Conflictul Dintre “front Stage” Si “back Stage”

Identitatea in organizatie

Conflictul dintre “front stage” si “back stage”

Definitie

Termenul “identitate” este un termen generic folosit în toate științele sociale pentru a descrie concepția și expresia individualității unei persoane, concepție și expresie care sunt determinate inclusiv de afilierile persoanei la diverse grupuri (ceea ce implică identitatea de grup: identitate culturală, națională, socială . Termenul este folosit cu sensuri specifice în domenii de cunoaștere diferite precum psihologie, sociologie, psihologie socială .

Identitatea organizationala se refera la gandurile, perceptiile si sentimentele membrilor sai. Astfel, putem presupune ca este o intelegere impartasita si colectiva a angajatilor asupra valorilor si caracteristicilor sale distinctive fata de alte entitati. Identitatea este impamantenita in simbolurile, cultura si istoria organizatiei ceea ce ne face sa concluzionam ca factorul determinat in formarea identitatii organizationale este reprezentat de cultura organizationala care este ca un context, un mediu intern propice si fertil pentru conturarea acesteia.

Clarcke Brown, in lucrarea sa „Conceptualising and Measuring Work Identity” percepe ca literatura considerabilă sugerează identități ce sunt disponibile subiectiv persoanelor sub forma de auto- narațiuni (Giddens, 1991; McAdams, 1996) în care ei lucrează prin monologuri interne (Athens, 1994) și interacțiunea cu ceilalți (Beech, 2008; Goffman, 1959).

Identitățile de lucru sunt constituite în regimurile discursive bazate organizatoric , care oferă posturi , sau spații epistemologice , pentru indivizi și grupurile pe care le ocupă. Persoanele cu indentitate proprie creată sunt narațiuni ca reflex organizate, temporal informate și analizabile, ele sunt " productive de un grad de continuitate și securitate" existențială. (Alvesson & Willmott, 2002)

Erving Goffman in lucrarea sa „Perspectiva dramaturgica”, conceptiile de frontstage si backstage sunt folosite adesea pentru a descrie relatia dintre rolurile jucate de actori la un moment dat si de diversitatea audientei date de aceste roluri. Cand noi jucam un rol in relatie cu o societate, rolul nostru este vizibil pe scena si performanta noastra (comportamentul nostru) este deschisa spre judecata celor care il observa. Regiunea din culise este acel loc unde actorii pot discuta, pot slefui sau pot perfectiona prestatia fara a se lasa vazuti de audienta lor.

De asemenea, acolo, acestia isi permit sa isi spuna parerile si secretele proprii dar pe care audienta nu le-ar accepta.

Perspectiva dragaturgica a lui Goffman a fost elaborata, in mare masura, ca un raspuns la criticile facute interactionalismului simbolic. Teatrul este un model adecvat pentru ilustrarea intaractiunii sociale, intr-u cat sensul in viata este o constructie sociala.

Scena este cadrul social al interactiunii, autorul social are o anumita infatisare si un mod propriu in care isi interpreteaza rolul.

Ea este „realitatea perceputa de oameni”(Nelson Goodman-Introducere in sociologie,Editura Lider, Bucuresti, 1998, pagina 129) Pentru a interactiona, indivizii trebuie sa defineasca situatiile si rolurile pe care acestia le vor interpreta. Modul in care vor face acest lucru, va infleunta felul in care vor interactiona. De obicei, aceastia incearca sa-si potriveasca comportamentul cu cel al altora.

Aceasta ajustare se produce printr-o serie de incercari, ghidate de reactiile celorlalti. Autoprezentarea are menirea de a comunica planurile si denitiile pe care fiecare persoane le da identitaii sale. Odata ce identitatile sunt stabilite, fiecare participant are obligatia de a se purta in corcordanta cu identitatea pe care si-a ales-o si de a accepta identitatea pe care si-a ales-o celalalt. Autoprezentarea produce obligatia pentru actor de a fi ceea ce declara ca este. Indivizii implicati in actul de comunicare pot fi, in aceasi timp si membri ai audientei si actori. Actorii propun o anumita viziune asupra situatiei, pe care audienta o accepta. Publicului i se permite sa vada doar produsul finit, numai ceea ce se petrece pe scena. Exista insa si culisele, neaccesibile tuturor inafara de cei implicati in „productie” unde se desfasoara o mare parte din activitatea de pregatire.

Din perspectiva dramaturgica, se acorda in mod deosebit atentie prezentarii eului- identitatea adoptata de o persoana sau atribuita de catre o persoana celuilalt. Identitatea poate fi invatat, dar in general este desprinsa odata cu inaintarea in varsta, pe masura ce experientele de viata se inmultesc. Procesul de socializare al indivizilor este un proces de invatare a rolurilor. In aceasta invatare exista obligatii stricte, dar si o marja de libertate care e cea a manifestarilor personale, a modului in care un individ isi insuseste normele.

Din aceasta perspectiva, actiunile sociale sunt definite ca „interactiuni umane pe scena vietii sociale”( Nelson Goodman- Introducere in sociologie, pagina 130) aceasta din urma fiind contruita dintr-un ansamblu de obiecte, simboluri si imprejurari care-i sunt date individului, dar carora el le da din nou viata interpretand diferite roluri ale „dramei sociale” .Interpretarea este posibila in primul rand, datorita caracteristicilor personale, prin care acelasi rol social capata multiple semnificatii subiective. In masura in care actorul stapaneste bine mijloacele scenei, el poate transforma aparentele jocului in realitate sociala. Pentru a avea succes, actorul trebuie as evite contradictiile intre ceea ce vrea el sa spuna ca este si ceea ce percepe ca este. Perspectiva dramaturgica foloseste limbajul limbajul si cadrul teatrului pentru examinarea interactiunii sociale. Rolurile si relatiile dintre acestea in momentul convorbirii determina intr-o foarte mare masura tipurile de formule alese pentru indeplinirea ritualurilor si functiilor regulilor comunicarii. In cadrul rolului social nu avem de a face cu ceea ce am putea numi constrangeri, unde functiile individului ar avea drept scop reproducerea unor modele, asa cum se intampla si la teatru. Desi structura sociala asigura scenarii care fac viata sociala oarecum ordonata si predictibila, oamenii, actorii sociali, sunt capabili sa improvizeze, in situatiile necunoscute si neobisnuite.

Goffman susține că oamenii joacă roluri în fața celorlalți. Fie că jucăm în grup sau singuri, de fiecare dată când suntem puși într-o scenă, în fața unei audiențe, interpretăm un rol ales în funcție de context sau dorințe.

Tind sa ii dau dreptate, dar pana unde merge aceasta confuzie de roluri?

Motivul care m-a împins în cercetarea acestui fenoment de frontstage vs backstage a fost acela caci am observat ca de-alungul timpului psihologia sociala se „chinuie” sa desluseasca acest mister al interactiunii cu celalalt, al formarii Eului in oglinda celuilalt si pe langa altele, si rolul /modul in care noi " actorii sociali" ne construim aceste " roluri"..

Problema cred ca apare in momentul in care, aceste roluri sunt resimtite drept o povara, cand se produce o sciziune intre adevaratul Eu si Eul propriu zis sau cand intre roluri si adevarata identitate nu exista punte de legatura .

Uneori ne aparține regia, alteori nu. Convențiile sociale sunt doar roluri bine înrădăcinate și apreciate la fel de cei din jur. Costumația depinde de rol, dar ne-o alegem mereu cu mare grijă, atenți la orice detaliu ne-ar putea afecta interpretarea. Ne privim în oglindă îndelung și ne alegem atitudinea cea mai potrivită.

În decursul unei zile jucăm suficient de multe roluri pentru a fi obosiți. Uneori le schimbăm atât de rapid încât nici noi nu mai reușim să facem față: suntem bucătărese, apoi chelneri și, în scurte momente de răgaz, gazde pentru musafiri. Apoi suntem profesori și colegi, ca într-o jumătate de oră să ne transformăm în studenți. Suntem client și vânzător, părinte și copil, judecător și acuzat. Ne schimbăm rolul după audiență. Ne aranjăm hainele pe fugă și ne transformăm din angajatul model în amantul neobosit. Când se lasă cortina, în culise, ne plimbăm cățelul în trening, ne bem ceaiul în pijama și refuzăm orice rol casnic ni s-ar atribui. Interpretările se succed rapid, lăsându-ne puțin timp pentru a ne ascunde în spatele cortinei.

Probleme de interpretare apar la tot pasul. Uneori ne este greu să ne alegem un rol, pentru că nu ne simțim aproape de niciunul. Constat că rolurile sunt entități discrete, numărabile și inflexibile. Nu poți fi și căpitan și maior în același timp și e problematic să-ți dorești atribute aflate la granița celor două ranguri. Cartea lui Goffman e plină de exemple.

Prin aceasta lucrare de licenta, doresc sa aprofundez cunostintele pe care celebrii sociologi ni le-au lasat si sa descopar cat de mare este aceasta discrepanta intre comportamentul nostru din fata camerei versus comportamentul nostru din spatele camerei. Pentru acesta, in prima parte voi prezenta conceptul goffmanian de “ordine interacționala” ce va constitui baza analizei mele.

Paradigma dramaturgica postuleaza faptul ca in viata de zi cu zi si, in mod special, in contextele concrete in care oamenii interactioneaza in cadrul organizatiilor, persoanele se comporta in mod asemanator actorilor de pe scena unui teatru, adica interpreteaza o serie de roluri dupa scenarii care sunt definite social. Acest model sociologic are o mare putere explicativa mai ales pentru interactiunile directe ale indivizilor din viata de zi cu zi, interactiuni derulate in contexte sociale precise. De altfel, insusi autorul considera ca analiza sa se preteaza indeosebi acelor cadre sociale bine delimitate, “acelui tip de viata sociala organizat in interiorul limitelor fizice ale unei cladiri sau uzine” (Goffman, 1959/2003, 27).

Ideea caracterului aparte al interactiunilor directe, face-to-face, se regaseste inaintea lui Erving Goffman, la Georg Simmel (1858 – 1918). Din acest motiv se poate afirma ca, daca Georg Simmel este cel care propune studierea realitatii interactiunilor directe ca realitate de sine statatoare, Erving Goffman le ridica la rang de obiect al sociologiei.

Despre initiatorul dramaturgiei sociale, Erving Goffman, este greu de discutat in termeni biografici din cauza lipsei informatiilor despre viata sa privata.

Yves Winkin (1999), care a studiat biografia autorului intervievand persoane cu care autorul a intrat in contact pe parcursul vietii, sustine ca Erving Goffman nu a lasat nimic scris in legatura cu viata sa, pe de o parte, iar, pe de alta parte, nu a destainuit prea multe informatii despre tineretea sa, despre familie nici colegilor si nici prietenilor sai. Cunoscut mai mult ca un personaj si mai putin ca persoana si, in ciuda faptului ca si-a elaborat opera in perioada in care mass-media a inregistrat o dezvoltare exploziva mai ales prin expansiunea televiziunii, Erving Goffman “nu a dat niciodata interviuri in mass-media, nu a permis niciodata editorilor lui sa-i prezinte imaginea si nu a aparut niciodata la televiziune”, tinand ca “viata sa sa fie total separata de munca sa” iar, mesajul sau pentru cei interesati de biografia sa fiind sa caute raspunsul la intrebari in lucrarile sale (Winkin, 1999, 19-20).

Modul in care Erving Goffman descrie interactiunea sociala din viata de zi cu zi te face partas la ea, producandu-ti o zdruncinare a ceea ce stiai despre lume sau, mai bine spus, a ceea ce credeai ca stii despre lume si viata. Lucrarea sa, Presentation of Self in Everyday Life (1959), prezinta procesul prin care oamenii analizeaza subiectiv lumea inconjuratoare – sa se transforme dintr-un element de fundal care ne pigmenteaza viata cotidiana, in subiect de reflectie sociologica.

Lucrarile sale scot in evidenta un extrem de fin observator al vietii sociale, un cercetator social care priveste societatea la microscop si reuseste sa puna propria ordine intr-o zona a vietii sociale, interactiunile aparent caracterizata prin precaritate. Este vorba de interactiunile din viata de zi cu zi, de descrierea micilor procese care determina, nu de putine ori, marile evenimente ale vietii sociale. Din acest punct de vedere sociologia sa, in mai mare masura dec In contextele sociale directe in care indivizii se afla unii in prezenta altora intra in mod aproape automat in functiune nevoia individului de a se informa in legatura cu ceilalti, existand motive practice pentru acesta, ce tin si de trebuinta individului de a actiona in contexte sociale previzibile: „Cand un individ se afla in prezenta altora, acestia incearca in general sa obtina informatii despre el sau sa scoata la lumina informatii pe care acestia deja le detin. Interesul lor va viza statutul sau socio-economic general, viziunea sa despre sine, atitudinea pe care o are fata de ei, competenta sa, daca e de incredere etc. Desi o parte dintre aceste informatii sunt dorite aproape ca un scop in sine, exista de obicei si motive practice pentru obtinerea lor. Informatiile despre un individ ajuta la definirea unei situatii, dau posibilitatea celorlalti sa stie de la bun inceput ce asteapta individul de la ei si ce pot astepta la randul lor de la el. Inarmati cu aceste informatii, ceilalti vor sti cum sa actioneze pentru a provoca raspunsul pe care il doresc de la el” (Goffman, 1959/2003,p. 29). De asemenea, interactiunile sociale in forma lor de performari dramatice sunt reglementate de principiul prezentarii sinelui ce consta in nevoia permanenta a indivizilor de a fi perceputi favorabil de catre ceilalti. In acest sens, indivizii ca actori pe scena vietii apleaza la o serie de strategii de impresionare.at alte sociologii, reprezinta un indemn la autoreflexivitate.

Inca din primele pagini din Presentation of Self in Everyday Life, Erving Goffman (1959/2003, 29) sustine ca in situatiile de interactiune directa interpretii sociali, prin modul in care se comporta, creeaza celorlalti asteptari despre ei celorlalti, pe de o parte, iar, pe de alta parte, isi formeaza asteptari despre ceilalti.

Ordinea interactiunii implica “doua forme fundamentale de identificare”: “identificarea categoriala” si “identificarea individuala”. Primul proces de identificare se refera la plasarea intr-o categorie a interactantilor in functie de criterii care tin de statusul social al indivizilor, iar cel de al doilea se refera la identificarea prin acele elemente unice pentru individ, cum ar fi “tonul vocii, mentionarea numelui sau alte mijloace/scheme de diferentiere a persoanei” (Goffman, 1982/1983, 3). Experienta anterioara in situatii similare are o importanta mare pentru ordinea interactiunii si, de asemenea, este importanta si influenta codurilor culturale care reglementeaza relatiile dintre indivizi.

Elemente componente ale ordinii intercationale sunt:

1) persoana, care poate fi privita ca entitate sau ca parte a unei echipe;

2) contactul – „orice ocazie in care individul este in prezenta comportamentului celuilalt, fie prin co-prezenta fizica, conexiune telefonica sau schimb de scrisori”;

3) aranjamentele – se refera la acele mize care ii determina pe oameni sa fie unii in prezenta celorlalti;

4) formatul, platforma – „aranjamentul universal in care este organizata o activitate cu public”;

5) „ocazia sociala de celebrare”. Acest ultim aspect este descris de Erving Goffman astfel:

Se dezvolta o stare de spirit sau tonalitate comuna, in functie de implicare. Participantii sosesc si pleaca intr-un mod coordonat. Mai multe locatii pot functiona ca un cadru pentru o ocazie unica, aceste locatii fiind conectate pentru a facilita miscarea, combinarea si circulatia raspunsului[] Ocazia, ca intreg, este asteptata si ulterior perceputa ca un eveniment unitar. Ocaziile sociale de celebrare pot fi considerate drept cele mai mari unitati interactionale, fiind, se pare, singurul tip de interactiuni care se pot extinde de-a lungul mai multor zile. In mod obisnuit, odata inceputa ocazia de celebrare continua pana la terminarea ei” (Goffman, 1982/1983, 6-7).

Imaginea Organizatiei.

Definirea imaginii prin prisma reprezentării:ansamblul reprezentărilor raționale și afective asociate de o persoană sau de un grup de persoane unei anumite organizații.

Dar imaginea nu este omogenă nici la nivelul individului și nici la nivelul grupului. O organizație nu beneficiază de o singură imagine, ci de o multitudine de imagini.

Dichter spune ca imaginea este “impresia totala pe care o entitate (organizatie) o creaaza in mintile oamenilor” (Dowling, 1993, p. 104). Mai mult, combinand teoriile de marketing cu cele ale organizatiilor, imaginea organizatiei este o impresie vie si holistica a unui individ sau grup cu privire la aceasta si este rezultatul unei strategii de comunicare externa.

Cand exprimam identitatea organizatiei facem uz de simbolurile si cadrul cultural al acesteia pentru a exprima si proiecta o imagine ce va fi interpretata de ceilalti. Insa, desi sursa imaginii proiectate are ca sursa cultura si identitatea celui care o exprima, interpretarea acesteia se face pe baza caracteristicilor cultural ale receptorului.

In contextele sociale directe in care indivizii se afla unii in prezenta altora intra in mod aproape automat in functiune nevoia individului de a se informa in legatura cu ceilalti, existand motive practice pentru acesta, ce tin si de trebuinta individului de a actiona in contexte sociale previzibile: „Cand un individ se afla in prezenta altora, acestia incearca in general sa obtina informatii despre el sau sa scoata la lumina informatii pe care acestia deja le detin. Interesul lor va viza statutul sau socio-economic general, viziunea sa despre sine, atitudinea pe care o are fata de ei, competenta sa, daca e de incredere etc. Desi o parte dintre aceste informatii sunt dorite aproape ca un scop in sine, exista de obicei si motive practice pentru obtinerea lor. Informatiile despre un individ ajuta la definirea unei situatii, dau posibilitatea celorlalti sa stie de la bun inceput ce asteapta individul de la ei si ce pot astepta la randul lor de la el. Inarmati cu aceste informatii, ceilalti vor sti cum sa actioneze pentru a provoca raspunsul pe care il doresc de la el” (Goffman, 1959/2003, 29). De asemenea, interactiunile sociale in forma lor de performari dramatice sunt reglementate de principiul prezentarii sinelui ce consta in nevoia permanenta a indivizilor de a fi perceputi favorabil de catre ceilalti. In acest sens, indivizii ca actori pe scena vietii apleaza la o serie de strategii de impresionare.

Sue Scott Alessandri, plecând de la nivelul tactic și strategic al definițiilor despre identitate, elaborate de diferiți autori, propune o definiție de ansamblu, care să atingă cele două niveluri:

din perspectivă strategică, identitatea eate o prezentare proprie, planificată strategic și orientată asupra unor obiective clare, cu scopul câștigării unei imagini pozitive despre organizație în mintea oamenilor

din perspectivă tactică, identitatea este suma tuturor elementelor observabile și măsurabile pe care le manifestă organizația relativ la comportamentul său public și la prezentarea sa vizuală atotcuprinzătoare (Sue Scott Alessandri, Modeling corporate identity: A Concept Explication and Theoretical Explanaition, în „Corporate Communications: An International Jurnal”, MCB University Press, Vol.6, Nr. 4, 2001,p. 176)

Modelul Alessandri al formării identității organizației”:

Construirea unei imagini de firmă comportă patru parametri:

– identitatea reală (identitatea construită de organizație);

– identitatea percepută (ce percep publicurile interesate din identitatea reală);

– identitatea de dorit (identitatea pe care dorește firma să o aibă);

– idenitatea posibilă (identitatea care trebuie obținută în funcție de context).

(Thierry Libaert, Planul de comunicare. Cum să-ți definești și să-ți organizezi strategia de comunicare, Iași, Editura Polirom, 2009, p.83)

Thierry Libaert afirmă că pentru construirea imaginii este necesară comunicarea pe baza unor strategii.

Întemeierea teoretică a acestei comunicări cu aspect interdisciplinar este pătratul imaginii: