Conflictul Rusia Ucraina

CONFLICTUL RUSIA-UCRAINA

Prin poziția sa, Ucraina se află, după cum sugerează însăși denumirea țării, „la margine”, „la periferie”: atât la marginea vecinului său rus, dar și la marginea a ceea ce acum reprezintă flancul estic al Uniunii Europene. În această postură ingrată, sub presiunea marilor puteri, Ucraina a fost nevoită să-și joace cartea mai bine 350 de ani, din momentul în care prima formațiune statalizată cazacă, Armata Zaporojeană, apărea ca urmare a Tratatului de la Pereiaslav (1654).

Breșa creată prin disoluția, la 24 august 1991, a statului sovietic a conferit Ucrainei oportunitatea de a evolua, pentru prima dată în istorie, potrivit propriei dorințe. Totuși, de când și-a câștigat independența, Ucraina a pendulat mereu între Occidentul atrăgător și o Rusie dornică să-și mențină sfera de influență în fostul spațiu sovietic. Oscilarea între Occident și Orient a fost dăunătoare Ucrainei, permițând perpetuarea la Kiev a unor regimuri care s-au eschivat mereu de la reforme.

După mai bine de 22 de ani de independență (cea mai lungă perioadă de suveranitate din istoria țării), frământările interne, ambivalența istorică a populației ucrainene și ambițiile marilor actori internaționali au creat contextul pentru criza din Ucraina declanșată pe 21 noiembrie 2013.

Studiul de față încearcă să sintetiteze principalele date pe care le deținem cu privire la evenimentele din Ucraina. În partea introductivă, lucrarea prezintă modul de tratare al temei. Capitolul al doilea se centrează pe decelarea principalelor cauze care au condus la evenimentele din Ucraina. Capitolul al treilea constituie o analiză cronologică a evenimentelor, cu evidențierea modului de acțiune a actorilor implicați. Capitolul al patrulea încearcă să creioneze posibile scenarii viitoare legate de Ucraina.

1. Introducere

Atât timp cât evenimentele din Ucraina sunt încă în plină desfășurare, deocamdată fără un final previzibil, prezentul studiu încearcă să surprindă acele elemente esențiale rezultate din derularea crizei, precum și posibile evoluții.

Dincolo de poziția și rolul Ucrainei în raporturile cu Rusia și Occidentul, criza în curs de desfășurare are rădăcini mai adânci, care pornesc din istoria frământată a acestui stat și ambivalența caracteristică populației sale. Din aceste motive, prima parte a lucrării se concentrează pe identificarea cauzelor crizei ucrainene, atât la nivel intern, cât și extern.

Al doilea capitol al studiului vizează identificarea, din multitudinea de evenimente derulate de cele mai multe ori pe multiple planuri, a acelor etape sau faze care pot caracteriza anumite secvențe din cursul crizei.

Ultimul capitol al lucrării, care constituie contribuția autorului, urmărește punerea în discuție a unor posibile evoluții viitoare ale actorilor implicați în criza ucraineană.

Analiza realizată prin prezentul studiu este bazată pe surse bibliografice deschise, în principal site-uri de știri naționale, dar și internaționale, în încercarea de a surprinde cât mai multe puncte de vedere, în special pe cele ale actorilor internaționali majori implicați.

2. Cauzele crizei din Ucraina

Criza din Ucraina își are rădăcinile atât în istoria statului și diviziunile din interiorul țării, cât și în interesele actorilor relevanți în regiune.

Scurtă istorie a Ucrainei. Ucraina este un stat est-european cu îndelungi și intense conexiuni cu Rusia, dar și cu Europa Centrală și de Est. Ucraineni, ruși, români, moldoveni, la care se adaugă etnici polonezi, unguri și tătari, Ucraina prefațează un amalgam etnic format în cei 350 de ani de existență statalizată, care își manifestă în prezent potențialul divergent.

Statalitatea ucraineană are o istorie destul de veche, dar cu mari întreruperi temporale și cu destule „pete albe”. Primele semne de întrebare apar chiar în fața denumirii statului, poporului și a provenienței sale. Toponimicul „Ucraina” nu era denumirea unei țări, ci a unei regiuni sau, mai exact, astfel era arătată poziția ei geografică. „Ucraina” (cuvânt derivat din rusescul „u kraia” sau „okraina”) se traduce: „la periferie”, „la margine” sau, pur și simplu, „periferie”, rădăcina reprezentând-o cuvântul „krai” – „margine”.

Teritoriul ucrainean a fost un important centru de cultură slavă timpurie în Evul Mediu. După legendă, orașul Kiev a fost fondat în perioada în care zona traversată de cursul mijlociu al Niprului era parte a statului Hazaria. Hazari au pierdut Kievul în 882, orașul fiind cucerit de conducătorul vareg Oleg, care a pus bazele dinastiei Rurikide. În acea perioadă, teritoriul Ucrainei era locuit de mai multe triburi slave (polanii, drevlianii, severianii, ulicii, tiverianii, croații albi și dulebeții). Kievul era plasat la intersecția unor importante rute comerciale și a prosperat ca centru politico-economic al Rusiei Kievene. Cunoscută și sub numele de Rutenia, Rusia Kieveană era în secolul al XI-lea cel mai vast stat european. Numele de „Ucraina” se regăsește pentru prima dată în cronicile din secolul al XII-lea. Acceptarea creștinismului a avut loc în 988, factorul hotărâtor al procesului de creștinare al Rusiei Kievene a fost domnia marelui cneaz Vladimir cel Mare. Fundamentele legale ale slavilor de răsărit au fost puse de Iaroslav I cel Înțelept, cel care a publicat colecția de legi Pravila rusă, legi care au rezistat ocupației lituanieno-polone a teritoriilor rutene.

În 1169, Kievul a fost jefuit de cnezatul Vladimirului, pentru ca mai apoi să fie pustiit de atacurile cumanilor și mongolilor din secolele al XII-lea și al XIII-lea, care au subjugat în cele din urmă toate statele de pe teritoriul Ucrainei (1239-1240). Unul dintre statele succesoare a fost Galiția-Volînia, care intră în conflict cu Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei.

În timpul secolului al XIV-lea, Polonia și Lituania au purtat o serie de războaie împotriva mongolilor, iar cea mai mare parte a Ucrainei a trecut sub controlul acestor două puteri. După actul de unire dintre Polonia și Lituania (Lublin, 1569), regiunea a fost colonizată cu polonezi, germani, armeni și evrei. Ucraina a trecut sub administrarea poloneză, devenind parte a teritoriilor coroanei poloneze. Țăranii ruteni (ucraineni, dar și de alte naționalități), care au fugit pentru a nu ajunge iobagi, au devenit cunoscuți cu numele de cazaci și au declanșat în 1648 revolta transformată într-un adevărat război de independență. Precursorul statului ucrainean contemporan (Armata Zaporojeană) a căutat să se pună sub protecția Rusiei prin semnarea, în anul 1654, a unui tratat, Tratatul de la Pereiaslav, prin care cazacilor le era recunoscută autonomia internă. Astfel, „statul creat atunci de hatmanul Bogdan Hmelnițki a dispărut de pe hartă pentru 350 de ani, iar Ucraina a devenit cea mai mare colonie din Europa”, spunea Viktor Iușcenko, fost președinte al Ucrainei.

Guvernarea directă a țarilor a înlocuit treptat, de-a lungul a mai multor decenii, statutul de autonomie al Ucrainei. După împărțirile Poloniei din 1772, 1793 din 1795, Galiția a trecut sub administrația Austro-Ungariei, restul Ucrainei revenind Rusiei.

După primul război mondial, în care teritoriul Ucrainei a fost teatrul de operații al armatelor Imperiului German, Austro-Ungariei, Rusiei bolșevice, a „albilor” lui Denikin, a celei poloneze și a anarhiștilor lui Nestor Mahno, liderii polonez Józef Piłsudski și ucrainean Simon Petlura au semnat Tratatul de la Varșovia din 1920, prin care s-a încercat alungarea bolșevicilor din Ucraina în timpul Operației „Kiev”, nereușită.

În urma Păcii de la Riga, tratat semnat de Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică și Polonia, vestul Ucrainei a fost împărțit și încorporat în Polonia, iar părțile centrale și estice au format Republica Sovietică Socialistă (RSS) Ucraineană, în martie 1919, care a devenit, ulterior, republică fondatoare a Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice (URSS), în decembrie 1922.

În perioada interbelică s-a încercat punerea în aplicare a unui program intens de ucrainizare prin dezvoltarea rapidă a sistemului de învățământ în limba ucraineană, apariția de noi edituri și publicații în limba ucraineană, încurajarea folosirii limbii ucrainene la toate nivelurile, înființarea bisericii ortodoxe naționale autocefale, dar colectivizarea a afectat profund Ucraina, sovieticii colectând în unele cazuri cantități atât de mari de cereale din fermele colective, încât foametea a devenit un fenomen răspândit la nivel național. Perioada industrializării și colectivizării a coincis cu o vastă campaniei împotriva „deviațiilor naționaliste”. Odată cu stoparea politicii de indigenizare în 1931, a fost declanșată rusificarea tuturor sectoarelor vieții ucrainene.

În urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, trupele germane și sovietice și-au împărțit teritoriul Poloniei. Astfel, Galiția și Volînia, cu populația lor majoritar ucraineană, au fost unite cu restul Ucrainei. Unificarea reușită de Ucraina pentru prima oară în istoria sa a fost un eveniment decisiv în istoria acestei țări. După capitularea Franței în fața Germaniei, România a fost forțată de URSS să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei, în urma Ultimatumului sovietic din 26-28 august 1940. RSS Ucraineană a încorporat nordul și sudul Basarabiei, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, ocupat de sovietici. Vestul fostei Republici Autonome Moldovenești a fost cedat de Ucraina sovietică nou-createi RSS Moldovenești. Aceste anexări teritoriale au fost recunoscute de tratatele de pace din 1947. În cel de-al Doilea Război Mondial ucrainenii au participat la unele dintre cele mai mari bătălii, precum încercuirea de la Kiev din 1941, asediul Odesei sau forțarea Niprului din 1943.

RSS Ucraineană a fost grav afectată de război și a fost nevoie de eforturi semnificative pentru a-și reveni. Situația a fost înrăutățită de o foamete cumplită, în 1946-1947, cauzată de secetă. În urma morții lui Stalin, în 1953, Nikita Hrușciov a devenit noul lider al URSS. În calitate de prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană (1938-1949), Hrușciov cunoștea în detaliu republica și, după preluarea puterii la nivelul uniunii, a pus accent pe prietenia dintre popoarele rus și ucrainean. În 1954, aniversarea a 300 de ani de la încheierea Tratatului de la Pereiaslav (1654) a fost sărbătorită cu fast și, în acel an, Crimeea a fost transferată de la Republica Sovietică Federativă Socialistă (RSFS) Rusă la RSS Ucraineană.

Până în anii 1950, republica a depășit nivelul de producție industrială dinainte de război. De asemenea, a devenit un important centru al producției sovietice de armament și al cercetării științifice. Acest rol important a avut drept consecință obținerea unei influențe majore de către elita locală. Mulți membri ai conducerii sovietice proveneau din Ucraina, cel mai de seamă fiind Leonid Brejnev, care l-a înlăturat pe Hrușciov și a devenit lider al Uniunii, între 1964 și 1982.

Ucraina și-a proclamat independența în 1991, pe fondul procesului de disoluție a Uniunii Sovietice. La 16 iulie 1990, noul parlament a adoptat Declarația Suveranității de Stat a Ucrainei, care stabilea principiile de autodeterminare a națiunii ucrainene, democrație, independență politică și economică și prioritatea legii ucrainene pe teritoriul ucrainean în fața legii sovietice. Cu o lună în urmă, o declarație similară fusese adoptată de parlamentul RSFS Ruse. Aceasta a dus la o perioadă de confruntări între autoritățile sovietice centrale și cele republicane. În august 1991, liderii conservatori comuniști ai URSS au încercat un puci pentru înlăturarea de la putere a lui Gorbaciov și restaurarea puterii Partidului Comunist. După eșecul tentativei, la 24 august 1991, parlamentul ucrainean a adoptat Declarația de Independență, în care Ucraina era declarată stat democratic și independent. Un referendum și primele alegeri prezidențiale au avut loc la 1 decembrie 1991. În acea zi, peste 90% din ucraineni și-au exprimat susținerea pentru independență și l-au ales pe președintele parlamentului, Leonid Kravciuk, ca președinte al țării. La întâlnirea de la Brest (Belarus), din 8 decembrie 1991, și apoi la întâlnirea de la Alma Ata, din 21 decembrie 1991, liderii Belarusului, Rusiei și Ucrainei au dizolvat, oficial, Uniunea Sovietică și au format Comunitatea Statelor Independente (CSI).

Ucraina a fost, inițial, văzută ca o republică cu condiții economice favorabile, în comparație cu celelalte regiuni ale fostei URSS. Totuși, țara a suferit o scădere economică mai profundă decât alte foste republici sovietice între 1991 și 1999 și a suferit o inflație de ordinul zecilor de mii de procente. Economia ucraineană s-a stabilizat până la sfârșitul anilor 1990. O nouă monedă, grivna, a fost introdusă în 1996, iar din 2000 țara a avut o creștere economică medie de 7% pe an.

O nouă Constituție a Ucrainei a fost adoptată în 1996, ceea ce a transformat Ucraina într-o republică semiprezidențială. Președintele Kucima a fost, însă, criticat de adversari pentru că a concentrat prea multă putere în funcția prezidențială, pentru corupție, transferul proprietății publice în mâinile unei oligarhii loiale, descurajarea libertății de exprimare și fraudă electorală.

„Revoluția portocalie” din Ucraina, din anul 2004, a părut, la începuturile sale, o mișcare populară împotriva „regimului oligarhic Kucima” (clanul Dnepropetrovsk). Echipa portocalie Iușcenko-Timoșenko beneficia de susținere financiară și oligarhică locală, ca și de sprijin occidental (preponderent american).

Alegerile prezidențiale din noiembrie 2004 s-au concentrat pe lupta dintre Viktor Ianukovici, fostul premier, și liderul opoziției, Viktor Iușcenko. După anunțarea rezultatelor din turul al II-lea al alegerilor prezidențiale (care îl creditau câștigător pe Viktor Ianukovici), ca urmare a acuzațiilor de fraudă emise de partea portocalie, Curtea Supremă de Justiție din Ucraina a decis reluarea procesului electoral, proces în urma căruia, la 23 ianuarie 2005, Viktor Iușcenko își începea mandatul de președinte, Ucraina înscriindu-se pe calea integrării europene.

În ianuarie 2010, alegerile prezidențiale i-au opus pe Viktor Ianukovici și pe Iulia Timoșenko. Cu o prezență la urne de 69% din cetățenii cu drept de vot, rezultatele l-au creditat pe Viktor Ianukovici cu 48,48% din sufragii, iar pe Iulia Timoșenko cu 45,92% din acestea. Astfel, la data de 25 februarie 2010, Viktor Ianukovici începe mandatul de președinte. Cu toată atitudinea filo-rusă a lui Ianukovici, în anul 2012 Ucraina și-a reafirmat ambiția de a adera la UE.

Ambivalența Ucrainei. Confirmată în mare parte atât de dovezi empirice, cât și date sociologice, ambivalența este un rezultat al discrepanțelor regionale, culturale și lingvistice care există în Ucraina, precum și a impactului totalitarismului sovietic în societatea ucraineană. Într-adevăr, criza din Ucraina a adus din nou în atenție divizarea țării între regiunile din est, cu populație rusofonă, care susține apropierea de Rusia, și vestul dominat de pro-europenii favorabili asocierii cu UE. Se pot identica cel puțin două tendințe separatiste în privința societății ucrainene: o diviziune identitară (cultural-lingvistică și religioasă) și o diviziune ideologică.

Diviziunea identitară. Deși ucraineana este limba oficială a țării și este vorbită de aproximativ 70% din populația Ucrainei, după cum arată ultimul recesământ (2001), limba rusa este, de asemenea, folosită de majoritatea cetățenilor, în special în regiunile din estul și sudul țării. În alte regiuni, rusa este chiar limbă oficială. Această dominație pro-rusă în sudul și estul Ucrainei este motivată de imigrația puternică din Rusia din perioada sovietică. În schimb, în regiunile din vestul țării, unde Polonia și Austria au avut o influență majoră sute de ani, populația vorbește limba ucraineană, are o mai mare tendință naționalistă și se identifică aparținând Europei.

În plus, 17% dintre cei 45,6 de milioane de locuitori ai Ucrainei sunt ruși, iar majoritatea acestora se află în estul și sudul țării. De asemenea, limba rusă este vorbită și la Kiev, oraș cu 2,8 milioane de locuitori.

Diviziunea cultural-lingvistică a Ucrainei este acompaniată și de una religioasă. Biserica Ortodoxă aparținând de Patriarhia Kievului și Biserica greco-catolică, prezente în special în vestul țării, îi susțin pe manifestanții pro-europeni, în timp ce Biserica Ortodoxă aparținând de Patriarhia Moscovei, situată în estul rusofon, susține mai degrabă interesele Kremlinului.

Fig. 1 – Diviziunea lingvistică a Ucrainei

Diviziunea ideologică. Diviziunea identitară a Ucrainei s-a reflectat de-a lungul timpul și în opțiunile de vot ale cetățenilor. Astfel, la alegerile din 2010, fostul președintele Viktor Ianukovici a obținut cele mai multe voturi din partea alegătorilor care vorbesc limba rusă, în timp ce contracandidatul său, Iulia Timoșenko, reprezentant de marcă al „revoluției portocalii”, a fost votată masiv în regiunile din vestul Ucrainei.

Ruperea Ucrainei din punct de vedere ideologic poate fi constatată și din opinia cetățenilor referitoare la orientarea țării. Conform Institutului Internațional de Sociologie din Kiev, în anul 2013 37% din populația Ucrainei dorea Uniunea vamală cu Rusia, în timp ce 39% susținea aderarea la UE. Procentajul ridicat de cetățeni care doresc apropierea de Rusia se datorează populației rusofone din estul și sudul Ucrainei și faptului că industria ucraineană are legături strânse cu piața Rusiei, cooperarea cu această țară rămânând foarte importantă pe plan economic.

Fig. 2 – Diviziunea ideologică a Ucrainei

Interesele actorilor relevanți în regiune. Țară cu 45,6 milioane de locuitori, Ucraina are cea mai mare frontieră care desparte Rusia și UE. Până în 1991, Ucraina a făcut parte din Uniunea Sovietică, iar după prăbușirea fostului bloc sovietic a încercat, asemenea celorlalte foste republici sovietice, să-și recapete identitatea. Ucraina nu a reușit însă să-și găsească singură drumul și a devenit rapid un „pion” în permanenta dispută dintre Rusia și Occident. Ultimul episod este cel din noiembrie 2013, când Kievul a refuzat să se semneze Acordul de asociere cu Uniunea Europeană, în favoarea menținerii unor relații apropiate cu Moscova, ceea ce a condus la declanșarea crizei din Ucraina.

Dincolo de aceste considerente, interesele legitime ale Rusiei și occidentalilor, inclusiv Statele Unite ale Americii (SUA), în Ucraina sunt concordante. Atât rușii, cât și vesticii au un interes comun în restabilirea stabilității în regiune. Pe termen lung, ambele părți ar putea beneficia de o economie și un sistem politic stabile și sănătoase, precum și de un guvern responsabil. De la alegerea lui Petro Poroșenko (25 mai 2014), Rusia, dar și occidentalii au preocupări legitime cu privire la participarea extremei drepte, cu elemente fasciste și neo-naziste puternice, în noul guvern, ceea ce ar agrava conflictul prin extrapolarea tensiunilor etnice.

Pe de altă parte, interesele nelegitime ale marilor actori în Ucraina sunt opuse, iar dependența este cuvântul cheie al disputei.

Interesele Rusiei. Pentru Rusia, Ucraina are un important interes geostrategic. În fundal, subzistă intenția Federației Ruse, mai exact a președintelui Vladimir Putin, de a restabili statutul țării în postura de mare actor regional și chiar global. Pentru generația următoare, până în 2020, preocuparea principală a Rusiei o va constitui reconstrucția statului rus și reafirmarea puterii Federației Rusiei în regiune.

Se pare că factorul declanșator al crizei l-a constituit iritarea Federației Ruse față de modul în care a fost tratată de Occident de la destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991. Cea mai mare nemulțumire a Rusiei a fost intrarea în NATO nu doar a foștilor aliați (precum Polonia și România), ci și a celor trei republici baltice foste membre ale Uniunii Sovietice: Letonia, Lituania și Estonia. Ultima picătură în paharul Rusiei a fost încercarea Uniunii Europene de a atrage Ucraina mai aproape de Vest printr-un acord de asociere. Aceasta a declanșat un lanț de evenimente care au condus la înlăturarea fostului președinte pro-rus de la Kiev și apoi la anexarea Crimeei de către Rusia. Așadar, Rusia face tot posibilul și caută să mențină Ucraina ca stat tampon între teritoriul rus și NATO, prin (re)plasarea sa în sfera de dominație a Moscovei.

În plus, Rusia încearcă să edifice Uniunea Euroasiatică, care, fără Ucraina, nu mai prezintă interes. Simțindu-se dejucat în planurile sale de a stabili Uniunea Eurasiatică ca o contrapondere la UE, NATO și SUA, Putin urmărește stabilirea unei puteri-marionetă în Ucraina. Cea mai mare parte a populației ruse susține politica lui Putin cu privire la Ucraina și deplânge pierderea statutului de imperiu al Federației. În acest moment, într-un moment de renaștere națională, există în rândurile rușilor un puternic sentiment că Occidentul le-a subestimat puterea și că acțiunea militară este cel mai eficient mod de a-i învăța pe occidentali să trateze altfel cu Rusia.

Ca atare, deși ignoră drepturile la autodeterminare și integritate teritorială ale unui stat suveran, Rusia dorește menținerea Ucrainei în sfera sa de influență mai ales pentru a preveni aderarea Ucrainei la NATO sau aprofundarea relațiilor cu UE.

Interesele Ucrainei. Având în vedere că Ucraina este foarte dependentă de gazul rusesc și în același timp este restantă la plata gazului livrat de Rusia, acest fapt o obligă să aibe relații bune cu Moscova. Nu de puține ori în ultimele două decenii, Rusia a stopat exporturile de gaz către Ucraina , doar pentru a reorienta atitudinea ucraineană față de propria politică.

Mai mult, din punct de vedere economic Ucraina nu poate face față mediului economic concurențial din zona UE. Chiar dacă Ucraina are dezideratul de a rămâne independentă politic, ea nu are suficiente resurse economice. O mare parte din populația ucraineană crede că singura soluție pentru o redresare a economiei Ucrainei o constituie colaborarea economică strânsă cu Rusia. Ca atare, politica oricărui guvern de la Kiev va rămâne în permanență legată de dilema referitoare la menținerea independenței politice complete concomitent cu obținerea beneficiilor economice din colaborarea cu Rusia. Cert este că Ucraina este în pragul unei catastrofe economice, cu standarde de viață care au scăzut cu 80% după prăbușirea URSS.

Interesele UE. Magistrale importante ale conductelor de gaz rusesc traversează Ucraina, furnizând energie Europei Centrale și de Vest. Puterile occidentale încearcă contracararea influenței Rusiei în regiune, dar eforturile diplomatice sunt în mare măsură inutile, deoarece Ucraina nu este stat membru NATO, iar Rusia dispune de drept de veto în Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (ONU).

Mai mult decât atât, în UE nu există niciun fel de sprijin popular pentru o intervenție militară a puterilor occidentale din regiune, deoarece acest lucru ar putea conduce la escaladarea tensiunilor dintre Rusia și SUA. Unii analiști s-au referit la acest impas între Rusia și puterile occidentale ca la „micul Războiul Rece”, deși comparațiile sunt în general respinse. Într-o lume globalizată, marile economii sunt puternic interconectate și nu își pot permite să alunece în altercații ce pot genera conflicte de lungă durată.

Pe termen scurt, UE a pus la dispoziția Kievului 1,6 miliarde de euro. Totuși, interesele economice ale UE în Ucraina sunt încă prea mărunte pentru a justifica sprijinul financiar promis Kievului. Referitor la Ucraina, UE urmărește stabilitate, evitarea unor conflicte la frontiere și a unui posibil val masiv de refugiați.

State membre ale UE precum Polonia, Slovacia, Ungaria și România așteaptă din partea Bruxelles-ului o cât mai grabnică apropiere a Ucrainei de UE, ceea ce ar duce la stabilizarea regiunii. Dacă pentru Berlin, Paris sau Londra, Kievul e destul de departe, pentru Polonia, Slovacia sau Lituania, evoluțiile din Ucraina sunt, în schimb, extrem de îngrijorătoare. Un faliment al statului ucrainean ar avea drept urmare și un val imens de refugiați, care ar împovăra țările vecine. Și statele occidentale vor să evite crearea unei astfel de situații haotice la frontierele UE.

Interesele SUA. SUA doresc să-și extindă influența, piețele și capitalul în Ucraina. Ucraina oferă bogate resurse minerale, cărbune, petrol și chiar gaze naturale. Interesele economice și extinderea influenței SUA în Ucraina sunt legitime, dar infiltrarea de agenți secreți și mercenari în acest stat în scopul instigării dezacordului nu sunt corecte politic.

În același timp, este esențial ca Statele Unite să înțeleagă și să respecte preocupările legitime de securitate ale Rusiei, precum și profunzimea legăturilor istorice și etnice ale Rusiei cu Ucraina.

În încercarea de a lucra cu Rusia, SUA trebuie să ia în calcul și necesitatea respectării orgoliului Rusiei în calitatea sa de mare putere. Popularitatea lui Putin este în creștere, iar populația rusă percepe evenimentele internaționale ca pe un fel de renaștere națională. Etichetarea Rusiei doar ca „putere regională” și excluderea acesteia din G8 se proiectează în mentalul colectiv rus ca o minimizare, prin care SUA demonstrează că nu-i respectă sau nu-i privesc drept egali pe ruși.

3. Cronologia crizei din Ucraina

Factorul declanșator. În mod vizibil, rivalitatea dintre Occident și Federația Rusă asupra chestiunii ucrainene a început în anul 2008, când Moscova a început să amenințe cu folosirea unui număr de posibile acțiuni preventive ca răspuns la extinderea propusă de NATO în regiunea Mării Negre și a Caucazului. Neînțelegerile ruso-occidentale latente, generate de desfășurarea sistemelor de apărare antirachetă americane și a celor de supraveghere radar asociate în țări precum Polonia, Republica Cehă și Turcia au fost amplificate de invitația lansată de NATO la Summit-ul din 2-4 aprilie 2008 de la București privind aderarea Ucrainei și Georgiei la Alianța Nord-Atlantică, moment în care Vladimir Putin a amenințat retoric integritatea teritorială a Ucrainei.

Astfel, la Summit-ul NATO de la București, președintele rus Vladimir Putin arăta că Ucraina este un „stat foarte complicat”, care „[…] a dobândit suprafețe enorme din teritoriile sale din est și sud în detrimentul Rusiei”, iar în „[…] sudul Ucrainei, există pe de-a-ntregul numai ruși”. Mai mult, bazându-se pe cifre, Putin preciza că „o treime [din populația Ucrainei] sunt etnici ruși”, „din 45 de milioane de locuitori, conform recensământului oficial, 17 milioane sunt ruși”, iar „90% [dintre locuitorii din Crimeea] sunt ruși”. De asemenea, Putin menționa că „Crimeea a fost primită de Ucraina pur și simplu printr-o decizie a Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice”, neexistând „niciun fel de proceduri de stat privind transferarea acest teritoriu”. Având în vedere complicata alcătuire statală a Ucrainei, Putin sugera în continuare că „dacă vom adăuga în Ucraina problemele NATO, statul poate ajunge la limita existenței sale”, întrebându-se apoi retoric: „Cine poate afirma că noi [Federația Rusă – n.a.] nu avem niciun interes acolo [în Ucraina – n.a.]?”

Ideea este susținută și de ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, care, într-un interviu acordat Bloomberg TV, afirma: „Din punctul meu de vedere, totul a început mult mai devreme, în anii 1990, când NATO a stabilit că – în pofida tuturor declarațiilor despre sfârșitul Războiului Rece și despre faptul că nicio parte nu l-a câștigat – Alianța se poate considera un câștigător; dar în termeni practici, criza actuală a început, semințele acestei crize au fost sădite în anul 2008, în aprilie, în timpul Summit-ului NATO de la București, când liderii NATO au afirmat, în declarația finală, că Georgia și Ucraina vor deveni membre ale Alianței”.

Evoluția crizei. În evoluția evenimentelor din Ucraina de la început și până în prezent se pot distinge trei faze: Euromaidanul, aprofundarea protestelor în sud-est și escaladarea.

Faza I (Euromaidanul). Criza din Ucraina s-a declanșat la 21 noiembrie 2013, odată cu protestele Euromaidan din Kiev. În acea zi, parlamentul ucrainean nu a reușit să voteze legea privind eliberarea din detenție a fostului prim-ministru ucrainean Iulia Timoșenko, eveniment care, de facto, a condus la suspendarea negocierilor pentru semnarea Acordului de asociere cu UE, negociat încă din 2007. În același timp, ex-președintele ucrainean Viktor Ianukovici a anunțat că dialogul cu Rusia a fost reluat. Ca urmare, liderul partidului de opoziție Batkivșcina (Patria), Arseni Iațeniuk (devenit, la 27 februarie 2014, prim-ministru interimar al Ucrainei), a îndemnat, prin intermediul Twitter și Facebook, populația la proteste (pe care le-a numit „Euromaidan)”, declanșând astfel ample mișcări de stradă în Ucraina.

Mișcarea Euromaidan s-a radicalizat după represiunea de la Kiev, din noaptea de 30 noiembrie 2013, în care colaboratori ai forțelor speciale ucrainene, înarmați cu mijloace ale detașamentului pentru destinații speciale Berkut, aduse în Kiev din trei regiuni pro-ruse (Crimeea, Donețk și Cernigov), au luat măsuri pentru a curăța zona de participanții la protest. Ca urmare a acțiunilor de represiune, au fost rănite cel puțin 80 de persoane. Campania a câștigat multă publicitate, evenimentele din 30 noiembrie 2013 constituind un punct de cotitură în protestele din Ucraina, care au mutat accentul protestelor de la pro-europene la anti-guvern.

În decembrie 2013, demonstrațiile contra lui Ianukovici au luat amploare, concentrându-se în Piața Indepdendenței din Kiev, Maidan. Protestatarii au ocupat primăria și Casa Sindicatelor din capitala ucraineană, în confruntările cu forțele de ordine fiind rănite numeroase persoane.

Pe acest fond, în ianuarie 2014, parlamentul ucrainean a adoptat o serie de legi menite a îngrădi dreptul la demonstrație; în același timp, au fost înăsprite pedepsele cu închisoarea aplicate opozanților care ocupă clădiri guvernamentale. Măsurile dure la adresa demonstranților au dat naștere la un nou val de proteste, iar în contrapartidă guvernul a intervenit împotriva demonstranților cu unități speciale. La finele lunii ianuarie 2014, guvernul s-a arătat dispus să renunțe la o parte din măsurile punitive adoptate contra demonstranților, iar Rada (parlamentul ucrainean) a decis amnistierea opozanților arestați, solicitând în schimb demonstranților să pună capăt blocadelor pe străzi și eliberării clădirilor asediate.

În februarie 2014, acțiunile forțelor de securitate contra demonstranților au devenit din ce în ce mai brutale. La 20 februarie 2014, violențele au escaladat în capitala ucraineană. Poliția a deschis focul asupra demonstranților, iar 80 de persoane și-au pierdut viața.

La 21 februarie 2014, guvernul și opoziția au început negocierile cu medierea UE și Rusiei. Ianukovici a anunțat organizarea de alegeri anticipate și revenirea la Constituția din 2004, care prevedea prerogative reduse pentru președinte. Mulți opozanți nu au acceptat propunerile lui Ianukovici, cerând demisia imediată a acestuia. Deși Vitali Kliciko, Oleg Tiagnibok și Arseni Iațeniuk au ajuns la un compromis negociat cu Ianukovici, protestele de pe Maidan au continuat.

Prima fază a crizei a durat până la 22 februarie 2014, când ex-președintele Viktor Ianukovici a fost demis (sub acuzația de abuz de putere) de Rada cu votul majorității (328 voturi „pentru” din 450 posibile) și a fugit, refugiindu-se împreună cu familia și o serie de apropiați în Federația Rusă. Totdată, Rada a decis organizarea de alegeri prezidențiale anticipate pentru data de 25 mai 2014. În aceeași zi, Iulia Timoșenko, fost premier al Ucrainei, a fost eliberată din închisoare, după doi ani și jumătate petrecuți după gratii.

Caracteristica principală a acestei prime etape a crizei ucrainene este caracterul intern al conflictelor, escaladarea violențelor în capitala Kiev și încercările internaționale de mediere a conflictului, de a pune la masa tratativelor părțile implicate.

Faza a II-a (aprofundarea protestelor în sud-est). A doua faza a crizei s-a prefigurat o dată cu începerea protestelor din Sevastopol, la 23 februarie 2014, prin care demonstanții urmăreau „să declare loialitatea față de Rusia”.

Tot pe 23 februarie 2014, legislativul de la Kiev l-a desemnat pe Alexander Turcinov drept președinte interimar al Ucrainei, acesta anunțând promovarea unei politici pro-occidentale. În aceeași zi, Rada de la Kiev a decis să anuleze legea din 2012 privind principiul politicii limbii de stat, care a permis, în fiecare regiune, utilizarea altor oficiale limbi în afară de limba ucraineană, în cazul în care o limbă este vorbită de cel puțin 10% din populație.

Imediat, la 26 februarie 2014, noul guvern interimar a fost prezentat de premierul Arseni Iațeniuk, fiind votat de Rada pe 27 februarie 2014. Un mandat de arestare a fost emis pe numele ex-președintelui Viktor Ianukovici, sub acuzația de genocid.

În intervalul 27-28 februarie 2014, bărbați înarmați pro-ruși au început să ocupe clădiri importante (sediile guvernului și parlamentului, printre altele) din capitala peninsulei Crimeei, Simferopol. Persoane înarmate neidentificate, în uniforme de luptă, au apărut în preajma principalelor aeroporturi Crimeea. La prima conferință de presă de la fuga în Rusia, ex-președintele Viktor Ianukovici a denunțat „lovitura de stat”, insistând asupra statutului său legal de președinte al Ucrainei. Mii de tătari crimeeni au început să demonstreze contra scindării Ucrainei, în timp ce protestatarii pro-ruși cereau alipirea Crimeei la Rusia.

La 1 martie 2014, Duma (parlamentul rus) a aprobat cererea lui Vladimir Putin de a folosi forța în Ucraina pentru „protejarea intereselor Rusiei”. Mitinguri pro-ruse au loc în mai multe orașe ucrainene, inclusiv în al doilea oraș ca mărime al țării, Harkov. Barack Obama îi cere public lui Putin să-și retragă forțele în baze.

Începând cu 1 martie 2014, persoane înarmate, în uniforme fără însemne, au preluat controlul asupra unor puncte strategice din peninsula crimeeană. În seara zilei de 2 martie 2014, abia-numitul comandant al marinei ucrainene, amiralul Denis Berezovski, a dezertat, arătând că se supune ordinelor auto-intitulatelor autorități pro-ruse din Crimeea. Forțele navale nu l-au urmat, rămânând loiale Kievului. Imediat, procuratura generală ucraineană l-a pus pe Berezovski sub acuzare pentru înaltă trădare.

La 4 martie 2014, Vladimir Putin a rupt tăcerea, susținând că bărbații înarmați care asediau forțele ucrainene din Crimeea nu sunt trupe rusești, ci forțe de auto-apărare autohtone.

La 6 martie 2014, parlamentul Crimeei a votat o declarație privind alipirea la Federația Rusă, referendumul cu privire viitorul statut al Crimeei fiind stabilit pentru data de 16 martie 2014. În pofida masivelor proteste din occident, Rusia a anunțat la 7 martie 2014 că va sprijini Crimeea dacă regiunea votează separarea de Ucraina. Ca reacție, pe 8 martie 2014, UE (Franța) și SUA au amenințat Moscova cu sancțiuni.

La 12 martie 2014, Barack Obama s-a angajat să sprijine Ucraina, în timpul unei întâlniri pe care a avut-o cu prim-ministrul interimar Arseni Iațeniuk la Casa Albă.

La 13 martie 2014, Rada a votat crearea unei Gărzi Naționale cu efective de 60.000 de militari, cu misiunea de apărare a țării.

La 15 martie 2014, Moscova a respins, folosind dreptul de veto, un proiect de rezoluție a ONU care critica referendumul din Crimeea.

La 16 martie 2014, a avut loc plebiscitul cu privire la viitorul Crimeei. Rezultatele oficiale de la referendum arătau că 97% din alegători sprijineau secesiunea Crimeei și alăturarea la Federația Rusă.

În contrapondere, la 17 martie 2014 UE și SUA au impus interdicții de călătorie și înghețarea activelor pentru mai mulți oficiali din Rusia și Ucraina.

La 18 martie 2014, președintele rus Vladimir Putin s-a adresat Dumei, apărând acțiunile Moscovei în Crimeea, apoi a semnat un proiect de lege privind absorbirea peninsulei în Federația Rusă. La 20 martie, Duma de Stat a ratificat tratatul privind alipirea Crimeii la Federația Rusă.

Această etapă a crizei din Ucraina este caracterizată de internaționalizarea conflictului, o dezvoltare deosebit de rapidă a acțiunilor, o implicare puternică a Rusiei, coroborat cu o implicare foarte firavă, doar la nivel declarativ, din partea UE, SUA sau NATO.

Faza a III-a (escaladarea). A treia (și actuala) fază a crizei ucrainene demonstrează o escaladare a violenței în estul și sudul Ucrainei (mai puțin). Evenimentele arată în mod clar o escaladare și răspândire a conflictului în rândul civililor, care sunt din ce în ce mai forțați să ia parte la acțiune. Pe de altă parte, etapa este caracterizată de un „dialog al surzilor” între actorii principali (Rusia, SUA, NATO și UE), cu aplicarea de sancțiuni de o parte și de cealaltă, mobilizarea de forțe armate în vecinătatea Ucrainei, precum și implicarea în acțiuni specifice diplomației.

La 24 martie 2014, în contextul anexării Crimeei, Federația Rusă a fost exclusă din grupul G8, contramandându-se și summit-ul care ar fi urmat să aibă loc în iunie 2014, la Soci. Totodată, la ordinul președintelui interimar Alexander Turcinov, trupele ucrainene au început retragerea din Crimeea.

La 27 martie 2014, ONU a condamnat alipirea Crimeei la Rusia, iar NATO a sistat colaborarea cu Moscova.

La 31 martie 2014, președintele rus Vladimir Putin a ordonat o „retragere parțială” a trupelor ruse comasate la granița cu Ucraina.

La începutul lunii aprilie 2014, activiști pro-ruși au ocupat în forță sedii administrative regionale din estul Ucrainei (în special, Donețk, Lugansk și Harkov), solicitând organizarea unui referendum pe tema separării de Ucraina. Autoritățile ucrainene au recâștigat controlul asupra clădirilor guvernamentale din Harkov a doua zi.

La 12 aprilie 2014, militanți pro-ruși în uniforme de camuflaj au ocupat sediile poliției și serviciului secret din Sloviansk, în estul Ucrainei. Și în Kramatorsk și Donețk separatiștii au preluat controlul asupra cartierelor generale ale poliției. Pe acest fond, la 15 aprilie 2014, președintele în exercițiu al Ucrainei, Alexander Turcinov, a anunțat începutul unei „operații antiteroriste” impotriva separatiștilor pro-ruși, soldată cu morți și răniți.

La 17 aprilie 2014, în urma negocierilor de la Geneva, cu participarea Ucrainei, Rusiei, UE și SUA, s-a convenit asupra unui acord privind „de-escaladarea situației” din estul Ucrainei, prin dezarmarea grupărilor ilegale și abandonarea sediilor administrative ocupate de separatiști. Acordul nu a avut însă niciun efect în practică, ministrul rus de externe Serghei Lavrov acuzând aproape imediat (21 aprilie 2014) Kievul de ruperea angajamentului.

La 25 aprilie 2014, opt observatori militari internaționali ai Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) au fost reținuți de către separatiștii pro-ruși în apropierea orașului Sloviansk, sub acuzația de a fi spioni.

La 1 mai 2014, separatiștii pro-ruși au ocupat sediul procuraturii din Donețk, provocând ciocniri puternice cu forțele de poliție. Președintele interimar Alexander Turcinov ordonă reluarea serviciului militar obligatoriu, avertizând că forțele militare ucrainene sunt în stare de „alertă de luptă deplină”.

2 mai 2014 a marcat cea mai sângeroasă zi de la răsturnarea de la putere a ex-președintelui Viktor Ianukovici. Nouă persoane și-au pierdut viața în timpul unei ofensive militare contra separatiștilor la Sloviansk, militanții pro-ruși doborând două elicoptere de război ucrainene. Pe străzile orașului Odesa au fost ucise peste 40 de persoane.

La 7 mai 2014, într-o schimbare evidentă în abordarea rusă, președintele Putin a cerut ca referendumurile din estul Ucrainei să fie amânate „pentru a încuraja dialogul”. El a arătat de asemenea că alegerile prezidențiale din Ucraina programate pentru 25 mai 2014 sunt „o mișcare în direcția bună”.

La 11 mai 2014, separatiștii pro-ruși din Donețk și Lugansk și-au declarat independența față de Ucraina, după un referendum care nu a fost recunoscut nici de Kiev, nici de Occident. Pe baza controlului din teren, aceștia au format Republica Populară Donețk, respectiv Republica Populară Lugansk, nerecunoscute oficial.

La 25 mai 2014, în Ucraina s-au desfășurat alegerile prezidențiale anticipate, în urma cărora a fost ales, din primul tur (cu peste 54% din sufragii), Petro Poroșenko, un om de afaceri miliardar, fost ministru al afacerilor externe (2009-2010) și ministru al economiei (2012). Cele mai multe secții de votare din est au rămas închise. La aflarea rezultatului, președintele ales a promis să aducă „pace într-o Ucraină unită și liberă”.

La 26-27 mai 2014, armata ucraineană a lansat o „operație antiteroristă”, având ca obiectiv eliminarea separatiștilor care ocupau aeroportul din Donețk; acțiunea s-a soldat cu moartea a cel puțin 40 de separatiști.

La 29 mai 2014, rebelii pro-ruși au doborât un elicopter militar ucrainean în apropiere Sloviansk, omorând 14 persoane (inclusiv un general).

Începutul lunii iunie 2014, a adus o intensificare a acțiunii externe cu privire la situația din Ucraina.

La 4 iunie 2014, președintele SUA, Barack Obama, a condamnat „agresiunea rusă” din Ucraina, în timp ce vorbea la Varșovia (Polonia) cu ocazia aniversării a 25 de ani de la căderea comunismului în Polonia.

O zi mai târziu, la 5 iunie 2014, liderii statelor industrializate din G7, reuniți în Bruxelles (Belgia) la cel de-al 40-lea summit al organizației, au îndemnat Federația Rusă să înceapă discuțiile cu noua conducere de la Kiev, pentru a pune capăt crizei din estul Ucrainei.

La 6 iunie 2014, președintele rus Vladimir Putin și președintele ales al Ucrainei, Petro Poroșenko, s-au întâlnit în Franța cu ocazia celebrării a 70 de ani de la debarcarea din Normandia; cu această ocazie, cei doi au făcut un apel pentru încheierea rapidă a vărsării de sânge din estul Ucrainei.

La 7 iunie 2014, Petro Poroșenko a fost învestit oficial în funcția de președinte al Ucrainei.

Se pare că toată această derulare de evenimente va continua, cel puțin o perioadă, sub aceleași coordonate, în condițiile în care în zilele de 7 și 8 iunie 2014 separatiștii pro-ruși au atacat aeroportul internațional de la Lugansk, aflat sub controlul forțelor ucrainene.

4. Posibile scenarii pentru criza din Ucraina

Tânăra putere instalată la Kiev a epuizat, rând pe rând, toate soluțiile de calmare a tensiunilor separatiste din sud-estul țării și de păstrare a integrității teritoriale. Rusia și Ucraina și-au aruncat și continuă să-și aducă acuzații. Pe teren, blocajul este întrerupt de izbucniri de violență care nu fac decât să convingă părțile de justețea propriilor poziții.

Cum ar putea evolua situația din Ucraina în perioada următoare? Depinde foarte mult de cum se va mișca președintele Petro Poroșenko și, mai ales, de cum va acționa în continuare Rusia. Rusia probabil că nu urmărește să devină o putere globală în următorii zece ani, dar tinde să devină o putere regională importantă. Și prin acest deziderat înseamnă că se va ciocni într-un anume mod cu Europa.

Pornind de la opțiunile Rusiei, o primă ipoteză este aceea că Rusia nu se va opri și că va interveni militar, invadând Ucraina, cu posibila amenințare a statelor membre NATO. Poziție radicală și militarizantă, acest scenariu poate deveni real, eventual, doar din accident totuși. O incursiune ar conduce la adoptarea de către Occident a unor noi sancțiuni vizând Rusia, iar utilizarea forțelor convenționale în vederea unei ocupări ar fi periculoasă și scumpă, în contextul în care economia rusească se clatină. Federația Rusă nu o duce economic strălucit și, prin urmare, nu este momentul să sfideze pe toată lumea. Dincolo de aceasta, „micul Războiul Rece” este în derulare, iar apelul occidentalilor la sancțiuni împotriva rușilor nu este o soluție tocmai fezabilă, cu cât sfârșitul crizei ucrainene va pune Rusia și Occidentul în postura de a negocia. În plus, atât Putin, cât și șeful diplomației ruse, Serghei Lavrov, au spus în mai multe rânduri că Moscova nu plănuiește să invadeze sau să anexeze Ucraina. Interesele Rusiei sunt, oricum, servite de către „oamenii în verde”, care au venit în estul Ucrainei din Rusia, Crimeea și Belarus, erodând autoritatea Kievului în zonă.

A doua ipoteză, mai realistă, este aceea că Rusia nu va merge mai departe din punct de vedere militar. Scopul inițial al Rusiei l-a constituit ținerea NATO în afara Ucrainei și menținerea Ucraina în sfera sa de influență. Obiectivul a fost parțial atins de Rusia prin anexarea Crimeei și încurajarea estului rusofil, dând astfel Ucrainei statutul de „stat sfâșiat”. Plecând de la ipoteza prin care Rusia va frâna, există, practic, cinci variante de evoluție.

Prima alternativă, teoretică, este pacea: Ucraina va rezista și va păși în continuare spre vest. Potrivit acestui scenariu, Acordul de la Geneva ar urma să fie pus în aplicare cu succes de către OSCE, care are deja aproximativ 100 de observatori prezenți în Ucraina. Însă aceștia nu au nicio putere pentru a-l implementa, iar „ura” grupărilor pro-ruse atât față de americani, cât și față de europeni le face sarcina imposibilă.

O a doua variantă o constituie războiul civil. Președintele rus Vladimir Putin a declarat că Ucraina se află în pragul războiului civil, însă lucrurile nu stau chiar așa. În estul Ucrainei este vorba mai degrabă despre zeci de protestatari pro-ruși, și nu de sute, iar susținătorii Kievului nu-și afișează loialitatea. Se pare oamenii nu vor să implice, iar unii se tem că vor fi atacați dacă arată de partea cui sunt. Majoritatea populației își continuă activitățile zilnice în mod normal, în contextul în care situația economică se înrăutățește. Ca atare, ultimul lucru pe care-l vor oamenii este violența.

O a treia ipoteză este aceea că lucrurile vor rămâne în „blocaj”, adică se va menține și în continuare un status-quo haotic. Acesta pare să fie scenariul cel mai probabil, și anume întreținerea unei înfruntări care generează haos în estul Ucrainei, între susținătorii Kievului și ai Moscovei. Puterea ucraineană, lipsită de experiență, s-a dovedit până în prezent incapabilă să facă față grupurilor pro-ruse, care au acționat în forță, cu scopul de a transforma protestele în secesiune. Pe de altă parte, nici separatiștii pro-ruși nu par capabili să guverneze, până în momentul de față nefiind vizibilă apariția unui lider politic, capabil să negocieze cu autoritățile ucrainene sau OSCE.

O a patra variantă este aceea că Ucraina va accepta federalizarea, adică ceea ce oferă Federația Rusă. În acest caz, parcursul euroatlantic este blocat, Rusia câștigă, o parte din Occident va considera că nu pierde și vom fi martori la un condominium ruso-occidental.

Ultima posibilitate luată în calcul este aceea că se va opta pentru o redesenare radicală a frontierelor estice, în sensul în care Occidentul va decide să salveze ceea ce poate fi salvat în cazul Ucrainei (zona Kievului și vestul țării), lăsând celelalte zone sub influența și controlul Rusiei.

– PAGINĂ ALBĂ –

BIBLIOGRAFIE

Acte normative și documente cu rol de reglementare

Law of Ukraine No. 5029-VI from July 3, 2012, about principles of the state language policy, publicată pe adresa on-line http://cis-legislation.com/document.fwx?rgn =53865.

Resolution adopted by the General Assembly on 27 March 2014 [without reference to a Main Committee (A/68/L.39 and Add.1)], 68/262. Territorial integrity of Ukraine, United Nations General Assembly, United Nations Document A/RES/68/262 (2014), 1 aprilie 2014, publicată pe adresa on-line http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q =&esrc=s&source=web&cd=4&cad=rja&uact=8&ved=0CEAQFjAD&url=http%3A%2F %2Fwww.refworld.org%2Fpdfid%2F534502a14.pdf&ei=CGyVU7rxOuaf7ga2h4GoAw& usg=AFQjCNGNPDyrPpClqdqQDOtK2Vkv5GDesg.

Lucrări de autor

Judt, Tony, Europa Postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Editura Polirom, Iași, 2008.

Articole și studii de specialitate

Berger, Alois, Weident, Medana, Lupta pentru piticul economic Ucraina, Deutsche Welle, 3 aprilie 2014, publicat pe adresa on-line http://www.dw.de/lupta-pentru-piticul-economic-ucraina/a-17541536.

Friedman, George, Ukraine and the „Little Cold War”, Stratfor Global Intelligence (Geopolitical Weekly), 4 martie 2014, publicat pe adresa on-line http://www. stratfor.com/weekly/ukraine-and-little-cold-war?utm_source=freelist-f&utm_medium=em ail&utm_campaign=20140304&utm_term=Gweekly&utm_content=readmore.

Katz, Nina Judith, The True Interests of the US and Russia in Ukraine, Daily Kos, 3 aprilie 2014, publicat pe adresa on-line http://www.dailykos.com/story/2014/05/04/ 1296752/-The-True-Interests-of-the-US-and-Russia-in-Ukraine.

Manea, Irina, Ucraina, identitate națională și război istoriografic, Historia.ro, 29 septembrie 2011, publicat pe adresa on-line http://www.historia.ro/exclusiv_web/ general/articol/ucraina-identitate-nationala-razboi-istoriografic.

Riabchuk, Mykola, Ukraine: One State, Two Countries?, Tr@nsit Online, Nr. 23/2002, publicat pe adresa on-line http://www.iwm.at/read-listen-watch/transit-online/ ukraine-one-state-two-countries/.

Mass-media

Amos, Howard, Ukraine crisis fuels secession calls in pro-Russian south, The Guardian, 23 februarie 2014, publicat pe adresa on-line http://www.theguardian.com/ world/2014/feb/23/ukraine-crisis-secession-russian-crimea.

Bogdan, Luminița, Ucraina, divizată între Est și Vest, Mediafax.ro, 21 februarie 2014, publicat pe adresa on-line http://www.mediafax.ro/externe/analiza-ucraina-divizata-intre-est-si-vest-12125969.

Miron, Denisa, Ministrul rus de Externe: Criza din Ucraina a început la București, stiripesurse.ro, 16 mai 2014, publicat pe adresa on-line http://www.stiripesurse. ro/ministrul-rus-de-externe-criza-din-ucraina-a-inceput-la-bucuresti/.

Popa, Elena, Ucraina, un mozaic etnic, Muntenia-News.ro, 23 februarie 2014, publicat pe adresa on-line http://muntenia-news.ro/international/scurt-istoric-ucraina-un-mozaic-etnic-intemeiata-de-cazaci-tara-a-suportat-ocupatia-tarista-apoi-sovietica/.

***, Criza din Ucraina: Aeroportul din Lugansk, atacat de rebelii proruși (surse militare ucrainene), HotNews.ro, 8 iunie 2014, publicat pe adresa on-line http:// www.hotnews.ro/stiri-international-17445281-criza-din-ucraina-aeroportul-din-lugansk-ata cat-rebelii-prorusi-surse-militare-ucrainene.htm.

***, Interfax: Ukrainian public split over EU/Customs Union options – poll, Johnson’s Russia List, 30 noiembrie 2013, publicat pe adresa on-line http://russialist.org/ interfax-ukrainian-public-split-over-eucustoms-union-options-poll/.

***, Text of Putin’s speech at NATO Summit (Bucharest, April 2, 2008), Unian Information Agency, 18 aprilie 2008, publicat pe adresa on-line http://www.unian.info/ world/111033-text-of-putins-speech-at-nato-summit-bucharest-april-2-2008.html.

***, Ukraine crisis timeline, BBC News Europe, 7 iunie 2014, publicat pe adresa on-line http://www.bbc.com/news/world-middle-east-26248275.

***, UN Security Council action on Crimea referendum blocked, UN News Centre, 15 martie 2014, publicat pe adresa on-line http://www.un.org/apps/news/story.asp? NewsID=47362.

Surse internet

http://www.bbc.com.

http://cis-legislation.com.

http://en.wikipedia.org.

http://russialist.org.

http://www.dw.de.

http://www.historia.ro.

http://www.hotnews.ro.

http://www.kiis.com.ua.

http://www.mediafax.ro.

http://www.muntenia-news.ro.

http://www.stratfor.com.

http://www.theguardian.com.

http://www.un.org.

http://www.unian.info.