Conditiile Necesare Pentru Dobandirea Si Exercitarea Profesiei de Magistrat

=== 7fe922d158ebe137bd09d138bc3a19618622823e_306206_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Semnificația termenului de magistrat

Istoricul noțiunii de magistrat

CAPITOLUL II DOBÂNDIREA CALITĂȚII DE MAGISTRAT

Admiterea la Institutul Național al Magistraturii

Regmenentare

Concursul de admitere

Auditorii de justiție

Judecătorii stagiari și procurorii stagiari

Examenul de capacitate

Numirea în funcție

Admiterea directă în magistratură pe bază de concurs

Reglementarea procedurii

Concursul de admitere

Numirea în funcție

Dobândirea calității de magistrat asistent

CAPITOLUL III EXERCITAREA PROFESIEI DE MAGISTRAT

Drepturi specifice profesiei de magistrat

Independența magistraților

Inamovibilitatea magistraților

Stabilitatea procurorilor, a magistraților asistenți și a judecătorilor stagiari

Dreptul de apărare a reputației

Îndatoririle specifice profesiei de magistrat

Îndatorirea magistraților de a fi imparțiali

Îndatorirea magistraților de a asigura supremația legii

Îndatorirea magistraților de a avea o bună reputație

Îndatorirea magistraților de a participa la ședințele de judecată

Îndatorirea magistraților de a rezolva și soluționa într-un termen rezonabil lucrările încredințate

Îndatorirea magistraților de a respecta secretul profesional

Îndatorirea magitraților de a păstra secretul deliberării

Îndatorirea magistraților de a asigura securitatea documentelor studiate

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

B.J – Buletinul Jurisprudenței

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

H.G. – Hotărârea Guvernului

Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

ș.a. – și alții

vol. – volumul

CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Semnificația termenului de magistrat

Derivând din latinescul „magistrates”, care în epoca Romei antice definea „cetățeanul ales pentru exercitarea unor importante atribuții de conducere” noțiunea de magistrat definea în același timp, printre altele, și calitatea de „membru al corpului judiciar”.

Termenul de magistrat a fost definit în timp, semnificând, în general, persoana investită cu autoritate publică jurisdicțională.

„Magistrați judiciari” „magistrați municipali” (viris jure dicundo), „praefaectus pro imperatore”, „praefaectus jure dicundo”, „duum viri jure dicundo” sau „quattuor viri”, sunt doar câteva din denumirile magistratului, întâlnite cu precădere în perioada ce a urmat cuceririi Daciei de către romani, premergătoare apariției formelor statale feudale românești.

întreaga epocă feudală sau prefeudală a României (mai precis a țărilor române) a fost caracterizată de înlocuirea termenului de „magistrat” cu diverse alte denumiri ce vor fi prezentate în cele ce urmează.

Regăsim termenul de magistrat în cuprinsul Tratatului încheiat la Conferința de pace de la Paris din anul 1858:„Funcționarea judecătorească este încredințată magistraților (s.n. – I.P.) numiți de Hospodar”.

Și în prezent, semnificația noțiunii de magistrat a rămas neschimbată, fiind considerată „denumire dată de lege judecătorilor și procurorilor”.

Istoricul noțiunii de magistrat

Prima lege de organizare judecătorească în care a fost adoptată noțiunea de magistrat a fost Legea de organizare judecătorească din 17 martie 1865 care, alături de noțiunile de „funcționar judecătoresc” (art. II), judecător (art. 5), membru (art. X, art. XLVII, art. LIII) și procuror (art. XLVIII, art. LIV), a folosit și pe cea de magistrat (art. LXXXVIII).

Aceeași terminologie a fost adoptată și prin Legea de organizare judecătorească din anul 1888 în care întâlnim, pe lângă noțiunile de judecător, procuror și „funcțiuni judecătorești” și denumirea de „magistrați” [art. 80 alin. (2), art. 90, art. 106, art. 114-119].

Terminologia a fost preluată și în Legea pentru organizare judecătorească din anul 1890 (art. 67, art. 85, art. 93-95, art. 100 etc.), alternativ cu noțiunile de „membri ai ordinului judecătoresc” (art. 80) și „funcțiune judecătorească” (art. 52, art. 71).

Din acest moment toate legile de organizare judecătorească ce au urmat au adoptat termenul de magistrat, până la momentul promulgării Decretului Lege nr. 132/1949 pentru organizarea judecătorească.

A fost primul act normativ, continuat apoi de Legile nr. 5/1952 și 6/1952, Legile
nr. 58/1968 și 60/1968 care nu au avut a folosi noțiunea de magistrat.

Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească a reluat tradiția adoptării noțiunii de „magistrat”, atât în forma sa inițială, cât și în cea republicată, tradiție continuată ulterior prin legile adoptate în anul 2004 referitoare la statutul magistratului – Legea nr. 303/2004, la organizarea judiciară – Legea nr. 304/2004 și la Consiliul Superior al Magistraturii – Legea nr. 317/2004.

Legile adoptate de Parlamenul României în anul 2004 au fost modificate la mai puțin de un an de la promulgarea lor, prin Legea nr. 247/2005, lege care a renunțat la folosirea noțiunii de „magistrat” în favoarea celor de „judecător” și „procuror”.

Soluția legislativă este criticabilă întrucât cele două categorii profesionale, pe lângă specificul firesc fiecăreia, prezintă numeroase elemente de identitate (admitere în funcție, evaluare, promovare, eliberare din funcție etc.) și, ce este mai important, au statutul reglementat prin aceeași lege, Legea nr. 303/2004.

Îndepărtarea „magistratului” din cuprinsul legii este artificială și nejustificată. Termenul se impune a fi reintrodus ca atare, nu numai pentru similitudinea (cu mici excepții,chiar identitatea) de statut între cele două categorii profesionale dar și pentru a continua o pozitivă tradiție legislativă, începută în anul 1890 și care definea, cel puțin prin componență, „Corpul magistraților”.

Critici în acest sens au fost formulate și în literatura de specialitate: „adică, judecătorii și procurorii nu mai sunt magistrați, dar activitatea desfășurată de ei se cheamă magistratură, formarea profesională inițială și cea continuă se asigură prin Institutul Național al Magistraturii, iar autoritatea care urmărește cariera lor profesională și le garantează independența se cheamă Consiliul Superior al Magistraturii”.

În același sens critic față de „repudierea” noțiunii de magistrat, tot în literatura de specialitate au fost aduse și argumente de ordin constituțional, respectiv art. 40 alin. (3) și art. 133 din Constituție, care se referă la magistrați.

Deși în majoritatea covârșitoare a cazurilor (în legislație, în doctrină, în practică, în limbajul uzual etc.) noțiunea de magistrat se suprapune celei de judecător, aceasta are o arie mult mai vastă, incluzând și alte categorii profesionale, care de regulă s-au regăsit sub denumirea „corpul magistraților”s au „ordinul judecătoresc”.

CAPITOLUL II

DOBÂNDIREA CALITĂȚII DE MAGISTRAT

2.1. Admiterea la Institutul Național al Magistraturii

2.1.1. Regmenentare

Această primă formă de dobândire a calității de judecător sau procuror este reglementată în prezent de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în cuprinsul art. 12-20, Titlul II,
Capitolul 1, denumit „ Admiterea în magistratură și formarea profesională inițială a judecătorilor și procurorilor

Art. 13 din lege stabilește că „admiterea în magistratură și formarea profesională inițială în vederea ocupării funcției de judecător și procuror se realizează prin Institutul Național al Magistraturii” iar în baza art. 14 alin. (1) din aceeași lege „admiterea la Institutul Național al Magistraturii se face cu respectarea
principiilor transparenței și egalității, exclusiv pe bază de concurs”.

Condițiile de desfășurare și procedura concursului au fost detaliate prin Regulamentul privind concursul de admitere și examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, adoptat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 439/2006, în temeiul art. 106 lit. a din lege, modificat prin Hotărârea nr. 144/2007 a Consiliului.

2.1.2. Concursul de admitere

Regulamentul stabilește detaliile organizării, desfășurării și finalizării concursului în art. 1-29.

Concursul este stabilit ca unică formă de admitere la Institutul Național al Magistraturii.

Concursul se organizează la data și locul propuse de Institutul Național al Magistraturii și aprobate de Consiliul Superior al Magistraturii cu respectarea unor condiții de publicitate prealabilă (art. 15 alin. 1-3 din lege și art. 4 alin. (1) din Regulament). Din configurația textelor, nu reiese totuși cine este titularul organizării concursului, Institutul Național al Magistraturii sau Consiliul Superior al Magistraturii. Din coroborarea textelor ce vor fi analizate în continuare, considerăm că responsabilitatea organizării concursului aparține Consiliului Superior al Magistraturii care, de altfel, dispune și de o structură administrativă și de mijloacele logistice necesare organizării unui concurs de o asemenea anvergură.

Numărul locurilor pentru care se organizează concursul este stabilit de Consiliul Superior al Magistraturii, care asigură și publicitatea concursului [art. 15 alin. (1)—(2) din lege și art. 4 alin. (3)-(4) din
Regulament].

Aceeași instituție stabilește componența comisiilor de admitere, de elaborare a subiectelor și soluționare a contestațiilor, ultimele la propunerea Institutului Național al Magistraturii [art. 15 alin. (4)—(5) din lege și art. 5 alin. (1)—(3) din Regulament],

Regulamentul detaliază, totodată, și asupra procedurilor specifice de înscriere, de comunicare a
bibliografiei și tematicii pentru concurs, a termenelor impuse, a taxei de înscriere [art. 4 alin. (5)-(11)] ca și asupra atribuțiilor comisiilor de concurs [art. (5)-(13)].

Condițiile pentru participarea la concurs sunt prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. a-e din lege și trebuie îndeplinite cumulativ, candidatul putându-se înscrie dacă:

are cetățenia română, domiciliul în România și capacitate deplină de exercițiu;

este licențiat în drept;

nu are antecedente penale sau cazier fiscal;

cunoaște limba română;

este apt, din punct de vedere medical și psihologic, pentru exercitarea funcției”

Spre deosebire de forma inițială, Legea nr. 303/2004, modificată prin Lege nr. 247/2005, a introdus o nouă condiție pentru candidat, aceea de a fi apt și „din punct de vedere psihologic”.

Includerea în textul legal și a acestei condiții este oportună. Prezentă în cuprinsul Legii nr. 92/1992 [art. 46 alin. (1) lit. e)], condiția ca o persoană să fie aptă din punct de vedere psihologic fusese eliminată din forma inițială a Legii nr. 303/2004.

Evoluția procesului de legiferare a acestei condiții, utilitatea și consecințele sale, vor fi prezentate într-o secțiune separată.

Remarcăm, totodată, că în conținutul noii legi nu se mai regăsește printre condițiile de admitere și cea privind buna reputație.

Condiția de bună reputație a fost inclusă, însă, în cuprinsul formei republicate a legii, în art. 12, ca o condiție cadru prealabilă: „admiterea în magistratură a judecătorilor și procurorilor se face prin concurs, pe baza competenței profesionale, a aptitudinilor și a bunei reputații.”

De lege ferenda propunem completarea condițiilor de concurs cu prevederile art. 7 alin. (l)-(3) din Legea nr. 303/2004 referitoare la apartenența sau colaborarea candidatului la/ cu serviciile secrete, fiind firesc ca, în măsura în care aceste incompatibilități constituie motive de eliberare din funcție a
magistratului, să constituie în același timp și impedimente pentru dobândirea acestei calități.

Verificarea îndeplinirii condițiilor de către candidați se realizează prin comisia de admitere a concursului. Rezultatele verificării pot fi contestate de către candidați. Contestațiile sunt soluționate de plenul Consiliului Superior al Magistraturii prin hotărâre definitivă (art. 14 din Regulament).

Concursul propriu-zis constă în susținerea de către candidați a două etape (art. 15 din Regulament). O primă etapă constă în verificarea cunoștințelor juridice printr-o examinare tip grilă, eliminatorie, la
următoarele probe: drept civil; drept procesual civil; drept penal; drept procesual penal.

A doua etapă, cuprinde la rândul său alte două trepte de evaluare:

un test grilă privind verificarea raționamentului logic ce cuprinde 100 întrebări [art. 15 alin. (3) lit. a și art. 16 din Regulament];

un interviu [art. 15 alin. (3) lit. b și art. 23-24 din Regulament],

Spre deosebire de Regulamentul anterior, unde se indica și ținta interviului („identificarea
aptidinilor, motivațiilor și elementelor de etică specifice profesiei”), în prevederea actuală nu au fost
stabilite „țintele interviului”. Comisia (comisiile – în funcție de numărul candidaților) de interviu este
compusă dintr-un psiholog, un judecător și un procuror, un profesor universitar și un pedagog, desemnați de Consiliul Superior al Magistraturii la propunerea Institutului Național al Magistraturii.

Tot ca o deosebire față de Regulamentul anterior, în actuala procedură nu a mai fost prevăzută proba practică scrisă la materiile obligatorii în prima etapă.

Dispozițiile de mai sus sunt criticabile față de ponderea redusă pe care raționamentul logic și interviul o au față de nota finală, respectiv de doar câte 10% fiecare. Este suficient ca cel ce candidează să aibă o bună memorie pe care să o dovedească în cadrul probei eliminatorii tip grilă pentru a deveni auditor de justiție și în perspectivă magistrat, fiind lipsit de semnificație, conceptual, în procedura regulamentară analizată aici, dacă cel ce candidează, viitorul magistrat este necorespunzător sub aspectul raționamentului logic și al elementelor ce trebuie identificate în urma interviului, cu atât mai mult cu cât pentru aceste probe nu a fost stabilit un barem minim obligatoriu de obținut de către candidat.

Observațiile formulate ne susțin în a afirma că în prezent procesul de recrutare al tinerilor magistrați prin Institutul Național al Magistraturii este, sub aspectele analizate, deficitar, favorizând inexplicabil,
într-o pondere covârșitoare, factorul memorie în dauna celor de logică, motivație, etică și analiză practică.

Deși realitatea concursurilor de recrutare a candidaților (și în Regulamentul anterior, conceptul de evaluare era relativ identic cu cel actual) pentru funcția de magistrat este cea prezentată mai sus, cel puțin la nivel declarativ, teoretic, există un acord general asupra necesității ca „probele de concurs … să aibă ca scop verificarea nu numai a cunoștințelor juridice ale candidaților, dar și a aptitudinilor și valorilor specifice acestei profesii”, calitatea recrutării trebuind „să fie asigurată prin intermediul probelor și metodologiei de concurs care să reflecte un profil al magistratului apt să mențină în mod continuu un just echilibru între cerința de independență și cea de responsabilitate a judecătorilor și a sistemului judiciar în general”.

Remarcăm decalajul vizibil între susținerile teoretice promovate în plan intern și internațional de Institutul Național al Magistraturii și realitățile românești referitoare la punerea în practică a principiilor „clamate” la reuniunile internaționale, a căror responsabilitate revine, în exclusivitate, Consiliului Superior al Magistraturii. Un exemplu în acest sens îl constituie adoptarea prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 439/2006 a Regulamentului privind concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii, din cuprinsul căruia a fost eliminată, surprinzător și nejustificat, tocmai proba practică scrisă inclusă în vechiul Regulament în art. 7 alin. (3) lit. a.

Semnalăm, totuși, chiar și în acest context, demersurile efectuate de Consiliul Superior al Magistraturii în vederea ameliorării modalităților de recrutare și a profilului magistratului român, amintind ca exemplu lucrările desfășurate în cadrul Grupului 3 constituit la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii și coordonat de un membru al acestei instituții. Din păcate, remarcile pozitive se opresc la nivelul intenției celor care au demarat un astfel de proiect, întrucât punerea sa în practică începând cu desemnarea coordonatorului grupului de lucru (având ca experiență profesională doar nivelul judecătoriei, fără experiență managerială sau științifică în domeniu) și sfârșind cu documentul supus aprobării Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, contradictoriu prin însuși conținutul lui, lasă loc de mult mai bine.

Ca argument al lipsei rezultatelor invocăm chiar hotărârea Consiliului amintită mai sus de eliminare tocmai a probei practice dintre probele de concurs pentru admiterea la Institutul Național al Magistraturii, eliminare calificată, în proiectul raportului de activitate al Consiliului Superior al Magistraturii pe anul 2006, nici mai mult nici mai puțin decât „benefică”, pentru simplul fapt că astfel au fost admiși mai mulți candidați.

Revenind la procedura de desfășurare a concursului, arătăm că probele orale (de fapt, interviul) sunt înregistrate cel puțin audio și se păstrează timp de un an [art. 24 alin. (3)-(4) din Regulament],

Nota finală constă din însumarea notelor obținute la cele trei probe cu pondere diferită: 80% pentru proba eliminatorie tip grilă și câte 10% pentru celelalte două probe (art. 25 din Regulament), nota minimă de admitere fiind nota 7 (șapte) [art. 26 alin. (2) din Regulament].

Candidații declarați admiși sunt supuși unui examen medical și unei testări psihologice (art. 27 din Regulament). Legea nu distinge asupra procedurii de urmat privind testarea psihologică (conținutul acesteia, numirea comisiei, contestarea rezultatelor etc.), detalii care sunt însă prevăzute în Regulament. Astfel, conform art. 29 din Regulament, candidații vor susține o probă constând din teste specifice, pentru care primesc calificativul admis sau respins. Rezultatele testului sunt comunicate individual fiecărui candidat, acesta având dreptul de a le contesta în termen de trei zile în fața unei comisii compusă din doi psihologi numită de Consiliul Superior al Magistraturii. Calificativul acordat în urma contestației este definitiv.

Condiția de bună reputație este verificată prin inspectori din cadrul Consiliului Superior al
Magistraturii (art. 27 alin. (1) din Regulament). Această atribuție a inspectorilor este prevăzută și de art. 43 lit. e și art. 44 lit. f din Regulamentul Consiliului Superior al Magistraturii aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005.

Rezultatele concursului sunt validate atât în sensul verificării condițiilor legale de desfășurare, dar și al aprecierii rezultatelor examenului medical și testării psihologice prin hotărâre a plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Competența în acest sens este stabilită doar prin textul regulamentar (art. 27 alin. 2), lipsind din textul Legii nr. 303/2004.

Regulamentul cuprinde și alte două dispoziții, artificial introduse, în opinia noastră, și care se referă la ocuparea posturilor vacante de personal asimilat magistraților din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și Institutului Național al Magistraturii, pe baza rezultatelor obținute de către candidați, atât la
momentul afișării acestora, cât și în decurs de un an de la data finalizării concursului.

Prevederea de mai sus este în contradicție cu dispozițiile art. 80-105 din Regulamentul Consiliul Superior al Magistraturii, prin care sunt stabilite alte condiții și o altă procedură de urmat pentru ocuparea posturilor de specialitate juridică din cadrul aparatului tehnic al Consiliului.

2.1.3. Auditorii de justiție

Potrivit art. 19 alin. (1) și 3 din Legea nr. 303/2004 „după încheierea cursurilor în cadrul Institutului Național al Magistraturii, auditorii de justiție susțin un examen de absolvire, constând în probe teoretice și practice, prin care se verifică însușirea cunoștințelor necesare exercitării funcției de judecător sau de procuror.

Auditorii de justiție care nu promovează examenul de absolvire se pot prezenta încă o dată pentru susținerea acestuia la următoarea sesiune organizată de Institutul Național al Magistraturii. în cazul în care auditorul de justiție nu se prezintă, în mod nejustificat, la examen sau nu promovează examenul în a doua sesiune, el nu poate fi numit ca judecător sau procuror și este obligat să restituie bursa și cheltuielile de școlarizare”.

Condițiile concrete de desfășurare a examenului au fost stabilite prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 439/2006, prin care s-a adoptat Regulamentul privind condițiile de admitere și examenul de absolvire a INM, modificat prin Hotărârea nr. 144/2007 Consiliului.

Conform dispozițiilor art. 20 alin. (1) și 2 din lege, auditorul de justiție este obligat să îndeplinească funcția de judecător sau procuror timp de 6 ani, în caz contrar urmând a fi restituite bursa și cheltuielile de școlarizare.

În principiu, considerăm ca utile prevederile de mai sus, realitatea eforturilor deosebite – material, financiar, logistic – pe care societatea românească le depune în domeniul pregătirii viitorilor magistrați fiind vădită. Chiar și existența celor două noi instituții cu personalitate juridică, bugete și independență instituțională – Consiliul Superior al Magistraturii și Institutul Național al Magistraturii – sunt exemple în acest sens. Este firesc în aceste circumstanțe ca o cheltuială inutilă, determinată de atitudinea culpabilă a unui „beneficiar”, să poată fi recuperată.

În contextul de mai sus însă, nu este explicat principiul sau argumentul care a determinat perioada de 6 ani ca perioadă de „recuperare” a cheltuielilor investite. S-a considerat că în 6 ani se „recuperează investiția”? Dacă da, cine a calculat și pe baza căror criterii „amortizarea” investițiilor? Dacă nu, credem că s-ar fi impus adoptarea unei răspunderi principiale generale, care să se declanșeze fără limită de ani, doar prin simpla săvârșire a faptei incriminate părăsirea sistemului din motive ce sunt imputabile persoanei.

Fără a fi neapărat în favoarea ultimei variante, opinăm că aceasta, cel puțin ar fi fost consecventă unui principiu, acela al achitării unor despăgubiri echivalente, în speță, cheltuielilor de școlarizare și indemnizației lunare de auditor de justiție.

2.1.4. Judecătorii stagiari și procurorii stagiari

„Legea judecătoriilor de ocoale” din 30 decembrie 1907 constituie primul act normativ care a prevăzut, în art. 14, condițiile „pentru a fi admis ca stagiar: a avea vârsta de cel puțin 25 ani împliniți; a avea
titlul de doctor sau licențiat în drept; a fi trecut cu succes examenul de capacitate”.

Potrivit art. 15 „stagiarul depune inaintea judecătorului de ocol respectiv, jurământul de a îndeplini cu conștiință toate însărcinările ce i se vor da”.

Legea pentru modificarea unor dispozițiuni din legile relative la organizarea judecătorească din 24 martie 1909 prevedea în art. 91 că „pentru a fi numit ca magistrat stagiar pe lângă un tribunal de județ sau pe lângă un parchet de tribunal, este necesar: a avea vârsta de cel puțin 25 de ani împliniți; a avea titlul de doctor sau licențiat în drept „la o facultate recunoscută”; a fi trecut cu succes examenul de capacitate”.

La fel, Legea pentru organizarea judecătorească din 25 iunie 1924 stabilea, în Capitolul II subtitlul „Condițiunile pentru numirea și înaintarea supleanților, substituților si ajutorilor de judecător”, art. 79, condițiile de numire, atribuțiile funcției și examenul de capacitate pentru supleanți, substituți sau ajutor de judecători: „Pentru a fi numit supleant, substitut sau ajutor de judecător se cere: a intruni condițiunile generale de admitere în magistratură; a avea vârsta de cel puțin 22 de ani; a avea titlul de doctor sau licențiat în drept de la o facultate juridică din țară sau de la o facultate juridică din străinatate recunoscută de Ministerul Instrucțiunii Publice și intrucât acest titlu va fi fost echivalat potrivit legilor școlare”.

Și Legea pentru organizarea judecătorească din anul 1938 menționa, în Titlul II, „Condițiunile de admitere și numire în corpul judecătoresc”, Capitolul II, Secțiunea I, art. 71, „Condiții speciale” privind „Numirea supleanților, substituților și ajutorilor de judecător”.

Astfel, „pentru a fi numit supleant, substitut sau ajutor de judecător, se cere: A intruni condițiunile generale de numire în magistratură (prevăzute de art. 66 din lege); A avea vârsta de cel puțin 23 de ani”. Spre deosebire de precedenta reglementare, vârsta a crescut de la 22 la 23 de ani, iar modul de accedere în funcție era reglementat expres, de art. 71 alin. (2): „cererile de numire cu toate actele necesare, se vor adresa Ministerului de Justiție, Direcția personalului. Ministrul de justiție, cu ocazia numirii va lua în considerație titlul și notele obținute în facultate de solicitanți, activitatea lor științifică, sănătatea și moralitatea lor, putând cere informațiuni de la orice autoritate și putând chema pe solicitant inaintea sa”.

Legea de organizare judecătorească nr. 726/1943 stabilea, în art. 88, Capitolul II din Partea a Il-a, Titlul II, „condițiuni pentru numirea magistraților stagiari: 1. Condițiunile generale de numire în magistratură; 2. Vârsta de cel mult 27 ani; 3. Trecerea examenului de admitere în magistratură sau titlul de licențiat ori doctor în drept obținut cu o mențiune de distincție”.

Actele normative elaborate în perioada 1947-1968 nu au mai prevăzut dispoziții specifice privind numirea în funcția de magistrat stagiar.

Legea nr. 58/1968 pentru organizarea judecătorească stabilea, în art. 51 alin. (2) condițiile pentru numirea judecătorilor stagiari, prin trimitere la dispozițiile generale ale art. 44, respectiv: este cetățean român și are capacitate de exercițiu; este doctor sau licențiat în drept; nu a fost condamnat penal și se
bucură de o bună reputație”.

Potrivit art. 51 alin. (3) „la numirea judecătorilor stagiari se vor avea în vedere și notele obținute în facultate.”

Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, modificată și republicată, nu cuprindea condiții speciale pentru dobândirea funcției de magistrat stagiar.

Conform legislației în vigoare, după promovarea examenului de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, auditorii de justiție sunt numiți prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii în funcția de judecători stagiari sau procurori stagiari la judecătorii sau parchetele de pe lângă acestea, în conformitate cu art. 21 alin. (1) și 2 din Legea nr. 303/2004.

Prin art. 22 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 durata stagiului a fost stabilită la un an față de o durată de trei ani, cum prevedea forma inițială a legii.

În opinia unor autori ai literaturii de specialitate modificarea se impunea.

Obligarea auditorului de justiție să soluționeze timp de 3 ani cauze cu un grad scăzut de complexitate, nu ar fi condus decât la o plafonare a acestuia în plan profesional, la scăderea interesului său în activitățile instanței (sau parchetului) la crearea în ultimă instanță a unei mentalități de suficiență, „șablonizate.
Dintr-un alt unghi, cel de gestionare a resurselor umane în sistemul de justiție, măsura se impunea față de numărul foarte mare al posturilor vacante la nivelul instanțelor și parchetelor în anul 2005, dar și în anii 2006-2007.

Dispoziția legală a fost transpusă și în art. 2 din Regulamentul privind examenul de capacitate al judecătorilor stagiari și al procurorilor stagiari, aprobat prin Hotărârea nr. 581/2006 a Consiliului Superior al Magistraturii.

În art. 6 alin. (2) și 3 din Regulament au fost prevăzute cazurile de întrerupere ale stagiului, stabilindu-se că numai cursurile de pregătire profesională organizate de Institutul Național al Magistraturii constituie perioadă de stagiu.

2.1.5. Examenul de capacitate

Ca instituție, examenul de capacitate a fost reglementat pentru prima dată de Legea judecătoriilor de ocoale din anul 1907 și în „Regulamentul pentru punerea în aplicare a Legii judecătoriilor de ocoale” din 15 februarie 1908, cu modificarea din 29 martie 1908.

Astfel, se prevedea că examenul „se va trece în fiecare an, cu începere de la 1 ale lunii octombrie, în București și localul Universității” (art. 4 din Regulament), comisia fiind compusă din doi membri de la Curtea de Casație, doi profesori de la facultățile de drept, numiți de ministrul justiției și un delegat al ministrului de justiție (art. 12 din lege), iar examenul consta din două probe scrise (una de doctrină si una de practică) și din două probe orale (art. 12 din lege); „Candidații cari vor fi obținut nota medie generală mai mică de șase, vor fi considerați ca respinși. Candidatul care va fi respins de două ori la examenul de capacitate nu va mai fi admis a se prezenta la un alt examen” [art. 20 alin. (l)-(2) din Regulament],

În art. 92 din Legea pentru modificarea unor dispozițiuni din legile relative la organizarea judecătorească din 24 martie 1909 se arăta că „examenul de capacitate se va trece în București, înaintea unei comisiuni de examen, compusă din: doi membri de la Curtea de Casațiune; doi profesori de la facultatea de drept; dintr-un delegat al ministrului de justiție” și că „examenul de capacitate se va compune din: o probă scrisă asupra vreunei chestiuni de doctrină; altă probă scrisă practică; două probe orale.

Conform art. 94 „ministrul de justiție, în urma informațiunilor culese asupra moralității candidaților la examenul de capacitate, cu avizul comisiunii examinatoare, este în drept de a respinge de la examen pe acei care nu prezintă îndestulătoare garanții de moralitate sau nu ar intruni celelalte condițiuni impuse de lege”, iar „numirile în magistratură se vor face după ordinea clasificării în tabloul definitiv de candidați admiși la examen, afară numai dacă ministrul justiției, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii, nu va fi decis altfel” (art. 96).

Legea pentru organizarea judecătorească din 25 iunie 1924 stabilea în art. 80 că „după împlinirea unui an de la numire, supleantul, substitutul și ajutorul de judecător sunt obligați să se prezinte la examenul de capacitate… Acei care nu se vor prezenta la examen în prima sesiune după împlinirea anului de mai sus, precum și aceia care vor cădea de două ori la examen iși vor pierde funcțiunile”.

„Examenul de capacitate va consta obligatoriu din două probe teoretice și două probe practice” (art. 83) și „se va ține cel puțin o dată pe an, la data ce se va stabili de minister, la reședințele Curților de Apel din centrele universitare” (art. 84).

Potrivit art. 85 „comisiunile de examinare se vor compune din: primul președinte al Curții de Apel, ca președinte; doi profesori ai facultății juridice locale desemnați de consiliul profesoral…; doi profesori de drept sau magistrați inamovibili numiți de ministerul justiției”.

„Comisiunea este… în drept să respingă de la examinare pe acei care nu prezintă îndestulătoare garanții de moralitate…” (art. 86).

Legea pentru organizarea judecătorească din anul 1938 a reluat practic, dispozițiile legii din anul 1924, examenul de capacitate fiind reglementat ca procedură, în art. 72-82, cu deosebirea că se organiza nu anual, ci „cel puțin o dată la patru ani” (art. 82).

Legea de organizare judecătorescă nr. 726/1943 impunea, pentru magistrații stagiari, un examen de capacitate, organizat „din 2 în 2 ani în București” (art. 98), constând din două probe scrise și două probe orale, teoretice și practice (art. 99).

„Comisiunea pentru examenul de capacitate se compune din 5 membri ai înaltei Curți de Casație și Justiție…, toți numiți de Ministrul Justiției, la propunerea Colegiului președințial al înaltei Curți de Casație și Justiție”.

Actele normative elaborate în perioada 1947-1968 nu au mai prevăzut dispoziții specifice privind examenul de capacitate.

Legea nr. 58/1968 pentru organizarea judecătorească a reluat tradiția reglementării examenului de capacitate, stabilind în art. 54 că „după împlinirea a 2 ani de stagiu, judecătorii stagiari sunt obligați să se prezinte la examenul de capacitate”.

„Examenul de capacitate se ține în condițiile, la data și locul ce se stabilesc de Ministrul Justiției. Neprezentarea nejustificată la examenul de capacitate la prima sesiune sau respingerea candidatului la două sesiuni atrage pierderea calității de judecător stagiar.

„În cazul în care durata cursurilor Institutului Național al Magistraturii… va fi de 2 ani, absolvenții au dreptul de a se înscrie direct pentru susținerea examenului de capacitate”.

„Judecătorii și procurorii care nu au absolvit Institutul Național al Magistraturii efectuează un stagiu de 2 ani” (art. 52).

Indiferent de „stagiul” efectuat, magistratul stagiar avea obligația de a se prezenta la examenul de capacitate.

„Neprezentarea nejustificată la examenul de capacitate … sau respingerea candidatului la două sesiuni atrage pierderea calitățiii de judecător sau de procuror stagiar” [art. 63 alin. (5)].

Și în legislația în vigoare, respectiv Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, etapa finală a stagiului o constituie examenul de capacitate. Deși art. 25 alin. (1) din lege reglementează susținerea examenului de capacitate ca pe o obligație a magistratului stagiar apreciem că, în egală măsură, susținerea acestui examen constituie și un drept pentru magistratul stagiar, determinat de finalizarea cursurilor la Institutul Național al Magistraturii.

Examenul de capacitate este organizat în condițiile prevăzute de Regulamentul adoptat în acest sens prin Hotărârea nr. 581/2006 a Consiliului Superior al Magistraturii.

În cuprinsul art. 25 alin. (2)—(3), legea reglementează ipotezele în care magistrații stagiari fie nu se prezintă la examenul de capacitate, fie nu îl promovează, stabilind și sancțiunile corespunzătoare, respectiv pierderea calității de magistrat stagiar, restituirea bursei de auditor de justiție și a cheltuielilor de școlarizare efectuate pentru formarea sa profesională. Aceleași dispoziții sunt preluate de art. 7 din Regulament.

Legea prevede în art. 24 alin. (1) și (2) condițiile prealabile prezentării la examenul de capacitate
constând în întocmirea unui „referat de evaluare individuală privind însușirea cunoștințelor practice
specifice activității de judecător sau de procuror” și „avizul consultativ al președintelui curții de apel sau al procurorului general al parchetului de pe lângă aceasta”, dispoziții care se regăsesc și în art. 5 din
Regulament.

Nu reiese din contextul celor de mai sus, necesitatea sau utilitatea „avizului consultativ” al
președintelui curții de apel sau al procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, din moment ce evaluarea profesională a stagiarului o realizează, integral, judecătorul sau procurorul desemnat în acest sens. O informare a președintelui curții de apel sau a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în sensul participării stagiarilor la procurori de la parchetele de pe lângă curțile de apel și formatori din Institutul Național al Magistraturii”.

Art. 28 alin. (1) și 3 din lege și art. 21 din Regulament stabilesc probele de examen și modalitatea susținerii lor. Astfel, examenul constă în susținerea unor probe scrise și orale pentru verificarea cunoștințelor teoretice și practice la următoarele materii: drept civil, drept procesual civil, drept penal, drept procesual penal, fundamentele constituționale ale statului de drept, precum și organizarea judiciară și Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Desfășurarea efectivă a examenului este reglementată de art. 26-30 din Regulament. Rezultatele examenului pot fi contestate în termen de 72 de ore de la afișarea rezultatelor [art. 29 alin. (2) din lege și art. 31 alin. (1) din Regulament].

Media generală de promovare a examenului este de cel puțin 7 (șapte), promovarea fiind condiționată de obținerea notei minime 5 (cinci) la materiile de examen [art. 34 alin. (2) din Regulament],

Validarea examenului de capacitate se realizează prin hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii [art. 29 alin. (4) din lege și art. 36 din Regulament] pe baza analizei efectuate de direcțiile de specialitate din cadrul Consiliului și a deciziilor prealabile ale Secțiilor de judecători și procurori.

Regulamentul stabilește, în art. 38 alin. 2, că „judecătorii stagiari pot opta numai pentru posturi de judecător, iar procurorii stagiari, numai pentru posturi de procuror”. Dispoziția este inutilă credem, întrucât nu există nicio dispoziție legală care să sugereze măcar o altă alternativă.

Alegerea posturilor de către candidați se face în ordinea mediilor obținute, iar la medii egale, pe baza criteriilor stabilite de art. 30 alin. (4) din lege și, respectiv art. 41 alin. (1) din Regulament, și care constau în prioritatea acordată candidatului care își desfășoară activitatea la postul pentru care a optat sau celui cu o vechime mai mare în magistratură.

O analiză aparte, critică, se impune asupra criteriului suplimentar de departajare prevăzut de art. 30 alin. 6 din lege și preluat în art. 41 alin. (2) din Regulament, conform cărora „în circumscripțiile instanțelor și parchetelor unde o minoritate națională are o pondere de cel puțin 50% din numărul locuitorilor, la medii egale, au prioritate candidații cunoscători ai limbii acelei minorități”.

Deși mult nuanțat, textul reia dispozițiile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 58/1968 pentru organizarea judecătorească în baza cărora „la instanțele din unitățile administrativ teritoriale locuite și de populație și de altă naționalitate decât cea română vor funcționa și judecători care cunosc și limba acelei populații”.

Revenind la conținutul art. 30 alin. 6 din Legea nr. 303/2004, citat mai sus, vom observa în primul rând că este derogatoriu de la criteriile stabilite ca principiu general pentru judecători și procurori, și care privesc fie continuitatea la o anumită instanță sau parchet, fie o mai mare experiență în profesie, criterii obiective, strâns legate de evoluția profesională a magistratului.

În al doilea rând, așa cum este formulat, criteriul „cunoașterii limbii minorității” nu vine în
completarea celor stabilite de art. 30 alin. (4), ci deține o exclusivitate de aplicare. în interpretarea textului, în acele circumscripții în care ponderea „minorității” este mai mare de 50%, nu se mai aplică criteriile profesionale stabilite de art. 30 alin. (4), ci doar cel prevăzut de art. 30 alin. (6).

În al treilea rând, dacă acele criterii stabilite de alin. (4), sunt cuantificabile și facil determinabile, printr-o simplă verificare administrativă, criteriul prevăzut de alin. 6 prezintă dificultăți majore de aplicare: nici legea, nici Regulamentul nu prevăd procedura prin care se stabilește care este candidatul care cunoaște „limba” respectivei minorități, cum este verificat, sau ce se întâmplă dacă sunt doi astfel de candidați.

În sfârșit, trecând peste impedimentele de ordin procedural, care sunt minore în ierarhia criticilor ce se pot formula la adresa art. 30 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, considerăm că textul este neconstituțional, pentru că a cunoaște limba unei minorități naționale, nu este o condiție de promovare a examenului de capacitate pentru a fi avută în vedere de candidat și a și-o însuși; nefiind o condiție prealabilă și nederivând din prestația sa curentă, profesională, nu îi poate fi opusă sau impusă în exercitarea unui drept câștigat prin examen. Egalitatea în fața legii în acele circumscripții în care „minoritatea” are o pondere de 50%, iar
criteriile obiective dispar, este înlocuită cu un alt criteriu bazat pe cunoașterea „limbii” minorității
respective.

Adversarii unui asemenea punct de vedere ar putea obiecta, susținând că orice persoană poate cunoaște „limba” minorității și că în felul acesta nu există discriminare, putând „beneficia” de criteriul stabilit de art. 30 alin. (6).

Discriminarea rezidă în faptul că zone ale României, ca stat unitar au fost tratate, dintr-un anumit punct de vedere (în cazul de față prin cunoașterea limbii minorității) discriminatoriu, textul stabilind discriminatoriu, pentru o categorie de persoane, un alt regim juridic de accedere în profesie, într-un anumit loc de muncă dintr-o anumită zonă, decât cel stabilit prin lege pentru toate celelalte zone ale țării.

Din acest punct de vedere textul constituțional, respectiv art. 14 alin. (2) care stabilește egalitatea cetățenilor români „fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială”, este încălcat. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât alin. (6), în redactarea sa, nu vine în completarea celorlalte criterii prevăzute de alin. (4), cum am mai aratat, ci deține o exclusivitate de aplicare.

Textul contravine în egală măsură și dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, fiind discriminatoriu.

Art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că „exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă (s.n. – I.P.), religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Concursul de admitere

Organizarea, desfășurarea și validarea rezultatelor concursului sunt prevăzute în art. 1-24 din
Regulament. Conform art. 33 alin. (2) din lege concursul se organizează de către Consiliul Superior al
Magistraturii prin Institutul Național al Magistraturii.

Spre deosebire de dispozițiile art. 15 alin. (1) din lege, privind organizarea concursului pentru
admiterea la Institutul Național al Magistraturii, în textul de mai sus se indică expres responsabilitatea Consiliului Superior al Magistraturii în organizarea concursului. Remarcăm, însă, că și acest text, Ia rândul său, este ambiguu în sensul că responsabilitatea Consiliului Superior al Magistraturii se manifestă „prin Institutul Național al Magistraturii”.

Concursul se organizează ori de câte ori este necesar. Categoriile de persoane și condițiile necesare pe care acestea trebuie să le îndeplinească pentru a dobândi, prin concurs, calitatea de judecător sau procuror au fost stabilite prin art. 33 alin. (1) din lege cu trimitere la art. 14 alin. (2) din aceeași lege, ca și prin art. 2 din Regulament.

Deși articolul 33 alin. (1) din lege face trimitere doar la art 14 alin. (2), din coroborarea textelor legale și regulamentare pe care le vom analiza în continuare se desprinde și incidența condiției de bună
reputație a candidatului prevăzută de art. 12 din lege.

Data și locul desfășurării concursului, condițiile de publicitate, procedura de înscriere a candidaților, de centralizare a candidaturilor, verificarea acestora, contestarea rezultatelor verificării sunt prevăzute de art. 4 alin. (1)-(13) din Regulament.

Comisiile de organizare a concursului, de elaborare a subiectelor, de corectare a lucrărilor și de soluționare a contestațiilor sunt numite de Consiliul Superior al Magistraturii la propunerea Institutului Național al Magistraturii, stabilindu-li-se totodată și componența, atribuțiile precum și incompatibilitățile membrilor comisiilor, sens în care aceștia sunt obligați să completeze o declarație pe proprie răspundere (art. 5-14 din Regulament).

Desfășurarea propriu zisă a concursului, constând în susținerea lucrărilor, corectarea acestora, contestarea rezultatelor, soluționarea contestațiilor și afișarea rezultatelor finale, este reglementată prin art. 15-20 din Regulament.

Candidații trebuie să susțină o probă scrisă la următoarele materii: drept civil, drept procesual civil, drept penal, drept procesual penal, organizare judiciară și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului.

Nota minimă pe care trebuie să o obțină candidații este nota 7 (șapte), dar nu mai puțin de 5 (cinci) la fiecare dintre materiile de concurs [art. 20 alin. (7) din Regulament].

Candidații declarați admiși sunt supuși unei examinări medicale și unui test psihologic, cei ce nu corespund din acest punct de vedere fiind respinși (art. 21 din Regulament).

Spre deosebire de dispozițiile anterioare, actualul Regulament adoptă o linie profesională și profesionistă în materia evaluării psihologice, cel puțin din punct de vedere procedural.

Astfel, în mod corect se stabilește atât modul de comunicare a rezultatului testării, cât mai ales calea și procedura de contestare a acestora în fața unei comisii formate din doi psihologi [art. 37 alin. (1-6)]. Progresul este remarcabil dacă ne raportăm la faptul că anterior contestațiile împotriva rezultatelor la testarea psihologică erau soluționate de o comisie compusă, conform art. 8 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 607/2005, dintr-un psiholog și, stupefiant, din doi judecători. Ne imaginăm calitatea prestației profesionale a celor doi judecători (absolvenți de drept, nu de psihologie) în procesul de evaluare psihologică a unui candidat. Ne întrebăm doar cu ce responsabilitate și cu ce conștiință a datoriei au putut cei doi judecători să dea verdictul admis sau respins într- un domeniu în care magistrații nu au calificarea profesională necesară și care a fost rațiunea încredințării de către Consiliul Superior al Magistraturii a acestei sarcini, unor nespecialiști. Indiferent de răspunsul dat acestei întrebări, faptul în sine s-a produs, vicierea deciziei finale având un înalt grad de probabilitate.

Candidații sunt verificați prin inspectorii din cadrul Inspecției Judicare a Consiliului Superior al Magistraturii din punctul de vedere al bunei reputații. Regulamentul impunând această procedură cu respectarea Legii nr. 667/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date.

Conform art. 23 din Regulament, tabelul cu rezultatele finale ale concursului sunt supuse validării Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Textul este criticabil și propunem completarea sa întrucât din configurația actuală nu rezultă competența Consiliului Superior al Magistraturii de a cenzura din punct de vedere al legalității desfășurarea concursului, ci doar de a lua act de rezultatele finale ale acestuia, cuprinse într-un tabel.

Repartizarea candidaților se face în ordinea descrescătoare a mediilor obținute (art. 23 alin. (2) din Regulament), fiind prevăzută și ipoteza unei opțiuni suplimentare, pentru alt post decât cel pentru care a concurat, candidatului care a obținut în urma concursului, nota 7 (șapte).

Regulamentul prevede, ca și criteriu de departajare la medii egale, vechimea în activitatea juridică [art. 20 alin. (8)], cu posibilitatea suplimentării posturilor scoase la concurs în cazul în care nu se poate realiza o departajare.

Criteriile de departajare a candidaților sunt prevăzute în art. 33 alin. (4) din lege, ca și normă de trimitere către art. 30 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 și care se referă la cunoașterea limbii minorităților naționale în zonele în care acestea dețin o pondere mai mare de 50%.

Criticile privind neconstituționalitatea și caracterul neeuropean al textului au fost formulate în contextul analizării examenului de capacitate al magistraților stagiari, critici pe care le menținem.

Repartizarea candidaților declarați admiși se dispune în condițiile de mai sus pe posturile vacante de la nivelul judecătoriilor și parchetelor de pe lângă acestea

Numirea în funcție

Numirea în funcție a magistraților în condițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 se face prin decret al președintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii..

Conform art. 33 alin. (11)- (12) din lege președintele României poate refuza motivat numirea în funcție a persoanei propuse, o singură dată.

Într-o astfel de ipoteză, Consiliul Superior al Magistraturii are două opțiuni: de a renunța la
propunere sau de a o susține motivat într-un nou demers către președintele României.

În opinia unor autori ”refuzul președintelui României nu poate viza decât aspecte de legalitate, fie asupra procedurii de concurs, fie asupra neîndeplinirii pe fond a unor condiții de către candidat. Așa cum este formulată în prezent, dispoziția legală analizată este generatoare de liber arbitru.”

Numirea în funcție a magistraților de către Președintele României a fost apreciată ca „fiind
compatibilă atât cu principiul independenței judecătorilor, cât și cu cerința non-implicării lor politice”

Ulterior numirii în funcție, magistratul admis în condițiile art. 33 alin. (1) din lege este obligat să urmeze un curs de formare profesională la Institutul Național al Magistraturii cu o durată de 6 luni.

Dobândirea calității de magistrat asistent

Prima menționare expresă a condițiilor de numire în funcție a magistraților asistenți, sub o altă
denumire, se regăsește în Legea pentru înființarea Curții de Casațiune și Justiție din anul 1861.

Condițiile de numire în funcție erau, în parte, comune cu cele ale membrilor Curții de Casație și procurorilor, iar altele specifice.

Condițiile comune au fost prevăzute în art. 16 alin. (1), pet. 1, 3, 4 și 5: ”a fi mirenu născutu
pământeni sau a fi dobândit împământenirea cea mare și nu a fi supusu la nici o protecțiune străină”; „a avea întrebuințarea drepturiloru civilu”; „a nu fi falitu nereabilitatu; sau osânditu la vreo pedeapsă
infamantă și aflictivă, sau numai infamantă”; „a avea domicilu în Principatele Unite”.

Condiții speciale au fost prevăzute în art. 16 lit. a-c: „acei cari vor avea diplomă de studii în dreptu, celu pucinu de doui ani într-o facultate din țară sau streină și voru fi practicatu profesiunea de Advocatu în cursu de trei ani sau voru fi servitu același timpu în ramura judecătorească; acei cari vor fi servetu în cursu de cinci ani celu pucinu sau în cualitate de grefieru pe ia Curțile judecătorești sau ca judecători de tribunale sau ca capu de secțiune la Ministeriulu Dreptății; acei cari, având autorizațiunea Ministeriului Dreptății, vor fi practicatu profesiunea de advocatu celu puținu cinci ani”.

Indiferent de categoria în care se încadra, vârsta minimă necesară admiterii în funcție era de 25 de ani.

Legea pentru Curtea de Casație și Justiție din anul 1925 a prevăzut în art. 8 că „nimeni nu va putea fi numit magistrat asistent… dacă nu are diplomă de licențiat sau doctor în drept și dacă nu a ocupat funcțiunea de judecător de tribunal sau judecătorie, de procuror sau cel puțin 2 ani pe aceea de supleant, substitut, ajutor de judecător, grefier sau ajutor de grefă la o Curte de Apel. Ei au gradul de judecători de tribunalu și vor putea fi înaintați până la gradul de primpreședinte de tribunal”.

În cuprinsul Legii pentru înalta Curte de Casație și Justiție din 12 iulie 1939 se stabilea expres că „magistrații asistenți se vor numi de Ministerul Justiției cu avizul conform al primului președinte al înaltei Curți de Casație și Justiție” (art. 14). Condițiile de numire erau prevăzute în art. 12 alin. (3): „Magistrații asistenți sunt numiți dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în grad de cel puțin un an.”

Legea nr. 341/1947 a reglementat condițiile de numire în funcție a magistraților asistenți în Secțiunea III din Capitolul III, Titlul I, Partea a Il-a art. 72-74. Legea nr. 56/1993, Legea Curții Supreme de Justiție a indicat condițiile generale de numire a magistraților asistenți prin trimitere la dispozițiile Legii
nr. 92/1992.

În reglementarea actuală, conform art. 66 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, magistrații asistenți sunt numiți în funcție prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, pe bază de concurs.

Textul este contradictoriu în parte cu cel prevăzut de art. 67 alin. (3) din lege, care prevede
posibilitatea dobândirii funcției de magistrat asistent și fără concurs dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în magistratură de cel puțin 4 ani. Propunem completarea art. 66 alin. (2) cu expresia „de regulă”, sau cu indicarea expresă a excepției de numire în funcție fără concurs prevăzută de ari. 67 alin. 3.

Procedura concursului a fost detaliată prin Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului pentru ocuparea posturilor vacante de magistrați asistenți la înalta Curte de Casație și Justiție adoptat în baza art. 65 alin. (2) din lege, prin Hotărârea nr. 293/2007 a plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Condițiile necesare participării la concurs sunt prevăzute pe de o parte prin trimitere la art. 14 alin. (2) din Legea 303/2004, ca și condiții generale, iar pe de altă parte sunt stabilite condiții specifice privind profesia candidaților și vechimea în specialitate, respectiv avocați, notari, grefieri cu studii superioare juridice de la curțile de apel și înalta Curte de Casație și Justiție cu o vechime de cel puțin 5 ani.

Aceleași condiții au fost prevăzute și în art. 1 și 2 din Regulament.

Articolul 12 din Legea nr. 303/2004 prevede că admiterea în magistratură a judecătorilor și
procurorilor trebuie să aibă în vedere și buna reputație a acestora. Spre deosebire de forma inițială a legii, în care magistrații asistenți erau incluși expres în corpul magistraților iar buna reputație constituia o condiție necesară și în cazul magistraților asistenți, în forma sa republicată, Legea nr. 303/2004 a exclus din enumerarea condițiilor prevăzute de art 14 alin. (2) pe cea de bună reputație, transferând-o, cum am arătat, în cuprinsul art. 12.

Consecința pentru magistrații asistenți, din coroborarea textelor de mai sus, este că acestora nu li se mai impune expres condiția bunei reputații, fapt nefiresc în opinia noastră, având in vedere rolul și statutul magistratului asistent în cadrul înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță supremă a sistemului judecătoresc din România.

Propunem, de aceea, completarea art. 66 alin. (3) cu o normă de trimitere către art. 12 din Legea nr. 303/2004. Desfășurarea concursului, stabilirea datei, a locului, a modului de înscriere, numirea comisiilor au fost stabilite prin art. 3-4 din Regulament.

Concursul constă în probe scrise teoretice și practice la următoarele materii: drept civil, drept procesual civil, drept penal, drept procesual penal, drept comercial, drept administrativ și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în funcție de secția pentru care optează candidatul (art. 10 din Regulament).

Nota minimă pentru promovarea concursului este nota 7 [art. 13 alin. (4) din Regulament].

Candidații declarați admiși sunt verificați din punct de vedere medical, cei declarați inapți fiind respinși. Regulamentul anterior nu prevedea nici ipoteza și, evident, nicio procedură în consecință, pentru verificarea bunei reputații a candidatului. în opinia noastră, lipsa textului era justificată de considerentele expuse anterior, fapt ce permitea incidența situației – nu doar teoretice – ca în funcția de magistrat asistent să poată accede și persoane fără o bună reputație sau cel puțin neverificate sub acest aspect. Prezentul Regulament prevede astfel de dispoziții în cuprinsul art. 15.

Validarea concursului se realizează prin hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

CAPITOLUL III

EXERCITAREA PROFESIEI DE MAGISTRAT

Drepturi specifice profesiei de magistrat

Independența magistraților

Conform unei accepțiuni generale a noțiunii, independența este acea „situație a unei persoane care judecă lucrurile și acționează în mod independent, neinfluențată de alții”.

Raportând noțiunea de independență la specificul sistemului judiciar susținem, într-o anume măsură diferit de opinia generală exprimată în literatura juridică sau prin acte normative (pe care le vom analiza în continuare) că independența magistraților nu constituie doar o garanție a statului pentru desfășurarea serviciului public de justiție, ci, în egală măsură, un drept și o obligație a magistraților. Constituie un drept deoarece în situația în care statul nu ar asigura garanțiile necesare de independență a serviciului judiciar, ori ar fi încălcată obligația erga omnes privind respectarea independenței sistemului judiciar și a magistraților, aceștia ar avea la dispoziție temeiul legal pentru a-și revendica dreptul la independență În același context, magistrații au și obligația să fie independenți, cu referire specială la independența personală ce va fi analizată în continuare în raport cu independența instituțională.

Cele două aspecte, ale independenței instituționalizate și personale a magistraților, vor fi analizate distinct, alături de independența instituțională a justiției, ca serviciu public. Abordarea se justifică prin aceea că, așa cum noțiunea de justiție nu poate fi despărțită de noțiunea de judecător, tot așa independența judecătorului nu poate fi analizată decât prin raportare directă la independența sistemului de justiție, „independența judecătorului fiind unul din principiile fundamentale ale justiției”.

În reglementarea actuală, independența sistemului judiciar este prevăzută prin chiar textul constituțional, indirect, prin instituirea principiului separației puterilor în stat și care consacră independența puterii judecătorești față de cea executivă și cea legislativă.

Astfel, în Capitolul 6, art. 124-134 din Constituția României este reglementată Autoritatea judecătorească în cadrul acesteia fiind incluse atât dispoziții privind organizarea instanțelor judecătorești, a Ministerului Public, cât și prevederi referioare la organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, ca instituție care deține în prezent exclusivitatea gestionării carierei magistraților.

Promovarea principiului separației sau, mai nou, al echilibrului puterilor în stat, includerea acestuia în toate constituțiile statelor democratice, promulgarea unor legi speciale privind statutul judecătorului și a unor documente internaționale de garantare a independenței sale, s-au născut din nevoia de justiție reală a societății umane a anilor 2000, înfăptuită real și nu aparent, de judecători realmente imparțiali și
independenți.

Fără a fi prevăzută expres, independența justiției ca serviciu public este asigurată și prin dispozițiile legilor organice adoptate în anul 2004. Astfel, în Expunerea de motive la Legea nr. 303/2004 s-a arătat că independența, alături de imparțialitatea justiției, constituie „pietre de fundament ale motivării și legitimității funcției judiciare în orice stat de drept, reprezintă principiile care guvernează întreaga reglementare”.

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară stabilește cadrul organizatoric al instanțelor judecătorești și parchetelor, precum și principiile ce stau la baza funcționării acestora.

Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii consfințește rolul acestuia ca instituție independentă, având în același timp și rolul de garant al independenței justiției (art. 1) și de gestionar unic al carierei profesionale a magistraților.

Legislația românească actuală este compatibilă cu prevederile internaționale referitoare la
independența justiției adoptate la nivelul Organizației Națiunilor Unite și Consiliului Europei. În acest sens, amintim Pct. 1 al Principiilor de la Milano potrivit căruia „principiile directoare au fost elaborate pentru a ajuta Statele Membre să asigure și să promoveze independența magistraturii”, și că „independența magistraturii este garantată de Stat și enunțată în Constituție și legislația Națională.” în același timp în Recomandarea R 94 (12) a Consiliului Europei se arată că statele membre „trebuie să adopte sau să consolideze toate măsurile necesare pentru a promova rolul judecătorului în individual și al magistraturii în ansamblu și de a consacra independența lor.”

Conform pct. 10-12 din Opinia nr. 1/2001 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni „independența judecătorilor este o condiție prealabilă a statului de drept și o garanție fundamentală a unui proces echitabil”, aceasta trebuind să „existe atât față de societate cât și față de părțile din proces” și care presupune „o imparțialitate totală a judecătorilor”. Potrivit unui alt document adoptat de același Consiliu, independența judecătorilor „comportă un aspect instituțional și un aspect individual”.

Inamovibilitatea magistraților

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, inamovibilitatea reprezintă „faptul, calitatea sau dreptul de a fi inamovibil”, iar termenul inamovibil are semnificația „care nu poate fi transferat, înlocuit sau destituit din funcție”.

În literatura juridică, inamovibilitatea a fost definită ca fiind „acel beneficiu al legii care Ie conferă judecătorilor stabilitate în funcție” sau „unul dintre cele mai importante principii ale organizării justiției într-un stat democratic și de drept” ori „una din puternicele garanții ale principiului independenței judecătorului și supunerea lui numai legii”, apreciindu-se că „imparțialitatea și independența judecătorilor nu poate fi asigurată într- un stat care nu admite principiul inamovibilității”.

În alte opinii, inamovibilitatea „înseamnă că judecătorul nu poate fi revocat, nici retrogradat, nici transferat fără consimțământul său”, sau imposibilitatea de a-i da unui judecător sau unei judecătoare o nouă repartiție, noi funcții care să se substituie precedentelor, fără liberul consimțământ al acestora” ori, în termeni specifici ai dreptului muncii, este „forma specifică – și mai rigidă – a stabilității în muncă”.

Așa cum reiese și din definițiile de mai sus inamovibilitatea constituie în principal o garanție pe care statul, ca responsabil al organizării sistemului judiciar, o acordă cetățeanului, dar și un drept al
judecătorilor, cu un specific aparte. în acest sens s-au exprimat opinii și în literatura juridică arătându-se că „inamovibilitatea implică două garanții pentru judecător și cel puțin o garanție pentru justițiabil.

Pentru judecător, ea înseamnă protecție în fața oricărei tentative de evicțiune, destituire ori suspendare arbitrară (inamovibilitatea funcției), precum și protecție față de un transfer de la locul unde își exercită funcția (inamovibilitatea rezidenței). Pentru justițiabil ea este o garanție că nu va putea fi constituită o instanță specială, alcătuită prin deplasarea unor judecători anume aleși în scopul soluționării procesului său”.

În același timp inamovibilitatea judecătorului nu se suprapune, ca instituție, independeței acestuia.

În legislația în vigoare inamovibilitatea judecătorilor este reglementată atât la nivel constituțional cât și la nivelul legii cadru a statutului judecătorilor și procurorilor, în conformitate cu recomandările
documentelor cadru adoptate de Consiliul Europei potrivit cărora inamovibilitatea „ca element expres al
independenței judecătorilor trebuie să fie consacrată în legislația internă la un nivel cât mai înalt posibil”.

În literatura juridică s-a arătat că „forța principiului inamovibilității importanța și eficacitatea acestuia decurg, mai întâi, din valoarea lui constituțională”.

Astfel, art. 125 alin. (1) din Constituție stabilește că „judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili”, dispoziția fiind reluată în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor și procurorilor. în expunerea de motive a legii s-a arătat că „inamovibilitatea judecătorilor … a fost instituită nu ca un privilegiu ori ca un drept al judecătorului, ci ca o importantă garanție a independenței sale”.

Semnalăm în cuprinsul normelor ce reglementează inamovibilitatea, contradicția dintre dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și cele ale art. 100 lit. c din aceeași lege, care prevăd „mutarea disciplinară” a judecătorului.

Stabilitatea procurorilor, a magistraților asistenți și a judecătorilor stagiari

În încercarea de a defini noțiunea și trăsăturile stabilității, vom porni de la elementele ce o însoțesc, invariabil, în toate actele normative (pe care le vom analiza în continuare) constând în interdicția modificării raportului de serviciu (delegare, detașare, transfer, promovare) fără acordul scris al celui în cauză, pe de o parte, iar pe de altă parte limitarea cauzelor de eliberare din funcție la cele reglementate de lege.

În acest context, apreciem, într-o opinie aproape unanim acceptată, că stabilitatea reprezintă pentru procurori echivalentul noțiunii de inamovibilitate pentru judecători.

Distincția între cele două noțiuni nu a fost realizată inițial, în actele normative moderne.

Legile de organizare judecătorească din anii 1864, 1865, 1888, 1890 și 1909 nu conțineau prevederi despre „stabilitatea” procurorilor.

Prima lege de organizare judecătorească în care a fost menționată stabilitatea ca instituție a fost cea din anul 1924 care, în art. 138, prevedea că „membrii ordinului judecătoresc numiți în condițiile legii de față sunt inamovibili, afară de membrii Ministerului public de pe lângă curțile de apel și tribunale … care nu se bucură decât de stabilitate . Modurile de pierdere a funcțiunii … se aplică și magistraților stabili. Aceștia nu pot fi transferați suspendați sau înlocuiți de către ministru decât pe baza unui raport de anchetă motivat… și pentru abateri grave de la datorie”. Conform art. 146 din aceeași lege „sunt și rămân inamovibili membrii înaltei Curți de Casație și Justiție precum și membrii Ministerului public de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție”.

În legile ulterioare pentru organizarea judecătorească din anii 1938 (art. 97) și 1943 (art. 150)
stabilitatea a fost reglementată separat de inamovibilitate.

Legea nr. 341/1947 a unificat cele două instituții sub denumirea de stabilitate, acordată atât procurorilor cât și judecătorilor (art. 101).

În perioada 1949-1989 stabilitatea nu a fost reglementată, fiind reintrodusă prin art. 75 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 92/1992 care prevedea că „membrii Ministerului Public se bucură de stabilitate.”

În legislația în vigoare stabilitatea nu a fost reglementată, spre deosebire de inamovibilitate, la nivel constituțional, fiind prevăzută doar în art. 3 alin. (1), art. 21 alin. (3) și art. 66 alin. (1) din Legea
nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Astfel, conform art. 3 alin. (1) „procurorii numiți de președintele României se bucură de stabilitate și sunt independenți în condițiile legii”.

În baza art. 21 alin. (3) „judecătorii stagiari se bucură de stabilitate”, iar în temeiul art 66 alin. (1) „prim-magistratul-asistent, magistrații-asistenți șefi și magistrații-asistenți ai înaltei Curți de Casație și Justiție se bucură de stabilitate”.

Deși art. 3 alin. (l)-(2) prevede expres stabilitatea doar pentru procurorii numiți de Președintele României, totuși articolele care reglementează instituția delegării, a detașării și a transferului nu fac nicio distincție între procurorii stabili, pe de o parte, și cei stagiari, pe de altă parte [art. 57 alin. (7), art. 58, art. 60 din Legea nr. 303/2004]. Se creează astfel posibilitatea de interpretare a faptului că procurorii stagiari beneficiază de efectele stabilității ceea ce nu poate fi acceptat, în lipsa unei mențiuni exprese a legii, similară celei prevăzute de art. 21 alin. (3) din lege privind stabilitatea judecătorilor stagiari.

Propunem de aceea modificarea textelor criticate în sensul delimitării exprese a celor două categorii profesionale – procurori stabili și procurori stagiari, sau completarea legii cu o nouă dispoziție care să acorde stabilitate și procurorilor stagiari. Parcurgând lista „beneficiilor” stabilității prevăzute de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 observăm că este identică, în formă și conținut (cu excepția delegării în funcție), cu cea a inamovibilității judecătorilor, prevăzută de art. 2 alin. (2) din lege. Adăugând că procedurile de numire în funcție de către Președintele României, de evaluare a activității profesionale, ca și procedurile de promovare, sancționare și eliberare din funcție sunt identice pentru magistrații judecători și procurori, afirmăm că, în fapt, cele două noțiuni se confundă, aspect remarcat și în literatura juridică, opiniile exprimate arătând că „practic nu există nicio diferență între inamovibilitatea judecătorilor și stabilitatea procurorilor” și că „deosebirea dintre cele două noțiuni este iluzorie”, putându-se afirma că „în realitate și procurorii numiți de Președintele României sunt inamovibili sau că și judecătorii numiți de Președintele României, ca și procurorii se bucură de stabilitate”.

Atâta timp cât procurorul este calificat drept magistrat, iar statutul său este reglementat prin aceeași lege cu cel al judecătorului, apreciem că diferențierea între cele două noțiuni – inamovibilitate și stabilitate – este „artificială”.

Este adevărat că judecătorii se supun în activitatea lor numai legii, iar procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției (art. 132 din Constituție), dar acest aspect vizează activitatea profesională a magistratului și nicidecum acele elemente ce compun „infrastructura” profesiei – raportul de serviciu și modificarea raportului de serviciu.

Constatăm astfel că atât inamovibilitatea cât și stabilitatea vizează siguranța raportului de serviciu, modificarea și încetarea acestuia, și nu prestația profesională concretă a celor două categorii de magistrați – judecători și procurori – și între care există diferențe fundamentale.

Dreptul de apărare a reputației

Spre deosebire de toate actele normative anterioare ale organizării judecătorești și ale statutului magistratului, Legea nr. 303/2004 a prevăzut, pe lângă drepturile reglementate în mod constant – dreptul la concediu, la asociere în organizații profesionale, la salariu, măsuri de protecție etc.

Astfel, potrivit art. 75 din lege, „Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul și obligația de a apăra judecătorii și procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independența sau imparțialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea

Judecătorii sau procurorii care consideră că independența și imparțialitatea le sunt afectate în orice mod prin acte de imixtiune în activitatea profesională se pot adresa Consiliului Superior al Magistraturii, pentru a dispune măsurile necesare, conform legii.”

Competența de soluționare a cererilor de apărare a reputației profesionale revine Plenului Consiliului Superior al Magistraturii potrivit art. 19 alin. (1) pct. 6 din Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului.

În fapt, magistrații depun o cerere de apărare a reputației profesionale la Consiliul Superior al Magistraturii, analizată și verificată de inspectorii din cadrul Inspecției Judiciare a Consiliului Superior al Magistraturii, conform art. 44 lit. i/l din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului, care prezintă Plenului Consiliului un raport privind rezultatele verificărilor. O copie a acestui raport este comunicată titularului cererii. Conform art. 19/1 din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului, magistratul este invitat în fața Plenului pentru a-și susține cererea. Din practica în această materie a Consiliului Superior al Magistraturii rezultă că acesta ia act de propunerea formulată, admițând-o sau respingând-o, prin hotărâre. Apreciem că hotărârea se include în categoria celor prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 și poate fi atacată cu recurs de orice persoană interesată la Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 29 alin. (8) din aceeași lege.

Includerea ca atare, în textul legii, a dreptului de apărare a reputației magistraților este oportună. Din păcate, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, dreptul este golit de conținut, iar „reparația” este tardivă, datorită procedurilor administrative rigide de la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, momentul adoptării hotărârii de apărare a reputației este depărtat în timp față de cel al atingerii reputației, de regulă fiind lipsit de rezonanța socio-profesională sau morală avută în vedere de legiuitor prin instituirea acestui drept. Consecințele negative se manifestă în dublu sens, pe de o parte în cazul admiterii cererii, când reparația morală este tardivă, iar pe de altă parte în cazul respingerii cererii când, de data aceasta, desolidarizarea față de magistrat este inutilă.

Într-un studiu efectuat în luna mai 2006 s-a formulat propunerea, care în opinia noastră ar putea fi luată în considerare, ca răspunsul public de care să fie ținut Consiliul în fața unor acuzații aduse judecătorilor, să privească doar fapte foarte grave și nu acuze nesemnificative, susținându-se că polemica are un rezultat negativ asupra imaginii justiției. în acest sens, într-un alt studiu având același autor s-a propus limitarea dreptului la replică din partea judecătorilor și procurorilor.

Propunerea este justificată, mai ales dacă ne raportăm la modul în care sunt soluționate în prezent astfel de cereri, formal, cu efecte uneori mai mult negative asupra imaginii magistratului vizat, decât reparatorii. Iată, de exemplu, cum a înțeles Consiliul să apere reputația unui magistrat ce a constituit „ținta” unui petent „ranchiunos”, care, prin mai multe petiții a adus magistratului numeroase insulte și calomnii.

Cererea a fost admisă, în motivarea hotărârii însă, nu s-a procedat, cum era firesc, doar la evocarea generică a faptului că magistratul a fost insultat și calomniat.

Îndatoririle specifice profesiei de magistrat

Îndatorirea magistraților de a fi imparțiali

Imparțialitatea, în general, este echivalată cu nepărtinirea, obiectivitatea, persoana imparțială fiind acea persoană care are „calitatea de a face o apreciere justă, obiectivă”.

Raportându-ne la categoria profesională a magistraților, dar cu precădere la cea a judecătorilor, calificăm imparțialitatea ca fiind condiția fundamentală a existenței judecătorului. în același sens, a fost
exprimată o opinie și în literatura juridică, imparțialitatea fiind caracterizată drept „prima și cea mai importantă calitate a judecătorilor”.

În sensul adevărat al cuvântului, judecătorul nu poate fi acceptat în afara conceptului de
imparțialitate. Judecătorul se confundă cu imparțialitatea într-un grad atât de ridicat încât, în opinia noastră, săvârșim un pleonasm atunci când adoptăm sintagma „judecător imparțial”.

Deși constituie elementul fundamental al funcției de judecător, în lipsa căruia, repetăm, judecătorul nu există, imparțialitatea a fost dintotdeauna impusă prin lege, ca o garanție în dublu sens, atât pentru judecător, pentru a-1 conștientiza și la nivel legal asupra menirii sale, cât și pentru cetățeanul care își încredințează soarta în mâinile „imparțialului”.

Această tendință a legiuitorului român o regăsim concretizată încă din secolul XVII, fiind ulterior prevăzută în termeni specifici și în cadrul Regulamentelor Organice.

În legile de organizare judecătorească adoptate începând cu anul 1865 „încredințarea” din partea judecătorului către „cetate” pentru imparțialitatea sa era stabilită prin depunerea jurământului, prin care noul numit în funcție garanta prin onoare sau prin apel la divinitate asupra „nepărtinirii sale”. Dar pentru a fi nepărtinitor, judecătorul trebuie să nu fie dependent de ceva sau de cineva care să-i poată influența nepărtinirea sau care să-l oblige la „părtinire”.

Pentru a crea și, ulterior, menține un statut aparte al acestuia, corespunzător rolului său în cadrul
societății, toți cei care au condus lumea, sau o parte a sa, în decursul vremii, s-au preocupat ca judecătorul „să pară” măcar a fi independent, pentru ca, la rândul său, să impună legitimitatea hotărârii „ imparțiale” membrilor societății.

Dintr-o vastă experiență și profundă cunoaștere a firii umane, „legiuitorul” diferitelor epoci nu s-a rezumat la garanția „onorei” magistratului, ca unică modalitate de a se asigura asupra imparțialității acestuia, ci a procedat și la adoptarea unor alte numeroase măsuri care să permită exercitarea serviciului public de justiție cu imparțialitate.

Măsurile adoptate au avut fie caracter coercitiv sau restricționist, fie au fost măsuri de cointeresare și stimulare a magistratului.

Măsurile restrictive și/sau coercitive stabilite în timp, dar și în prezent, sunt de o mare diversitate.

Astfel, au fost impuse anumite condiții restrictive pentru dobândirea calității de magistrat (condiția de bună-reputație, condiția de a fi apt în punct de vedere medical, condiția de vârstă), au fost instituite incompatibilități între funcția de magistrat și alte activități (politice, comerciale, de reprezentare a altor persoane), precum și exigențe specifice de atitudine (obligația de rezervă în exprimarea opiniilor, neimplicarea în activități ce ar putea aduce atingere prestigiului funcției).

În același timp, legiuitorul a reglementat și procedura răspunderii magistraților pentru situația de încălcare a îndatoririlor, sub toate aspectele sale, penal, civil, disciplinar.

Măsurile de cointeresare adoptate, printre altele, și pentru asigurarea imparțialității magistraților, au fost analizate în detaliu în capitolul anterior, vizând drepturile bănești (mai ales cuantumul acestora), acordarea unor distincții, dreptul la protecție și asistență medicală în condiții specifice, asigurarea unei
pensii de serviciu.

Totodată statul, în calitatea sa de responsabil și garant al serviciului public de justiție, a instituit
măsuri suplimentare care să asigure normativ imparțialitatea magistraților, constând în consacrarea la nivel constituțional și legal a inamovibilității și stabilității judecătorilor și, respectiv, procurorilor, a instituirii unei obligații legale opozabilă erga omnes de respectare a independenței justiției și a hotărârilor
judecătorești.

În literatura de specialitate imparțialitatea judecătorilor a fost analizată sub două aspecte, subiectiv și obiectiv. Din punct de vedere subiectiv, judecătorii „sunt datori să se abțină să manifeste o părere preconcepută și să-și formeze o prejudecată personală”, iar din punct de vedere obiectiv „judecătorul trebuie să ofere suficiente garanții pentru a exclude orice dubiu că ar putea acționa părtinitor”.

În acest ultim înțeles al imparțialității vom exemplifica prin două situații cadru, întâlnite frecvent în activitatea magistraților români și care, în opinia noastră, generează suspiciuni cu privire la imparțialitatea magistratului.

Un prim exemplu se referă la activitatea magistraților în funcții didactice în învățământul superior juridic.

Este de notorietate că numeroși magistrați desfășoară în baza art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 activități didactice în învățământul superior juridic. Este firesc ca, într-o măsură mai mică sau mai mare, cariera didactică a acestor magistrați să depindă de colegii lor din cadrul instituțiilor de învățământ superior juridic, cadre didactice cu experiență și cu funcții de decizie în ierarhia instituției de învățământ.

Accederea în funcția didactică (lector, asistent) promovarea în gradul didactic (conferențiar, profesor universitar) sau titularizarea la o catedră, sunt tot atâtea etape pe care magistratul trebuie să le străbată în cariera sa didactică și în care se întâlnește cu decizia colegilor săi, cadre didactice. Dar multe dintre cadrele didactice de care depinde cariera magistratului profesează în paralel și avocatura și parte din procesele la care asistă juridic se derulează în fața magistraților, pretendenți sau beneficiari deja, ai titlurilor sau
posturilor universitare, în condițiile de mai sus.

În ipoteza de mai sus magistratul este obligat să se abțină de la judecarea unor astfel de cauze, asupra sa planând suspiciunea că nu va fi obiectiv. Dar, îngrijorător de multe situații, magistrații nu se abțin și judecă procesele în condițiile expuse mai înainte.

Într-un al doilea exemplu, invocăm situațiile în care, în calitate de „cadre didactice” la Institutul Național al Magistraturii, sau chiar în învățământul profesional de la instanțe, sunt invitați să expună, să predea judecătorilor sau să dezbată împreună cu judecătorii, avocați pledanți. Reiterându-ne respectul față de pregătirea profesională a domniilor lor, apreciem ca neoportun ca magistrații să dezbată, să analizeze probleme de drept sau spețe în cadrul învățământului profesional, împreună cu avocatul, dedublat (ca personalitate) în calitate de cadru universitar, iar apoi în situații identice, ambele părți să se regăsească în sala de ședință de judecată în ipostaza judecător – avocat al părții, în spețe similare sau identice.

În această ipoteză, elementul de posibilă și probabilă destabilizare a imparțialității judecătorului, dar mai ales a credibilității deciziilor sale, nu poate fi localizat numai la nivelul judecătorilor participanți, pentru că nu aceștia invită la „ședințele de învățământ” și nici nu propun sau planifică programele de pregătire profesională cu invitați „din afară”, ci „doar” participă, dând dovadă, totuși, de o condamnabilă pasivitate și lipsă de reacție.

Suspiciunea planează în egală măsură, sau mai ales, asupra celor care permit sau provoacă organizarea și desfășurarea acestui tip de „colaborare”, magistrați cu funcții de conducere la nivelul instanțelor sau responsabili cu învățământul profesional.

Problemele controversate de drept, raportate la spețe cadru sau concrete nu se dezbat de către magistrați cu terțe persoane, în cadru restrâns; acestea se discută în sala de ședință, opiniile se formulează în contradictoriu tot în sala de ședință, punctele de vedere se materializează în scris, în cereri, întâmpinări, concluzii scrise, considerente ale hotărârii judecătorești, articole de specialitate sau cursuri de drept, dar nu în ședințe comune judecători – avocați.

Față de cele de mai sus se impune restricționarea accesului în corpul profesoral al Institutului Național al Magistraturii, a cadrelor didactice din învățământul superior juridic, fiind acceptate doar cele care nu profesează în paralel și avocatura.

În aceleași condiții, urmează să fie formulate și invitațiile de participare la învățământul profesional ce se desfășoară în cadrul instanțelor și parchetelor.

În legislația românească în vigoare, obligația de imparțialitate a magistraților este stabilită la nivel constituțional, legal, regulamentar și deontologic. Astfel, conform art. 125 alin. (2) din Constituție „justiția … este imparțială”, iar în temeiul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor „judecătorii trebuie să fie imparțiali”.

De asemenea, în art. 5 alin. (2) lit. d teza a Il-a din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, adoptat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, precum și în art. 3 alin. (2) din Codul deontologic al magistraților, adoptat prin Hotărârea nr. 328/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii se prevede că „judecătorii și procurorii trebuie să-și exercite funcția cu obiectivitate și imparțialitate”. Aceeași mențiune este prevăzută și în art. 36 alin. (2) teza 2 din Regulamentul pentru organizarea si funcționarea administrativă a instanței supreme.

Încluderea acestei obligații în cuprinsul Coduluui deontologic este o eroare. încălcarea obligației de imparțialitate nu constituie o abatere deontologică, sancționabilă exclusiv moral, pentru a fi inclusă în cod, ci și penal, civil sau disciplinar, după caz. De altfel, așa cum vom detalia în cuprinsul capitolului, actualul Cod deontologic este produsul unei confuzii conceptuale, întrucât cuprinde în majoritate covârșitoare, norme sancționabile nu moral, ci profesional.

Obligația de imparțialitate este prevăzută și în documentele internaționale adoptate în legătură cu activitatea magistraților: Principiul 5 din Recomandarea R (94) 12 a Consiliului Europei, Principiul 4 din Carta Europeană a Statutului Judecătorilor, art. 5 din Statutul Universal al Judecătorilor. Totodată în pct. 1 din Principiile de la Milano se prevede că „magistrații soluționează cauzele cu care sunt sesizați cu imparțialitate, conform legii, fără restricții și fără a face obiectul influențelor, instigărilor, presiunilor, amenințărilor sau intervențiilor induse, direct sau indirect”. Potrivit Pct. 21 din Opinia nr. 3/2002 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni „judecătorul trebuie în toate cazurile să adopte un comportament imparțial, pentru a evita suspiciuni în conștiința justițiabilului, de parțialitate. Aparențele trebuie salvate atât în exercițiul funcției cât și în alte activități ale judecătorului”.

În legătură cu imparțialitatea judecătorului, considerăm deosebit de important să precizăm că nu este suficient ca doar acesta să se considere imparțial ci este imperios necesar ca, mai ales, ceilalți să aprecieze imparțialitatea sa. Precizarea este de actualitate în România anului 2007, în condițiile în care credibilitatea justiției și a judecătorului se află la un nivel foarte scăzut, tocmai datorită unei suspiciuni generalizate asupra magistraților și activității acestora.

De altfel, acest imperativ este stabilit și de art. 5 din Statutul Universal al Judecătorilor care prevede că „judecătorul trebuie să fie și să apară imparțial în exercițiul funcției sale”, fiind recunoscut constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că „imparțialitatea jurisdicțiilor competente putea să pară un subiect de îndoială, temerile petiționarului în această privință find considerate ca justificate în mod obiectiv” sau „chiar aparențele pot avea importanță” ori „simpla îndoială oricât de puțin justificată ar putea fi ea, este suficientă pentru a altera imparțialitatea tribunalului”.

Cu toate acestea, tot în jurisprudența Curții s-a stabilit că, similar bunei credințe, „imparțialitatea personală a fiecărui membru trebuie prezumată până la proba contrarie”, fapt firesc și indispensabil unei desfășurări coerente și independente a activității de justiție.

Îndatorirea magistraților de a asigura supremația legii

Deși aparent constituie o îndatorire cu caracter general ce revine tuturor cetățenilor țării, prin specificul activității de justiție și a rolului magistratului, îndatorirea de asigurare a supremației legii este o îndatorire specifică prestației magistraților sub două aspecte: pe de o parte în plan organizatoric, administrativ, al statutului profesiei și pe de altă parte în plan procesual în desfășurarea activității concrete de judecată sau de urmărire penală.

În timp, obligația analizată a reprezentat o constantă, chiar anterior primei Legi de organizare judecătorească (mai precis a Curții de Casație) în anul 1861.

Deși „supunerea” către lege a judecătorului a reieșit implicit din toate actele normative adoptate după anul 1861, prima menționare expresă a obligației se regăsește în art. 7 din Decretul nr. 132/1949 conform căruia „judecătorii… se supun în exercițiul atribuțiunilor lor numai legii”.

Reglementarea expresă a „supunerii” judecătorului către lege a devenit ulterior anului 1949, regulă.

Dispozițiile legale mai sus invocate au fost subsecvente unor dispoziții constituționale exprese: art. 93 din Constituția României din anul 1948; art. 70 din Constituția din anul 1952; art. Ill din Constituția din anul 1965; art. 123 alin. (2) din Constituția din anul 1991.

În reglementarea actuală obligația de asigurare a supremației legii de către magistrați este prevăzută atât la nivel constituțional, cât și prin lege, regulament și cod deontologic. Astfel, art. 124 alin. (3) din Constituția României din anul 1991 (revizuită în anul 2003) prevede că „judecătorii se supun numai legii”, iar în art. 132 alin. (1) din Constituție se arată că „procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului
legalității”.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor, precum și (doar în privința judecătorilor) în art. 5 alin. (2) lit. a din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, judecătorii și procurorii sunt obligați să asigure supremația legii.

În același timp, art. 7 din Codul deontologic prevede că „judecătorii și procurorii au îndatorirea să promoveze supremația legii”.

Obligația este prevăzută și în documente cadru adoptate la nivel internațional (pct. 2 din Principiile de la Milano, art. 3 din Statutul Universal al Judecătorilor, Principiul V pct. 2 din Recomandarea R (94) 12). În literatura de specialitate mai recentă, în contextul analizării raporturilor puterii judecătorești cu celelalte puteri din stat și al rolului magistratului în cadrul societății, s-a arătat că acesta trebuie să „aplice legile … respectând drepturile și libertățile fundamentale ale omului”.

Ineditul analizei constă în abordarea contradicției ce apare în cursul soluționării unui litigiu determinat de „o situație evolutivă a societății” și lipsa sau necon- cordanța preceptelor legale pe care judecătorul este chemat să le aplice, într-o atare situație judecătorul este nevoit să aleagă între aplicarea rigidă a unui text legal ce nu mai corespunde realității sociale și interpretarea flexibilă” și coroborată a normelor legale, dar și a principiilor ce guvernează înfăptuirea justiției în plan legislativ intern, dar și
internațional, situație ce scoate în evidență „ambivalența activității magistratului: pe de o parte, reproducerea ordinii normative și pe de altă parte, în egală măsură, integrarea inovației sociale”.

În acord cu autorul opiniei citate, considerăm că „realizarea acestui echilibru între stabilitate (continuitate) … și integrarea schimbării (inovării) … va trebui înfăptuită în condiții foarte riguroase, întrucât alunecările, incertitudinile și, mai ales, exagerările pot înclina periculos balanța de o parte sau alta, adică spre stagnare (conservatorism) sau dimpotrivă, spre subiectivism (arbitrariu) și autoritarism, ambele cu efecte prejudiciabile importante pentru societate”.

Monitorizând și trăind realitățile înfăptuirii actului de justiție în România secolului XXI, constatăm că echilibrul între cele două tendințe nu există, balanța fiind înclinată vădit către subiectivism și autoritarism. Dovada cea mai elocventă în acest sens o constituie practica neunitară în diversele domenii ale dreptului, nu numai la nivelul instanțelor în general, dar de nepermis prea multe ori la nivelul unei singure instanțe, sau al unei singure secții din cadrul unei instanțe ori, mai grav, la nivelul aceluiași complet de judecată.

Deși nu este prevăzută distinct ca abatere disciplinară, încălcarea obligației de asigurare a supremației legii este subânțeleasă, în ipoteza încălcării de către magistrat a oricărei norme constituționale, legale sau regulamentare care stabilește în sarcina sa îndatoriri, incompatibilități sau interdicții.

Îndatorirea magistraților de a avea o bună reputație

Spre deosebire de alte categorii profesionale, magistrații trebuie să se bucure de o bună reputație.

Atât în cuprinsul Legii nr. 92/1992 (art. 46), în prezent abrogată, cât și al Legii nr. 303/2004 (art. 13 din forma sa inițială) buna reputație a fost impusă ca o condiție de îndeplinit pentru candidații la funcția de magistrat.

Legea nr. 303/2004, după republicare, nu a mai inclus în enumerarea condițiilor de admitere și pe cea privind buna reputație. Legea nu a prevăzut la art. 14 alin. (1) lit. c decât obligația persoanei de a nu avea antecedente penale și cazier fiscal, elemente componente, în opinia nostră, ale unei bune reputații dar departe de a fi echivalente acesteia.

În cuprinsul Legii nr. 303/2004 buna reputație a fost, totuși, inclusă în cuprinsul art. 12, într-o formulare generică, alături de competența profesională și aptitudini, ca și elemente prealabile și necesare admiterii în magistratură.

„Buna reputație” nu a fost definită în textul legal și nici în practica Ministerului de Justiție sau a Consiliului Superior al Magistraturii, cu toate că această ultimă instituție a pronunțat hotărâri de respingere a unor candidați la admiterea în magistratură pe motivul lipsei bunei reputații.

În limbajul comun reputația, fama, semnifică „o părere publică, favorabilă sau defavorabilă, despre cineva” „Buna reputație” nu poate constitui decât o părere publică favorabilă unei persoane. Iar dacă acea persoană candidează pentru funcția de magistrat și se bucură de o „bună reputație” în înțelesul de mai sus al noțiunii, echivalează cu îndeplinirea condiției prevăzute de art. 46 lit. c teza II din Legea nr. 92/1992 republicată și preluată ulterior de art. 13 al Legii nr. 303/2004 privind statutul magistratului și de art. 12 din forma republicată a legii”.

Lipsa unor elemente concrete care să definească „buna reputație” și care să permită pe cale de consecință cuantificarea și încadrarea situațiilor de „lipsă a bunei reputații” a condus cum era și firesc la apariția „arbitrariului” în domeniu.

Prezentăm în cele ce urmează câteva exemple din activitatea magistraților în legătură cu exercitarea funcției sau în afara sa și care, pe de o parte pot fi analizate critic din punct de vedere deontologic și al unei bune reputații, iar pe de altă parte pot constitui cauze și oferi explicații asupra lipsei de credibilitate a magistratului și a activității sale.

Astfel, în luna august 2004, ministrul justiției a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la un număr de 13 magistrați judecători și procurori care, săvârșind diverse fapte penale, nu au fost condamnați, ci au fost sancționați cu amendă în temeiul art. 18/1 Cod Penal, reținându-se că fapta lor nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Ministrul justiției a considerat că magistrații vizați nu mai îndeplinesc condiția de „bună reputație” și a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii să aprecieze asupra eliberării acestora din funcție, în temeiul art. 92 lit. f din Legea nr. 92/1992 republicată („dacă magistratul nu mai îndeplinește condițiile prevăzute la art. 46 lit. a-e”). Prin Hotărârea nr. 131/2004 Consiliul Superior al Magistraturii a decis neunitar, dispunând eliberarea din funcție a unora dintre cei vizați și respingând sesizarea pentru ceilalți. Cu privire la acest exemplu, într-o opinie exprimată recent, gravitatea faptelor comise.

Îndatorirea magistraților de a participa la ședințele de judecată

În chiar prima Lege de organizare judecătorească din 11 aprilie 1864 se prevedea că „judecătorii și supleanții se vor aduna cel mai târziu la 10.30 dimineața; ședința se va deschide indată sau la 11 ore” (art. 183), dispoziții preluate și de celelalte legi de organizare judecătorească ce au urmat; art. 113 din Legea de organizare judecătorească din iulie 1865 („judecătorii se voru aduna … cel mai târdiu la dece și jumătate ore dimineța, ședința se va deschide la un spre dece ore”); art. 153 din Legea deorganizare judecătorească din anul 1888 și art. 130 din Legea de organizare judecătorească din anul 1890 („Tribunalele și Curțile vor intra, în toată țara, în ședință la 11 jumătate ore precis”); art. 144 din Legea de organizare judecătorească din anul 1909; art. 157 din Legea de organizare judecătorească din anul 1924. în temeiul acesteia a fost emis

Regulamentul pentru organizarea serviciului interior al tribunalelor, grefelor și al cancelariei parchetelor care stabilea, printre altele, că magistrații sunt obligați să se prezinte la serviciu cu cel puțin 15 minute înainte de începerea ședinței, să semneze registrele de prezență, că ședințele încep de regulă la ora 12 până la ora 19 și supuneau procurorul acelorași obligații de prezență și participare la ședință, impuse judecătorului.

Sub diverse forme, obligația a fost cuprinsă și în reglementările ce au urmat.

Deși îndatorirea de a participa la ședințele de judecată revine în anumite cazuri și circumstanțe nu numai judecătorilor, ci și procurorilor, ne vom referi în continuare, cu precădere, la judecători, vizați direct de dispozițiile analizate.

În legislația în vigoare, obligația este reglementată de art. 5 alin. (2) lit. f din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, și presupune două aspecte: primul, privind participarea efectivă la ședințele de judecată și al doilea, privind condiționarea participării numai în conformitate cu planificarea aprobată de către colegiul de conducere al instanței, în baza art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Pentru înlăturarea oricăror suspiciuni în procesul de organizare internă a activității instanțelor, au fost stabilite prin Regulament (art. 98-99) și procedurile de soluționare a incidentelor privind abținerea sau recuzarea judecătorilor, completele de permanență etc. , precum și o modalitate aleatorie de repartizare a dosarelor.

Repartizarea aleatorie a dosarelor a fost reglementată inițial prin art. 98, 98/1 și 98/2 din
Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, adoptat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 159/2004, articole introduse în cuprinsul Regulamentului urmare modificării acestuia prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 71/2005.

Ulterior, dispozițiile au fost preluate de actualul Regulament (art. 95-101), cu mențiunea că nerespectarea prevederilor privind repartizarea aleatorie atrage răspunderea disciplinară a judecătorilor.

Și aceste ultime dispoziții au fost modificate prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii
nr. 352/2006. Nu considerăm relevant a prezenta detaliile tehnice ale repartizării aleatorii stabilite prin normele de mai sus, acestea neconstituind obiect al lucrării de față.

Participarea la ședințele de judecată va fi analizată prin prisma a trei coordonate principale: anterior ședinței de judecată, în timpul acesteia și ulterior închiderii sale.

Principala sarcină a judecătorului anterior ședinței de judecată o constituie studierea dosarelor ce i-au fost repartizate sau pe care le-a transmis el însuși din ședințele anterioare de judecată astfel încât să se asigure soluționarea cu celeritate a cauzelor (art. 97). Cum arătam, repartizarea dosarelor pe complete de judecată se realizează aleatoriu, prin sistem informatizat, în baza Regulamentului și în temeiul căruia sunt soluționate și incidentele prealabile privind incompatibilitățile și abținerea magistraților.

Conform art. 88 alin. (2) din Regulament, programarea în ședințele de judecată a judecătorilor are drept criteriu prioritar „nevoile instanței”. Art. 97 impune preluarea dosarelor de judecător și „soluționarea lor cu celeritate”.

Îndatorirea magistraților de a rezolva și soluționa într-un termen rezonabil lucrările încredințate

Art. 21 alin. (3) din Constituția României prevede că „părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”. Acestui drept al părților i se circumscrie obligația magistraților referitoare la termenul rezonabil de soluționare a cererilor.

Astfel, conform art. 91 alin. (1) teza I din Legea nr. 303/2004, „judecătorii și procurorii sunt obligați să rezolve lucrările în termenele stabilite și să soluționeze cauzele în termen rezonabil, în funcție de complexitatea acestora”. Imperativul soluționării cauzelor într-un termen rezonabil a fost analizat și în literatura de specialitate, apreciindu-se, cu realism, că „obținerea unei hotărâri juste, dar după o perioadă de dramatică așteptare, s- ar putea să nu mai procure nici o satisfacție beneficiarului ei, căci timpul omoară uneori mai perfid decât nedreptatea”

Așa cum am arătat în partea introductivă a capitolului, cu privire la procurori, obligațiile legale nu au fost detaliate prin norme regulamentare, în acestă situație, obligația lor de a rezolva lucrările încredințate într-un termen rezonabil se circumscrie doar normelor procedural penale care guvernează activitatea specifică a procurorilor în cadrul parchetelor.

Cu privire la judecători, norma legală a fost reluată și în art. 5 alin. (2) lit. g din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, în temeiul căruia judecătorii sunt obligați „să soluționeze într-un termen rezonabil cauzele deduse judecății”, cât și în art. 38 alin. (1) teza 1 din Regulamentul de organizare și funcționare administrativă a instanței supreme.

Atât textul legal, cât și cel regulamentar sunt incomplete.

Din modul în care acestea au fost concepute rezultă că „termenul rezonabil” de rezolvare a lucrării încredințate și de soluționare a cauzei constituie o sarcină exclusivă a procurorului, respectiv judecătorului și că depășirea acestui termen îi este imputabilă doar acestuia.

Realitatea este, însă, diferită.

Îndatorirea magistraților de a respecta secretul profesional

Obligația este prevăzută de art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, potrivit căruia „judecătorii și procurorii sunt obligați… să respecte secretul profesional” precum și de art. 15 alin. (1) din Codul deontologic: „judecătorii și procurorii au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate”.

În același timp, îndatorirea a fost prevăzută în sarcina magistraților și de Principiul 5 pct. 15 din Principiile de la Milano: „judecătorii sunt obligați să păstreze secretul profesional … al informațiilor confidențiale obținute în exercițiul funcțiunii”.

Remarcăm că această îndatorire nu a fost prevăzută în Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Nerespectarea obligației privind secretul profesional și confidențialitatea lucrărilor este considerată abatere disciplinară, conform art. 99 lit. d teza a Il-a din Legea nr. 303/2004.

Îndatorirea magitraților de a păstra secretul deliberării

Obligația specifică a păstrării secretului deliberării a fost prevăzută în sarcina judecătorilor și în legile anterioare privind organizarea judecătorească: art. 135 din Legea de organizare judecătorească din anul 1924 („magistrații … sunt datori să păstreze secretul deliberațiunilor”), art. 126 din Legea de organizare judecătorească din anul 1938 („sunt obligați să păstreze secretul deliberațiunilor”), art. 16 din Legea de organizare judecătorească nr. 726/1943, art. 89 din Legea de organizare judecătorească nr. 92/1992 („magistrații sunt obligați să respecte … secretul deliberării…).

În legislația în vigoare, obligația specifică a păstrării secretului deliberării este prevăzută de art. 91 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, conform căruia „judecătorul este obligat să păstreze secretul deliberărilor și al voturilor la care a participat inclusiv după încetarea exercitării funcției”. Aceeași dispoziție este prevăzută și de art. 38 alin. (1) teza a doua din Regulamentul de organizare și funcționare administrativă a instanței supreme. Dispoziția este criticabilă.

Încălcarea obligației de respectare a secretului deliberării este considerată abatere disciplinară, prevăzută de art. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004.

Îndatorirea magistraților de a asigura securitatea documentelor studiate

Îndatorirea este prevăzută, doar pentru judecători, în art. 5 alin. (2) lit. h din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, în sensul că sunt obligați „să asigure securitatea dosarelor pe perioada în care acestea le sunt încredințate spre studiu, soluționare sau motivare”.

Configurația textului ne îndreptățește să afirmăm că „securitatea” dosarului se referă la noțiunea de pază materială (pe timpul studiului sau al redactării hotătârii judecătorești) a acestuia în sensul de a nu fi sustras sau degradat, întrucât, fiind public și putând fi consultat în condițiile prevăzute de art. 8 din prezentul Regulament, dosarul nu poate fi „securizat” în înțelesul de „secretizat”. Legea nr. 303/2004 nu prevede o atare îndatorire, care este însă menționată, cu aplicabilitate și pentru procurori, în art. 15 alin. (2) din Codul deontologic, conform căruia „în cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau a parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și de regulament”.

Având în vedere că normele Codului deontologic nu sunt sancționabile decât din punct de vedere moral, rezultă, mutatis mutandis, că procurorii pot încălca această obligație fără riscul unei sancțiuni profesionale. Propunem de aceea ca obligația să fie înscrisă și în textul legal, considerând-o drept oportună și de actualitate.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

Oroveanu, M. T. Instituțiile dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale, Editura Cerna, București 1992;

Popa, I. Tratat privind profesia de magistat în România, Editura Universul Juridic, București 2007;

Articole din reviste de specialitate

Legislație

*** Constituția României revizuită

*** Codul penal

*** Codul de procedură penală

*** Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală;

*** Legea Nr. 304/2004 privind organizarea judiciară;

Practică judiciară