Conservarea Biodiversitătii în Arii de Protecție Avifaunistice Lunca Siretului Mijlociu

Introducere

Odată cu dezvoltarea societății umane a devenit evident faptul că activitatea umană influențează mediul înconjurător și totodata aceasta este influențată la rândul său de către mediu. Protecția calității mediului și abordarea integrată de management a mediului au devenit vitale pentru asigurarea prosperității societății și dezvoltării durabile.

Organizarea sistemelor de monitoring a impus în ultimii ani o abordare integrată, la care elementele de calitate sunt corelate cu cele de cantitate, întrucât "monitoringul" este un proces – nu un rezultat – o cale spre atingerea unui scop și nu un scop în sine. Activitățile de monitoring au ca scop asigurarea mijloacelor care să permită detectarea apariției schimbărilor, permiterea detectării tendinței și măsurarea mărimii și a intensității acesteia, precum și evaluarea semnificației schimbărilor ce s-au produs în mediu.

Necesitatea conservării biodiversității este de mare importanță deoarece comunitățile umane nu pot trăi și nu se pot dezvolta independent de ecosistemele naturale. Din aceasta cauză a fost dovedit faptul că pentru salvarea unor specii de plante sau animale nu este suficientă numai punerea sub protecție, ci este necesară declararea acestora ca arie de protecție a ecosistemului în care aceasta își are habitatul. De aici rezultă amploarea acțiunilor de înființare de parcuri și rezervații naturale. Conservarea biodiversității nu studiază doar specii și habitate, ci și eficacitatea unor măsuri active de protecție, specialiștii din domeniu având rol în programele de protecție nu numai în plan științific, ci și în plan educațional prin implicarea comunităților locale și guvernamentale.

Datorită diversității deosebite de biotopuri și habitate, țara noastră se bucură de un bogat inventar de specii de floră și faună sălbatică din care nu lipsesc endemismele, speciile rare, relictele. Din păcate, presiunea exercitată de activitățile antropice (necesitatea

extinderii intravilanului unor localități, proiectele de dezvoltare a turismului, activitățile tradiționale cum sunt pășunatul sau exploatarea lemnului, amenință cu restrângerea arealului pentru numeroase dintre aceste specii.

Tema proiectului se încadrează în preocupările existente la nivel internațional și național legate de studiul monitoringului ecologic integrat și a conservării biodiversității în ariile de importanță avifaunistică din România pentru menținerea populațiilor de păsări sălbatice și protejarea habitatelor acestora.

Obiectivul principal al lucrării de licență constă în monitorizarea ecologică și conservarea diversității biologice în arii protejate aviafunistice cu referire strictă la cea din Lunca Siretului Mijlociu, care este parte integrantă a programului Natura 2000 prin cresterea valorii serviciilor generate de ecosistemele naturale ale sitului.

Dintre obiectivele specifice putem enumera:

cunoașterea procesului de monitorizare ecologică a unei arii de protecție avifaunistică din țara noastră;

înțelegerea noțiunii de„biodiversitate și a valențelor multiple ale acesteia;

identificarea repartiției spațio temporale și a cauzelor modificării biodiversității;

evaluarea mediului în relație cu protecția și conservarea acestuia;

identificarea speciilor de avifaună în baza cărora un sit a fost declarat arie naturală protejată din țara noastră;

evaluarea stării de conservare a speciilor și a tipurilor de habitate dintr-o arie de protecție specială avifaunistică.

Capitolul I. Monitorizarea ecologică

I.1. Conceptul de monitorizare

Activitatea de monitorizare a început să fie făcută încă din cele mai vechi timpuri, în primul rând din rațiuni practice. Poate că primele activități de supraveghere a mediului sunt cele prin care “omul culegător” căuta speciile de plante care îi serveau ca hrană. Identificarea acestor plante și asocierea lor cu amplasarea spațială în raport cu un sistem de referință reprezintă o formă de “cartare mentală”, o etapă importantă a monitoringului actual.

Activitățile de monitorizare, odată cu dezvoltarea concentrărilor umane, au fost asimilate problemelor specific urbane cum ar fi cele legate de sănătatea populației urbane, resursele de apă necesare unei așezări umane, impurificarea aerului datorată surselor de încălzire. Supravegherea mediului devine astfel o preocupare sistematică și metodică, realizată prin intermediul sistemelor de măsurare cu care au fost înregistrați diverși parametri ai mediului: temperatură, umiditate, radiație solară, nivelul și viteza de scurgere a apelor. Conceptul de monitoring derivă din verbul “to monitor”care înseamnă a atenționa, a reaminti sau a recomanda, devenind un termen general ce poate fi aplicat pentru a denumi o diversitate de activități. Activitățile de monitoring au drept scop fie asigurarea mijloacelor care să permită detectarea apariției schimbărilor, fie să permită detectarea tendinței și măsurarea mărimii și a intensității acesteia (Ciolpan, 2005).

Monitorizarea ecologică vizează obținerea unor informații reale asupra stadiului calității mediului la un moment dat și a componentelor sale sub influența factorilor naturali și antropici.

Legea protecției mediului (137/1995 republicată) definește monitorizarea mediului ca fiind un sistem de supraveghere, prognoză, avertizare și intervenție, care are în vedere evaluarea sistematică a dinamicii caracteristicilor calitative ale factorilor de mediu, în scopul cunoașterii stării de calitate și semnificației ecologice a acestora, evoluției și implicațiilor sociale ale schimbărilor produse, urmate de măsurile care se impun.

Monitorizarea ecologică este vitală pentru managementul conservării, deoarece ajută la orientarea proiectelor spre implementarea managementului intervențiilor (activităților) în realizarea cu succes a obiectivelor de conservare pe termen lung. Cu alte cuvinte, aceasta contribuie la verificarea că proiectele sunt realizate după cum acestea au fost scrise. Monitorizarea ecologică implică măsurători repetate a variabilelor ecologice și de altă natură, pentru a detecta eventualele schimbări ce se pot produce în mediu de-a lungul timpului. O astfel de abordare poate fi limitată în utilitatea sa, deoarece poate sugera faptul ca survenit o modificare a mediului, fără însă a explica de ce această schimbare a avut loc sau despre cum ecologiștii ar putea fi în măsură să acționeze asupra acestei schimbări (Lindenmayer si Likens, 2010).

Monitorizarea ecologică are un rol semnificativ în asigurarea că toate intervențiile de gestionare a mediului puse în aplicare sunt eficiente și rentabile, permițând astfel de proiecte de conservare pentru a obține un impact maxim cu costuri minime.

Monitorizarea ecologică ar trebui:

să corespundă obiectivelor de conservare;

să fie efectivă în demonstrarea legăturilor dintre variabilele ecologice de interes și activitățile umane;

realistă cu privire la costurile pe care le implică proiectele de ecologizare.

Monitorizarea ecologică urmărește:

realizarea unui sistem integrat de înregistrări metodice;

evaluarea cuantificată a structurilor și a modului de funcționare a acestor procese ecologice;

compararea stării mediului cu intensitatea activitătii socio-economice;

prognozarea sensului, a tendințelor și a schimbărilor ce au loc.

Monitoringul integrat al sistemelor ecologice constă în efectuarea simultană, pemanentă și în aceleași situații a unor măsurători la nivelul diferitelor compartimente ale ecosistemului. În practică, programul de monitoring este împărțit în mai multe subprograme, fiecare aparținând unui anumit compartiment, subprograme ce sunt legate între ele prin analiza acelorași parametri. De aceea, este necesară identificarea parametrilor de stare cum ar fi: de natura biologică (indicatori biologici), climatici, hidrologici, pedologici, dar și indicatori de calitate ai apei, ai solului și ai aerului. Baza teoretică a monitorizării ecologice o reprezintă concepția sistemică privind organizarea și funcționarea ecosferei. Prin monitorizarea ecologică este asigurată o bază de date pentru înțelegerea, explicarea și evaluarea cuantificată a diferitelor tipuri de ecosisteme, dar și pentru evaluarea impactului acțiunilor întreprinse în vederea menținerii integrității sistemelor ecologice (Mihaiescu, 2014).

Activitatea de monitorizare semnifică mai mult decât o supraveghere continuă a calității factorilor de mediu, procesul implicând și aspecte privind prognozarea și avertizarea factorilor de decizie și a populației privind modificările majore ale calității mediului în vederea adoptării unor măsuri adecvate.

I.2. Importanța monitorizării ecologice

Dacă inițial una dintre rațiunile fundamentale era aceea de a măsura impactul poluării asupra mediului, ulterior programele de monitorizare au fost extinse la problemele legate de influențele antropice. Unele măsurători pot prezice sau pot trage un semnal de avertizare asupra unor probleme, înainte de a se produce unele deteriorări ireversibile. Monitorizarea poate fi realizată în unele situații doar în scop științific și pentru a înțelege comportamentul și modul de funcționare al ecosistemelor, informațiile obținute putând anticipa momentul apariției schimbărilor, dar și modul de acționare.

Importanța monitorizării ecologice poate fi rezumată la trei funcții generale:

de siguranță care garantează publicului ca nu apar efecte negative;

de control asigurând baza de date pentru cercetare aprofundată și pentru evaluarea impactului acțiunilor întreprinse în vederea menținerii integrității sistemelor ecologice;

de alarmare constituind un semnal de avertizare asupra unor probleme, prin detectarea schimbărilor incipiente, înainte de a se produce unele deteriorări ireversibile (http://graduo.ro/cursuri/ecologie/monitoring-ecologic).

I.3. Tipuri de monitorizare

O clasificarea a monitorizării poate fi realizată după:

extinderea spațială și temporală a impactului, monitorizarea poate fi:

monitorizare globală bazată pe observații spațiale;

monitorizare regională care se bazează pe supravegherea continuă și periodică a factorilor biotici și abiotici, pe înregistrarea, prelucrarea și modelarea proceselor care au loc în ecosisteme;

monitorizare locală care are la bază aceleași acțiuni realizate ca și în cazul monitorizării regionale.

momentul realizării monitorizării aceasta poate fi:

de fond a calității mediului atunci când acțiunile specifice se realizează înainte de intervenția poluării mediului. Aceasta presupune supravegherea sistematica și continuă a stării mediului și a componentelor sale aflate sub influența factorilor naturali și antropici. Această monitorizare se desfășoară în zone depărtate de sursele de poluare (de obicei în parcuri naționale sau rezervații naturale mari).

de impact caz în care acțiunile specifice se realizează după intervenția surselor de poluare, cu supravegherea emisiilor și a imisiilor de poluanți.

tipul de monitorizare se pot distinge:

monitorizare geofizică – variația factorilor climatici;

monitorizare geochimică – urmărește participarea diferitelor elemente chimice în componența sistemelor ecologice și în fluxul de materie din ecosistem;

monitorizare biologică – urmărește evaluarea stării biocenozelor și depistarea tendințelor de modificare a acestora atât în ansamblul lor, cât și la nivelul componentelor semnificative.

Monitorizarea ecologică poate fi la rândul ei de următoarele tipuri:

monitorizare de diagnostic ce caracterizeaza starea ecologică la un moment dat sau pe o perioadă mai lungă de timp, a unui ecosistem sau a unei zone mai mari (de exemplu bazin hidrografic);

monitorizare ecologică prin teledetecție care se bazează pe utilizarea observațiilor din satelit, cu utilizarea unor sisteme sofisticate de scanare și analiză a imaginii, putându-se obține în timp real date și informații cu privire la schimbările majore în situația unor ecosisteme acvatice (lacuri, fluvii mari, oceane, mări), determinate de producerea unor înfloriri” de mari proporții ale apei;

monitorizare de prognoză care urmărește stabilirea iminenței producerii unor fenomene nocive pentru echilibrul ecosistemului. Are un rol important în elaborarea unor măsuri de prevenire sau de limitare a unor fenomene care pot avea loc în mediul acvatic, terestru, etc.

monitorizarea riscului care presupune un proces de urmărire și evaluare sistematică a performanțelor acțiunilor de manipulare a riscului, comparativ cu limitele prevăzute în program de monitorizare. Aceasta reprezintă de fapt o etapă a procesului de management al riscului (http://graduo.ro/cursuri/ecologie/monitoring-ecologic).

I.4. Principii de realizare a monitorizării ecologice/integrate

Principiile de realizare a monitorizării ecologice sunt de trei tipuri, după cum se poate observa din figura 1:

Fig.1. Principiile monitorizării ecologice

Principiile științifice definesc monitorizarea ca activitate științifică, desfășurată de către specialiști din diverse domenii, constituind astfel fundamentarea științifică a activității de protecție a mediului. Principiile științifice constau în elaborarea și perfecționarea metodelor și tehnicilor de investigare și standardizarea acestora, precum și a unor metodologii în reprezentarea fenomenelor și proceselor avute în vedere.

Principiile operaționale identifică modul concret de operare în activitatea de monitorizare utilizând tehnici de recoltare standardizate și calibrări standard și periodice între laboratoare specializate. Aceste principii stabilesc respectarea termenelor de elaborare a rapoartelor sintetice și alegerea punctelor de recoltare a probelor cu respectarea criteriului reprezentativității.

Principiile instituționale vizează activitatea instituțiilor care sunt abilitate să organizeze și să desfășoare activități de monitorizare integrată. Acestea au la bază existența și funcționarea mecanismelor de cooperare interguvernamentală, asigurate prin intermediul acordurilor și convențiilor internaționale. Principiile instituționale acordă prioritate în monitorizarea problemelor globale, ca o recunoaștere a principiilor dezvoltării durabile. Totodată, acestea permit schimbul de informații pe orizontală și între nivele, determinarea unor valori critice și praguri de referință valabile, dar și asigurarea transparenței informațiilor în relațiile cu partenerii, ca de exemplu publicul, ONG-uri, agenți economici.

Principiile instituționale pun accent pe respectarea corectitudinii și a normelor de etică profesională (Mihaiescu, 2014).

I.5. Programele de monitorizare

Programul de monitorizare este împărțit în mai multe programe subcompartimentale care sunt legate între ele prin analiza acelorași parametri. Astfel, este necesară identificarea unei serii de parametri biologici, climatici, hidrologici, indicatori de calitate ai apei, solului si aerului ai căror valori pot fi determinate după o metodologie unitară în toate stațiile rețelei de supraveghere, realizându-se astfel suportul unui Sistem de Monitorizare Integrat, sistem structurat după normele internaționale, parte a sistemelor regionale și globale de monitorizare.

Un program de monitorizare poate fi structurat funcție de o serie de activități și anume:

inspecție: constă în observații calitative și cantitative, realizate cu ajutorul unor proceduri standardizate pentru o perioadă relativ scurtă;

supraveghere: durata de realizare a programului de observații se prelungește în timp pentru a se obține date seriale pentru a pune în evidență variabilitatea și gradul de mărime al acesteia;

monitorizare: efectuarea de măsurători pe perioade îndelungate de timp pentru a se stabili o concordanță cu standardele prestabilite sau gradul de deviere față de nivelul asteptat.

Sistemele de monitorizare ecologică au drept scop:

cunoșterea gradului actual de afectare a calității mediului sub influența impactului antropic;

obținerea în timp util a unor observații obiective care să permită sesizarea tendințelor de desfășurare a unor procese ecologice;

stabilirea și luarea măsurilor de protecție care se impun, conservarea, reconstrucția mediului și retehnologizarea pe baze ecologice a activităților umane;

realizarea unui control privind eficiența măsurilor propuse pentru protecția mediului;

verificarea conformării cu legislația și convențiile internaționale în vigoare;

asigurarea unei baze de date pentru informarea publicului.

Un program standard de monitorizare este structurat pe 6 trepte (fig.2.) astfel:

stabilirea obiectivelor se realizează prin stabilirea stării actuale și a tendințelor de evoluție în viitor a sistemelor ecologice, determinarea concentrației unor contaminanți din mediu, încadrarea în standardele de calitate și alamarea timpurie;

schema programului de monitorizare;

program de prelevare a probelor din teren;

analize de laborator;

analiza și interpretarea datelor;

raportarea și diseminarea informațiilor.

Stabilirea stării actuale și a tendințelor de evoluție în viitor a sistemelor ecologice are în vedere managementul pe termen lung, protecția și restaurarea ecosistemelor astfel încât acestea să își îndeplinească rolul în ecosferă.

Determinarea concentrației unor poluanți vizează contaminanții și sursele, dar și comportamentul acestora în diferite componente de mediu, mărimea probelor pe care le induc și măsurile care trebuie luate pentru a preveni și pentru a înlătura aspectele nedorite.

Alarmarea timpurie este necesară în vederea îmbunătățirii strategiilor de management.

Fig.2. Schema generală de realizarea a unui program de monitorizare

O clasificare a programelor de monitorizare poate fi realizată în funcție de cerințele și scopul acestora astfel:

monitorizarea de bază – care caracterizează situația existentă sau acele stări care indică faptul că sistemul analizat nu este perturbat. Constituie sprijin în programe de monitorizare a tendințelor, dar și în cel de evaluare a eficienței. În monitorizarea de bază este indicat ca alegarea siturilor și a stațiilor de măsurare să se realizeze cu o deosebită atenție pentru a asigura reprezentativitatea acestora în comparațiile ce vor urma a fi realizate.

monitorizarea tendințelor necesită înregistrări permanente și de lungă durată ale parametrilor umăriți.

monitorizarea de implementare permite aprecierea desfășurării activităților în conformitate cu un plan bine stabilit, putând fi inclusă și evaluarea programelor de tip Best Management Practice, aplicate diferitelor tipuri de ecosisteme.

monitorizarea evaluării eficienței determină eficiența practicilor implementate prin stabilirea condițiilor care pot avea o influență asupra performanței, dar și aplicare strictă a măsurilor de control.

monitorizarea încadrării în standarde reprezintă un tip special de monitorizare al eficienței în condițiile în care sunt impuse anumite limite pentru valorile paramentrilor analizați.

monitorizarea de validare implică aprecierea performanțelor unui model standard, prin monitorizarea tuturor componentelor, ca de exemplu, ecosistemele tereste (pădurile), acvatice (râurile cu bazinele lor de recepție, lacurile, etc.). Monitorizarea de validare implică evaluarea riscurilor potențialelor categorii de impact asupra calității resurselor naturale, permițând în acest mod obținerea de informații cu privire la cât de afectată este starea componentelor ecosferei sau realizarea acțiunilor de management.

Pentru planificarea investigațiilor care trebuie realizate în cadrul programului de monitorizare este important să se stabilească obiective clare care pot sta la baza modului de desfășurare a activităților. Scopul unui program eficient de monitorizare îl constituie obținerea de informații cu privire la o anumită problemă, de preferat la un cost cât mai redus pentru persoanele interesate de obținerea unui program de monitorizare. În figura 3 este reprezentat modul de stabilire a obiectivelor pentru un program de monitorizare ecologică.

Fig.3. Modul de stabilire a obiectivelor unui program de monitorizare

Definirea problemelor se realizează în timpul sau ca urmare a discuțiilor purtate de părțile implicate în programul de monitorizare, pe baza cunoștințelor și a experienței anterioare și are ca rezultat stabilirea valorilor considerate importante. Modalitatea în care este pusă problema poate constitui un factor important în determinarea rezultatelor, însă esențial în găsirea de soluții este formularea inițială a problemei.

Compilarea informației existente este următorul pas în realizarea planului unui program de monitorizare și constă în documentarea și analiza informațiilor existente și disponibile referitoare la problema în cauză. În funcție de tipul problemei, această etapă poate impune o înțelegere cât mai profundă a literaturii existente sau revizuirea informației relevante obținute din programe anterioare de monitorizare și de cercetare, referitoare atât la zona de interes, cât și la alte zone. În această etapă este important ca fondurile să nu fie epuizate pentru repetarea unor studii legate de problema care se cercetează. Informațiile existente pot fi utile pentru ameliorarea calității informației ce se va obține prin noul program de monitorizare.

Înțelegerea sistemului și elaborarea modelului conceptual presupune determinarea întrebărilor la care programul va trebui să răspundă, respectiv stabilirea obiectivelor acestuia. Etapele dezvoltării unui model conceptual pot fi identificate în figura 4.

Fig.4. Etapele dezvoltării unui model conceptual (Ciolpan, 2005)

Modelele conceptuale care descriu componentele cheie și factorii de comandă ai sistemului reprezintă instrumente utile pentru întregul parcurs al desfășurării procesului de monitorizare ecologică, care contribuie la înțelegerea contextului și a proceselor ce pot afecta integritatea ecologică.

Un exemplu de model conceptual poate fi evidențiat în tabelul 1, care oferă informații despre sistemele ecologice descrise de cinci categorii de factori care contribuie la evaluarea integrității biologice (Ciolpan, 2005).

Tabel 1. Model conceptual tabelar. (A – pentru ecosistemele acvatice; T – pentru ecosistemele terestre) (Ciolpan, 2005)

Modelele conceptuale sunt importante deoarece pot defini întrebări precum „de ce?”, „din ce cauză?”.

Stabilirea obiectivelor se realizează după ce a fost definită problema pentru care se elaborează programul de monitorizare și stabilit modelul conceptual de monitorizare. Obiectivele trebuie să fie specifice și precise, măsurabile, orientate către rezultat, realiste și realizabile, semnificative, concise, clare și inteligibile. Obiectivele clare fac posibilă realizarea unui program de prelevare a probelor care să faciliteze obținerea informației necesare.

Structura programului de monitorizare

După acceptarea modelului conceptual și după stabilirea obiectivelor programului de monitorizare, etapa următoare constă în luarea unor decizii generale asupra unei scheme mai detaliate care se bazează pe o serie de date specifice. Cadrul general pentru realizarea schiței programului de monitoring este prezentat în figura 4.

Fig.4. Cadrul pentru realizarea schemei studiului de monitorizare (Ciolpan, 2005)

Echipa de realizare a programului de monitorizare trebuie să se pună de acord cu privire la tipul de studiu care se va realiza, deoarece reprezintă baza programului de prelevare a probelor din teren, precum și modalitățile de analiză a datelor. Pot fi utilizate trei tipuri de studiu:

studii descriptive care utilizează datele pentru descrierea stării sistemului care stau la baza acțiunilor de monitorizare. Aceste studii prezintă cadrul general sau concentrațiile normale, fără producerea de evenimente care să determine modificări la nivelul sistemului analizat.

studii care măsoară schimbarea se realizează atunci când analiza datelor poate prezenta simple comparații ale valorilor unor parametri sau evaluări mult mai complexe care să evidențieze schimbările cu semnificație variabilă;

studii ce vizează înțelegerea sistemului pot conduce la o profundă înțelegere a „parametrilor de stare” care pot descrie relațiile dintre ei, făcând astfel posibila realizarea unor predicții bazate pe experiența celor implicați, dar și pe baza datelor existente.

După stabilirea obiectivelor programului de monitorizare, identificarea generală a sistemelor ecologice care vor fi investigate, se evidențiază problemele a căror rezolvare necesită aprofundare în realizarea programului legate de delimitarea sistemului (delimitarea granițelor), scara (mărimea spațială) și durata (scara temporală). În cazul delimitării sistemului (granițelor) este important să se realizeze o delimitare corectă, deoarece o delimitare incorectă a zonei de lucru poate avea influențe negative asupra întregului program. De exemplu, investigațiile privind efectele legate de impactul activităților umane asupra ecosistemelor acvatice (fluvii, râuri, lacuri) se vor lua în considerare granițele întregului bazin de recepție în care acestea sunt integrate (Mihaiescu, 2014).

Sistemele ecologice pot fi delimitate de granițe bi-dimensionale sau tri-dimensionale, mentale sau fizice, de la dimensiuni microscopice la nivel regional, reflective, absorbante sau permeabile, funcționale într-o anumită zonă. La clasificarea granițelor ecologice se iau în considerare patru clase de caracteristici și anume originea și menținerea lor, structura spațială, funcția și dinamica temporală. Limitele spațiale și temporale fac referire la dimensiunea spațio – temporală la care se analizează observațiile. Modificările climatice globale, poluanții și problemele ecologice depăsesc problemele legate de scară, astfel că efectele legate de o anumită sursă de poluare sau activitățile antropice ce intervin în procesele ecologice, se pot manifesta la scări diferite în raport cu cauza (Gibson et. Al., 2000). Scara se caracterizează prin întindere (extent) sau mărimea unei dimensiuni și de rezoluția sau gradul de precizie în realizarea măsurătorilor, acestea putând avea o rezoluție fină sau o rezoluție grosieră.

Modalități de realizare a monitorizării mediului

Monitorizarea calității mediului poate fi realizată prin determinarea unor parametri fizico – chimici care descriu structura ecosistemelor și pot reflecta o posibilă evoluție a mediului sau prin determinarea unor parametri biologici, care indică nivelul productivității mediului. Selectarea parametrilor care vor fi măsurați are un rol important în stabilirea programului de monitorizare. Pentru obținerea de informații corecte despre diferite componente de mediu pot fi utilizate o varietate de criterii care descriu starea fizică, chimică, ecotoxicologică și ecologică a acestora. Alegerea parametrilor care vor fi măsurați depinde atât de valoarea de utilizare a unor componente din sistemul analizat, cât și de obiectivele studiului. Diferențele obținute din monitorizarea parametrilor fizico-chimici și cei biologici constă în faptul că măsurătorile chimice evidențiază concentrațiile unor contaminanți specifici care pot cauza efecte sau modificări caracteristice, iar cele biologice integrează permanent efectele acestor contaminanti, reprezentând o măsură mai directă a stării ecosistemelor.

Monitorizarea fizico – chimică este reprezentată de un sistem de observații a mediului abiotic prin determinarea modificărilor fizice și chimice datorate intervențiilor antropice, cu mijloace mai simple sau mai complexe de analiză, efectuată de un număr redus de specialiști, descriind de fapt “starea de sănătate” a unui ecosistem.

Monitorizarea biologică se definește ca un sistem de observații, aprecieri și prognoze ale schimbărilor constatate, sub acțiunea unor factori naturali și antropici prin intermediul biosistemelor. Urmărirea cantitativă și calitativă a diverselor nivele de organizate a speciilor vii oferă posibilitatea unei aprecieri reale a impactului asupra mediului, a modului în care specia umană, prin toate activitățile sale, modifică echilibrele din natură. Pentru o astfel de monitorizare sunt necesari specialiști din diferite ramuri ale biologiei. Totodată monitorizarea ecologică implică măsurători realizate în teren și examinează diferite efecte bazate pe analiza abundenței relative și a diversității specifice, a structurii și a compoziției biocenozei, dar și schimbările ce survin în urma impactului cu stresori cunoscuți sau necunoscuți. Un rezumat al tehnicilor folosite pentru monitorizarea ecologică evidențiază varietatea de grupuri taxonomice alese pentru a putea fi utilizate în evaluarea ecologică a ecosistemelor. Un astfel de cadru se poate observa în figura 5a și b.

Înainte de alegerea unui grup taxonomic special ca parametru pentru măsurarea stării ecosistemului, specialiștii, care realizează programul de monitorizare, ar trebui să verifice dacă grupul taxonomic îndeplinește următoarele condiții:

parametrul măsurat reflectă condiția ecologică sau integritatea sitului, a bazinului sau a regiunii ce va fi monitorizată;

activitățile legate de prelevarea probelor și analiza datelor sunt standardizate;

răspunsul poate fi măsurat rapid, ieftin și credibil;

răspunsul obținut trebuie să dețină valoare de diagnostic.

Fig. 5a. si b. Redarea schematică a tehnicilor folosite și a parametrilor măsurați în monitorizarea ecologică (http://graduo.ro/cursuri/ecologie/monitoring-ecologic)

Sistemele vii utilizate în monitorizarea ecologică trebuie să îndeplinească două condiții semnificative și anume să prezinte o mare sensibilitate față de modificarea mediului și să reflecte starea generală a mediului în condițiile variațiilor permanente ale factorilor de mediu. Folosirea monitorizării biologice în cadrul general al monitorizării ecologice poate pune în evidență anumite modificări ale mediului care nu pot fi cuantificate doar de metodele fizice și chimice de analiză și anume:

impactul poluanților asupra sistemelor vii;

modificările apărute în productivitatea ecosistemelor, macrosistemelor și ecosferei;

depășirea limitelor suportabile de către organisme prin apariția unor modificări fiziologice, morfologice sau genetice la organismele vii;

avertizare în cazul scăderii biodiversității;

analiza unor fenomene mai rare precum perturbările determinate de foc, de invazia unor dăunători sau de migrația unor animale;

analiza unor fenomene complexe precum relațiile viu – neviu la nivelul ecosistemului sau a ecosferei.

Monitorizarea zonelor cu protecție integrată se realizează pe grupe taxonomice selectate pentru a fi urmărite în timp, iar taxonii sunt aleși pentru a fi indicatori ai evoluției în timp ai acestor zone. Elementele de monitorizare ale zonelor cu protecție integrală sunt:

grupe evaluate: fitoplancton, zooplancton, macronevertebrate, macrofloră, pești, reptile, păsări;

parametrii monitorizați: biomasa, specii dominante de animale și vegetale, identificarea și repartiția asociațiilor vegetale, apreciere cantitativă, identificarea zonele de cuibărit și aglomerare pentru păsări, abundența numerică relativă.

Monitorizarea păsărilor se concentrează asupra speciilor de interes major, criteriile de selectare ale acestor specii fiind:

specii incluse în Lista Roșie;

specii amenințate cu dispariția la nivel mondial;

specii ale căror efective scad datorită amenințărilor umane;

specii de interes vânătoresc;

specii noi de păsări aflate în expansiune;

specii introduse artifical și care ar putea crea probleme.

În această situație parametrii care se urmăresc în procesul de monitorizare sunt:

numărul speciilor;

numărul de perechi cuibăritoare;

numărul de cuiburi;

factori legați de deranj;

în cazul recensământului sincron de iarnă la păsări se înregistrează numărul de specii și numărul de exemplare observate pe fiecare zonă de recensământ (Mihaiescu, 2014).

I.6. Sistemul internațional și național de monitorizare a mediului

Influenta negativa exercitata asupra mediului de intensificarea productiei industriale si a celei agricole asupra sanatatii populatiei si a starii de calitate a biosferei a condus la elaborarea unui sistem de de monitorizare nu numai pentru un factor de mediu, ci a biosferei in intregime.

Programul de monitorizare a stării mediului la nivel global este alcătuit din trei componente:

Sistemul global de monitorizare a mediului (Global Environment Management System, GEMS), recunoscut și aplicat în 149 de țări și Monitoringul de fond, global, integrat (Integrated Global Background Monitoring, IGBM).

GEMS are peste 30 de rețele majore de monitorizare globală și colaborează cu numeroase organizații, agenții internaționale și centre de cercetări din întreaga lume. Un rol important îl are, alături de centrele de cercetare, în stabilirea indicelui de performanță a mediului, indice care se calculează pentru aproximativ 25 de indicatori din domeniile: sănătatea mediului, poluarea aerului, resursele de apă, biodiversitate și habitat, refacerea resurselor naturale, schimbări climatice. Pentru activitatea de monitorizare ecologică, rețele GEMS naționale, integrate în reteaua globală, contribuie la monitorizarea variațiilor climei, solului, plantelor, animalelor, pentru o anumită perioadă de timp, necesară cercetărilor.

Monitorizarea de fond se realizează înainte de intervenția poluării mediului, în timp ce monitorizarea de impact (GEMS) se aplică după intervenția poluării. Activitatea IGBM este de a evalua starea generală a mediului, în ansamblu și a factorilor de impact, să observe și să înregistreze factorii ce îl pot afecta. Totodată, este necesară o evaluare a stării viitoare a mediului, prin utilizarea unor măsurători cât mai actuale, stabilirea direcțiilor principale a compușilor din surse naturale și antropogene, dar și stabilirea direcțiilor principale pentru a servi ca nivel de referința pentru sisteme similare din zonele mai afectate de impact. Datele necesare care trebuie obținute în stațiile de monitorizare de fond a mediului trebuie să includă:

lista poluanților considerați ca principali, de origine antropică, care urmează a fi urmăriți;

zonele expuse impactului poluării;

frecvența observațiilor;

observațiile concomitente sau suplimentare.

INFOTERRA care reprezintă un sistem de informații din 177 de țări, care răspund la aproximativ 20.000 de cereri pe an;

Registrul internațional privind substanțele chimice potențial toxice (International Register of Potentially Toxic Chemicals, IRPTC).

Sistemele naționale de monitorizare de impact și de fond au drep model cele două sisteme cu caracter internațional. Desfășurarea activităților de protecție a mediului în țara noastră se realizează în contextul european și sub incidența legislației interne și internaționale. În organizarea Sistemului de monitorizare integrată din România se pornește de la premiza că pentru zonele poluate este necesar un sistem de monitorizare de impact, iar pentru zonele neafectate trebuie utilizată monitorizarea de fond. Un astfel de exemplu este prezentat în figura 6.

Fig.6. Modalități de realizare a programelor de monitorizare și unele dintre instituțiile implicate (Ciolpan, 2005).

Sistemul de monitorizare integrată din Romania (SMIR) are la bază informații colectate din teren, realizate în laborator și managementul informațiilor la nivel intern. SMIR este împărțit în mai multe subsisteme și anume:

subsistemul național de supraveghere a calității apelor (ape curgătoare și stătătoare);

rețeaua de fond și cea de imisie pentru supravegherea calității aerului;

subsistemul pentru studiul ploilor acide;

rețeaua pentru studiul radioactivității;

rețeaua pentru supravegherea calității solului;

subsistemul pentru studiul vegetației forestiere și cel al stării sănătății umane.

În România funcționează trei subsisteme de bază pentru apă, aer și sol (biota ca atare este în faza incipientă).

Capitolul II. Biodiversitatea și conservarea biodiversității

II.1. Noțiunea de biodiversitate

Activitățile tot mai intense ale speciei umane au condus la o distrugere a comunităților biologice, un numă ridicat de specii suferind un declin rapid, ca rezultat al vânării excesive, distrugerii habitatelor, atacului sălbatic al prădătorilor sau a speciilor competitive introduse chiar de către om. Principalul inamic al diversității biologice este reprezentat de sărăcie, ce poate fi combătută prin ameliorarea bunăstării umanității și lupta împotriva subdezvoltării.

Biodiversitatea reprezintă varietatea de expresie a lumii vii și definește heterogenitatea componentelor ecosferei. Conceptului de biodiversitate nu i s-a putut atribui o definiție unitară, astfel că în anul 1996, D. Delong a identificat peste 80 de definiții ale biodiversității, clasificate pe două categorii și anume:

în sens restrâns, noțiunea de biodiversitate reprezintă diversitatea speciilor și a taxonilor de rang superior din cadrul ierarhiei taxonomice;

în sens larg, biodiversitatea poate fi definită ca întreaga variabilitate a organismelor vii și a habitatelor acestora.

Leveque și Mounoulou (2001) consideră că termenul de biodiversitate ar trebui utilizat exclusiv pentru aspectele legate de interacțiunea om – natură, iar printre atribuțiile termenului de diversitate biologică se numără și inventarierea și evaluarea stării populațiilor acestora.

Totuși, unii autori consideră că biodiversitatea reprezintă o problemă de actualitate, iar conservarea ei ar trebui să fie o sarcină majoră și cu caracter permanent a tuturor celor care pot fi răspunzători de destinele generațiilor viitoare.

O abordare holistică a noțiunii de biodiversitate presupune:

diversitatea sistemelor ecologice la diferite scări de spațiu și timp, care integrează componentele fizice și biologice ale naturii;

diversitatea speciilor (taxonomică)

diversitatea genetică în cadrul speciei și cea interspecifică.

Biodiversitatea este o valoare a patrimoniului național și universal, cu rol important în stabilitatea și dinamica ecosistemelor.

Conservarea biodiversității nu studiază doar specii și habitate, ci și eficacitatea unor măsuri active de protecție, specialiștii din domeniu având rol în programele de protecție nu numai în plan științific, ci și în plan educațional prin implicarea comunităților locale și guvernamentale.

Convenția de la Berna din anul 1979 a deținut un rol important în domeniul conservării florei și faunei sălbatice, a habitatelor naturale, făcând referire, în mod special, la conservarea păsărilor migratoare. Conferința de la Rio de Janeiro, din 1992, pune bazele principiului “poluatorul plătește”, prin care organizațiile si organele abilitate trebuie să își asume responsabilitatea pentru daunele cauzate mediului înconjurător. Totodată, majoritatea principiilor enunțate la Rio se referă la conservarea naturii, a componentelor ei biotice și abiotice. Ocrotirea acestora nu este dictată doar de un sentiment al iubitorilor de natura, ci și de considerente de ordin istorico – biologic, cultural – științific, geo – climatic.

Umanistul francez Albert Schweitzer, laureat al premiului Nobel pentru pace, evidențiază importanța protejării mediului prin următorul citat: „Totuși, în realitate, problema care se pune este atitudinea omului față de lume și întreaga viață cu care el ajunge în contact. Un om este moral atunci când viața este sfântă pentru el, fie că este a plantelor și animalelor, fie că este a tovarășilor lui și când el însuși dăruiește ajutor oricărei vieți care necesită sprijin. Rațiunea se poate întemeia numai pe acea etică universală ce cultivă simțul responsabilității față de o sferă mai largă, pentru tot ceea ce trăiește”.

Orice specie trebuie protejată deoarece orice dispariție a ei poate conduce la dezechilibre mai mari sau mai mici în ecosisteme sau chiar dezastre, ce ar putea afecta în final specia umană. Ecologia a oferit de-a lungul timpului exemple de perturbări cauzate de extincția unor plante și animale, unele dintre acestea fiind: molime, invazii de insecte, tulburări metabolice la oameni și animale domestice, boli incurabile, etc. Totuși însă, pentru salvarea unei specii, punerea sub protecție nu este suficientă, un pas important fiind și declararea acesteia ca arie protejată a ecosistemului în care trăiește.

2. Tipuri de biodiversitate

Biodiversitatea trebuie abordată la următoarele niveluri și anume:

Biodiversitatea genetică (intraspecifică) reprezintă variabilitatea genotipurilor și a genofondului din interiorul populațiilor unei specii, pe întreaga sa arie de răspândire. Omul, prin activitățile sale, poate fi considerat și un creator de biodiversitate, nu numai un factor care contribuie la degradarea mediului. De–a lungul timpului, cel mai adesea prin metode empirice, specia umană a obținut un număr impresionant de soiuri tradiționale sau locale, precum și de rase;

Biodiversitatea specifică (interspecifică) cuprinde totalitatea speciilor aflate într-un anumit biotop, o anumită regiune, din punct de vedere al importanței biogeografice, a efectivelor populațiilor, dar și a suprafețelor ocupate de acestea. Studiile de specialitate apreciază că pe Glob există un număr de aproximativ 13.600.000 de specii, dintre care cunoscute sunt doar in procent de 13%. Fenomenul de dispariție a speciilor și a grupelor de organisme reprezintă un proces intens studiat în ultimii ani. Se trage totuși un semnal de alarmă deoarece de la o rata naturală de dezvoltare a unei specii la 4 ani, s-a ajuns la una – două specii pe zi. Cauzele principale constau în supraexploatarea speciilor, supraexploatarea și deteriorarea habitatelor și explozia procesului de poluare artificială, cu toate efectele sale asupra organismelor și asupra climatului general.

Biodiversitatea ecologică (a ecosistemelor) se referă la tabloul realizat de diversele comunități de organisme, integrate într-un anumit biotop, dar și la complexitatea relațiilor funcționale care guvernează ecosistemele prezente, fiind unul dintre tipurile de biodiversitate cel mai puțin studiat. Biodiversitatea ecologică este reprezentată de bogăția și lungimea lanțurilor și rețelelor trofice, modul de realizare a circulației materiei și energiei, precum și evaluarea capacității de producție și de suport pentru fiecare ecosistem.

Biodiversitatea culturală se bazează pe principiul că majoritatea practicilor, a tradițiilor și creațiilor umane au ca bază de inspirație componente ale viului, în toată complexitatea sa. Printre aceste practici și tradiții, omul a reușit să creeze biodiversitate (specii hibride, varietăți, soiuri și rase) sau să conserve anumite fragmente din ecosistemele apropiate sufletului unei comunități umane într-o perioadă anume a dezvoltării societății. Există și o serie de tradiții populare care au la bază elemente din mediul înconjurător, cu atitudini protective sau distructive fata de ambianța ecologică. Eliminarea acestor practici a condus la dispariția factorilor ce au menținut o anumită specie în spațiul comunității respective.

Unele dintre eșecurile ecologice au ca factor schimbarea unor tehnologii importante, străine populației băștinașe, un exemplu în acest caz fiind reprezentat de agricultura intensivă în regiunile tropicale.

II.3. Conservarea biodiversității

O direcție de studiu a biodiversității poate fi îndreptată spre activități de evaluare, monitorizare, protecție și conservare a acesteia. În timp ce protecția biodiversității presupune măsuri de ocrotire, apărare pentru patrimoniul natural, conservarea biodiversității implică un ansamblu de măsuri necesare pentru menținerea sau restabilirea habitatelor naturale și ale populațiilor speciilor din fauna și flora sălbatică într-o stare favorabilă (Directiva Habitate, 1992). Conservarea biodiversității este principiul conform căruia în ecosistemele naturale și antropice trebuie păstrate un număr cât mai mare de specii de plante și animale sălbatice și domestice, pentru mentinerea vietii pe Pamant.

Obiectivele generale ale conservării biodiversității constau în:

Investigarea și descrierea diversității lumii vii;

Înțelegerea efectelor activităților umane asupra speciilor / populațiilor, comunităților și ecosistemelor;

Dezvoltarea unor metodologii pentru protejarea și “restaurarea” biodiversității.

Obiectivele specifice ale procesului de conservarea a biodiversității sunt:

cuantificarea diversității specifice și a diversității genetice;

identificarea și clasificarea unităților operaționale (specii și categorii sistematice superioare, ecosisteme și categorii de ecosisteme);

estimarea și modelarea cât mai corectă a evoluției sistemelor biologice sau ecologice în timp;

identificarea sistemelor ecologice care trebuie puse sub protecție și anume:

stabilirea ariilor protejate;

identificarea măsurilor care se impun pentru conservare;

estimarea evoluției sistemului pe termen lung;

studiu de evaluare a costurilor și a raportului cost economic / beneficiu ecologic și compararea opțiunilor manageriale prin evaluarea costurilor și a beneficiilor raportat la fiecare variantă luată în considerare.

Conservarea biodiversității se poate realiza în principal pe două căi: conservarea “in – situ” și conservarea “ex – situ”.

II.3.1. Conservarea “in – situ”

Procesul de conservare a biodiversității “in – situ” presupune conservarea ecosistemelor prin stabilirea unui sistem de arii protejate sau zone care necesită măsuri speciale de conservare în paralel cu crearea unui sistem adecvat de manangement pentru ariile protejate și totodată, conservarea speciilor în cadrul habitatelor sau ecosistemelor naturale sau semi – naturale. Aceasta reprezintă soluția optimă, ideală pentru strategia conservativă. Principalul avantaj al conservării “in –situ” îl reprezintă asigurarea menținerii populațiilor de plante și animale în habitatul lor natural sau agricol, astfel încât acestea își pot continua procesele de evoluție prin mecanismele lor specifice de diversitate genetică și adaptabilitate. Eficiența și utilitatea activităților de conservare “in – situ” depind în principal de asigurarea unor măsuri specifice de conservare în ariile protejate pentru speciile sălbatice înrudite cu cele de cultură sau pentru plantele sălbatice care se pot utiliza în scopuri alimentare sau medicinale și a unui management adecvat pentru zonele cu păduri întinse și pentru ecosistemele locuite de oameni.

În România există condiții pentru evaluarea întregului potențial de diversitate, dar activitățile începute trebuie continuate prin inventarierea, evaluarea și apoi conservarea speciilor cu priorități bine stabilite. Speciile aflate în pericol trebuie scrise în “lista roșie”, reprezentând un document general recunoscut și utilizat de toate țările, pentru a putea fi luate măsurile necesare de protecție atât pentru speciile respective, cât și pentru habitatele acestora. Prin elaborarea acestor “liste sau cărți roșii” a luat naștere sozologia ce reprezintă știința conservării biodiversității. Pe plan mondial au fost stabilite următoarele categorii sozologice de specii, alături de liste ale speciilor vegetale și animale care necesită o protecție strictă și anume:

specii dispărute;

specii pe cale de dispariție;

specii vulnerabile;

specii rare;

specii potențial amenințate;

specii ale căror statut nu este încă elucidat;

specii sau taxoni neevaluați.

Determinarea valorii de conservare a speciilor are la bază o multitudine de factori, care estimează importanța și locul în ecosistem a unei specii, interrelațiile speciei respective cu alte specii și starea în care se află. Prioritățile de conservare se stabilesc pe baza unor cercetări amănunțite, care au ca rezultat identificarea diversității specifice existente într-un anumit areal și încadrarea speciilor în anumite categorii distincte inclusiv în ceea ce privește gradul lor de amenințare cu extincția.

Arii protejate

Conform clasificării facute de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN), pe plan modial există 10 categorii de arii protejate: rezervații știintifice sau rezervații integrate, parcuri naționale, monumente ale naturii, rezervații de conservare a naturii, peisaje marine sau terestre protejate, rezervații de resurse naturale, regiuni biologice naturale și rezervații antropologice, regiuni naturale amenajate pentru utilizări multiple, rezervații ale biosferei. La aceste zece categorii IUCN a mai admis o categorie specială numită RAMSAR sau zone umede de importanță internațională (mlaștini, păduri de mangrove, delte etc.). De la noi din țară, în această categorie este inclusă doar Delta Dunării. Primele cinci categorii, având o pondere de 1%, au drept scop principal menținerea diversității biologice, iar celelalte au un rol important în controlul resurselor exploatabile.

II.3.2. Conservarea “ ex – situ”

Conservarea “ex – situ” a biodiversității reprezintă o acțiune complexă din punct de vedere științific și practică, întreprinsă de specia umană, în vederea conservării artificiale a biodiversității în afara habitatului în care aceasta s-a format. Modificarea condițiilor de mediu în diferite zone ale Terrei sau chiar la nivel planetar a determinat schimbări radicale în structura biodiversității, cu influențe negative asupra existenței vieții pe Pământ. Aceasta vine în completarea conservării “in – situ” pentru garantarea unor rezultate sigure și pentru evitarea pierderii accentuate a biodiversității. În prezent, pe plan mondial, sunt conservate “ex – situ” peste 6 milioane de specii de plante și câteva zeci de mii de animale. Activitatea de conservare “ex – situ”a biodiversității la plante este orientată spre resursele genetice care au legătură directă cu plantele cultivate, evidențiind orientarea societății umane către asigurarea alimentației și a nevoilor directe ale omenirii. În cazul animalelor, tendința generală este de a asigura supraviețuirea speciilor aflate în pericol și reintroducerea în habitatele naturale a indivizilor înmulțiți în captivitate.

Elementele avute în vedere la realizarea conservării “ex – situ” și problemele care necesită o rezolvare rapidă sunt:

conservarea “ex – situ” nu reușește să acopere întreaga diversitate genetică a plantelor cultivate, ceea ce o face să fie incompletă;

existența unor specii de plante care nu prezintă mecanisme de asigurare a înmulțirii prin semințe, care să le permită perpetuarea lor de la o generație la alta și imposibilitatea de conservare a acestora în bănci de gene pentru semințe;

asigurarea incompletă a siguranței accesiunilor cu ajutorul duplicatelor (accesiuni provenite de la aceeași probă);

capacitatea de conservare în timp a accesiunilor nu este pe deplin asigurată;

accesul la informațiile referitoare la materialul biologic conservat este încă relativ și foarte limitat.

În cadrul sistemului de conservare “ex – situ” se pot distinge:

colecții tematice – colecții de lucru – constituite pe durata experimentelor;

– colecții de bază – pentru conservarea pe termen lung.

Constituirea acestor colecții și păstrarea lor necesită un volum ridicat de muncă și consumuri energetice ridicate (http://lori.academicdirect.org/courses/Live_BDBC_2010).

bănci de gene (conservatoarele de germoplasmă) reunesc semințe de fructe, culturi

in vitro și embrioni care, după o corectă identificare și codificare sunt păstrate în condiții de temperaturi scăzute (criostocare), fiind necesară o reînnoire a materialului biologic după un anumit timp. În cadrul acestor bănci de gene, se disting colecții cu materiale ortodoxe (care se pot deshidrata ușor și rezistă la temperaturi între 0-20˚C), colecții de materiale recalcitrante (care nu rezistă la temperaturi scăzute) și colecții cu materiale liofilizate (care pot fi păstrate numai după o prealabilă deshidratare în vid). Embrionii și unele plantule obținute prin culturi in vitro se pot conserva prin criostocare fie pe termen lung (la -196˚C), fie pe termen scurt (la -70….-100˚C), fie temporar (la 1-9˚C).

Scopul înființării băncilor de gene îl reprezintă conservarea germoplasmei pentru generațiile viitoare în vederea păstrării biodiversității și pentru utilizarea resurselor genetice stocate în programele de ameliorare pentru asigurarea resurselor de hrană ale umanității.

conservare “in situ”, în ciuda denumirii, aparțin tot conservării „ex – situ” și se referă

la soiuri de plante și rase de animale, mai ales din categoria celor tradiționale, care nu mai sunt utilizate pe scară largă. Astfel există conservatoare de tip livezi, conservatoare de cereale, conservatoare de legume, conservatoare de rase etc. Aceste conservatoare sunt concepute pe regiuni biogeografice, aspect care face să se reducă costurile implicate. Uniformizarea agriculturii și zootehniei înseamnă pierderea unei mari părți a biodiversității și un pericol, pentru supraviețuirea umanității.

grădiniile botanice și grădiniile zoologice sunt și vor rămâne importante instituții de

conservare “ex – situ” a biodiversității, rol care va deveni, în viitor unul la fel de important ca și cel educațional.

Naturalisțiilor, agronomilor si zootehniștilor le revine o importantă acțiune de conservare „ex-situ”, pe lângă rolul primordial al conservării “ in – situ” (ECOLOGIA și PROTECȚIA MEDIULUI, 2008). Sintetizarea modalităților de gestionare a conservării biodiversității prezentate mai sus este prezentată în figura 7.

Fig. 7. Modalități de gestionare a biodiversității (Stanciu și Florescu, 2009)

II.4. Strategii de conservare a biodiversității

Conservarea biodiversității necesită o abordare complexă atât la nivelul factorilor de decizie, cât și la nivelul specialiștilor. Pentru elaborarea strategiilor de conservare a biodiversității sunt necesare informații teoretice furnizate de științe ca ecologia, genetica populațiilor, biogeografia, economia, antropologia. Programele de conservare a biodiversității trebuie să evidențieze următoarele aspecte:

cuantificarea diversității specifice și a diversității genetice;

identificarea și clasificarea unităților operaționale (ecosisteme și categorii de ecosisteme);

estimarea și modelarea evoluției sistemelor biologice sau ecologice în timp.

Direcțiile de cercetare și modelare în procesul de conservare a biodiversității sunt: modelul populației cu efective mici și modelul populației în declin.

Modelul populației cu efective mici are drept obiectiv menținerea unei populații cu efective reduse, considerând efectivul redus ca fiind principala cauză a dispariției unei populații. Acesta reflectă o estimare a perioadei de supraviețuire a populației în absența unor modificări radicale ale condițiilor de mediu, de importanță teoretică, deoarece acest model nu a contribuit semnificativ la conservarea speciilor aflate în pericol.

Modelul populației în declin abordează cauzele ce determină scăderea efectivelor unei populații și propune căile de redresare a speciilor aflate în declin. Această abordare nu permite generalizări datorită complexității aspectelor luate în considerare, prezentând o importanță teoretică redusă.

În conservarea biodiversității sunt utilizate diverse metode care au ca obiective:

identificarea sistemelor ecologice care trebuie protejate;

stabilirea ariilor de management al capitalului natural;

stabilirea măsurilor necesare conservării;

estimarea evoluției sistemului pe termen lung.

Analiza viabilității populației reprezintă procesul de evaluare sistemică a probabilității de extincție în timp a unei populații aflate în pericol. Constă în tehnici ce permit simularea pe computer a proceselor de dispariție a speciilor cu efective mici pentru estimarea viabilității pe termen lung. Pentru conservarea unei specii este necesară reducerea riscului de dispariție a populațiilor componente, prin identificarea factorilor ce pot conduce la acest risc. Factorii determinanți pot fi extrinseci, precum modificarea condițiilor de mediu, catastrofele naturale sau antropice sau intrinseci precum deriva genetică, efectele demografice. Efectul minim pentru ca o populație să fie viabilă este considerat efectul care asigură populației o șansă de supraviețuire de 99% pe o perioadă de 1000 de ani, fără a ține cont de efectele demografice, de mediu, genetice sau de catastrofele naturale.

Analiza viabilității populației permite determinarea mărimii necesare unei populații pentru a supraviețui, cu o anumită probabilitate, de-a lungul unei perioade de timp măsurată în număr de generații, precum și estimarea impactului asupra populației. Pentru obținerea unor astfel de noțiuni sunt necesare informații cu privire la caracteristicile populației considerate și anume: date demografice (durata unei generații, mărimea efectivă a populației, rata de creștere), tipul de reproducere, date genetice, date privind distribuția spațială și caracteristicile ecologice.

“Analizei viabilității populației” i se aduc o serie de critici: se aplică fiecărei specii în parte; nu ia în considerare sursele de risc dificil de estimat; în estimările pe termen lung, se bazează pe condițiile din prezent; uneori este inadecvată pentru managementul speciilor periclitate (Bănăduc, 2007).

Criterii pentru stabilirea mărimii ariilor naturale protejate au la bază ideea că suprafețele destinate conservării biodiversității trebuie stabilite astfel încât să satisfacă cerințele biologice și etologice ale speciilor de mamifere mari situate în vârful piramidei trofice în ecosistemele naturale, deoarece dacă acestea sunt viabile atunci întreaga rețea trofică funcționează, iar ecosistemele își păstrează structura și funcțiile. Pentru a stabili suprafețele destinate ocrotirii unor specii se vor lua în considerare caracteristicile biologice și etologice ale speciilor ce vor fi ocrotite, dar și particularitățile ecosistemelor selectate pentru conservare, impunând determinarea efectivului viabil și a celui optim pentru menținerea unei populații și a suprafeței de teren necesară susținerii acestei populații.

Această teorie se bazează pe principiul dependenței vieții unui biosistem de schimburile de energie pe care acesta le întreține cu mediul său. Pentru furnizarea energiei necesare existenței unui biosistem este necesară exploatarea unui anumit fragment de mediu, denumit de M. Lamotte (1979) “spațiu ecologic”. Mărimea spațiului ecologic este caracteristică fiecărei populații și este dependentă de valoarea schimburilor energetice cu mediul (Bănăduc, 2007). Se impune și evaluarea efectivului minim al unei populații, necesară pentru supraviețuirea și perpetuarea acesteia în afara instaurării derivei genetice, pentru o durată de 1000 – 2000 de ani. De asemenea, poate fi evaluată, pe baza acestor parametri, întinderea unor categorii de suprafețe și anume:

aria de susținere a unui individ timp de un an;

aria minimă de supraviețuire a unei populații reprezentată printr-un efectiv minim viabil;

ariile minime și optime de ocrotire ale unor populații dintr-o specie dată.

Metoda AMOEBA permite realizarea unui program coerent de conservare prin integrarea programelor de cercetare, monitorizare și management într-un sistem unitar. În elaborarea modelului AMOEBA este necesară parcurgerea următoarelor etape:

identificarea parametrilor, a diversității specifice și a capacității de autoreglare a sistemului ecologic considerat, a bunurilor și serviciilor furnizate sistemului socio – economic;

stabilirea unui sistem de referință;

identificarea măsurilor necesare pentru creșterea efectivelor populațiilor țintă, identificarea posibilelor efecte și costurilor asociate.

Factorul esențial în realizarea acestui model este reprezentat de stabilirea unui sistem de referință, cel mai adesea pe baza modelelor teoretice existente. Dacă valorile parametrilor ce descriu starea sistemului studiat sunt direct proporționale cu cele ale sistemului de referință, atunci garanția de durabilitate este mai mare. Obiectivul principal în acest caz constă în stoparea degradării și evoluția către o stare de echilibru cu grad ridicat de homeostazie. Comparația cantitativă între sistemul de referință și sistemul ecologic constă în numărul redus de parametri de biotop și a speciilor țintă. În selectarea speciilor țintă se ține cont de următoarele aspecte:

existența datelor cu privire la anumite specii pe o perioadă de cel puțin 3 – 5 ani;

afectarea speciilor selectate de către activitatea antropică și emiterea unui răspuns la perturbările induse de activitatea antropică;

inventarierea facilă în teren;

indicarea stării sistemului ecologic;

cunoașterea speciilor țintă și existența unei valori estetice, culturale și efective.

Pentru populațiile țintă se va stabili efectivul de referință, efectivul optim pentru menținerea speciei. În cazul speciilor ale căror efective oscilează într-un domeniu larg, efectivul de referință poate fi estimat în mai multe moduri:

calcularea mediei valorilor efectivelor pentru mai mulți ani;

utilizarea unui domeniu de valori (minim – maxim) ca sistem de referință;

evidențierea efectivului existent la un anumit moment din ciclul de viață.

Analiza “golurilor” (Gap Analyses Program) reprezintă o metodă de identificare a componentelor reprezentate ale biodiversității într-o rețea de arii protejate existente, prin tehnici cartografice. Analiza golurilor ajută la identificarea ariilor în care conservarea biodiversității se poate realiza eficient, a zonelor care ar trebui incluse în rețeaua de arii protejate, precum și a unor zone ale căror management ar trebui modificat pentru conservarea eficientă a capitalului natural.

Obiectivele analizei GAP constau în:

identificarea speciilor și a categoriilor de sisteme ecologice care sunt neprotejate în ariile administrate pentru conservarea valorii lor naturale;

identificarea ariilor din fiecare regiune, care conțin cel mai mare număr de categorii de sisteme ecologice neprotejate sau slab protejate;

identificarea unor arii care ar trebui administrate pentru valoarea lor naturală, pentru asigurarea conservării sistemelor ecologice neprotejate, care nu se găsesc în zonele cu densitate mare a acestor categorii de elemente ale capitalului natural;

identificarea căilor de migrație între ariile protejate mari, ce pot fi menținute sau readuse la starea naturală, pentru a permite fluxul genic între ariile protejate.

Prin analiza GAP se realizează evaluări regionale ale gradului de conservare a categoriilor naturale de vegetație și a speciilor de vertebrate. Informațiile obținute stau la baza planificării activităților de management al terenurilor.

CAPITOLUL III. Conservarea biodiversității în arii de protecție

Ariile protejate prezintă un rol critic în menținerea vieții pe Pământ, reprezentând o metodă importantă de a conserva biodiversitatea și de a oferi modele de dezvoltare în armonie cu natura, în contextul dezvoltării economice accelerate din ultimele decenii. Conform Uniunii Mondiale pentru Conservarea Naturii (IUCN) aria protejată este definită ca “un spațiu geografic clar delimitat, recunoscut, desemnat și administrat în baza unor acte legale sau prin alte mijloace eficiente, cu scopul de a se realiza conservarea pe termen lung a naturii precum și a serviciilor de mediu și a valorilor culturale asociate”.

Legislația românească în vigoare definește ariile protejate ca fiind arii naturale protejate – zone terestre / acvatice și / sau subterane în care există specii de plante și animale sălbatice, elemente și formațiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, științifică sau culturală deosebită, care are un regim special de protecție și conservare stabilit conform prevederilor legale (Ordonanța de Urgență nr. 57/2007).

Ariile protejate au un rol esențial în conservarea capitalului natural și cultural, deoarece include cele mai reprezentative și semnificative zone în ceea ce privește biodiversitatea, cu valorile naturale și culturale asociate. Măsurile de management în astfel de arii sunt elaborate și implementate cu scopul de a reface și de a menține ecosistemele naturale și populațiile de specii sălbatice, conservându-se în același timp sau cautându-se soluții pentru utilizarea durabilă a resurselor naturale. Totodată, ariile protejate ar trebui să reprezinte și zone model pentru o conviețuire armonioasă a omului cu natura în ritmul accelerat de dezvoltare economică.

Un management eficient al ariilor protejate reprezintă o necesitate deoarece:

prezintă un mod eficient de conservare “in – situ”, fiind desemnate pe suprafețe relativ mari, în care pot fi incluse ecosisteme naturale și seminaturale reprezentative ce permit conservarea și monitorizarea acestora;

reprezintă zone model, datorate acțiunilor eficiente de conservare a ecosistemelor naturale și seminaturale, demonstrând faptul că menținerea într-o stare corespunzătoare a componentelor capitalului natural permite asigurarea resurselor și serviciilor care au stat la baza dezvoltării socio – economice durabile;

sunt considerate “laboratoare” în care acțiunile de protecție strictă sau management activ cu scop de conservare a biodiversității, care permit acumularea de cunostințe valoroase cu privire la procesele naturale și a identificării formulelor eficiente pentru a asigura tranziția de la o dezvoltare economică concentrată pe profit la un model de dezvoltare durabilă.

Ariile protejate pot fi considerate și săli de clasă în aer liber, unde populația poate fi educată cu privire la importanța naturii și necesitatea conservării și a dezvoltării durabile.

III.1. Arii de protecție existente

La nivel național și internațional sunt prezente mai multe categorii de arii protejate care urmăresc conservarea biodiversității, habitatele și peisajele naturale ce necesită luarea unor astfel de măsuri. Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii și Resurse Naturale (IUCN) a elaborat un nomenclator al ariilor naturale protejate, grupate în zece categorii astfel:

rezervații științifice sau rezervații naturale integrale reprezintă ecosisteme cu specii de plante și animale de mare importanță sau cu o mare diversitate biologică și geologică în care orice intervenție a speciei umane este interzisă, cu excepția cercetărilor științifice și a supravegherii. În cadrul acestor tipuri de arii are loc menținerea proceselor naturale în stare intactă și conservarea unui genofond cu o anumită specificitate regională. Aceste arii protejate aparțin statului și sunt supuse controlului și protecției acestuia.

parcuri naționale sunt teritorii de mari întinderi cu ecosisteme și peisaje reprezentative, de importanță națională și internațională din punct de vedere științific, educativ, recreativ și social. În parcuri, sistemele ecologice trebuie să rămână nealterate, acest lucru fiind posibil prin interzicerea activităților umane perturbatoare în aceste locuri. Pot fi admise doar activități privind turismul ecologic și cultural, terapiile naturiste, cercetarea științifică. Într-un parc natural pot fi diferențiate mai multe zone în care pot fi desfășurate diferite activități și anume: zonă strict protejată (zonă sălbatică) unde se interzice orice activitate a speciei umane, zonă științifică, zonă turistică și zonă administrativă.

monumentele naturii sau elemente naturale marcante reprezintă entități naturale de importanță națională ce cuprind specii de plante și animale rare și pe cale de dispariție, arbori seculari, formațiuni geologice, geomorfologice și paleontologice cu valoare estetică, științifică și cultural – educativă. Monumentele naturii ocupă suprafețe mici și foarte mici, având uneori chiar și câțiva metri pătrați.

rezervații de conservare a naturii (rezervații naturale dirijate) sunt suprafețe de uscat sau de apă în care sunt conservate sisteme ecologice cu valoare biogeografică deosebită. În funcție de valorile pe care le protejează rezervațiile naturale pot fi:

botanice care conservă specii de plante rare, vulnerabile sau pe cale de dispariție, dar și asociații vegetale interesante din punct de vedere fitosociologic;

faunistice ce adăpostesc specii de animale rare sau cu semnificație zoografică importantă;

paleontologice ce cuprind depozite de fosile vegetale și animale;

forestiere care includ păduri cu arbori multiseculari cu valoare semnificativă;

hidrologice reprezentate prin sectoare de litoral, mare, fluviu, lacuri cu un anumit specific (biologic, chimic, termic);

speologice cuprind peșteri și grote mari, cu fenomene carstice și formațiuni deosebite;

geologice și geomorfologice înglobând formațiuni geologice de mare valoare științifică, estetică sau forme de relief interesante;

mixte care conservă diverse tipuri de valori biologice și geohidrologice.

peisaje protejate (rezervații peisagistice terestre și marine) – reprezintă entități fără valoare științifică importantă, însă cu atractivitate prin valoarea lor peisagistică (estetică, decorativă). Sunt arii protejate destinate educației și culturii, dar și practicării turismului datorită prezentei diverselor frumuseți naturale.

rezervații pentru resurse naturale sunt arii protejate create cu scopul de a asigura generațiilor viitoare materiile prime, energia și hrana necesară.

zone biologice naturale (rezervații antropologice) sunt arii cu întindere semnificativă, care cuprind ecosisteme naturale și colectivități umane, unde specia umană își desfășoară activitatea în mod normal, fără perturbarea echilibrului ecologic. Aceastea au ca rol asigurarea supraviețuirii populațiilor umane și perpetuarea ecosistemelor naturale din regiune.

zone naturale amenajate cu scopuri de utilizare multiplă reprezintă regiuni destinate satisfacerii nevoilor economice și sociale ale națiunilor, exploatate pe principiile dezvoltării durabile.

rezervații ale biosferei constituie areale de mari întinderi, protejate pe plan internațional, cu scopul de a asigura perpetuarea vieții pe Pământ în condiții optime. Acestea sunt împărțite în mai multe zone distincte: zona strict protejată, zona tampon (zona cuprinsă între zona protejată și zona cu factori perturbatori), zona culturală, zona turistică, zona cu activități umane cotidiene. Ariile protejate cuprinse în această categorie au rolul de a asigura continuitatea ciclurilor biogeochimice din ecosferă, regenerarea resurselor naturale, perpetuarea viețuitoarelor și dezvoltarea nestânjenită a comunităților umane.

situri naturale ale patrimoniului mondial prezintă ecosisteme unice sau specifice cu elemente naturale excepționale. În această categorie sunt incluse o serie de obiective naturale, istorice, culturale din toata lumea.

III.2. Arii de protecție pe Glob

Ariile protejate au fost recunoscute pe întreg globul ca fiind cele mai eficiente mijloace pentru conservarea biodiversității, astfel că de-a lungul timpului au fost investite resurse importante pentru constituirea acestora în întreaga lume. În prezent, există 1388 de titluri pe glob care desemnează arii protejate, fiecare la rândul ei fiind reglementată de legi existente la nivel național. În întreaga lume există arii de protecție care sunt destinate aceluiași scop, însă care au denumiri diferite ca de exemplu: rezervație naturală strictă în Bhutan, rezervație pentru managementul naturii existentă în Bahamas, rezervație naturală în Ontario – Canada, rezervație naturală națională în Cehia, rezervație naturală în Indonezia, arie pentru conservarea naturii în Japonia și rezervație naturală strictă în Sri Lanka, toate acestea fiind integrate, conform clasificării IUCN, în categoria I reprezentând o Rezervație strict protejată.

Tot la nivel global poate fi evidențiate obiectivele de management și caracteristicile diferite ale aceleiași arii de protecție, un exemplu în acest caz fiind dat de denumirea de Parc Național, început a fi utilizat odata cu înființarea Parcului National Yellowstone în anul 1872. Dacă în unele părti ale lumii cum ar fi America, Africa, Asia, Australia parcurile naționale sunt reprezentate de teritorii naturale, în Europa aceste arii de protecție evidențiază intervenția specie umane, un exemplu fiind dat de cele 11 parcuri naționale din Anglia, diverse parcuri naționale din Germania și parcul național Cevennes din Franța. Îndepartarea acestor diferente poate fi realizata prin utilizarea sistemului de clasificare IUCN, bazat pe principalul obiectiv de management al ariei protejate. Colectarea informațiilor cu privire la ariile de protecție din întreaga lume a fost inițiată de IUCN ca un răspuns la două rezoluții ale Națiunilor Unite ce recunosc importanța ariilor protejate și care la rândul lor au condus la realizarea primei liste a ariilor protejate (World List of National Parks and Equivalents Reserve) în anul 1961/1962.

Baza de date a ariilor de protecție realizată de Wold Conservation Monitoring Centre cuprinde 30.350 de înregistrări de arii protejate cu recunoaștere din parte IUCN, 13.915 înregistrați ale ariilor protejate ce nu sunt recunoscute de IUCN și alte 16.288 de arii protejate care au un statut incert. Ariile protejate recunoscute de IUCN se întind pe o suprafață de 13.232.275 km2 reprezentând aproximativ 8.8% din suprafața terestră a globului. Acest procent este unul relativ deoarece în ariile protejate mai sunt incluse și ariile de protecție marime sau cele care au în componență teritorii marine.

Distribuția ariilor protejate în funcție de obiectivele de management, bazată pe categoriile IUCN poate fi observată în tabelul 2.

După cum se poate observa din tabel există o reprezentare bine realizată a serviciilor oferite de ariile de protecție, cu excepția celor din categoria III (monumente ale naturii) mai puțin aplicată, ceea ce conduce la o mai bună reflectare asupra rolului limitat atribuit conservării trăsăturilor naturale specifice. Ariile protejate cuprinse în categoria IV sunt cele mai intens utilizate, reprezentând o treime din totalul ariilor protejate, indicând rolul important al managementului activ și a intervențiilor în menținerea biodiversității, cu toate că acestea sunt reprezentate de suprafațe mici ca întindere.

Tabel 2. Distribuția ariilor protejate pe glob bazată pe clasificarea IUCN (http://www.pronatura)

Ariile protejate cuprinse în categoria V sunt printre cele cu frecvență ridicată, dar care în ciuda rolului important pe care il au aceste peisaje protejate în conservarea biodiversității, cu preponderență în Europa și în America de Nord, se întind pe suprafețe relativ mici. Cele mai mari ca suprafață sunt ariile de protecție din categoria II (parc național) și VI (arie protejată cu resurse gestionate), reflectând rolul acestora în protecția ecosistemelor naturale. Acestea totalizează aproximativ 57% din totalitatea ariilor de protecție de pe Glob și se datorează de cele mai multe ori suprafețelor destul de mari, deoarece ariile protejate din aceste categorii sunt puține la număr. Ariile naturale sălbatice, incluse în categoria I, sunt mai puțin numeroase, însă se întind pe suprafețe foarte mari, contribuind semnificativ la suprafața totală a rețelei globale a ariilor protejate.

Tabelul 3 prezintă distribuția ariilor protejate în funcție de marile zone geografice și anume:

Tabel 3. Distributia ariilor protejate pe zone geografice ((http://www.pronatura)

Ariile protejate existente pe glob care ocupă suprafețe relativ mari continuă să se măreasca, excepție făcând regiunile din Africa, America de Nord unde sunt indicii de scădere a ratei de creștere a suprafețelor ariilor protejate. Monitorizarea creșterii rețelei globale a ariilor protejate, distribuția lor și obiectivele de management sunt extrem de importante, pe lângă cunoașterea stării reale în care se găsește o anumită arie protejată.

Obiectivele de management urmărite în ariile protejate depind de categoria în care a fost inclusă zona, conform clasificării IUCN dupa cum se poate observa in tabelul 4.

Tabel 4. Obiectivele de management ale ariilor protejate (www.graduo.ro/Clasificarea _ ariilor_protejate)

III.3. Arii de protecție în țara noastră

La începutul anului 2007, țara noastră avea inclusă circa 8% din suprafața tării în arii protejate, repartizate în 13 parcuri naționale, 14 parcuri naturale și peste 900 de alte rezervații de interes național, înregistrând la sfârșitul aceluiași an o creștere semnificativă a suprafețelor ariilor protejate, respectiv peste 17% ca urmare a înregistrării și ariilor de interes comunitar, prin implementarea directivelor europene Directiva 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice și Directiva 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de plante și animale sălbatice. În anul 2009, rețeaua națională de arii protejate acoperă 45.991 km2, adica 19.20% din suprafața țării repartizate astfel:

categoria I IUCN – 53 de rezervații științifice;

categoria II – 13 parcuri naționale;

categoria III – 227 monumente ale naturii;

categoria IV – 634 rezervații naturale;

categoria V – 14 parcuri naturale;

273 – situri de importanță comunitară;

109 – arii de protecție specială avifaunistică.

Principalele grupe și categorii de arii naturale protejate care se regăsesc în legislația României sunt:

arii naturale protejate de interes național – rezervații științifice, parcuri naționale, monumente ale naturii, rezervații naturale, parcuri naturale;

arii naturale protejate de interes internațional – situri naturale ale patrimoniului natural universal, geoparcuri, zone umede de importanță internașională (tip Ramsar), rezervații ale biosferei;

arii naturale protejate de interes comunitar (situri Natura 2000) – situri de importanță comunitară (SCI), arii speciale de conservare (SAC), arii de protecție specială avifaunistică (SPA);

arii naturale protejate de interes județean sau local – înființate pe baza hotărârilor consiliilor județene sau consiilor locale.

Arii naturale protejate de interes national

Acestea sunt reglementate la nivel național de legea 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național completată de hotărâri privind deliminarea rezervațiilor biosferei, parcurilor naționale și a parcurilor naturale, zonarea interioară a parcurilor naționale și a celor naturale, instituirea de noi arii naturale protejate, completate și de Ordonanța nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice.

Rezervațiile științifice au rol în ocrotirea suprafețelor de teren destinate cercetărilor științifice de specialitate sau conservării fondului genetic autohton. Managementul acestora asigură un regim strict de protecție cu interzicerea activităților umane, excepție făcând activitățile de cercetare, educație și ecoturism. Rezervațiile științifice se află de obicei sub tutela Comisiei Monumentelor Naturii din Academia Romană. În România există 53 de rezervații științifice cu o suprafață totală de aproximativ 100.000 ha, ca de exemplu Rezervația Științifică Gemenele – Muntii Retezat, Peștera Closani, Perimetrul experimental Săbed.

Parcurile naționale reprezintă acele arii de protecție relativ întinse, unde sistemele ecologice nu sunt modificate de exploatarea și așezările omenești, iar flora, fauna, relieful și habitatele prezintă un interes major din punct de vedere științific, educative și recreativ. Autoritatea competentă (administrația parcului național) are obligația de a lua măsuri de prevenire și eliminare a oricărei exploatări sau așezăminte omenești pentru întregul teritoriu. De asemenea este obligatorie și administrația proprie pentru toate parcurile naționale și naturale și trebuie să prezinte în mod obligatoriu o zonare interioară din punct de vedere al necesității de conservare a diversității biologice delimitându-se zone de conservare specială care cuprind cele mai valoroase elemente ale patrimoniului natural din interiorul parcurilor naționale și a celor naturale.

Pe teritoriul țării noastre există 13 parcuri naționale ca de exemplu: Retezat (cu o suprafață de 38.047 ha în prezent), Domogled – Valea Cernei (60.100 ha), Cheile Nerei – Beușnița (37.100 ha), Munții Măcinului (11.321 ha), Rodna (46400 ha), Cheile – Bicazului – Hășmaș (6575 ha), Ceahlău (8396 ha), Călimani (24.041 ha), Cozia (17.100 ha), Piatra Craiului (14.800 ha), Semenic – Cheile Carașului (36665 ha), Buila – Vânturărița (4186 ha) și Defileul Jiului (11.127 ha), după cum pot fi observate și în figura 8.

Fig. 8. Parcurile naționale și naturale administrate de Romsilva (http://www.punepretpenatura.ro/arii-protejate.html)

Monumente ale naturii reprezintă creații de mici dimensiuni, individualizate ale naturii a căror conservare este de interes public. În această categorie sunt incluse elemente geologice și geomorfologice cu manifestare limitată, precum peșteri, martori de eroziune, chei, depozite fosilifere. Exemplele în acest caz sunt reprezentate de Sfinxul, Creasta Cocoșului, Râpa Roșie, 12 Apostoli, Detunata Goală, Peștera cu Corali (figura 9).

b)

c)

Fig. 9. Monumente ale naturii în Romania a) Peștera cu corali; b) Sfinxul; c) Laleaua pestriță (Voivodeni)

Rezervațiile naturale reprezintă spații în care natura este protejată integral sau parțial, de specialitate (rezervații botanice, forestiere, faunistice, geologice, paleontologice, speologice, marine) sau pot fi mixte. Până în acest moment, în țara noastră există peste 1000 de rezervații naturale, însă numărul acestora este în creștere. Exemple în acest caz pot fi: rezervațiile naturale din județul Dolj (Poiana Bujorului din pădurea Plenița, Valea Rea – Radovan, Dunele Dăbuleni, Pajiștea Halofilă Gighera, Locul fosilifer Bucovăț, Complexul lacustru Preajba – Făcăi, Balta Cilieni – Băilești, Lacul Caraula, Lacul Adunații (Bratovoiești)).

Parcurile naturale sunt reprezentate de peisaje antropizate, cu valori estetice și științifice deosebite, fiind parțial locuite și exploatate economic rațional, dar protejate împotriva urbanizării și industrializării. Acestea sunt de mare ajutor pentru fauna și flora amenințată de dispariție, unele specii fiind strict protejate. România are constituite în prezent un număr de 15 parcuri naturale și anume: Porțile de Fier (115.655 ha), Bugegi (32.663 ha), Grădiștea Munticelului – Cioclovina (10.000 ha), Munții Apuseni (75.784 ha), Balta Mică a Brăilei (17.529 ha), Lunca Mureșului (17.166 ha), Lunca Joasă a Prutului Inferior (8.247 ha), Comana (jud. Giurgiu – 24.963 ha), Munții Maramureșului (148.850 ha), Putna – Vrancea (38.204 ha), Vânători – Neamț (30.800 ha), Defileul Mureșului Superior (9.156 ha), Cefa (5003 ha), observate și în figura 8.

Arii naturale protejate de interes internațional sunt reprezentate de:

Situri ale patrimoniului universal ce cuprind obiective naturale și culturale de interes internațional, aflate sub patronajul UNESCO, mare parte dintre acestea fiind în zilele noastre în pericol. Pentru a fi considerate obiective ale patrimoniului universal, siturile trebuie să îndeplinească cel puțin unul din următoarele criteria de selecție:

lucrare remarcabilă a geniului creativ uman;

schimb important de valori umane de-a lungul unei perioade de timp sau în cadrul unei arii cultural a lumii;

mărturie unică sau excepțională a unei tradiții culturale sau a unei civilizații prezente sau dispărute;

exemplu remarcabil a unui tip de construcție, ansamblu sau peisaj arhitectural sau tehnologic care ilustrează un stadiu semnificativ în istoria omenirii;

exemplu remarcabil a unei așezări umane tradiționale, de folosirea pământului sau a apei, care este reprezentativ pentru o cultură sau pentru interacțiunea umană cu mediu;

sit asociat cu evenimente sau tradiții actuale, cu idei, credințe, lucrări artistice și literare de o importanță universală remarcabilă;

sit ce conține fenomene naturale superlative sau zone de o frumusețe naturală excepțională și importanță estetică;

exemple remarcabile reprezentând stadii importante ale istoriei Pământului inclusiv mărturii ale vieții;

exemple remarcabile ce reprezintă procese biologice și ecologice în desfășurare din evoluția ecosistemelor de apă dulce, a ecosistemelor marine și costiere și a comunităților de plante și animale

sit ce conține cele mai importante și semnificative habitate naturale pentru conservare in situ ale diversității biologice, inclusiv acelea ce conțin specii amenințate de o valoare universală remarcabilă din punct de vedere al științei sau conservării (http://graduo.ro/cursuri/geografie/conservarea-biodiversitatii)

În România sunt recunoscute 6 situri ale patrimoniului cultural universal: situri săsești cu biserici fortificate din Transilvania, Centrul istoric Sighișoara, Ansamblul bisericilor de lemn din Maramureș (figura 10a), Fortărețe dacice din Muntii Orăștiei, Mănăstirea Horezu, biserici din Moldova și un sit al patrimoniului natural universal: Delta Dunării, înscrisă cu aproximativ 75% din suprafață (360.000 ha).

(a) (b)

Fig. 10 (a). Ansamblul bisericilor de lemn din Maramureș; (b) Fortărețe dacice din Munții Orăștiei (http://www.travelworld.ro)

Geoparcuri reprezintă teritorii care cuprind elemente de interes geologic deosebit, alături de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric și cultural. Cu alte cuvinte, geoparcurile sunt zone cu așezări umane gestionate astfel încât să constituie modele de dezvoltare a comunităților în armonie cu mediul natural, cu administrare proprie, în parteneriate locale și naționale. Țara noastră dispune de Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului și Geoparcul Platoul Mehedinți.

(a) (b)

Fig. 11. (a) Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului; (b) Geoparcul Platoul Mehedinți (https://ro.wikipedia.org)

Zone umede de importanță internațională (situri de tip Ramar) cu rol în conservarea și folosirea judicioasă a zonelor umede prin acțiuni naționale, regionale și cooperare internațională ca o contribuție pentru atingerea unei dezvoltări durabile în lumea întreagă. Țara noastră deține în prezent 19 situri de tip Ramsar și anume: Delta Dunării (647.000 ha), Insula mică a Brăilei (17.586 ha), Complexul piscicol Dumbrăvița, Lacul Techirghiol, Lunca Joasă a Mureșului, Parcul Național Porțile de Fier, Tinovul Poiana Stampei (jud. Suceava), Bistreț (jud. Dolj), Iezerul Călărași (jud. Călărași), Confluența Olt-Dunăre, Suhaia (Teleorman), Blahnița, Brațul Borcea, Calafat-Ciuperceni-Dunăre, Canararele de la Hârșova, Ostroavele Dunării-Bugeac-Iortmac, Confluența Jiu-Dunăre, Dunărea Veche-Brațul Măcin ((http://graduo.ro/cursuri/geografie/conservarea-biodiversitatii).

Rezervatiile Biosferei reprezintă arii protejate, internațional recunoscute, cu rol în promovarea soluțiilor de îmbinare a conservării biodiversității cu folosirea durabilă a resurselor. Orice rezervație a biosferei trebuie să îndeplinească trei funcții complementare și susținute reciproc și anume: funcția de conservare a biodiversității (cu rol în conservarea peisajelor, ecosistemelor, speciilor și varietății genetice), funcția de dezvoltare (menținerea activității umane în cadrul dezvoltării durabile), funcția logistică (cu rol suport în cercetare, monitorizare, educație).

România are recunoscute 3 rezervații ale biosferei: Delta Dunării (580000 ha), Retezat (38047 ha), Pietrosul Rodnei (44000 ha).

Arii naturale protejate de interes comunitar (Rețeaua ecologică europeană Natura 2000) sunt reprezentate de:

situri de importanță comunitară (SCI) au rolul de a menține sau restaura o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale sau a speciilor de interes comunitar, având o contribuție la coerența rețelei Natura 2000 și la menținerea diversității biologice în anumite regiuni biogeografice;

arii de protecție specială avifaunistică (SPA) reprezintă arii naturale protejate de interes comunitar cu scopul de a conserva, menține și de a readuce într-o stare de conservare favorabilă speciile de păsări și habitatele specifice desemnate pentru protecția speciilor de păsări sălbatice migratoare prevăzute de Directiva Păsări (figura 12);

Arii speciale de conservare sunt arii special desemnate pentru a conserva tipurile de habitate naturale și a speciilor prevăzute de Directiva Habitate. Au rol în conservarea, menținerea și readucerea, la nevoie, într-o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale și a populațiilor speciilor pentru care este desemnat situl.

Fig. 12. Distribuția ariilor de protecție specială avifaunistică (www.anpm.ro)

Rețeaua Natura 2000 este alcatuită, prin urmare, din situri naturale desemnate de fiecare stat membru în conformitate cu directivele menționate anterior.

La nivelul țării noastre se poate vorbi, în prezent, de arii naturale protejate pentru un număr de 148 de arii de protecție avifaunistică și 383 de situri de importanță comunitară.

Din rețeaua națională de arii naturale protejate, după cum se poate observa din figura 13, Delta Dunării prezintă un triplu statut, atât ca suprafață, cât și ca nivel al diversității biologice:

Rezervația Biosferei Delta Dunării;

Sit Ramsar;

Sit al Patrimoniului Mondial Natural și Cultural.

Fig. 13. Situația ariilor protejate în România

CAPITOLUL IV. Conservarea biodiversitătii în arii de protecție avifaunistice Lunca Siretului Mijlociu

Natura 2000 reprezintă o rețea europeană de zone naturale protejate, înființată din necesitatea de a proteja natura și de a menține pe termen lung resursele naturale necesare dezvoltării socio-economice. Rețeaua Natura 2000 are rolul de a stopa declinul biodiversității, prin conservarea pe termen lung a celor mai valoroase și pe cale de dispariție specii de plante și animale, dar și habitate de interes european, având ca obiectiv principal identificarea, menținerea și readucerea la starea inițială a arealelor pentru protejarea speciilor de floră și faună sălbatică și modalitățile de legătura dintre acestea. Scopul acestor rețele este de a găsi soluții pentru a permite desfășurarea simultană a activităților economice și a celor de protecție a biodiversității.

Pentru a fi declarate situri protejate Natura 2000 acestea trebuie să îndeplinească condițiile impuse de două directive ale Uniunii Europene, care reglementează modalitatea de selectare, desemnare și protecție a ariilor protejate și anume: Directiva Păsări în baza căreia au fost declarate Ariile de protecție specială avifaunistică și Directiva Habitate care a pus bazele Ariilor speciale de conservare. Delimitarea siturilor a fost realizată pe baza identificării științifice a habitatelor și a speciilor aflate pe teritoriul lor. Aceste directive menționează faptul că pe suprafața siturilor Natura 2000 este necesară:

evitarea activităților care pot afecta semnificativ habitatele și speciile pentru care au fost desemnate;

luarea de măsuri pentru menținerea sau aducerea speciilor și a habitatelor într-o stare favorabilă de conservare.

Cele două directive ale Uniunii Europene au fost transpuse în legislația românească prin OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată cu modificări și completări de Legea nr. 49/2011.

În cele mai multe dintre situații, speciile și habitatele protejate în siturile Natura 2000 au apărut ca urmare a activităților umane de exploatare durabilă a resurselor naturale. Managementul unei zone declarată protejată trebuie să ia în considerare obiectivul de conservare a biodiversității din zona respectivă și de asemenea să includă doar acele activități economice care contribuie la menținerea și protejarea naturii și a mediului înconjurător. Aceste activități trebuie să ia în considerare câteva cerințe minime de management pentru speciile protejate ca de exemplu:

respectarea perioadelor de reproducere, cuibărit, popas și iernat;

construcții de materiale tradiționale, în acord cu arhitectura zonei;

activități de promovare și dezvoltare a turismului durabil, cu accent pe ecoturism.

IV.1. Descrierea ariei de protecție avifaunistică

Aria de protecție specială avifaunistică, codificată ROSPA0072 Lunca Siretului Mijlociu este inclusă în rețeaua ecologică Natura 2000. Situl Natura 2000 Lunca Siretului Mijlociu este localizat în partea de nord – est a țării, în regiunea de dezvoltare I Nord – Est. Situl are o suprafață de 10.455 ha și se întinde pe suprafața județelor Iași – partea de nord a sitului, Neamț – partea centrală a sitului și Bacău – partea de sud a sitului, după cum se poate observa și din figura 14.

Fig.14. Localizarea sitului Natura 2000 ROSPA0072 Lunca Siretului Mijlociu (http://apmnt.anpm.ro)

Din suprafața de 10.455 ha, o pondere semnificativă (52%) este inclusă în județul Neamț, urmată de cea corespunzătoare județului Iași (31%). Pe teritoriul județului Bacău se desfășoară 17% din suprafața totală a sitului. Lungimea totală a ariei de protecție avifaunistică Lunca Siretului Mijlociu este de aproximativ 60 km pe direcțiile generale NV – SE, SE – NV, urmând sinuozitățile râului Siret și se desfășoară între altitudinea minimă de 159 m și cea maximă de 362 m, având altitudinea medie de 191 metri.

În ceea ce privește relieful, aria de protecție avifaunistică Lunca Siretului Mijlociu se află situată în bazinul Siretului, ce delimitează partea nord – vestică a Podișului Bârladului sau partea vestică a Podișului Central Moldovenesc, de Subcarpații Moldovei. Subunitățile relevante în aria de protecție avifaunistică studiată sunt caracterizată de:

în partea nordica, pe malul stâng se află Colinele Ruginoasa – Strunga care se continuă cu Colinele Bîrei, Dealul Bourului și Colinele Bălăușești, cu altitudini ce nu depăsesc 550 m;

în partea centrală se află Culoarul Siretului;

pe malul drept al râului Siret se află Podișul Mirceștiului, Culoarul Moldovei, Dealurile Chicerii și Dealurile Bahnei.

Zona sitului Natura 2000 ROSPA0072 este amplasată, din punct de vedere geomorfologic, în subunitatea numită Lunca Siretului, componentă a unității morfologice Platforma Moldovenească. Geologia subsolului zonei este alcătuită din depozite fluviale de nisipuri și pietrișuri ale Pleistocenului Superior și Holocenului. Stratele geologice au fost formate de râul Siret prin procesele de eroziune și de depunere.

Solurile din zona ariei de protecție specială avifaunistică Lunca Siretului Mijlociu sunt în mare parte de tip aluvisoluri, formate de acțiunea cursurilor de apă care depozitează în mod constant material aluvional. O altă categorie de soluri a acestei arii de protecție sunt de tip cernoziomuri, ca urmare a procesului de pedogeneză. Diversitatea mare a tipurilor de sol favorizează existența unui număr mare de specii vegetale, acestea fiind principala sursă de hrană pentru numeroase specii de păsări. Textura solului permite săparea de galerii în malurile râurilor, galerii în care specii de păsări precum Merops apiaster, Apus apus și Alcedo atthis își construiesc cuiburile.

Rețeaua hidrografică în aria avifaunistică Lunca Siretului Mijlociu este reprezentată de cursul râului Siret, care traversează de la nord la sud situl și de încă 16 afluenți care se varsă pe suprafața sau în vecinătatea ariei naturale protejate, aceștia fiind: râul Rapas, Valea Neagră, Recea, Pârâul Pietros, Valea Parului, etc. Din suprafața totală a sitului de protecție Lunca Siretului Mijlociu aproximativ 29,7% a fost afectat de fenomenul de meandrare în decursul ultimului secol. Acest fenomen este foarte frecvent deoarece râul Siret este unul dintre cele mai mari râuri ale României, cu un debit de aproximativ 220 m3/s și un bazin de recepție ce înglobează aproximativ 17% din resursele de apă ale țării, coroborat cu condițiile geologice și cu relieful.

Din punct de vedere climatic, zona ariei de protecție se caracterizează printr-un climat temperat continental, cu influențe est – continentale, la care se adaugă masele de aer rece provenite din nord. Temperatura medie anuală este de 10.5°C, în timp ce mediile sezoniere se încadrează în anotimpul cald în valori de aproximativ 20°C, iar pentru cel rece de -2°C. Cantitatea medie anuală de precipitații este de aproximativ 516.5 mm, cantitatea cea mai mare înregistrându-se la nivelul lunii iunie, iar cea mai mică în decursul unui an fiind în luna februarie.

Lunca Siretului Mijlociu prezintă un peisaj diversificat, cu zone împădurite dispuse de o parte și de alta a râului Siret, îmbinate cu zone de luncă și perimetre agricole și pășune. Tipurile de peisaj au fost stabilite pe baza următoarelor cerințe:

tipul de climat al zonei;

topografia terenului;

materialul parental al rocii;

modul de utilizare al terenului.

Îmbinarea ecosistemelor naturale și seminaturale existente în situl de protecție împreună cu diversitatea zonei au condus la o valoare ridicată a peisajului și impune totodata luarea unor măsuri de protecție a peisajului, dar și identificarea unor soluții durabile de valorificare turistică (http://apmnt.anpm.ro).

IV.2. Specii de avifaună în baza cărora a fost declarată arie naturală protejată

Situl Lunca siretului Mijlociu a fost declarat arie de protecție avifaunistică prin HG. nr. 1284/2007 privind declararea ariilor de protecție specială avifaunistică ca parte integrantă a rețelei ecologice Natura 2000 în România, modificată și completată prin HG nr. 971/2011. La nivelul anului 2011 au fost realizate o serie de modificări legislative ale ariilor de protecție de interes comunitar și a celor de protecție specială avifaunistică, ce au constat în completarea speciilor de păsări prin adăugarea unui număr de patru specii la cele 22 incluse în Formularul Standard în anul 2007, dar și cu alte 20 de specii de păsări cu migrație regulată nemenționate în Anexa I a Directivei Consiliului 2009/147/EC (http://apmnt.anpm.ro/anpm_resources/migrated_content/uploads/114428_Plan%20de%20management_ROSPA0072%20Lunca%20Siretului%20Mijlociu_Rev01.pdf).

În prezent situl de protecție avifaunistică Lunca Siretului Mijlociu include 26 de specii de păsări care se regăsesc în Anexa 1 a Directivei Păsări și 20 de specii de păsări cu migrație regulată ce nu sunt menționate în Anexa 1 a aceleiași directive. Aria de protecție reprezintă principala sursa de hrănire și odihnă pentru speciile de păsări acvatice cuprinse în extremitatea estică a lanțului carpatic și care se concentrează pe Valea și Lunca Siretului în drumul lor spre bălțile Dunării, în perioada de toamnă sau spre teritoriile de cuibărit din nord în perioada de primavară. Habitatele din această zona sunt de tipul pădurilor de foioase (aproximativ 34%), teren arabil (27%), pășuni (18%), râuri, lacuri (14%), mlaștini, turbării (5%), pajiști naturale, stepe (2%). Printre factorii care influențează negativ aria de protecție putem enumera braconajul piscicol, poluarea apei, exploatările de nisip și pietriș, vandalismul.

Cele 26 de specii de păsări incluse in Anexa 1 a Directivei Păsări sunt:

Pescaruș albastru (Alcedo atthis) este o pasăre sedentară, care își începe clocitul în luna aprilie, iar incubația durează 19-21 de zile și creșterea puilor 23 – 27 de zile. Uneori pot avea două generații de pui într-un sezon reproductiv. Acest tip de pasăre se hrănește cu larve și insecte acvatice, cu puiet de pește și cu pești de dimensiuni mici. Scăderea efectivului populațiilor se datorează unor factori limitativi ca regularizarea cursurilor de apă, taluzarea malurilor și pătrunderii excesive a omului în toate habitatele propice reproducerii și supraviețuirii acestei specii, poluării apelor. În aria de protecție avifaunistică Lunca Siretului Mijlociu se regăsesc aproximativ 40 – 50 de perechi de pescaruși albaștri.

Fig. 15. Pescaruș albastru

Fâsa de camp (Anthus campestris) (figura 16) reprezintă o specie clocitoare în zonele cu puțină vegetație, insectivoră, care migrează în perioada aprilie – septembrie. Aceasta își construiește cuibul în zone nisipoase sau pietroase caracterizate de tufișuri joase, săpând scorburi în sol. În aria de protecție Lunca Siretului Mijlociu sunt înregistrate aproximativ 30 – 40 de perechi de specii ale acestei păsări.

Fig. 16. Fâsa de camp

Buhaii de baltă (Botaurus stellaris) sunt păsări migratoare, care preferă stufărișurile dese din zonele umede cu apă mică, puțin adancă. Sunt specii care au o viață ascunsă, camuflate în desișurile de stuf. În situl Lunca Siretului Mijlociu populația cuibătoare a buhaiului de baltă se estimează la 2 – 3 perechi.

Caprimulg (Caprimulgus europaeus) este o specie care migrează către zonele tropicale, care sosește în luna aprilie și pleacă în lunile septembrie – octombrie. Își face cuiburi pe sol, în imediata apropiere a trunchiurilor de copaci căzuți, preferând astfel pădurile rare cu poieni și arbori seculari și perdele de protecție. În aria de protecție Lunca Siretului Mijlociu populația de caprimulg este de aproximativ 3- 6 perechi.

Chirighița cu obraz alb (Chlidonias hybridus) (figura 17) reprezintă o specie migratoare, de origine mediteraneană care trăiește în România în perioada aprilie – septembrie, unde se reproduce. Își construiește cuib pe suprafața apelor puțin adânci, fixându-l cu plante acvatice sau stuf. Această specie avifaunistică este afectată de modernizarea cursurilor de apă sau de desecări ale zonelor umede. Totuși în situl ROSPA0072 această specie este reprezentată de un efectiv de 34 – 40 de perechi.

Barza albă (Ciconia ciconia) (figura 18) este o specie antropifilă care preferă satele și periferiile unor orașe cu altitudini cuprinse între 700 – 800 m. Cuiburile sunt contruite pe stâlpi ai rețelelor de electricitate, hornuri, grajduri, în zone ca pajiști umede, mlaștini pentru a se putea hrăni. Factorii negativi care afectează populațiile acestor specii constau în drenarea zonelor umede, intensificarea agriculturii, uniformizarea peisajului și scăderea biodiversitatii, electrocutarea păsărilor tinere. Efectivul de populație înregistrat în aria de protecție avifaunistică Lunca Siretului Mijlociu este de 30 – 40 de indivizi în cazul populației cuibătoare, iar pentru cele de pasaj de aproximativ 1800 de indivizi.

Fig. 17. Chirighița cu obraz alb Fig.18. Barza albă

Barza neagră (Ciconia nigra) se află pe teritoriul țării noastre în perioada aprilie – octombrie și își formează cuiburi în păduri întinse neafectate de prezența umană, la bifurcația ramurilor unui arbore voluminos, la o înălțime de 12 – 25m. Aria de protecție Lunca Siretului Mijlociu adăpostește aproximativ 30 – 40 indivizi.

Cârstei de camp (Crex crex) (figura 19) reprezintă o pasăre care preferă pajiștile cu vegetație înaltă, caracterizate de un minim de umiditate, culturi de trifoi, lucernă și care se află pe teritoriul României din luna aprilie până în septembrie. Se estimează un efectiv de 35 – 45 de perechi ale acestei specii în situl Lunca Siretului Mijlociu.

Fig.19. Cârsteiul de camp

Ciocănitoare cu spate alb (Dendrocopos leucotos) este o specie sedentară, care preferă în general pădurile de fag și conifere. Creșterea populațiilor de ciocănitori cu spate alb este influențată negativ de utilizarea substanțelor chimice în agricultură și silvicultură, și eliminarea arborilor bătrâni. În aria de protecție avifaunistică Lunca Siretului Mijlociu populația acestei specii este formată din 10 – 18 perechi.

Ciocănitoare pestriță de grădină (Dendrocopos syriacus) reprezintă o pasăre sedentară, ce se găsește cu preponderență în livezi, grădini, parcuri, păduri de foioase, fiind o specie antropofilă. Hrana acesteia este formată în special din ouă, larve și insecte adulte.

În Lunca Siretului Mijlociu această specie se găsește într-un efectiv de 30 – 45 de perechi.

Șoim călător (Falco peregrinus) este o pasăre sedentară, însă în același timp reprezintă o specie de pasaj și oaspete de iarnă, care își construiește cuib în arbori sau pe stâncării. Hrana este constituită din păsări de dimensiuni medii pe care le prinde din zbor. Declinul populațiilor speciilor de șoim călător se datorează în principal ingerării de substanțe organo – clorurate de la păsările care intrau în contact cu acestea și care constituiau mai apoi sursa de hrană. Situl ROSPA0072 Lunca Siretului Mijlociu cuprinde 5 -12 indivizi ale speciei de șoim călător.

Vânturel de seară (Falco vespertinus) (figura 20) sunt colonii legate de coloniile de ciori, care se găsesc în lizierele pădurilor, perdele forestiere, păduri de luncă, plantații de salcâm, pâlcuri de copaci și care se găsesc pe teritoriul țării noastre în perioada aprilie – septembrie. Factorii negativi care influentează scăderea numărului de specii sunt reprezentați de defrișările masive, monoculturile și utilizarea pesticilor, distrugerea coloniilor de ciori. Situl Lunca Siretului Mijlociu are în componență 3 – 5 perechi de vânturei de seară.

Fig. 20. Vânturel de seară

Muscar gulerat (Ficedula albicollis) este o pasăre migratoare, ce se găsește în țara noastră numai pe perioada verii și care își fac cuib în pădurile masive de foioase, scorburi, în apropierea luciurilor de ape. În situl avifaunistic Lunca Siretului Mijlociu există 7 – 10 perechi de muscar gulerat, care se hrănesc cu ouă, larve, insecte adulte.

Muscar mic (Ficedula parva) este o specie migratoare, care preferă pădurile de foioase care ajung până la altitudini de 900 m, făcându-și cuib în scorburile arborilor, la locul de bifurcație al ramurilor groase. Situl ROSPA0072 Lunca Siretului Mijlociu adăpostește 12 – 20 perechi de specii de muscar mic.

Cufundar polar (Gavia arctica) (figura 21) este considerată o pasăre de pasaj, dar și un oaspete de iarnă în țara noastră. Hrana acestuia constă în pește viu prins deoarece înoată excelent în apă, moluște, crustacee, insecte acvatice, lipitori, fragmente vegetale. Aria protejata avifaunistica adaposteste un numar de 30 – 40 de indivizi.

Fig. 21. Cufundar polar

Cufundar gușa-roșie (Gavia stellata) este o pasăre rară, de pasaj și oaspete de iarnă care preferă apele curgătoare și stătătoare mari și se hrănește cu pește, moluște, crustacei, insecte de apă. În țara noastră, mai exact în aria de protecție avifaunistică ROSPA0072 există 20 – 30 indivizi.

Sfrâncioc roșiatic (Lanius collurio), specie migratoare care se găsește frecvent în păduri, hătișuri, de-a lungul văilor cu vegetație arborescentă și arbustivă dezvoltată. Se hrănește cu insecte adulte, larve, însă poate vâna șoareci, alte tipuri de păsări de dimensiuni mici, șopârle. Aria de protecție avifaunistică Lunca Siretului Mijlociu adăpostește 35 – 40 perechi de astfel de păsări.

Sfrâncioc cu frunte neagră (Lanius minor) cu un efectiv de 30 – 40 perechi în țara noastră, se găsește în pădurile cu subarboret, crânguri, parcuri mari, grădini, livezi bătrâne, vii, locuri cu arbori izolați, tufe de măceș, porumbar, păducel și se hrănește cu insecte din diverse grupe, gasteropode mici, șoareci, păsări de dimensiuni mici. Factorii negativi care amenință specia sunt reprezentați de defrișările arbuștilor din zona de câmpie și de utilizarea insecticidelor.

Ciocarlia de pădure (Lullula arborea) specie migratoare, cu un efectiv de 15 – 20 perechi în aria de protecție avifaunistică discutată preferă locurile deschise, poieni largi cu arbori înalți, iar de pe crengile uscate de la înălțime își delimitează teritoriul prin cântec.

Ferestraș mic (Mergus albellus) (figura 22) se găsește în țara noastră în lunile octombrie – martie, preferând zonele umede, întinderile de apă cu stufăriș și cu salcii bătrâne și scorburoase. Aria de protecție avifaunistică Lunca Siretului Mijlociu adăpostește 120 – 150 de indivizi din această specie.

Fig. 22. Ferestraș mic

Stârc de noapte (Nycticorax nycticorax) se întâlnește în țara noastră, în perioada martie – aprilie, septembrie – octombrie, într-un număr de 42 – 50 perechi și preferă bazinele acvatice cu multă vegetație, hrânindu-se cu nevertebrate acvatice și pești de dimensiuni mici.

Viespar (Pernis apivorus) are răspândire discontinuă în țara noastră, cel mai frecvent găsindu-se în zona colinară, însă se pot întâlni rareori și în zona montana joasă sau de câmpie. Poate fi întâlnit în perioada aprilie – septembrie și este o specie de pasaj. Situl ROSPA0072 Lunca Siretului Mijlociu are în componență 1 -2 perechi și 5 – 6 indivizi de pasaj.

Cormoran pitic (Phalacrocorax pygmaeus) este o pasăre de vară, cu un efectiv de 10 -15 indivizi în aria de protecție avifaunistică, care își face cuib în colonii mixte, pe lacurile și bălțile întinse cu multă vegetație, dar și cu arbori. Factorii care influențează negativ înmulțirea speciilor sunt reprezentați de desecările zonelor umede, vânătoarea prin campaniile de combatere, distrugerea cuiburilor.

Bătăuș (Philomachus pugnax) (figura 23) se găsește cel mai adesea în preajma apelor, într-un efectiv de 1000-1500 de indivizi în Lunca Siretului Mijlociu. Specia este amenințată prin dispariția și degradarea habitatelor, modificarea practicilor agricole tradiționale, intensificarea culturilor și vanatoare.

Fig.23. Specie de Bătăuș

Lopătar (Platalea leucorodia) nu este o pasăre numeroasă în fauna țării noastre, fiind oaspete de vară, mai exact în perioada aprilie – octombrie. Aria de protecție avifaunistică Lunca Siretului Mijlociu are în prezent un efectiv de 25 – 60 de indivizi .

Fluierar de mlaștină (Tringa glareola) (figura 24) este o specie cu un efectiv de 25 -60 de indivizi în situl Natura 2000 ROSPA0072, care își face cuib pe sol, în vegetația deasă din apropierea cursurilor de apa și se hrănește preponderent cu materie animală.

Fig. 24. Fluierar de mlaștină

Evaluarea ariei de protecție avifaunistică Lunca Siretului Mijlociu pentru populațiile celor 26 de specii de păsări incluse în Anexa I a Directivei Păsări din punct de vedere al situației populației în raport cu populația totală la nivelul țării, gradul de conservare a trăsăturilor habitatului care sunt importante pentru speciile respective, posibilitățile de refacere, gradul de izolare al populațiilor și evaluarea globală a valorii sitului pentru conservarea fiecărei specii în parte este prezentata in tabelul 5.

Tabel 5. Evaluarea ariei de protecție pentru speciile de păsări incluse în Anexa 1

Legendă:

Situația populației (mărimea și densitatea populației speciei prezente din sit în raport cu populațiile prezente pe teritoriul național): A – 100>p>15%; B – 15>p>2%; C – 2>p>0%; D – Populație nesemnificativă;

Conservare (gradul de conservare a trăsăturilor habitatului care sunt importante pentru speciile respective și posibilitățile de refacere): A – conservare excelentă, B – conservare bună, C – conservare medie sau redusă;

Izolare (gradul de izolare a populației prezente în sit față de aria de răspândire normală a speciei): A – Populație aproape izolată, B – Populație neizolată dar la limita ariei de distribuție, C – Populație neizolată cu o arie de răspândire extinsă

Global (evaluarea globală a valorii sitului pentru conservarea speciei respective): A – Valoare excelentă; B – Valoare bună, C – Valoare considerabilă. (http://apmnt.anpm.ro/anpm_resources/migrated_content/uploads/114428_Plan%20de%20management_ROSPA0072%20Lunca%20Siretului%20Mijlociu_Rev01.pdf).

Analizând tabelul de mai sus se poate observa faptul că:

12 specii de păsări din aria de protecție corespund categoriei Conservare bună, iar pentru alte 2 populații de păsări gradul de conservare este mediu sau redus;

evaluarea globală a valorii ariei de protecție pentru conservarea speciilor de păsări este bună pentru două specii și prezintă valoare considerabilă pentru 10 specii de păsări.

Speciile de pasări cu migrație regulată nemenționate în Anexa I a Directivei Păsări pot fi identificate în următorul tabel:

Tabel 6. Specii de pasari cu migratie regulata (http://apmnt.anpm.ro)

Cea mai mare parte a speciilor de păsări sunt asociate agrosistemelor, urmate de specii asociate ecosistemelor forestiere și specii limicole. În aria de protecție avifaunistică Lunca Siretului Mijlociu au fost identificate cinci zone importante pentru populațiile de păsări: o zonă în sectorul nordic al sitului între localitățile Stolniceni – Prăjescu și Mogoșești Siret, o zonă între localitățile Șcheia și Adjudeni, o zonă între localitățile Sagna și Cotu Vameș, o zonă cuprinsă între localitățile Ion Creangă și Hârlești și o zonă cuprinsă

între localitățile Onișcani și Boanța, zone ce au înregistrat o abundență ridicată a speciilor de păsări de interes conservativ, conturându-se în acest fel patru categorii de zone importante pentru păsări și anume zone forestiere, zone agricole, zone cu pajiști și zone acvatice (http://apmnt.anpm.ro).

IV.3. Evaluarea stării de conservare a speciilor și a tipurilor de habitate

Evaluarea stării de conservare a speciilor de păsări din Lunca Siretului Mijlociu a fost realizată pe baza a 4 indicatori importanți, dintre care un indicator (abundența) este influentat de situația speciei în zona de studiu, următorii doi indicatori (tendința și arealul geografic) de situația speciei la nivel național și al patrulea indicator (impactul cumulat) este influențat de condițiile antropogene a sitului respectiv. În urma calculelor s-a stabilit faptul ca o singură specie (Șoimul călător) cu o pondere de 2% din totalul speciilor existente în sit indică o stare de conservare medie, restul de 98% prezentând o stare de conservare proastă.

Aria de protecție avifaunistică Lunca Siretului Mijlociu prezintă presiuni antropice semnificative, determinând existența unei stări proaste de conservare a speciilor chiar dacă aceasta adăpostește un număr impresionant de specii de păsări cu valoare conservativă. În figura 25 pot fi identificate fundamentele necesare menținerii unei stări de conservare a speciilor de păsări.

Micșorarea suprafețelor ocupate cu păduri de zăvoi, dar și exploatarea acestora în faze tinere de dezvoltare, activitățile de exploatare a agregatelor, de sortare și transport a acestora care afectează zonele de prundiș, precum și menținerea numeroaselor drumuri de acces în interiorul ariei de protecție avifaunistice, condițiile restrictive de habitat la nivelul terenurilor agricole pentru cuibărirea și hrănirea speciilor de păsări protejate, distrugerea cuiburilor reprezintă factori negativi importanți care limitează dezvoltarea unor populații semnificative de păsări protejate. Conservarea speciilor avifaunistice în aria de protecție Lunca Siretului Mijlociu depinde de modificarea modelului actual de dezvoltare al zonei, care se bazează pe exploatarea resurselor naturale prin identificarea unor alternative durabile care să asigure suportul necesar meținerii și dezvoltării avifaunei de interes conservativ.

Procesul de conservare al speciilor avifaunistice și dezvoltarea durabilă a comunităților locale din Lunca Siretului Mijlociu se poate realiza prin creșterea valorii serviciilor furnizate de ecosistemele naturale ale ariei de protecție. Totodată, acest lucru se poate realiza prin evitarea apariției unor presiuni antropice asupra păsărilor și a habitatelor acestora în perimetrul râului Siret, reducerea acestor presiuni antropice, creșterea capacității de suport a ariei de protecție avifaunistice pentru menținerea sustenabilă a speciilor de păsări și prin asigurarea administrării și a managementului efectiv al sitului.

Fig. 25. Fundamente necesare menținerii stării de conservare în arii avifaunistice (http://apmnt.anpm.ro)

De asemenea, pentru habitatele speciilor de păsări protejate ar trebui să existe în situl Lunca Siretului Mijlociu zone umede și zăvoaie de salcie și plop, pentru a susține un număr ridicat de păsări și abundențe ale acestora. Acest lucru ar putea fi posibil printr-un proces de reconstrucție ecologică a fostelor brațe ale râului Siret în zone cu apă temporară, prin reconstrucția hidrologică la cursul râului.

Starea nefavorabilă de conservare identificată pentru cele mai multe categorii de păsări din aria de protecție avifaunistică Lunca Siretului Mijlociu atrage dupa sine stoparea imediată a degradării habitatelor naturale și semi – naturale din interiorul ariei de protecție. Măsurile care pot fi luate pentru un proces mai bun de conservare a speciilor avifaunistice sunt:

evitarea modificării debitului de apă al râului Siret prin intervenții antropice directe (în principal prelevări semnificative de debite din cursul Râului Siret);

documentarea amanuntita in cazul avizării unor activități economice ce pot prezenta risc pentru poluarea accidentală a cursului Râului Siret;

conservarea zonelor de prundiș, importante pentru cuibărirea și hrănirea speciilor de păsări;

marirea suprafețelor acoperite cu păduri naturale (conservarea celor existente și asigurarea regenerării naturale);

interzicerea aplicării de tratamente chimice;

menținerea și dezvoltarea structurii proprii de administrare a sitului;

monitorizarea prezenței, distribuței și a efectivelor speciilor de păsări si a presiunilor exercitate asupra populațiilor de păsări și asupra habitatelor acestora.

Concluzii

Supravegherea mediului devine astfel o preocupare sistematică și metodică, realizată prin intermediul sistemelor de măsurare cu care au fost înregistrați diverși parametri ai mediului: temperatură, umiditate, radiație solară, nivelul și viteza de scurgere a apelor.

Monitorizarea ecologică este vitală pentru managementul conservării, deoarece ajută la orientarea proiectelor spre implementarea managementului activităților în realizarea cu succes a obiectivelor de conservare pe termen lung.

Ariile protejate prezintă un rol critic în menținerea vieții pe Pământ, reprezentând o metodă importantă de a conserva biodiversitatea și de a oferi modele de dezvoltare în armonie cu natura, în contextul dezvoltării economice accelerate din ultimele decenii.

Aria de protecție specială avifaunistică, codificată ROSPA0072 Lunca Siretului Mijlociu este inclusă în rețeaua ecologică Natura 2000. Situl Natura 2000 Lunca Siretului Mijlociu este localizat în partea de nord – est a țării, în regiunea de dezvoltare I Nord – Est. Situl are o suprafață de 10.455 ha și se întinde pe suprafața județelor Iași – partea de nord a sitului, Neamț – partea centrală a sitului și Bacău – partea de sud a sitului.

Situl de protecție avifaunistică Lunca Siretului Mijlociu a fost declarat arie protejată pe baza celor 26 de specii de păsări care se regăsesc în Anexa 1 a Directivei Pasari și a unui număr de 20 de specii de păsări cu migrație regulată ce nu sunt menționate în Anexa 1 a aceleiași directive.

Aria de protecție avifaunistică Lunca Siretului Mijlociu prezintă presiuni antropice semnificative, determinând existența unei stări proaste de conservare a speciilor chiar dacă aceasta adăpostește un număr impresionant de specii de păsări cu valoare conservativă.

Procesul de conservare al speciilor avifaunistice și dezvoltarea durabilă a comunităților locale din Lunca Siretului Mijlociu poate fi îmbunătățit prin creșterea valorii serviciilor furnizate de ecosistemele naturale ale ariei de protecție.

Reconstrucția ecologică a fostelor brațe ale râului Siret în zone cu apă temporară, bazată pe reconstrucția hidrologică la cursul râului poate fi o alternativă viabilă in conservarea speciilor de păsări întâlnite în situl Natura 2000 Lunca Siretului Mijlociu.

Bibliografie

Bănăduc – Curtean A., (2007), Conservarea biodiversității – Note de curs, Universitatea ”Lucian Blaga”, Sibiu;

Ciochia V., (1992), Păsările Clocitoare din România;

Ciolpan O., (2005), Monitoringul integrat al sistemelor ecologice, Ed. Ars Docendi, Universitatea Bucuresti, ISBN 973-558-191-4;

Directiva 92/43/CEE a Consiliului, (1992), privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică;

Feneru F., (2000), New data on the distribution of breeding aquatic birds in the middle basin of Siret river, Scientific Studies and Research, Series Biology, University of Bacau, 5: 269-272;

Gibson C. C., McKean M. A., Ostrom E., (2000), People and Forests: Communities, institutions and governance, MIT Press, Boston;

Godeanu S. (1997), Elemente de monitoring ecologic/integrat, Ed. Bucura Mond, București, 15-18;

Ion, C., Baltag E., Ursu A., Stoleriu C., Manzu C., Ignat A., (2011), Păsările și habitatele din zonele umede ale Moldovei, Edit. Univ. Al. I Cuza, Iasi, 248;

Leveque C., Mououlou J.C. (2001), Biodiversite: dinamique biologique et conservation, Masson scicences, Dunod, Paris;

Lindenmayer D. and Likens G, (2010), The science and application of ecological monitoring, Biological Conservation, 143, 1317–1328;

Mihăiescu R., (2014), Monitoringul integrat al mediului, Cluj – Napoca;

Rang C., (2002), Studiul dinamicii unor comunități de păsări din bazinul mijlociu al râului Siret incluzând zonele lacurilor de acumulare, Publ. S.O.R., 13, Editura Rissoprint, Cluj-Napoca;

Stanciu E., Florescu F., (2009), Ariile protejate din România – noțiuni introductive, Ed. ”Green Steps”, Brasov;

Ordonanța de Urgență nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice;

http://www.anpm.ro/index.aspx – Agenția Națională pentru Protecția Mediului;

http://graduo.ro/cursuri/ecologie/monitoring-ecologic-314078;

http://graduo.ro/cursuri/geografie/conservarea-biodiversitatii-477407;

http://graduo.ro/cursuri/ecologie/ecologia-si-protectia-mediului-438300;

http://lori.academicdirect.org/courses/Live_BDBC_2010;

http://graduo.ro/seminarii/geografie/clasificarea-ariilor-protejate-354413;

http://www.punepretpenatura.ro/arii-protejate.html;

http://www.travelworld.ro;

https://ro.wikipedia.org;

http://apmnt.anpm.ro/anpm_resources/migrated_content/uploads/114428_Plan%20de%20management_ROSPA0072%20Lunca%20Siretului%20Mijlociu_Rev01.pdf;