronavele insesizabile tip Al Treilea Val. Armatele din tranșeele celui de-al Doilea Val au fost simplu depășite și anihilate în fața sistemelor de țintire și logistică din Al Treilea Val”

În mod deosebit, cea de-a doua campanie din Irak a oferit imaginea unui spațiu al luptei discontinuu din punct de vedere geografic însă foarte clar și continuu reprezentat pe interfețele video din punctele de comandă aliate, de la toate nivelurile, fără existența vulnerabilităților rezultate din lipsa informațiilor din mediile de confruntare din zona de operații: surprindere, pericol de încercuire, disfuncționalități logistice, situația țintelor în timp real, sincope în procesele de comandă-control etc. RBR a făcut posibilă o asemenea imagine a spațiului luptei și i-a scos în evidență avantajele.

4.1 Fizionomia acțiunilor militare moderne

Cele mai multe dintre conflictele militare actuale nu diferă, ca tipologie, de cele care însoțesc lumea de la apariția ei. Omenirea se bate în continuare pentru putere, frontiere, resurse, piețe și influență. Fiecare dorește să aibă cât mai mult și, de cele mai multe ori, în detrimentul sau pe seama celuilalt. Așadar, cele mai multe dintre conflictele actuale se înscriu în următoarea tipologie: – conflicte militare frontaliere sau teritoriale; – conflicte militare pe suport religios; – conflicte militare inter-etnice; – conflicte militare pe suport economic; – războaie de gherilă; – terorism și acțiuni militare împotriva terorismului.

Demasificarea forțelor militare în majoritatea armatelor statelor lumii este rezultatul sinergic a unei serii de factori printre cei mai relevanți numărându-se reducerea ponderii sumelor alocate din PIB pentru dezvoltarea și dotarea forțelor armate datorită unui echilibru politic global relativ și, implicit reducerii riscului unor confruntări majore între principalii actori mondiali, pe de o parte, și cel al dezvoltării tehnologice ce are ca prim efect reducerea efectivelor și tehnicii militare datorită efectelor obținute cu armele inteligente (hi-tech) operate de structuri reduse numeric și mult flexibilizate, pe de altă parte.

Creșterea mobilității forțelor, perfecționarea proceselor de comandă și control, asigurarea unor rețele de comunicatii stabile, securizate și capabile să suporte fluxuri rapide și mari de date, dezvoltarea facilităților și a sprijinului logistic, protecția forțelor etc reprezintă, în continuare, preocupări ale, deopotrivă, teoreticienilor și practicienilor militari pentru desfășurarea operațiilor în medii în care amenințările și adversarii nu sunt întotdeauna reliefate clar.

Se remarcă, în ultima perioadă, creșterea operațiunilor de combatere a terorismului, combaterea criminalității tranfrontaliere, a pirateriei, combaterea traficului de droguri, controlul granițelor, restabilirea ordinii interne etc adică a operațiilor militare altele decât războiul : operații de stabilitate și sprijin, misiuni de căutare și salvare, asistență umanitară, intervenție în caz de dezastre civile și calamități naturale, protejarea infrastructurii critice, inclusiv a celei digitale (informațională).

Fizionomia câmpului de luptă s-a modificat, fiind modelată de capabilitățile noilor sisteme de armament, amploarea comunicațiilor globale, extinderea confruntărilor și în alte medii (cibernetic) decât cele considerate clasice (spațial, terestru. aerian. naval). Succesul unei campanii este determinat în mod hotărâtor de superioritatea informațională obținută în detrimentul celei oponente, concretizată în decizii rapide și bine fundamentate, luate în comandamente flexibil constituite și beneficiind la toate nivelurile de comandă de tehnologie de vârf , un impact major fiind obținut de operațiunile forțelor speciale și al structurilor specializate în domeniile informațional, psihologic ori cibernetic.

Acțiunea militară, privită prin prisma acțiunii noilor realități tehnologice și conceptuale, a suferit o serie de schimbări noile valențe ale acesteia fiind reprezentate de următoarele caracteristici:

Caracterul expediționar – exprimă capacitatea de a proiecta și susține acțiuni militare expediționare a forței n teatre de operații aflate la distanțe mari de bazele de dispunere la pace a forțelor. Această cerință necesită un suport logistic semnificativ și o structurarea modulară, flexibilă, în funcție de tipul misiunilor ce urmează a fi îndeplinite, precum și capacitatea de a acționa și interrelaționa într-un mediu multinațional. Interoperabiltatea forțelor asigură închegarea și acțiunea acestora, sub o comandă unică, cu aceeași eficiență avută în bazele de dislocare naționale. Proiectarea forțelor în teatrele de operații se va face prin intermediul unui pod strategic (de regulă aerian, naval sau combinat) de transfer în noile zone de operații. Avantajul proiectării forțelor în tetrul de operații este dat de scoaterea de sub loviturile forțelor inamicului a capacităților de generare și regenerare a forțelor expediționare însă aecste facilități și chiar cele aflate în pachetul expediționar rămân vulnerabile, într-o măsură sau mai mare, la atacurile teroriste desfăsurate pe timpul constituirii și/sau deplasării eșaloanelor strategice ale forțelor expediționare ori chiar în bazele de operații curente ori înaintate din teatrele de operații.

Caracterul întrunit este obținut și cerut de necesitatea combinării eforturilor și capabilităților celor trei categorii de forțe (forțele terestre, forțele aeriene și forțele navale) pentru planificarea, executarea și evaluarea operațiunilor. Caracterului întrunit al operațiilor la toate nivelurile, dat în mod deosebit la nivelul tactic, i se adaugă cerința interoperabilității între diferitele structuri aero-navale-terestre necesitând deprinderi și abilități de lucru/luptă într-un mediu multinațional în care sunt armonizate concepte operaționale naționale/alianță în proceduri de operare comune.

Planificarea focului reprezintă o componentă determinantă pentru obținerea efectelor, letale sau non-letale, la toate nivelurile artei militare. Complexitatea tehnologică a platformelor de angajare a țintelor, creșterea puterii de distrugere și a preciziei, potențialul efectelor pe care le asigură pe toată adâncimea strategică a zonei de operații a inamicului, poziționarea și integrarea capacităților diferiților senzori pentru culegerea datelor și informațiilor din toate mediile de confruntare permit repartizarea țintelor unor vectori ce nu sunt, în mod necesar, aflați în compunerea aceleiași categorii de forțe din care face parte senzorul.

Capabilitățile oferite de sistemele hi-tech, indiferent că se referă la sisteme de armament sau de comunicații, a dus la coagularea și nașterea conceptului de RBR, ca o aplicație a tehnolgiei înalte în acțiunile militare pentru realizarea unui obiectiv mai vechi și anume cel al concentrării efectelor asupra adversarului în locul desfășurării propriu-zise a acțiunilor militare.

Pe scurt, conceptul RBR prefigurează și descrie războiul viitorului, privit prin prisma unei noi filozofii a confruntării armate, generat de descoperiri tehnologice ce fac cu putință accesul rapid, securizat si la multiple niveluri de decizie a unui flux informațional unic ce sprijină și determină luarea celor mai potrivite decizii de către liderii politico-militari ori militari. Această Revoluție în Afacerile Militare (RAM) se bazează nu numai pe digitalizarea masivă a câmpului de luptă, crearea și folosirea unor sisteme de arme (sistem de sisteme) high-tech cu înaltă precizie, ci și pe o nouă filozofie a confruntării.

Conceptul RBR se bazează pe o altfel de doctrină, în care primordială este informația și transmiterea ei rapidă benficiarilor acesteia, în detrimentul masării echipamentelor militare. Acest lucru este pus în vizibilitate și facilitat de principiul supleței, care este foarte important în confruntarea actuală, și tinde să ducă la înlocuirea ierarhiei cu organizarea în rețea.

Așa cum se statuează și în documentele ce descriu doctrina operațiunilor întrunite în armata SUA „ superioritatea informațională reprezintă prima prioritate și obligă realizarea acesteia chiar înaintea declanșării ostilităților…Calitatea informațiilor depinde de acuratețea, rapiditatea cu care sunt obținute și relevanța acestora din toate sursele….Diseminarea continuă a informației obținută dintr-o varietate de surse asigură o superioritate în luarea deciziei bazate pe rețea”.

4.2 Delimitări conceptuale privind Războiul Bazat Pe Rețea (RBR)

Conceptul de RBR a apărut și evoluează ca o componentă a revoluției în problemele militare, inițiate în teoria și practica militară a SUA după sfârșitul Războiului Rece. Premisa de la care s-a pornit în fundamentarea conceptului este aceea că societatea s-a schimbat profund datorită informației, iar domeniul militar nu trebuie să rămână în urmă. Războiul, ca acțiune socială, a reprezentat întotdeauna o reflectare a specificului epocii sale, și în mod deosebit, a invențiilor și inovațiilor tehnologice. Astfel, RBR reprezintă conceptualizarea modalității în care se vor desfășura afacerile militare în Era Informațională. Evident că, datorită existenței decalajelor tehnologice și economice dintre state, conceptul RBR va fi implementat secvențial, și parțial la început, în armatele moderne, datorită atât costurilor cât și restricțiilor generate de politicile de acces la tehnologiile militare. Dealtfel, potrivit cvasi-majorității specialiștilor militari singurele puteri în măsură să folosească și să dezvolte cu adevărat acest concept sunt: Statele Unite ale Americii, NATO, Uniunea Europeană (Marea Britanie, Franța, Germania, Italia se află, de asemenea, în primul eșalon al țărilor europene care se preocupă de implementarea conceptului RBRi), Rusia și, într-o oarecare măsură, China, adică acele entități care dezvoltă/au acces, pe lângă tehnologie high-tech și IT, de programe și industrie din domeniul spațial precum și de o capacitate sustenabil de dezvoltare a unor rețele reale sau virtuale de comunicare. Implementarea unui astfel de concept necesită facilități specializate și investiții foarte mari, pe termen lung și cuprinde nu numai domeniul strict militar, ci și pe cel economic.

Conceptul NCW (Network Centric Warfare) a apărut prima dată într-o publicație a Institutului Naval din USA în 1998 și descris ca fiind rezultatul Revoluției in Afacerile Militare și al dezvoltării societății americane în domeniile economic, tehnologic și al proceselor organizaționale. Documentul descria noua viziune prin schimbări conceptuale în trei direcții fundamentale :

migrarea de la conceptul de platformă (singulară) la cel de rețea;

actorii (elementele constituente ale sistemului) nu mai sunt independenți ci părți componente a ecosistemelor aflate într-o continuă adaptare;

importanța modificărilor strategice pentru adaptarea sau chiar supraviețuirea în aceste ecosisteme schimbătoare;

Spre deosebire de Era Industrială, în care accentul era pus pe masarea forțelor iar efectele asupra adversarului decurgeau intrinsec din această strategie, în Era Informațională puterea provine dintr-o altă sursă, este folosită și produce efecte intr-o manieră diferită decât cea anterioară. Potrivit noului concept efectul de masă se poate obține nu prin masarea forțelor ci prin conectarea oamenilor, platformelor de senzori, armament și a celor de decizie într-o rețea (Anexa nr. 1) , astfel că efectul obținut și, totodată, generat, este mai mare decât suma capacităților elementelor componente luate în mod individual iar viteza și sincronizarea operațională este mai mare.

Ca și produs al Erei Informaționale, RBR a apărut din necesitatea realizării unei superiorități informaționale inter-organizaționale. RBR reprezintă modalitatea de a genera putere de luptă prin integrare într-o rețea informațională a senzorilor, decidenților și executanților (Anexa nr. 2) în scopul cunoașterii spațiului luptei, măririi vitezei conducerii, accelerării ritmurilor operațiilor, intensificării efectelor letale, accentuării protecției și realizării unui anumit grad de autosincronizare.

Teoria RBR are aplicabilitate la toate nivelurile războiului – strategic, operativ și tactic – și pe întreaga gamă a operațiilor militare, de la operații combative de diferite intensități și durate la operații de stabilitate și sprijin. Prin integrarea sa și a elementelor componente într-o rețea robustă și extinsă permite modelarea comportamentelor inamicului, aliaților și chiar a celor neutri pe timp de pace , criză și război asigurând un mediu favorabil operațiilor bazate pe efecte (Effects Based Operations-EBO).

Specificul și noutatea conceptului RBR este dat de faptul că superioritatea informațională este transformată în putere de luptă prin interconectarea elementelor aflate în spațiul de luptă sau chiar în afara acestuia și structurarea acestora în funcție de specificul misiunii. Superioritatea informațională, în acest caz, este considerată drept capacitatea de a culege, procesa și transmite un flux continuu de informații, interzicându-i totodată inamicului să facă la fel. RBR este până la urmă o problemă de comportament uman și organizațional, bazat pe adoptarea unui nou model de gândire.

Operaționalizat, conceptul RBR exprimă abilitatea unor forțe dispersate geografic de a realiza un înalt nivel al cunoașterii spațiului luptei care să permită exploatarea lui prin autosincronizare și alte operații bazate pe rețea în executarea hotărârilor comandanților. RBR oferă soluția pentru a accesa informațiile din spațiul de luptă, flexibilizând (de cele mai multe ori prin reducere) și sincronizând mai eficient entitățile însărcinate cu îndeplinirea misiunii. Eficiența este dată de calitatea informațiilor dar și de viteza cu care acestea sunt accesate/transmise entităților din spațiul de luptă ori tocmai această capacitate a RBR de a realiza mărirea vitezei de transformare a deciziilor eșaloanelor superioare în acțiuni, de a reacționa cu rapiditate la situații neprevăzute și de a nu condiționa îndeplinirea misiunii de locația geografică a acesteia reprezintă factori determinanți în obținerea efectelor propuse.

Pentru o comprehensivă înțelegere a conceptului RBR considerăm că este interesant să amintim și principalele sensuri pe care acest concept le are în câteva din armatele moderne. Astfel, în armata Regatului Unit al Marii Britanii este folosit termenul "Networked Enabled Capability" (NEC) ce definește înglobarea elementelor destinate pentru a obține, rapid și eficient, efecte precise și controlate. Acest sistem se bazează pe trei elemente: senzori de culegere a informațiilor, o rețea de comunicații și exploatare a informațiilor și capabilități militare de angajare/lovire pentru obținerea efecte din punct de vedere militar. Conceptul cheie britanic al NEC este subsumat capacității de culegere, analiză și diseminare în mod oportun, securizat și cu mare viteză a informațiilor către comandanții de la toate nivelurile pentru cunoașterea situației operative.

Armata australiană a folosit la început conceptul de "Network Enabled Operations" (NEO), concept ce definea capacitatea de a interconecta diferite elemente organizaționale pentru a desfășura operațiuni militare cu eficacitate mărită. Prin prisma acestui concept platformele (senzorii, sistemele de comandă și de lovire) erau priviți ca noduri ale rețelei iar toate elementele rețelei culeg, diseminează și au acces la informațiile din sistem realizându-se astfel o imagine unică, în timp real, comună a spațiului de luptă ce permite comandanților a mai bună înțelegere și coordonare a acțiunilor militare, realizarea unui ritm și sincronizări ridicate.

USA atribuie termenului de "Network Centric Warfare" … abilitatea unor forțe dispersate geografic de a atinge un nivel înalt de cunoaștere și exploatare a situației operaționale, autosincronizarea acțiunilor bazate pe viteza actului de comandă și conversia superiorității informaționale în acțiune, pentru realizarea intenției comandantului". Conceptul american pentru NCW are ca bază de pornire obiectivele și conceptele strategice prezentate de documentul Joint Vision 2020, printre acestea regăsindu-se: superioritatea informațională la toate nivelurile, decizia la nivel superior, manevra dominantă, precizia angajării țintelor, protecția în toate dimensiunile (mediile de operare) și logistica focalizată. Obiectivele urmărite de NCW sunt determinate de conceptul că o entitate interconectată cu altele într-o rețea benficiază de o distribuție a informației mult superioară din punctul de vedere al vitezei de diseminare/accesare dar și din cel al calității acesteia. Informația distribuită în timp real asigură cunoașterea situației operaționale, favorizează și fundamentează deciziile optime și, totodată, facilitează colaborarea și sincronizarea forțelor care, astfel, își îndeplinesc misiunile mai facil și cu pierderi/consumuri reduse. Pentru o înțelegere exactă a modificărilor induse de RBR în acțiunile militare, sunt necesare explicarea unor concepte cheie:

Forțele dispersate geografic prezintă, în cazul acțiunilor obișnuite, unele constrângeri în abilitatea de a reacționa adecvat, de a se deplasa rapid, menținându-și totodată coeziunea și logistica. În condițiile RBR, sursa puterii de luptă nu mai depinde de locația fizică a forțelor și mijloacelor în spațiul luptei, ceea ce oferă unele avantaje: posibilitatea masării efectelor în locul masării forțelor; protecție sporită forțelor proprii, ținute astfel în afara bătăii multora dintre armele inamicului; se reduc necesitățile de transport ori deplasările costisitoare și cu multe implicații, deoarece este asigurată posibilitatea angajării unor obiective diferite fără a mai fi necesară deplasarea tuturor senzorilor ori elementelor de execuție în proximitatea acestora.

Un exemplu elocvent pentru a explica această specificitate a RBR, petrecut în ultima campanie din Irak, este descrisă de de misiunea unui UAV Global Hawk (anexa nr. 1) al armatei SUA ce opera în afara Emiratelor Arabe Unite însă controlat de la baza sa operațională din SUA. Imaginile transmise de dronă au fost analizate, inițial, în centrul de conducere al operațiunilor din SUA iar ulterior au fost transmise Centrului de Operațiuni Aeriene al Coaliției din Arabia Saudită care a repartizat misiunile unor avioane B – 2 și B – 52 care decolaseră de la baze aeriene din Marea Britanie și din alte țări. În ciuda faptului că elementele rețelei erau dispersate geografic la distanțe foarte mari, datorită interconectării lor în rețea, țintele descoperite de UAV (forțe irakiene, din compunerea Diviziei Medina, dislocate în jurul capitalei Bagdad) au putut fi angajate în doar 15 minute de la descoperirea acestora de către senzor.

Compatibilizarea tuturor forțelor și mijloacelor interconectate în rețea, începând cu cele care fac parte din grila senzorilor, continuând cu rețelele de comandă și control și cu cele de executare propriu-zisă a acțiunilor (mijloacele de lovire). În sprijinul acestei cerințe poate fi evocat un moment din timpul războiului din Golf din 1991 când trupele franceze, au beneficiat de sprijinul avioanelor americane KC-130 pentru realimentarea în aer a avioanelor MIRAGE, precum și pentru mentenanța elicopterelor de pe portavion și pentru logistica de urgență. De asemenea, mijloacele de cercetare americane au permis realizarea și utilizarea în comun a imaginii generale a spațiului luptei. Acest lucru a fost posibil și datorită utilizării în comun a aplicațiilor SATCOM APPLICATION și a sistemului SYRACUSE. Această caracteristică se va menține și în continuare, întrucât, odată cu intrarea în funcțiune a sateliților Helios II și a altor sisteme, țările europene dezvoltate nu realizează o capacitate autonomă suficientă de cunoaștere completă și complexă a spațiului luptei și a spațiilor adiacente acestuia, ci doar una complementară. De aceea, dezvoltarea și aplicarea europeană a conceptului RBR trebuie să aibă în vedere în primul rând dimensiunea americană a acestuia. Există, desigur, o mulțime de incompatibilități între sistemele de arme americane și cele ale europenilor care nu permit totdeauna utilizarea unora de către celelalte (spre exemplu, aterizarea avioanelor de pe un portavion francez sau britanic, pe un portavion american și invers nu este totdeauna posibilă datorită sistemelor diferite, cablurilor de frânare și a altor mecanisme).

Omnisciența forțelor este o cerință asigurată prin cunoașterea spațiului luptei și înțelegerea intențiilor comandanților. În acest fel, forțele vor fi apte să se autosincronizeze, să acționeze fără a se deconspira precum și eficiente în acțiunile autonome, fără a mai fi necesare ordine detaliate din partea eșaloanelor superioare. O forță omniscientă depinde de acuratețea și oportunitatea datelor, de capacitatea și instrumentele de procesare și transformare a lor în informație și de nivelul de experiență necesar transformării informației în cunoștințe despre spațiul luptei.

Conceptul de RBR este construit în jurul noțiunii de realizare a unui flux de date și informații care să asigure stabilitate, din punct de vedere al securității și cantității vehiculate prin rețea, dar și viteză în diseminarea/accesarea informațiilor și transmiterea sarcinilor platformelor de angajare a țintelor. Activitatea în rețea poate face acest lucru posibil datorită specificului dat de faptul că o rețea este constituită din noduri (entități) și legăturile dintre ele. Nodul generează fapte (sesizează, decide, acționează) și informații ca intrări pentru decizii, iar sub formă de decizii le transmite prin legături către altă entitate (nod) al spațiului luptei. În RBR, toate capabilitățile sunt integrate robust și sinergic în rețea prin legături digitale. Legăturile eficiente sunt condiționate de realizarea unei infrastructuri robuste și performante care să asigure toate entitățile spațiului luptei cu informații de calitate. În RBR acest tip de infrastructură a fost denumit infostructură.

Natura legăturilor care să asigure cele mai înalte performanțe, robustețe și protecție în condițiile diversității mediilor spațiului luptei, constituie una dintre principalele sfidări pentru transformarea conceptului RBR în realitate. Este evident că materializarea acestor cerințe operaționale este conectată la nivelul de dezvoltare informațională, și a informaticii în special, la care o societate a ajuns.

Indiferent de tipul operațiilor planificate, în spațiul luptei întâlnim trei tipuri de platforme (entități) cu funcții separate: senzoriale, de decizie și acționale. Locul și rolul entității în operația militară determină importanța în timp a fiecărei funcții:

1. Senzorii (colectorii) sunt acele entități ale căror funcții definitorii sunt cele de senzorizare. Senzorii includ toate entitățile care contribuie la cunoașterea spațiului luptei, de la satelit până la cercetașul din teren, inclusiv structurile de analiză. Senzorii pot fi grupați în funcție de apartenența funcțională la diferite componente:

componenta cosmică – compusă din sateliții clasici și, mai nou, sateliții suborbitali (mai ieftini și ușor de lansat)

componenta aeriană – compusă din senzorii amplasați pe avioanele de cercetare și supraveghere, avioanele fără pilot ( UAV), baloane de supraveghere, elicoptere etc.

componenta navală – compusă din senzorii dispuși pe navele de cercetare și supraveghere, navele de luptă sau la sol

componenta terestră – compusă din senzorii de platformele de cercetare terestră și antiaeriană, a celor aparținând forțelor speciale, de pe munițiile și sistemelor de armament specializate etc.

componenta structurilor (agențiilor) cu responsabilități specifice de combatere a terorismului și criminalității

componenta cyberspațială – dată de senzorii dispuși în rețeaua Internet ori alte rețele de tip intranet

componenta de comunicații – dată de senzorii dispuși în sistemele/rețelele de comunicații etc.

2. Decidenții (rețelele de decizie) sunt reprezentanți de comandanții de diferitele niveluri operaționale (strategic, operativ și tactic) și aflați în compunerea diferitelor comandamente/puncte/centre de comandă, îndeplinesc o gamă largă de funcții în procesele C2 (orientează, planifică, decid, simulează și evaluează) pe baza datelor și informațiilor asigurate în rețea de subsistemul senzorial. Decizia rapidă furnizată de rețeaua de decizie este influențată masiv de input-irile subsistemului senzorial, evident prin aplicarea unor filtre sistemice pentru evitarea supraîncărcării rețelei cu informații nerelevante ori redundante astfel că sunt create premise favorabile pentru acțiunea eficace a subsistemului de lovire (angajare a țintelor). Un rol important pentru ca decizia să fie luată corect și rapid este dat de capacitatea sistemului de a genera, pentru diferitele entități ce acționează în zona de operații, a unei imagini operaționale unice (Common Operational Picture -COP) ce conține detaliile necesare pentru planificarea unei misiuni.

3. Actorii (efectorii) sunt acele entități care creează valori sub forma „puterii de luptă“ în spațiul luptei. Ei folosesc mijloacele tradiționale, letale, cât și netradiționale, nonletale. Actorii sunt elemente ale tuturor categoriilor de forțe începând de la trăgător, piesă platformă etc. până la structuri, integrați într-o arhitectură organizațională specializată. Geografic pot fi dispuși oriunde, fără să fie obligatorie masarea lor integrală în spațiul luptei, teatrul de operații etc.

Entitățile spațiului luptei trebuie interconectate, dar modelul interconectării nu este predeterminat. El depinde de realitățile concrete ale spațiului luptei. De asemenea, nici nu se poate afirma că există o conectivitate universală între noduri, ori că între acestea circulă fluxuri informaționale identice. Este evident, în schimb, că pentru a obține efecte sinergetice, integrate, prin diseminarea informației este necesară o conectivitate fundamentată pe comunicații și informatică, înalt tehnologizate, care să asigure accesul la sursele de informare necesare și să permită interacțiunile între entități. Aceasta va fi caracteristica infostructurii.

Fiecare din entitățile spațiului luptei se compune, la rându-i, din elemente diversificate ca mediu de acțiune, performanțe, geodispunere, structurare, misiuni etc. Conceptul RBR transformă această diversitate în avantaj pentru că oferă acțiunilor dinamism și elasticitate dacă se cunoaște spațiul luptei. Această condiție se va realiza când rețeaua de senzori va genera informații mai exacte, complete și oportune decât fiecare senzor luat în parte.

4.3 Caracteristicile RBR

Poate nu întâmplător conceptul RBR reprezintă un efect al creșterii vitezei în toate domeniile în care socio-organizările acționează ori influențează procese specifice. Totul se petrece în viteză, aproape că nu există domeniu în care să nu constatăm că avalanșa de informații necesită, în mod natural, instrumente de procesare tot mai rapide și integratoare care să atenueze perisabilitatea și volatilitatea datelor și informațiilor ce descriu un anumit mediu sau proces , la un anumit moment.

Pentru o funcțiune eficientă de tip comandă-control, în cadrul unui sistem este necesar să se dispună de o viteză a comenzii cât mai ridicată. Această caracteristică exprimă timpul necesar pentru a identifica și recunoaște o situație (ori schimbările unei situații), a identifica opțiunile și capabilitățile, a selecta un curs al acțiunilor potrivit și a-l exprima în ordine și planuri în mod concret, o viteză sporită a comenzii oferă opțiunea necesară câștigării și menținerii inițiativei precum și posibilitatea devansării acțiunilor inamicului.

Timpul reprezintă un element crucial în toate procesele, fără deosebire de tipul acestora, însă în cel militar procesele de planificare operațională influențează în mod determinant, alături și de alți factori, succesul operațiilor. Teoreticienii militari converg aproape unanim spre ideea că ciclurile de observare-orientare-decizie-acțiune (OODA) sunt influențate în cadrul fiecărui tip de război de factorul timp. În cazul RBR, aceste cicluri se reduc spectaculos datorită integrării platformelor și asigurării unui flux unic informațional. „Pasul înainte„ sau devansarea fazelor/etapelor de planificare derulate de inamic asigură forțelor proprii dominanța decizională și operațională, acestea reprezentând elementele unui succes previzibil. Indiferent de durata operațională pentru care au destinate forțele care execută operații centrate pe rețea nu intră niciodată în criză de timp. În RBR, timpul de luare a deciziei se reduce semnificativ, iar capacitatea de răspuns la amenințări se mărește. De aceea se consideră că durata campaniilor centrate pe rețea se reduce masiv datorită și faptului că forțele își îndeplinesc misiunile într-un ecart temporal mult redus decât cel din în războaiele clasice.

Viteza mărită a comenzii își demonstrează potențialul de dominanță operațională pe timpul proceselor de replanificare, modificărilor de cursuri de acțiune etc, mari consumatoare de resurse și timp. Omnisciența, generată de avantajul integrării într-o rețea a platformelor senzoriale, de comandă și angajare a țintelor, poate influența într-o manieră hotarâtoare luarea, transmiterii și înțelegerea deciziilor luate de lideri.

Viteza mărită a comenzii se bazează în mod intrinsec pe viteza de lucru/reacție a elementelor componente sau integrate temporal în rețea iar această caracteristică se obține doar prin implementarea procesului de digitalizare. Digitalizarea fluxului informațional presupune trecerea de la limbajele naturale la cele binare, logice, astfel încât fluxul informațional să beneficieze de viteza foarte mare de transmitere a datelor, creerea unor rețele de comunicații multibandă stabile, de calitate și sigure, de asigurarea unei capacități suficiente de stocare, prelucrare și diseminare protejată a informației. În sprijinul acestei cerințe se înscrie și un raport publicat de de Forțele Terestre al SUA, în luna mai 2004, în care se afirmă că „ nu vor exista, probabil niciodată resurse suficiente pentru a realiza o rețea de comunicații completă și funcțională , cu dislocarea de senzori și sisteme de lovire oriunde în lume”. Mai mult, un studiu al Corporației RAND estimează că sistemul militar are nevoie de o bandă mai mare de 40-45 de ori mai mare decât cea folosită în ultima campanie din Irak, ceea ce echivalează cu încărcarea a trei filme de 1000 MB fiecare pe secundă! În războiul din Irak din 2003m Comandamentul operațional aliat a fost instalat în Qatar unde mai bine de 60 de servere de mare putere au asistat proiecția, desfășurarea și acțiunile forțelor în teatru. Comandamentul a știut totdeauna tot ce se întâmplă cu primele unități, chiar înainte de contact și a avut posibilitatea să planifice, decidă și să intervină eficient.

Principalele modalități în care se poate realiza digitalizarea elementelor integrate în rețea sunt:

• conectarea sistemelor informaționale existente (senzori, sisteme de comandă și control, platforme de luptă etc.), prin interfață, la sistemele digitalizate;

• realizarea unor sisteme noi (senzori de informație, senzori cu multiple destinații, sisteme C4I, sisteme de arme) digitalizate.

Conectarea actualelor sisteme la rețele de calculatoare este o soluție impusă. Digitalizarea constă în crearea, pe aceste mijloace, a unor sisteme electronice (avionici, sisteme de conducere a focului, sisteme de senzori etc.) capabile să conecteze respectivele sisteme de arme la sistemele de comandă și control digitalizate.

În cazul adoptării conceptului RBR, trebuie făcută o analiză foarte atentă a fiecărui sistem, astfel încât să fie digitalizate numai acele mijloace (sisteme de senzori, sisteme de arme etc.) care au o perspectivă și care sunt compatibile (cel puțin pentru un timp) cu sistemele NATO. S-ar putea ca digitalizarea unor sisteme de acest fel să coste, pe ansamblu, mai mult decât crearea unora noi, cu adevărat performante (de exemplu, digitalizarea actualelor radare analogice de la litoral).

Simularea acțiunilor. Infostructura realizată în cadrul RBR permite și avantajează folosirea unor instrumente sofisticate de planificare a operațiilor precum și, în funcție de timpul avut la dispoziție, efectuarea de simulări a cursurilor de acțiune estimate/decise ori a efectelor dorite. Posibilitatea de a simula în mod repetat cursurile de acțiune planificate/decise și a efectelor urmărite pentru îndeplinirea misiunii, bazată pe un flux informațional în timp real și la multiple niveluri de comandă creează condiții foarte apropiate de dinamica operațională astfel că probabilitatea de obținere a succesului în misiunea reală este extrem de ridicată.

Angajarea precisă a țintelor de către platformele specializate este o altă caracteristică importantă a RBR iar la aceasta concurează sinergic atât capacitățile senzoriale aflate cel mai aproape de țintă dar și cu capacitatea de a obține cât mai rapid, mai multe și precise date necesare unei anumite platforme de angajare„ dedicate„ care poate să fie din structura organică a unei alte structuri sau dintr-o altă categorie de forțe integrată, însă, în rețea. Omnisciența forței se va reflecta în mărirea preciziei și letalității loviturilor, reducerea pagubelor colaterale, consumuri reduse de resurse și pierderi minime.

Autosincronizarea reprezintă modalitatea de interacțiune (cooperare, colaborare) dintre două sau mai multe entități aflate într-o dinamică operațională. Ea poate căpăta forme multiple în spațiul luptei, dar RBR îi scoate în evidență potențialul deosebit pentru rezolvarea unor situații din domeniul logisticii, în sprijinul cu foc, sprijinul aerian nemijlocit, în general în misiuni unde se cer soluții imediate. Sunt misiuni complexe, cu riscuri pentru trupele proprii, executate de regulă într-un mediu dinamic. Oportunitățile RBR pentru atingerea omniscienței forțelor oferă soluții noi pentru executarea unor asemenea misiuni, ajungându-se până la acțiuni autonome ori autoasumarea unor misiuni prin cunoașterea permanentă atât a intenției comandaților dar și a resurselor aflate în subordine/primite în sprijin.

Avantajele integrării în rețea a mai multor tipuri de platforme sunt descrise de următoarele argumente:

RBR va permite unor forțe dispersate geografic la mari distanțe să acționeze ca un sistem unic în spațiul luptei. Acest lucru oferă sensuri noi unor principii ale războiului, îndeosebi celui al masării, al economiei de forțe și manevrei. De asemenea, protecției i se oferă dimensiuni noi. Aceste principii sunt obligate să asimileze noile realități ale spațiului luptei: posibilitatea concentrării efectelor în timp și spațiu de la distanțe foarte mari; perspectiva declanșării unor acțiuni militare fără pregătiri anterioare vizibile; posibilitatea declanșării acțiunilor ofensive fără a realiza rapoarte de forțe favorabile în teatru etc.

RBR oferă flexibilitatea, capabilitățile operaționale și omnisciența care să permită reacții imediate și simultane la nivel strategic, operativ și tactic deoarece, indiferent de gradul de dispersare și de distanța la care se află forțele, devine posibilă lovirea simultană a unor obiective variate: centre de gravitate, vulnerabilități critice, elemente operaționale, forțe tactice etc. Fiecare constituie responsabilități pentru diferitele niveluri ale artei militare.

RBR face posibilă concentrarea precisă a focului oriunde este nevoie, ceea ce va însemna posibilități sporite de a influența eficient comportamentul și percepțiile inamicului în toate dimensiunile spațiului luptei. În condițiile obișnuite, acest lucru se realizează doar punctiform și mai ales în dimensiunea terestră.

RBR va implementa un caracter întrunit acțiunilor militare până la cele mai mici eșaloane. Misiunile vor fi cele care vor determina fizionomia și mărimea grupărilor de forțe, iar din motive de eficiență misiunile vor fi executate întrunit, chiar dacă gruparea de forțe realizată va fi compusă din doar câțiva militari. Structurile modulare, specializate și foarte reduse numeric, sprijinte logistic și operațional de nodurile rețelei, sunt caracterizate de o mobilitate și protecție sporită, caracteristică ce conduce la comprimarea accentuată a timpului de de desfășurare a acțiunilor și creșterea nivelului de protecție de care acestea beneficiază din partea elementelor rețelei.

RBR stimulează atitudinile și acțiunile ofensive. De altfel cei care studiază conceptul îl asociază rar cu apărarea în care inițiativa aparține celuilalt. De asemenea, lasă fără răspuns multe din eventualele întrebări care s-ar ridica dacă și un eventual inamic va folosi conceptul RBR. RBR oferă oportunități sporite pentru desfășurarea acțiunilor expediționare. Beneficiind de avantajele infostructurii și fluxurilor informaționale robuste, asemenea acțiuni nu vor suporta constrângerile de altădată impuse de realități aparținând C2 ori logisticii.

Potrivit unor teoreticieni implementarea acestui concept impune realizarea a șase capacități esențiale:

capacitatea de a realiza și folosi rețele reale și virtuale și de a le echipa cu sisteme C4I2SR, dotate cu hardware și software necesare;

capacitatea de a realiza baze de date corespunzătoare;

capacitatea de a realiza și interconecta sisteme de arme pe măsură;

capacitatea de a constitui forțe rapide și flexibile, îndeosebi expediționare, interoperabile;

capacitatea de proiecție a forțelor și mijloacelor;

o capacitate logistică în rețea.

Principiile care guvernează a forță centrată pe rețea sunt următoarele: obținerea inițială a superiorității informaționale, diseminarea rapidă a elementelor situației operaționale, rapiditatea elaborării deciziei și impunerea acesteia, modificarea rapidă a condițiilor inițiale, operații comprimate din punct de vedere spațio-temporal, protecția completă, dominanța strategică, realizarea efectelor maxime cu eforturi minime, prevenirea efectelor colaterale si a fratricidului.

4.4 Principii de implementare a conceptului RBR

Fiind o rezultantă a Revoluției în Afacerile Militare, datorat într-o măsură semnificativă dezvoltării tehnologice în principal din domeniul tehnologiei informației, conceptul RBR se află, datorate în principal costurilor ori accesului la tehnologie, în secvențe diferite în curs de implementare în doar câteva din armatele principalelor țări dezvoltate ale lumii. Lider în domeniu este SUA deși costurile implementării nu au permis acesta proces în integralitate. Insă, înainte de implementarea fizică a elementelor componente este necesară clarificarea conceptuală necesară înțelegerii demarării și finalizării cu succes a acestui demers.

Transformarea unui organism militar conform cerințelor RBR impune adaptarea și ajustarea tuturor factorilor care asigură funcționalitatea forțelor armate: doctrină, organizare, instruire, achiziții de arme și echipamente, leadership, personal și facilități.

O modificare aproape radicală pe care conceptul RBR o aduce socio-organizărilor de tip militar presupune faptul că structurile ierarhice vor fi înlocuite cu structurile în rețea, iar rolul eșaloanelor intermediare se reduce la minim. Relația dintre informație și acțiune trebuie să fie, potrivit noului concept, directă, promptă, sigură și eficientă.

Implementarea conceptului RBR este strict legată de organizarea rețelelor fizice și virtuale și presupune respectarea următoarele principii:

Principiul rețelei constă în integrarea tuturor mijloacelor de luptă – ca subsisteme sau elemente – într-un sistem unitar, organizat în rețea. Elementele depind unele de altele, în limitele impuse de funcționarea sistemului RBR, și, de aceea, ele se cer concepute și achiziționate în aceeași concepție. Un rol deosebit îl au aici infrastructurile de rețea. Acestea sunt elemente tehnice și de software care au nevoie de administrare și întreținere. De aceea, în structura de forțe trebuie să apară și formațiuni de întreținere a rețelelor care la rândul lor, sunt și ele înzestrate cu mijloace corespunzătoare.

Principiul unității constă în asigurarea deplinei unități între toți factorii care elaborează strategia de înzestrare, începând cu Consiliul Suprem de Apărare a Țării și continuând cu Statul Major General, cu Departamentul de Înzestrare și cu modelul forței tip Joint. Acest principiu asigură un flux informațional optim, atât în perioada de concepere a strategiei de înzestrare, cât și pe parcursul materializării exigențelor conceptului RBR în domeniul înzestrării. Cu alte cuvinte, înzestrarea trebuie să fie unitară și să răspundă prompt și pe termen lung cerințelor conceptului RBR.

Principiul compatibilității presupune înzestrarea structurilor RBR (a forțelor luptătoare, a comandamentelor operaționale, a structurilor de rețea) cu mijloace compatibile cu cele ale NATO și ale Uniunii Europene.

Principiul eșalonării cere eșalonarea cu mult discernământ, în funcție de prioritățile stabilite de conducerea politică și de cea strategică, de exigențele RBR, dar și de resurse, a activităților de implementare.

Principiul completitudinii presupune îmbinarea acțiunilor de modernizare a infrastructurilor și mijloacelor deja existente cu cele de achiziționare a unor noi elemente de rețea, a unor sisteme de arme și a unor sisteme de senzori cu destinație complexă.

Principiul standardizării este esențial pentru echiparea rețelelor platformelor de luptă și a rețelelor centrale. Acest principiu ține de filosofia integrării în Alianța Nord-Atlantică și el se aplică deja. Important este ca principiul respectiv să fie racordat la cerințele conceptului RBR, întrucât nu toate structurile și funcțiunile armatelor țărilor care fac parte din NATO sunt racordate la acest concept. Există doar o relație de non-contradicție și de completitudine.

Principiul modularității se aplică îndeosebi structurii de forțe. El are însă o influență nemijlocită și în ceea ce privește înzestrarea acestor module. Un modul presupune deopotrivă, o structură de forțe și o dotare corespunzătoare cu mijloace de luptă și structuri de rețea care să poată acționa cu succes oriunde și în orice misiune.

Așadar, elaborarea modulului forței cere automat și un modul al înzestrării. Or, deocamdată, cel puțin până în anul 2003, în procesul de restructurare a forțelor, s-a ținut cont doar de elementul uman, de tehnica de luptă existentă sau stabilită prin acorduri și tratate, nu și de sistemele de arme necesare.

Principiul eficienței constă în stabilirea unei strategii de înzestrare care să țină seama de eficiența întregului sistem informații-comandă-control-execuție. Acest principiu îl înlocuiește pe cel al ierarhiei care, în cadrul conceptului RBR, nu mai este eficient.

Principiul upgrade constă în necesitatea și capacitatea intrinsecă a sistemului de înzestrare de a se actualiza în permanență. Această actualizare nu este însă arbitrară, nu se supune doar unei voințe, ci se prezintă ca o caracteristică a sistemului. Desigur actualizarea nu se face doar prin reorganizarea și restructurarea componentelor, ci și prin adaptarea la noile condiții tehnologice, la high tech.

Actualizarea presupune: upgradarea software (care este esențială pentru funcționarea rețelelor fizice și virtuale); actualizarea infrastructurilor de rețea, adică a infostructurii; actualizarea sistemelor de comandă și control; actualizarea sistemelor de arme; actualizarea logisticii RBR.

Principalii termeni cu care operează RBR sunt: informație; date, transmitere de date și de imagini; high-tech; tehnologia informației (TI); infostructură; baze de date; organisme de suport; management informațional; senzori; grila senzorilor; imagine operațională comună; imagine tactică comună; vectori de informație; shooters (trăgători); digitalizare a informației; rețea centrală; rețea fizică; rețea virtuală; rețea a platformelor; management al rețelelor; server; canale de informații; canale de comunicații; teorie a informației; modele analitice; sisteme de arme etc.

CONCLUZII

„Războiul asimetric nu este o invenție de dată recentă. Într-un fel, toate războaiele de până acum au avut și laturi asimetrice, atât în ceea ce privește conceptul politic și cel strategic, cât și în ceea ce privește confruntarea tactică. Dar adevăratul război asimetric se datorează apariției armei nucleare și sistemelor de arme de mare precizie care au accentuat disproporționalitatea, au făcut posibil războiul non-contact și au generat flexibilitatea și fluiditatea ripostei”.

Gh.Văduva

Războiul asimetric este un tip de război în care se compensează disproporționalitatea. El s-a născut încă din vremea războaielor de eliberare, s-a transformat apoi într-un război cvasi-simetric, pe timpul conflictelor violente pentru putere dintre clanuri, devenind un fel de război simetric civil, și a căpătat dimensiuni regionale și chiar mondiale după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 și riposta disproporționată a Statelor Unite asupra Afganistanului, adică a rețelelor și infrastructurilor Al-Qaeda.

Actualele conflicte armate din Afganistan, Irak, Cecenia și Orientul Apropiat au caracterul unor războaie disproporționate și, în același timp, al unor războaie asimetrice, în care se participă, în diferite ipostaze, patru mari tipuri de entități:

– armate moderne, profesioniste, ce aparțin unor mari puteri sau unor țări dezvoltate ce desfășoară acțiuni de luptă sau post-conflict, sub mandat ONU, sau în virtutea responsabilităților pe care și le-au asumat;

– forțe multinaționale de stabilitate (stabilizare), care acționează sub mandat ONU;

– forțe înarmate guvernamentale (ale țării-gazdă), care sprijină procesul de stabilizare și preiau treptat gestionarea conflictualității locale, protecția cetățenilor, a proprietății și apărarea ordinii de drept;

– forțe rebele (gherile, insurgente, teroriste, ale traficanților și lumii mafiote etc.), care acționează exclusiv prin mijloace asimetrice, de regulă, local sau în rețele transfrontaliere.

În acest mediu fluid, instabil și, în mare măsură, imprevizibil, este foarte greu să fie sesizate, analizate și prognozate tendințele în cazul evoluțiilor asimetrice.

Caracteristic pentru astfel de tendințe, în cadrul unor evoluții de tip asimetric, este faptul că tendințele nu sunt și nu pot fi doar un orizont statistic, bazat pe analiza unor serii de evenimente, ci ele rezultă, deopotrivă, din variația condițiilor inițiale, din arhitecturile de securitate care se modifică aproape în fiecare moment, din comportamentul bizar al unor sisteme și procese și din multe alte desfășurări care nu se supun nici uneia din regulile cunoscute.

Constatăm că, pe măsură ce timpul trece, conflictualitatea lumii scade în intensitate, dar și crește în diversitate și în complexitate. Aproape că nu există domeniu de activitate unde să nu se dezvolte confruntări și bătălii acerbe, disproporționale și asimetrice, pentru piețe, pentru resurse, pentru influență, pentru spațiu și chiar pentru timp.

Aceste confruntări depășesc simpla concurență și, chiar dacă nu au aspectul unor confruntări armate sau al unor lupte de stradă, deciziile care stau la baza lor, strategiile folosite, diversitatea lor, modul cum evoluează le apropie foarte mult de filozofia și fizionomia războiului. Aceste confruntări produc mai multe pierderi de vieți omenești decât războaiele mondiale de odinioară.

Lumea nu va scăpa de disimetrii și asimetrii, de traficanți de tot felul și de fundamentalisme. Decalajele economice și tehnologice, cel puțin pe termen mediu (adică în primele decenii ale secolului), se vor menține și chiar se vor accentua, în anumite zone ale planetei va continua explozia demografică, agresiunea asupra mediului se va intensifica, iar războiul geofizic va deveni din ce în ce mai mult din amenințare realitate.

Principalele determinări vor veni din spațiul economic și din cel informațional. Este foarte posibil ca motivul confruntărilor să fie unul informațional.

Acest lucru va duce războiul din ce în ce mai mult din spațiul fizic în cel virtual.

Faptul că 45 de milioane de oameni mor anual de foame sau de malnutriție arată care este, de fapt, efectul real al războiului asimetric de pe falia strategică dintre lumea bogată și lumea săracă, dintre cei care acumulează, intempestiv, prin orice mijloace – inclusiv prin terorism, crimă organizată, rețele traficante –, averi nemăsurate și cei care suportă efectele extrem de negative ale acestor acumulări.

Evoluția asimetrică a conflictualității poate duce, inițial, la o creștere entropică, deci la o accentuare a nedeterminărilor, specifice stării de haos, adică la proliferarea războaielor și conflictelor asimetrice, la scăparea de sub control a unora dintre pericolele și amenințările strategice majore – cum sunt cele rezultate și amplificate an de an, de proliferarea armelor de distrugere în masă și a sistemelor de arme moderne – și, în acest fel, la intrarea în metastază a stării de insecuritate a lumii.

Totuși, considerăm că, în etapa următoare, adică în următoarele decenii, se vor contura din ce în ce mai clar, următoarele tendințe:

– accentuarea acțiunilor preemptive (de preîntâmpinare) și preventive efectuate de marile puteri, respectiv de NATO, de Uniunea Europeană, de ONU și de alte organizații și organisme de securitate internaționale și regionale;

– dezvoltarea asimetriilor de reacție și de fapt împlinit;

– crearea unui echilibru „haotic”, care se compune, de fapt, din marile dezechilibrări ale tuturor zonelor instabile de pe planetă, inclusiv în domeniile financiar, economic și militar.

Războiul asimetric ia încet, încet locul războiului tradițional.

El continuă să se dezvolte pe toate palierele de conflictualității lumii, într-o paletă foarte largă de forme și formule, începând cu actele teroriste, gherila, insurgența și continuând cu războiul frontalier, cu războiul înalt tehnologizat, cu războiul bazat pe rețea și cu toate formele războiului cognitiv.

Aparent, asimetria scoate războiul din exclusivitatea militară și îi dă conotații economice, financiare, informaționale, psihologice, într-o configurație predominant civil-militară, dar și de altă natură, apropiindu-l asimptotic de universul politic și chiar de decidentul politic.

Asimetria nu distruge însă armatele și sistemele militare, ci doar le bulversează, le amestecă și le încrucișează cu sistemele civile și civil-militare, pentru ca, în cele din urmă, să aducă războiul – indiferent de forma și formula lui – la forma sa tradițională, adică aceea în care, în pofida a tot felul de forme și de formule, bătăliile decisive se vor da tot între armate. Aceasta înseamnă, desigur, revenirea la simetria conflictuală.

Oricum, războaiele prezentului și, mai ales, cele ale viitorului vor fi influențate masiv de configurările asimetrice și vor evolua, după toate probabilitățile, într-un spectru din care nu vor lipsi următoarele tipuri de conflicte și confruntări armate violente:

– disproporționate;

– în mosaic;

– haotice;

– imprevizibile;

– cognitive (inteligente);

– stratagemice (iscusite).

Dată fiind complexitatea temei și, în general, aria foarte largă a conceptului de război asimetric, este nevoie de studierea aprofundată a realităților, posibilităților și tendințelor în dinamica politicilor și strategiilor confruntărilor de tip asimetric.

În acest context, propunerile pentru a face față noilor provocări și letalității generate de acestea, căile ce vor fi sau trebuie să fie urmate, sunt:

a) crearea de structuri modulare care să poată permite comandanților de la toate nivelurile organizarea unor grupări operative/tactice (de tip „task force”) cu care să poată îndeplini eficace misiunea încredințată;

b) echiparea, dotarea cu armament și înzestrarea cu tehnică militară compatibile și interoperabile cu cele ale aliaților;

c) realizarea unui sistem informațional și de evaluare a situației tactice, operative și strategice și crearea unei baze de date referitoare la amenințările ce pot apărea, care să permită comandanților de la toate nivelurile să evalueze riscurile și amenințările în cel mai scurt timp;

d) dotarea cu terminale care să permită accesul la aceste informații comandanților de la toate nivelurile;

e) mărirea letalității actualelor sisteme de armament prin mărirea preciziei de lovire a obiectivelor, în special la distanțe mari;

f) realizarea unui sistem de conducere automatizată a forțelor, care va permite descoperirea și lovirea în timp scurt a obiectivelor inamicului;

g) dotarea cu echipamente și muniții cu efecte apreciabile dar neletale și utilizarea adecvată a acestora în acțiunile militare.

Apreciez că demersurile de creștere a efectelor letale în rândurile părții adverse trebuie derulate concomitent cu cele de diminuare a acestora în rândurile forțelor proprii.

Apreciem că noul tip de război va fi un război în spațiul informației, va fi o cumplită bătălie planetară cu cele mai moderne și sofisticate arme sau o confruntare complexă, complicată și difuză, care se va intensifica sau va slăbi în funcție de condițiile concrete.

Viitorul va fi din ce în ce mai mult condiționat de tehnologie.

Tehnologia a ajuns la asemenea performanțe, încât unii neagă rolul forțelor și structurilor, în favoarea tehnologiei, iar alții îl consideră marginal.

Se afirmă că sistemele de arme, care exprimă înalta tehnologie, au ajuns la asemenea performanțe, încât efectul lor este hotărâtor.

Se subestimează astfel factorul uman, mai ales cel psihologic, contându-se pe componenta fizică măsurabilă a confruntării, pe efectele cumulative ale informației și sistemelor de arme.

Sistemele de arme creează, în aparență, un spațiu virtual exact, previzibil, măsurabil.

Dar ele nu evoluează după un plan prestabilit, pe termen lung, ci, adesea, în mod haotic. Nu știm și nu putem ști (cel puțin în acest moment) ce ne rezervă și ce ne poate rezerva viitorul în domeniul evoluției armamentelor.

Sistemele de arme neconvenționale (care sunt adiacente sistemelor de arme convenționale) au generat strategia acțiunii permanente, integrale și eficiente, adică strategia războiului continuu, strategia reacției disimetrice și asimetrice, strategia acțiunii radiale și strategia acțiunilor neconvenționale indirecte.

În fața sistemelor de arme, omul devine neputincios.

El doar le slujește și beneficiază de precizia și efectul lor, dacă le are, sau se îngrozește de ele, dacă sunt îndreptate împotriva lui. Corespondentul acestui tip de gândire, nu lipsită de o oarecare aroganță, este războiul disproporționat sau războiul disimetric.

„Asimetria” este ceva ce oamenii își doresc, deoarece fiecare are interese diferite, și datorită mijloacelor diversificate, fiecare luptă în felul lui pentru a-și asigura stilul de viată dorit.

BIBLIOGRAFIE

1. Alvin și Heidi Toffler, Război și antirăzboi. Supraviețuirea în zorii secolului XXI, Editura Antet, București, 1995,

2. Vezi anexarea Peninsulei Crimeea de către Federația Rusă în aprilie 2014

3. Noam Chomsky, : The abuse of power and the assault on democracy, Metropolitans Books, 2006,

4. Foreign, Policy and Fund for Peace –Annual Failed Index, 2012 Foreign, Policy and Fund for Peace –Annual Failed Index, 2012

5. Iată denumirea oficială a acestor războaie: „Operațiunea Străduință Neobosită”, „Operațiunea Libertate Durabilă” („Operațiunea Libertate Durabilă – Afganistan”, Operațiunea Libertate Durabilă – Filipine”, „Operațiunea Libertate Durabilă – Cornul Africii”, „Operațiunea Libertate Durabilă – Trans-Sahara”), „Zone de interdicție a zborului în Irak”, „Operațiunea Libertate în Irak”, „Operațiunea Zori Noi”, la care se adaugă luptele din Pakistan, Yemen și Kașmir

6. Gh. Văduva și E. Chețe, Ctin. Moștoflei, V. Popa, A. Macovei, A. Sarcinschi, M.Dinu, op.cit.

7. I. Pentilescu, op.cit.

8. S. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București,

9. Terorismul, op.cit.

10. Gh. Văduva și E. Chețe, Ctin. Moștoflei, V. Popa, A. Macovei, A. Sarcinschi, M.Dinu, Terorismul dimensiune geopolitică și geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului,

11. Strategia de securitate Națională a României , București, 2007,

12 Atentat anti-israelian, a avut loc la 18 iulie 2012, ora locală 16:50, la aeroportul Sarafovo din Burgas,

13. Marinel Eparu, Armata României și transformarea ei pentru a răspunde exigențelor mediului de securitate actual, Universitatea Națională de Apărare „Carol I” – Centrul de studii strategice de apărare și securitate, Conferința științifică internațională strategii XXI cu tema: Complexitatea și dinamismul mediului de securitate (22-23 noiembrie 2012, București vol. 1,

14. http://georgewbush-whitehouse.archives.gov/news/releases/2008/12/20081217-6,

15. http://www.britannica.com/presidents/article-9398253

16. https://www.cia.gov/news-information/speeches-testimony/speeches-testimony-archive-2008/directors-remarks-at-the-atlantic-council.html

17. NATO Review magazine ,Ph. Williams, “Crisis Management in Europe; Old Mechanism and New Problems”, în: A.L. George (ed.), “Avoiding War: Problems of Crisis Management”, Oxford Westview Press, 2012,

18. B. Buzan, Securitatea. Un nou cadru de analiză, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011,

19. NATO Review magazine, “The Alliances’s New Strategic Concept”, adoptat de șefii de stat și de guvern la data de 24 aprilie 2011, capitolul “Fundamental Security Tasks”,

20. Această definiție a fost dezvoltată de către “Ad Hoc Working Group” în cadrul panelului VII al “Defence Research Group” – NATO’s role in Conflict Prevention,

21. Prague Summit Declaration, 21 noiembrie 2002, parag. 11,

22. B. Buzan, Securitatea. Un nou cadru de analiză, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011,

23. B. Buzan, Ole Wæver, Regions and Powers. The Structure of International Security, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2011,

24. D. Dungaciu, S. Cinca – NATO post-Lisabona și provocările regionale , Editura I.S.P.R.I. , 2011

25. Cf. Ion ANGHEL, Cooperarea forțelor aparținând Sistemului Național de Apărare în cadrul conflictelor de mică intensitate desfășurate pe teritoriul național, Proiect de curs, București, 2005

26. Terorismul, op.cit.

27. Cf. Cristea DUMITRU, Ion ROCEANU, Războiul bazat pe rețea provocarea erei informaționale în spațiul de luptă, Editura Universității Naționale de Apărare, București,

28. Cf. Vasile POPA – Tehnologie și inteligență în conflictele militare, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004,

29. http://www.britannica.com/presidents/article-9398253,

30. NATO Review magazine ,Ph. Williams, “Crisis Management in Europe; Old Mechanism and New Problems”, în: A.L. George (ed.), “Avoiding War: Problems of Crisis Management”, Oxford Westview Press, 2012,

31. Cf. Gl.lt.dr. Eugen BĂDĂLAN și Gl.bg.dr. Teodor FRUNZETI, Asimetria și idiosincrasia în acțiunile militare, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2004,

32. Cf. Vasile POPA – Tehnologie și inteligență în conflictele militare, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004,

33. Cf. Paul VASILE, Conflicte Asimetrice. Cerințe Operaționale privind structura Armatei României,

34. http://cssas.unap.ro/ro/studii/pdf/Confl_asimetrice,

35. Cf. Paul VASILE, Conflicte Asimetrice. Cerințe Operaționale privind structura Armatei României, http://cssas.unap.ro/ro/studii/pdf/Confl_asimetrice,

36. B. Buzan, Securitatea. Un nou cadru de analiză, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011,

37. Centrul de Studii Strategice de Securitate, Terorismul. Dimensiune geopolitică și geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, Editura AÎSM, București, 2002,

38. Cf. Paul VASILE, Conflicte Asimetrice. Cerințe Operaționale privind structura Armatei României, http://cssas.unap.ro/ro/studii/pdf/Confl_asimetrice,

39. NATO Review magazine, “The Alliances’s New Strategic Concept”, Press Release NAC-S(99)65, 24 Apr. 2011,

40. Cf. Gl.lt.dr. Eugen BĂDĂLAN și Gl.bg.dr. Teodor FRUNZETI, Asimetria și idiosincrasia în acțiunile militare, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2004

41. B. Buzan, Securitatea. Un nou cadru de analiză, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011,

42. Gheorghe Văduva, Războiul bazat pe rețea în fizionomia noilor conflicte militare, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2005,

43. Cf. Gl.lt.dr. Eugen BĂDĂLAN și Gl.bg.dr. Teodor FRUNZETI, Asimetria și idiosincrasia în acțiunile militare, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2004,

44. PAUL Vasile, Op. Cit.

45. Cf. Tratat de știință militară, vol. I, Editura Militară, București, 2001,

46. Field Manual 100-20/Air Force, Military Operations in Low Intensity Conflict, 1990,

47. Cf. Ion ANGHEL, Cooperarea forțelor aparținând Sistemului Național de Apărare în cadrul conflictelor de mică intensitate desfășurate pe teritoriul național, Proiect de curs, București, 2005,

48. Călin HENTEA, Arme care nu ucid, Editura Nemira, 2004,

49. Conf. univ. dr. Ion ROCEANU, Fundamente ale sistemelor C4I, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004,

50. „Formă de represalii prin care un stat reține navele comerciale ale unui alt stat, în porturi sau în marea sa teritorială, împreună cu încărcătura lor, în scopul de a-l determina să înceteze o încălcare a unor norme de drept internațional și să repare prejudiciul astfel cauzat.“, în Iosif Armaș, Cornel Purcărea, Paul Dănuș Duță, Acțiunea militară la granița dintre milenii, Editura Militară,

51. Cf. Paul VASILE, Conflicte Asimetrice. Cerințe Operaționale privind structura Armatei României, http://cssas.unap.ro/ro/studii/pdf/Confl_asimetrice

52. Cf. Ion ANGHEL, Cooperarea forțelor aparținând Sistemului Național de Apărare în cadrul conflictelor de mică intensitate desfășurate pe teritoriul național, Proiect de curs, București, 2005

53. Newt Gingrich, Cuvânt Înainte, Alvin și Heidi Toffler, A crea o nouă civilizație, Politica în Al Treilea Val, Editura Antet, București 1995,

54. Gheorghe Văduva, Războiul bazat pe rețea în fizionomia noilor conflicte militare, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2005,

55. Alexandru Grigore; Dolghin Nicolae; Moștoflei Constantin, Fizionomia acțiunilor militare modern. Editura U.N.Ap., București, 2006

56. Department of Defense, Joint Operations Concepts, November 2003, The Implementation of Network-Centric Warfare,

57. The Implementation of Network-Centric Warfare, http://www.carlisle.army. mil/DIME/ documents/ oft_ implementation _ ncw%5B1%5D,

58. Vice Admiral (Ret.) Arthur K. Cebrowski, Director, Office of Force Transformation, IEEE Spectrum, July 2002,

59. Mr.lect.univ.dr.ing. Mircea Popa, Războiul bazat pe rețea (RBR) – componentă a revoluției în problemele militare,

60. Pentagon Envisioning a Costly Internet for War, The New York Times, 13 Novembre 2004

61. Gheorghe Văduva, Războiul bazat pe rețea în fizionomia noilor conflicte militare, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2005

62. Aldo Borgu , "Network Centric Warfare: Improving ADF capabilities through Network Enabled Operations", Conference 17 September 2003

63. Pentru mai multe detalii a se vedea Pentagon Envisioning a Costly Internet for War, The New York Times, 13 Novembre 2004

64. Doru-Constantin Tocilă, Octavian Anghel, Războiul bazat pe rețea – componentă activă a conceptului C4I2SR. Aplicații ale acestuia în operațiile special, Revista Forțelor Terestre nr. 2/2010

65. Vice Admiral (Ret.) Arthur K. Cebrowski, Gartska John, Network Centric Warfare: Its origin and futures, U.S. Naval Institute Proceedings Annapolis, Maryland, 1998

Anexa nr. 1

Platforme de senzori, armament și a celor de decizie într-o rețea

Anexa nr. 2

Integrarea în rețea a platformelor senzoriale, de decizie și de lovire