Condiții Privind Admiterea Candidaților la Preoție După Sfintele Canoane și Legiuirile Bisericești și de Stat

UNIVERSITATEA AUREL VLAICU ARAD FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ,,ILARION V. FELEA,,

SECȚIA: TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE DIZERTAȚIE

Coordonator:

Pr. Prof. Univ. Dr. Rus Constantin

Absolvent: Gheorghiță-Claudiu Coman

ARAD 2016

UNIVERSITATEA AUREL VLAICU ARAD

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „ILARION V: FELEA”

SECȚIA: TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE DIZERTAȚIE

Condiții privind admiterea candidaților la preoție după Sfintele Canoane și legiuirile bisericești și de stat

Coordonator:

Pr. Prof. Univ. Dr. Rus Contantin

Absolvent:Gheorghiță- Claudiu Coman

ARAD 2016

CUPRINS

PREFAȚĂ…………………………………………………………………………………………………………………………….4

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………………………..5

CAPITOLUL I PREOȚIA SACERDOTALĂ ÎN DREPTUL BISERICESC…………………………………8

1.1 Preoția din pespectivă biblică………………………………………………………………………………………………8

1.2 Dreptul bisericesc față de preoția sacramentală…………………………………………………………………….14

1.3 Preoția creștină…………………………………………………………………………………………………………………20

1.4 Preoția după Sfintele Canoane……………………………………………………………………………………………24

CAPITOLUL AL II-LEA LEGIUIRILE BISERICEȘTI ȘI DE STAT CU PRIVIRE LA PREOȚIE…………………………………………………………………………………………………………………………….31

2.1.Săvârșirea Hirotoniei………………………………………………………………………………………………………..31

2.2. Drepturile și obligațiile preoției ………………………………………………………………………………………..32

2.3. Unitatea, misiunea și slujirea preotului……………………………………………………………………………….36

2 4 Principiul Delictului………………………………………………………………………………………………………….46

CAPITOLUL AL III-LEA PREOȚIA AZI……………………………………………………………………………..48

3.1. Misiunea preoțească azi……………………………………………………………………………………………………48

3.2. Preoția Dar al lui Dumnezeu……………………………………………………………………………………………..50

CAPITOLUL AL IV-LEA PREOȚIA DUPĂ DREPTUL ROMANO-CATOLIC…………………………54

CONCLUZII ……………………………………………………………………………………………………………………….59

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………… 62

PREFAȚĂ

Lucrarea este structurată pe patru mari capitole și prezintă condițiile privind admiterea candidaților la preoție după normele canonice dar și după legiuirile bisericești și cele statale, date sumare le găsim în introducerea lucrării noastre.

În primul capitol numit Preoția sacerdotală în dreptul bisericesc, structurat pe patru subcapitole, am prezestat preoția sfântă instituită de demoul Iisus Hristos, care este Arhiereul Suprem, și cum s-a transmis ea din generație în generație, cu toate problemele de ordin canonic ce sunt discutate și analizate în dreptul bisericesc.

Capitolul al doilea prezintă legiurile bisericești dar și cele de stat cu privire la Hirotonie, structurat tot pe patru subcapitole. Trebuie să spune că preoți nu este o meserie ci o vocație o slujire sublimă pe care nu toți sunt vrednici să o primească, de aceea se impun unele norme canonice pentru candidații la preoție, atât din punct de vedere moral, fizic, cât psihic. Preotul trebuie să fie sănătos din punct de vedere fizic, să nu fie mutilat, să fie intergru, să aibe o conduită morală să țină virtuțiile, să fie model pentru comunitatea sa ca păstor de suflete. Din punct de vedere mintal să nu aibe devieri comportamentale.

Spiritualitatea noastră nu se reduce la umanitate ci trebuie trăită în serviciul scopului răscumpărător și transformator al lui Dumnezeu care îmbrățișează întreaga creație. Prin conlucrarea sufletului cu harul dumnezeiesc, ca „preot al creației“, omul începe, asemenea lui Hristos, prin tansfigurarea propriului trup pentru ca prin acest „trup nou“ spiritul uman să lucreze la spiritualizarea întregului univers, pentru ca toată creația să fie umplută de slava Creatorului a toate.

Capitolul al trei-lea prezintă preoția în actualitate cât și misiunea ei, dar și provocările la care trebuie să răspundă promt. Misiunea preotului este o altă abordare în lucrarea noastră pe care am prezentat-o în acest capitol pentru că de cele mai multe ori ne raportăm la preot ca la o persoană oarecare fără să vedem în el harul lui Dumnezeu revărsat asupra lui prin Taina Hirotoniei, fiind trimis de episcopul său canonic să păstorească o parohie sau o comunitate ducând-o spre mântuire. Este bine de reținut că în temeiul canonului 68 apostolic și 48 Cartagina, Taina Hirotoniei nu se repetă, iar cei botezați și hirotoniți de eterodocși, că să devină clerici ortodocși, trebuie să fie botezați și hitoroniți din nou. În această privință, ținem să precizăm că, după practica și doctrina ortodoxă, Biserica ortodoxă recunoaște că valide hirotoniile săvârșite de Bisericile romano-catolice și de Bisericile necalcedoniene, lucru pe care l-am prezentat detaliat în acest capitol.

Captolul al patru-lea este o documentare comparativă între preoția sacramentală din ortodoxie și romano-catolicism, dar și o analiză canonică în ceea ce privește harul preoției primit de canditat sau de cel care dorește să între în clerul sacerdotal, sacru sau sfînt. Lucrarea noastră se încheie cu unele concluzii trase în urma acestei analize asupra temei pe care ne-am propus să o abordăm.

INTRODUCERE

Este de remarcat faptul că Biserica (propovăduiește) mărturisește aceeași credință pe care a învățat-o de la Sfinții Apostoli. Ea nu creează dogme noi. Biserica Romano-Catolică a deviat însă de la această regulă și a proclamat dogme noi, creând astfel prăpastie între ea și Biserica Răsăritului.

Totuși Biserica are dreptul să îmbrace în noi forme învățăturile sale întemeiate pe revelație (dogmele) dar fără a se abate în vreun fel de la dreptarul credinței: “Biserica – spune Nicodim Milaș – nu creează dogme noi, ci mărturisește numai adevărul revelat, precum și tradiția neschimbată a celor mai însemnate Biserici particulare, și exprimă după trebuințele timpului într-o formă anumită acel adevăr, cu privire la care s-a născut cearta în Biserică și care a început să se înțeleagă și să se vestească în mod greșit”

În fapt, Biserica, deținătoarea adevărată a Sfintei Scipturi și a tezaurului Sfintei Tradiții și a Tradiției bisericești, se servește de Sfânta Sciptură și de Sfânta Tradiție pentru a-și păstra adevărurile de credință primite și pentru a le fundamenta în teologia ei. Biserica are singură acest drept și nu altcineva. Contribuțiile aduse de teologi și specialiști la mai buna cunoaștere a adevărurilor revelate devin și ele un bun al Bisericii, al mărturisirii ei, sub rezerva permanentă a verificării. Spre exemplu, un adevăr revelat a fost explicitat într-un anumit moment, într-o limbă, folosindu-se anumiți termeni care acopereau cele spuse.

După o vreme îndelungată, termenii respectivi au căpătat, prin uz, alte nuanțe și care nu mai corespund explicitării inițiale. În acest caz, Biserica are obligația ca, prin mijloacele proprii, să refacă explicitarea în termeni curenți sau să ceară unui teolog să facă acest lucru, iar după acceptarea rezultatului, să armonizeze noua formă de explicitarecu întreaga sa terminologie reînnoită.

Adevărul revelat pe care își întemeiază Biserica mărturisirea de credință a ei – trebuie să rămână inamovibil. De altfel, în canonul 7 al Sinodului III ecumenic se precizează: “Sfântul Sinod a hotărât ca nimănui să nu-i fie îngăduit să dea la iveală, sau să scrie, sau să alcătuiască altă credință, afară de aceea care s-a hotărât de către Sfinții Părinți, care, împreună cu Duhul Sfânt s-au adunat în cetatea Niceenilor. Iar cei ce îndrăznesc, fie să alcătuiască o altă credință, fie să o aducă sau să o propovăduiască celor ce voiesc a se reîntoarce la cunoașterea adevărului, fie că sunt din păgânism sau din iudaism sau din orice fel de erezie, aceștia, dacă ar fi episcopi sau clerici, să fie îndepărtați: episcopii de episcopie și clericii de starea clerului; iar dacă ar fi laici, să se dea anatemei”.

Prin extensiune, când se vorbește de “Niceea”, în această privință se include și Constantinopolul, deoarece Părinții numesc “credința de la Niceea” Crezul sau Simbolul Niceo- constantinopolitan. Adaosul “filioque” este considerat o încălcare a acestui canon.

Deci, adevărul revelat nu poate fi obiectul vreunei hotărâri negative din partea vreunui sinod sau alt organ colegial al Bisericii. El este obligatoriu pentru toți credincioșii și clericii. Toți au datoria de a-l păstra curat așa cum ni s-a transmis. Neconformarea duce după sine pedeapsa anatemei. S-a afirmat, de aceea, că adevărul revelat, adevărurile dogmatice posedă “putere obligatorie” și că această putere obligatorie “își are originea în cuprinsul acestor definiții care nu conțin nici o inovație, ci numai explică credința tradițională”. În consecință, “ele nu pot, definițiile dogmatice, să depindă de nici un fel de formalitate, care ar trebui să fie observată în promulgarea acestor definiții”.

Am așezat pentru tratare, îndatorirea învățătorească a preotului înaintea celei omiletice, nu întâmplător, ci voit, fiindcă predicatorul este chemat să continuie zidirea începută prin învățătură, căci învățarea este o predare a învățăturilor fundamentale de credință necesare pentru ca predica să fie cât mai ziditoare, cu roade cât mai bine făcătoare. De fapt este un adevăr verificabil că: “învățărea conștiincioasă la timp, este cea mai bună pregătire a parohiei ideale”.

”Slujitorii bisericești trebuie să instruiască poporul, adică să predice întotdeauna, dar mai ales în zilele de Duminică; Predica să se întemeieze pe Sfânta Scriptură; Predicatorul să interpreteze Sfânta Scriptură în duhul tradiției patristice”.

Dreptul roman prevede două condiții de validitate pentru căsătorie. Nerespectarea acestor condiții atrage nulitatea absolută a că sătoriei, sanc țiunea aplicată încă din timpul romanilor pentru acest gen de situații, care se regăsesc și în norme juridice din prezent.

Prima condiție este consimțământul șefului familiei, care nu este necesar pentru persoanele sui iuris. Nu este niciodată necesar consimțământul mamei sau al rudelor materne. Mai mult, juriștii fac referire la necesitatea maturității psihice, la aten ționările lor alăturându-se preocupări medicale în ceea ce privește starea de sănătate. Pentru băieți au existat unele discuții între curentele juridice de la Roma, proculienii susținând vârsta de 14 ani, sabinienii pe cea de 17 ani, opinia primilor ajungând să prevaleze până la urmă.

Un act scris nu a fost necesar pentru validitatea căsătoriei, această condiție fiind instituită abia mai târziu, prin legislația iustiniană.

La încheierea că sătoriei pot exista anumite obstacole. Un obstacol absolut, care nu poate fi depășit, este lipsa lui ius conubii, singurul care permite căsătoria conform dreptului roman. Sclavii și peregrinii sunt cei care, nedeținând acest drept, nu se pot căsători în baza dreptului roman, nu pot încheia o căsătorie cu efectele juridice pe care aceasta le produce.

Tot interdicții de căsătorie sunt cele dintre guvernatorul unei provincii și o femeie din respectiva provincie (existând un adevărat curent de opinie împotriva soțiilor guvernatorilor, considerate a impieta asupra activității acestora), la fel și cea a militarilor. Această ultimă interdicție nu este una absolută, deoarece este temporară, militarii recăpătându-și dreptul pierdut sau obținând ius conubii în momentul în care își încheie serviciul militar până în timpul lui Septimius Severus.

Alături de aceste impedimente, mai există o serie de tradiții, religioase sau legate de superstiții, care opresc căsătoriile pentru anumite perioade ale anului (ex. luna mai, începutul lunii iunie, cele opt zile ale festivalului morț ilor) sau zile (nu se obișnuia să se încheie căsătorii de kalendae, nonae sau idae).

CAPITOLUL I

PREOȚIA SACERDOTALĂ ÎN DREPTUL BISERICESC

Cea mai frumoasă slujire pe care o poate oferi omul lui Dumnezeu este cu siguranță preoția, slujire sfântă prin care omul împlinește atât din punct de vedere cultic cât și haric ceea ce Hristos a lăsat să se facă spre pomenirea Lui.

1.1 Preoția din pespectivă biblică

Viața dumnezeiască ca eternitate este o plenitudine infinită, etern prezentă, care nu este “simțită” ca o continuitate deoarece nu implică timpul și nici spațiul Dumnezeu, Unul în Ființă și întreit în Persoane, este Creatorul Suprem al universului în toată splendoarea diversității sale armonioase. Nemărginita bunătate și bogăția dumnezeiască se manifestă în crearea universului, în continua susținere și în guvernarea acestuia, prin energiile divine necreate, spre a participa la bogăția iubirii Dumnezeiești Intratrinitare într-o deplină solidaritate.

“Creația”, termenul care desemnează în teologia creștină începutul lumii, arată că universul este opera unei voințe personale concrete, că este un act de liberă voință a lui Dumnezeu. Prin noțiunea de “creație”, cum este explicată de Sfântul Atanasie, se face distincție, la Dumnezeu, între Ființa Sa cu totul transcendentă și lucrarea Lui “ad extra”, iar nu în Ființa Sa “ad intra”.

Este distincția între nașterea “firească” (din fire) a Fiului de către Tatăl, purcederea Duhului Sfânt din Tatăl, care sunt din veșnicie, fără nici o tangență cu timpul, fără subordonare, deoarece din veșnicie “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8) și creația “prin act de voință” care este făcută în timp și spațiu, sau mai bine zis o dată cu timpul și cu spațiul, fără a fi vreo necesitate a lui Dumnezeu, ci manifestarea voinței Sale libere și iubitoare de a Se împărtăși cât mai multor existențe. Iubirea este întotdeauna creatoare.

Crearea din nimic, “ex nihilo”, este corectă din punct de vedere matematic. Hartle și Hawking au susținut teoria fizico-matematică a apariției universului din nimic. În prezența unei energii suficient de mari este posibilă apariția din vid a substanței. Are loc un proces de generare a perechilor particulă-antiparticulă. Pozitronul (antiparticula electronului), prezis teoretic de fizicianul englez Paul Adrien Maurice Dirac, a fost descoperit experimental de către Anderson, în 1932.

Energia a existat înaintea substanței. Recent s-a obținut materie din lumină. Este posibilă dispariția substanței prin transformarea ei în energie prin procesul de anihilare a perechilor particulă-antiparticulă. Relația lui Einstein dintre energie și masă ( E =c2· m) arată “echivalența” dintre energie și substanță (masă). Unei variații a energiei îi corespunde o variație a masei și reciproc. O unitate de sarcină slabă poate fi creată spontan și poate dispărea spontan în vid.

Noile descoperiri din fizica cuantică demonstrează că nașterea universului corespunde unei instabilități (fluctuațiile vidului cuantic) ce a determinat trecerea de la Universul vid la Universul material prin curbarea spațiului și a timpului. Din punct de vedere teologic acestea sunt energiile divine necreate prin care Dumnezeu a creat întreg Universul din nimic.

Toată creația nu a apărut însă “de la sine”, ci a fost adusă de la neexistență la existență.„Înainte” de „momentul zero” exista „ceva”. Părintele Stăniloae afirmă: ”Nu ne putem închipui că a fost cândva când n-a existat nimic. De unde ar fi apărut ceea ce este?” Particulele subatomice sunt caracterizate de anumite mărimi fizice, unele exprimate prin valori numerice. Pentru a stabili aceste valori numerice la nivelul întregului univers este necesară o informație. Această informație exista înaintea materiei. La baza materiei există așadar o informație, o rațiune care o guvernează din interiorul ei.

Studiile aprofundate ale fizicii, chimiei, biologiei, astronomiei, precum și a celorlalte științe arată limpede existența unei coordonări globale începând cu valorile numerice ale constantelor universale, continuând cu structura particulelor subatomice, cu simetria orbitalilor electronici și forma moleculelor, cu valorile energiilor de reacție și ajungând la complexitatea funcțională a structurilor biologice. Toate acestea apar proiectate cu înțelepciune pentru un scop precis.

Dumnezeu este prezent activ în creație prin energiile dumnezeiești necreate, care izvorăsc din ființa lui Dumnezeu, fără a se confunda însă cu ea și fără a fi despărțite de ea. Energiile necreate sunt prezente permanent în creație.

Menirea omului de „preot al creației“ îi este dată încă de la început când a primit binecuvântarea dumnezeiască să crească, să se înmulțească, să umple pământul și să-l supună (cf. Geneză 1,27-28). Menirea omului este speranța și împlinirea zidirii care, fiind creată de Dumnezeu Tatăl cu cele două mâini ale Sale, Fiul și Sfântul Duh (Sfântul Irineu) din nimic în sensul absolut al cuvântului (exclusă orice înrudire de natură), este sub amenințarea permanentă a întoarcerii în nimic, amenințare pe care toate creaturile o trăiesc ca stricăciune și moarte.

Logic și existențial, dogma creării din nimic a lumii aduce cu sine faptul că lumea se poate pierde pentru că nu are în firea ei posibilitatea supraviețuirii.

Motivul creației fiind iubirea, Dumnezeu când a creat lumea, nu a lăsat-o fără mijloacele necesare propriei mântuiri.Speranța creației este omul. Omul este „arhon“, stăpânitor al universului pe care îl umanizează și prin care, lucrând în el și dialogând și prin el cu Creatorul suprem, se ridică spre împlinirea umanului, spre îndumnezeire, oferindu-se pe sine și întreaga creație comuniunii de iubire Intratrinitară. Lumea se unește cu Dumnezeu și prin rațiunea omului.

Raționalitatea și libertatea de voință a omului, darurile care îi oferă demnitatea de a fi “partener al lui Dumnezeu”, un “Alter-Ego” al lui Dumnezeu, pot fi folosite de om în două direcții diametral opuse: pot constitui mijloc de raportare a creaturii întregi la Creator, Izvorul lor de ființă, într-o dispoziție doxologică; omul își împlinește menirea sa de “preot al creației”. În acest sens, Ortodoxia se ocupă permanent de întreaga frumusețe a lumii văzute; „a făcut dintotdeauna ecologism, pentru că mereu a iubit firea, zidirea dar nu a idolatrizat-o. Calendarul liturgic este negreșit aproape de ritmurile firii.

Din contră, omul poate supune natura patimilor sale egoiste ceea ce duce la distrugere, la moarte; foarte vizibil astăzi, în actuala criză ecologică a naturii, a întregii creații. Omul poate fi liber colaborând continuu cu harul vieții trăind astfel în adevăr: “Și veți cunoaște adevărul iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8,32) sau poate deveni sclavul propriilor sale patimi.

Raționalitatea naturii își găsește împlinirea ei supremă în realizarea sensului ultim al existenței umane, în unirea omului cu Dumnezeu, sensul sau rațiunea supremă la care va fi părtașă și natura.

În planul creat, numai omul este cel care își creează lumea lui, este liber nu numai să folosească sau să aleagă din mai multe "dat"-uri ci poate modifica chiar raționalitatea inerentă naturii lui, prin aceasta distingându-se net de orice altă creatură materială.

Această aspirație a lui este tocmai cheia transformării naturii lui și a întregii creații prin conlucrarea omului cu harul dumnezeiesc. Cu toate acestea libertatea omului este relativă pentru că liber în sens absolut este doar Dumnezeu care n-a fost limitat de nici un "dat", tot ceea ce a creat a fost "ex nihilo". Creând din materia deja existentă, cazul omului, ești legat și limitat de limitele acestei materii. Omul este zidire prin definiție și pentru că este creat ultimul în univers este de două ori mărginit: nu numai lumea îi este dată dar și Dumnezeu Creatorul tuturor. Omul alege ce-i place însă nu poate ignora realitatea "dat"-ului.

Libertatea, "chipul nemuritor al lui Dumnezeu " în om este "libertatea omului de a fi stăpân peste lume și peste sinele însuși" (Sfântul Grigorie de Nyssa). Înclinația spre libertatea cu care a fost creat omul are drept scop supraviețuirea creației prin chemarea omului de a fi "preot al creației". I-a fost dată omului înclinația spre libertate absolută, a fost creat "după chipul și asemănarea lui Dumnezeu", nu numai pentru el însuși ci pentru întreaga creație. Deoarece creația nu are în firea ei nici o putere de a supraviețui (ea lăsată singură este sub amenințarea morții), singura ei șansă de a-și depăși limitele este de a se afla în comuniunea cu Dumnezeu cel veșnic. Depășirea limitelor înseamnă o mișcare către libertatea absolută, ceea ce nu este propriu materiei ci omului.

Faptul că această mișcare i-a fost dată omului care tinde spre îndumnezeire, spre nemurire, a adus bucurie în întreaga creație care așteaptă cu nerăbdare îndumnezeirea omului, pentru că atunci “făptura însăși se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtașă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.” (Romani 8/21).

Această sarcină a primit-o omul deoarece, spre deosebire de îngeri (care sunt de asemenea înzestrați cu libertate), el constituie o parte organică a lumii materiale, este coroana acesteia și poate antrena întreaga creație în depășirea stării de zidire. Până atunci însă întreaga creație împreună suspină și are dureri.

Tendința omului de a crea o lume nouă, o lume "a sa" (această tendință constituie caracteristica lui distinctă în comparație cu animalele, și în acest sens este expresia esențială a "chipului lui Dumnezeu" în om), vizibilă în toate timpurile și locurile, de la marii artiști la cei mai simpli oameni, dă întregii creații o dimensiune "personală" cu următoarele caracteristici: nu se poate împlini dacă este izolată, ci doar dacă este pusă în relație cu ceva sau cu o persoană.

O abordare personală a creației, spre deosebire de una individuală, consideră omul drept o ființă a cărei identitate distinctă izvorăște din relația ei cu ceea ce nu este omenesc: Dumnezeu sau/și făptura zidită. Așadar, omul și-ar descoperi identitatea lui distinctă nu în confruntarea cu natura, ci în conlucrarea cu ea. S-ar diferenția de natura materială nu separându-se de ea ci cultivând relația cu ea.

Abordarea personală a creației poate înălța lumea materială la nivelul existenței umane și totodată poate fi o soluție pentru criza ecologică; dimensiunea personală a creației include în ea și ceea ce numim ipostas sau universalitate. Ipostasul are identitate proprie, care încorporează și exprimă totalitatea naturii.

Abordarea personală face din fiecare ființă o ființă unică și irepetabilă (uciderea unui om este considerată astfel o crimă împotriva ansamblului firii umane – este preîntâmpinată mai "rațional" și mai eficient, într-o astfel de comunitate care nu recurge la logica "drepturilor omului", în care omul este un număr static, ci care consideră fiecare făptură umană ipostas al întregii naturi umane), are repercusiuni și asupra creației. Omul nu numai că o înalță la nivelul său, dar o și privește ca totalitate, ca universalitate de ființe legate între ele.

Dependența creației de om este totală. Când “preotul” ei este în “dialog cu Creatorul Suprem” creația este transfigurată și ridicată pe un plan superior devenind pură ca în fața lui Adam cel dinainte de cădere. Omul nu poate ocoli formele și legile cosmosului pentru că are o misiune specială în legătură cu lumea de care depinde însăși mântuirea lui, el trebuie să dezvolte o activitate morală, spirituală în legătură cu lumea. Prin lume crește omul la înălțimea cunoașterii lui Dumnezeu și a capacității de partener al Lui.

Astfel, potrivit învățăturii Sfinților Părinți, lumea este pedagog spre Hristos și ea se impune ca o piatră de încercare prin care fiecare este chemat să-și dezvolte facultățile spirituale. În sens metaforic, lumea este pomul cunoștinței binelui și răului: dacă o trăim ca "fereastră" prin care contemplăm pe Creator, ne mântuim; dacă însă o socotim ca "oglindă" în care se reflectă doar propria noastră dorință de a consuma roadele ei și de a o folosi în scop egoist, ne osândim.

Lumea are nu numai o valoare trecătoare pentru cunoașterea lui Dumnezeu, ci rațiunile ei persistă în eshaton. În perspectiva veșniciei, "rațiunile lucrurilor din lume, departe de a deveni de prisos, după vederea descoperită a lui Dumnezeu ne vor ajuta să înțelegem fecunditatea Rațiunii divine, vor fi chiar atunci o exemplificare a ei, așa cum razele soarelui sunt o exemplificare și o manifestare a luminii Lui. … Cu alte cuvinte, când vom contempla pe Dumnezeu direct vom contempla rațiunea lucrurilor în El Însuși, nu în lucruri ca acum."

Folosirea creației de către om în scop bun aduce binecuvântarea Domnului și asupra omului și asupra materiei folosite: "… binecuvântat e lemnul care slujește la o trebuință binecuvântată." (Înțelepciunea lui Solomon 147). De asemenea "Țarina, când absoarbe ploaia ce se coboară adeseori asupra ei și rodește iarba folositoare celor pentru care a fost muncită, primește binecuvântarea de la Dumnezeu"(Evrei 67).

Universul este așadar dependent de voința omului, bucuria acestuia este și bucuria lui și suferința omului și suferința universului: “De veți umbla după legile Mele și de veți păzi și plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pământul și pomii își vor da roadele lor. Treieratul vostru va ajunge până la culesul viitor, culesul viilor va ajunge până la semănat; veți mânca pâinea voastră cu mulțumire și veți trăi în pământul vostru fără primejdie. Voi trimite pace pe pământul vostru și nimeni nu vă va tulbura; voi goni fiarele sălbatice și sabie nu va trece prin pământul vostru. Veți alunga pe vrăjmașii voștri și vor cădea uciși înaintea voastră.

Din contră, neascultarea și nepăzirea poruncilor Domnului de către om produce anomalii și dezastru în toată creația: „Iar de nu Mă veți asculta și nu veți păzi aceste porunci ale Mele, de veți disprețui așezămintele Mele și de se va scârbi sufletul vostru de legile Mele, neîmplinind poruncile Mele și călcând legământul Meu, atunci și Eu Mă port cu voi așa: Voi trimite asupra voastră groaza, lingoarea și frigurile, de care vi se vor secătui ochii și vi se va istovi sufletul; veți semăna semințe în zadar și vrăjmașii voștri le vor mânca. … cerul îl voi face ca fierul, iar pământul vostru ca arama. În zadar vă veți cheltui puterile voastre, că pământul vostru nu-și va da roadele sale, nici pomii din țara voastră nu-și vor da poamele lor” (Levitic 26, 14-16,19-20).

Creația este îndreptată spre armonie și spre mersul său firesc prin rațiunile, prin energiile necreate pe care le are la bază și prin care Dumnezeu o guvernează. Nesocotirea acestor rațiuni ale ei duce la "aruncarea" omului: "Păziți toate așezămintele Mele și toate hotărârile Mele și le pliniți și nu vă va arunca de pe sine pământul în care vă voi duce să trăiți." (Levitic 20, 22).

Comuniunea omului cu Dumnezeu este salvatoare pentru sine și pentru întreaga creație. Prin rugăciune, trupul și sufletul omului se ritmizează după pulsațiile eterne ale harului divin, în această etapă omul parcă ține în mână cheia miraculoasă care deschide ușile din adânc ale inimii, direct spre abisul de lumină al divinității. Influența trăirii omului în comuniunea cu Dumnezeu nu se răsfrânge doar la sfera omenească, ci se exercită ca o înrâurire cosmică asupra întregii naturi. Prin om întreaga creație participă la ea.

Dacă în comuniunea cu Hristos omului i se descoperă sensul înalt al Scripturii, tot astfel i se descoperă sensul înalt al făpturii. Mărturisirea unui pelerin este relevantă: “Și când mă rugam în reculegerea intimă a inimii mele, tot ceea ce mă înconjura îmi apăru fermecător și miraculos: arborii, iarba, păsările, pământul, aerul, lumina păreau să-mi spună că totul a fost creat pentru om, că totul dovedește dragostea lui Dumnezeu pentru om, că totul se ruga lui Dumnezeu și toate îi aduceau laudă și adorare.”

În rugăciunea contemplativă omul aduce în fața lui Dumnezeu întreaga lume sensibilă și inteligibilă, pe care o rezumă și o conține în el ca microcosmos. La acest nivel spiritual omul “înțelege graiul tuturor făpturilor”, se poate face înțeles de ele. Fenomenele de miraculoasă reacordare a omului cu fiarele sălbatice și cu întreg cosmosul, frecvente la preoții creației, aceste înalte acorduri cosmice ale iubirii, sunt prefigurări ale stării harice finale unde armonia Creatorului cu omul și cu întreg universul va fi desăvârșită.

Rugăciunea omului este și rugăciunea creației. La sfeștania pentru ploaie, omul bântuit de secetă împreună cu natura întreagă dă glas în această rugăciune, smulsă din nenorocirea tuturor ogoarelor, semințelor, ierburilor, arborilor, păsărilor și animalelor, văzduhurilor; întreaga lume creaturală, îngrozită, participă la implorarea milelor cerești, înfrățită într-o solidaritate universală de o covârșitoare putere. Nu se roagă atunci doar omul ci întreg cosmosul capătă grai prin el.

Omul este un microcosmos, o chintesență reprezentativă a marelui cosmos, al lumii întregi. Întreagă creația a fost făcută înaintea “preotului” ei pentru a se împlini prin el. Fericirea sau nefericirea omului este fericirea sau nefericirea creaturilor. Acestea se bucură sau suferă prin om; căderea lui e și căderea lor. Nichita Stethatos exprimă această idee: “ După constituția lăuntrică a sufletului se schimbă și natura lucrurilor”.

Momentul dramatic de pe Golgota, când Fiul Omului își dă duhul, produce dereglări cosmice: soarele se întunecă, cerul se despică de fulgere și trăsnete, pământul se cutremură, temeliile lumii se zguduie în spasmul cosmic care însoțește spasmul ultim al răstignitului. Universul tot participă la moartea de pe cruce fiindcă Iisus Hristos, Cuvântul, este rațiunea de a fi a făpturii universale.

1.2 Dreptul bisericesc față de preoția sacramentală

Cea dintâi chemare a preotului, ca “împreună lucrător” sau colaborator al lui Dumnezeu la mântuirea oamenilor, este să deștepte și să întrețină credința în Hristos, prin puterea și datoria sa de a învăța, căci: “credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17).

Nu se poate spune că un aspect al puterii bisericești este esențial, fundamental și altul secundar, fiindcă toate trei sunt la fel de importante. Cu toate acestea în “ordinea succesiunii psihologice și în ordinea practică…stă în fruntea tuturor… datoria de a instrui poporul în adevărurile credinței creștine”, Mântuitorul însuși a fixat ca prim punct de program în misiunea Sfinților Săi Apostoli datoria de a învăța (Matei 28, 18; Marcu 16, 15).

Episcopii și preoții, în calitatea lor de urmași legitimi ai Sfinților Apostoli, își exercită puterea învățătorească prin cele două forme de a învăța: prin cuvântul de învățătură și prin predică, acestea sunt mijloacele prin care preoții vestesc credincioșilor cuvintele învățăturii Domnului.

Datorită importanței deosebite pe care o are cuvântul de învățătură și predica pentru luminarea necredincioșilor și pentru călăuzirea lor pe calea voită de Domnul s-a căutat ca practicarea lor corectă să fie garantată și prin măsuri disciplinare. Astfel, învățarea și vestirea cuvântului divin este o îndatorire și un drept al preoției, reglementat de sfintele canoane. Prin noțiunea kanon în sens juridic înțelegem o “normă prin care se reglementează o anumită chestiune administrativă bisericească sau disciplinară”, care fiind dată de Sinoadele ecumenice sau confirmată de acestea, a primit obligativitate în toată Biserica.

De exemplu Sinodul al VI-lea ecumenic în canonul 2 enumeră, alături de cele 85 canoane apostolice, canoanele date de Sinoadele ecumenice anterioare, de unele sinoade locale și de către unii Sfinți Părinți, investindu-le cu putere generală de respectare. “Hotărârile unui Sinod ecumenic reprezentând glasul întregii Biserici, ele sunt obligatorii pentru toți membrii Bisericii, fără nici o distincție”. Opera legiferatoare a Bisericii nu s-a terminat. Ea poate adopta, la nevoie, noi canoane și se poate lipsi de unele care nu-i mai sunt trebuitoare… pentru că sfintele canoane își trag tăria din tăria Bisericii, iar nu Biserica își trage tăria din tăria canoanelor”, tăria nezdruncinată a canoanelor derivă din tăria de nezdruncinat a Bisericii.

Prin urmare exercitarea puterii învățătorești constă dintr-o sumă de acte care servesc același scop și se efectuează prin aceeași putere, numai că între ele există și unele deosebiri firești pe baza cărora pot fi grupate în mai multe categorii.

Astfel, s-a ajuns să se deosebească următoarele categorii de lucrări principale în exercitarea puterii învățătorești: lucrarea de păstrare a adevărului revelat; lucrarea misionară sau de răspândire a învățăturii creștine; lucrarea de precizare și de adâncire a adevărurilor de credință; lucrarea de apărare a acestora din urmă, adică a adevărurilor de credință.

Adevărul revelat constituie comoara cea mai de preț a Bisericii. Acest adevăr este primit prin lucrarea dumnezeiască: indirect, prin mijlocitorii despre care ne dă mărturie Vechiul Testament și direct, prin Mântuitorul Hristos, prin Fiul lui Dumnezeu întrupat și prin Duhul Sfânt care a mișcat inimile și mintea Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți pentru înțelegerea adevărată a adevărului revelat.

Adevărul revelat, păstrat în puritatea lui prin Sfânta Scriptură și prin Sfânta Tradiție asigură unitatea de cuget a Bisericii, mărturisirea unitară de către Biserică a Sfintei Treimi, a singurului Dumnezeu, întreit în Persoane, dar unul în ființă. Păstrarea adevărului revelat s-a făcut prin Sfinții Apostoli, ei primind adevărul direct de la Mântuitorul Hristos, apoi prin urmașii lor, episcopii pe care ei i-au așezat întâi, direct, în comunitățile nou-înființate. Sfântul Ciprian de Cartagina a recunoscut episcopatului datoria sau obligația de a cunoaște și de a păstra în Biserică unitatea întemeiată pe adevărul revelat.

Astfel, în De Dominica Oratione, el afirmă următoarele: “Preceptele evanghelice, frați prea iubiți, nu sunt altceva decât învățături divine, temelii la edificiul speranței, mijloace de întărire a credinței, hrană pentru înviorarea inimii, călăuze arătătoare de drum, ajutoare în căpătarea mântuirii; ele, luminând pe pământ mințile primitoare ale credincioșilor, conduc la împărăția cerească”. Și iarăși, în De Catholicae Ecclesiae Unitate relevă importanța episcopatului în menținerea unității, zicând: ”Cine nu ține această unitate a Bisericii, crede că ține credința? … Această unitate suntem datori s-o ținem puternică și s-o apărăm, mai ales cei care conducem ca episcopi Biserica, să arătăm că și episcopatul este unul singur și nedespărțit”.

Ortodoxia Bisericii se exprimă prin mărturisirea credincioșilor individual și laolaltă, iar ortodoxia episcopatului exprimă ortodoxia Bisericii, adică a celor trei stări laolaltă. Păstrarea învățăturii creștine se face, prin urmare, de către întreaga Biserică, deși episcopatului îi revine grija pentru aceasta în cel mai înalt grad, pe linia succesiunii apostolice. Episcopul eretic se părăsește de către clerul și credincioșii care au păstrat dreapta credință.

Episcopii (arhiereii cărora li s-a încredințat episcopia) păstrează învățătura și o transmit preoților și credincioșilor, dar episcopul neputând fi episcop , după sfintele canoane, decât dacă are o episcopie anume, se înțelege că el se îngrijește de păstrarea neștirbită a învățăturii creștine în episcopia lui.

Iar fiindcă nimeni nu poate fi episcop fără a face parte dintr-un sinod, și pentru că și ceilalți episcopi se îngrijesc de același lucru în episcopiile lor, se poate afirma că păstrarea învățăturii creștine se face în chip sinodal, înțelegându-se aici legătura sinodală dintre episcop, credincioșii și clerul păstorit, precum și legătura sinodală, colegială, dintre episcopii fiecărei provincii, ai fiecărui neam și ai întregii Biserici. “În cazul în care se nasc oarecare certuri privitoare la credință, care ating întreaga Biserică și care ating curăția precum și integritatea adevărului descoperit, trebuie să asculte glasul întregului episcopat, ceea ce se face sau printr-un sinod ecumenic sau când convocarea lui ar fi imposibilă din cauza unor oarecare împrejurări, prin enciclice dogmatice în care se exprimă adevărata mărturisire de credință a Bisericii, la care a aderat întregul episcopat înscris”.

Este de remarcat faptul că Biserica (propovăduiește) mărturisește aceeași credință pe care a învățat-o de la Sfinții Apostoli. Ea nu creează dogme noi. Biserica Romano-Catolică a deviat însă de la această regulă și a proclamat dogme noi, creând astfel prăpastie între ea și Biserica Răsăritului. Totuși Biserica are dreptul să îmbrace în noi forme învățăturile sale întemeiate pe revelație (dogmele) dar fără a se abate în vreun fel de la dreptarul credinței: “Biserica – spune Nicodim Milaș – nu creează dogme noi, ci mărturisește numai adevărul revelat, precum și tradiția neschimbată a celor mai însemnate Biserici particulare, și exprimă după trebuințele timpului într-o formă anumită acel adevăr, cu privire la care s-a născut cearta în Biserică și care a început să se înțeleagă și să se vestească în mod greșit”.

În fapt, Biserica, deținătoarea adevărată a Sfintei Scipturi și a tezaurului Sfintei Tradiții și a Tradiției bisericești, se servește de Sfânta Sciptură și de Sfânta Tradiție pentru a-și păstra adevărurile de credință primite și pentru a le fundamenta în teologia ei. Biserica are singură acest drept și nu altcineva. Contribuțiile aduse de teologi și specialiști la mai buna cunoaștere a adevărurilor revelate devin și ele un bun al Bisericii, al mărturisirii ei, sub rezerva permanentă a verificării. Spre exemplu, un adevăr revelat a fost explicitat într-un anumit moment, într-o limbă, folosindu-se anumiți termeni care acopereau cele spuse.

După o vreme îndelungată, termenii respectivi au căpătat, prin uz, alte nuanțe și care nu mai corespund explicitării inițiale. În acest caz, Biserica are obligația ca, prin mijloacele proprii, să refacă explicitarea în termeni curenți sau să ceară unui teolog să facă acest lucru, iar după acceptarea rezultatului, să armonizeze noua formă de explicitarecu întreaga sa terminologie reînnoită.

Adevărul revelat pe care își întemeiază Biserica mărturisirea de credință a ei – trebuie să rămână inamovibil. De altfel, în canonul 7 al Sinodului III ecumenic se precizează: “Sfântul Sinod a hotărât ca nimănui să nu-i fie îngăduit să dea la iveală, sau să scrie, sau să alcătuiască altă credință, afară de aceea care s-a hotărât de către Sfinții Părinți, care, împreună cu Duhul Sfânt s-au adunat în cetatea Niceenilor.

Iar cei ce îndrăznesc, fie să alcătuiască o altă credință, fie să o aducă sau să o propovăduiască celor ce voiesc a se reîntoarce la cunoașterea adevărului, fie că sunt din păgânism sau din iudaism sau din orice fel de erezie, aceștia, dacă ar fi episcopi sau clerici, să fie îndepărtați: episcopii de episcopie și clericii de starea clerului; iar dacă ar fi laici, să se dea anatemei”.

Prin extensiune, când se vorbește de “Niceea”, în această privință se include și Constantinopolul, deoarece Părinții numesc “credința de la Niceea” Crezul sau Simbolul Niceo- constantinopolitan. Adaosul “filioque” este considerat o încălcare a acestui canon.

Deci, adevărul revelat nu poate fi obiectul vreunei hotărâri negative din partea vreunui sinod sau alt organ colegial al Bisericii. El este obligatoriu pentru toți credincioșii și clericii. Toți au datoria de a-l păstra curat așa cum ni s-a transmis.

Neconformarea duce după sine pedeapsa anatemei. S-a afirmat, de aceea, că adevărul revelat, adevărurile dogmatice posedă “putere obligatorie” și că această putere obligatorie “își are originea în cuprinsul acestor definiții care nu conțin nici o inovație, ci numai explică credința tradițională”. În consecință, “ele nu pot, definițiile dogmatice, să depindă de nici un fel de formalitate, care ar trebui să fie observată în promulgarea acestor definiții”.

Am așezat pentru tratare, îndatorirea învățătorească a preotului înaintea celei omiletice, nu întâmplător, ci voit, fiindcă predicatorul este chemat să continuie zidirea începută prin învățătură, căci învățarea este o predare a învățăturilor fundamentale de credință necesare pentru ca predica să fie cât mai ziditoare, cu roade cât mai bine făcătoare. De fapt este un adevăr verificabil că: “învățărea conștiincioasă la timp, este cea mai bună pregătire a parohiei ideale”.

Motivele principale care ne îndeamnă să nu precupețim nimic pentru a face învățarea sunt următoarele:

Învățarea credincioșilor este condiția „sine qua non” pentru zidirea, întărirea și păstrarea împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Catehizarea poate aduce folos și din punct de vedere social, căci prin sădirea virtuților creștinești se contribuie la realizarea credinciosului nou, sprijinitor puternic al binelui comun, apărător neînfricat al patriei și membru activ al Bisericii.

Învățarea credincioșilor este temelia pastorației întregi. Prin învățare se întărește iubirea față de Hristos și însuflețirea pentru o muncă stăruitoare din suflet “ca pentru Domnul”.

Există canoane care prevăd datoria învățătorească a preotului; căci, deși această putere a existat din primele zile ale creștinismului, se pare că ea a fost uneori neglijată și pentru aceasta canoanele atrag atenția asupra acestui lucru. Mai multe canoane se referă la învățătura ce trebuie făcută celor ce urmează să fie botezați sau celor care reveneau în Biserică din sânul ereticilor.

În Așezămintele apostolice (VII, 49) se află rânduiala predării doctrinei creștine la catehumeni; iar Sfântul Atanasie cel Mare în canonul 2 “vorbește despre temeiul și despre izvoarele credinței creștine ortodoxe”, despre Sfânta Scriptură și cărțile ce o alcătuiesc.

Pentru cei care reveneau dintre eretici la credința cea adevărată între alte acte esențiale era și învățarea: “îi învățăm și îi punem să petreacă timp îndelungat în Biserică și să asculte Scripturile și apoi îi botezăm”, stipulează canonul 7 al Sinodului II ecumenic.

Canoanele 2 și 14 ale Sinodului I ecumenic tratează despre catehumeni. Catehumenii erau acele persoane care făceau parte dintr-o religie necreștină și trecând la creștinism, fiind maturi, înainte de a fi botezați, trebuiau să învețe adevărurile de credință. Catehumenii, în acest sens, au încetat să mai existe începând cu sec. V – VI când s-a generalizat botezul copiilor (pedobaptismul). Predarea învățământului religios, instrucția aceasta făcută celor care urmau să primească botezul s-a numit: katihisis sau logos katihitikos (institutio catehetica).

Canonul 9 al Sinodului al IX-lea local de la Constantinopol arată: “preotul lui Dumnezeu trebuie să povățuiască pe cel ce nu se supune legilor prin învățături și sfaturi, câteodată însă și cu certuri bisericești…”; pentru stăvilirea și limitarea răului și păcatelor, preotul trebuie să fie mereu gata cu învățătura și cu fapta.

În actele Sinodului VI ecumenic se prevede ca: “preoții să aibă școli prin case și prin suburbii”.

Pentru a învăța erau anumite persoane alese de episcopi sau horepiscop (canonul 10 al Sinodului de la Antiohia). Canonul 26 Laodiceea prevedea că: “Nu se cuvine ca cei ce nu sunt înaintați de către episcopi să învețe nici în Biserică, nici în casă”; deci persoanele care învățau erau consacrate printr-un ceremonial special bisericesc și se numeau “eforkistai” sau “exorkistai”. Din cuprinsul canonului constatăm existența a două etape în învățare: prin case particulare, în Biserică, chiar cu prilejul botezului când candidatului i se făceau exorcismele. Când a încetat prima și principala funcțiune a exorciștilor – generalizându-se pedobaptismul – a încetat și consacrarea de persoane speciale pentru acest scop.

Canonul 10 al Sinodului VII ecumenic interzice preoților părăsirea parohiei în care au fost numiți și îndeletnicirea lor cu ocupații incompatibile cu menirea lor în viața societății; cei care nesocotesc aceste rânduieli să fie caterisiți, dacă nu încetează. Orice mutare a preoților dintr-o parohie într-alta trebuie să se facă cu învoirea episcopului.

După aceste dispoziții canonul dă un avertisment foarte important, arătând preoților cu ce să se ocupe cu perseverență, după slujbele bisericești: atrage atenția asupra datoriei lor de a învăța: “Oricum însă mai bine ar fi să învețe pe copii și pe casnici, citindu-le lor dumnezeieștile Scripturi căci pentru aceasta au și primit preoția”; deci să predea învățământul religios inițiind pe toți în principiile învățăturii și moralei creștine.

Acest canon subliniază și reglementează datoria preoților de a învăța și instrui pe copii și casnici, adică atât pe tineri cât și pe vârstnici. Preoții se cuvine să explice pe înțelesul tuturor adevărurile esențiale ale învățăturii de credință, tâlcuindu-le Sfânta Scriptură, deci explicarea catehismului.

Dispoziția de a învăța reliefează în acest canon două principii canonice fundamentale: instrucția în ceea ce privește chestiunile de credință și de morală trebuie să se dea în seama preoților; preotul, pe lângă exercitarea puterii sacramentale este obligat să se îndeletnicească cu lectura cărților teologice, străduindu-se să devină un cât mai bun învățător al poporului în domeniul credinței și moralei.

Canonistul Nicodim Milaș în comentariul său la canonul 10 al Sinodului VII ecumenic aduce în sprijinul obligației și a modului de a învăța câteva citate din cartea “Despre datoriile preoților din enorii”. Aici se arată – într-un capitol – tot ceea ce este legat de această datorie a preoților, luând temeiuri pentru aceasta din Sfânta Scriptură, din canoanele Bisericii și din învățăturile Sfinților Părinți. Astfel, preotul trebuie să explice pe înțelesul tuturor catehismul, începând de la lucruri mai ușoare și în mod treptat să ajungă până la explicarea dogmelor creștine.

Preotul “este obligat ca din cea mai fragedă copilărie să-i învețe și să-i influențe cu stăruință spre bine, ca să împiedice dezvoltarea înclinărilor spre rău și să-i îndemne cu dragoste spre virtute și viață evlavioasă”, deci atât pentru cunoașterea învățăturii creștine, cât mai ales pentru trăirea ei, acesta fiind și scopul învățăturii, rolul educației religioase. Tot în cartea amintită se face referire și la timpul în care este mai adecvat a se face învățarea: “Se cuvine prezbiterului ca în fiecare zi de duminică, după masă, să adune copiii în Biserică și acolo să-i învețe”.

1.3 Preoția creștină

Sacerdoțiul omului implică folosirea făpturii zidite ca "dat" hărăzit de Dumnezeu nu doar să supraviețuiască, dar și "să fie consacrată" prin mâinile omului. În sacerdoțiu există două dimensiuni care-i permit omului să-și împlinească scopul de verigă de legătură între Dumnezeu și făptura zidită: dimensiunea ipostatică – lumea este consacrată și încorporată într-o realitate universală; dimensiunea extatică – lumea este raportată la Dumnezeu și oferită Lui ca "ale Tale dintru ale Tale". În acest fel lumea, prin om își depășește limitele, devine purtătoare de viață. Acesta este fundamentul "sacerdoțiului omului" în creație.

Omul ia lumea în mâinile sale și o întregește creator raportând-o la Dumnezeu. Făptura zidită este astfel eliberată din limitele ei având posibilitatea de a exista cu adevărat, iar omul, îndeplinindu-și menirea de "preot al creației", devine de asemenea și el însuși creator, devine "după asemănarea lui Dumnezeu".

Ceea ce n-a reușit Adam să facă, a realizat Logosul Întrupat, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul desăvârșit, Iisus Hristos. Hristos a realizat "recapitularea" întregii făpturi ca adevărat Dumnezeu și Om al întregii creații. Hristos este cu adevărat "chip al lui Dumnezeu", în Persoana Lui lumea dobândește pe Preotul creației, prototipul relației corecte a omului cu lumea naturală. Din acest motiv, în Biserică, creștinii iau din lumea zidită elemente materiale (pâinea și vinul), pe care le oferă lui Dumnezeu în ecfonisul sacerdotal: "ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate", recunoscând că aparținem cu întreg universul lui Dumnezeu, aducându-ne împreună comuniunii de iubire cu Dumnezeu. Făcând aceasta "în Hristos" și ca "trup al lui Hristos" lucrăm precum Hristos, ca preoți ai creației.

După această "anafora", consumăm aceste daruri pe care le-am oferit lui Dumnezeu nu ca pe un izvor al morții, ci al vieții. Astfel, creația dobândește pentru om o sacralitate care nu-i este înnăscută ci dobândită atunci când omul realizează liber acel "după chipul lui Dumnezeu", adică propriul său sacerdoțiu. Starea noastră este eliberată de orice fel de idolatrie, omului revenindu-i marea răspundere pentru mântuirea creației lui Dumnezeu.

Spiritualitatea noastră nu se reduce la umanitate ci trebuie trăită în serviciul scopului răscumpărător și transformator al lui Dumnezeu care îmbrățișează întreaga creație. Prin conlucrarea sufletului cu harul dumnezeiesc, ca „preot al creației“, omul începe, asemenea lui Hristos, prin tansfigurarea propriului trup pentru ca prin acest „trup nou“ spiritul uman să lucreze la spiritualizarea întregului univers, pentru ca toată creația să fie umplută de slava Creatorului a toate.

Cea mai mare grijă a creștinului în viața sa este mântuirea sufletului: “Ce va folosi omul de ar dobândi lumea toată și-și va pierde sufletul său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37)

După căderea protopărinților, lui Adam “i s-a născut un fiu după asemănarea sa și după chipul său și i-a pus numele Set.” (Geneză 5,3) Urmașii lui Adam nu mai sunt “după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” cum erau în starea paradisiacă (cf. Geneză1,26) ci sunt “după asemănarea și după chipul lui Adam” (cf. Geneză 5,3). Datorită acestei realități anormale, toți oamenii, de la Adam și până la cei din urmă, poartă urmările păcatului originar și au nevoie de harul sfințitor adus de Hristos și permanentizat până la sfârșitul veacurilor de lucrarea Duhului Sfânt în lume prin Biserică. Fiul lui Dumnezeu S-a Întrupat “la plinirea vremii” pentru toți oamenii, “din plinătatea Lui noi toți am luat și har peste har.”( Ioan1,16)

Neamul omenesc a fost răscumpărat de “Începătorul vieții”, (Fapte3,15) cu prețul sângelui Său (cf.I Cor.6,20; I Petru 1,19); am fost altoiți de El (cf. Rom. 6,4-5; Col. 2,12), ca niște ramuri ce-și trag seva și rodnicia din unicul trup dumnezeiesc (cf. Ioan 15,5), suntem născuți la viața cea nouă prin baia Botezului (Ioan 3,5).

Prin baia Botezului suntem născuți “din apă și din Duh” (Ioan 3,5), putem intra în Împărăția lui Dumnezeu, ne apropiem de El, “piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă și de mare preț”; ne zidim “casă duhovnicească, preoție sfântă, … seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestească în lume bunătățile Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2,4,5,9).

Starea harică complexă a tuturor credincioșilor începe cu starea pe care o creează Taina Sfântului Botez. Celui botezat i se iartă păcatul strămoșesc și eventualele păcate iar omul “cel vechi”, trupesc, moare pentru a se naște “omul cel de-al doilea” (cf I Cor.15,47) care este din cer și prin care “ne-am făcut cu Hristos o singură tulpină.”

Harul botezului este amplificat prin împărtășirea noului creștin și cu celelalte Sfinte Taine absolut necesare: Taina Mirungerii – primește harul Duhului Sfânt prin care se întărește și crește la noua viață; Taina Sfinte Euharistii – se împărtășește în chip real, devine consagvin, contrupește cu Hristos, “se transformă în substanța Împăratului” (Nicolae Cabasila), devine hristofor. Astfel, toți cei care “se nasc din apă și din Duh” și primesc harul și darurile Duhului Sfânt prin celelalte Sfinte Taine și ierurgii, devin “preoție sfântă”, după mărturia Sfântului Apostol Petru (I Petru 2,5)

Cu această stare harică, creștinul nu este nici un profan, nici un paria sau om inferior din lume, ci este în marea demnitate numită de Apostolul Petru pe bună dreptate: “PREOȚIE SFÂNTĂ, …ÎMPĂRĂTEASCĂ” (I Petru 2,5,9).

Cuvântul "laic", provine din grecescul "laos", care se traduce "popor" și este folosit pentru a desemna masele de credincioși care nu au preoția sacramentală. Un sinonim pentru "laic" este cuvântul "mirean".

Părintele Dumitru Stăniloae folosește termenii de "preoție generală" pentru laici și de "preoție slujitoare" pentru preoții hirotoniți. Cuvintele Părintelui Dumitru Stăniloae despre “laici” sau "preoția generală” sunt concludente: "În felul acesta toți sunt preoți și jertfe în Biserică, toți sunt învățători și călăuzitori spre mântuire, călăuzitori ai lor și ai altor credincioși apropiați, sau / și ai altor oameni".

Termenul de "preoție harică" pe care unii îl folosesc în loc de "preoție slujitoare" este incorect, întrucât insinuează că numai clerul poate dobândi harul (prin hirotonire), când în realitate harul poate fi dobândit și de credincioși, iar formele de transmitere a harului sunt multiple și nu se limitează numai la punerea mâinilor, prin care episcopii hirotonesc pe preoți.

De asemenea, după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, Sfântul Duh nu S-a pogorât numai asupra Apostolilor, ci și asupra întregii mase de credincioși ce se aflau împreună cu ei; această învățătură este larg îmbrățișată de teologii moderni, printre care și Timothy Ware (episcopul Kallistos), care spune: "Duhul Sfânt Se pogoară asupra tuturor oamenilor lui Dumnezeu. Există o categorie de preoți hirotoniți, formată din episcopi, preoți și diaconi, dar în același timp, tot poporul lui Dumnezeu este preot și profet".

Încă din cele mai vechi timpuri, a existat o profundă diferență între Biserica de Răsărit și cea Romano-Catolică, în ceea ce privește rolul credincioșilor, pe care aceasta din urma l-a minimalizat.

Patriarhii ortodocși și-au reafirmat pozitia și în anul 1848, într-o scrisoare trimisă papei Pius al IX-lea, în care se spunea: "Printre noi, nici patriarhii, nici sinoadele, nu vor putea introduce noi învățături, pentru că păzitorul religiei este chiar trupul Bisericii: clerul slujitor și credincioșii înșiși”.

Se vede deci, că nu numai preoțimea slujitoare, ci și credincioșii sunt păstrătorii și apărătorii credinței. În același sens teologul Khomaikov, spunea: "Papa se înșeală amarnic când crede că noi considerăm ierarhia eclesială a fi păzitoarea religiei; credința este păzită de o entitate completă, de întregul popor al Bisericii, care este Trupul lui Hristos”.

Dar credincioșii ortodocși nu sunt numai păstrători ai credinței, ci pot fi și învățători, sau teologi. Astfel, Sf. Vasile cel Mare a predicat și a convertit populația din Pont, încă dinainte să se preoțească, iar tatăl său a fost canonizat sfânt pentru munca sa evanghelică, deși a fost credincios și nu s-a preoțit niciodată, la fel ca și sora Sfântului Vasile, Sfânta Macrina. Un strălucit exemplu de teolog care nu a fost hirotonit preot, îl reprezintă Nicolae Cabasila, ale cărui scrieri au influențat gândirea ortodoxă de peste 600 de ani, și care au fost acceptate și însușite de Biserica noastră.

Iată ce spune Mircea Eliade despre Nicolae Cabasila: "Unul dintre cei mai îndrăzneți teologi după Palama a fost un laic, Nicolae Cabasila (1320-1371), înalt funcționar în administrația bizantină". Cabasila ilustrează în mod strălucit o tradiție care s-a perpetuat la toate popoarele ortodoxe.

Unul dintre teologii laici care au urmat, este Khomaikov. Deși Patriarhia Rusă nu i-a acceptat ideile în totalitate, datorită încercărilor sale de a democratiza Biserica, care prin definiție este ierarhică, totuși scrierile sale sunt acceptate și apreciate de majoritatea teologilor contemporani.

Multe dintre primele traduceri ale Sfintei Scripturii în românește, au fost făcute de laici, ceea ce a contribuit la o mai bună răspândire și înțelegere a învățăturilor creștine. De asemenea, nu putem să trecem cu vederea operele lui Hurmuzaki și mai ales Nicolae Iorga, care ne-au dat valoroase istorii ale Bisericii românești.

În zilele noastre, deși Biserica este condusă de episcopi, credincioșii pregătiți iau parte la elaborarea și confirmarea hotărârilor ierarhiei. Multe sinoade, care se considerau la vremea lor ecumenice, au fost ulterior anulate de Biserica Ortodoxă, iar patriarhii și episcopii respectivi au fost declarați eretici (Efes 449, Hieria 754 sau Florenta 1438-1439). Teoria lui Khomaikov, că un sinod nu poate fi considerat ecumenic, dacă nu este acceptat de întreaga Biserică (inclusiv de către credincioși), deși a fost respinsă în secolul al XIX-lea, este larg acceptată în ziua de azi.

De fapt și la slujbele oficiate în biserică, prezența credincioșilor alături de clerul slujitor este indispensabilă. Fără cel puțin un credincios în biserică nu se poate săvârși Sfânta Liturghie. Mai mult decât atât, după cum afirma G. Florovski (teolog și preot în același timp), “datoria de supunere a credincioșilor față de episcop, încetează în momentul în care acesta din urmă deviază de la linia Bisericii. În asemenea situații, credincioșii au dreptul să ceară socoteală episcopului și chiar să îl demită”.

Toți creștinii, după harismele și talanții primiți, au datoria lăuntrică, nu exterioară dată de vreo lege, să propovăduiască sub toate formele (cu lucrul, cu cuvântul, cu rugăciunea) Evanghelia mântuitoare și să împlinească cele trei demnități: învățătorească, sfințitoare și conducătoare încredințate de Mântuitorul tuturor celor care Îi urmează Lui.

1.4 Preoția după Sfintele Canoane

Mi-a fost rușine spune Sfântul Grigore- să fiu alaturi de ceilalti preoți, care, cu nimic mai buni decat gloata -mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi-, intra în locurile cele preasfinte cu mâini nespalate, cum se spune, și cu suflete necurate; care, înainte de a fi vrednici, se apropie de cele sfinte, se apuca de altar, se înghesuie și se împing în jurul Sfintei Mese, ca și cum ar socoti că peoția nu-i chip de virtute, ci chip de trăii, nu-i slujire plină de raspundere, ci domnie fără îndatoriri. Și sunt aceștia la numșr aproape mai mulți decât cei pe care-i păstoresc.

Slabi în credință, ticăloși, cu toata strălucirea lor! Încât, după părerea mea, cu trecerea timpului și cu cresterea răului, n-au să mai aibă pe cine păstori, căci „căci toți au să fie învățători în loc de ucenici ai lui Dumnezeu, după cum spune profeția” (Isaia 54, 13; Ioan 6, 45) și toți vor fi prooroci, ca să fie și Saul printre prooroci, precum spune proverbul și istoria cea veche (1 Regi 10, 11).

Noua încercare de a viețui în singurătate a Sfântului Grigorie va fi curmată de sosirea, la anul 379, după moartea împăratului arian Valens, a unei delegații a ortodocșilor din Constantinopol, a căror Biserică, lipsită de un conducător, era amenințată cu desființarea de către arieni. El va primi cererea acestora de a le deveni arhiepiscop, punând astfel început celei mai strălucite perioade a vieții sale, când, pornind doar de la mica Biserică Anastasis, va restaura Ortodoxia în întreaga capitală imperială, după cum singur afirma ulterior: "Am adus, o, Împărate, Treimea în Roma cea tânără!"

Intervalul de timp cât a păstorit Biserica din Constantinopol, cuprins între anii 379 și 381, va fi de asemenea cel mai fecund din punct de vedere al scrierilor, acum rostind Sfântul Grigorie cele cinci Cuvinte teologice, care i-au atras supranumele de Cuvântător de Dumnezeu. Aceste veritabile tratate de triadologie, pe lângă faptul că reprezintă mărturisiri fidele ale credinței ortodoxe niceene, prezintă elemente extrem de avansate de pnevmatologie, hristologie și soteriologie pentru acea epocă, ce vor fi confirmate la următoarele sinoade ecumenice.

Controversa privind validitatea hirotoniei sale, stârnită de unii adversari la începutul Sinodului II ecumenic (381), îl va determina pe Sfântul Grigorie să se retragă din scaunul de episcop al capitalei imperiale. El își va petrece ultima parte a vieții în liniștea Arianzului, unde se va consacra operei poetice, săvârșindu-se din viață în jurul anilor 389-390.

Viața, activitatea și opera Sfântului Grigorie Teologul justifică pe deplin una dintre cântările de laudă ce i se aduc în cultul ortodox, și care se exprimă astfel: „Puțin ai trăit pe pământ și toate de bunăvoie le-ai dat lui Hristos, pentru care primit-ai cuvânt întraripat. Iar acum cerul te are în el preot mare și între corurile cerești, mărite Grigorie”.

Păstorul de suflete este chemat să slujească cele sfinte. Mai ales în această funcție de liturghisitor, prin care devine organul sfințitor al vieții credincioșilor, preotului i se cere cu sfințenie: “Când invocă pe Duhul Sfânt și săvârșește înfricoșata jertfă – spune Sf.Ioan Hrisostom – cînd mâinile sale țin pe Stăpânul a toată firea, te întreb: în ce rang îl vom pune? Ce curățenie, ce pietate n-avem dreptul să cerem de la el?”„Preotul trebuie să fie curat ca și cum ar fi deja în cer printre puterile spirituale, să fie un templu viu ai Duhului Sfânt”.

Dat fiind că prin săvârșirea Sfintelor Taine, îndeosebi prin Sfânta Taină a Euharistiei invocă pe Duhul Sfânt și ține în mâinile sale Timpul și Sângele Mântuitorului, viața lui trebuie să fie fără de prihană. El trebuie să se pregătească, să-și facă totdeauna canonul și niciodată să nu aibă asupra sa ceva care l-ar face nevrednic de slujirea celor sfinte.

Unul dintre aspectele cele mai însemnate ale misiunii preoțești este slujirea învățătorească. Sf. Grigorie cel Mare începe lucrarea sa tocmai cu precizări referitoare la faptul că nimeni nu poate învăța pe alții dacă nu este mai întâi el un bun cunoscător al învățăturilor sfinte.

Cel care dorește preoția trebuie să fie bine pregătit, gata în orice clipă să învețe pe alții. Sf.Grigorie cel Mare condamnă pe cei care “vor să învețe pe alții ceea ce ei înșiși nu știu”. Aceștia sunt “superficiali în toate, socotesc răspunderea slujbei de învățător cu atât mai ușoară cu cât mai puțin cunosc valoarea și măreția nemăsurată a acesteia”. Primirea harului preoției este un act de mare responsabilitate.

A fi preot nu este un privilegiu ci o chemare spre slujire, iar neglijarea îndatoririlor pe care le impune preoția înseamnă iresponsabilitate. “De aceea, nu există loc în slujba cea înaltă a învățăturii pentru cei neănvățați și pentru cei iresponsabili” spune Sf.Grigorie cel Mare. A învăța pe alții adevărurile despre Dumnezeu presupune o cunoaștere temeinică a Sfintei Scripturi, izvorul nesecat al învățăturii de credință ortodoxă.

Dar pentru a-și putea însuși aceste adevăruri este necesar ca preotul să aibă o cultură teologică bogată, bazată pe studierea operelor Sfinților Părinți care prin viața lor curată și prin meditație creștină au reușit să surprindă în scrierile lor sensurile cele mai profunde ale învățăturii creștine. Prin aceasta Sfinții Părinți sunt modelele cele mai vrednice de urmat în misiunea sfântă de a învăța preoții.

„Căci nu este bine să înveți pe alții vreun meșteșug înainte de a-l fi învățat tu însuți printr-o deprindere atentă și îndelungată”. Un deosebit accent pune Sf.Grigorie cel Mare pe felul cum trebuie să învețe preotul. “Trebuie reținut că nu pentru toți credincioșii se potrivește aceeași îndrumare, fiindcă nu există o metodă pastorală care să poată fi adoptată și aplicată la toți. O singur metodă pentru toți este exclusă și pentru faptul că nu toți pot avea aceeași educație. De multe ori ceea ce unuia îi este de folos, altuia îi este spre pagubă”.

CAPITOLUL AL II-LEA

LEGIUIRILE BISERICEȘTI ȘI DE STAT CU PRIVIRE LA PREOȚIE

2.1. Săvârșirea Hirotoniei

Săvârșirea hirotoniei în orice grad este de competența exclusivă a episcopului și el nu o poate delega decât celui care ar avea aceeași calitate harică, adică altui episcop și nicidecum vreunui presbiter ( Constituțiile Apostolice 3, 11 ), pe când hirotesia în orice grad poate fi săvârșită prin delegație din partea episcopului și de către preoți, lucru ce nu se practică decât în cadrul mănăstirilor, unde stareții acestora, dacă sunt cel puțin ieromonahi pot hirotesi citeți și chiar ipodiaconi pentru mănăstirile lor ( Canonul 14, VII Ecumenic )

„ Presbiterul să se hirotonească de către episcop, și diaconul și ceilalți clerici ” ( Canonul 2 Apostolic)

Legat de hirotonia episcopului Canonul 1 Apostolic stabilește ca „Episcopul să se hirotonească de către doi sau trei episcopi ” dar în ceea ce privește numărul de doi sau trei episcopi prevăzut în prezentul canon, canonul 4 al Sinodului I Ecumenic, cât și canonul unic al sinodului particular de la Constantinopol din anul 394, prevăd în înțeles strict canonic ca hirotonia unui episcop să se facă în prezența a trei episcopi și a mitropolitului.

Sunt și o serie de canoane care interzic candidatului să asprie la taina preoției, datorită un abateri sau erezi, sau din cauza unor imperfecțiuni de natură fizică:

Deci preotul este dator să se căsătorească cu o o fată integră cu care să trăiască în armonie nealungând-o nici chiar pe motiv de evlavie: „ Cel ce a luat în căsătorie văduvă, sau lepădată, sau desfrânată, sau sclavă, sau vreuna dintre cele de pe scenă, nu poate să fie episcop, preot sau diacon, sau peste tot orice din rândul clerului.” (Canonul 18 Apostolic) și „Episcopul sau preotul sau diaconul să nu-și alunge pe soția sa pe motiv de evlavie. Iar dacă ar alunga-o, să se afurisească; și stăruind să se caterisească”. ( Canonul 5, Apostolic )

Pentru a-și aduce la bun sfârșit misiunea, preotul trebuie să se impună prin viața sa morală pentru că altfel “cum ar putea preotul să păstreze sănătos și nepieritor acest trup al lui Hristos, Biserica, de nu ar ști să-și vindece răul din suflet și să se ridice la o virtute cu adevărat mai presus decât omenească”.

Credința.- Una din cele mai mari virtuți pe care trebuie să le aibă preotul este credința. “Să evităm tot ce este vătămător…și să rămânem în hotarele dreptei credințe”, zice Sf. Grigorie de Noziaus adresându-se preoților. Preotul care nu este pătruns de credință nu va putea convinge pe altul de puterea ei.

Sfințenia.- Preotul este obiectul special al harului Sfântului Duh fiindcă prin hirotonie el capătă plinătatea harurilor pe care le împarte prin Sfintele Taine. Preoția impune o purificare și o desăvârșire a vieții preotului după modelul Mântuitorului. În acest sens Sf.Grigorie de Noziaus spune: “lucrul cel mai mare pentru noi este să ne cunoaștem și sp ne vindecăm propriile noastre patimi și păcate”.

Modestia este o altă virtute cerută preotului. Sf.Apostol Petru îndeamnă “Supuneți-vă toți unii față de alții, îmbrăcați-vă întru smerenie pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriți le dă har” (I Petru V,5). Prin modestia sa preotul va da un bun exemplu credincioșilor care vor lua aminte și vor avea în fața lor și la îndemână un exemplu pe care îl vor urma.

2.2. Drepturile și obligațiile preoției

Biserica este Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Întrupat ca Revelație deplină în continuitatea eficienței Lui mântuitoare în istorie prin Duhul Sfânt. La lucrarea mântuitoare sunt chemate toate mădularele trupului tainic al lui Hristos, sunt chemați toți credincioșii.

O parte dintre drepturile și obligațiile preoției obștești sunt:

Pot și trebuie să săvârșească Taina Sfântului Botez în caz de necesitate. Bulgakov spune: "Botezul este taina care, în lipsa unui preot, poate fi administrată de un credincios (bărbat sau femeie), în virtutea sacerdoțiului creștin universal. Dar el nu poate să fie administrat decât de un creștin, și numai prin puterea Bisericii, al cărui instrument este creștinul; Botezul este un act de har al Bisericii și nu un act magic".

Devin colaboratori ai stării preoțești harice la săvârșirea eficientă a Sfintelor Taine. Fără adeziunea internă a credincioșilor Tainele nu au efectul lor haric sfințitor ci din contră pot avea efectul negativ al osândirii (cazul Sfintei Euharistii – necesitatea pregătirii prealabile a tuturor: a săvârșitorului și a primitorului).

Prin Botez devin membri activi ai trupului tainic al Domnului și ca atare sunt părtași direcți și activi la întreaga lucrare mântuitoare săvârșită în interiorul și în exteriorul Bisericii primind astfel iubirea Domnului. Sunt persoane cu toate drepturile și îndatoririle care revin stării în care sunt ca parte constitutivă esențială a Bisericii.

Credincioșii participă împreună cu clerul la păstrarea nealterată a adevărului revelat, la propovăduirea, explicarea și trăirea lui. Cezaropapismul n-a fost niciodată principiu acceptat în Biserica dreptmăritoare.

Toți credincioșii participă alături de preoția sacerdotală la exercitarea celor trei ramuri ale puterii bisericești: învățătorească, sfințitoare și conducătoare sau jurisdicțională.

Biserica în totalitatea ei participă direct și activ la îndumnezeirea întregii creații; a elementelor acesteia pe care le umanizează, le subiectivizează pentru ca ulterior să le îndumnezeiască o dată cu sine și împreună să se raporteze la Creatorul tuturor într-o dispoziție doxologică universală.

Și mirenii participă la Hristos în mod activ. Nicolae Cabasila (“Viața în Hristos”, III, 1-3) face o analogie între Hirotonia preoților și Mirungerea celor botezați; ambele se fac prin invocarea Duhului Sfânt: “Dumnezeiescul har care vindecă orice slăbiciune și împlinește orice lipsă, …”, “Pecetea darului Duhului Sfânt …” Însuși Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos, arată importanța tuturor membrilor Bisericii pe care-i numește mlădițe ale corpului Său: ”Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic.” (Ioan 15, 5)

Sfinții Apostoli au recurs în lucrarea lor misionară și la credincioșii simpli fără a lăsa să se înțeleagă că Biserica s-ar împărți cu adevărat în două părți: Biserica conducătoare și Biserica ascultătoare. Sfântul Apostol Petru se adresează celor care cred, numindu-i "preoție împărătească" și le dă în continuare sfaturi asupra rolului și misiunii lor.

La rândul său, Sfântul Apostol Pavel a subliniat importanța rolului credincioșilor și a vorbit despre harurile pe care ei le pot avea și despre felul în care ei trebuie să le folosească spre binele Bisericii. Se vede deci că în cadrul Bisericii, atât preoții hirotoniți cât și credincioșii, au propria misiune și chemare pe care trebuie să o îndeplinească.

Împotriva stabilirii unor altfel de raporturi, Sfântul Apostol Pavel spune tuturor credincioșilor, în special celor simpli: “Stați tari în libertatea la care v-a chemat Domnul și nu cădeți din nou sub jugul robiei.” Dimpotrivă, pilda dată de Mântuitorul Apostolilor este elocventă: “Cel ce vrea să fie între voi întâi, acela să fie tuturor slujitor.” (Marcu 10,44-45) Aceasta este misiunea pe care a încredințat-o Mântuitorul Sfinților Apostoli și urmașilor Lui: nu ca să fie slujiți ci ca ei să slujească celor mai mici după modelul Său.

Preoția obștească sau universală este baza apostolatului social la care sunt chemați toți credincioșii. Apostolatul social universal este menirea sfințitoare a Bisericii și a fiecărui mădular în parte de a-L face cunoscut și de a-i împărtăși pe toți oamenii cu Hristos “pentru ca toți să se mântuiască și la cunoștinț a adevărului să vină” (cf. I Timotei 2,4).

Întreaga Biserică și fiecare mădular al ei în parte, în funcție de posibilitățile pe care le are și de harul primit, (unii episcopi, alții preoți, diaconi sau credincioși) are datoria să-i împărtășească, pe cei care nu au ajuns încă la cunoașterea și comuniunea de iubire cu Dumnezeu, cu harul dumnezeiesc, cu energiile necreate care izvorăsc din Dumnezeire și care se împrt ășesc de către Duhul Sfânt în Biserică, prin umanitatea înviată și slăvită a Fiului lui Dumnezeu Întrupat.

Puterea Duhului Sfânt face ca oamenii credincioși să se unească cu Dumnezeu prin Hristos, face ca actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos Însuși, în umanitatea Sa personală, să se extindă, prin conlucrarea creștinilor, la toată lumea, la toți oamenii. Sfântul Apostol Petru îi îndeamnă pe creștini: “Purtați-vă cu cinste între neamuri, ca în ceea ce ei acum vă bârfesc ca pe niște făcători de rele, privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune, să preamărească pe Dumnezeu, în ziua când îi va cerceta.” (I Petru 2,12)

Creștinul, îndumnezeit și umplut de harul sfințitor primit în Biserică prin cuvânt, Sfintele Taine și prin toate lucrările și slujbele sfințitoare, devine un hristofor, un teofor care se manifestă ca atare atât în Biserică cât și în afară. Omul cel nou, urmând modelul Mântuitorului, participă activ la împlinirea planului iconomic al lui Dumnezeu în întreaga creație prin tot ceea ce face.

Înainte de toate creștinii și Biserica în totalitatea ei are menirea de a fi în comuniune cu toți oamenii și de a le sluji pentru că așa se cuvine urmașilor lui Hristos. El Însuși nu S-a făcut Om pentru Sine ci pentru a sluji tuturor oamenilor, pentru ca Trupul Său să extindă mântuirea ca viață dumnezeiască în noi.

Preoția universală sau obștească este preoția slujirii dezinteresate față de toți și de toate pentru ca măcar pe unii să-i câștigăm prin harul lui Dumnezeu la viața veșnică și astfel să ne mântuim împreună: “Frații mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr și-l va întoarce cineva, să știe că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui își va mântui sufletul din moarte și va acoperi mulțime de păcate. ( Iacov 5,19-20)

D. Bonhoeffer în “Sanctorum Communio” vede în Biserică misiunea slujirii pe primul plan; însăși Biserica este concepută în termeni de misiune care se manifestă în două direcții: rugăciunea de mijlocire pentru toți, cunoscuți și necunoscuți; responsabilitatea Bisericii și a fiecărui mădular al ei față de tot ceea ce se întâmplă cu semenii și în univers.

Slujirea casnicilor, a semenilor și grija pentru întreaga creație este în plin dinamism. Preoția obștească, alături de cea sacerdotală, într-un cuvânt întreaga Biserică, lucrează la împlinirea mandatului încredințat de Mântuitorul: “…mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28, 19-20).

Mântuitorul încredințează slujirea Bisericii în totalitatea ei, clerului hirotonit și tuturor credincioșilor pentru a-și desfășura activitatea in timp și spațiu: până la sfârșitul veacurilor și în tot locul, la toate neamurile. Biserica este răspunzătoare pentru toți oamenii, creștini și necreștini deoarece toți sunt creați “după chipul lui Dumnezeu” (Geneză 1,26) și toți au darul dumnezeiesc, constitutiv ființei umane, care-i dă fiecăruia valoare inestimabilă și anume “chipul nemuritor al lui Dumnezeu în om.”

Implicarea Bisericii în toate problemele, în toate bucuriile dar și crizele și tristețile lumii este salvatoare și sfințitoare. Însăși misiunea ei este de a-i sfinți pe toți și pe toate, timpul și spațiul, de a pregăti toate neamurile, întreaga creație, pentru comuniunea de iubire cu Dumnezeu la care întreaga creație va fi părtașă.

Apostolatul social al “poporului lui Dumnezeu” are tot atâtea forme câte componente sunt în societatea actuală. Organizațiile de copii, de tineret, de creștini sub orice forme sunt binevenite la începutul acestui nou mileniu în care necesitățile informaționale, materiale, medicale sunt din ce în ce mai variate fiind într-o permanentă dezvoltare pentru a răspunde noilor cerințe care apar. Pe tot parcursul istoriei, Biserica este și va fi implicată în absolut toate domeniile vieții sfințindu-le, fiind chiar izvor de cultură, de scrieri alese și de viață sfântă pentru ca toate și întru toate să fie unitatea creației cu Creatorul iubitor.

Apostolatul social al tuturor creștinilor concretizat în slujirea tuturor semenilor este un puternic punct comun al tuturor comunităților creștine și se îndreaptă spre toți oamenii, creștini sau necreștini. Slujirea și iubirea față de toți semenii este cea mai puternică armă pentru unirea tuturor oamenilor sub acoperământul iubitor al lui Dumnezeu care ne este Creator și Tată al tuturor.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I , în vizita sa la Secretariatul General al “Organizației Tinerilor Ortodocși Mondială”, “SYNDESMOS”, a prezentat importanța tinerilor în viața Bisericii pentru ridicarea “Trupului lui Hristos”.

2.3. Unitatea, misiunea și slujirea preotului

“UNITATEA, MISIUNEA ȘI SLUJIREA sunt inseparabile, trei aspecte ale unei singure realități; fără aceste trei lucruri nu este viață în Hristos, nu este Biserică, nu estemântuire.” “Persoana umană este făcută după chipul lui Dumnezeu, după chipul lui Dumnezeu care nu este doar unul ci Trinitate. Numai prin coparticipare, numai prin relații cu alții după asemănarea celor Trei Persoane Dumnezeiești, putem deveni cu adevărat ceea ce avem menirea să fim: oameni îndumnezeiți.”

Sfințenia, sacrificiul, bucuria sunt trei elemente indispensabile adevăratei misiuni. Misiunea noastră de martori trebuie să fie nu atât de mult prin cuvintele, argumentele noastre ci, mai presus de toate, prin viața noastră. Aceasta devine existențială. Adevăratul misionar este sfântul. Sacrificiul pentru semeni, sub toate formele posibile, de la martiraj și până la a sacrifica ceva ce ai pentru altul care este mai lipsit, este partea misiunii care dă crezare, dă viață la mulți alții după cuvântul Mântuitorului: “Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur, iar dacă va muri, aduce multă roadă.

Cel care își iubește sufletul îl va pierde; iar cel ce își urăște sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viața veșnică. Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze, și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă-Mi slujește cineva, Tatăl Meu îl va cinsti.” (Ioan 12, 24-26) Prin sacrificiul de sine în folosul semenilor ne deschidem comuniunii cu aceștia, iar prin aceștia cu Hristos care este în ei. (cf. Matei 25,40)

Bucuria este legată de sfințenie și de sacrificiu. Sfinții, martirii sufereau și mergeau la moartea lor cu bucurie iar prin sângele lor veneau mulți la credință. Nietzsche afirma că bucuria este o lipsă a creștinilor. Aceasta este inexact. Evanghelia după Luca începe și se sfârșește cu îndemnul la bucurie: ”Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi peste tot poporul” (Luca 2,10)…”Iar ei închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare.” (Luca 24,52).

A face apostolat social este o pornire lăuntrică față de semeni. Apostolatul înseamnă comunicare, cunoaștere, comuniune de iubire cu alte persoane, toate porniri lăuntrice ale ființei umane care numai în comuniune cu alții este persoană și poate avansa spre comuniunea de iubire cu Dumnezeu. “Orice ați face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceți în numele Domnului Iisus și prin El să mulțumiți lui Dumnezeu-Tatăl.” (Coloseni 3,17)

Fără purtarea de grijă pentru apropiați și pentru semeni nu putem fi credincioși: “Dacă însă cineva nu poartă de grijă de ai săi și mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios.” (I Timotei 5,8)

Factorii care determină, pe de o parte, înscrierea Bisericii pe scara evoluției comunităților umane, iar pe de altă parte determină continua evoluție a structurilor religioase în epoca actuală, țin în primul rând tocmai de activitatea de slujire a Bisericii pusă în slujba omului, a societății umane, în scopul realizării misiunii Bisericii – mântuirea oamenilor, motiv pentru care este normală acomodarea la noile condiții ale timpului; iar în al doilea rând progresului social care implică și structurile specifice bisericești.

Precum mărturisește Părintele Dumitru Stăniloae, Biserica, prin toate mădulare ei, are menirea să evidențieze în toată lumea “actualitatea lui Iisus Hristos pentru timpurile de azi”, singura actualitate personală care va mântui neamul omenesc și întreaga creație.

Preoția sacerdotală dobândită prin Taina Sfintei Preoții.

Preoția sacerdotală, prin conferirea harului sfințitor în una din cele trei trepte de slujire bisericească de instituire divină, constituie prin ea însăși, prin starea ei harică, unul dintre mijloacele cu care însuși Mântuitorul, prin Sfinții săi Apostoli, aînzestrat Biserica pentru a continua opera Sa de îndumnezeire a toate.

Taina Hirotoniei sau a Preoției (instituire: I Timotei 3,1; II Timotei 1,6; Tit 1,5) este Taina introducerii în succesiunea apostolică, a slujitorilor bisericești consacrați acelor slujiri pe care Apostolii le-au practicat după porunca Mântuitorului și fără de care identitatea și unitatea Bisericii nu pot fi garantate. Slujirile au forme diverse dar toate au fost transmise de Hristos Apostolilor și urmașilor acestora prin punerea mâinilor lor, ritual prin care se dă autoritate slujirii. (cf. Fp. 13,3; 20,28).

În Taina Hirotoniei sunt două elemente inseparabile.Punerea mâinilor episcopilor și rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, Care împarte un har special pentru o misiune specifică în Biserică; trimiterea de a sluji în numele lui Hristos și conform mandatului Său.

Cele trei trepte ale ierarhiei: episcopi, preoți și diaconi, potrivit cu harul dumnezeiesc primit de fiecare la hirotonie, continuă în lume însăși lucrarea de mântuire săvârșită de Iisus ca Arhiereu, Profet și Împărat. Slujitorii bisericești, în orice treaptă s-ar afla, nu lucrează în locul lui Hristos, ca și când Hristos ar fi absent. Ei nu sunt vicari, reprezentanți sau înlocuitori ai lui Hristos, ci au darul și harul de a manifesta văzut, de a da garanția obiectivă despre prezența continuă și activă a lui Hristos cu poporul Său.

a) Episcopul este pe cea mai înaltă treaptă a preoției, ca unul ce are de la Apostoli, prin succesiune neîntreruptă de la episcopii hirotoniți de ei până la ultimul episcop, plenitudinea harului preoției. Apostolii, urmând exemplul Mântuitorului și pe baza asigurării Lui că va fi până la sfârșitul lumii cu cei care învață, botează și îndeamnă, au transmis urmașilor lor, episcopilor, misiunea și mandatul pe care și ei l-au primit de la Hristos.

Sfântul Apostol Pavel mărturisește despre plinătatea harului pe care îl primește episcopul: “Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu scump sângele Său.” (Faptele Apostolilor 20,28).

Episcopul exercită rolul de arhiereu al adunării euharistice, de învățător al Evangheliei și de coordonator al slujirilor și harismelor într-o Biserică locală (eparhie).

b) Preotul exercită funcțiile sacerdotale în unitate deplină cu episcopul. În activitatea sa misionară, preotul are un dublu rol: este slujitor al lui Dumnezeu, continuator al întreitei slujiri a Mântuitorului; este delegat al Bisericii locale, al obștii credincioșilor păstoriți pentru că el nu se roagă doar pentru el ci, în numele credincioșilor, pentru ei și împreună cu ei.

Preoții sunt de asemenea instituiți prin Taina Hirotoniei: “Și hirotonindu-le preoți în fiecare Biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei Domnului în Care crezuseră” (Faptele Apostolilor 14, 23) Ei nu au plinătatea harului ca episcopii. Pot săvârși toate Sfintele Taine cu excepția Hirotoniei care este săvârșită de episcopi.

c) Diaconii se află în serviciul episcopului. Ei nu au puterea harică de a săvârși Sfintele Taine ci au diverse activități în Biserică: predicarea Evangheliei, diaconia (slujirea) și de aceea nu pot sluji singuri. Cu toate acestea și ei au harul slujirii sacerdotale pe care îl primesc tot prin Taina Hirotoniei: “drept aceea, fraților, căutați șapte bărbați dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune… pe care i-au pus înaintea Apostolilor, și ei, rugându-se, și-au pus mâinile peste ei.” (Faptele Apostolilor 6, 3, 6)

Preoția – harismă și slujire consacrate și recunoscute prin Taina Hirotoniei – se manifestă în mai multe direcții: predicarea Evangheliei: “mi-a dat mie harul acesta, ca să binevestesc neamurilor bogăția lui Hristos de nepătruns, și să descopăr tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu…” (Efeseni 3, 8-9), “slujirea Cuvântului.” (Faptele Apostolilor 6, 4); săvârșirea Sfintelor Taine: “După darul pe care l-a primit fiecare, slujiți unii altora, ca niște buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu” (I Petru 4, 10): slujirea pastorală care se manifestă în conducerea pe calea mântuirii și în păstorirea, apărarea, slujirea propriu-zisă: “…Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11)

În Biserica Ortodoxă nu există separație între cler și credincioși și nici conducere monarhică. Hotărârile în treburile obștii sunt luate de întreaga Biserică care este infailibilă. Conducerea este de tip sinodal, colegial, simfonic. Cezaropapismul nu a fost acceptat iar tendințele de tip monarhic nu se încadrează nici în spiritul Bisericii nici al Tradiției Ortodoxe. Tendințele papale de jurisdicție monarhică pe plan religios și politic sunt străine duhului evanghelic și constituie un impediment pentru mișcarea ecumenică.

În privința titulaturii papei Ioan Paul al II-lea încă există astfel de tendințe hegemonice. El se intitulează pur și simplu “Ioan Paul, Episcop”; dar, în calitatea sa principală de episcop al Bisericii Romei, el adaugă, și binecunoscutele cuvinte: “Servus Servorum Dei”, care – pentru prima dată în istorie – au fost asociate titulaturii episcopului Romei de către papa Grigorie cel Mare. Titulatura de “servitor sau slujitor al slujitorilor” a fost luată de respectivul papă ca o ripostă vehementă împotriva titulaturii deșarte luate de patriarhul Ioan al II-lea al Constantinopolului, care, în anul 519, se intitula “patriarh ecumenic”, adică patriarh al Imperiului Roman (de Răsărit și Apus).

Nu trebuie, de altfel, uitat că, în anul 476, Imperiul Roman de Apus se prăbușise, iar împăratul din Constantinopol rămăsese unicul basileu legitim al Imperiului Roman. Episcopul Ioan al II – lea, din capitala Imperiului Roman de Răsărit – determinat atât de ambițiile hegemonice ale politicii imperiale – s-a crezul deci și el îndreptățit a se considera episcopul capitalei Imperiului Roman, și, “ipso facto”, primul episcop sau episcopul protos al creștinătății universale (catolice sau ecumenice).

După cum se știe, reacția papei Grigorie cel Mare a fost promptă și vehementă, acuzând pe fratele său din “Noua Romă” (cf. can 28 IV Ecumenic) de pretenții hegemonice, care urmăreau să bulverseze ordinea firească a ierarhiei principalelor Scaune episcopale, primațiale, din cadrul Imperiului Roman (cf. can. 6,7 de la Sinodul I Ecumenic; 3 de la Sinodul II Ecumenic; 28 de la Sinodul IV Ecumenic).

Dincolo de motivația justificată sau mai puțin justificată a reacției papei Grigorie cel Mare, o asemenea titulatură de “servus – i” (sclav, slujitor, servitor) – care s-a vrut inițial în duhul nou –neotestamentar – ascundea de fapt germenii primatului papal de tip monarhic, care se va vădi în toată hidoșenia sa în cercurile de investitură cu prinții și împărații vremurilor apuse. Prin asumarea acestei titulaturi, papii și-au exprimat și își exprimă încă pretențiile lor de episcopi universali, adică ai întregii lumi creștine, chiar dacă realitățile istorico – politice i-au obligat să-și precizeze inițial această jurisdicție universală doar în limitele teritorial – administrative ale Prefecturii de Apus (a Imperiului Roman), adică a Patriarhului Occidentului, și, în fine, granițele propriei Biserici Romano – Catolice de astăzi.

Rolul ierarhiei este acela de a păstori turma încredințată, de a o sluji și de a urma misiunea apostolilor, nu cu dorința de câștig sau de măreție, ci cu menirea îndumnezeirii tuturor oamenilor și a întregii creații. Mântuitorul dă răspunsul clar împotriva tuturor tendințelor de mărire și de conducere monarhică: “Cine vrea să fie mai mare între voi să slujească tuturor”.

In decursul timpului, datorită nevoilor vieții bisericești, care auvariat nu numai în timp, ci și după loc, s-au creat felurite trepte deslujitori bisericești, pe lîngă cele trei trepte ale preoției de instituiredivină. Treptele cele noi s-au creat fie în legătură directă cu vreunadin cele trei trepte ale preoției propriu-zise, fie în mod independent deacestea, dar în orice caz în subordinea acestora.

Întrucîit toți slujitorii bisericești purtau numele generic de clerici,treptele noi care au apărut s-au numit și ele trepte clericale sau trepteale clerului, iar pentru că ele au fost create de autoritatea bisericească,se numesc trepte ale clerului de instituire bisericească, spre a se de-osebi de treptele lui de instituire divină.Treptele clerului de instituire bisericească pot fi împărțite în douăgrupuri mari și anume în :a) trepte ale clerului inferior

b) trepte ale clerului superior, în uzul curent de vorbire nu se mai înțelege astăzi, prin'clerulinferior exact ceea ce se înțelegea în vechime, după cum nici prin clerulsuperior, nu se mai înțelege ceea ce se înțelegea altă dată.

Cînd sevorbește astăzi de clerul inferior, se înțeleg toate treptele preoției deinstituire divină și de instituire bisericească inferioare treptei episco-pale, iar cînd se vorbește de clerul superior, se înțeleg toate treptelecare au starea harică a arhieriei sau a episcopatului. în Biserica veche și pînă tîrziu de tot, prin clerul inferior s-au în-țeles numai acei slujitori bisericești care nu aveau starea harică a preo-ției în vreuna din cele trei trepte de instituire divină, iar prin clerulsuperior se înțelegeau toți slujitorii Bisericii care aveau starea haricăa vreuneia din cele trei trepte ale preoției de instituire divină.

Ca urmare, din clerrfl inferior făceau parte toți slujitorii Bisericii,de la treapta de diacon în jos, iar din clerul superior făceau parte toțislujitorii Bisericii de la treapta de diacon în sus.Instituirea în treptele clerului inferior s-a făcut și se face prinhirotesie sau uneori în alt chip, prin simpla înscriere a lor în dipticele,listele sau cataloagele clerului.Instituirea în treptele clerului superior se făcea prin hirotonie, însănumai în cele trei trepte de instituire divină, iar în cele derivatesau formate din acestea, pe cale de instituire bisericească se făcea prinhirotesie sau prin simpla conferire solemnă a titlului treptei respective.Să vedem pe rînd care au fost principalele trepte ale cierului deinstituire bisericească și care dintre acestea s-au păstrat pînă azi.

Cleiul inferior  întregul cler inferior de la treapta diaconiei în jos și după dis-tanța la care se găsește fiecare treaptă a lui, în direcție descendentăfață de treapta diaconiei, se înfățișează în ordinea următoare :

Treapta de subdiacon sau de ipodiacon. Treapta de citeț, lector sau anagnost. Treapta de psalt, cîntăreț, cantor sau dascăl cum i se mai zicepe alocuri. Treapta de exorcist. Treapta de acolut. Treapta de ostiar sau de ușier, căruia i se ziice astăzi țîrcovnic,pălimar (crîsnic). în această înșirare sau în această ierarhie se găsesc treptele cle-rului inferior, atît în unele scrieri vechi bisericești, cît și în canoaneși în legile de stat privitoare la Biserică.

Care erau lucrările pe care le îndeplineau slujitorii bisericești dinaceste trepte ? Subdiaconul sau ipodiaconul era ajutător al diaconului, atît caasistent al acestuia Ia sfintele slujbe, cît mai ales ca împreună lucră-tor al lui în administrația economică. în privința subdiaconilor există numeroase prevederi în canoaneși în legile de stat referitor la treburile bisericești (ican. 15 VI Ec. ;Novela 16 Leon Filozoful), stabilindu-se între altele că ei nu pot fihirotesiți înainte de vîrstă de 20 de ani (can. 15 VI Ec.).Întrucît numărul subdiaconilor crescuse uneori foarte mult datoritătrebuințelor vieții bisericești, în fruntea lor s-a instituit uneori cîte unarhisubdiacon, după modelul întîistătătorilor treptei diaconiei, care senumeau arhidiaeoni.

Citețul sau lectorul avea îndatorirea de a citi din cărțile sfinte în cadrul cultului divin și uneori probabil'chiar și în cadrul învăță-mîntului catehetic (art. 134 Statutul B.O.R.). El era instituit prin hiro-tesie. Psaltul sau cîntărețul îndeplinea în esență aceeași slujire pecare o îndeplinește și astăzi, adică executa cîntările bisericești, singursau împreună cu alții din aceeași treaptă sau numai instruiți de cătreel, cîntarea în comun, învăța pe credincioși cîntările bisericești.

Exorcistul îndeplinea o delicată lucrare de liniștire a su-fletelor celor zbuciumați de frământări lăuntrice sau celor bîntuiți de îndoieli și de credințe deșarte, ca rămășițe a religiilor păgîne, precumși a celor munciți de duhuri rel-e Față de aceștia avea îndatorirea de ale citi sau de a le rosti unele rugăciuni, de a le adresa cuvinte de în-vățătură, ca un catehet și de a săvîrși unele acte de ritual de naturăsă sugereze lucrarea Duhului Sfînt cea liniștitoare și tămăduitoare detoată neputința.

Exorciștii aveau astfel de îndatoriri, atît față de cate-humeni cît și față de penitenți, precum și față de cei suferinzi de bolipsihice.După cum se știe însă, exorciștii au fost la început harismatiei șiabia după veacul al doilea au devenit slujitori obișnuiți ai Bisericii.Acolutul îndeplinea îndatoriri de însoțire a clerului de toate trepteleși în special a episcopilor, sfîrșind prin a deveni și asistenți sau oficianțide servicii auxiliare în cadrul cultului divin, în care mai apar și astăzimai mult ca decor

Ostiarii sau ușierii, așa cum le spune și numele, erau paznicii uși-lor bisericilor și ai altor clădiri car*e adăposteau 'așezăminte bisericești(Novela_22 Heraclie). în afară de membrii clerului inferior de care ne-am ocupat, aumai apărut în viața Bisericii și au durat timp îndelungat, ca slujitoriinferiori bisericești, și așa-numiții catehețî (can. 10 VII Ec.), care i-au înlocuit cu desăvârșire pe didasealii harismatici ca și pe cei neharisma-tici cu care s-au confundat uneori.

Rosturi slujitoare în Biserica veche au avut și unele femei, în afarăde cele harismatice, între care sînit pomenite proorocițe și evanghe-liste. De asemenea formînd un personal feminin auxiliar, apar de tim-puriu, chiar din epoca apostolică, ca slujitoare bisericești, diaconițeleși presbiterele.

Dacă diaconițele au îndeplinit timp îndelungat pînă înveacul XI rosturi importante în cadrul operei de asistență socială aBisericii, în lucrarea de catehizare, de îngrijire a Bisericii și de păstrarea bunei rînduieli în cadrul slujbelor religioase, presbiterele au oferit oactivitate, au avut rosturi mai puțin însemnate de slujitoare auxiliare aleBisericii și au început a dispare din a doua jumătate a veacului IV(can. 11 Laodiceea).

Au mai existat și alte trepte ale clerului inferior sau ale perso-nalului auxiliar, care au îndeplinit activități mai ales în legătură cuacțiunea de asistență socială a Bisericii, însă au avut o mai mică im-portanță în listele clerului inferior.

Dintre aceste trepte, în vechime n-au existat cele de preot ajută-tor, protoiereu, de protopop sau de blagocin, nici cele de sachelar și deiconom stavrofor și nici un fel de altă treaptă în a cărei titulatură săintre cuvîntul stavrofor. Ele s-au creat mai tîrziu și în unele Bisericiexistă pînă astăzi.

Treptele cele mai vechi sînt primele două și adicătreapta de presbiter rural și de presbiter de cetate care nu reprezentaudecît două stări ale preoției, diferențiate prin cultură și prin minimedrepturi. Ele sînt pomenite în mod expres în canoane, care interzicpreoților rurali să slujească în prezența episcopilor sau să dea așa-zi-sele scrisori de pace (can. 12 Apostoli).

Preoții parohi și preoții ajutători se deosebesc numai prin atri-buțiile lor administrative, preotul paroh fiind conducătorul oficiuluiparohial, nu are însă atribuții pastorale și de slujitor mai mari decîtale preotului ajutător.Cit despre protos, titlul acestuia exprimă faptul că el are o distinc-ție onorifică față de ceilalți preoți simpli, fie ajutători, fie parohi, din-stincție care îl situează în fruntea acestora, atît ou ocazia sfintelorslujbe, cît și cu alte ocazii.

Treptele de sachelar și de iconom sînt superioare treptelor anteri-oare și ele s-au păstrat în nomenclatura treptelor de instituire biseri-cească a clerului, care are starea harică a prebiteratului, din nomen-clatura" principalilor demnitari sau înalți slujitori bisericești de pe lascaunele patriarhale, arhiepiscopale, mitropolitane și chiar episcopaleale Bisericii din Răsărit, care formau prima pentadă sau primul grupde cinci slujitori principali. In fruntea acestui grup se găsea iconomul,după care urma sachelarul, cel dintîi fiind administratorul general albunurilor bisericești, iar cel de-al doilea administratorul și exarhul mî-năstirilor de călugări.

Adaosul de stavrofor la titlul de iconom nu în-semnează decît distincția pe care i-o poate acorda unui iconom, ca șialtor trepte ale clerului din aceaîstă categorie, orice episcop eparhiot,prin faptul că-i conferă o cruce specială sau măcar dreptul de a purtao asemenea cruce.Protopresbiterul este o treaptă superioară, care se fconferă în modonorific, prin hirotesie ; în unele Biserici hirotesia întru protopresbiterfiind necesară pentru funcția de protoiereu sau protopop. De obicei însă cinstirea cu titlul de protopreisbiter se face în mod onorific, adău-gîndu-i-se cîteodată și stavroforia.

In trecut, acest titlu se conferea prin hirotesia respectivă proto-popilor catedralelor de la centrele eparhiale sau de la centrele maimari, vrînd să însemneze că cel ce primește acest titlu este căpeteniapresbiterilor slujitori de la catedralele respective.De la o vreme, întîistătătorilor sau celor mad merituoși preoți aicatedralelor mitropolitane sau patriarhale, a început a li se conferi,tot prin hirotesie, titlul mai înalt de arhipresbiter, căruia i s-a adăugat, în anumite cazuri și stavroforia sau mitroforia, adică dreptul de a purtao cruce specială, ca distincție aparte sau de a purta o mitră puțindeosebită de aceea a arhiereilor la sfintele slujbe.

Pe lîngă treptele mai sus enumerate, ca trepte ale clerului de in-stitmre bisericească, derivate din aceea de presbiter, au mai apărut în timp și se păstrează pînă astăzi treptele de consilieri, caresînt și ele de două sau trei grade și anume : consilieri eparhiali, con-silieri mitropolitani, consilieri patriarhali.Cea mai înaltă treaptă administrativă pe care o poate deține unpresbiter este aceea de vicar al episcopilor, sau a altor ierarhi superi-ori, ca mitropol'iții, arhiepiscopii, exarhii sau patriahii. în fine, mai există și unele trepte mSi mici, al căror nume seschimbă, cum sînt : de exemplu aceea de inspectori eparhiali, inspectorigenerali, etc.

Alteori, nu se schimbă numai numele, ci se schimbă sauchiar dispare însăși funcția sau treapta vreunei anumite slujiri sau avreunei simple demnități onorifice.

Așa s-a întîmplat cu multe dintretreptele care au existat odinioară pe la marile centre bisericești dinRăsărit.

Presbiterii care făceau odinioară parte împreună cu diaconii și cuepiscopii din consiliul sau presbiteriul lărgit al episcopului Romei, audobîndit și ei ca și ceilalți titlul de cardinali, adică la început de pres-biteri cardinali sau de presbiteri principali, iar apoi de cardinali însens propriu, cu gradul de vicari ai Papei și în această calitate dedemnitari cu jurisdicție superioară întregului cler al Bisericii din Apus, în afara celui din colegiul cardinalilor, adică superior inclusiv ierarhi-lor din oirice treaptă.

Numărul lor fusese fixat de papa Sixt V, aproxima-tiv în anul 1580, la 50 din totalul de 70 de cardinali. Și în prezent existăcardinali cu treapta sau starea harică a presbiteratului, dar și în ca-zul lor ca și în cazul cardinalilor cu titlul diaconal sau episcopal, nuse mai ține seama de un număr determinat pentru fiecare treaptă, decînd printr-o hotărîre a papei loan XXIII din 1959, numărul membrilorcolegiului cardinalilor a depășit cifra de 70, ajungînd pînă la 100 fărăa fi fixată o anume cifră.

Treptele clerului monahal dezvoltate sau derivate din treaptade presbiter monah sînt : sincelul, protosincelul, igumenul, arhiman-dritul, arhimandritul mitrofor. Treapta de preot simplu din cinul monahal este aceea de iero-monah, cuvânt care vrea să spună că monahul respectiv este iereu :ierevs = sfînt.

Treapta de sincel s-a născut în veacurile mai tîrzii, cînd episcopiirecrutîndu-se în mare pârte dintre monahi, țineau la scaunele lor cite o mică obște monahală, ai cărei membri au fost numiți sinceli. Cuvîn-tul sincel vine de la sincelos sau sinckeliotis și însemnează cel ce locuiește în aceeași chilie sau cel care viețuiește în aceeași chilie.

Călugării cărora li se dădeau acest nume, erau mai întîi martorii vieții călugărești ai episcopului și apoi sfetnicii și ajută-torii lui neoficiali, duhovnicești și frați în același cin. Ei nu locuiau într-o singură cameră sau în aceeași cameră cu episcopul cum s-a cre-zut în mod greșit, ci în aceeași casă cu episcopul, căci nu numai ca-merele se numesc chilii, ci și așezămintele monastice mai mici constînddin case cu dependințe.

Protosincelul este o treaptă superioară aceleia de sincel și el arefață de sincelii propriu-ziși poziția protodiaconuluî sau a protopresbi-terului față de diaconi sau față de presbiteri, cu alte cuvinte protosin-celul este căpetenia sincelilor. Această treaptă se conferă prin hiro-tesie specială.

Protosincelii, în calitate de căpetenii a obștiei monahale din jurulepiscopului au devenit în curînd principalii sfetnici oficiali și ajutătoriai episcopilor, cu atribuții de vicari.

Probabil că și acesta a, fostmotiv pentru care funcția de protosincel vicar a început a fi ocupatăde ierarhi din diferite trepte, care păstrau însă pe lîngă titlul lor ierar-hic și pe acela de protosincel, ceea ce pare și este de fapt un nonsenstot atît de evident ca și acela al împerecherii titlului de cardinal cucel de diacon sau presbiter, sau chiar și de episcop. Igumenul este cea mai veche treaptă monahală cu hirotonia întru presbiter

CAPITOLUL AL III-LEA

PREOȚIA AZI

3.1. Misiunea preoțească azi

Dumnezeu este totul, având în vedere tot universul: căci El se înveșmântează în univers, îl conține și este în el prin energiile necreate. Tot ce există depinde de “Cel ce este”, nimic nu există fără să depindă de Dumnezeu. “Dacă totul e în El, dacă El e în tot, de ce să te rușinezi de credința care ne învață că Dumnezeu a luat naștere într-o zi în condiția umană? El S-a amestecat cu ființa noastră ca s-o îndumnezeiască prin contactul cu El, după ce a smuls-o morții. Căci Învierea Sa devine pentru neamul muritor principiul întoarcerii la viața nemuritoare.” (Grigore de Nyssa – Marile Cateheze).

Îndumnezeirea este intrarea într-o altă dimensiune existențială, nu numai epistemologică, de cunoaștere. Ea se realizează prin Înviere – germenele sau împlinirea voalată a transfigurării lumii, “victorie a forțelor harului asupra forțelor dătătoare de moarte ale naturii căzute.” Învierea – eveniment în acest timp și în această lume, impune un sfârșit și o limitare a acestui timp și a acestei lumi. Învierea lui Hristos spre deosebire de alți “sculați” (Lazăr), este triumful Fiului Omului asupra triumfului acestei condiții decăzute.

După Înviere Iisus este “în alt chip” (Marcu 1612), icognoscibil la vedere Mariei Magdalene (Grădinarul – grădina Paradisiacă din jurul mormântului gol cu îngerii, Grabengarten), de pelerinii dinspre Efes, de Apostoli pe apă, dar cognoscibil prin relația personală, în câmpul deja eclesial al koinonia (comuniune). La masă, Hristos, după ce frânge pâinea și o binecuvântează, este cunoscut de Luca și Cleopa “și El s-a făcut nevăzut de ei” (Luca 2430-31). Este Sfânta Euharistie care face trecerea de la Hristos cu ei, la Hristos în ei, întru ei, la ei în Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt.

Îndumnezeirea constă în pătrunderea Sfintei Treimi prin Hristos în noi, pentru a ne umple și pe noi și între noi de dragostea dumnezeiască; nu ține de cunoaștere ci de "reconstrucție a umanului" în perspectiva a ceea ce trebuie el să fie. Este rodul lui "a fi" și nu al lui "a ști". Suntem pe calea spre îndumnezeire când Hristos devine străveziu în noi ca Fiu al lui Dumnezeu Întrupat, Jertfit și Înviat. Atunci spunem împreună cu Apostolul Pavel: “Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine”.

Modul trăirii în Hristos cel Înviat are drept scop transfigurarea umanității și a întregii creații; are loc înnoirea vieții umane și a creației, are loc o transformare profundă a noastră. Chiar în această viață, ca pregustare a stării viitoare desăvârșite, mintea celor înduhovniciți care iese din sine și se împărtășește de lumina necreată, prin harul Duhului Sfânt, "dacă se privește și pe sine, e drept că se vede ca altceva, dar nu privește la altceva" (Sfântul Grigorie Palama).

Cei care au pornit pe această cale au reușit să treacă peste toate obstacolele vieții fiind conștienți că aceasta este împlinirea umanității lor, scopul suprem al vieții lor. Sfântul Simion, străfulgerat de văpaia revelațiilor extatice, exclamă cu certitudine: “om sunt prin natură, dar Dumnezeu prin har.”

Dumnezeirea treipostatică cea Una este cu totul nemișcată, nimic nu poate să o tulbure, iar pacea ei este statornicie neclintită, nemișcată și bucurie netulburată. Cei care vor fi părtași la ea pot fi numiți, prin lucrarea voinței și prin har, dumnezei deoarece Dumnezeu întreg îi umple deplin și nu lasă nimic din ei gol de prezența Lui.

Cuvântul duce sufletul ieșit afară din cele sensibile spre știința imaterială, simplă, neschimbată, dumnezeiască, liberă de orice chip și figură a celor inteligibile, prin intrarea și experierea tainelor negrăite: “Ceea ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” (I Corinteni 29).

Sufletul ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu ca Unul, o singură ființă în trei ipostasuri și treime a ipostasurilor de o ființă; unitate în treime și treime în unitate; nu alta în alta, nici una deosebită de alta, sau una prin alta, nici una în alta, sau una din alta, ci una și aceeași în ea însăși și prin ea însăși, având identică cu sine însăși atât unitatea, cât și treimea. Unirea lor e fără confuzie, iar deosebirea nedivizată și fără părți.

Dumnezeirea simplă, nemicșorată și netransformabilă, fiind întreagă unitate după ființă și întreagă Treime după Ipostasuri, este o singură rază a unei lumini de întreită strălucire care luminează în chip unitar. Prin această lumină sufletul primește rațiunile despre Dumnezeu, care pot fi cunoscute de creație, și învață să laude împreună cu îngerii, fără cuvinte, în chip întreit Dumnezeirea cea Una. Se produce înfierea după har, prin cea mai accentuată asemănare.

În temeiul acesteia, având pe Dumnezeu ca Tată tainic și unic prin har, sufletul va fi dus totodată spre adâncul cel unul al Aceluia, prin ieșirea sa din toate. Această nouă trăire, atât de profundă, va determina sufletul să nu mai vrea să fie al său însuși și nici să se cunoască pe sine, de către sine, sau din altcineva, ci numai din și de către Dumnezeu, care întreg l-a primit cu bunătate și S-a sălășluit întreg în întregimea lui îndumnezeindu-l.

Precum spune Sfântul Dionisie Areopagitul, sufletul devine chip și arătare a lumii ascunse, oglindă curată, atotstrăvezie, neștirbită, neprihănită, ce cuprinde întreaga frumusețe a arhetipului binelui, care strălucește în el în chip dumnezeiesc și nemicșorat230.

Punctul final al îndumnezeirii este învierea și perioada de după, ziua a opta, veșnicia, starea eonică în care Dumnezeu le “face pe toate noi”, (Apocalipsă 21, 5), “cer nou și pământ nou”, unde “slava lui Dumnezeu” luminează în locul soarelui, neamurile și “cei scriși în cartea vieții Mielului” (Apocalipsă 21,27) vor umbla în lumina dumnezeiască, în “Noul Ierusalim” care se pogoară din cer de la Dumnezeu pentru comuniunea celor aleși cu El, Creatorul lor.

3.2. Preoția Dar al lui Dumnezeu

Demnitatea, vrednicia și însemnătatea misiunii preoțești reiese din însăși originea și instituirea ei, din esența și din scopul ei, despre care am vorbit și în prelegerea trecută. De origine divină prin instituirea ei, de esență supranaturală prin Harul divin care stă la temelia ei, cerească prin scopul ei final, care este mântuirea sufletelor, preoția nu constituie o simplă funcție, o carieră că toate celelalte ocupații sau îndeletniciri lumești puse în serviciul societății omenești, ci o misiune, un apostolat, o slujire; slujirea lui Dumnezeu spre slujirea oamenilor.

„Preoția se situează deasupra oricărei profesii, întrece în valoare, în demnitate și însemnătate toate îndeletnicirile, rangurile și titlurile de noblețe, toate dregătoriile omenești.”

Misiunea preoțească are ceva din frumusețea și jertfelnicia carierei de profesor, educator și pedagog, care are datoria de a lumina mintea tinerilor și a fauri în sufletele lor personalități umane, pregătind astfel drumul generațiilor viitoare; are ceva și din noblețea profesiei de doctor, menită să aline suferințele și bolile oamenilor; are ceva din demnitatea carierei de magistrat sau judecător, atunci când aceasta este pusă în serviciul justiției sociale, obiective și imparțiale. Misiunea preoțească se deosebește de toate acestea prin superioritatea obiectului ei și a scopului ei, fiind mai mult decât toate. „Căci preotul are în grija sa nu numai copiii și tinerii, că profesorul și pedagogul, ci oameni de toate vârstele, de toate stările sociale și de diferite grade de cultură; el e chemat să trateze și să tămăduiască nu bolile trupului muritor, că medicii, ci pe acelea ale sufletului, care e nemuritor și mult mai de preț decât trupul; el nu este numai judecătorul turmei sale duhovnicești, ci și capul sau conducătorul ei, sfătuitorul și povățuitorul, mângâietorul și ocrotitorul, păstorul și părintele ei.”

În calitatea lui de organ indispensabil în viața religioasă-morală a oamenilor, de mandatar și mijlocitor, investit cu puteri supranaturale pentru a face legătura oamenilor cu Dumnezeu și a cerului cu pământul, de mesager și vestitor al voii lui Dumnezeu în lume, de transmițător al harului divin, preotul întrece pe toți ceilalți factori sociali prin vrednicia și noblețea misiunii sale. Oricât de mare ar fi înțelepciunea, puterea sau bogăția altora, oricât de înaltă ar fi treapta socială pe care stau slujitorii societății omenești, nu se poate compara în vrednicie cu cel mai umil preot, care poate mai mult decât toți ceilalți oameni; poate să liturghisească cu îngerii înaintea lui Dumnezeu, să sfințească viața oamenilor, să lege și să dezlege păcatele lor, să le încuie sau să le descuie porțile împărăției cerurilor."Dacă ai putea să te gândești ce lucru mare e că om fiind, și îmbrăcat în trup și sânge, să te poți apropia de fericirea și nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înțelege mai bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoți Harul Sf. Duh", zice Sf. Ioan Gură de Aur.

Demnitatea și înălțimea misiunii preoțești devine și mai evidentă dacă avem în vedere mai ales prețul și valoarea sufletului omenesc. Preotul este în primul rând păstor de suflete. Or, nimic în lume nu egalează prețul și valoarea sufletului, căci precum spune Mântuitorul: ''Ce-ar folosi omului de ar dobândi lumea toată, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său" (Matei XVI, 26).

Preoția, pastorația creștină, este grija pentru sufletele oamenilor (Seelsorge), pentru tot ceea ce este mai de preț, mai etern și mai de valoare în ființa noastră. Și cu cât sufletul este mai presus decât trupul, cu atât este preoția mai presus decât trupul, cu atât este preoția mai presus decât celelalte funcții, cariere sau îndeletniciri sociale, care se preocupă exclusiv, sau cu precădere de trupul omului și de trebuințele sale materiale, terestre, trecătoare. Conducerea sufletului pe calea perfecțiunii morale, a virtuții și a apropierii neîncetate de Dumnezeu și de cer este obiectul preocupării preotului, țelul misiunii sale. „Păstorirea sufletelor, spune Sf. Ioan Gură de Aur, se ocupă de suflet, care este de la Dumnezeu și deci dumnezeiesc, este părtaș al nobleței celui de Sus, către care tinde, chiar dacă este înjugat cu un trup rău.”

Aceasta il făcea și pe Sf. Ioan Gură de Aur să spună că dregătoria preoțească este mai presus decât cea a conducătorilor de popoare. După el, mai puțin prețuiește în fața lui Dumnezeu unrege sau un împărat decât ultimul dintre preoți. Și pe drept cuvânt; căci conducătorii politici ai noroadelor răspund în fața judacății istoriei omenirii pentru răul sau binele făcut în această viață; preotul are însă în mâinile sale destinul pentru eternitate al păstoriților săi.

De aceea, alt factor de conducere sau răspundere în viața socială nu are atâta autoritate, atâta influență asupra oamenilor și atâta intimitate cu viața lor sufletească, că preotul. Unde pot găsi ei totdeauna un cuvânt cald de mângâiere, de îmbărbătare și de întărire la vreme de necaz și de suferință, în ajutorul la nevoie, decât la preot? Pe cine ascultă ei mai cu încredere decât pe preotul lor? Cui își destăinuiesc ei mai cu încredere tainele inimii, pacatele, căderile și năzuințele decât duhovnicului lor?

Înalta vrednicie și sfințenie a misiunii preoțești, reiese mai ales din latura ei sacramentală sau sfințitoare. În calitatea lui de mijlocitor între oameni și Dumnezeu, preotul aduce pe de o parte lui Dumnezeu cuvenitul prinos de închinare din partea Bisericii sau a comunității pe care o păstorește, iar pe de alta, transmite ceea ce ne dăruiește Dumnezeu, adică harul, binecuvântarea și ajutorul Lui, întretinând astfel legătura nevăzută dintre Dumnezeu și oameni, dintre cer și pământ. Mai ales prin calitatea de liturghisitor, de slujitor al tainelor dumnezeiești, de sfințitor al lumii, de organ al Harului dumnezeiesc, preotul se situează deasupra tuturor oamenilor, ba chiar și a îngerilor. În această calitate și mai ales în timpul slijirii Sf. Liturghii, nici o altă ființă nu se află într-o mai mare apropiere și intimitate față de Dumnezeu că preotul. Sublimitatea preoției din acst punct de vedere a accentuat-o mai ales Sf. Ioan Gură de Aur: „Preoția se exercită pe pământ, dar are rânduiala cetelor cerești. Și pe foarte bună dreptate, căci slujba aceasta nu a rânduit-o un om sau un înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuși Mântuitorul. Sf. Duh a rânduit că preoții, încă de pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeași slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri…”

Sf. Grigorie Teologul De asemenea, îl vede pe preot „stând alături de îngeri, preamărind pe Dumnezeu alături cu arhanghelii, aducând jertfe la altarul cel de sus, luând parte la slujba de preot împreună cu Iisus Hristos, înviind făptura, restabilind chipul lui Dumnezeu, slujind lumii celei de sus, ba ceva mai mult, devenind întrucâtva Dumnezeu și pe alții, dumnezei fâcându-i".

Sf. Efrem Sirul tot atât de admirativ vorbește despre sublimitatea preoției, privind mai ales latura ei sacramentală: "Minune uimitoare, putere nespusă, mister înfricoșat al preoției; Slujbă sfântă, sublimă, de neprețuit, cu care Hristos, după venirea Sa pe pământ, a binevoit să însărcineze pe nevrednicele Sale făpturi! Vă rog în genunchi cu lacrimi și suspine, să cinstiți acest tezaur al preoției, tezaur pentru cei ce știu să-l păstreze cu sfințenie și cu vrednicie. Dar cum voi putea să slăvesc demnitatea preoțească? Ea întrece orice idee, orice știință. Sf. Apostol Pavel la ea se gândește, după părerea mea, când scrie: «O adâncul bogăției, al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu…» (Romani XI,33). Eu îl văd pe preot în mijlocul sfinților, în cetele curții împăratului împăraților. În mijlocul celor fără de trupuri, strălucitoare de slavă, pline de iubire, el se desfăta în apropierea și intimitatea Domnului său, Creatorul și izvorul a toată lumina; el își exprimă o dorință și această dorință îi este împlinită. Preoția are atâtea înălțimi, atâtea adâncimi, atâtea taine, încât cu foarte multă greutate poate fi cunoscută și descrisă după cuviință ".

Sfinții Apostoli, au săvârșit Sfânta Taină a Preoției prin punerea mâinilor, adică: „hirotonindu-le preoți în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei Domnului în care crezuseră ” (Fapte XX, 28).

Un scriitor bizantin din secolul al XlV-lea spunea că „n-ar greși cineva dacă ar numi preoția putere creatoare a lui Dumnezeu, sau știință dumnezeiască, având drept scop să facă din anumite simboale, că prin niște organe, pe om Dumnezeu după har și asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu Cel după fire, iar pâinea și vinul amestecat, să le prefacă în Trupul și Sângle Stăpânului" (Teofan al Niceei, Despre preoție); iar Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului din secolele XIV-XV, spunea că: „cu slujirea tainelor am luat rânduiala mai presus că îngerii… Ce este mai minunat decât unele că acestea? Ce bine mai mare este către oameni? Ce putere este mai covârșitoare? Ce stăpânire este care să aibă mai mari daruri? Iată, noi, țarină, lutul și viermele, ne arătăm Puteri și Stăpânitori. Ba chiar mai mult și mai vârtos decât aceștia putem noi cu puterea preoției. că și ziditori ne facem zidirii celei mai bune prin botez și prin celelalte taine și părinții fiilor lui Dumnezeu și lucrători celor ce sunt dumnezei după har și păcatului pierzării și păzitori de suflete, dezlegători de legăturile cele veșnice, descuietorii ușilor raiului, lucrători de lucrurile cele dumnezeiești și lucrători împreună cu Dânsul ne arătăm spre mântuirea oamenilor”.

„…Cu adevărat mare e taina și mare vrednicia stării preoților, cărora s-a dat ceea ce nu s-a dat îngerilor. Căci numai preoții hirotoniți după lege au putere a sluji Sfânta Liturghie și a sfinți trupul lui Hristos. Preotul este însă numai un ministru al lui Dumnezeu, el întrebuințează cuvintele lui Dumnezeu, după rânduiala și porunca lui Dumnezeu, iar adevăratul începător și nevăzutul lucrător al tainei este însuși Dumnezeu, la a Cărui voie toate sunt supuse și a cărui poruncă toate ascultă. Se cade ție, dar în această împărătească taină a crede mai mult atotputerniciei lui Dumnezeu, decât minții și simțurilor tale, sau altui semn văzut… Preotul îmbrăcat în sfintele veșminte ține locul lui Hristos: care este chemat să aducă lui Dumnezeu în smerenie și evlavie rugăciuni pentru tot poporul. Preotul, când slujește, cinstește pe Dumnezeu, veselește pe îngeri, zidește Biserica, mijlocește viilor ajutor, morților odihnă și pe sine și-lface părtaș tuturor bunurilor”.

CAPITOLUL AL IV-LEA

PREOȚIA DUPĂ DREPTUL ROMANO-CATOLIC

Despre Taina Hirotoniei s-au scris numeroase studii și lucrări atât în Biserica ortodoxă, cât și în Biserica romano-catolică, dar puține sunt însă cele cu conținut canonic, și aceasta îndeosebi la ortodocși. În plus, nu avem încă un studiu canonic, comparativ, despre hirotonie, ceea ce este o mare lacună, și care ne îngreunează și în demersul științific al evaluării rezultatelor dialogului ortodox-romano-catolic. Desigur, doar atunci când vom reuși să avem și un Drept canonic sacramental, comparat, vom putea evalua – obiectiv și întru deplină cunoștință – și doctrina canonică privind administrarea Sfintelor Taine în cele două Biserici, ortodoxe și romano-catolic.

Hirotonia că Taină a fost încredințată de Mântuitorul Iisus Hristos Apostolilor Săi, și prin punerea mâinilor de către episcopi, care sunt urmași în sfera de putere a Sfinților apostoli, hirotonia dă „candidaților dreptul să împărtășească dumnezeieștile taine și să lucreze pentru mântuirea oamenilor”.

Actul hirotoniei se săvârșește în interiorul Sfântului Altar și prin ea se dă candidatului harul dumnezeiesc de a administra Sfintele Taine. Pentru că hirotonia să fie legală, trebuie să fie făcută după prevederile canonice universal obligatorii.

Hirotonia are un caracter indelebil, adică de neșters, așa după cum se prevedea de altfel și în textul canoanelor 68 apostolic și 48 Cartagina: „Dacă vreun episcop, sau prezbiter sau diacon, va primi a doua hirotonie de la cineva, – se prevede în canonul 68 apostolic – să se caterisească și el, și cel ce la hirotonit, afară de cazul că ar dovedi că are hirotonia (întâia) de la eretici. Căci cei ce sunt botezați și hirotoniți de unii că aceștia nu este cu putința să fie nici credincioși, nici clerici”(can. 68 ap.).

Reținem așadar că, în temeiul canonului 68 apostolic și 48 Cartagina, Taina Hirotoniei nu se repetă, iar cei botezați și hirotoniți de eterodocși, că să devină clerici ortodocși, trebuie să fie botezați și hitoroniți din nou. În această privință, ținem să precizăm că, după practica și doctrina ortodoxă, Biserica ortodoxă recunoaște că valide hirotoniile săvârșite de Bisericile romano-catolice și de Bisericile necalcedoniene.

Sfânta Taină a Hirotoniei trebuie să fie administrată pentru fiecare grad în ordinea prescrisă, de jos în sus, și la un așa interval încât să se poată cerceta capacitatea candidatului și vrednicia lui pentru dobândirea unui grad superior.

În această privință, Părinții Sinodului de la Sardica găseau de cuviință „… că este de trebuință… că să se cerceteze cu toată grija și sârguința că …, să nu se așeze în episcopat mai înainte până nu va fi îndeplinit funcția de citeț, și de diacon și de prezbiter, că prin fiecare treaptă, de s-ar socoti vrednic, să poată păși progresând spre înălțimea episcopiei. Și va avea gradul fiecărei trepte lungime de vreme, firește nu prea mică, prin care să se poată cunoaște credința lui și felul onestității moravurilor și statornicia și buna cuviința a lui; și socotindu-se el vrednic de preoția cea dumnezeiască, să se bucure de cinstea cea mai mare” (Can. 10 Sardica.).

Timpul necesar pentru petrecerea în fiecare treaptă a fost de altfel prevăzut încă din epoca apostolică (cf. Can. 80 ap.), și a fost confirmată de legislația ecumenică (cf. 2, 14 I ec., 15, VI ec).

Aceeași rânduială canonică a Bisericii primare a fost reafirmată și de Sinodul al noulea local de la Constantinopol (861), numit și Sinodul întâi – al doilea. Printre altele, în canonul 17 al acestui Sinod se prevedea că obligativitatea că hirotonia să se săvârșească „potrivit rânduielii bisericești”, și să se treacă „prin treptele ierarhicești, împlinind în fiecare stare timpul hotărât prin lege” (can. 17).

Hirotonia trebuie săvârșită în public, în Biserică, în prezența credincioșilor și a clericilor în timpul Sfintei Liturghii, de obicei Duminica, pentru că să poată lua parte la ea câți mai mulți credincioși.

De asemenea, cel care intră în cler prin hirotonie nu mai poate ieși din ea după bunul plac, fiindcă „sfințirea tainică a clerului pentru slujba bisericii e considerată că irevocabilă… reîntoarcerea omului la cariera lumească ar fi un sperjur înaintea lui Dumnezeu, o schimbare a conștiinței, înjosirea slujbei spirituale prin preferința celei lumești”.

După rânduiala canonică, de sorginte apostolică, săvârșirea hirotoniei în orice grad este de competența exclusivă a episcopului (Cf. 1, 2 ap; 4 I ec.; 3 VII ec; 6 Sard; 13, 49, 50 cart. etc.), „și el nu o poate delega decât celui care ar avea aceiași calitate harică, adică altui episcop sau arhireu, …, pe când hirotesia poate fi săvârșită prin delegație din partea episcopului, și de către prezbiter, …, lucru care se practică doar în cadrul mănăstirei, unde stareții acestora, dacă sunt cel puțin ieromonahi, pot hirotesi citeț și chiar ipodiaconi pentru mănăstirea lor (canonul 14 VII ec.; 6 Nichifor Mărturisitorul)”.

Prin hirotesie se înțelege „actul care se săvârșește în afara altarului și prin care candidatul e primit în ierarhie, dar nu i se dă harul că să administreze Sfintele Taine”.

Nu se poate spune cu precizie când s-a făcut instituirea hirotesiei, dar se poate admite că ea datează din secolele II-III, odată cu apariția treptelor inferioare, cum ar fi ipodiaconii, anagnoștii, psalții sau cântăreții, acoliți (numai în Occident), exorciștii ostilari sau portari, precum și diaconesele, deoarece hirotesia constituie rânduiala de promovare în aceste trepte. Puțin mai târziu, când dezvoltarea vieții bisericești a dus la crearea rangurilor administrative și onorifice, hirotesia a început să fie folosită desigur și la acordarea acestora.

În prezent, hirotesia se întrebuințează că slujbă pentru promovarea în gradele ierarhice inferioare (de ipodiacon, citeț, cântăreț, exorcist, ostiar etc.), așa după cum le enumeră canonul 24 Laodiceea. În vechime, în rândul acestor clerici inferiori se socoteau și diconițele, fecioarele etc. (cf. Constituțiile apostolice, 3, 11; 3, 16; 8, 19 etc.), prevăzându-se că hirotesia lor era tot de competența exclusivă a episcopului.

Tot prin hirotesie se primește și unul din rangurile onorifice care se dau slujitorilor pentru merite deosebite pe tărâm pastoral (sachelar, iconom și iconom-stavrofor – pentru preoții de parohii, și cel de protosinghel, arhimandrit – pentru preoții călugări), că și funcțiile bisericești administrative (protoiereu, consilier, stareț sau egumen).

De asemenea, prin hirotesie se încredințează și calitatea de duhovnic, care nu este un har special, ci îndreptățirea de a administra Taina Spovedaniei (cf. can. 102 trulan).

După canoanele Bisericii răsăritene, membrii clerului de instituire divină primesc puterea bisericească, sub întreitul ei aspect, învățătoresc, sfințitor și conducător, prin Taina Hirotoniei, și toți aceia care fac parte din cler, prin hirotonie sau hirotesie, în virtutea stării lor, indiferent de gradul ierarhic și de poziția pe care o au în administrația bisericească, au anumite drepturi și obligații prevăzute de canoane (cf. can. 39 ap.; 9, I ec.; 33 VI ec.; 6 Sard. etc.), prin care se păstrează de altfel, „… ordinea și acordul între toți”.

În Biserica Veche, unii Sfinți Părinți, că de exemplu Sfântul Vasile cel Mare, au făcut distincție clară între noțiunea de „schismă” și cea de „adunare ilegală”. „Iar Schisme au numit – preciza Sfântul Vasile cel Mare – pe cei ce se deosebesc în concepții cu privire la unele chestiuni și întrebări bisericești corijabile; și adunări ilegale au numit adunările ce se fac de presbiteri sau episcopi neascultători și de poporul neînvățat; precum dacă cineva fiind găsit în greșeală a fost înlăturat din slujbă, și nu s-a supus canoanelor, și singur și-a atribuit sieși întâietate și slujbă, și împreună cu dânsul au plecat și alții, părăsind catoliceasca (adevărata) Biserică (ortodoxă), aceasta este adunarea ilegală; și schismă este când cineva în privința pocăinței se deosebește de cei de la Biserică” (can. 1 Sfântul Vasile cel Mare).

După definiția dată de unii canoniști, Schisma este de două tipuri: confesională și bisericească. Schisma confesională „este despărțirea de Biserică din cauza înțelegerii deosebite a unor obiecte mai puțin importante ale învățăturii bisericești sau a unor anumite chestiuni ușor de împăcat”. Schisma bisericească a fost înțeleasă și definită de acest canon drept „refuzul de a asculta de autoritatea bisericească legală”.

Pentru primul fel de schismă, pedeapsa prevăzută de canoane depinde de măsura îndepărtării de la învățătura Bisericii, iar pentru al doilea fel de schismă legislația canonică prevede depunerea pentru clerici și excomunicarea pentru laici (Cf. can. I Vasile cel Mare, 31 ap.; 5 Antioh.; 10, 11 Cartag.; 13, 14, 15 al Sinodului I-II constantinopolitan etc).

Din mărturiile biblice și istorice, coroborate cu cele ale literaturii liturgico-canonice ale Bisericii preniceene (Constituțiile Apostolilor, Tradiția Apostolică, Canoanele apostolice etc), se poate constata că, în preajma anului 50 d. Hr., în Biserica din Ierusalim întâlnim deja o ierarhie bine precizată a treptelor de instituire divină. Sfântul Apostol Pavel, împreună cu Barnaba și cu câțiva credincioși, se deplasează la Apostolii și la preoții din Ierusalim, spre a elucida problema modalității de primire a păgânilor în Biserică (Cf. Faptele Sfinților Apostoli, cap. XV, 1-2). În fine, în aceeași Biserică și în aceeași epocă aflăm și pe diaconi, că a treia treaptă de instituire divină (cf. Faptele Sfinților Apostoli, cap. VI).

Taina Sfintei Hirotonii așa după cum este ea prevăzută în textul Codului canonic, latin, intrat în vigoare la 25 ianuarie 1983. Trebuie de altfel să mărturisesc că examinarea și evaluarea acestei legislații, privind Taina Sfintei Hirotonii, nu a fost deloc un lucru facil, fiindcă textul acestei legislații trimite adeseori atât la dispozițiile de principiu ale legislației romane, cât și la legislația papală. Apoi, trebuie recunoscut faptul că această legislație nu poate fi înțeleasă fără integrarea ei în contextul ecleziologiei romano-catolice și a demersului inițiat de canoniștii acestei Biserici, care, în comentariile lor, aduc prețioase informații istorice, canonice, liturgice etc.

Privind Preoția sau hirotonia, relația dintre preoția de instituire divină și ierarhia jurisdicțională, recte dintre episcopi și papă, etc.

Trebuie de asemenea, relevat faptul că, și în Codul canonic latin, identificăm grosso-modo același prevederi privind primitorii Tainei Preoției, condițiile necesare la primirea hirotonie, impedimentele etc. Aspecte deosebitoare rămân totuși dispensa, celibatul și relația dintre har și jurisdicție, cu consecințele lor canonice și juridice. Cât privește raportul dintre har și jurisdicție, acesta poate fi considerat o adevărată „causa dirimens” a unității Bisericii ecumenice, fiindcă, afirmându-se caracterul de preeminență a jurisdicției față de har, în Biserica romano- catolică s-a ajuns la dogmatizarea primatului papal și, și ipso facto, la consecința ei inerentă, infailibilitatea papală.

Din studiul și analiza textului legislației canonice ale celor două Biserici – pe care am coroborat-o cu doctrina lor canonică – am putut face și unele remarci și constatări, care nu au fost încă făcute în lucrările de specialitate, și prin aceste remarci, constatări sau luări de poziție consider că am adus și o contribuție personală, fie ea cât de modestă în aria literaturii de specialitate, de limbă română. Oricum, studiul și analiza acestei legislații canonice are darul să pună la dispoziția celor doritori să cunoască instituția canonică a hirotoniei o călăuză, pe care trebuie să o raporteze întotdeauna la doctrina canonică ortodoxă.

Desigur, această obiectivitate are și ea are limitele ei atunci când aparții unei Biserici sau Confesiuni, care te obligă că acestea să se înscrie și în granițele doctrinei ei, sale canonice. Or, știu este că, în Ortodoxie, aceste granițe sunt hotărnicite și păzite de Sfintele canoane al Bisericii din primul mileniu, iar în Biserica „soră”, romano-catolică, sunt și ele puse tot de Canoane, și anume de cele inserate în textul actualului Cod canonic, care au fost promulgate în ianuarie 1983 de către autoritatea supremă, adică de către papă, care rămâne izvorul dreptului Bisericii latine

CONCLUZII

Preoția este cea mai nobilă slujure pe care omul a putut să o primeacă de la Dumnezeu și care prin succesiune apostolică va fi transmisă din generație în generație până la sfârșitul veacurilor. Datorită acestei nobleți pe care o impune, și candidatul la preoție după cum am putut observa din lucrarea noastră trebuie să fie o persoană aleasă, intergră, și cultă.

Preotul trebuie să fie un om al rugăciunii, un om duhovnicesc și să caute să lupte pentru turma încerdințată, pentru credincioșii lui ducându-i spre mântuire, acest scop trebuie să-l avem în vedere toți cei care analizăm problema preoției pe care Sfântul Ioan Hrisostom o vede ca o responsabilitate față de Dumnezeu și față de om.

Sfinții Părinți, prin canoanele date în decursul secolelor impun anumite reguli și norme pentru candidatul la preoție, pentru că nu oricine poate să-i slujească lui Dumnezeu la Sfântul Altar. Asfel că Atât Sfântul Ioan Gură de Aur cât și prietenul său Sfântul Vasile cel Mare, evidențiază nevoia de condiții pe care trebuie să le implinească viitorul slujitor al lui Dumnezeu, de aceea preoția nu este o meserie cum vor unii contemporani să afirme, ci este o slujire, o slujire sfântă la care candidatul este chemat, iar acea slujire și atitudine morală să o aibă totă viața sa.

Există o unitate între gradele ierarhice, episcop, preot și diacon ce țin unitatea Bisericii astfel că și Ciprian al Cartaginei crede că cine nu respectă și ține unitatea Duhului și legătura păcii și se rupe de lanțul Bisericii și colegiul preoților, acela nu poate avea putere de episcop, iar cel care nu dorește să țină unitatea și pacea episcopatului, nu are cinstea de episcop. În gândirea Sfântului Ciprian, unitatea, autoritatea și solidaritatea corpului întreg al episcopului se împacă într-un chip perfect și armonic cu interdependența și egalitatea autorității fiecărui episcop.

Cuprins de această idee a egalității tuturor episcopilor, adresâmdu-se episcopului Corneliu al Romei, el scrie: „S-a rânduit de noi, de comun acord, soluția echitabilă și dreaptă ca orice motiv să fie examinat acolo unde s-a comis delictul; fiecărui păstor i s-a atribuit o parte din turmă spre a o conduce și a o administra, fără a da socoteală decât lui Dumnezeu”. Deplina armonie și înțelegere între toți episcopii contribuie la realizarea unității depline a Bisericii. Este o unitate de credință, de dragoste, de întrepătrundere totală a mădularelor Trupului tainic al Domnului, în care toți episcopii se integrează ca mădulare ale aceleeași Biserici.

Creștinii, mădularele trupului tainic al lui Hristos, se adună pentru a trăi autentic și profund viața religioasă în unirea tuturora într-un singur trup: Biserica. Relațiile creștinilor, “poporului lui Dumnezeu”, (cf. I Petru 2,9) sunt complexe, se extind la absolut toate preocupările și trăirile lor. Creștinii se roagă împreună, se împărtășesc toți cu trupul și sângele Domnului Hristos din același potir, sunt uniți “de” și “prin” Hristos, Arhiereul prin excelență, Sfințit nemijlocit de Dumnezeu Tatăl prin Duhul Sfânt și totodată “după darul pe care l-a primit fiecare” (cf. I Petru 4,10) își slujesc reciproc pentru ca nici unul dintre ei să nu fie în lipsuri și totodată slujesc toți neamurilor, întregii lumi: “Purtați-vă cu cinste între neamuri, ca în ceea ce ei acum vă bârfesc ca pe niște făcători de rele, privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune, să preaslăvească pe Dumnezeu, în ziua când îi va cerceta” (I Petru 2,12).

Membrii Bisericii sunt interesați atât de nevoile spirituale ale tuturor cât și de cele materiale (economice, politice, de asistență socială, medicală, etc.). Tot ceea ce ține de ființa omului și de preocupările acestuia constituie terenul de activitate al Bisericii care lucrează pentru îndumnezeirea neamului omenesc și a întregii creații, pentru ca “Dumnezeu să fie în toți.”

Atât cei care au starea de consacrare sacerdotală primită prin Taina Botezului și a Mirungerii – au preoția generală – , cât și cei care au slujirea sacerdotală propriu-zisă, instituită și confirmată prin Taina Hirotoniei, toți au responsabilități și harisme personale pe care trebuie să le sporească în comuniune cu celelalte mădulare pentru ca tot “trupul”, toți oamenii, întreaga creație, să fie înălțată la Dumnezeu în Hristos și pentru Hristos. Creștinii respectă, se roagă și cinstesc pe toți oamenii atât creștini cât și pe cei lipsiți de slava numelui de creștin, care nu sunt însă lipsiți de cealaltă slavă pe care am primit-o toți în momentul zidirii – să fim „după chipul lui Dumnezeu”.

Chiar dacă unii oameni sunt în păcate, suntem datori să-i cinstim, să ne rugăm pentru ei și să-i ajutăm pentru că toți suntem "după chipul lui Dumnezeu". Cu adevărat iubirea aproapelui este măsura iubirii de Dumnezeu. De aceea, pe baza Sfintei Scripturi, Sfinții Părinți au vorbit de "taina fratelui". Iubirea aproapelui trece întotdeauna prin iubirea de Dumnezeu și este însoțită de multă bucurie duhovnicească. Creștinul se simte unit cu toți oamenii și chiar dacă ceilalți văd vreo dezbinare între el și ei, el nu vede nici una.

"Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească." (I Ioan 4,20). Iubirea omului față de aproapele are la bază iubirea lui Dumnezeu față de toți oamenii: "Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică" (Ioan 3,16),

Statornicia în chemarea pe care o ai prin slujirea lui Dumnezu și a semenilor este calea spre primirea binecuvântării. Isus Sirah spune : “Stai în ce te-ai făgăduit tu și întru aceea îndeletnicește-te și petrece, și întru lucrul tău sporește. Nu te mira de lucrările păcătosului; nădăjduiește în Domnul și rămâi în osteneala ta. … Binecuvântarea Domnului este plata celui credincios și într-un ceas, degrabă, răsare binecuvântarea Lui.” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 11, 21-22, 24).

Tot ceea ce face creștinul este rezultatul sinergiei dintre harul dumnezeiesc și efortul său personal. "Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; și harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toți. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine" (I Corinteni 15, 10).

Aceasta are drept consecință pe de o parte smerenia fiecăruia deoarece Dumnezeu este Cel care ne-a dat toate posibilitățile să realizăm ceea ce am făcut, iar pe de altă parte punerea darurilor primite la îndemâna tuturor semenilor.

BIBLIOGRAFIE

I Izvoare

***, Canoanele, text și interpretare, vol II ( Sinoadele ecumenice), Tipografia cărților bisericești, București, 1935.

***Sfântul Simeon al Tesalonicului, Erminia dumnezeiescului symbol al credinței ortodoxe, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane

***Carte de Învățătură Creștină Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.

***Îndrumări Misionare, Coordonator: Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București – 1986.

***Învățătura de Credință Creștin Ortodoxă.

II Lucrări de specilitate

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica Generală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1994.

Bria Pr. Prof. Dr. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă A – Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București – 1993.

Călugăr Pr. prof. dr. Dumitru, Catehetica, Manual pentru Institutele teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1976.

Chifăr Nicolae, Istoria creștinismului, vol. II, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Trinitas, Iași, 2000.

Delumeau Jean, Religiile lumii, traducere din franceză de Angela Pagu, Editura Humanitas, București, 1996,

Dron Pr. C., Canoanele – text și interpretare, vol. II, Tipografia Cărților bisericești, București, 1932.

Dron, Constantin, Canoanele apostolice, Ediția 2, Vol. I, Ed. Cărților bisericești, București, 1933, p. 25;

Evdochimov Paul, Ortodoxia.

Fecioru Pr. Dumitru, Cuvânt înainte la Despre Preoție, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

Idem,, Despre preotie Sfântul Grigorie din Nazianz Ioan Gura de Aur, Sophia, Bucrești.

Floca Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept Canonic Ortodox, Legislație și Administrație Bisericească, Vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București – 1990.

Idem, Canoanele Bisericii ortodoxe – note și comentarii, Ediția a III-a îmbunătățită (ediție îngrijită de dr. Sorin Joantă), Editura Arhidiacezana, Sibiu, 2005.

Idem,, Drept canonic Ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

Idem., Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, edit. III, Sibiu, 2005.

Hertling, Ludwig, S.J., Istoria Bisericii, traducere de pr. prof. dr. Emil Dumea, Editura Ars Longa, Iași, 2001.

Ică Ioan, jr., Canonul Ortodoxiei – vol. I. Canonul apostolic al primelor secole, Editura Deisis, Sibiu, 2008.

Iustin Patriarhul, Ierarhia bisericească în epoca apostolică Opera integrală 1, Episcopia Argeșului și Muscelului Anastasia, 2002.

Lossky, Vladimir Vederea lui Dumnezeu, Traducere Maria Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1995.

Meyendorff John, Teologia Bizantină, Traducere de Pr. Conf. Dr. Alexandru I. Stan, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București – 1996.

Micu Radu Dorin Dialoguri cu Dan Ciacir Pentru o Ortodoxie Realistă, Editura Anastasia, 2002.

Mihălcescu Ioan, Pâslaru, Matei, Nițu, G. N., Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu Așezămintele și Canoanele Apostolice, ,,Colecția Teologică”, volumul II, Editura Facultății de Teologie din Chișinău, Chișinău, 1929.

Milaș Nicodim, Drept bisericesc oriental, Trad. Dimitrie I. Cornilescu și Vasile S. Radu, Ed. Guternberg, București, 1931.

Moldovan Pr. Prof. Ilie, Darul sfânt al vieții și combaterea păcatelor împotriva acestuia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București – 1997.

Popescu Pr. Dr. Ion, Între Absolut și Contingent, Editura Sagittarius, 2000.

Rămureanu Ioan, Istoria Bisericească Universală, manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004.

Savin, Ioan Gh., Mistica și Ascetica Ortodoxă, Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, Sibiu, 1996.

Stănciulescu Alexandru -Bârda, Drept canonic – curs ținut la Facultatea de Teologie a Universității "Al. I. Cuza" din Craiova în anul universitar 2005-2006, Editura Sitech, Craiova, 2006.

Stăniloae Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ascetica și Mistica Ortodoxă, Vol. II, Editura Deisis, Alba Iulia 1993.

Idem, Iisus Hristos sau Restaurarea Omului, Editura Omniscop, Craiova – 1993

Idem,, Sfânta Treime sau La început a fost Iubirea, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.

Idem,, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București – 1997.

Târâlă Zosima, Popescu, Haralambrie, Pidalion cu orânduire nouă și tâlcuiri, Editura Institutului de Arte Grafice ,,Speranța”, București, 1933.

Umanitate și Creștinătate, Nr.1, Noiembrie 2000, Publicația Tinerilor Creștini Argeșeni, Apare cu Binecuvântarea Prea Sfințitului Calinic, Episcopul Argeșului și Muscelului.

Vintilescu Pr. Petre, Sacerdoțiu creștin, Pitești, 1926.

Idem,, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, București, 1934., p. 251.

Vlăducă Ion, Elemente de Apologetică Ortodoxă, Seria Apologetica, Editura Bizantină, București – 1998.

Zizioulas Ioannis, Creația ca Euharistie, Traducere de Caliopie Papacioc, Editura Bizantină, București, 1999,

III Studii și Articole

Alexe pr. prof. dr. Ștefan, Sinodul Apostolic, în rev. „Ortodoxia” XLI (1989) nr. 4, p.121.

Bolfă-Otic Victoria, Mărturii despre diaconesele antice în înscripții, în Theologia Catholica, LIII (2008), nr. 1, p. 29-39

Diaconesele în episctolele pauline, în Theologica catholica, LIII (2008), nr. 2, p. 42-45;

Dură, Nicolae V., Taina Sfintei Mărturisiri în lumina dispozițiilor și normelor canonice ale Bisericii Ortodoxe; în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. LIX (1983), nr. 4-6, p. 248-270.

Dură, Prof. Nicolae V., Dialogul teologic între Biserica Ortodoxă și Bisericile Vechi-Orientale. Rezultate și perspective, în vol. Autocefalie și Comuniune. Biserica Ortodoxă Română în dialog și cooperare externă (1885-2010), Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2010, p. 272-297

Lumină lină, Anul XI, iunie 2000, Apare cu binecuvântarea Prea Sfințitului Calinic, Episcopul Argeșului și Muscelului, p. 12

Nichifor Crainic, Sfințenia împlinirea umanului, Colecția “Teologie și Spiritualitate” Nr.2, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Trinitas, Iași – 1993, p.162

Pintea, Dumitru, Câteva considerații cu privire la ierarhia bisericească în veacul apostolic, în Mitropolia Banatului, XXXVI (1986), nr. 3, p. 14

Plămădeală Antonie, Slujirea în teologia contemporană, în “Studii Teologice”, Revista InstitutelorTeologice din Patriarhia Română, Nr. 5–8, 1972, București, p.484, p. 67

Popa Drd. Ioan, Norme canonice privitoare la dreptul și datoria preotului de a predica, în “Glasul Bisericii”, an. XXXI(1972), nr. 3-4, p. 332.

Sandu Doctorand N. Ștefan, Lucrarea harului în realizarea mântuirii subiective, în “Studii Teologice”, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, Nr. 3 – 4, 1971, București, p.235

Sf.Grigorie cel Mare, Cartea regulei patorale, partea I, în „Mitropolia Ardealului” XXII (1977) cap.I pp.113-114

Sf.Ioan Gură de Aur, Despre preoție VI, 4 în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXIV (1957) nr.10, p.986

Sfântul Ciprian, Despre Rugăciunea Domnească, I, în “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. III “Apologeți de limbă latină”, trad. de Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof. David Popescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1981, p. 464:

Stan Pr. prof. dr. Liviu, Tăria nezdruncinată a sfintelor canoane, în “Ortodoxia”, an. XXII(1970), nr. 2, p. 300.

Stan, Liviu, Legislația bisericească și valoarea ei canonică, în MO, VI (1954), Craiova, nr. 11-12, p. 598-617

Toroczkai, Ciprian Iulian, Rolul diaconițelor și problema hirotoniei femeii, în R.T, 2011, nr. 3, p. 183-185;