Conflictele din Epoca Contemporana

Capitolul 3

Conflictele din epoca contemporană

3.1. Războiul Rece (1947-1991) a fost constuit dintr-o perioadă plină de tensiuni și de confruntări plotice dar și ideologice și de către o stare de tensiue. În timpul acestui război s-au confruntat două grupuri de state ce aveau politică și ideologie diferite, pe de o parte se afla URSS și toți aliații săi și grupul celălalt format din SUA și aliații săi. Prima grupare era numită “blocul răsăritean” iar cel de al doilea era numit “blocul apusean.” Din punct de vedere politic și militar cele două grupări erau reprezentate de către două alianțe internațional. Blocul răsăritean era reprezentat de către Pactul de la Varșovia iar grupul răsăritean era reprezentat de către NATO. (Adams James, Următorul, ultimul război mondial, Arme intelogente și front pretutindeni, E. Antet, București, p. 75)

Războiul rece poate fi considerat pe o scară drept un conflict și reprezintă în principal confruntările ce au loc între statele democratice și cele comuniste.

Termenul de ”război rece” vine din timpul luptelor dintre creștinii spanioli și mauri, s-a folosit pentru a desemna starea de război care începe fără o declarație și se termină fără un tratat de pace. (Hentea, Propaganda în război, Ed.Cetatea de scaun, Târgoviște, 2014, p.206)

În timpul acestui război au existat conflicte propagandistice între Est și Vest. Aceste conflicte au avut mai multe caracteristici care au reușit să fie diferite de cele din perioada anterioară. În primul rând a fost vorba de o confruntare dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. În această perioadă propaganda se desfășoară atât pe plan intern cât și extern, această confruntare s-a realizat între două sisteme politice opuse ce au perspective diferite de viață. (Hentea, Propaganda în război, Ed.Cetatea de scaun, Târgoviște, 2014, p.207)

În aceste două state cenzura este privită diferit. În timp războiului rece duelurile ce au avut loc în această perioadă au fost considerate a fi totale aici contribuind și intoxicările.

În timpul războiului rece propaganda a avut drept țintă principal mintea oamenilor din ambele tabere ale conflictului și nu forțele armate așa cum s-ar fi așteptat toată lumea. Cu ajutorul propagandei s-a reușit promovarea dar și legitimarea tuturor acțiunilor de natură politică.

Războiul din Coreea: mass – media, un simplu actor pe scena „războiului rece”

Războiul din Coreea (1950 – 1953) a reprezentat primul conflict limitat din epoca nucleară, în care au fost implicate nouăsprezece națiuni, și a fost poate cel mai prost mediatizat război din acest secol. Înțelegerile dintre Churchill, Cian Kai – Și și Roosevelt de la Cairo (1943) și reafisrmate de Stalin la Ialta (1945) prevedeau posibilitatea acordării independenței Coreii postbelice. Acest război este considerat a fi primul conflict important din timpul Războiului Rece. Americanii și sovieticii – părți ale efortului aliat final împotriva Japoniei – au ocupat fiecare, în frunte cu Kim Ir Sen, un maior al Armatei Roșii, iar americanii au răspuns în Sud, cu un regim ales într-o formulă ceva mai democratică, dar tot dictatorial, condus de Dr. Syngman Rhee. (Hentea, 150 de ani de razboi mediatic. Armata și presa în timp de razboi, ed. Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1999, p.33)

În urma unei neînțelegeri între Stalin și Mao forțele Coreii de Nord a reacționat invadând Sudul. Această reacție a Coreii de Nord a produs foarte mare neliniște în rândul oamenilor deoarece abia încetaseră conflictele de pe front, ba chiar mai mult americanii declaraseră că nu mai sunt interesați de Peninsula Coreeană. Consiliul de Securitate ONU a decis să apere Coreea de Sud, realizând acest lucru sub steagul Națiunilor Unite. Acest lucru s-a realizat pe fondul boicotului Uniunii Sovietice. Președintele Truman din cauza agresiunilor ce au loc la nivelul politicii sovietice asupra Europei a decis să folosească forțele militare americane din dorința de a nu mai lăsa comunismul să evolueze în lume. În urma acestei decizii generalul MacArthur este desemnat comandantul forțelor ONU.

Toți militarii considerau că dacă guvernele lor i-au trimis să lupte și să câștige un război, presa din țările respective trebuie automat să-i susțină în modul cel mai patriotic cu putință, iar dacă nu o face, atunci este tot de datoria lor să folosească monopolul pe care-l dețineau asupra resurselor și mijloacelor de comunicare din zona de conflict pentru a-i împiedica pe jurnaliști să scrie sau să transmită „de rău” despre misiunea ce le-a fost încredințată. (Hentea, Propaganda în război, Ed.Cetatea de scaun, Târgoviște, 2014, p.244)

În prima fază a războiului rece presa a fost cea care a susținut înt-un mod foarte patrotic conflictele ce aveau loc în coreea, a militat împotriva comunismului, aceste lucru s-a realizat prin deplasare a nu mai puțin de 270 de ziariști. Imediat ce au ajuns în zona de conflict au apărut și primele reportaje despre dezbinarea ce avea loc în tabăra aliaților. Militarii au reacționat imediat cum au văzut că trupele au moralul scăzut din cauza unei foarte proaste echipări. Jurnaliștii erau la mâna militarilor din toate punctele de vedere. Orice doreau să facă trebuiau să cearcă voie și nu numai. Militarii dețineau controlul aszpra deplasărilor jurnaliștilor, asupra hranei lor dar și asupra găzduirii acestora.

Militarii au pus în aplicare un plan prin care au reușit să lovească media din vremea aceea prin debarcarea lui MacArthur. În acea perioadă militarii se foloseau de orice scuză pentru a reuși întârzierea reportajelor și a știrilor de pe frontul de luptă. MacArthur înainte să se debarce a prezentat unor jurnaliști ce se întâmplă la comanda sa, ba chiar mai mult a reușit să ajute jurnaliștii să trimită știri noi către Tokio. Cea mai mare problemă a jurnaliștilor era ca debarcarea să se efctueze cu succes pentru că altfel aveau să nu mai poată comunica cu exteriorul sub nici o formă.

Pe măsură ce lucrurile evoluau jurnaliști prezentau războiul ca folosind foarte multe atrocități în lupta de a câștiga, mediatizarea devenea tot mai negativă și prezenta chiar corupția ce se instaurase în regimul sud – coreean.

Toate convingerile militare aflate sub steagul Națiunilor Unite au avut reprezentanți ai presei în țara lor, mass – media americane au dominat ca număr și amploarea războiului mediatic. Televiziunea se află în faza adolescentină din punct de vedere al posibilităților tehnice și din această cauză nu se putea duce direct în casele oamenilor, principalele mijloace de comunicare au rămas radioul și presa scrisă. În Statele Unite pe fondul cruciadei împotriva comunismului, presa le-a servit americanilor despre războiul din Coreea axat acele clișee în care aceștia erau dispuși să creadă: mândria și puterea armatei, superioritatea stilului de viață al americanilor. (Anton Mioara, Propagandă și război, 1941 – 1944, Ed. Trotonic, București, p. 231.)

Jurnaliștii care se aflau din partea comuniștilor au trebuit să respecte în totalitate indicațiile militarilor aflați la comandă, fiind foarte disciplinați în respectarea directivelor în ceea ce provea propaganda războiului.

Din punctul de vedere al jurnaliștilor războiul din Coreea a fost văzut ca o modalitate de a pune capăt comunismului dar și ca o luptă împotriva agresiunii. Aceștia vedeau războiul ca fiind împotriva comunismului și a agresiunii.

Războiul din Coreea a luat sfârșit în 23 iulie 1953 însă din păcate cu prețul a sute de mii de morți din ambele tabere dar și cu costuri financiare imense.

Separarea Coreii în două țări cu regimuri politice diferite a avut și o încărcătură propagandistică majoră, prefigurând cursa înarmărilor și confruntarea directă între două superputeri. În timpul războiului s-au auzit voci care au criticat independenșa corespondenților din timpul războiului. Ulterior jurnaliștii americani, dorind să-și dovedească patriotismul, au adoptat în întregime punctul de vedere al militarilor și oficialităților americane, renunțând la orice înfruntare a cenzurii dar și a dezinformării, la orce semn de întrebare privind modul de ducere a războiului, privind dominația SUA într-o operațiune multinațională a ONU, sau privind rațiunea și motivațiile acelui război ce a provocat enorme suferințe populației civile. (Hentea, Propaganda în război, Ed.Cetatea de scaun, Târgoviște, 2014, pp.250-251)

Grenada, 1983, un război fără jurnaliști

La începutul anilor `80, pe plan extern, lucrurile păreau să meargă destul de prost pentru Statele Unite, care dădeau impresia unui uriaș rănit. Sovieticii invadaseră Afganistanul, amenința ruperea echilibrului de putere și sferelor de influență nu numai Orientul Mijlociu, dar și în Asia. În Africa, Moscova, prin intermediul trupelor lui Fidel Castro, acționa pentru impunerea unui regim comunist în Angola, iar prin Siria amenința influența americană în orientul Mijlociu.(Domenach Jean –Marie, Propagandă politică,2004, Ed. Institutul European, Iași, p. 53)

Primul coșmar al americanilor l-au avut în 4 noiembrie 1979 atunci când au aflat că un grup de studenți iranieni au luat ostatici 53 de persoane diplomatice în cadrul ambasadei americane de la Teheran. Studenții iranieini și-au arătat dezgustul față de americani prin mai multe acțiuni pe care le-au întreprins: au ars steagul americam, au scandat sloganulri sfidătoare. Toate aceste scene erau date la televizor în america creeându-se astfel panică în america din cauza iranienilor.

Președintele Carter a încercat să rezolve acest conflict pe cale amiabilă însă eforturile sale nu au avut succes, inițial acesta a fost susținut de către presa americană în demersurile sale, însă odată cu trecerea timpului presa nu făcea altceva decât să pună presiune pe președintele Carter. Acesta a fots acuzat din cauza faptul că nu putea rezolva această problemă, a fost acuzat de imprudență și de slăbiciune în soluționarea crizei. Vâzând că nu are altă soluție Carter a aprobat planul propus de militari pentru a putea elibera ostaticii abia la începutul lunii aprilie a anului 1980, adică după 5 luni de la incident. Se spune că decizia a fost luată din cauza faptului că se apropriau alegerile prezidențiale iar mass – media punea tot mai multă presiune asupra sa.

Chiar și după 5 luni, misiunea propusă de militari a fost un eșec, comandantul misiunii a fost nevoit să abandoneze misiunea sin cauza faptul că au fost soldați uciși și alții răniți. Comandantul misiunii a fost nevoit să lase cadravele oamenilor morți în deșert și să se întoarcă la loc sigur. În urma acestei decizii imprudente de a lăsa cadravele soldaților morți, iranii au avut de câștigat în urma acesteia prin faptul că au expus public aceste cadavre exact înainte să facă o conferință de presă. Ca urmare a acestor evenimente secretarul de stat care nu a fost de acord cu misiunea, Cyrus Vence a demisionat din funcție iar efectul cel mai năucitor a fost asupra lui Carter care a pierdut lupta prezindențială în favoarea lui Ronald Reagan.

Ronald Reagan, era hotărât să refacă prestigiul Statelor Unite printr-o politică externă americană mai ofensivă decât cea a lui Carter. Reagan a decis să trimită în 1982 pușcași marini în Liban pentru a restabili pacea și contracararea amenințării Siriei, susținută de Moscova. Franța, Italia și Marea Britanie s-au alăturat inițiativei militare americane, Beirutul fiind împărțit în patru sectoare de responsabilitate. Aici militarii încercau în van să restabilească pacea între multitudinea facțiunilor rivale , la doi pași de influența sovietică din Siria. (Hentea, Propaganda în război, Ed.Cetatea de scaun, Târgoviște, 2014, p.329)

Din cauza bombardamentelor și a atentatelor de la Beirut ce aveau loc împotriva americanilor Reagan s-a văzut nevoit să ordone bombardarea în munții din Beirut acolo unde se aflau rebelii. Bombardarea s-a făcut folositnd toate tunurile de pe USS „New Jersey”, adică șaisprezece la număr. Un camion ce trebuia să transporte provizii era însă plin cu trotil în data de 23 octombrie 1983, astfel acesta explodând a făcut nu mai puțin de 241 de victime în incinta Cartierului General al americanilor din mijlocul Beirutului unde a explodat camionul. Aceasta a fost cea mai mare răzbunare a libanezilor.

Câteva zile mai târziu în aceleași condiții au mai murit 77 de militari din contingentul francez din Beirut.

Aceste acțiuni au avut ca efect oprirea încercărilor de a face face în Beirut, astfel conflictele aveau să continue.

În timpul acestor atentate de la Beirut, în Marea Caraibilor aveau loc lupse sângeroase ce afectau în mod direct interesele tuturor americanilor din imediata apropriere. Aceste noi atentate aveau să șoceze opinia publică din Statele Unite și totodată să se pună la îndoială puterea și prestigiunil Statelor Unite.

Această lovitură de stat a fost receptată de Statele Unite ca o nouă și violentă expansiune a comunismului în zona Caraibilor, sponsorizată de Fidel Castro. Pe insulă se aflau aproximativ 600 – 700 muncitori cubanezi, care lucrau la ceea ce Statele Unite au spus că este un aeroport militar. (Hentea, 150 de ani de razboi mediatic. Armata si presa in timp de razboi, ed. Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1999, p.57.)

1000 de cetățeni ce se aflau pe insulă riscau să fie luați ostatici, așa că militarii Statelor Unite trebuiau să intervină. În sensul acesta a existat în 21 octombrie o ședință de urgență în care Organizația Statelor Est – Carabinieni solicita strijin în scopul de a restabili ordinea din Grenada, dar și democrația.

Planul de evacuare al americanilor a debutat cu arestarea lui Bishop din 14 octombrie. Evacuarea a durat mai multe zile, însă s-au intensificat aceste emisiuni din momentul în care a fost executat acesta. Cu toate că existau relații strânse între președintele american și prim ministrul britanic, acesta a fost anunțat mult mai târziu despre invazie, abia pe 23 octombrie, adică la aproape 10 zile după ce s-a pus în aplicare planul de evacuare. Margaret Tacher i-a transim președintelui că vede misiunea ca fiind o intervenție independente și în același timp faptul că nu observă diferențe semnificative între oamenii lui Bishop și cei care îl înlocuiesc. Ultima recomandarea a aceteia a fost să nu întreprindă nici un fel de acțiuni militară.

În urma acestor evenimente aliații occidentali au avut o reacție violentă condamnând modul în care SUA a reușit să invadeze Spania, făcând imensa greșeală de a confnda Spania cu provincia Grenada. Aliații internaționali au considerat că invazia uniunii Sovietice nu poate fi calificată decât ca fiind un act de banditism.

Reagan în acest moment nu își permitea sub nici o formă un eșec, el avea nevoie de o victorie în această operațiune, mai ales după pierderile din Iran și Liban. Operațiunea de salvare a început cu o întârziere de 30 de ore, chiar și așa în 25 octombrie au pornit inițial 3 valuri de elicoptere ce aveau ca obiectiv să îl evacueze pe guvernatorul genreal al Grenadei, Sir Paul Scoon și abia apoi să elibereze restul de prizonieri din închisoare. În această operațiuni militarii au întâmpinat foarte multe obstacole.

Această operațiune de salvare a fost numită „Urgent Fury”, la aceast mass – media nu a avut nici un acces, fiindu-le permisă șederea pe insulă la abia trei zile de la invazie, atunci când toată lumea era sigură de succesul operațiunii. Cel care a aflat în ultima clipă de această operațiune este Larry Speaks, el fiind secretaruș de presă al Casei Albe. Cel care a susținut excluderea presei din timpul acestei operațiuni a fost secretarul de stat al Apărării, Caspar Weinberger, acesta a susținut această decizie datorită faptului că militarii nu puteau să asigure nici un ziarist din zona de conflict. Ba mai mult, în jurul zonei s-a creat și un perimetru de securitate aerial și naval ce se întindea pe o distanță de 50 de mile, în felul acesta fiind imposibil jurnaliștilor și ziariștilor să ajungă în aproprierea operațiunii. Ziaiștii și jurnaliștii așteptau în aeroportul Bridge Town accesul.

Chiar dacă au fost impuse toate aceste restricții ale jurnaliștilor totuși au exista 4 ziariști (3 americani și unul britanic) care au fost prinși în momentul în care vroiam să se debarce singuri pe navă, însă în momentul în care au fost prinși le-au fost confiscate toate însemnările și nu au avut acces la nici un mijloc de comunicație cu exteriorul. Acești au fost primii ziariști care au încercat să ajungă pe insulă, au mai fost alți șase care au încercata același lucru numai că au pățit același lucru ca și primii. Au fost transportați pe nava „Guam”, unde au fost păziți în permanență pentru a nu ajunge informațiile pe care le știau nicăieri. În locul unde au duși a fost prezent și amiralul Metcalf care a anunțat că permite ziariștilor de la bordul navelor amintind de politica no press a Washingtonului. Imediat după această afirmație a primit nu mai puțin de 400 de cereri din partea ziariștilor și jurnaliștilor să le fie permisă șederea deși luptele nu erau oprite.

În primele două zile, până la declarația președintelui Reagan privind succesul operațiunii, singurele informații și imagini disponibile despre ceea ce se întâmpla în Grenada au fost cele furnizate de armata americană. Numind aceste imagini gata cenzurate „un gunoi” și în absența oricăror altor informații de la fața locului, presa americană, avidă se știri, a fost nevoită de apeleze la surse complementare, precum radioamatorii din zonă sau piraterie internațională. Imediat, respectivele surse au început să fie bruiate, Comisia Federală de Comunicații a SUA retrăgând frecvențele unor operatori. (Hentea, Propaganda în război, Ed.Cetatea de scaun, Târgoviște, 2014, p.331)

În momentul în care situația a fost sub control au fost selectați o echipă întreagă de jurnaliști de la mai multe canale de televiziune care au avut acces pe insulă.

Chiar și după selecționarea ziariștilor, în momentul în care acești au ajuns pe insulă erau escortați în permanență și au trebuit să urmeze un traseu foarte rigid, astfel au fost împiedicate asistarea lor la vreo luptă, neavând acest la astfel de evenimente.după această primă selecționare a jurnaliștilor s-au mai făcut încă două zboruri cu ziariști, organizarea realizându-se după aceleași reguli stricte, însă au fost unii dintre ei care nu au reușit să se mai deplaseze pe insulă.

Din cauza acestor restricții presa americană a făcut mai multe proteste în încercarea disperată de a înlătura restricțiile impuse. Cu toate că au existat numeroase proteste guvernul americam nu și-a schimbat opinia în acest punct de vedere, guvernul american fiind cel care câștigă. CBS a transmis mai multe imagini care au fost etichetate drept nepatriotice, însă chiar și așa americanii erau împăcați cu restricția și cenzura care a fost impusă de către conducere.

După cazul din Grenada mass – media și-a făcut public resentimentele din această perioadă mai ales din cauza interzicerii lor de către președintele Comitetului Statelor – Majore reunite dar și a generalului John W. Vesey.

La începutul lui 1984, mai exact în februarie, Vesey a fost cel care a anunțat că se va forma o comisie ce va stabili modul în care jurnaliștii vor avea acces la conflicte. Chiar dacă decizia a fost luat de către acesta, cel care s-a ocupat de toată operațiunea de ținere a jurnaliștilor la distanță de insulă i-a revenit generalului Winant Sidle. Relația impusă dintre militari și jurnaliști trebuia să asigure viața militarilor dar și dreptul tuturor americanilor de a fi informați de către jurnaliștii aflați pe insulă. Chiar jurnaliștii au susținut că pentru o astfel de operațiune militară este nevoie de înțelegere, inteligență dar și obiectivitate. La finalul tituror acestor evenimente Sidle a întocmit un raport prin care a propus mai multe recomandări care să ajute la stabilirea unei relații dintre presă și militari mult mai eficientă și mai unită.

În raportul întocmit de Sidle a notat că prima sa recomandare se referă la o planificare militară mult mai minuțiosă dar în același timp să ofere presei toate informții de care aceasta are nevoie. A doua recomandare făcea referire la pool sistem care făcea trimitere către modalitatea jurnaliștilor de a fi prezenți pe front încă de la începutul conflictului, chiar dacă primele faze sunt foarte periculoase pentru toată lumea.

Următoarele trei recomandări se referă la obligația militarilor de a pune la dispoziția jurnaliștilor tot ceea ce au nevoie pentru a putea comunica cu exteriorul, adică a mijloacelor tehnice pentru a comunica știrile chiar de pe front.

Alte două recomandări se refereau la constituirea unei echipe de presă acreditată, care trebuia mereu actualizată, echipă ce trebuia să lucreze conform unui caiet de sarcini în care erau prinse și restricțiile în ceea ce privește difuzarea știrilor.

Iar ca și ultimă recomandare sugera să existe un program în care militarii și ziariștii să poate comunica și chiar consulta în privința unor anumite probleme, acest program presupune accesul ziariștilor în academiile militare iar mai apoi a ofițerilor în redacțiile de televiziune. În felul acesta fiecar înțelegerea responsabilitățile celuilat și se puteau consulta în ceea ce privește operațiunile ce țin de securitatea militară și nu numai.

Ca urmare a raportul Sidle, pe 9 octombrie 1984 a fost formată o echipă de presă a Departamentului Apărării în scopul asigurării pe viitor a mediatizării primelor ore de conflict armat implicând forțele armate americane, în zone în care nu sunt prezenți ziariști. Principiul de funcționare stabilit era destul de simplu. Atunci când o operațiune militară era iminentă, Pentagonul convoca în mare secret respectiva echipă de presă, care urma să fie îmbarcată în avion și abia atunci le era comunicată destinația și misiunea. După primele zile ale misiunii, respectivii ziariști urmau să fie înlocuiți de o altă echipă. În acest fel nici o forță operativă nu va acționa în absența ziariștilor, iar securitatea operațiunii nu era pusă în pericol. (Hentea, 150 de ani de razboi mediatic. Armata si presa in timp de razboi, ed. Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1999, p.59.)

În ceea ce privește gradul Grenada, se poate vorbi se o operațiune militară expediționară complet închisă, opacă presei. Militarii au exploatat la maximum avantajele oferite de insula lipsită de facilitățile locale pentru accesul presei. Ei au adoptat, ca măsură suplimentară de prevedere față de posibile surprize neplăcute în fazele de început eliminarea oricăror martori incomozi din partea presei civile. Acest lucru a permis, mai ales politicienilor, ca atunci când lucrurile erau în plină desfășurare, să prezinte opiniei publice doar punctul lor de vedere, astfel încât ulterior, eventualele pete negre ale operațiunii să poată fi șterse sau să-și piardă din relevanță, fiind acoperite de succes. (Hentea, Propaganda în război, Ed.Cetatea de scaun, Târgoviște, 2014, p.334)

Cu ajutorul evenimentelor din Grenada și chiar mai mult, după războiul din Insulele Falkland ne putem da seama că nu există un minim de infrastructură în ceea ce privește comunicațiile, iar din această cauză și din cauza presiunilor politice presa este exclusă din orice fel de operațiune. Și astfel putem spune că recomandările făcute de Sidle rămăr pur teroretice, în practică neputânsu-se pune în aplicare. Despre exemplu stă prima operațiune, cea din Panama, în care foarte multe dintre cele 8 recomadări sunt încălcate și ignorate sau altele s-au dovedit pur și simplu imposibil de pus în aplicare.

Primele semne ale colapsului

Conflictul inițial a urmărit așa cum era de așteptat anihilarea inamicului, urmările putând fi catastrofale. Înaintea apariției armelor nucleare, strategia militară era discutată la nivelul Statului Major și nu se punea problema vulnerabilității populației. Capacitățile distructive ale respectivelor arme au “îngrozit” majoritatea experților tehnici care “erau convinși ca politicienii erau suficient de iresponsabili ca, în cazul în care ar fi sesizat fie și o șansă minimă de a face tolerabil un război nuclear, să fie tențați să îl dezlănțuie.”( Henry Kissinger, Diplomația, Ed. All Bucuresti, 2008, p. 102. )

Teoria Distrugerii Reciproce Asigurate a fost cea care a dus la adoptarea numeroaselor tratate de neproliferare nucleară. Analizând lucid aceste elemente, s-a decis o regularizare a cursei inamarilor concretizata prin acordurile SALT și negocierile CSCE3 și MBFR. În 1964 președintele american Lyndon Johnson și secretarul general Nikita Hrusciov au decis simultan să reducă fondurile alocate programelor nucleare. Urmează apoi tratatul de la Tlatelolco și tratatul de neproliferare nucleară din 1 Iulie 1968 și acordul SALT din 1972 dintre SUA și URSS.

Cea ce a reaprins conflictele au fost războiul din Yom Kippur și cel din Afganistan, ambele având superputeri în resursele Orientului Mijlociu. Principal resursă a economiei mondiale devine un factor care nu face altceva decât să genereze conflicte, astfel petrolul reprezintă și o nouă direcție în dezvoltarea tehnologiei din Vest dar și din Est.

URSS alături de toate celelalte state comuniste continua procesul industrial care nu are noi orizonturi pe când în occident se pun bazele unei societăți informaționale. Gorbaciov recunoștea în discursul istoric de la Națiunile Unite, că economia mondială reprezintă un singur organism, și nici un stat, indiferent de sistemul social sau nivelul său economic, nu se poate dezvolta normal în afara acestuia. Desigur sistemul comunist nu putea fi ocolit de această tranziție.

Un moment crucial pentru perioada comunistă au avut un impact grevele de la ateliere din Gdansk iar mai apoi a avut impact înșelegerea ce s-a stabilit între Sindicatul anticommunist Solidaritatea din Gdansk și de către guvernul polonez. Solidarității a reprezentat un fenomen fără precedent nu doar pentru Polonia ci pentru întregul bloc estic, iar influența crescândă a Solidarității a condus la intensificarea și răspandirea idealurilor anticomuniste în întreaga Europa Centrală și de Est.

Urmează desigur momentul 1989, revoluțiile izbucnesc pe întreg cuprinsul Europei Centrale și de Est, culminează cu prăbușirea zidului Berlinului și destrămarea URSS doi ani mai târziu.

În viziunea lui Henry Kissinger, anii ’80 au adus sfarșitul imperiului sovietic care a devenit “autodistructiv” în pofida unui expansionism debordant care a caracterizat cea de-a doua parte a anilor ’70. Șocul provocat de mișcarea Solidaritatea din Polonia a fost doar scânteia care a aprins miscarea anti-comunistă îin toate țările satelit ale URSS. În acel moment puterea militară sovietică era de netagaduit, experții americani fiind conștienți de superioritatea sa.

Sfârsitul Războiului Rece a fost și tabla de șah pe care cei doi lideri, Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov au întreprins mutările decisive care au evitat un nou conflict militar de proporții și au ghidat întregul bloc estic spre valorile democrației și a drepturilor omului. Ambii s-au făcut remarcați prin abilitățile diplomatice extraordinare, punctele comune de vedere înlesnind procesul de neproliferare nucleara și de reconciliere.

Mihail Gorbaciov a fost în viziunea lui Kissinger liderul unei puteri nucleare aflate într-o stare avansată de degradare, fiind nevoit să acționeze prin orice mijloace pentru a o salva. A ales calea reformelor și a reorientării politicii externe către dialogul cu celelalte puteri și a înțeles inutilitatea războiului.

Efectele secundare ale sfârșitului Războiului Rece au fost: deconcentrarea echilibrului de putere care a dus la apariția puterilor regionale în contextul în care totuși SUA deținea hegemonia, iar războiul ideologic a lăsat locul conflictelor pentru monopolul asupra resurselor și conflictelor culturale și religioase. NATO, NAFTA, OMC sunt instituții de securitate și economice care atrag principalele state industrializate spre SUA, întărind poziția dominantă de care se bucură momentan.

Poziția centrală deținută de SUA și aliații săi în privința raporturilor de putere este principalul efect al dispariției URSS în decursul a câțiva ani. Rapiditatea cu care s-au succedat evenimentele nu a permis creearea unor noi centre de putere care să se ridice la nivelul Americii. De altfel, această poziție este dovada continuității aliantelor din timpul Războiului Rece dintre Vest – europeni și America, un motiv în plus să declarăm că ruptura față de trecut nu este totală, în pofida aparentului dezechilibru creat. Cu toate acestea tendința actuală este de revenire spre bipolarismul din timpul Războiului Rece, pe măsură ce Rusia redevine o superputere mondială.

3.2. Războiele calde

Războiul dintre USA și URSS, cele două mari blocuri ale lumii a fots denumit Războiul Rece din cauză că nu au existat confruntări directe între cele două puteri, dacă s-ar fi ajuns la confruntări între acestea puteam vorbi de un Război Cald. S-a ajuns la concluzia că cele două superputeri ale lumii nu vir să se ajungă la un război cald deoarece ambele s-au dotat cu arme nucleare, așadar nu se va mai vorbi de o confruntare convențională. Dotarea cu aceste arme nu a făcut altceva decât să se descurajeze reciproc în a mai începe un război adevărat. Dacă s-ar fi ajuns la un război adevărat am fi asistat la o distrugere și la o catastrofă mondială deoarece am fi asistat la distrugeri totale.

În acest caz un rol foarte important și real l-au avut serviciile secrete care a reușit să se confrunte atât cu serviciile americane CIA și NSA dar și cu cele sovietice KGB. Dar chiar și așa au fost implicate și alte servicii secrete, atât în vestul European cât și în estul European .

Războiul cald poate fi privit și ca Al Treilea Război Mondial care poate semnifica un război la nivel mondial ce avea să se desfășoare la scară globală pentru a putea să continue războiul rece.

Acest război a fost planuit în timpul la al Doilea Război Mondial, fiind anticipat de către mai multe autorități civile și militare din foarte multe țări. În timpul acestui război se presupune că se vor folosi arme nucleare care nu vor face altceva decât să distrugă Pământul.

În timpul conflictelor dintre URSS și SUA se credea că un al Treilea Război Mondial va apărea din cauză că există rivalități între aceste state.

Unele conflicte istorice identificate ca Al Treilea Război Mondial

Autorul Norman Podhoretz, în cartea Word War IV: The Long Struggle Against Islamofacism, își spune punctual de vedere cu privire la războiul rece care din perspectiva sa poate fi considerat și al Treilea Război Mondial din cauză că luptele între și URSS s-au dat chiar dacă prin procură. Astfel s-a furnizat suport politic, militar și chiar economic altor tabere, fără ca statele cele mai importante să nu intre în război direct.

Directorul de studii de la Universitatea Johns Hopkins, Eliot Cohen considera că pentru a putea lupta împotriva terorismului este necesar un conflict militar dus până dincolo de Afganistan. Acesta sublinia faptul că războiul rece a fost de fapt al Treilea Război Mondial, iar acum suntem în fața la al Patrulea Război Mondial. În susținerea acestei idei ne amintește că nu toate conflictele duc la mișcări a milionae de soldați către front.

O altă opinie legat de Al Treilea Război Mondial, este oferită de președintele USA din 2006, George W. Bush care afirma că războiul împotriva terorismului este în curs de desfășurare.

Momente cheie care ar fi putut declanșa al Treilea Război Mondial în trecut

Cel mai important moment carea r fi putut declanșa al Treilea Război Mondial este Criza rachetelor din din anul 1962. Alte momente riscante din timpul războiului rece sunt următoarele:

1948: Blocada Berlinului. Trupele sovietice opresc complet comerțul în Berlinul de Vest, cauzând o criză politică și umanitară. Drept răspuns, aliații occidentali au trimis provizii aeriene;

29 august 1949: Uniunea Sovietică efectuează, cu succes, primul test cu bombă atomică;

1950 – 1953: Războiul din Coreea;

12 august 1953: Uniunea Sovietica testează, cu succes, prima sa bombă cu hidrogen;

26 iulie 1956 – martie 1957: Criza Suezului;

4 iunie – 9 noiembrie 1961: Criza Berlinului din 1961.

15 octombrie – 28 octombrie 1962: Criza rachetelor din ;

noiembrie 1979: O falsă alarmă la NORAD – complexul militar american din Munții Cheyenne, statul ;

26 septembrie 1983: Similar, sovieticii au o alarmă falsă dată de un calculator care indica un atac american.

Există și o listă a evenimentelor după 1990 care ar fi putut declanșa Al Treilea Război Mondial:

războiaele din Golf, Irakul sub conducerea lui Saddam Husein, pe 2 august 1990 a invadat Kuweit. În urma acestui eveniment ONU nu a avut altceva de făcut decât să condamne agresiunea și a instituit embargo commercial împotriva Irakului. În fața refuzului Bagdadului din 3 ianuarie 1991, nedorind să își retragă trupele, s-a declanșat o operațiune militară denumită “Furtună în deșert”, forțele aeriene au fost asigurate în mare parte de către USA. Iar ca reacție Saddan Husein a folosit arme chimice în Kuweit.

Au existat câteva speculații cu privire la conflictul dintre Iran și USA, cu privire la posibilitatea de a apărea un al treilea Război Mondial, din cauza faptului că Statele Unite mai sunt prinse într-un război împotriva terorismului cu Afgansitanul și Irakul.

Lupta împotriva terorismului s-a declanșat în urma atentatului din 11 septembrie 2001 când au fost atacurile împotriva World Trade Center dar și asupra altor clădiri pe lângă aceasta. În perioada imediat următoare după 2001, s-au desfășurat mai multe intervenții în dar și în Irak din cauza faptului că Saddan Hussein deținea arme cu care putea face distrugeri massive. Saddam esre capturat dar și executat de către irakinieni, la fel și Osama bin Laden a fost ucis de către aceștia.

În 2005, s-a militat pentru un război în scopul de a elimina toți evreii. Cel care a susținut această idée era președintele Iranian Mahmoud Ahmadinejad. Din momentul în care acesta a făcut public acest lucru și până în momentzl în care s-au încheiar mai multe acorduri diplomatice cu SUA, Israelul trebuie să facă numeroase intervenții militare de frică ca Iran să nu pregătească armament nuclear.

Teorie despre decursul celui de-al treilea război mondial

Cea mai cunoscută profeție despre al Treilea Război Mondial a fost făcută de un preot grec de la Sfântul Munte Athos, Sfântul Paisie Aghioritul care a identificat atât cauza cât și modul în care acesta se va desfășura:

Cauza: acest război se va declanșa din cauza Siriei, aceasta va începe al Treilea Război Mondial.

Părți implicate în război: Turcia va fi cea care va pierde sprijinul Germaniei deoarce va fi destrămată de către americani iar în mijlocul turciei se va crea un stat kurd. Turcia va fi împărțită astfel: Grecia va primi Constantinopolul, iar , Franța, Italia va primi fostele teritorii ale turcilor. Odată cu problemele Turciei, în se va forma un nou stat Islamic. Comunitatea Europeană va dispărea cu totul.

Urmări: toți participanții la război se vor pierde. Iar Rusia va pierde războiul chiar dacă se va face vărsare de sânge și foarte multe zone europene vor fi distruse în totalitate. Singura țară care va ieși câștigătoare este Grecia care va pune stăpânirea pe .

Războiul își propunea să-l învingă pe adversar, astfel încât să se aleagă cu un beneficiu din paguba aestuia, se încerca realizarea intențiilor noastre prin atacarea lui pe neașteptate, se accepta un preț în vieți omenești, pentru a provoca dușmanul, în termeni de vieți omenești, o daună mai mare decât a noastră. În asemenea scopuri, trebuiau mobilizate toate forțele de care se putea dispune. Jocul se desfășura între cei doi competitori. Neutralitatea celorlalți, astfel încât din războiul altuia aceștia să nu se aleagă cu daune, ci eventual cu un profit, constituia condiția necesară pentru libertatea de manevră a beligeranților.

În secolul nostru, noțiunea de război mondial, una caresă poată să antreneze și societăți fără istorie, precum triburile polineziene,a eliminat deosebira dintre beliganți și neutri. Energia atomică face din război, indiferent cine sunt adversarii, o primejdie planetară.

Consecința a fost trecere de la Paleorăzboi la Neorăzboi, prin traversarea Războiului Rece. Războiul Rece a întreținut o tensiune de pace beligerantă sau de beligență pașnică, de echilibru al terorii, care garanta o stabilitate remarcabilă la centru și permitea, sau făcea indispensabile, forme de Paleorăzboi marginale (Vietnam, Orientul Mijociu, statele africane,etc.). Războiul Rece, în fond a garantat pacea în Prima și a Doua lume, cu prețul câtorva războaie sezoniere.

Neorăzboiul din Golf

În momentul în care se prăbușește Imperiul Sovietic putem spune că încetează și toate condițiile Războiului Rece, dar după acesta vine perioada războaielor din Lumea a Treia. După evadarea Kuweitului este necesară declanșarea unui război dintre două fronturi separate. Scandalul ziariștilor americani de la Bagdad era, în zilele acelea, asemănător scandalului, de dimensiuni cu mult mai mari, a milioane și milioane de musulmani. (Umberto Eco, Înainte ca racul, Războiaiele calde și populism mediatic, Ed. RAO, București, p. 14 )

În timpul războiaielor vechi inamicii erau izolați, iar cei care susțineau adevsarii erau la sfârșitul războiului spânzurați nefiind admisă susținerea adversarului în acțiunile pe care le făcea.

În această perioadă nouă a războiului nu mai era folosită lupta frontală și aceasta din cauza faptului că vorbeam despre un capitalism multinațional. Nu era absolut deloc o întâmplarea faptul că Irak a fost înarmat de către occidentali și că tot aceștia au înarmat și pe talibani. Industria rîzboiului din orice țară neligerată avea avantaje în perioada Paleorăzboiului, iar în perioada Neorăzboiului cei care aveau de profitat erau multinaționalele carea aveau avantaje multiple de ambele părți ale baricadei.

În perioada paleorăzboiului cei care aveau de câștigat erau negustorii de tunuri care nu făceau dect să perturbe orice fel de transport aerian, ba chiar și turismul din zonă, chiar și așa inclusiv, media era afectată. Atunci când se ajungea la o confruntare puterile economice nu mai țineau cont de nici o logică a puterilor naționale. Putem spune că aceasta era ca și o caracteristică a noului tip de război. O altă trăsătură a Neorăzboiului era că dura mult mai puțin decât celelelate tipuri de războiai din cauză că prelungirea lui nu aducea avantaje pentru nici una din părți.

Dar dacă logica fiecărui stat combatant trebuia, odată cu Neorăzboiul, să se supună logicii industriale a multinaționalelor, ea trebuie să se supună și exigențelor industriei informației. În timpul războiului din Golf, pentru prima dată mass –media occidentală acorda spațiu nu doar rezervelor și protestelor reprezentanților pacifismului occidental, cu papa în frunte, ci și celor formulate de ambasadori și de ziariști din țările arabe, care îl simpatizau pe Saddam.

Informația dădea neîncetat cuvântul adversarului, demoralizând cetățenii fiecări părți față de propriul guvern.

Orice război din trecut se baza pe principiul că, neîndoielnic, cetățenii, crezându-l drept, ar fi fost dornici să-l nimicească pe inamic. Acum însă informația nu numai că perturba cetățenii, dar îi făcea vulnerabil în fața morții inamicilor – acesta nemaifiind un eveniment îndepărtat și imprecis, ci unul fățiș, vizibil și sfâșietor. Războiul din Golf a fost primul război în care beligenții își deplângeau inamicul.

Cu ajutorul informației se poate ține la curnet inamicul cu toate noutățile care se petrec în spatele frontului. Începând cu războiul din Golf prezența inamicului în propriile baze de infornații este un lucru obișnuit. În momentul în care se mass mediei i se impune tăcere au luat amploare noi tehnologii de comunicare care nu vor mai putea fi blocate în nici un fel,

Scopul acestor războiaie este de a distruge cât mai mulți inamici. Odată cu acest război se stabilesc două principii de bază:

Nu ar trebuii să moară nici măcar unul de al nostru;

Ar trebuii câți mai puțini adversari.

Încercarea de a nu ucide câți mai mulți adversari devine o trăsătură a Neorăzboiului deoarece a ucide prea mulți înseamnă riscul de a se expune reproșurilor mass – mediei internaționale. (Umberto Eco, Înainte ca racul, Războiaiele calde și populism mediatic, Ed. RAO, București, p. 19 )