Condamnatii Lideri Negativi , cu Influenta Negativa Asupra Conduitei Individuale a Celorlalti Detinuti

=== be453aa06006a81afa8bafc72be4017197e7d9df_503320_1 ===

UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”

FACULTATEA DE DREPT

PROGRAMUL DE STUDII: DREPT

MASTERAT: ȘTIINȚE PENALE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific

prof.univ. dr. Ioan Chiș

Student

………………

București

2017

Pagina de gardă

18, 40, 42, 44, 47, 50, 53, 54, 54, 55, 57, 60, 63, 65, 71.

UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”

FACULTATEA DE DREPT

PROGRAMUL DE STUDII: DREPT

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific

prof.univ. dr. Ioan Chiș

Student

……………..

București

2017

CUPRINS

Cuprins………………………………………………………………..…….4

Abrevieri…………………………………………………………………….5

Introducere………………………………………………………………….6

Secțiunea I. Analiza Legii nr. 254/2013 actualizată 2017………………….7

§1.1. Considerente istorice………………………..………..………..……..18

§1.2. Principiile sancțiunilor de drept penal……………………..…….…..40

Secțiunea II. Mediul penitenciar……………………………….…….…..42

§1.1.Psihologia privării de libertate…………………………………….…..44

§1.2.Personalitatea și integrarea deținutului în mediul penitenciar…..…….47

§1.3.Ierarhia și statutul………………………………………………….….50

§1.4. Violența colectivă și rezistența la frustrare…………………….……..53

Secțiunea III.Studiu de caz : Condamnații- lideri negativi cu influență negativă asupra conduitei celorlalți deținuți……………………….……54

§1.1. Revolta condusă de haiducul Pantelimon, Botoșani, 1913……..…….54

§1.2. Revolta de la penitenciarul Iași- Ioan Clămparu……………..……….55

§1.3. Protestul de la penitenciarul Maze, Irlanda de Nord, 1973-Bobby Sands……………………………………………………………………..…57

§1.4. Revolta de la Carandiru, Sao Paolo, Brazilia, 1992- Marcos Willians Camacho, alias "Marcola,"………………………………………..…..……60

Concluzii……………..…………………….………………………..…..…63

Bibliografie……………..…………………………………………..….…..65

Anexe………………………………………………………………….……71

ABREVIERI

Titluri de periodice

Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești.

Alte abrevieri

,, CONDAMNAȚII-LIDERI NEGATIVI , CU INFLUENȚĂ NEGATIVĂ ASUPRA CONDUITEI INDIVIDUALE A CELORLALȚI DEȚINUȚI´´

INTRODUCERE

Dreptul execuțional penal sau dreptul penitenciar, respectiv dreptul executării sancțiunilor penale este acea ramură a dreptului , care, având caracter unitar, relativ autonomă, care reglementează principiile și modul de executare al pedepselor în scopul apărării societății contra criminalității. Filiera germană din care provine denumirea de ,,execuțional" conferă precizie asupra materiei, în sensul că această ramură de drept are obiectivul de a cerceta executarea pedepselor de la pronunțarea hotărârii definitive de condamnare, până la înapoierea deținutului societății.

După incursiunea istorică, este nevoie de a explica noțiunea de pedeapsă, pentru că aceasta este epicentrul detenției. Studiile de caz referitoare la evenimente remarcante rezultat al influenței liderilor negativi au scopul de a evidenția urmările comportamentului delincvent în penitenciar.

SECȚIUNEA I. CONCEPTUL DE PEDEAPSA, ANALIZA LEGII NR. 254/2013 ACTUALIZATĂ 2017

Legea 254/2013 privind executarea pedepselor și a a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M.Of. nr. 514 din 14 august 2013, aduce odată cu viitoarea ei intrare în vigoare unele modificări: Dacă analizăm prevederile aplicabile regimului de maximă siguranță, se vor sesiza următoarele aspecte: La art.. 34, alin. (1) : Regimul de maximă siguranță se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață și persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani, precum și celor care prezintă risc pentru siguranța penitenciarului.

Legea 254/2013 prezintă un element de noutate , în sensul că pedeapsa închisorii necesară pentru regimul de maximă siguranță se reduce de la 15 la 13 ani, dar se menționează și faptului că deținuții care sunt încadrați în acest regim, să prezinte un risc pentru siguranța penitenciarului.

Alineatele (2) și (3) ale articolului 20 al Legii nr. 254/2013 prevăd:

(2) În mod excepțional, natura si modul de săvârsire a infracțiunii, precum și persoana condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate.

(3) Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim de maximă siguranță sunt supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere și escortare, sunt cazate, de regulă, individual, prestează muncă și desfăsoară activitățile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială în grupuri mici, în spații anume stabilite în interiorul penitenciarului, sub supraveghere continuă.

Alineatul (2) enunțat mai sus relevă una din caracteristicile regimului progresiv aplicat în țara noastră, și anume posibilitatea condamnatului de a trece de la un regim de executare mai dur , la unul mai blând funcție de comportamentul său în detenție și de fracțiunea de pedeapsă pe care a executat-o , precum și realizarea de către acesta a diferitelor posibilități de reducere a pedepsei: în special prin munca depusă în interiorul penitenciarului. Comportamentul deținutului, cât și alte elemente care îi facilitează trecerea la un regim de executare mai blând, imediat următor, în cazul de față regimul de executare închis îl vom analiza la sectiunea a IV-a: Schimbarea regimului de executare a pedepsei și rolul judecătorului delegat pentru executarea pedepsei privative de libertate.

Legea 254/2013 prevede expres că organizarea și metodele muncii penale să fie cât mai asemănătoare celor din comunitate. Nu mai sunt prevăzute categoriile de condamnați care execută munca în regim fără pauză și deci nu mai regăsim nici prevederile referitoare la procentul de 1/5 pentru aceștia. Prevederea cea mai ,,disputată «  din aceasta materie va fi probabil cea referitoare la repartizarea veniturilor obținute din munca penală. Astfel, în loc de 10%, cât le revenea deținuților prin actuala lege, s-a trecut la 20% și chiar la 30%. În orice caz, cuantumul de 10% din legea actuală nu este viabil în condițiile economice actuale, iar în ceea ce privește acoperirea prejudiciului cauzat victimelor este ca și inexistent. Restul de 80% si/sau 70% revine Administrației Nationale a Penitenciarelor pentru îmbunătățirea condițiilor de mediu pentru deținuti și personal.Importanța problemei supraaglomerării depășeste limitele unui penitenciar sau ale unui sistem penitenciar asa cum este cazul celui românesc, devenind obiect de preocupare pentru organizații internaționale.În 1999 un grup de experți- A. Kuhn din Elvetia , P. Tournier din Franța și R. Walmsley din Anglia- au realizat pentru consiliul Europei un studiu asupra aglomerării închisorilor și inflației populației carcerale. Concluziile lor au stat la baza Recomandării (99 ) 22 a Consiliului de Miniștri către Statele membre ale Consiliului Europei privind supraaglomerarea închisorilor și cresterea populației carcerale.Autorii studiului afirmă de la început :,,,Cauzele principale ale supraaglomerării se află în afara sistemului penitenciar și deci nu pot fi rezolvate de acesta ». Ei consideră ca prin supraaglomerare se înțeleg de obicei două situații: existența prea multor deținuti în comparație cu populația țării respective sau numărul de locuri disponibile (densitate carcerală), ceea ce înseamnă că fiecare deținut are un spațiu insuficient.În legatură cu regimul penitenciar care se aplică condamnaților la detențiunea pe viață, trebuie să accentuăm noțiunea în sine a instituției și anume că penitenciarul trebuie să rămâna un loc de executare a pedepselor hotărâte, care să respecte demnitatea umană, să mențină capacitatea fizică și morală, interesul pentru viață, dar într-un cadru de exigență care să reflecte trăsătura esențială a a acestei instituții. Orice încălcare a regulilor stabilite atât prin Legea nr. 254/2013, prin Regulamentul de aplicare a acesteia, cât și prin regulamentul de ordine interioară a locului de deținere conduce la sancționarea deținutului. Legea nr. 254/2013 prevede in mod expres, atât obligațiile persoanelor condamnate (în ari. 81), cât și interdicțiile pe care acestea le au în perioda detenției (în art. 82). Procedura de aplicare a sancțiunilor disciplinare este una reglementată în detaliu de dispozițiile legale, tocmai pentru a nu da naștere arbitrariului, având în vedere finalitatea acesteia, interzicerea unor drepturi persoanelor private de libertate aflate în detenție și chiar izolarea acestora, sancțiuni cu impact puternic asupra deținuților. Pentru fiecare abatere disciplinară poate fi aplicată o singură sancțiune disciplinară. Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 prevăzând și faptul că niciun deținut nu poate fi sancționat disciplinar de două ori pentru aceeași faptă (art. 220 alin. 1). conform principiului non bis in idem. care se aplică și în această materie. O situație specială cu implicații în stabilirea sau schimbarea regimului de executare a pedepsei o constituie includerea unei persoane condamnate în categoria celor care prezintă un grad de risc. În opinia majoritară s-a reținut că hotărârea Comisiei prin care se dispune schimbarea regimului de executare a pedepsei intr-unui mai sever, conform art. 40 alin. 6 din Legea nr. 254/2013 nu este executorie, aceasta întrucât legiuitorul a prevăzut în mod expres situațiile în care hotărârile Comisiei simt executorii, spre exemplu. în art. 39 alin. 4 din Lege prevăzându- se expres că plângerea formulată împotriva deciziei de stabilire a regimului de executare a pedepsei nu suspendă executarea, per a contrario. în celelalte situații plângerea are un caracter suspensiv. În soluționarea plângerilor cu caracter administrativ-jurisdicționale. judecătorul de supraveghere a privării de libertate este obligat să asculte deținutul atunci când motivele invocate de acesta vizează exercitarea drepturilor reglementate de Legea nr. 254/2013 sau aplicarea uniei sancțiuni disciplinare. însă nimic nu-1 împiedică să procedeze la audierea acestuia și în celelalte situații, respectiv în soluționarea plângerilor împotriva deciziilor privind regimul de executare a pedepsei privative de libertate, deși. în practică, s-a constatat că aceasta se întâmplă destul de rar. Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, prevede următoarele principii : principiul interzicerii discriminării principiul legalității, principiul umanismului, și principiul exercitării drepturilor de către persoanele private de libertate. Aceasta este însoțită de Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 157 din 10 martie 2016) și Regulamentul de organizare a activității judecătorului de supraveghere a privării de libertate (aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 89/2014). dar și la cea principală în materie penală. Codul penal și Codul de procedură penală. Deși Legea nr. 254/2013 nu prevede în mod expres procedura de soluționare a plângerii împotriva hotărârii Comisiei de includere sau de menținere a unui deținut în categoria persoanelor care prezintă risc pentru siguranța penitenciarului, apreciem că aceasta este identică cu cea prevăzută de art. 40. pentru schimbarea regimului de executare. întrucât la această dispoziție legală face referire Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 atunci când conferă deținutului posibilitatea să formuleze plângere împotriva hotărârii Comisiei. Tot ca o garanție pentru desfășurarea în mod echitabil a procedurii, se prevede în mod expres că deținutul este ascultat în mod obligatoriu, la locul de deținere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate precum și faptul că acesta poate proceda la ascultarea oricărei altei persoane condamnate sau oricărei altei persoane care desfășoară activități în sistemul penitenciar în vederea stabilirii tuturor circumstanțelor în care s-ar fi comis abaterea disciplinară de care este acuzat deținutul. In practica judiciară s-a pus problema dacă în fața instanței de jirdecată deținutul, fie el petent sau intimat, poate solicita administrarea unor probe noi față de cele din procedura disciplinară, existente la dosarul judecătorului de supraveghere a privării de libertate. Deși dispozițiile Legii nr. 254/2013 nu fac nicio referire la acest aspect, având în vedere importanța obiectului cauzei, aplicarea turei sancțiuni diciplinare deținutului, sancțiune care nu numai că-1 privează o perioadă determinată de anumite drepturi, cum ar fi dreptul de a primi și cumpăra bunuri, dreptul la vizită, dar are influență și-n analiza ulterioară a comportamentului acestuia pe perioada detenției. în sensul că nu este scos la muncă sau la anumite activități educative sau sociale, dar mai ales la analiza întrunirii cumulative a condițiilor pentru liberarea condiționată, considerăm că trebuie să i se recunoască deținutului posibilitatea propunerii și administrării de probe în mod direct în fața instanței de judecată. Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în procesul penal, la fel ca și celelalte reglementări legale, a fost supusă controlului de constituționalitate exercitat de Ciutea Constituțională a României. întrucât supremația Constituției, aplicarea directă a dispozițiilor acesteia și constituționalizarea dreptului au impus perfecționări în toate domeniile dreptului, dar mai cu seama în cel al dreptului penal, confruntat cu necesitatea respectării drepturilor persoanelor private de libertate. Spre deosebire de celelalte plângeri analizate în secțiunile anterioare. în cazul acesteia se prevede în mod expres în dispozițiile art. 104 alin. 2 din Legea nr. 254/2013. caracterul suspensiv al plângerii formulate. Apreciem că această prevedere este tuia în favoarea deținutului. întrucât este posibil ca în urina exercitării căilor de atac legale împotriva hotărârii comisiei de disciplină, abaterea reținută în sarcina sa să nu se confirme și astfel, sancțiunea disciplinară să fie anulată, or. în cazul în care legea nu prevedea suspendarea punerii în executare, exista posibilitatea ca până la finalizarea întregii proceduri, persoana aflată în detenție să-și execute sancțiunea aplicată, astfel încât anularea acesteia ar fi rămas fără efect.

Proiectul de lege pentru modificarea și completarea Legii 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost adoptat la începutul lui martie 2017, cu amendamente, de plenul Senatului. Actul normativ, inițiat de Guvern, a fost adoptat de Senat în calitate de primă Cameră legislativă sesizată, cu 117 voturi "pentru" și unul "împotrivă". Potrivit raportului Comisiei juridice, proiectul își propune un dublu scop: de a acorda o compensare persoanelor care execută pedepse privative de libertate în condiții de supraaglomerare severă și de a contribui, în același timp, la degrevarea penitenciarelor. "Proiectul de lege a fost inițiat ca urmare a constatării de către CEDO, pe parcursul mai multor ani, a problemelor sistemului penitenciar din România privind supraaglomerarea și condițiile de detenție, printr-o serie de hotărâri", se arată în raportul Comisiei juridice prezentat plenului și adoptat de acesta. Unul dintre amendamentele adoptate de Comisia juridică, sesizată pentru raport, și însușit de plen, privind compensarea în cazul executării pedepsei într-un spațiu necorespunzător prevede că "la calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie și executarea pedepsei într-un spațiu necorespunzător, caz în care pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate, în spațiul necorespunzător, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 3 zile din pedeapsa aplicată". "Se consideră executarea pedepsei într-un spațiu necorespunzător cazarea într-un spațiu mai mic sau egal cu 4 mp/deținut, care se calculează excluzând suprafața grupului sanitar și a spațiilor de depozitare a alimentelor, prin împărțirea suprafeței totale a camerei la numărul de persoane cazate în respectiva cameră", se arată într-un alt amendament al comisiei. Un amendament propus de CSM, însușit de Comisia juridică și ulterior de plen, prevede că "nu sunt luate în considerare zilele sau perioadele în care deținuții sunt internați în infirmeriile penitenciarelor sau în spitalele ANP sau din Ministerul Sănătății, aflate în tranzit ori transportate în vederea transferului între locurile de detenție". La data de 29 noiembrie 2016, Plenul CSM emitea Hotărârea 1533, prin care se pronunță asupra acestui proiect de modificare a Legii 254/2013. Hotărârea conține 7 amendamente . Menționăm unele aspecte mai jos. Lipsa calității procesuale de a se adresa instanței civile a persoanelor care au fost puse în libertate înainte de expirarea duratei pedepsei închisorii cu luarea în considerare a art. 95' din Legea nr. 254/2013 (în forma propusă de proiect), dar au fost afectate și de alte condiții care, cumulate, sunt de natură a determina noi încălcări ale art. 3 din Convenție, poate crea premisele pentru eludarea standardelor CEDO în materie prin instituirea unor practici abuzive, care în anumite situații ar lipsi de eficacitate calea de atac reparatorie. De asemenea, repararea unui prejudiciu trebuie să asigure o satisfacție echitabilă, lucru discutabil în condițiile în care compensarea efectivă de care a beneficiat deținutul poate fi foarte redusă, dacă liberarea condițională se amână pentru diferite motive, chiar în condițiile fracției reduse. Cu alte cuvinte, mecanismul care stă la baza proiectului ar putea fi deturnat de la finalitatea sa, prin excluderea de la acordarea despăgubirilor civile a deținuților care au beneficiat de compensarea de zile la fracția de pedeapsă, indiferent de cuantumul acestora și Iară o analiză de ansamblu a condițiilor de detenție pe loată durata privării de libertate. Pentru aceste motive, Plenul a apreciat că și deținuții care au beneficiat la liberare condiționată de o fracție redusă pe criteriul lipsei de spațiu, ar trebui să aibă deschisă calea unei acțiuni civile, deoarece, așa cum s-a reținut și în jurisprudența CEDO, spațiul individual nu este un criteriu unic de evaluare a condițiilor dc detenție, chiar dacă este cel mai important. Desigur, această împrejurare ar trebui dublată și de o dispoziție care să prevadă că stabilirea dcspăgubilor civ ile se va realiza și în funcție de perioadele pentru care deținutul a beneficiat electiv dc compensare în cazul cazării într-un spațiu necorespunzător potrivit art, 951 din proiect.Pe de altă parte, reglementarea expresă a categoriilor de deținuți, precum și detalierea situațiilor în care aceștia se pol adresa instanței civile, nu este necesară, deoarece potrivit regulilor răspunderii civile delictuale, repararea prejudiciului se realizează o singură dată, dar în același ttmp repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, efectivă. Cu alte cuvinte, pentru aceeași acțiune ilicită, compensarea trebuie să fie unică, dar in același timp efectivă.Așadar, un deținut care se plânge doar de spațiul de detenție, sub 3 m2/deținut. Iară a invoca și alte condiții dc detenție, este clar că nu va putea obține despăgubiri civile dacă a fost compensat pentru această împrejurare prin acordarea liberării condiționate ca urmare a unei fracții de pedeapsă reduse prin compensarea zilelor executate înlr-o astfel de celulă.

Astfel, acesta prevede eă persoanele private de libertate care au fost analizate deja în comisiile pentru liberare condiționată și nu au fost propuse pentru că nu au fost îndeplinite celelalte condiții prevăzute de lege pentru liberare condiționată (fiind împlinită fracția prevăzută de Codul penal), sau care deși au fost propuse pentru liberare condițională sau ele însele au formulat cerere de liberare condiționată către instanțele judecătorești, dar au fost respinse propunerile sau cererile de către instanța dc judecată, fixându-se termen pentru reanalizarea situației condamnatului, reiterarea propunerii sau a cererii, să fie luate din oficiu în discuția comisiilor pentru liberare condiționată. în vederea propunerii pentru acordarea liberării condiționate, indiferent de termenele stabilite anterior. Plenul apreciază că o asemenea propunere este eronală.Aceste precizări conduc la concluzia ca sistemul de pedepse și recompense prevăzut în legislația în vigoare se aplică fără derogări și acestor categorii de condamnați . Mergând pe ideea progresivității în aplicarea regimului, Legea de executare a pedepselor instituie și regimul semideschis, de pildă. Acest regim se poate aplica și celor pedepsiți la detențiune pe viață, celor condamnați la pedeapsa închisorii în regim închis, care mai au de executat cel mult doi ani pana la împlinirea fracțiunii de pedeapsă prevazută în Codul penal pentru liberare condiționată(* a se vedea Noul Cod Penal- liberare condiționată). În mod obișnuit acest regim se va aplica celor care execută pedepse cu închisoare mai mici de cinci ani, conform art. 19 din Legea de executare a pedepselor .

Ca un element de asumare al responsabilității, în cadrul acestui regim pot fi repartizați doar condamnații care consimt în scris, semnând un angajament cu privire la desfășurarea tuturor activităților în conformitate cu legea și regulamentul de executare al pedepsei.

În aplicarea regimului penitenciar, condamnaților la detențiunea pe viață, trebuia să existe anumite particularități și anume:

– acești condamnati vor fi separați , în raport de posibilități, de ceilalti deținuți;

– în mod obligatoriu, vor fi înscriși nominal în carnetul postului și vor fi supravegheați de către personalul aflat în serviciu;

– apelul de dimineață și seara al camerelor unde sunt cazați acești condamnați, se va desfășura numai în pezența ofițerului de serviciu;

– la cererea lor și în raport de posibilități, ei pot fi folosiți la activități productive, dar numai în interiorul penitenciarului; remunerarea muncii prestate se va face la fel ca pentru ceilalți condamnați, fără însă a li se acorda zile câștigate ca urmare a muncii prestate;

– activitățile socio-educative, religioase și sportive se vor desfășura, de regulă, separate cu aceasta categorie de condamnați;

– condamnații la detențiunea pe viață pot primi și folosi aparatura audio-vizuală și material sportiv, în condițiile stabilite prin ordinele în vigoare, pentru fiecare caz în parte, fiind necesară aprobarea condamnatului;

– când situația impune că acești condamnați să fie scoși în afara unităților (prezentarea la instanțe, internarea în spitale transfer) se vor lua măsuri de pază și supraveghere întărite;

– până la o nouă reglementare, la acordarea drepturilor la pachet, vizită, cumpărături, corespondență și țigări, aceștia vor fi asimilați condamnaților cu pedepse peste 10 ani, tinându-se seama și de existența sau inexistența stării de recidivă.

§1.1. Considerente istorice

Prima atestare documentară a unui lăcaș de executare a pedesei privative de libertate este cea a unei case de corecție pentru pedepsirea vagabonzilor și alinarea săracilor , menționată într-o lege din Anglia, din 1575. Închisoarea avea dublu scop : de izolare si de profit economic de pe urma muncii vagabonzilor, vicioșilor și cerșetorilor, a micilor delincvenți și a nebunilor pe care îi adăpostea.

În 1596 este atestată existența unei case de corecții pentru bărbați și in 1597 a uneia pentru femei, precum și o secție specială pentru tineri , în anul 1605, la Amsterdam. Durata detenției era nelimitată, condamnatul părăsind casa de corecție cand era considerat,, corectat” sau când nu mai era apt pentru muncă.

În Evul Mediu, numeroase documente atestă soluționarea conflictelor dintre diferite persoane și pedepsirea celor vinovati prin trimiterea celor răi în temnițe sau la ocne, dacă nu cumva li se aplică pedeapsa capitală. În acest sens, menționăm documentul din 1421, din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, prin care au fost pedepsiți hoții ce au jefuit pe cavalerul francez Guillber de Lannoy, în timp ce călătorea prin Moldova, la Cetatea Albă. Hoții, nouă la numar, au fost prinși, aduși cu ștreangul de gât în fața cavalerului și i s-a lăsat acestuia dreptul de a-i ierta sau a-i omorî.

Ocna era închisoarea cu cel mai sever regim. Cei condamnați lucrau în saline și erau obligați să extragă sarea în condiții de umiditate, de lipsă de aer și de lumină. În funcție de gravitatea infracțiunilor comise, pedeapsa închisorii la ocnă se aplica pe viață sau pe durată determinată, însă „foarte rar s-a văzut ca dintre cei condamnați în minele de sare să trăiască vreunul mai mult de 5 ani în ocnă, fiindcă regimul arătat le scurta viața și mureau acolo de timpuriu fără a mai vedea lumina zilei”

Vechiul drept al țării presupune legiuiri nescrise care protejau bunurile, în principiu. țăranul vedea atât în Evul Mediu timpuriu, cât și în ziua de astăzi , de altfel pământul ca fiind mijlocul său principal de subzistență, prin urmare , merita protecția legii , cu prisosință. În această perioadă nu există o graniță între sancțiunile pe latură civilă și pedepsele pe latură penală. Legea Țării este, așadar legea pământului. Deși domnitorul era singurul care avea drept de a pedepsi, acesta putea acorda un ,,drept de paloș”.

Interesant este faptul care îl menționează Ioan Chiș în cursul său de Drept Execuțional Penal , cu privire la dreptul pe care îl aveau unele cetăți în Transilvania de a aplica pedeapsa capitală, spre deosebire de Moldova și Țara Românească, unde domnul era singurul care avea drept de viață și de moarte asupra supușilor lui.

Cu toate acestea, nici măcar domnul însuși nu scăpa de răspundere în aceste vremuri tulburi ale Evului Întunecat, în care nu de puține ori legiuirile la care s-au supus Țările Române au fost de proveniență externă, din partea asupritorilor lor. De altfel, odată cu politica de cruciadă a domnitorilor români se vor vedea și rezultatele unei autonomii statale în legile interne. Astfel, putem lua numeroase exemple.

Un izvor important de drept penal și execuțional este Cartea Românească de învățătură. Se găsesc în cuprinsul acestui document forme primitive, dar foarte asemanătoare cu instituțiile dreptului penal de astăzi cum ar fi: pedepsele, numite și certare sau vini, circumstanțele atenuante de astăzi se traduc în cauze care apără de pedeapsă, cum ar fi: beția , ignoranța, dragostea, obiceiul locului, tentativa, recidiva erau, de asemenea incluse . Cartea Românească de învățăturăare și un corespondent în

,, Îndreptarea legii", în Țara Românească, dar și ,,Corpus Iuris Hungarici" în Transilvania, aflată sub dominație maghiară.Ca reper în timp pentru aceste legiuiri, sunt luate domniile lui Vasile Lupu, Matei Basarab și Matei Corvin. Funcția legislativă era exercitată de domn, ca și reprezentant al voinței divine. El emitea acte normative numite hrisoave, așezăminte, legături etc., hotărând fie singur, fie împreună cu sfatul domnesc. De asemenea, el putea modifica normele juridice existente, prin judecățile sale putând acorda privilegii, prin tratate și convenții cu caracter juridic sau direct, prin acte care reglementau noi instițutii de drept.

Pedepsele accesorii  sau complementare erau tortura, degradarea civică și raderea bărbii.

Legea țării, spre deosebire de normele penale din Ardeal, unde nobilii erau autorizați ca pe domeniile lor să ridice spânzurători, să pedepsească și să căznească, nu permitea torturarea celor vinovați și nici supunerea la cazne. Potrivit legii, pedeapsa capitală pentru boierii hicleni se executa prin lovirea cu buzduganul de către domn, dar și cu tăierea capului sau spânzurarea dacă cel hiclean nu era boier. În afară de domn, puteau pronunța pedeapsa cu moartea și marele vornic, banul ori mănăstirile investite cu competența de a judeca în satele lor, orice vină.

Închisorile funcționau pretutindeni, la mănăstiri, în clopotnițele bisericilor, pe lângă administrații, dar nicăieri nu erau bine organizate. Primele legi care au fost elaborate și care reglementau aplicarea pedepselor, au fost cele din secolul XVII: Pravila Mică de la Gavora – 1640- elaborată la ordinul lui Matei Basarab (1633-1654) și ,,Cartea românească de învățătură a pravilelor împărătești" tipărită la mănăstirea Trei Ierarhi din porunca domnului Vasile Lupu (1634-1653).

Țeapa, spânzurătoarea, arderea în foc, ruperea în patru părți sunt pedepse pomenite des în basme și în poeziile populare(…)după cum în basme criminalii sunt legați pe armăsari împreună cu un sac de nuci și :

Unde cade nuca

Cade și bucățica.

Atât dreptul obișnuielnic, cât și cel scris, au mai reglementat și alte instituții, pe lângă infracțiune și pedeapsă ale acestei ramuri de drept- dreptul penal : tentativa, pedepsită, după dreptul scris, mai ușor decât fapta consumată; recidiva, în dreptul feudal admisă numai pentru infracțiuni de aceeiași natură și atunci a constituit, după dreptul scris, o agravantă luată în vedere la stabilirea pedepsei; complicitatea, tăinuirea.

Penitenciarele din Ardeal au fost construite , cu precădere, la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a creșterii stării de revoltă a populației românești împotriva celor care îi deposedaseră de pământ și îi aduseseră la statutul de iobagi.

În acest sens, menționăm marile răscoale țărănești, ca cea de la Bobâlna de la 1437 care a fost urmată , ulterior, de marea răscoală a lui Horea , Cloșca și Crișan din 1784.

În dreptul penal medieval, infracțiunea era considerată fapta apreciată ca periculoasă de către reprezentanții puterii politice, de aceea, era sancționată de către organele publice cu pedeapsă. Între infracțiune și pedeapsă, legătura era indisolubilă, dreptul penal medieval fiind de orientare socială.

În general, pedepsele în Dreptul medieval scris se caracterizau prin următoarele trăsături:

a). urmăreau intimidarea;

b). nu erau limitate prin lege, căci domnul avea să aplice sancțiuni și "peste pravilă";

c). cumulul pedepselor era îngăduit;

d). erau inegale, deoarece pentru aceeași faptă puteau varia în raport cu poziția

socială a celui vinovat;

e). cele mai multe pedepse erau lăsate de lege "la voia judecătorului";

f). aduceau venituri domnului și dregătorilor care judecau;

g). răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală, dar urme ale "vendetei" se întâlnesc în câteva regiuni, îngăduindu-se însă și răscumpărarea (compoziția voluntară). Istoria dreptului românesc, dreptul nostru cutumiar, este o dovadă certă în acest sens.

La începuturile sale, regimul fanariot s-a impus prin îngrădirea autonomiei țărilor românești, astfel încât toate actele cu caracter normativ au îmbrăcat forma hristoavelor domnești sau a anahoardelor adoptate de divanul domnesc.

Evoluția în timp a statelor române, precum și slăbirea din ce în ce mai accentuată a puterii Porții au făcut posibilă dezvoltarea spectaculoasă a dreptului, aflat sub influența iluminismului la începutul secolului al XIX-lea.

În adoua jumătate a secolului XVIII, în toate capitalele județelor transilvănene au fost construite închisori, la cererea nobililor maghiari. Împăratul Iosif al II-lea a dispus construirea unor penitenciare provinciale, având caracter regional, între care menționam: Aiud, Arad, Gherla, Lugoj, Oradea Mare, Satu Mare, Timisoara.

În timpul împăratului Iosif al II-lea, controlul general a penitenciarelor din Ardeal era exercitat de către Gubernium, iar din 16 august 1799, trimestrial, se transmitea un raport la Cancelaria Curții Imperiale, cu referire directă la starea penitrenciarelor din Ardeal.

În regulamentul penitenciarului din Cluj se mai prevedea ca deținuții pot să primească pomană, care urma să fie administrată de conducătorul penitenciarului, iar pușculița cu bani se deschidea numai în fața oficialităților, fiind evidențiate toate operațiunile de plăți și încasări. Conducatorului penitenciarului îi revenea obligația de a asigura lemnele, cărbunii de foc și lumânările pentru temnițe, neavând voie să le folosească în scopuri personale.

Deținutilor le era interzis cheful și ospețele, dar aveau dreptul să primnească de la vizitatori 0,6 litri de vin, 0,15 litri rom, numai dacă era recomandat de către medic.

Una din cele mai grele pedepse care s-a aplicat în sistemul penitenciar din Transilvania a fost detenția în cetate, folosită de obicei în cazul deținuților cu delicte politice; regimul era foarte dur, de la bătaie până la ținerea în cătușe și lanțuri. Printre marile personalități ale vieții politice românești care au trecut prin deținerea în aceste cetăți s-au numărat Vlad Țepes la Sighișoara la 1465, Eftimie Murgu la Lugoj, la Satu Mare, memorandiștii, în frunte cu Ioan Pop de Băsești și Vasile Lucaciu.

În Țara Românească se poate remarca în această perioadă, pe filieră penală, Pravilniceasca Condică , apărută în anul 1780. Are 40 de titluri și 200 de puncte și este emis din porunca lui Alexandru Ipsilanti, dar abrogat în timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu. Legiunea Caragea, de asemenea, prezintă în cartea a V-a : Codul penal

În 1826, în Moldova, se găsește un alt Cod penal, numit Criminaliceasca Condică, în timpul domnului Ioan Sandu Strurza.

Până la Codul Penal al Principatelor Unite Române, adoptat de Alexandru Ioan Cuza la data de 30 octombrie 1864, în Țările Române au existat forme incipiente ale unor legislații penale , norme cu acest caracter regăsindu-se în acte normative cu caracter general, precum și Legiuirea Caragea și Codul Calimah.

Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ideile Renasterii au pus bazele umanizării pedepselor , Cesare Beccaria, militând pentru desființarea pedepsei cu moartea, instaurarea unui regim sancționator moderat și promptitudinea aplicării pedepselor. Tot în aceasta epocă ia naștere și dreptul penitenciar, fondatorul lui fiind John Haward.

Înaintea acestui Cod, în Moldova se aplica Codul penal din anul 1826, iar în Muntenia, Condica Criminală, lucrate de Divanul obștesc, sub Barbu Știrbei, intre 1850-1853. Aceasta a fost în vigoare , cu modificările ce i s-au adus în 1853, până în 1865, când , conform art.398 din Codul penal din 1864, a fost abrogată.

În 1831, apariția Regulamentelor Organice în Țara Româneasca și Moldova aduce cu sine un pas înainte în reglementarea unui statut juridic mai riguros în ceea ce privește executarea pedepselor, menționându-se că „stăpânirea va avea priveghere ca închisorile să fie nu numai sigure, ci și curate, întrucât sănătatea celor închiși să nu vataăme nici cum, hrana acestora, îmbrăcămintea, luminarea și lemnele de foc să vor cumpăra din suma hotoară pentru acestea”.

De la sfârșitul anului 1864 datează o altă realizare legislativă importantă ( pe lângă măsurile cu caracter economic), anume sancționarea și promulgarea noilor coduri de legi, civil și penal, rezultând dintr-o îndelungată operațiune de elaborare, începută înainte de lovitura de stat și finalizată în cadrul Consiliului de Stat; intrarea în vigoare a acestora era prevăzută pentru mai târziu, ele urmând a fi puse în acord cu Legea de organizare judecătorească, o lege restantă foarte importantă, votată înainte de lovitura de stat și nesancționată de Cuza. După revizuirea de către Consiliul de Stat, spre deosebire de altele, această lege din urmă intra în dezbaterile noilor corpuri legiuitoare , în sesiunea acestora din primăvara anului 1865, ea fiind sancționată și promulgată de domn la 4 iulie 1865.

Legea stipula , în ordine crescătoare, structura instanțelor judecătorești, așa cum aveau ele să funcționeze în deceniile următoare: judecătorii de plasă; tribunalele județene ; Curți de Apel; Curți de jurați ( în materie criminală, pe lângă Curțile de Apel); în sfârșit, , instanta supremă, Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, această lege cuprindea alte prevederi referitoare la buna funcționare a justiției (privind atribuțiile procurorilor, inamovabilitatea pentru organele superioare de justiție ș.a.)

Cu privire la situația penitencirelor în timpul domniei lui Al. Ioan Cuza, un element central se distinge adoptarea ,,Regulamentului pentru organizarea serviciului stabilimentelor penitenciare si cele de binefacere din România.

Regulamentul era sistematizat și cuprindea următoarele capitole:

1. Așezarea și menirea stabilimentelor de pedeapsă;

2. Despre încarcerarea și transportarea arestaților la penitenciare;

3. Administrația personalului;

4. Atribuțiile impiegaților administrațiunilor închisorilor centrale;

5. Tratamentul moral;

6. Tratamentul fizic;

7. Așezamântul contabilității ceselor centrale de pedeapsă.

(…)Regimul condamnaților , art. 185, se întemeia pe regula tăcerii și activități comune pe timpul zilei. Erau interzise consumul de alcool și fumatul, iar pentru o bună purtare era permis consumul acestora de sărbători. În schimb, sancțiunile disciplinare se aplicau cu fermitate pentru încălcarea prevederilor regulamentare astfel:

1. Se va opri vizita din partea familiei;

2. Se va interzice corespondența cu familia;

3. Se va opri întrebuințarea tutunului;

4. Se va opri penumblarea;

5. Se va ține închis și nu se va scoate la muncă;

6.Se va opri un fel de bucate sau o distribuție.

Restricțiile continuă, precum închiderea într-o chilie luminoasă cu lucru, dar privilegiul nu se aplică și celor care nu prestează muncă. Cu privire la muncile prestate, deținuții puteau fi trimiși să muncească în mine de sare, exploatări agricole, în ateliere de cartonaje sau diferite meșteșuguri, după cum pedeapsa era mai grea sau mai ușoară. Punerea fiarelor la mâini și picioare și un regim alimentar bazat pe mălai gol erau perfect legale într-o perioadă istorică unde drepturile omului nu se împământeniseră, nici chiar principiile iluminismului nu luminaseră acest sistem întunecat al penitenciarelor. De observat însă că separarea condamnaților era posibilă.

În 1874 apare Regulamentul asupra regimului închisorilor, care a guvernat sistemul executării pedepselor până în 1930, instituindu-se regimul de izolare celulară noaptea și lucru în comun ziua.

Prin recunoasterea măsurilor de siguranță ca sancțiuni de drept penal , Codul penal de la 1936 se situează pe o pozitie știintifică avansată, confirmată de teoria dreptului penal.-

Legea nu definește starea de pericol, așa cum nu definește nici măsurile de siguranță. Doctrina s-a pronunțat însă ca prin ,,starea de pericol a infractorului,, trebuie sa înțelegem o reală și serioasă temere că aceasta va săvârși noi fapte penale :,,pe când pedepsele își găseau justificarea în gravitatea infracțiunii și în gradul de vinovăție al infractorului, măsurile de siguranță sunt justificate de persistența unui pericol care indică o reală înclinare către crimă sau o deosebită receptivitate la acțiunea factorilor criminogeni. »

Nereguli au fost constatate și la ocne, fapt ce atestă că dispozițiile legii din 1874 „au trecut neobservate”. În primul rând, deținuții condamnați la muncă silnică, ce extrăgeau sarea din ocne, munceau la un loc cu lucrătorii liberi, cu toate că acest contact era interzis. În al doilea rând, cea mai apropiată sursă de apă potabilă se afla la o distanță de câțiva km, deținuții fiind transportați prin mijlocul târgului pentru a ajunge la destinația dorită. Însă parcurgerea acestui traseu, având ca punct nodal târgul, reprezenta pentru deținuți o adevărată relaxare. Cei care dispuneau de bani „îi mituiau” pe soldații care-i păzeau, pentru a le putea permite anumite „plăceri”. Gardienii, având un salariu derizoriu, înlesneau abuzul și făceau speculă cu arestații. În privința contactului direct cu lucrătorii liberi, L Elefterescu (procuror la Curtea de Apel din București) a propus construirea „unor temnițe sistematice alături de ocne, ca arestații să fie duși acolo prin niște subterane, fără să fie văzuți de nimeni și să muncească în galerii separate de ale liberilor”.

În vederea luării unei măsuri de siguranță, era necesar deci să se fi săvârșit o faptă prevazută de legea penală, să se constate că din starea faptuitorului decurge un real și serios pericol și sa se constate existența unuia din stările la care se refera textele care prevăd diferite măsuri de siguranță. Art.71 enumera măsurile de siguranță prevăzute de Codul penal de la 1936 : internarea infractorilor alienați într-un ospiciu, internarea în azil a infractorilor anormali fizic sau psihic, deținerea infracțiunilor de obicei într-un institut special, internarea vagabonzilor și cerșetorilor într-o colonie penitenciară(….)

Între 1859 și 1918, în România au avut aplicabilitate trei acte constituționale: Convenția de la Paris din 7 august 1858, Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris din 1864 și Constituția din 1866, modificată de mai multe ori. Până la ultimul război mondial, două modificări au fost mai importante: în 1879 s-a modificat art. 7, prevăzându-se posibilitatea naturalizării tuturor străinilor, indiferent de religie, cu precizarea că numai românii și cei naturalizați români puteau dobândi imobile rurale în România, iar în 1884 modificarea făcută a avut loc după proclamarea țării ca regat, aici interesând, în principal, schimbările aduse în regimul electoral.

Legea din anul 1929 a fost precedată de Legea din 23 martie 1914. Ambele aduceau schimbarea pentru administrarea penitenciarelor de pe teritoriul României- în sensul că erau trecute în subordinea Ministerului Justiției de la Interne, faptul va fi ,,corectat " odată cu perioada comunistă. Trecerea Administrației Naționale a Penitenciarelor în anul 1991 din subordinea Ministerului de Interne în subordinea Ministerului Justiției, dar mai ales ratificarea de către România, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a impus exigențe sporite, determinate de necesitatea îmbunătățirii condițiilor de detenție ale persoanelor private de libertate aflate în penitenciare, în consens cu normele internaționale în materie.

Perioada regalității este întradevăr, marcată și de lipsuri- atât în ceea ce privește locurile de deținere, cât și personalul care era tot mai redus. Fondurile investite nechibzuit pronunțîn construcția unor noi penitenciare, cât și condițiile de deținere- sunt legale și temeinice doar în aparență. În realitate , situația era foarte instabilă. Pe tot parcursul anului 1911, pe prima pagină a ziarelor ("Dimineța', "Universul'… ) dar și în interiorul periodicelor timpului (precum "Ilustrațiunea română) reveneau știrile incendiare despre revoltele ce aveau loc în închisorile din țară, la Galați, la Brăila, la Ocnele Mari, la Văcărești, dar mai ales la Doftana. Lucrurile erau mult mai calme la Plătărești, unde funcționa o închisoare de femei.

Revoltele nu erau o noutate. Și în 1910 fusese la fel, și în 1909 – la fel cum probabil, dacă am cerceta presa și din anii de dinainte, vom întâlni situații asemănătoare. Iată, de pildă, aceasta relatare de pe prima pagină din "Dimineața' din 9 ianuarie 1911, despre "Răscoala de la penitenciarul Doftana': "Direcția penitenciarului Doftana a comunicat telegrafic parchetului local că deținutii din acest penitenciar s-au răsculat din nou. Deținutii refuză să intre în celule, ei s-au postat pe coridoare, înarmați cu ciomege și instrumente, nelăsând pe nimeni să pătrunda până la ei. Pentru ca sa nu se întâmple vreo evadare, s-au dublat gărzile.''. Observăm aici un fapt comun tuturor perioadelor de anarhie din România, oamenii liberi se revoltă- automat și deținuții vor reacționa la fel. Acest fapt, cunoscut în practica și teoria penitenciară, dă naștere unor măsuri noi, de creștere a personalului de pază, a severității măsurilor de siguranță. Putem să ne amintim doar cum în perioada revoluției de la 1989 cetățenii civili mergeau în penitenciare și eliberau în mulțime cu mâinile lor deținuții, luptându-se cu gardienii închisorilor.

Legea din 30 iulie 1929 pentru organizarea penitenciarelor și institutelor de prevenție de la 1 ianuarie 1929, publicată în M.O. nr.166 din 30 iulie 1929 introducea conceptul de ,,Sanatorii speciale" și cuprindea precizări privind regimul , educația, munca, separațiunea, individualizarea, igiena, sănătatea, conducere administrativă.

Legea din 30 iulie 1929 stipula ca Direcția Generală a Penitenciarelor să conducă și să supravegheze penitenciarele și institutele de prevențiune din țară. Direcția era un serviciu public autonom, în subordinea căreia se aflau toate penitenciarele (de muncă silnică, pe viață, de detențiune pentru ispășirea pedepsei de crimă, de rechiziții ș.a.) și institutele de prevenție (ospicii pentru alienați, aziluri pentru infractori anormali, case de muncă, institute corecționale pentru minori ș.a.) existente în capitala fiecărui județ și cele situate în diferite regiuni miniere, agricole, industriale.

Munca silnică pe viață pe timp mărginit și temnița grea, sunt criterii după care se împământenesc regimurile de deținere . Mai sunt menționate regimul pentru pedepsele criminale și politice, regim pentru penitenciarele corecționale și colonii.

Există influențe ale sistemului philadelfian și se remarcă regimul de tăcere (sistem auburnian). Zilele câștigate prin muncă se computau la pedeapsă.

Pe lângă criteriile de separare obișnuite deja: vârstă, minori, majori, infractori de ocazie și obicei, există grupe de minori 13-16, adolescenți 16-18 ani, 18-21ani, organizarea pe cla se și grupuri administrative.

În „Expunerea de motive“ la Legea pentru organizarea poliției generale a statului, prezentată în Senat în iulie 1929, ministrul de interne Alexandru Vaida-Voevod arăta: „Nu e suficient însă ca necesitatea existenței acestei instituțiuni să fie recunoscută, ea trebuie însă să fie astfel organizată încât să corespundă marii meniri pe care o are: aceea de a fi în mod efectiv santinelă neadormită siguranței cetățenești, păzitoarea persoanelor și proprietăților, cu tact și pricepere, fără nesocotirea acelor granițe publice, peste care orice autoritate nu poate trece fără a deveni arbitrară și excesivă. Numai astfel se poate ajunge la acea disciplină socială, de toți consimțită, datorită căreia exercițiul autorității se conciliază cu principiile libertăților constituționale“

Evenimentele europene ale deceniului al patrulea, între care ascensiunea forțelor de dreapta și extrema dreaptă ocupau un loc central, au influențat și problematica ordinii publice și siguranței naționale din România. Pe fondul tendințelor autoritare ale regelui Carol al II-lea, se remarcau activitatea de susținere a acestuia de către guvernările ce aparțineau unor partide democratice, care recurgeau pe scară tot mai largă la adoptarea decretelor-legi, la menținerea stării de asediu și cenzurii. De asemenea, acțiunile extremei dreapta luau forme din ce în ce mai violente.

Se considera că există persoane care fără a fi săvârșit încă o infracțiune, totuși prin conduita, viața și firea lor vădesc o criminalitate latentă.[..]

De asemenea, se proclamă principiul concentrării tuturor stabilimentelor în care se execută o pedeapsă privativă de libertate să se realizeze sub o direcțiune generală care să fie un serviciu public , autonom.(…) Este, de asemenea, prima dată când în titulatura oficială a instituției se folosește denumirea de ,,Direcție generală a penitenciarelor și institutelor de prevenție, renunțându-se la termenul de,,închisori" care totuși va rămâne pe mai departe în uzul curent alături de ,,pușcării" sau ,,institute de corecție".

Legea reglementează și un sistem de recompense și măsuri disciplinare:suspendarea retribuirii muncii pe timp de 10 zile, iolarea pe timp de noapte, retrogradarea cu o clasă, interdicția de a lua cărți de la bibliotecă, încadrarea în categoria incorigibililor, diminuarea rației de hrană timp de 10 zile, interzicerea cumpărării produselor de la cantină-făceau parte din categoria măsurilor disciplinare. Recompensele constau în acordarea de premii, permisiunea de ase întreține cu vizitatorii negrilajat, acordarea unei ore în plus la plimbare, pernisiunea de a lucra în aer liber, scurtarea termenului de izolare în celulă, ridicarea la rangul de monitor.

Comisia de numiri și înaintări fucționa aproximativ după regulule comisiei rogatorii de astăzi. Era compusă din secretarul general al ministerului justiției, președintele consiliului superior, ori un delegat, director general, șeful serviciului personal.

Directorul unui penitenciar sau institut de prevenție ori ajutorul acestuia trebuia să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

-să fie cetățean român;

-să aibă deplină folosință a drepturilor civile și politice, să nu fie pus sub acuzație sau condamnat definitiv la o pedeapsă criminală sau o pedeapsă corecțională;

– să nu fie declarat în stare de faliment , cu o purtare morală îndoielnică, chiar dacă nu a comis delicte sau crime;

-să aibă vârsta de cel puțin 25 de ani împliniți;

– să aibă titlul de licențiat sau doctor, de preferință de la o facultate juridică din țară sau străinătate, recunoscută de Ministerul Instrucțiunii Publice.

În timpul Primului Război Mondial imperfecțiunile celor șaptesprezece articole din Ordonanțele de la Haga din 1899 și 1907 au devenit vizibile și au fost revizuite doar parțial în cadrul unor convenții speciale, stabilite între beligeranți, în anul 1917 și 1918. În 1921, ce-a de-a X-a Conferință Internațională a Crucii Roșii ținută la Geneva (prima conferință desfășurată după Primul Război Mondial) a recomandat adoptarea unei convenții privind tratamentul prizonierilor de război.

Referitor la acest aspect se menționează faptul că prizonierii trebuie să fie cazați în condiții la fel de bune ca cele în care sunt cazați proprii militari ai Puterii deținătoare.Femeile trebuie să fie cazate în camere diferite față de cele ale bărbaților.Partea deținătoare trebuie să asigure hrana pentru prizonierii de război, hrană suficientă atât  din punct de vedere cantitativ cât și calitativ, cât și din punctul de vedere al diversității. De asemenea, trebuie asigurată apa potabilă.

În ceea ce privește hainele partea deținătoare trebuie să le ofere prizonierilor de  război toate accesoriile necesare pentru ca aceștia să-și poată îndeplini munca.

În timp ce unii își riscau constant viața pentru a găsi o portiță de scăpare, majoritatea prizonierilor, oamenii obișnuiți care s-au înrolat odată cu izbucnirea războiului, s-au conformat. Pentru ei era importantă supraviețuirea de pe o zi pe alta.

Dintre cei aproximativ 290,000 de soldați luați prizonieri în Europa și Japonia, cei mai mulți erau tineri la momentul capturării. Astfel, aceștia abandonaseră cariere promițătoare când au luat decizia să își servească patria. Printre ei se aflau actori, muzicieni, fotbaliști , doctori și avocați.

Aceștia își foloseau abilitățile și, cu entuziasm, încercau să păstreze ridicat moralul celorlalți deținuți. Înființau universități, puneau în scenă piese de teatru, făureau ustensile medicale, învățau limbi străine, dădeau examene, scriau poezii. Pe lângă toate acestea, probabil cele mai importante erau prieteniile pe care le legau. Relațiile puternice dintre ei erau mai presus de clasă și naționalitate.

În august 1916, România presată de Antanta și blindată cu promisiuni a intrat în sfârșit în război contra Puterilor Centrale. Atacați pe un front de 1.100 km lungime și în absența srijinului țarist, armata română e înfrântă și obligată să se retragă în Moldova. Bucureștiul este eliberat, deși fortificat după ultimele standarde, e declarat oraș liber.

Situația penitenciarelor romaânești în timpul celui de-al doilea Război Mondial am descris-o odată cu Legea din 1929 prezentată mai sus. Însă, se merită făcute câteva precizări de sinteză: Regimurile destinate locurilor de deinere erau împărțite în:

1.Regim pentru muncă  silnică  pe  viață , temniă grea i muncă silnică pentru timp mărginit; 

2.Regimul pentru pedepsele criminale și politice;

 3.Regim pentru penitenciarele corecționale și colonii; 

4. Regim mixt: izolare pe timp de zi și noapte (în functie de durata și natura pedepsei – sistem filadelfian), izolare pe timp de noapte cu viața și munca în comun pe timpul zilei dar în regim de tăcere (sistem auburnian), viața în comun pe timp

de zi și noapte;

Separațiunea se realiza: după sex; după vârstă (minori ,majori); după numărul de condamnări, ( primari și recidivșiti); Infractori de ocazie i de obicei; Grupele de minori: Copii – până la 13 ani și de la 13 la 16 ani; Adolescentii: de la 16 la 18 ani, de la 18 la 21 ani (subîmpărțite în două secțiuni conform vârstei) iar minorii nedezvoltați mintal erau plasați în categorii de varstă inferioare. Se practica și organizarea pe grupuri administrative și pe clase: -merit, satisfăcător, bun, foarte bun; îndoielnic, rău, foarte rău.

Al doilea război mondial a însemnat pentru sistemul penitenciar un lung sir de privatiuni si pierderi materiale. După 23 august 1944 se poate vorbi despre detenția politică în România, seria arestarilor celor vinovați pentru „crime de război si dezastrul economiei nationale” începând cu maresalul Antonescu.

Creterea represiunii în domeniul penitenciar se exprimă prin varii aspecte cum ar fi: întocmirea de rapoarte de către inspectorii generali.

Se remarcă un cadru legislativ foarte restrictiv în domeniul penitenciarelor și locurilor de deținere: Decretul 236 din 5 februarie 1941 pentru introducerea pedepsei cu moartea pentru fapte ce contraveneau regimului politic;Decretul lege 1215 din 2 mai 1941- pentru măsuri antispeculă; Decretul Lege din 23 septembrie 1942 pentru  simplificarea  procedurilor  judecării.

Condțiile istorice sunt vitrege pentru țară în toate domeniile ei de administrare în plan intern dar în primul rând în relațiile externe. Izbucnirea celui de al II-lea război mondial pecum și cedarea teritoriilor româneti Basarabia, Bucovina, Ardealul de Nord, Cadrilaterul.

Se emite Legea nr. 397 din 25 iunie 1943, prin care competența judecătoriilor se extindea și la dosarele instanțelor superioare.

Legea nr. 740 /1940 stabilește crimele de sabotaj pentru care se aplicau pedepse cu munca silnică pe timp limitat sau internarea într-un lagăr de până la un an.

Legea nr. 396/1941 produce un val de condamnări în lagăre de peste 10 000 de persoane pentru infracțiunile de speculă ilicită și sabotaj.

La Nurenberg sa fac dezvaluiri interesante și pentru soarta României la finalul Marii Conflagrații.

Masacrul de la Iași s-au petrecut la puțin timp de la intrarea României, alături de Germania hitleristă, în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Adică într-un moment în care și Germania, și România, și alte state aliate căutau „soluții” radicale pentru gestionarea a ceea ce ele însele numeau „problema evreiască”.

Printr-o serie de ordine emise înainte sau la începutul campaniei militare din Est, evreii au fost indicați public drept suspecți de serviciu și țintă pentru măsuri radicale. Ca urmare a unui ordin „de curățare a terenului” din 18 iunie, dat de Antonescu, evreii din spațiul rural din Moldova au fost ori uciși, ori deportați în orașe sau în lagărul de la Târgu Jiu. În Iași, în zilele de 27-29 iunie, autoritățile locale, din armată, poliție și prefectură, au emis ordine și comunicate în care populația evreiască era acuzată public și direct că ajută inamicul, trăgând în trupele române și germane și semnalizând țintele avioanelor sovietice.

Partidul comunist, cu sprijin și sub control sovietic, a preluat și transformat radical vechile instituții și structuri ale statului burghez antebelic.

Securitatea, supranumită “brațul înarmat al partidului”. Și Jandarmeria, subordonată Ministerului Afacerilor Interne, va cunoaște o evoluție dramatică prin măsurile de “democratizare” în urma cărora ofițerii și subofițerii, considerați “elemente dușmănoase”, au fost “epurați”. Foarte mulți au fost arestați și condamnați la închisoare. În locul cadrelor “compromise și reacționare” au fost reangajați gradați, subofițeri și ofițeri proveniți în mare parte din diviziile de voluntari constituite din foștii prizonierii români în URSS.

Declanșarea pe scară mare a terorii politice s-a produs în primăvara anului 1948. Data de 14 mai a acestui an, un adevărat „Sfânt Bartolomeu” al României, a marcat lansarea arestărilor politice în masă. „Campania” de arestări din acest an a început cu membrii Mișcării Legionare, cu care Teohari Georgescu încheiase în anul 1945 un „pact de neagresiune, și a continuat cu arestările masive ale național-țărăniștilor, liberalilor și social-democraților rămași fideli lui C. Titel Petrescu, precum și asupra numărului de organizații anticomuniste apărute spontan, ca urmare a unui reflex național de respingere acomunismului, în special în rândurile tineretului.

Prin Hotărârea Nr. 1554/1952 din 22 august 1952, pentru înființarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu și a batalioanelor de muncă, a Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Român hotăra în Capitolul I.Art. 1.:,, Având în vedere rezistența tot mai activă a elementelor dușmănoase și faptul că acestea încearcă în continuu să saboteze în mod obișnuit măsurile Guvernului și Partidului îndreptate spre întărirea dictaturii proletariatului și construirea cu succes a socialismului; pentru a ușura supravegherea activității elementelor dușmănoase și străine de clasa muncitoare, pentru a le trage la munca de utilitate socială și pentru a curăți cele mai importante centre vitale ale țării de elementele dușmănoase, se va admite ca măsură excepțională, provizorie, internarea administrativă pentru efectuarea muncii obligatorii.

În acest scop se organizează:

1. Colonii de muncă

2. Domiciliu obligatoriu

3. Batalioane de muncă''

În reeducarea de la Aiud , pentru afi înfrântă rezistența oamenilor, au fost întrebuințate cu mult rafinament și cu multă subtilitate poate, toate metodele experimentate cu un deceniu în urmă la Pitești. Deși agresările fizice nu au lipsit(rezistenților la reeducare li s-a aplicat un regim extrem de dur: înfometare, frig, izolări, lanțuri etc.). la bătaie nu s-a recurs, și nu s-a recurs la bătaie nu pentru că ucigașii de suflete ar fi devenit , între timp, mai uman, ci din cu totul alte motive.(…)De aceea, la Pitești reeducarea a început prin aplicarea torturii fizice neîntrerupte și, în câteva luni, chiar și cele mai robuste exemplare au fost transformate în epave.

În 1952, prin Hotarârea Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952 s-a aprobat înfiintarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu si a batalioanelor de muncă. În 1969 este adoptata Legea nr. 23 privind executarea pedepselor si, înacelasi an, Regulamentul de aplicare a prevederilor acesteia.

Prin Decretul 212/ 17 iunie 1960 se menționează că nu se aplică pedeapsa cu moartea infractorilor minori, nu se aplică pedeapsa amenzii decât infractorilor care au minim 15 ani și avere proprie sau profesie. În același an, prin Decretul 213/ 18 iunie 1960 se revine la procedura judiciară pentru minorii neinfractori existent în Codul Penal de la 1936 (art. 144, art. 597).

Încununarea politicii de autonomie adoptate de echipa lui Dej a avut loc la puțin timp după elaborarea „Declarației de independență”, o dată cu decretele de eliberare a deținuților politici, o decizie prin care Gheorghiu-Dej își îndeplinea două prețioase obiective: convingea Vestul că poate fi un partener viabil pe scena internațională și câștiga sprijinul românilor împotriva Kremlinului. „Amnistierea deținuților politici – avea să-și amintească mai târziu fostul ministru al Afacerilor Externe al RPR, Corneliu Mănescu– s-a făcut din 1962 până în 1964 în mai multe tranșe și a întâmpinat opoziția unor membri din conducerea partidului. Era, de fapt, o măsură politică în consens cu «reabilitările» victimelor stalinismului din celelalte țări. Numai că Dej i-a eliberat pe toți, nu doar pe câțiva, cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, spre exemplu. Ceea ce i-a atras un mare capital politic în Occident. Aș vrea să spun că Dej a acceptat să dea curs acestor intervenții deoarece și-a dat seama că va rămâne de pe urma acestor măsuri și cu un prestigiu crescut pe plan extern și cu anumite avantaje de la cei pe care-i eliberase.” Prin decretele 176, 310 și 411 din aprilie – iulie 1964 , au fost eliberați ultimii deținuți politici (potrivit cifrelor oficiale, aproximativ 10 000 de persoane).

§1.2. Principiile sancțiunilor de drept penal

Articolul 2 alin. (1) NCP transpune art 23 alin. (12) din Constituție: „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii". Principiul legalității sancțiunilor de drept penal are, de ase menea, valențe de ordin legislativ – sistemul de sancțiuni, felul, durata și condițiile de aplicare a pedepselor și măsurilor de siguranță sunt atributul Parlamentului; de ordin jurisdicționai – dreptul de a aplica pedepse și obligația de a face individualizarea acestora Principiul legalității pedepselor este determinant în aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitiv stabilite. Deși trebuie să se țină seama de autoritatea de lucru judecat a hotărârii de condamnare inclusiv în ceea ce privește cuantumul pedepsei, aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile presupune compararea pedepsei efectiv aplicate sub imperiul legii vechi cu pedeapsa maximă pe care făptuitorul ar putea-o primi în funcție de dispozițiile noului cod vizând aceeași infracțiune. Articolul 4 din Legea de punere în aplicare se referă la situația în care pedeapsa efectiv aplicată sub imperiul Codului penal din 1959 nu depășește maximul special al pedepsei prevăzute de noul Cod penal, această pedeapsă neputând fi redusă, Deși aceste text de lege are în enunț ipoteza infracțiunii unice, apreciem că, și în cazul pluralității de infracțiuni, câtă vreme pedeapsa în concret aplicată rămâne sub maximul pedepsei care ar putea fi aplicată conform noii legi, principiul legalității pedepsei este respectat. În ceea ce privește alin, (2), referitor la neretroactivitatea sancțiunilor penale, este criticabilă formularea aleasă de legiuitor, care ar putea fi interpretată în sensul că ar restrânge aplicarea dispozițiilor privind legea penală mai favorabilă, ne putând fi aplicate sancțiunile prevăzute de legea nouă, darfără corespondent în legea de la data săvârșirii faptei, chiar dacă acestea ar conduce la o situație maifavo rabllă pentru condamnat, respectiv că legea mai favorabilă presupune raportarea doar la limitele mal mici din legea nouă ale sancțiunilor penale prevăzute de legea de la data săvârșirii faptei. Ultimul alineat al art, 2 își are aplicația în mateiia sancționării pluralității de infracțiuni, în sensul că, prin sporurile aplicate, pedeapsa rezultantă nu poate depăși maximul general al pedepsei.în contradicție cu autorii care susțin că interpretarea art, 43 alin, (3). Noul Cod Penal permite depășirea maximului general al pedepsei (30 de ani) în cazul recidivei postcondamnatorii, în anumite condiții.

SECȚIUNEA II. MEDIUL PENITENCIAR

Populația penitenciară este alcatuită și din indivizi cu deprinderi antisociale puternice, care încalcă în mod deschis ordinea și disciplina, exercitând totodată o influență nefastă asupra celorlalți condamnați. În asemenea situație și pentru astfel de indivizi, regimul penitenciar închis, cu măsuri de pază și supraveghere stricte , este o necesitate. În schimb, acest regim apare ca exagerat pentru condamnații primari, care își regretă sincer faptele penale săvârșite și care dau dovadă de dorința de îndreptare. Regimul de executare închis este pe deplin justificat în cazul condamnaților la închisoare de lungă durată ori a condamnaților recidiviști, însă este susceptibil de critică, mai cu seamă în cazul condamnaților la închisoare de scurtă durată. S-a reprosat, de asemenea, regimului penitenciar închis și faptul că nu ține cont , în suficientă măsură , de diversitatea condamnaților.

Viața în penitenciar- cu privațiunile stabilite de lege- poate determina izbucniri violente din partea unor deținuti , sub formă verbală sau comportamentală. În aceste cazuri , violența este îndreptată spre alți detinuți , spre personal (rareori) sau spre propria persoană (autorăniri etc.). Se poate afirma că reintegrarea deținutului în mediul penitenciar nu este niciodată definitivă, reacțiile care apar față de încarcerare ținând de constituția subiectului.

Unii criminologi susțin că o cauză a infracționalității , mai ales în cazul recidiviștilor, este starea psihică de înstrăinare, de rupere de familie , de muncă, de mediul social și când izolarea este de mai lungă durată, ea poate duce la o slăbire a suportului moral al condamnatului. Pentru evitarea consecințelor negative ale executării pedepsei în regim închis, sunt reglementări de separare a condamnaților recidiviști de cei care sunt la prima infracțiune .

Executarea pedepsei închisorii este un mijloc de reeducare a celui condamnat și poate ajunge la rezultate pozitive când este condusă cu grijă și pricepere. De multe ori mediul penitenciar nu este propice activității educative, bazate pe contacte, încredere și destindere între oameni , deoarece în mod inevitabil, se crează o atmosfera de încordare, de disciplină prea severă , de izolare, iar învingerea acestor dificultăți presupune soluții și eforturi deosebite.

Se consideră că persoanele care trebuie să fie incluse în regimul închis prezintă probleme dificile în procesul de adaptare la viața de închisoare, programele ce se derulează cu aceștia vizând tocmai adaptarea la regulile de conduită normale, la reintegrarea lor în societate.

Acești condamnați sunt cazati separat în raport de criteriile de separațiune și clasificare , după durata pedepsei , natura infracțiunii, sex, varstă, starea de minoritate, recidivă și starea de sanatate. În raport de aceste criterii de separațiune se pot înființa penitenciare de profil, respectiv de nerecidiviști cu pedepse până la 10 ani, nerecidiviști cu pedepse peste 10 ani, recidiviști cu pedepse până la 10 ani, penitenciare pentru detinuții tineri(18-21 ani), penitenciare pentru minori , pentru femei, precum și penitenciare spital.

Programul zilnic cuprinde o seama de activități la ore fixe, obișnuind astfel pe condamnați cu o viață ordonată, prin desfășurarea activității de muncă , socio-educative, culturale , sportive, servitul hranei, asistența medicală, plimbare , activități de deservire și gospodărie, somn și pauză săptămânală. Pentru ca aceste persoane, un timp îndelungat, au trait cu unele deprinderi negative, sau ar putea profita de lipsa de control și de supraveghere pentru a-și continua viața infracțională, toate activitățile zilnice sunt supravegheate direct sau prin mijloace tehnice, iar deplasarile in afara penitenciarului, indiferent pentru ce motiv, se realizează cu pază înarmată.

Programele de reinserție socială, de culturalizare și religioase se pot realiza cu voluntari din afara sistemului penitenciar.

§1.1.Psihologia privării de libertate

Pedeapsa este măsura de represiune, sancțiune aplicată celui care a săvârșit o greșeală, măsură de constrângere prevăzută de lege și aplicată cuiva de o instanță judecătorească drept sancțiune pentru o infracțiune.

La nivelul simțului comun pedepsirea reprezintă o acțiune pe care o persoană cu autoritate o întreprinde asupra altora pentru a corecta un comportament greșit. O definire psihologică a conceptului ne este oferită de Henry (2003): “Cei mai mulți psihologi definesc pedeapsa ca un proces de prezentare a unei consecințe, datorată unui tip de comportament, care servește pentru a reduce frecvența sau intensitatea cu care se produce acel comportament.”

Există două mecanisme care explică modul de funcționare al pedepsei, modelul economic și cel psihologic. Modelul economic este cel al calculului rațional: pedeapsa este vătămătoare și deci va fi evitată; dacă pedeapsa este asociată cu un comportament, evitarea vătămării conduce la evitarea comportamentului respectiv. Modelul psihologic se bazează pe învățarea prin răspunsuri condiționate: asociații repetate efectuate între stimul și un comportament aversiv sau îndepărtarea stimulului dorit sau a întăririi pozitive poate, în timp, duce la un “automatism” învățat de răspuns, pentru a evita comportamentul. Pedeapsa are efectul descurajării populației în săvârșirea unor comportamente indezirabile datorită consecințelor care pot apărea. Astfel, frica de sancțiuni obligă persoanele să respecte regulile, să nu se implice în comportamente deviante.

Victimizarea este acțiunea de a transforma pe cineva în victimă; este reacția persoanelor atunci când o acțiune ofensatoare se produce asupra lor. Ea provoacă numeroase traume fizice, emoționale, psihologice, unele efecte putând fi de lungă durată și greu de tratat. Victimele se pot simți nesigure, mereu temătoare, nervoase, confuze și frustrate, încrederea în ceilalți este diminuată. Efectele fizice ale victimizării pot fi clasificate ca minore (vânătăi, zgârieturi), moderate (luxații, arsuri) și severe ( înjunghieri, răni datorate focurilor de armă).

Arestarea, încarcerarea și viața petrecută în penitență sunt evenimente stresante deoarece provoacă schimbări critice în stilul de viață al indivizilor dar și datorită incontrolabilității acestor evenimente. Stresul este un concept care a fost în centrul cercetării oamenilor de știință multă vreme. El se referă la trăirea unor evenimente care sunt percepute ca periculoase pentru bunăstarea fizică și psihică a unei persoane. Evenimentele care determină stres sunt cele traumatice, imprevizibile, incontrolabile, care prezintă schimbări majore în condițiile de trai. Printre simptomele depresive care prezintă o importanță ridicată se numără insomnia persistentă, anxietatea și iritabilitatea. Încercările de sinucidere sau sinuciderea sunt principalele consencințe ale stărilor depresive printre deținuți. Factorii individuali și cei de mediu sunt responsabili pentru rata ridicată a sinuciderilor în rândul deținuților- impactul psihologic al arestării și încarcerării, consumul de droguri, izolarea socială, precum și programele și politicile de funcționare ale penitenciarului. Caracteristic actului de agresiune este intenția, acțiunea voluntară de a produce pagube de ordin fizic, psihic sau material altei persoane. O formă extremă a agresivității este violența, care se poate manifesta prin acțiuni de violuri, crime, atacuri fizice, etc. Violența are numeroase cauze, printre care se numără rezistența scăzută la frustrare, stresul, lipsa sentimentului de culpabilitate, labilitatea și indiferența afectivă.

Frustrarea este o cauză frecventă generatoare de furie, care conduce la activarea unui comportament agresiv. Ea este un sentiment de tensiune care apare atunci când eforturile unei persoane de a atinge un țel sunt blocate. Frustrarea nu are întotdeauna o sursă cunoscută sau tangibilă, caz în care agresiunea este deplasată și se poate răsfrânge asupra unei persoane sau a unui obiect nevinovat. Instigarea agresiunii produsă de o frustrare este o înclinație spre ostilitate sau furie. Agresivitatea poate fi activată și de afectele negative. Berkowitz (1988) sugerează că sunt mai multe stadii prin care se generează experiențe emoționale și comportamente aversive. În primul rând evenimentul aversiv creează afecte negative – care dau naștere la o diversitate de sentimente, reacții motorii, gânduri și amintiri- și produc reacții de fuga sau de atac, în concordanță cu tendințele personale. În stadiul următor intervin procesele cognitive care determină crearea de atribuții cauzale ale evenimentului neplăcut, controlarea sentimentelor și a acțiunilor, definirea sentimentelor, etc.

§1.2.Personalitatea și integrarea deținutului în mediul penitenciar

Pedeapsa cu închisoarea constă în izolarea de societate a condamnatului pe un anumit termen arătat în hotărârea de condamnare rămasă definitivă și în supunerea acestuia unui regim de executare, în vederea reeducării și redării lui ca element util societății. Ca natură, ea este privativă de libertate. Trebuie subliniat că închisoarea nu a fost unica pedeapsă privativă de libertate din legislația noastră penală; legiuitorul a eliminat pedepsele privative de libertate ca: munca silnică, temnița grea, detențiunea grea prevazute în C. pen. din 1938, de asemenea a înlăturat distincția între pedepsele de drept comun și pedepsele politice, între pedepsele criminale și pedepsele corecționale, considerând aceasta ca o diviziune artificială, deoarece infracțiunea-indiferent de natura sa-este o categorie juridică unică.

Integrarea deținuților în sistemul relațiilor interpersonale din penitenciar presupune adaptarea la regimul de detenție După perioada de carantină, destul de repede dezamăgirea ia locul disperării: părăsiți de familie (,,În penitenciar îți cunoști prietenii de afară”), luarea cu forța a bunurilor personale de către unii deținuți mai vechi, contactul cu mentalități și stiluri de viată greu de conceput înainte, imposibilitatea de a rămâne la distantă de partea rea a vieții de grup, grăbesc aderarea deținutului la normele și valorile neoficiale. După încercări de menținere a unor conduite mai înalte (femeile deținute se adresează una alteia cu ,,domnișoară”), după ce văd că prestigiul are alte coordonate (forța fizică, rămânerea în libertate puțin timp între două condamnări etc.), după aceea constată valoarea excepțională a ,,pachetului”, are tendința sa muncească ,,penal”(de exemplu, în agricultură, doar la început de rând și doar acolo unde ești văzut), să folosească argoul, să se integreze în viața de detenție.

O imagine interesantă va oferi o investigație comparativă realizată în 1987 si 1994 referitor la semnificația pe care o acordă diversele categorii de deținuți șederii în penitenciar.

În cadrul investigațiilor realizate, deținutii și deținutele au fost solicitați să exprime printr-un singur cuvânt ce reprezintă pentru fiecare detenția. Răspunsurile se pot clasifica în următoarele categorii:

a). Descriptive- redau un punct de vedere impersonal, bazat pe comparații superficiale, uneori metafore nereușite sau denumirea unor aspecte neeesențiale ale mediului penitenciar.

b). Termeni evaluative care exprimă aprecieri ale detenției prin prisma reacțiilor personale, estimări ale influenței colectivității sau regimului penitenciar, precum și atitudinea față de viitor.

Repartizarea termenilor în subgrupe a fost următoarea:

– termeni descriptivi- neutrii (metaforici): catastrofă, labirint, foc, capcană, prăpastie, cerc funebru, cumpănă, pericol, Sahara, libertate, infern, întuneric, sălbaticiune, cavou, pacea, etc.

-termeni descriptiv -conformiști: reeducare, durere, școala vieții, surghiun, lanțuri, meditație, despărțire, tristețe, înțelepciune, corectitudine, învățătură de minte etc.

– termeni evaluativi privind propria persoană: suferință , rușine, chin, groază, ratare, dezastru, dor, demoralizare, reculegere, înrăire , coșmar, pată etc.

– termeni evaluativi privind colectivitatea deținuților sau regimul penitenciar: calvar, umilință, dezumanizare, rău, mizerie, timp mort, supunere, jignitor, nervi, răutate etc.

-termeni evaluativi privind perspective de viitor: reabilitare.

In concluzie, studiul a relevat uratoarele procente: 40% au fost caracterizări descriptive , 60% evaluative, la barbați, cele descriptive cresc odată cu vârsta, la femei, jumătate neutre și conformiste și 38% din evaluari sunt descrieri privind consecințele detenției asupra propriei persoane.

Factorul care se impune cu brutalitate având consecințe ample asupra deținuților noi depuși, este constituit de supraaglomerarea închisorii. Un penitenciar este supraaglomerat când a fost depășită capacitatea sa de cazare, fapt ce afectează vizibil condițiile de viață ale deținuților. Determinarea pragului de aglomerare este desigur o problemă organizațională care implică evaluarea modului cum se asigură serviciile esențiale pentru populația carcerală: siguranța deținerii, hrănirea, asistența medicală, curățirea, activitățile recreative.

Când devi ,, nimeni”, când statutul persoanei dispare , problema demnității pare un lux inutil. Apar bizanteriile comportamentale, excesele, minciunile, vidul interior: este perioada resentimentelor în care totul este devalorizat- familie, rude, prieteni, chiar propria persoană- iar dorința de răzbunare este foarte puternică. Se fac denunțuri, se deschid procese de divorț, se refuză vizita familiei, nu se răspunde la scrisori.

§1.3.Ierarhia și statutul

Termenul de marginalizare a fost introdus în sociologie de R. K. Merton pentru a desemna un tip particular de devianță. Un individ care și-a interiorizat puternic deopotrivă valorile, obiectivele prescrise de cultură și normele ce definesc mijloacele licite ce permitatingerea acestor obiective poate fi pus în situația de a nu reuși folosindmijloacele licite. Din cauza interdicțiilor morale pe care și le-a însușit, el nupoate recurge la mijloace ilicite. Astfel, apare un conflict, o contradicțieîntre atingerea scopurilor și lipsa mijloacelor, pe care individul o va eliminaprin retragerea din mecanismul social, respingând deopotrivă scopurile și mijloacele. R. A. Cloward și L. E. Ohlin au prelungit această analiză, considerând marginalizarea ca fiind rezultatul unei duble nereușite: eșecul în obținerea mijloacelor licite, dar și în accesul la mijloacele ilicite, care nu sunt întotdeauna disponibile și trebuie să facă obiectul unei asimilăriculturale.Din acest punct de vedere, între un grup marginal și lumea interlopă apar diferențe clare. Membrii lumii interlope își ating scopurile, înprincipal, prin mijloace ilicite. În urma unui eșec în obținerea mijloacelor licite, ei nu se retrag din mecanismul social, dimpotrivă, continuă să fiecomponenți activi ai acestuia, dar subordonându-și activitatea unor normeși modele comportamentale indezirabile social. Ei resping doar mijloacelelegale, nu și scopurile. Similitudinile apar însă în cazul relațiilor cu societatea. Existențagrupurilor marginale și a lumii interlope confirmă șiconsolideazăpermanent funcția, poziția grupului dominant și a sistemului de norme șivalori dominante în mod ideal sau material.Lumea interlopă poate fi definită prin existența unor grupuri de indivizi fără un contur precis și de o importanță variabilă, acționând, de regulă, în același habitat subordonându-și activitatea unor reguli și norme care se abat într-o măsură mai mică sau mai mare de la coeficientul de toleranță moral-juridică unanim admis de restul societății ca indice de siguranță și echilibru social. Lumea interlopă este o realitate specifică, cu o structură și un mod de organizare aparte. Complexitatea și dinamismul ce o caracterizează sunt date de mareavarietateaelementelor componente și de numeroasele tipuride relații existente între acestea. Între grupurile care alcătuiesc lumeainterlopă există o permanentă interacțiune și interdependență. Modul în care se raportează unele la altele se modifică rapid, în funcție de situație șide interesele de moment. Caracteristica fundamentală a existenței lumii interlope esteeludarea permanentă a normelor morale și juridice unanim admise.Obținerea de venituri se realizează prin mijloace ilicite și imorale, indiviziisustrăgându-se obligațiilor cetățenești și oricărui efort în favoarea uneiconduite hedonice centrată pe plăcere, aventură și profit. Preocuparea membrilor lumii interlope de a-și procura bani și puterese subordonează, însă, paradoxal, dorinței de a reveni în societatea morală.Chiar dacă acest lucru nu se realizează, ei încearcă cel puțin să devină„onorabili” sau, în cel mai rău caz, caută să-și creeze acea aparență demoralitate, ascunzându-se în spatele principiului: „Scopul scuză mijloacele”.Societatea tolerează, totuși, de multe ori lumea interlopă, în speranțarecuperării membrilor ei în plan social. În general, lumea interlopă estemarginalizată, împinsă spre periferia societății. Cu toate acestea, nu poate fi considerată un grup marginal decât din anumite puncte de vedere.Un alt punct comun îl constituie modul în care societatea supraveghează, urmărește, pedepseștesau încearcă să distrugă atât grupurile marginale, cât și lumea interlopă.O altă caracteristică de bază a lumii interlope este internaționalizareanormelor și obiceiurilor specifice. Astfel, în orice țară, în ciuda diferențelorculturale și de regim politic, modul de viață interlop este același. Cu toate acestea, există și o excepție, și anume în ceea ce privește teritorialitatea.Zonele de influență și de activitate ale grupurilor de infractori sunt strictdelimitate, accesul intrușilor fiind tolerat cu mare greutate. Ignorarea acestor „granițe” și activitățile desfășurate pe „teritoriul altuia” duc la conflicte între grupurile respective, conflicte ce degenerează adesea în reglementări de conturi deosebit de brutale și violente.Chiar dacă principala caracteristică a lumii interlope este eludareapermanentă a normelor juridice și morale, nu se poate vorbi de inexistențaunui sistem propriu de norme și reguli, cutume și uzanțe. Însuși modulde organizare și funcționare caracteristic lumii interlope ne dovedeșteexistența unui ansamblu de norme foarte bine structurate. Este vorba denorme informale, generate de grupurile de delincvenți, norme valabilenumai în interiorul acestor grupuri și respectate cu strictețe de membrii acestora. Sunt așa-numitele „legi nescrise ale lumii interlope”.De altfel, aceste legi au un rol foarte important în funcționarea acestuimecanism complex care este lumea interlopă, deoarece:

– constituie puncte de reper la care se raportează toate conduitele șicomportamentele infractorilor;

– stabilesc statusurile și rolurile fiecărui membru component,precum și drepturile și obligațiile ce îi revin în relațiile cu ceilalți;

– de cunoașterea și respectarea lor depinde acceptarea șipoziționarea fiecărui infractor în cadrul grupului;

§1.4. Violența colectivă și rezistența la frustrare

Problema deținuților ,, recalcitranți » se rezolvă rapid: Când unul sau mai mulți deținuți tulbură liniștea iar revendicările lor atrag sprijinul altor deținuți, ei sunt etichetați ca recalcitranți, sunt pedepsiți, mutați pe alte secții sau chiar în alte penitenciare.

,,Personalul care are zilnic în îngrijire deținuti condamnați la moarte trebuie să fie special selectat pentru a face față acestei responsabilități stresante. Ei trebuie sa posede experiența, să aibă o bună formare, în special în privința aspectelor emoționale ale muncii lor și să aibă sprijin continuu din partea managerilor »

Concluziile studiului mentionat anterior, studiu desfasurat Susan Lloyd, la penitenciarul britanic Full Suton, sunt enumerate mai jos:

Deținuții condamnati pe viată, deși sunt mai conformiști decât alte categorii, sunt implicați deseori în acte de indisciplină din cauza non-conformismului lor ; dispoziția de a merge la lucru nu s-a corelat nici cu actele turbulente nici cu atitudinile non-conformiste, fiind deci un comportament fără valoare prognostică în ce privește evoluția detinuților ; deținuții cu mai multe arestări anterioare au tendința de a fi mai indisciplinați, la fel si cei condamnati pentru infracțiuni de violență ; comportamentul recalcitrant din penitenciar poate fi considerat o prelungire a comportamentului delincvent din afara închisorii.

SECȚIUNEA III.STUDIU DE CAZ : CONDAMNAȚII- LIDERI NEGATIVI CU INFLUENȚA NEGATIVA ASUPRA CONDUITEI CELORLALȚI DEȚINUȚI

§1.1. Revolta condusă de haiducul Pantelimon, Botoșani, 1913

Istoria povestește că, în 1913, Toader Pantelimon se află în închisoarea din Piatră Neamț, din care nu reușise până atunci să evadeze nimeni. Deținuții erau legați cu lanțuri grele la mîini și la picioare. Dar haiducul, isteț fiind, și-a dat seama că numai printr-o revoltă poate scapă și, având o mare putere de convingere asupra celorlalți deținuți, i-a convins să se răzvrătească. Atacul s-a dat în prima duminică din august 1913. Puținii paznici care se aflau în acea duminică la datorie au fost dezarmați. Toți deținuții au fugit, fără a face vărsare de sânge. Dar haiducul nostru a fost prins mai tîrziu și a fost închis în același penitenciar în faimoasa „camera de fier“. Numai așa au reușit autoritățile vremii să îl cumințească și să-l transforme într-un bărbat gospodar, așezat la casa lui . Pantelimon, conform descrierii corespondentului „Adevărului” din Piatra Neamț, era „foarte robust și bine făcut”, „știutor de carte, care scrie bine și frumos”, „foarte deștept, isteț, sprinten, curajos, și vorbăreț”. Umblă încins cu revolvere și cuțite. Pantelimon nu omoară. Amenință, cu arma întinsă, gata s-o descarce. Evident că nimeni nu-și pune viața în pericol. Astfel că cel care a dat ochi cu faimosul bandit nu opune nici o rezistență”. De la Piatra Neamț, în sus, până în granița Bucovinei, contagioasa frică născocise povești uluitoare („toată lumea se interesează de aproape de isprăvile acestui haiduc, devenit celebru, și tot ce se scrie despre activitatea lui este citit cu aviditate”). Din cauza cetașilor lui Teodor Pantelimon, călătoriile se făceau „cu frică. Toți călătorii care merg în trăsuri, precum și țăranii care parcurg calea pe jos sunt îngroziți și, la fiecare răspântie, așteaptă apariția lui Pantelimon. Comercianții călătoresc înarmați”. Și de să și exemplul arendașului moșiei Grumăzești, arendașul moșiei, Leon Tarcauanu, care venise, în 31 iulie, la Piatra Neamț, înarmat până în dinți, ca și vizitiul și pădurarul care îl însoțeau, dar și „în condițiile astea, a făcut drumul până la Piatra tot cu frică… Frica e contagioasă. Ea a început să bântuie și prin oraș, căci se lansase zvonul că autoritățile ar fi primit scrisori de la Pantelimon, prin care înștiințează că vine, pentru câtva timp, și la Piatra” . Ceata lui Panteliomon încă nu fusese identificată, deși doi dintre haiducii lui fuseseră capturați, spre sfârșitul lunii mai 1911, „după o încăierare sângeroasă cu mai mulți jandarmi și un primar” și, ținuți în arestul preventiv, refuzau „să dea vreo lămurire cu privire la activitatea șefului lor, banditul Pantelimon”.

§1.2. Revolta de la penitenciarul Iași- Ioan Clămparu

Între 10 și 20 iulie 2016, la penitenciarul Iași , zeci de condamnați nu au mai respectat programul din închisoare, s-au bătut cu gardienii și s-au urcat pe acoperișul penitenciarelor pentru a protesta pentru condițiile de viață din pușcării. Mai mult, sute de deținuți au refuzat hrana oferită de la cantina, tot în semn de protest. O mare din penitenciarele unde au fost înregistrate prosteste în iulie sunt conduse, în ceea ce privește organizarea internă a condamnaților, de oameni apropiați ai Cordunenilor (Iași, Brăila, Vaslui, Galați, Tulcea), Clămparu (Botoșani, Iași, Bistrița) și al Sportivilor (Giurgiu). În urma acestor acțiuni de protest, Claudiu Bejan a fost înlocuit de la conducerea ANP, iar în locul său a fost numit Marius Vulpe, comandatul Penitenciarului Iași, acolo unde se aflau cazați Ioan Clămparu și Adrian Corduneanu. Adrian Corduneanu a fost condamnat la trei ani de închisoare într-un dosar de șantaj, sentința nu este definitivă. Interlopul se află în arest preventiv într-un alt dosar deschis în luna aprilie. Ioan Clămparu execută o pedeapsă de 11 ani și 8 luni de închisoare pentru proxenetism. El mai are o condamnare de 20 de ani primită în Spania pentru aceleași infracțiuni. Interlopul Ioan Clămparu s-a plâns judecătorilor că nu are loc în celulă și a solicitat obligarea Penitenciarul de Maximă Siguranță Iași să-i asigure un spațiu de patru metri pătrați, după cum prevede legea. „În camera unde suntem cazați șase deținuți și uneori opt deținuți ar trebui cazați maxim trei deținuți. Lipsa de spațiu/persoană prevăzut de lege provoacă permanent discuții și tensiuni între deținuți, începând de la servitul mesei și continuând cu tot programul zilnic, inclusiv folosirea toaletei, depozitarea bunurilor, a veselei și a alimentelor, spațiul fiind extrem de insuficient”, arată în plângere Ioan Clămparu. Penitenciarul Iași a fost prima unitate din Iași unde deținuții au început să protesteze în masă, nemulțumiți de condițiile din închisoare. Ulterior, deținuți de la majoritatea penitenciarelor din țară s-au revoltat și au demarat acțiuni similare.La nivel național, mai mulți deținuți despre care s-a considerat că ar fi fost implicați în proteste au fost mutați la alte unități de deținere. De la Iași, de pildă, au fost mutați, printre alții, Adrian Corduneanu și Ion Clămparu, cei mai cunoscuți interlopi închiși la Iași la acel moment. „Având în vedere ansamblul tuturor evenimentelor din perioada respectivă, conducerea Penitenciarului Iași a înaintat o plângere penală împotriva a șapte persoane aflate în custodia unității noastre, care au participat activ la manifestări, urmând ca organele de cercetare abilitate să facă în continuare verificări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de distrugere, ultraj și amenințare“, a precizat Marian Pompiliu Dima, directorul Penitenciarului Iași, într-un răspuns remis „Ziarului de Iași“.„Au exercitat acte de violență împotriva personalului aruncând cu diverse obiecte (cioburi de sticlă, scaune de fier, bucăți de lemn rezultate din distrugerea meselor din dotare, bucăți de fier rezultate de la paturi), punând în pericol grav viața și integritatea fizică a acestora, precum și siguranța locului de deținere“, a mai precizat directorul Dima.Concret, în timpul manifestărilor, deținuții ar fi deteriorat grilajele interioare și exterioare ale celulelor, au spart geamurile și au răvășit bunurile din camere, cum ar fi paturile, mesele sau scaunele. Toate aceste stricăciuni au fost evaluate la 90.000 de lei, bani pe care cei care vor fi găsiți vinovați a trebuitsă le achite din buzunarul propriu.

§1.3. Protestul de la penitenciarul Maze, Irlanda de Nord, 1973-Bobby Sands

Închisoarea Maze (fostul centru de detenție Long Kesh și cunoscută în mod colocvial ca Maze Prison, The Maze, H Blocks sau Long Kesh) a fost o închisoare în Irlanda de Nord care a fost folosită pentru a găzdui prizonieri paramilitari în timpul tulburărilor de la mijlocul anului 1971 până la mijlocul anilor 2000. A fost amplasată la fosta stație Royal Air Force din Long Kesh, la periferia orașului Lisburn. Acesta a fost în orașul Maze, la aproximativ nouă mile (14 km) la sud-vest de Belfast. Închisoarea și deținuții ei au fost implicați în astfel de evenimente precum greva foametei din 1981. Închisoarea a fost închisă în 2000, iar demolarea a început la 30 octombrie 2006, dar la 18 aprilie 2013 a fost anunțată de către Executivul Irlandei de Nord că restul clădirilor vor fi redezvoltate într-un centru de pace. După introducerea internării în 1971, "Operațiunea Demetrius" a fost implementată de Congoletul Regal din Ulster (RUC) și armata britanică cu raiduri pentru 452 de suspecți, la 9 august 1971. Armata RUC au arestat 342 de naționaliști irlandezi, membrii IRI, iar 104 dintre cei arestați au fost eliberați atunci când s-a constatat că nu aveau conexiuni paramilitare .. Cei aflați în spatele operațiunii Demetrius au fost acuzați de lipsire de libertate prin arestarea multor persoane greșite și prin utilizarea informațiilor greșite. În urma protestelor naționaliste, unii manifestanți din Ulster au fost, de asemenea, arestați. În 1972, au existat 924 internări și, la sfârșitul internării, la 5 decembrie 1975, au fost reținuți 1.981 de persoane; 1.874 (94,6%) dintre aceștia erau naționaliști catolici / irlandezi și 107 (5,4%) protestanți / credincioși din Ulster. Inițial, internii au fost adăpostiți, cu diferite grupuri paramilitare separate unul de celălalt, în colibele Nissen, într-un aeroport aerodromat RAF care a devenit Centrul de detenție Long Kesh. Internii și susținătorii lor au fost agitați pentru îmbunătățirea condițiilor și statutului acestora; Ei s-au văzut mai degrabă ca deținuți politici decât criminali comuni. În iulie 1972, secretarul de stat pentru Irlanda de Nord, William Whitelaw a introdus statutul de categorie specială pentru cei condamnați pentru crime legate de violența civilă. În acel moment erau 1.100 de prizonieri de stare specială. Prizonierii condamnați pentru infracțiuni programate după 1 martie 1976 au fost adăpostiți în "H-Blocks" care au fost construite. Prizonierii fără statutul de categorie specială au început să protesteze pentru întoarcerea imediată după ce au fost transferați la blocurile H. Primul lor act de sfidare, inițiat de Kieran Nugent, a fost acela de a refuza purtarea uniformelor de închisoare, declarând că infractorii condamnați, și nu prizonierii politici, poartă uniforme. Nu le-au permis hainele lor, s-au înfășurat în cearceafuri. În 1978, mai mult de 300 de bărbați s-au alăturat protestului. Guvernul britanic a refuzat să se retragă. În martie 1978, unii prizonieri au refuzat să-și îngrijească celulele să se ducă sau să utilizeze toaleta și au fost dotați cu aparatură de spălare în celulele lor . Prizonierii au cerut ca dușurile să fie instalate în celulele lor; iar când această cerere a fost refuzată, au refuzat să folosească bazinele de spălare. La sfârșitul lunii aprilie 1978, a avut loc o bătălie între un prizonier și un ofițer de închisoare din H-Bloc 6. Prizonierul a fost dus la izolare, iar zvonurile s-au răspândit pe aripa în care era spuneau că prizonierul fusese bătuit greșit. Prizonierii au răspuns prin zdrobirea mobilierului din celule, forțând autoritățile din penitenciare să elimine mobilierul rămas din celule, lăsând doar pături și saltele. Prizonierii au răspuns refuzând să-și părăsească celulele și, ca urmare, ofițerii de închisoare nu au reușit să-i elibereze. Acest lucru a dus la protestul murdar, în condițiile în care prizonierii refuzau să-și golească vasele de cameră, iar condițiile insalubre survenite în urma protestului erau de nedescris. La sfârșitul anului 1980, Bobby Sands a fost ales comandant al ofițerilor provizorii IRA din închisoarea Maze, urmând ca Brendan Hughes să participe la prima grevă a foamei. Deținuții republicani au organizat o serie de proteste care urmăresc să-și recâștige statutul de categorie specială anterioară, ceea ce le-ar elibera de unele reglementări ordinare ale închisorilor. Aceasta a început cu "protestul de pătură" din 1976, în care deținuții au refuzat să poarte uniforme de închisoare și au purtat pături în schimb. În 1978, după o serie de atacuri asupra prizonierilor care și-au părăsit celulele ("goliți-o"), acest lucru a devenit esențial în "protestul murdar", în care prizonierii au refuzat să spele și să-și zgâri pereții celulelor cu excremente . În timpul închisorii, Sands avea mai multe scrisori și articole publicate în ziarul Republican .

§1.4. Revolta de la Carandiru, Sao Paolo, Brazilia, 1992- Marcos Willians Camacho, alias "Marcola"

Penitenciarul din Peninsula Carandiru era o închisoare situată în São Paulo, Brazilia. Închisoarea a fost proiectată și construită de Samuel das Neves în 1920, când a fost considerată o închisoare de model pentru a răspunde noilor cerințe ale Codului penal din 1890. A fost operațional între anii 1956 și 2002 și, la vârf, a fost cel mai mare penitenciar din America de Sud, locuind peste 8.000 de deținuți. În 1992 a fost locul masacrului de la Carandiru. Masacrul de la Carandiru a avut loc vineri, 2 octombrie 1992, în Penitenciarul Carandiru din São Paulo, Brazilia, când poliția militară a luat cu asalt structura după o revoltă a închisorii. Masacrul, care s-a soldat cu moartea a 111 deținuți (102 împușcați de poliție, 9 uciși de alți deținuți), este considerată o încălcare majoră a drepturilor omului în istoria Braziliei. Masacrul a fost declanșat de o revoltă a prizonierilor din închisoare. Gardienii din închisoare nu au făcut prea multe eforturi pentru a negocia cu prizonierii înainte ca Poliția Militară din Estul São Paulo să fi tras în ei, deoarece revoltele din închisori au devenit mai dificile pentru controlul închisorilor. Pierderile rezultate au fost uciși de 111 deținuți: 102 de focuri de armă trase de poliție și nouă răniți prin înjunghieri aparent provocate de alți prizonieri înainte de sosirea poliției. Niciunul dintre cei șaizeci și opt ofițeri de poliție nu a fost ucis. Supraviețuitorii au susținut că poliția a ignorat și deținuții care se predau deja sau încercau să se ascundă în celulele lor. Comandantul operației, colonelul Ubiratan Guimarães, a fost condamnat inițial la 632 de ani de închisoare pentru abaterile de la îndatoririle sale și masacrul ulterior . Pe 16 februarie 2006, o instanță braziliană a anulat condamnarea lui Guimarães. Instanța a acceptat argumentul că el nu a respectat decât ordinele Guimarães, care a fost, de asemenea, membru al aparatului administrativ al statului São Paulo, a fost asasinat în septembrie 2006. Primeiro Comando da Capital (PCC), una dintre cele mai cunoscute bande din Brazilia, se spune că a fost creată în 1993 ca răspuns la acest eveniment. Acest grup este considerat a fi responsabil pentru moartea lui José Ismael Pedrosa, director al închisorii la vremea respectivă. Închisoarea a fost demolată la 9 decembrie 2002. Marcola a devenit în cele din urmă liderul Primeiro Comando da Capital, una dintre cele mai organizate carteluri de droguri din Brazilia, și a plasat o recompensă pentru moartea foștilor lideri César "Césinha" Augusto Roris da Silva și José "Geleião" Jelly) Márcio Felício. Sub conducerea lui Marcola, au existat mai multe structuri în cartelurile de droguri, membrii fiind obligați să plătească un venit lunar și chiar un cod de disciplină cunoscut sub numele de "codul diavolului". Marcola este, de asemenea, responsabil pentru provocarea a 29 de revolte în închisoare în 2001 și pentru asasinarea judecătorului Antônio José Machado Dias, cunoscut pentru încercările sale de a opri activitățile PCC și de a construi Centrul de readaptare a penitenciarelor în Presidente Bernardes, São Paulo. În mai 2006, Marcola a obținut înregistrări ale unei audieri, care intenționa să-l mute și pe 700 de prizonieri într-o închisoare de maximă siguranță. Imediat, Marcola a contactat liderii PCC prin intermediul telefoanelor mobile și a organizat atacuri strategice asupra poliției braziliene, ceea ce a dus la declanșarea de către PCC a orchestrării focarului de violență în São Paulo, rezultând decesele a peste 150 de persoane. Violența a condus la transferul lui Marcola la Penitenciarul Mauricio Henrique Guimaraes Pereira, o închisoare de maximă siguranță în Presidente Venceslau, unde este în prezent staționată Fostul președinte al Braziliei, Lula da Silva, a condamnat violența ca narco-terorism . La 8 iunie 2006, Marcola a mărturisit în instanță că este conducătorul oficial al PCC și a descris PCC ca organizat "ca o rețea alcătuită dintr-o ierarhie organizată inteligibilă". El continuă să aibă legături cu liderii PCC prin apeluri telefonice din interiorul închisorii și a spus într-un interviu: "Tu te temi să mori, nu te temi de mine. De fapt, aici în închisoare nu poți să vii și să mă omori. . Dar pot ordona să te omor eu de acolo. ".În aprilie 2013, 23 de polițiști implicați în masacru au fost condamnați la 156 de ani de închisoare pentru uciderea a 13 deținuți, în timp ce alți 25 de polițiști implicați în masacru au fost condamnați la 624 de ani de închisoare, Deținuți în august 2013. Într-un ultim proces, alți polițiști au fost condamnați la 48 de ani, fiecare în aprilie 2014. În septembrie 2016, instanța a declarat procesul de masacrare a lui Carandiru nul. Închisoarea a fost demolată la 9 decembrie 2002. Un bloc a fost lăsat intact pentru a fi folosit ca un muzeu , deschis în prezent pentru public și accesibil prin intermediul stației de metrou Carandiru (Estação Carandiru). Astăzi, complexul Parque da Juventude este situat pe locul fostului penitenciar.

CONCLUZII

La finalul acestei lucrări ne putem permite un moment de reflecție în care să realizăm importanța statutului nostru de cetățeni ai unei țări, membri ai unei colectivități și, nu în ultimul rând, oameni liberi.

Lipsirea de libertate este un proces sinuos care transformă persoanele care nu se supun legilor , fie ele cutume, împământenite în vocabularul legislativului și în istoria poporului român, fie ele supuse unei dinamici ale regimului politic- ar fi prea crud însă să catalogăm ca fiind ,, dinamică" aspecte care au cauzat adevărate tragedii ale omenirii. Cele doua conflagrații mondiale, amprenta regimului totalitar au fost catalizatori ai sistemului penitenciar de astăzi. Dacă ieri, deținutul era doar un rebut al societății, iar viața sa nu valora absolut nimic, astăzi, comunitatea internațională oferă dreptul la viață oricărui om, fie el liber ori lipsit de libertate.

Evident, caracteristicile unui bun lider din lumea liberă se manifestă și în spatele gratiilor, dar capacitatea de a conduce degenerează. Dacă influențarea subalternilor din lumea liberă se încheie cu traiul după gratii, în lumea ascunsă a penitenciarului, tot libertatea este cea mai mare pierdere a celui ce se lasă influențat pentru încălcarea legii și anume amânarea redobândirii acesteia. Urmările influenței negative a unor lideri auto-instituiți în penitenciare pot fi dezastruase, așa cum am arătat în studiul de caz. Cea mai bună tactică pentru administrațiile penitenciarelor este prevenția. Fenomenul supraaglomerării și condițiile reduse nu sunt caracteristice doar țărilor mai puțin evoluate economic și social. După cum am văzut în studiile de caz, SUA și Marea Britanie au fost gazdele unor revolte fără precedent.

Sistemul de drept penal se bazează pe valoarea și eficiența pedepsei, însă așa cum nimeni nu se aștepta la apariția unei Declarații Universale a Drepturilor Omului, poate exista o zi în care vom putea susține că nu mai este nevoie de pedeapsă, fenomen care se zărește în țările nordice, în prezent, unde penitenciarele aproape că nu își mai au rost.

BIBLIOGRAFIE

Aurel Teodor Moldovan, Munca persoanelor condamnate, ed.Regia Autonoma Monitorul Oficial, București,1999

R.M.Stănoiu și colectivul ,Drept penal-partea generală, Editura Hyperion,București,1992,

http://euroavocatura.ro/articole/515/Detentiunea__inchisoarea__pe_viata_in_Noul_Cod_Penal__art__56_-_59_;

Ioan Chiș, Dragoș Răzvan Niță, Fundamente de drept executional penal, editura ANI, Bucuresti, 2004,

Petrache Zidaru, Drept execuțional penal, Ed. a II-a ,Ed. All Beck, București, 2001,

Marc-Phillipe Zallony, „Essai sur les fanariotes1824 –” Citat de T. Sâmbrian, Istoricul instituției închisorii în România, în „Revista de Știință Penitenciară” nr. 1-2/1993,

Ionescu Nicolae , Curs de istoria statului și dreptului romanesc, Ed. Academiei, Galați , p.48; http://www.scribd.com/doc/23590019/Istoria-statului-si-dreptului-romanesc-Ionescu-Nicolae-an-1-drept-

Ioan Chis, Reforma penitenciară din Romania, Ed.Ando Tours Timisoara, 1997,

D. V.Firoiu, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Didactică și pedagogică, Bucuresti,

Ionescu Nicolae, Curs de istoria statului si dreptului romanesc, an1, drept, ifr, Galati;

D. V.Firoiu, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Didactică și pedagogică, Bucuresti,

Ioan Bala, Evoluția sistemului de executare a pedepselor privative de libertate în dreptul românesc , Universul Juridic , București, 2011, p.20 ;

http://blog.wolterskluwer.ro/2013/04/sistemul-penitenciar-in-romania-anilor-1918-1944/,

Isar Nicolae, România sub semnul modernizării- de la Al. Ioan Cuza la Carol I, Ed. Universitară, București, 2010,

Ioan Chiș, Drept execuțional penal, Ed. Universul juridic, București,2013,

Academia de Stiinte Sociale si Politice a Republicii Socialiste Romania, Istoria dreptului romanesc, Vol. II, Partea a doua, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1987.Stefan GHEORGHIES, http://blog.wolterskluwer.ro/2013/04/sistemul-penitenciar-in-romania-anilor-1918-1944/;

Constantin Sima, Măsurile de siguranță în dreptul penal contemporan, Ed. All Beck, București, 1999.,

V. Dongoroz , Codul penal adnotat, Ed. Librariei Socec, București, 1937, citat de C. Bulai, în Manual de drept penal, ed. ALL, București, 1997.

Luca Elefterescu, Reforma sistemului penitenciar, în „Dreptul”, Anul XXI, Nr 53, 1892,.

C. Bulai, ,,Manual de drept penal”, All, București, 1997,

http://www.microsoft.com/romania/business/studiu_de_caz/Administratia_Penitenciarelor.aspx;

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/bombe-de-presa-de-acum-100-de-ani-inchisorile-de-acum-un-veac-sau-chestia-regimului-penitenciar-598057.html;

http://www.arhivelenationale.ro/index.php?lan=0&page=144;

Monitorul Oficial, nr. 82 din 24 martie 1929, p. 69. Menționat de prof. Constantin Gheorghe in Ordinea publică și siguranța națională în dezbaterile senatului Romaniei între1919-1940, lucrare publicată în RepereCultural Educative, Politia Romana, Editura Ministerului Administrației și Internelor -2010

http://www.arduph.ro/domenii/protectie-persoane-si-bunuri/in-caz-de-conflict-armat/actualitati-privind-statutul-prizonierilor-de-razboi-inchisorile-de-la-guantanamo-si-abu-ghraib/;

Subloc. Vasile Radu, Actualități privind statutul prizonierilor de război. Închisorile de la Guantanamo și Abu Ghraib, http://www.arduph.ro/domenii/protectie-persoane-si-bunuri/in-caz-de-conflict-armat/actualitati-privind-statutul-prizonierilor-de-razboi-inchisorile-de-la-guantanamo-si-abu-ghraib/;

Prizonierii-artişti din Al II-lea Război Mondial

A se asculta interviu cu un fost prizonier de război, Ion Tofan, povestiri de război, http://www.youtube.com/watch?v=uOHGB57oIDM ;

http://www.hetel.ro/index.php/2012/04/5657/;

N. Iorga, ,,Cum afost ocupația din 1916- o mărturie germană”, Datina Românească, 1939;

http://www.pogromuldelaiasi.ro/ce-s-a-intamplat-in-iunie-1941/

Adrian Cioflâncă http://www.pogromuldelaiasi.ro/ce-s-a-intamplat-in-iunie-1941

http://www.memorialmuseums.org/eng/staettens/view/1047/Monuments-to-the-Victims-of-the-June-1941-Pogrom- A se consulta pentru o viziune fotograficăa celor întâmplate;

http://www.iiccr.ro/ro/evenimente/pro_memoria/decretul_nr_163_din_7_februarie_1949_infiintarea_trupelor_de_securitate/;

http://www.bogdancantaragiu.ro/raportul/partea%20III%20-%20represiunea.pdf;

Demostene Andronescu, Revista Puncte Cardinale,, nr. 2/1996;

Considerații istorice privind regimului de executare a pedepselor în dreptul românesc, Dr. Alexandru Serban;

Lavinia Betea, Convorbiri neterminate: Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Iași, Polirom, 2001, p. 102, citat în revista Historia Elena Ioana Secu, Lumina nu mai vine de la Răsărit. Vine de la Gheorghiu-Dej!;

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lumina-nu-mai-vine-rasarit-vine-gheorghiu-dej;

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoreice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, ed. a 2 -a, Ed. Academiei Române și Ed. All Beck, Bucureși, 2003,

Bogdan T.,Santea I.,Cornianu R., Comportamenrul uman în procesul judiciar, Editura Serviciul Editorial și Cinematografie, Bucuresti, 1983.,

Ana Bălan, Emilian Stănișor, Marinela Minca, Penologie, Ed. Oscar Print, Buuresti, 2002 ,

K.Horney, The neurotic Personality of Our Time, Norton,1964,

Berkowitz, „Frustrations, Appraisals, and Aversively Stimulated Aggression”, Aggressive Behavior, Routledge, London, 1988,

Miethe, T. și Lu, H. , Punishment: A Comparative Historical Perspective, Cambridge University Press, Cambridge, 2005,

World Healt Organization , „Preventing Suicide in Jails and Prisons”, WHO Press, Geneva, 2007,

Petrache Zidaru, Drept Executional Penal, Ediția a II-a, Ed. All Beck, București, 2001,

K.Horney, The neurotic Personality of Our Time, Ed. Norton,1964,

Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară, Ed. Oscar Print, București, 1996,

R.Merton, Elements de theorie et de la methode sociologique, Ed.Plon, Paris, 1965,

C.Gorgos , Dictionar enciclopedic de psihatrie ,Editura Medicală ,București ,1987,

S.E.Rădulescu, Devianță, criminalitate și patologie socială, Editura Lumina Lex, București, 1999,

Andrew Coyle(coord.), A human Rights to Prison Management. Handbook for prison staff. International Centre for Prison Studies, London, 2002.

http://www.monitorulcj.ro/cms/site/m_cj/news/50292-istoria-evadarilor-celebre#sthash.fZZpBw.dpuf

Isprăvile haiducului Teodor Pantelimon

http://www.libertatea.ro/stiri/stiri-interne/exclusiv-interlopi-clamparu-si-corduneanu-ar-fi-fost-restrictionati-la-pachete-de-la-rude.

https://www.7est.ro/exclusiv-7est/anchete/item/64108-un-violator-se-revolta-penitenciarul-iasi-este-lagar-de-concentrare.html

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/exclusiv-pu-caria-ii-au-facut-stricaciuni-de-90-000-lei-in-timpul-rascoalei-din-vara.html

Klettner, Andrea (8 January 2013). "Green light for Maze prison site". BDOnline. Retrieved 21 January 2013.

Crawford, Colin , Long Kesh: an alternative perspective, 1979, broșură.

Coogan, Tim Pat., The Troubles: Ireland's ordeal 1966-1996 and the search for peace London: Hutchinson , 1995.

David Beresford , Ten Men Dead: The Story of the 1981 Irish Hunger Strike. London, UK: Harper Collins Publishers.1987.

Carandiru, das Gefaengnissmassaker in Sao Paulo (Ger.), 1995, Editor: Amnesty International FDCL-Verlag, Author: Elói Pietá & Justino Pereira

http://www.insightcrime.org/news-analysis/sao-paulo-takes-aim-at-prison-gangs-amid-calls-for-reform

http://www.josino.net/MarcolaFace.html

Chiș Ioan. Chiș Alexandru Bogdan. Executarea sancțiunilor penale. Ed. Universul Juridic, București. 2015,

Stoenescu Ion. Sîrbu Marin. Calcularea iestului de pedeapsă in cazul revocării liberării condiționate. în Revista Română de Drept nr. 7/197.

Preda Aura, Drept execuțioual penal. Ed. Fundației România de mâine. București. 2014,

Băla Ioan. Evoluția sistemului de executare a pedepselor privative de libertate iu dreptul românesc. Ed. Universul Juridic. București. 2011, p.95.

Volonciu Nicolae. Moroșanu Raluca. Codul de procedură penală comentat. Al t. 415-464. Executarea hotărârilor penale, Ed. Hamangiu. București, 2007,

Pascu Ilie. Dobrinoiu Vasile. Dinia Traian. Hotcă Mihai Adrian, Păun Costică. Cliiș Ioan. Gonmescu Mirela. Dobrinoiu Maxim. Noul Cod penal comentat, vol I. Partea generală, ediția a IlI-a. Ed. Universul juridic. București. 2015,

Gabriela Chihaia, Rolul și activitatea judecătorului de supraveghere a privării de libertate, teză de doctorat, București, 2016, p.67 și urm.

AGERPRES/(AS — autor: Livia Popescu, editor: Claudia Stănescu, editor online: AdaVîlceanu),https://www.agerpres.ro/politica/2017/03/13/legea-privind-executarea-pedepselor-modificata-de-senat-17

Brînză William Gabriel, Drept execuțioual penal. Legea nr. 254/2013. Comentarii și jurisprudență. Ed. Universul juridic. București. 2015., p.18 și urm.

http://old.csm1909.ro/csm/linkuri/07_12_2016__84903_ro.pdf

ANEXA 1- CARANDIRU , ÎN TIMPUL REVOLTEI DIN 1992

=== be453aa06006a81afa8bafc72be4017197e7d9df_503321_1 ===

UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”

FACULTATEA DE DREPT

PROGRAMUL DE STUDII: DREPT

MASTERAT: ȘTIINȚE PENALE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific

prof.univ. dr. Ioan Chiș

Student

………………

București

2017

Pagina de gardă

18, 40, 42, 44, 47, 50, 53, 54, 54, 55, 57, 60, 63, 65, 71.

UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”

FACULTATEA DE DREPT

PROGRAMUL DE STUDII: DREPT

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific

prof.univ. dr. Ioan Chiș

Student

……………..

București

2017

CUPRINS

Cuprins………………………………………………………………..…….4

Abrevieri…………………………………………………………………….5

Introducere………………………………………………………………….6

Secțiunea I. Analiza Legii nr. 254/2013 actualizată 2017………………….7

§1.1. Considerente istorice………………………..………..………..……..18

§1.2. Principiile sancțiunilor de drept penal……………………..…….…..40

Secțiunea II. Mediul penitenciar……………………………….…….…..42

§1.1.Psihologia privării de libertate…………………………………….…..44

§1.2.Personalitatea și integrarea deținutului în mediul penitenciar…..…….47

§1.3.Ierarhia și statutul………………………………………………….….50

§1.4. Violența colectivă și rezistența la frustrare…………………….……..53

Secțiunea III.Studiu de caz : Condamnații- lideri negativi cu influență negativă asupra conduitei celorlalți deținuți……………………….……54

§1.1. Revolta condusă de haiducul Pantelimon, Botoșani, 1913……..…….54

§1.2. Revolta de la penitenciarul Iași- Ioan Clămparu……………..……….55

§1.3. Protestul de la penitenciarul Maze, Irlanda de Nord, 1973-Bobby Sands……………………………………………………………………..…57

§1.4. Revolta de la Carandiru, Sao Paolo, Brazilia, 1992- Marcos Willians Camacho, alias "Marcola,"………………………………………..…..……60

Concluzii……………..…………………….………………………..…..…63

Bibliografie……………..…………………………………………..….…..65

Anexe………………………………………………………………….……71

ABREVIERI

Titluri de periodice

Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești.

Alte abrevieri

,, CONDAMNAȚII-LIDERI NEGATIVI , CU INFLUENȚĂ NEGATIVĂ ASUPRA CONDUITEI INDIVIDUALE A CELORLALȚI DEȚINUȚI´´

INTRODUCERE

Dreptul execuțional penal sau dreptul penitenciar, respectiv dreptul executării sancțiunilor penale este acea ramură a dreptului , care, având caracter unitar, relativ autonomă, care reglementează principiile și modul de executare al pedepselor în scopul apărării societății contra criminalității. Filiera germană din care provine denumirea de ,,execuțional" conferă precizie asupra materiei, în sensul că această ramură de drept are obiectivul de a cerceta executarea pedepselor de la pronunțarea hotărârii definitive de condamnare, până la înapoierea deținutului societății.

După incursiunea istorică, este nevoie de a explica noțiunea de pedeapsă, pentru că aceasta este epicentrul detenției. Studiile de caz referitoare la evenimente remarcante rezultat al influenței liderilor negativi au scopul de a evidenția urmările comportamentului delincvent în penitenciar.

SECȚIUNEA I. ANALIZA LEGII NR. 254/2013 ACTUALIZATĂ 2017

Legea 254/2013 privind executarea pedepselor și a a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M.Of. nr. 514 din 14 august 2013, aduce odată cu viitoarea ei intrare în vigoare unele modificări: Dacă analizăm prevederile aplicabile regimului de maximă siguranță, se vor sesiza următoarele aspecte: La art.. 34, alin. (1) : Regimul de maximă siguranță se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață și persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani, precum și celor care prezintă risc pentru siguranța penitenciarului.

Legea 254/2013 prezintă un element de noutate , în sensul că pedeapsa închisorii necesară pentru regimul de maximă siguranță se reduce de la 15 la 13 ani, dar se menționează și faptului că deținuții care sunt încadrați în acest regim, să prezinte un risc pentru siguranța penitenciarului.

Alineatele (2) și (3) ale articolului 20 al Legii nr. 254/2013 prevăd:

(2) În mod excepțional, natura si modul de săvârsire a infracțiunii, precum și persoana condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate.

(3) Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim de maximă siguranță sunt supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere și escortare, sunt cazate, de regulă, individual, prestează muncă și desfăsoară activitățile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială în grupuri mici, în spații anume stabilite în interiorul penitenciarului, sub supraveghere continuă.

Alineatul (2) enunțat mai sus relevă una din caracteristicile regimului progresiv aplicat în țara noastră, și anume posibilitatea condamnatului de a trece de la un regim de executare mai dur , la unul mai blând funcție de comportamentul său în detenție și de fracțiunea de pedeapsă pe care a executat-o , precum și realizarea de către acesta a diferitelor posibilități de reducere a pedepsei: în special prin munca depusă în interiorul penitenciarului. Comportamentul deținutului, cât și alte elemente care îi facilitează trecerea la un regim de executare mai blând, imediat următor, în cazul de față regimul de executare închis îl vom analiza la sectiunea a IV-a: Schimbarea regimului de executare a pedepsei și rolul judecătorului delegat pentru executarea pedepsei privative de libertate.

Legea 254/2013 prevede expres că organizarea și metodele muncii penale să fie cât mai asemănătoare celor din comunitate. Nu mai sunt prevăzute categoriile de condamnați care execută munca în regim fără pauză și deci nu mai regăsim nici prevederile referitoare la procentul de 1/5 pentru aceștia. Prevederea cea mai ,,disputată «  din aceasta materie va fi probabil cea referitoare la repartizarea veniturilor obținute din munca penală. Astfel, în loc de 10%, cât le revenea deținuților prin actuala lege, s-a trecut la 20% și chiar la 30%. În orice caz, cuantumul de 10% din legea actuală nu este viabil în condițiile economice actuale, iar în ceea ce privește acoperirea prejudiciului cauzat victimelor este ca și inexistent. Restul de 80% si/sau 70% revine Administrației Nationale a Penitenciarelor pentru îmbunătățirea condițiilor de mediu pentru deținuti și personal.Importanța problemei supraaglomerării depășeste limitele unui penitenciar sau ale unui sistem penitenciar asa cum este cazul celui românesc, devenind obiect de preocupare pentru organizații internaționale. În 1999 un grup de experți- A. Kuhn din Elvetia , P. Tournier din Franța și R. Walmsley din Anglia- au realizat pentru consiliul Europei un studiu asupra aglomerării închisorilor și inflației populației carcerale. Concluziile lor au stat la baza Recomandării (99 ) 22 a Consiliului de Miniștri către Statele membre ale Consiliului Europei privind supraaglomerarea închisorilor și cresterea populației carcerale.Autorii studiului afirmă de la început :,,,Cauzele principale ale supraaglomerării se află în afara sistemului penitenciar și deci nu pot fi rezolvate de acesta ». Ei consideră ca prin supraaglomerare se înțeleg de obicei două situații: existența prea multor deținuti în comparație cu populația țării respective sau numărul de locuri disponibile (densitate carcerală), ceea ce înseamnă că fiecare deținut are un spațiu insuficient.În legatură cu regimul penitenciar care se aplică condamnaților la detențiunea pe viață, trebuie să accentuăm noțiunea în sine a instituției și anume că penitenciarul trebuie să rămâna un loc de executare a pedepselor hotărâte, care să respecte demnitatea umană, să mențină capacitatea fizică și morală, interesul pentru viață, dar într-un cadru de exigență care să reflecte trăsătura esențială a a acestei instituții. Orice încălcare a regulilor stabilite atât prin Legea nr. 254/2013, prin Regulamentul de aplicare a acesteia, cât și prin regulamentul de ordine interioară a locului de deținere conduce la sancționarea deținutului. Legea nr. 254/2013 prevede in mod expres, atât obligațiile persoanelor condamnate (în ari. 81), cât și interdicțiile pe care acestea le au în perioda detenției (în art. 82). Procedura de aplicare a sancțiunilor disciplinare este una reglementată în detaliu de dispozițiile legale, tocmai pentru a nu da naștere arbitrariului, având în vedere finalitatea acesteia, interzicerea unor drepturi persoanelor private de libertate aflate în detenție și chiar izolarea acestora, sancțiuni cu impact puternic asupra deținuților. Pentru fiecare abatere disciplinară poate fi aplicată o singură sancțiune disciplinară. Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 prevăzând și faptul că niciun deținut nu poate fi sancționat disciplinar de două ori pentru aceeași faptă (art. 220 alin. 1). conform principiului non bis in idem. care se aplică și în această materie. O situație specială cu implicații în stabilirea sau schimbarea regimului de executare a pedepsei o constituie includerea unei persoane condamnate în categoria celor care prezintă un grad de risc. În opinia majoritară s-a reținut că hotărârea Comisiei prin care se dispune schimbarea regimului de executare a pedepsei intr-unui mai sever, conform art. 40 alin. 6 din Legea nr. 254/2013 nu este executorie, aceasta întrucât legiuitorul a prevăzut în mod expres situațiile în care hotărârile Comisiei simt executorii, spre exemplu. în art. 39 alin. 4 din Lege prevăzându- se expres că plângerea formulată împotriva deciziei de stabilire a regimului de executare a pedepsei nu suspendă executarea, per a contrario. în celelalte situații plângerea are un caracter suspensiv. În soluționarea plângerilor cu caracter administrativ-jurisdicționale. judecătorul de supraveghere a privării de libertate este obligat să asculte deținutul atunci când motivele invocate de acesta vizează exercitarea drepturilor reglementate de Legea nr. 254/2013 sau aplicarea uniei sancțiuni disciplinare. însă nimic nu-1 împiedică să procedeze la audierea acestuia și în celelalte situații, respectiv în soluționarea plângerilor împotriva deciziilor privind regimul de executare a pedepsei privative de libertate, deși. în practică, s-a constatat că aceasta se întâmplă destul de rar. Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, prevede următoarele principii : principiul interzicerii discriminării principiul legalității, principiul umanismului, și principiul exercitării drepturilor de către persoanele private de libertate. Aceasta este însoțită de Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 157 din 10 martie 2016) și Regulamentul de organizare a activității judecătorului de supraveghere a privării de libertate (aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 89/2014). dar și la cea principală în materie penală. Codul penal și Codul de procedură penală. Deși Legea nr. 254/2013 nu prevede în mod expres procedura de soluționare a plângerii împotriva hotărârii Comisiei de includere sau de menținere a unui deținut în categoria persoanelor care prezintă risc pentru siguranța penitenciarului, apreciem că aceasta este identică cu cea prevăzută de art. 40. pentru schimbarea regimului de executare. întrucât la această dispoziție legală face referire Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 atunci când conferă deținutului posibilitatea să formuleze plângere împotriva hotărârii Comisiei. Tot ca o garanție pentru desfășurarea în mod echitabil a procedurii, se prevede în mod expres că deținutul este ascultat în mod obligatoriu, la locul de deținere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate precum și faptul că acesta poate proceda la ascultarea oricărei altei persoane condamnate sau oricărei altei persoane care desfășoară activități în sistemul penitenciar în vederea stabilirii tuturor circumstanțelor în care s-ar fi comis abaterea disciplinară de care este acuzat deținutul. In practica judiciară s-a pus problema dacă în fața instanței de jirdecată deținutul, fie el petent sau intimat, poate solicita administrarea unor probe noi față de cele din procedura disciplinară, existente la dosarul judecătorului de supraveghere a privării de libertate. Deși dispozițiile Legii nr. 254/2013 nu fac nicio referire la acest aspect, având în vedere importanța obiectului cauzei, aplicarea turei sancțiuni diciplinare deținutului, sancțiune care nu numai că-1 privează o perioadă determinată de anumite drepturi, cum ar fi dreptul de a primi și cumpăra bunuri, dreptul la vizită, dar are influență și-n analiza ulterioară a comportamentului acestuia pe perioada detenției. în sensul că nu este scos la muncă sau la anumite activități educative sau sociale, dar mai ales la analiza întrunirii cumulative a condițiilor pentru liberarea condiționată, considerăm că trebuie să i se recunoască deținutului posibilitatea propunerii și administrării de probe în mod direct în fața instanței de judecată. Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în procesul penal, la fel ca și celelalte reglementări legale, a fost supusă controlului de constituționalitate exercitat de Ciutea Constituțională a României. întrucât supremația Constituției, aplicarea directă a dispozițiilor acesteia și constituționalizarea dreptului au impus perfecționări în toate domeniile dreptului, dar mai cu seama în cel al dreptului penal, confruntat cu necesitatea respectării drepturilor persoanelor private de libertate. Spre deosebire de celelalte plângeri analizate în secțiunile anterioare. în cazul acesteia se prevede în mod expres în dispozițiile art. 104 alin. 2 din Legea nr. 254/2013. caracterul suspensiv al plângerii formulate. Apreciem că această prevedere este tuia în favoarea deținutului. întrucât este posibil ca în urina exercitării căilor de atac legale împotriva hotărârii comisiei de disciplină, abaterea reținută în sarcina sa să nu se confirme și astfel, sancțiunea disciplinară să fie anulată, or. în cazul în care legea nu prevedea suspendarea punerii în executare, exista posibilitatea ca până la finalizarea întregii proceduri, persoana aflată în detenție să-și execute sancțiunea aplicată, astfel încât anularea acesteia ar fi rămas fără efect.

Proiectul de lege pentru modificarea și completarea Legii 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost adoptat la începutul lui martie 2017, cu amendamente, de plenul Senatului. Actul normativ, inițiat de Guvern, a fost adoptat de Senat în calitate de primă Cameră legislativă sesizată, cu 117 voturi "pentru" și unul "împotrivă". Potrivit raportului Comisiei juridice, proiectul își propune un dublu scop: de a acorda o compensare persoanelor care execută pedepse privative de libertate în condiții de supraaglomerare severă și de a contribui, în același timp, la degrevarea penitenciarelor. "Proiectul de lege a fost inițiat ca urmare a constatării de către CEDO, pe parcursul mai multor ani, a problemelor sistemului penitenciar din România privind supraaglomerarea și condițiile de detenție, printr-o serie de hotărâri", se arată în raportul Comisiei juridice prezentat plenului și adoptat de acesta. Unul dintre amendamentele adoptate de Comisia juridică, sesizată pentru raport, și însușit de plen, privind compensarea în cazul executării pedepsei într-un spațiu necorespunzător prevede că "la calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie și executarea pedepsei într-un spațiu necorespunzător, caz în care pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate, în spațiul necorespunzător, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 3 zile din pedeapsa aplicată". "Se consideră executarea pedepsei într-un spațiu necorespunzător cazarea într-un spațiu mai mic sau egal cu 4 mp/deținut, care se calculează excluzând suprafața grupului sanitar și a spațiilor de depozitare a alimentelor, prin împărțirea suprafeței totale a camerei la numărul de persoane cazate în respectiva cameră", se arată într-un alt amendament al comisiei. Un amendament propus de CSM, însușit de Comisia juridică și ulterior de plen, prevede că "nu sunt luate în considerare zilele sau perioadele în care deținuții sunt internați în infirmeriile penitenciarelor sau în spitalele ANP sau din Ministerul Sănătății, aflate în tranzit ori transportate în vederea transferului între locurile de detenție". La data de 29 noiembrie 2016, Plenul CSM emitea Hotărârea 1533, prin care se pronunță asupra acestui proiect de modificare a Legii 254/2013. Hotărârea conține 7 amendamente . Menționăm unele aspecte mai jos. Lipsa calității procesuale de a se adresa instanței civile a persoanelor care au fost puse în libertate înainte de expirarea duratei pedepsei închisorii cu luarea în considerare a art. 95' din Legea nr. 254/2013 (în forma propusă de proiect), dar au fost afectate și de alte condiții care, cumulate, sunt de natură a determina noi încălcări ale art. 3 din Convenție, poate crea premisele pentru eludarea standardelor CEDO în materie prin instituirea unor practici abuzive, care în anumite situații ar lipsi de eficacitate calea de atac reparatorie. De asemenea, repararea unui prejudiciu trebuie să asigure o satisfacție echitabilă, lucru discutabil în condițiile în care compensarea efectivă de care a beneficiat deținutul poate fi foarte redusă, dacă liberarea condițională se amână pentru diferite motive, chiar în condițiile fracției reduse. Cu alte cuvinte, mecanismul care stă la baza proiectului ar putea fi deturnat de la finalitatea sa, prin excluderea de la acordarea despăgubirilor civile a deținuților care au beneficiat de compensarea de zile la fracția de pedeapsă, indiferent de cuantumul acestora și Iară o analiză de ansamblu a condițiilor de detenție pe loată durata privării de libertate. Pentru aceste motive, Plenul a apreciat că și deținuții care au beneficiat la liberare condiționată de o fracție redusă pe criteriul lipsei de spațiu, ar trebui să aibă deschisă calea unei acțiuni civile, deoarece, așa cum s-a reținut și în jurisprudența CEDO, spațiul individual nu este un criteriu unic de evaluare a condițiilor dc detenție, chiar dacă este cel mai important. Desigur, această împrejurare ar trebui dublată și de o dispoziție care să prevadă că stabilirea dcspăgubilor civ ile se va realiza și în funcție de perioadele pentru care deținutul a beneficiat electiv dc compensare în cazul cazării într-un spațiu necorespunzător potrivit art, 951 din proiect.Pe de altă parte, reglementarea expresă a categoriilor de deținuți, precum și detalierea situațiilor în care aceștia se pol adresa instanței civile, nu este necesară, deoarece potrivit regulilor răspunderii civile delictuale, repararea prejudiciului se realizează o singură dată, dar în același ttmp repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, efectivă. Cu alte cuvinte, pentru aceeași acțiune ilicită, compensarea trebuie să fie unică, dar in același timp efectivă.Așadar, un deținut care se plânge doar de spațiul de detenție, sub 3 m2/deținut. Iară a invoca și alte condiții dc detenție, este clar că nu va putea obține despăgubiri civile dacă a fost compensat pentru această împrejurare prin acordarea liberării condiționate ca urmare a unei fracții de pedeapsă reduse prin compensarea zilelor executate înlr-o astfel de celulă.

Astfel, acesta prevede eă persoanele private de libertate care au fost analizate deja în comisiile pentru liberare condiționată și nu au fost propuse pentru că nu au fost îndeplinite celelalte condiții prevăzute de lege pentru liberare condiționată (fiind împlinită fracția prevăzută de Codul penal), sau care deși au fost propuse pentru liberare condițională sau ele însele au formulat cerere de liberare condiționată către instanțele judecătorești, dar au fost respinse propunerile sau cererile de către instanța dc judecată, fixându-se termen pentru reanalizarea situației condamnatului, reiterarea propunerii sau a cererii, să fie luate din oficiu în discuția comisiilor pentru liberare condiționată. în vederea propunerii pentru acordarea liberării condiționate, indiferent de termenele stabilite anterior. Plenul apreciază că o asemenea propunere este eronală.Aceste precizări conduc la concluzia ca sistemul de pedepse și recompense prevăzut în legislația în vigoare se aplică fără derogări și acestor categorii de condamnați . Mergând pe ideea progresivității în aplicarea regimului, Legea de executare a pedepselor instituie și regimul semideschis, de pildă. Acest regim se poate aplica și celor pedepsiți la detențiune pe viață, celor condamnați la pedeapsa închisorii în regim închis, care mai au de executat cel mult doi ani pana la împlinirea fracțiunii de pedeapsă prevazută în Codul penal pentru liberare condiționată(* a se vedea Noul Cod Penal- liberare condiționată). În mod obișnuit acest regim se va aplica celor care execută pedepse cu închisoare mai mici de cinci ani, conform art. 19 din Legea de executare a pedepselor .

Ca un element de asumare al responsabilității, în cadrul acestui regim pot fi repartizați doar condamnații care consimt în scris, semnând un angajament cu privire la desfășurarea tuturor activităților în conformitate cu legea și regulamentul de executare al pedepsei.

În aplicarea regimului penitenciar, condamnaților la detențiunea pe viață, trebuia să existe anumite particularități și anume:

– acești condamnati vor fi separați , în raport de posibilități, de ceilalti deținuți;

– în mod obligatoriu, vor fi înscriși nominal în carnetul postului și vor fi supravegheați de către personalul aflat în serviciu;

– apelul de dimineață și seara al camerelor unde sunt cazați acești condamnați, se va desfășura numai în pezența ofițerului de serviciu;

– la cererea lor și în raport de posibilități, ei pot fi folosiți la activități productive, dar numai în interiorul penitenciarului; remunerarea muncii prestate se va face la fel ca pentru ceilalți condamnați, fără însă a li se acorda zile câștigate ca urmare a muncii prestate;

– activitățile socio-educative, religioase și sportive se vor desfășura, de regulă, separate cu aceasta categorie de condamnați;

– condamnații la detențiunea pe viață pot primi și folosi aparatura audio-vizuală și material sportiv, în condițiile stabilite prin ordinele în vigoare, pentru fiecare caz în parte, fiind necesară aprobarea condamnatului;

– când situația impune că acești condamnați să fie scoși în afara unităților (prezentarea la instanțe, internarea în spitale transfer) se vor lua măsuri de pază și supraveghere întărite;

– până la o nouă reglementare, la acordarea drepturilor la pachet, vizită, cumpărături, corespondență și țigări, aceștia vor fi asimilați condamnaților cu pedepse peste 10 ani, tinându-se seama și de existența sau inexistența stării de recidivă.

§1.1. Considerente istorice

Prima atestare documentară a unui lăcaș de executare a pedesei privative de libertate este cea a unei case de corecție pentru pedepsirea vagabonzilor și alinarea săracilor , menționată într-o lege din Anglia, din 1575. Închisoarea avea dublu scop : de izolare si de profit economic de pe urma muncii vagabonzilor, vicioșilor și cerșetorilor, a micilor delincvenți și a nebunilor pe care îi adăpostea.

În 1596 este atestată existența unei case de corecții pentru bărbați și in 1597 a uneia pentru femei, precum și o secție specială pentru tineri , în anul 1605, la Amsterdam. Durata detenției era nelimitată, condamnatul părăsind casa de corecție cand era considerat,, corectat” sau când nu mai era apt pentru muncă.

În Evul Mediu, numeroase documente atestă soluționarea conflictelor dintre diferite persoane și pedepsirea celor vinovati prin trimiterea celor răi în temnițe sau la ocne, dacă nu cumva li se aplică pedeapsa capitală. În acest sens, menționăm documentul din 1421, din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, prin care au fost pedepsiți hoții ce au jefuit pe cavalerul francez Guillber de Lannoy, în timp ce călătorea prin Moldova, la Cetatea Albă. Hoții, nouă la numar, au fost prinși, aduși cu ștreangul de gât în fața cavalerului și i s-a lăsat acestuia dreptul de a-i ierta sau a-i omorî.

Ocna era închisoarea cu cel mai sever regim. Cei condamnați lucrau în saline și erau obligați să extragă sarea în condiții de umiditate, de lipsă de aer și de lumină. În funcție de gravitatea infracțiunilor comise, pedeapsa închisorii la ocnă se aplica pe viață sau pe durată determinată, însă „foarte rar s-a văzut ca dintre cei condamnați în minele de sare să trăiască vreunul mai mult de 5 ani în ocnă, fiindcă regimul arătat le scurta viața și mureau acolo de timpuriu fără a mai vedea lumina zilei”

Vechiul drept al țării presupune legiuiri nescrise care protejau bunurile, în principiu. țăranul vedea atât în Evul Mediu timpuriu, cât și în ziua de astăzi , de altfel pământul ca fiind mijlocul său principal de subzistență, prin urmare , merita protecția legii , cu prisosință. În această perioadă nu există o graniță între sancțiunile pe latură civilă și pedepsele pe latură penală. Legea Țării este, așadar legea pământului. Deși domnitorul era singurul care avea drept de a pedepsi, acesta putea acorda un ,,drept de paloș”.

Interesant este faptul care îl menționează Ioan Chiș în cursul său de Drept Execuțional Penal , cu privire la dreptul pe care îl aveau unele cetăți în Transilvania de a aplica pedeapsa capitală, spre deosebire de Moldova și Țara Românească, unde domnul era singurul care avea drept de viață și de moarte asupra supușilor lui.

Cu toate acestea, nici măcar domnul însuși nu scăpa de răspundere în aceste vremuri tulburi ale Evului Întunecat, în care nu de puține ori legiuirile la care s-au supus Țările Române au fost de proveniență externă, din partea asupritorilor lor. De altfel, odată cu politica de cruciadă a domnitorilor români se vor vedea și rezultatele unei autonomii statale în legile interne. Astfel, putem lua numeroase exemple.

Un izvor important de drept penal și execuțional este Cartea Românească de învățătură. Se găsesc în cuprinsul acestui document forme primitive, dar foarte asemanătoare cu instituțiile dreptului penal de astăzi cum ar fi: pedepsele, numite și certare sau vini, circumstanțele atenuante de astăzi se traduc în cauze care apără de pedeapsă, cum ar fi: beția , ignoranța, dragostea, obiceiul locului, tentativa, recidiva erau, de asemenea incluse . Cartea Românească de învățăturăare și un corespondent în

,, Îndreptarea legii", în Țara Românească, dar și ,,Corpus Iuris Hungarici" în Transilvania, aflată sub dominație maghiară.Ca reper în timp pentru aceste legiuiri, sunt luate domniile lui Vasile Lupu, Matei Basarab și Matei Corvin. Funcția legislativă era exercitată de domn, ca și reprezentant al voinței divine. El emitea acte normative numite hrisoave, așezăminte, legături etc., hotărând fie singur, fie împreună cu sfatul domnesc. De asemenea, el putea modifica normele juridice existente, prin judecățile sale putând acorda privilegii, prin tratate și convenții cu caracter juridic sau direct, prin acte care reglementau noi instițutii de drept.

Pedepsele accesorii  sau complementare erau tortura, degradarea civică și raderea bărbii.

Legea țării, spre deosebire de normele penale din Ardeal, unde nobilii erau autorizați ca pe domeniile lor să ridice spânzurători, să pedepsească și să căznească, nu permitea torturarea celor vinovați și nici supunerea la cazne. Potrivit legii, pedeapsa capitală pentru boierii hicleni se executa prin lovirea cu buzduganul de către domn, dar și cu tăierea capului sau spânzurarea dacă cel hiclean nu era boier. În afară de domn, puteau pronunța pedeapsa cu moartea și marele vornic, banul ori mănăstirile investite cu competența de a judeca în satele lor, orice vină.

Închisorile funcționau pretutindeni, la mănăstiri, în clopotnițele bisericilor, pe lângă administrații, dar nicăieri nu erau bine organizate. Primele legi care au fost elaborate și care reglementau aplicarea pedepselor, au fost cele din secolul XVII: Pravila Mică de la Gavora – 1640- elaborată la ordinul lui Matei Basarab (1633-1654) și ,,Cartea românească de învățătură a pravilelor împărătești" tipărită la mănăstirea Trei Ierarhi din porunca domnului Vasile Lupu (1634-1653).

Țeapa, spânzurătoarea, arderea în foc, ruperea în patru părți sunt pedepse pomenite des în basme și în poeziile populare(…)după cum în basme criminalii sunt legați pe armăsari împreună cu un sac de nuci și :

Unde cade nuca

Cade și bucățica.

Atât dreptul obișnuielnic, cât și cel scris, au mai reglementat și alte instituții, pe lângă infracțiune și pedeapsă ale acestei ramuri de drept- dreptul penal : tentativa, pedepsită, după dreptul scris, mai ușor decât fapta consumată; recidiva, în dreptul feudal admisă numai pentru infracțiuni de aceeiași natură și atunci a constituit, după dreptul scris, o agravantă luată în vedere la stabilirea pedepsei; complicitatea, tăinuirea.

Penitenciarele din Ardeal au fost construite , cu precădere, la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a creșterii stării de revoltă a populației românești împotriva celor care îi deposedaseră de pământ și îi aduseseră la statutul de iobagi.

În acest sens, menționăm marile răscoale țărănești, ca cea de la Bobâlna de la 1437 care a fost urmată , ulterior, de marea răscoală a lui Horea , Cloșca și Crișan din 1784.

În dreptul penal medieval, infracțiunea era considerată fapta apreciată ca periculoasă de către reprezentanții puterii politice, de aceea, era sancționată de către organele publice cu pedeapsă. Între infracțiune și pedeapsă, legătura era indisolubilă, dreptul penal medieval fiind de orientare socială.

În general, pedepsele în Dreptul medieval scris se caracterizau prin următoarele trăsături:

a). urmăreau intimidarea;

b). nu erau limitate prin lege, căci domnul avea să aplice sancțiuni și "peste pravilă";

c). cumulul pedepselor era îngăduit;

d). erau inegale, deoarece pentru aceeași faptă puteau varia în raport cu poziția

socială a celui vinovat;

e). cele mai multe pedepse erau lăsate de lege "la voia judecătorului";

f). aduceau venituri domnului și dregătorilor care judecau;

g). răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală, dar urme ale "vendetei" se întâlnesc în câteva regiuni, îngăduindu-se însă și răscumpărarea (compoziția voluntară). Istoria dreptului românesc, dreptul nostru cutumiar, este o dovadă certă în acest sens.

La începuturile sale, regimul fanariot s-a impus prin îngrădirea autonomiei țărilor românești, astfel încât toate actele cu caracter normativ au îmbrăcat forma hristoavelor domnești sau a anahoardelor adoptate de divanul domnesc.

Evoluția în timp a statelor române, precum și slăbirea din ce în ce mai accentuată a puterii Porții au făcut posibilă dezvoltarea spectaculoasă a dreptului, aflat sub influența iluminismului la începutul secolului al XIX-lea.

În adoua jumătate a secolului XVIII, în toate capitalele județelor transilvănene au fost construite închisori, la cererea nobililor maghiari. Împăratul Iosif al II-lea a dispus construirea unor penitenciare provinciale, având caracter regional, între care menționam: Aiud, Arad, Gherla, Lugoj, Oradea Mare, Satu Mare, Timisoara.

În timpul împăratului Iosif al II-lea, controlul general a penitenciarelor din Ardeal era exercitat de către Gubernium, iar din 16 august 1799, trimestrial, se transmitea un raport la Cancelaria Curții Imperiale, cu referire directă la starea penitrenciarelor din Ardeal.

În regulamentul penitenciarului din Cluj se mai prevedea ca deținuții pot să primească pomană, care urma să fie administrată de conducătorul penitenciarului, iar pușculița cu bani se deschidea numai în fața oficialităților, fiind evidențiate toate operațiunile de plăți și încasări. Conducatorului penitenciarului îi revenea obligația de a asigura lemnele, cărbunii de foc și lumânările pentru temnițe, neavând voie să le folosească în scopuri personale.

Deținutilor le era interzis cheful și ospețele, dar aveau dreptul să primnească de la vizitatori 0,6 litri de vin, 0,15 litri rom, numai dacă era recomandat de către medic.

Una din cele mai grele pedepse care s-a aplicat în sistemul penitenciar din Transilvania a fost detenția în cetate, folosită de obicei în cazul deținuților cu delicte politice; regimul era foarte dur, de la bătaie până la ținerea în cătușe și lanțuri. Printre marile personalități ale vieții politice românești care au trecut prin deținerea în aceste cetăți s-au numărat Vlad Țepes la Sighișoara la 1465, Eftimie Murgu la Lugoj, la Satu Mare, memorandiștii, în frunte cu Ioan Pop de Băsești și Vasile Lucaciu.

În Țara Românească se poate remarca în această perioadă, pe filieră penală, Pravilniceasca Condică , apărută în anul 1780. Are 40 de titluri și 200 de puncte și este emis din porunca lui Alexandru Ipsilanti, dar abrogat în timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu. Legiunea Caragea, de asemenea, prezintă în cartea a V-a : Codul penal

În 1826, în Moldova, se găsește un alt Cod penal, numit Criminaliceasca Condică, în timpul domnului Ioan Sandu Strurza.

Până la Codul Penal al Principatelor Unite Române, adoptat de Alexandru Ioan Cuza la data de 30 octombrie 1864, în Țările Române au existat forme incipiente ale unor legislații penale , norme cu acest caracter regăsindu-se în acte normative cu caracter general, precum și Legiuirea Caragea și Codul Calimah.

Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ideile Renasterii au pus bazele umanizării pedepselor , Cesare Beccaria, militând pentru desființarea pedepsei cu moartea, instaurarea unui regim sancționator moderat și promptitudinea aplicării pedepselor. Tot în aceasta epocă ia naștere și dreptul penitenciar, fondatorul lui fiind John Haward.

Înaintea acestui Cod, în Moldova se aplica Codul penal din anul 1826, iar în Muntenia, Condica Criminală, lucrate de Divanul obștesc, sub Barbu Știrbei, intre 1850-1853. Aceasta a fost în vigoare , cu modificările ce i s-au adus în 1853, până în 1865, când , conform art.398 din Codul penal din 1864, a fost abrogată.

În 1831, apariția Regulamentelor Organice în Țara Româneasca și Moldova aduce cu sine un pas înainte în reglementarea unui statut juridic mai riguros în ceea ce privește executarea pedepselor, menționându-se că „stăpânirea va avea priveghere ca închisorile să fie nu numai sigure, ci și curate, întrucât sănătatea celor închiși să nu vataăme nici cum, hrana acestora, îmbrăcămintea, luminarea și lemnele de foc să vor cumpăra din suma hotoară pentru acestea”.

De la sfârșitul anului 1864 datează o altă realizare legislativă importantă ( pe lângă măsurile cu caracter economic), anume sancționarea și promulgarea noilor coduri de legi, civil și penal, rezultând dintr-o îndelungată operațiune de elaborare, începută înainte de lovitura de stat și finalizată în cadrul Consiliului de Stat; intrarea în vigoare a acestora era prevăzută pentru mai târziu, ele urmând a fi puse în acord cu Legea de organizare judecătorească, o lege restantă foarte importantă, votată înainte de lovitura de stat și nesancționată de Cuza. După revizuirea de către Consiliul de Stat, spre deosebire de altele, această lege din urmă intra în dezbaterile noilor corpuri legiuitoare , în sesiunea acestora din primăvara anului 1865, ea fiind sancționată și promulgată de domn la 4 iulie 1865.

Legea stipula , în ordine crescătoare, structura instanțelor judecătorești, așa cum aveau ele să funcționeze în deceniile următoare: judecătorii de plasă; tribunalele județene ; Curți de Apel; Curți de jurați ( în materie criminală, pe lângă Curțile de Apel); în sfârșit, , instanta supremă, Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, această lege cuprindea alte prevederi referitoare la buna funcționare a justiției (privind atribuțiile procurorilor, inamovabilitatea pentru organele superioare de justiție ș.a.)

Cu privire la situația penitencirelor în timpul domniei lui Al. Ioan Cuza, un element central se distinge adoptarea ,,Regulamentului pentru organizarea serviciului stabilimentelor penitenciare si cele de binefacere din România.

Regulamentul era sistematizat și cuprindea următoarele capitole:

1. Așezarea și menirea stabilimentelor de pedeapsă;

2. Despre încarcerarea și transportarea arestaților la penitenciare;

3. Administrația personalului;

4. Atribuțiile impiegaților administrațiunilor închisorilor centrale;

5. Tratamentul moral;

6. Tratamentul fizic;

7. Așezamântul contabilității ceselor centrale de pedeapsă.

(…)Regimul condamnaților , art. 185, se întemeia pe regula tăcerii și activități comune pe timpul zilei. Erau interzise consumul de alcool și fumatul, iar pentru o bună purtare era permis consumul acestora de sărbători. În schimb, sancțiunile disciplinare se aplicau cu fermitate pentru încălcarea prevederilor regulamentare astfel:

1. Se va opri vizita din partea familiei;

2. Se va interzice corespondența cu familia;

3. Se va opri întrebuințarea tutunului;

4. Se va opri penumblarea;

5. Se va ține închis și nu se va scoate la muncă;

6.Se va opri un fel de bucate sau o distribuție.

Restricțiile continuă, precum închiderea într-o chilie luminoasă cu lucru, dar privilegiul nu se aplică și celor care nu prestează muncă. Cu privire la muncile prestate, deținuții puteau fi trimiși să muncească în mine de sare, exploatări agricole, în ateliere de cartonaje sau diferite meșteșuguri, după cum pedeapsa era mai grea sau mai ușoară. Punerea fiarelor la mâini și picioare și un regim alimentar bazat pe mălai gol erau perfect legale într-o perioadă istorică unde drepturile omului nu se împământeniseră, nici chiar principiile iluminismului nu luminaseră acest sistem întunecat al penitenciarelor. De observat însă că separarea condamnaților era posibilă.

În 1874 apare Regulamentul asupra regimului închisorilor, care a guvernat sistemul executării pedepselor până în 1930, instituindu-se regimul de izolare celulară noaptea și lucru în comun ziua.

Prin recunoasterea măsurilor de siguranță ca sancțiuni de drept penal , Codul penal de la 1936 se situează pe o pozitie știintifică avansată, confirmată de teoria dreptului penal.-

Legea nu definește starea de pericol, așa cum nu definește nici măsurile de siguranță. Doctrina s-a pronunțat însă ca prin ,,starea de pericol a infractorului,, trebuie sa înțelegem o reală și serioasă temere că aceasta va săvârși noi fapte penale :,,pe când pedepsele își găseau justificarea în gravitatea infracțiunii și în gradul de vinovăție al infractorului, măsurile de siguranță sunt justificate de persistența unui pericol care indică o reală înclinare către crimă sau o deosebită receptivitate la acțiunea factorilor criminogeni. »

Nereguli au fost constatate și la ocne, fapt ce atestă că dispozițiile legii din 1874 „au trecut neobservate”. În primul rând, deținuții condamnați la muncă silnică, ce extrăgeau sarea din ocne, munceau la un loc cu lucrătorii liberi, cu toate că acest contact era interzis. În al doilea rând, cea mai apropiată sursă de apă potabilă se afla la o distanță de câțiva km, deținuții fiind transportați prin mijlocul târgului pentru a ajunge la destinația dorită. Însă parcurgerea acestui traseu, având ca punct nodal târgul, reprezenta pentru deținuți o adevărată relaxare. Cei care dispuneau de bani „îi mituiau” pe soldații care-i păzeau, pentru a le putea permite anumite „plăceri”. Gardienii, având un salariu derizoriu, înlesneau abuzul și făceau speculă cu arestații. În privința contactului direct cu lucrătorii liberi, L Elefterescu (procuror la Curtea de Apel din București) a propus construirea „unor temnițe sistematice alături de ocne, ca arestații să fie duși acolo prin niște subterane, fără să fie văzuți de nimeni și să muncească în galerii separate de ale liberilor”.

În vederea luării unei măsuri de siguranță, era necesar deci să se fi săvârșit o faptă prevazută de legea penală, să se constate că din starea faptuitorului decurge un real și serios pericol și sa se constate existența unuia din stările la care se refera textele care prevăd diferite măsuri de siguranță. Art.71 enumera măsurile de siguranță prevăzute de Codul penal de la 1936 : internarea infractorilor alienați într-un ospiciu, internarea în azil a infractorilor anormali fizic sau psihic, deținerea infracțiunilor de obicei într-un institut special, internarea vagabonzilor și cerșetorilor într-o colonie penitenciară(….)

Între 1859 și 1918, în România au avut aplicabilitate trei acte constituționale: Convenția de la Paris din 7 august 1858, Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris din 1864 și Constituția din 1866, modificată de mai multe ori. Până la ultimul război mondial, două modificări au fost mai importante: în 1879 s-a modificat art. 7, prevăzându-se posibilitatea naturalizării tuturor străinilor, indiferent de religie, cu precizarea că numai românii și cei naturalizați români puteau dobândi imobile rurale în România, iar în 1884 modificarea făcută a avut loc după proclamarea țării ca regat, aici interesând, în principal, schimbările aduse în regimul electoral.

Legea din anul 1929 a fost precedată de Legea din 23 martie 1914. Ambele aduceau schimbarea pentru administrarea penitenciarelor de pe teritoriul României- în sensul că erau trecute în subordinea Ministerului Justiției de la Interne, faptul va fi ,,corectat " odată cu perioada comunistă. Trecerea Administrației Naționale a Penitenciarelor în anul 1991 din subordinea Ministerului de Interne în subordinea Ministerului Justiției, dar mai ales ratificarea de către România, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a impus exigențe sporite, determinate de necesitatea îmbunătățirii condițiilor de detenție ale persoanelor private de libertate aflate în penitenciare, în consens cu normele internaționale în materie.

Perioada regalității este întradevăr, marcată și de lipsuri- atât în ceea ce privește locurile de deținere, cât și personalul care era tot mai redus. Fondurile investite nechibzuit pronunțîn construcția unor noi penitenciare, cât și condițiile de deținere- sunt legale și temeinice doar în aparență. În realitate , situația era foarte instabilă. Pe tot parcursul anului 1911, pe prima pagină a ziarelor ("Dimineța', "Universul'… ) dar și în interiorul periodicelor timpului (precum "Ilustrațiunea română) reveneau știrile incendiare despre revoltele ce aveau loc în închisorile din țară, la Galați, la Brăila, la Ocnele Mari, la Văcărești, dar mai ales la Doftana. Lucrurile erau mult mai calme la Plătărești, unde funcționa o închisoare de femei.

Revoltele nu erau o noutate. Și în 1910 fusese la fel, și în 1909 – la fel cum probabil, dacă am cerceta presa și din anii de dinainte, vom întâlni situații asemănătoare. Iată, de pildă, aceasta relatare de pe prima pagină din "Dimineața' din 9 ianuarie 1911, despre "Răscoala de la penitenciarul Doftana': "Direcția penitenciarului Doftana a comunicat telegrafic parchetului local că deținutii din acest penitenciar s-au răsculat din nou. Deținutii refuză să intre în celule, ei s-au postat pe coridoare, înarmați cu ciomege și instrumente, nelăsând pe nimeni să pătrunda până la ei. Pentru ca sa nu se întâmple vreo evadare, s-au dublat gărzile.''. Observăm aici un fapt comun tuturor perioadelor de anarhie din România, oamenii liberi se revoltă- automat și deținuții vor reacționa la fel. Acest fapt, cunoscut în practica și teoria penitenciară, dă naștere unor măsuri noi, de creștere a personalului de pază, a severității măsurilor de siguranță. Putem să ne amintim doar cum în perioada revoluției de la 1989 cetățenii civili mergeau în penitenciare și eliberau în mulțime cu mâinile lor deținuții, luptându-se cu gardienii închisorilor.

Legea din 30 iulie 1929 pentru organizarea penitenciarelor și institutelor de prevenție de la 1 ianuarie 1929, publicată în M.O. nr.166 din 30 iulie 1929 introducea conceptul de ,,Sanatorii speciale" și cuprindea precizări privind regimul , educația, munca, separațiunea, individualizarea, igiena, sănătatea, conducere administrativă.

Legea din 30 iulie 1929 stipula ca Direcția Generală a Penitenciarelor să conducă și să supravegheze penitenciarele și institutele de prevențiune din țară. Direcția era un serviciu public autonom, în subordinea căreia se aflau toate penitenciarele (de muncă silnică, pe viață, de detențiune pentru ispășirea pedepsei de crimă, de rechiziții ș.a.) și institutele de prevenție (ospicii pentru alienați, aziluri pentru infractori anormali, case de muncă, institute corecționale pentru minori ș.a.) existente în capitala fiecărui județ și cele situate în diferite regiuni miniere, agricole, industriale.

Munca silnică pe viață pe timp mărginit și temnița grea, sunt criterii după care se împământenesc regimurile de deținere . Mai sunt menționate regimul pentru pedepsele criminale și politice, regim pentru penitenciarele corecționale și colonii.

Există influențe ale sistemului philadelfian și se remarcă regimul de tăcere (sistem auburnian). Zilele câștigate prin muncă se computau la pedeapsă.

Pe lângă criteriile de separare obișnuite deja: vârstă, minori, majori, infractori de ocazie și obicei, există grupe de minori 13-16, adolescenți 16-18 ani, 18-21ani, organizarea pe cla se și grupuri administrative.

În „Expunerea de motive“ la Legea pentru organizarea poliției generale a statului, prezentată în Senat în iulie 1929, ministrul de interne Alexandru Vaida-Voevod arăta: „Nu e suficient însă ca necesitatea existenței acestei instituțiuni să fie recunoscută, ea trebuie însă să fie astfel organizată încât să corespundă marii meniri pe care o are: aceea de a fi în mod efectiv santinelă neadormită siguranței cetățenești, păzitoarea persoanelor și proprietăților, cu tact și pricepere, fără nesocotirea acelor granițe publice, peste care orice autoritate nu poate trece fără a deveni arbitrară și excesivă. Numai astfel se poate ajunge la acea disciplină socială, de toți consimțită, datorită căreia exercițiul autorității se conciliază cu principiile libertăților constituționale“

Evenimentele europene ale deceniului al patrulea, între care ascensiunea forțelor de dreapta și extrema dreaptă ocupau un loc central, au influențat și problematica ordinii publice și siguranței naționale din România. Pe fondul tendințelor autoritare ale regelui Carol al II-lea, se remarcau activitatea de susținere a acestuia de către guvernările ce aparțineau unor partide democratice, care recurgeau pe scară tot mai largă la adoptarea decretelor-legi, la menținerea stării de asediu și cenzurii. De asemenea, acțiunile extremei dreapta luau forme din ce în ce mai violente.

Se considera că există persoane care fără a fi săvârșit încă o infracțiune, totuși prin conduita, viața și firea lor vădesc o criminalitate latentă.[..]

De asemenea, se proclamă principiul concentrării tuturor stabilimentelor în care se execută o pedeapsă privativă de libertate să se realizeze sub o direcțiune generală care să fie un serviciu public , autonom.(…) Este, de asemenea, prima dată când în titulatura oficială a instituției se folosește denumirea de ,,Direcție generală a penitenciarelor și institutelor de prevenție, renunțându-se la termenul de,,închisori" care totuși va rămâne pe mai departe în uzul curent alături de ,,pușcării" sau ,,institute de corecție".

Legea reglementează și un sistem de recompense și măsuri disciplinare:suspendarea retribuirii muncii pe timp de 10 zile, iolarea pe timp de noapte, retrogradarea cu o clasă, interdicția de a lua cărți de la bibliotecă, încadrarea în categoria incorigibililor, diminuarea rației de hrană timp de 10 zile, interzicerea cumpărării produselor de la cantină-făceau parte din categoria măsurilor disciplinare. Recompensele constau în acordarea de premii, permisiunea de ase întreține cu vizitatorii negrilajat, acordarea unei ore în plus la plimbare, pernisiunea de a lucra în aer liber, scurtarea termenului de izolare în celulă, ridicarea la rangul de monitor.

Comisia de numiri și înaintări fucționa aproximativ după regulule comisiei rogatorii de astăzi. Era compusă din secretarul general al ministerului justiției, președintele consiliului superior, ori un delegat, director general, șeful serviciului personal.

Directorul unui penitenciar sau institut de prevenție ori ajutorul acestuia trebuia să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

-să fie cetățean român;

-să aibă deplină folosință a drepturilor civile și politice, să nu fie pus sub acuzație sau condamnat definitiv la o pedeapsă criminală sau o pedeapsă corecțională;

– să nu fie declarat în stare de faliment , cu o purtare morală îndoielnică, chiar dacă nu a comis delicte sau crime;

-să aibă vârsta de cel puțin 25 de ani împliniți;

– să aibă titlul de licențiat sau doctor, de preferință de la o facultate juridică din țară sau străinătate, recunoscută de Ministerul Instrucțiunii Publice.

În timpul Primului Război Mondial imperfecțiunile celor șaptesprezece articole din Ordonanțele de la Haga din 1899 și 1907 au devenit vizibile și au fost revizuite doar parțial în cadrul unor convenții speciale, stabilite între beligeranți, în anul 1917 și 1918. În 1921, ce-a de-a X-a Conferință Internațională a Crucii Roșii ținută la Geneva (prima conferință desfășurată după Primul Război Mondial) a recomandat adoptarea unei convenții privind tratamentul prizonierilor de război.

Referitor la acest aspect se menționează faptul că prizonierii trebuie să fie cazați în condiții la fel de bune ca cele în care sunt cazați proprii militari ai Puterii deținătoare.Femeile trebuie să fie cazate în camere diferite față de cele ale bărbaților.Partea deținătoare trebuie să asigure hrana pentru prizonierii de război, hrană suficientă atât  din punct de vedere cantitativ cât și calitativ, cât și din punctul de vedere al diversității. De asemenea, trebuie asigurată apa potabilă.

În ceea ce privește hainele partea deținătoare trebuie să le ofere prizonierilor de  război toate accesoriile necesare pentru ca aceștia să-și poată îndeplini munca.

În timp ce unii își riscau constant viața pentru a găsi o portiță de scăpare, majoritatea prizonierilor, oamenii obișnuiți care s-au înrolat odată cu izbucnirea războiului, s-au conformat. Pentru ei era importantă supraviețuirea de pe o zi pe alta.

Dintre cei aproximativ 290,000 de soldați luați prizonieri în Europa și Japonia, cei mai mulți erau tineri la momentul capturării. Astfel, aceștia abandonaseră cariere promițătoare când au luat decizia să își servească patria. Printre ei se aflau actori, muzicieni, fotbaliști , doctori și avocați.

Aceștia își foloseau abilitățile și, cu entuziasm, încercau să păstreze ridicat moralul celorlalți deținuți. Înființau universități, puneau în scenă piese de teatru, făureau ustensile medicale, învățau limbi străine, dădeau examene, scriau poezii. Pe lângă toate acestea, probabil cele mai importante erau prieteniile pe care le legau. Relațiile puternice dintre ei erau mai presus de clasă și naționalitate.

În august 1916, România presată de Antanta și blindată cu promisiuni a intrat în sfârșit în război contra Puterilor Centrale. Atacați pe un front de 1.100 km lungime și în absența srijinului țarist, armata română e înfrântă și obligată să se retragă în Moldova. Bucureștiul este eliberat, deși fortificat după ultimele standarde, e declarat oraș liber.

Situația penitenciarelor romaânești în timpul celui de-al doilea Război Mondial am descris-o odată cu Legea din 1929 prezentată mai sus. Însă, se merită făcute câteva precizări de sinteză: Regimurile destinate locurilor de deinere erau împărțite în:

1.Regim pentru muncă  silnică  pe  viață , temniă grea i muncă silnică pentru timp mărginit; 

2.Regimul pentru pedepsele criminale și politice;

 3.Regim pentru penitenciarele corecționale și colonii; 

4. Regim mixt: izolare pe timp de zi și noapte (în functie de durata și natura pedepsei – sistem filadelfian), izolare pe timp de noapte cu viața și munca în comun pe timpul zilei dar în regim de tăcere (sistem auburnian), viața în comun pe timp

de zi și noapte;

Separațiunea se realiza: după sex; după vârstă (minori ,majori); după numărul de condamnări, ( primari și recidivșiti); Infractori de ocazie i de obicei; Grupele de minori: Copii – până la 13 ani și de la 13 la 16 ani; Adolescentii: de la 16 la 18 ani, de la 18 la 21 ani (subîmpărțite în două secțiuni conform vârstei) iar minorii nedezvoltați mintal erau plasați în categorii de varstă inferioare. Se practica și organizarea pe grupuri administrative și pe clase: -merit, satisfăcător, bun, foarte bun; îndoielnic, rău, foarte rău.

Al doilea război mondial a însemnat pentru sistemul penitenciar un lung sir de privatiuni si pierderi materiale. După 23 august 1944 se poate vorbi despre detenția politică în România, seria arestarilor celor vinovați pentru „crime de război si dezastrul economiei nationale” începând cu maresalul Antonescu.

Creterea represiunii în domeniul penitenciar se exprimă prin varii aspecte cum ar fi: întocmirea de rapoarte de către inspectorii generali.

Se remarcă un cadru legislativ foarte restrictiv în domeniul penitenciarelor și locurilor de deținere: Decretul 236 din 5 februarie 1941 pentru introducerea pedepsei cu moartea pentru fapte ce contraveneau regimului politic;Decretul lege 1215 din 2 mai 1941- pentru măsuri antispeculă; Decretul Lege din 23 septembrie 1942 pentru  simplificarea  procedurilor  judecării.

Condțiile istorice sunt vitrege pentru țară în toate domeniile ei de administrare în plan intern dar în primul rând în relațiile externe. Izbucnirea celui de al II-lea război mondial pecum și cedarea teritoriilor româneti Basarabia, Bucovina, Ardealul de Nord, Cadrilaterul.

Se emite Legea nr. 397 din 25 iunie 1943, prin care competența judecătoriilor se extindea și la dosarele instanțelor superioare.

Legea nr. 740 /1940 stabilește crimele de sabotaj pentru care se aplicau pedepse cu munca silnică pe timp limitat sau internarea într-un lagăr de până la un an.

Legea nr. 396/1941 produce un val de condamnări în lagăre de peste 10 000 de persoane pentru infracțiunile de speculă ilicită și sabotaj.

La Nurenberg sa fac dezvaluiri interesante și pentru soarta României la finalul Marii Conflagrații.

Masacrul de la Iași s-au petrecut la puțin timp de la intrarea României, alături de Germania hitleristă, în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Adică într-un moment în care și Germania, și România, și alte state aliate căutau „soluții” radicale pentru gestionarea a ceea ce ele însele numeau „problema evreiască”.

Printr-o serie de ordine emise înainte sau la începutul campaniei militare din Est, evreii au fost indicați public drept suspecți de serviciu și țintă pentru măsuri radicale. Ca urmare a unui ordin „de curățare a terenului” din 18 iunie, dat de Antonescu, evreii din spațiul rural din Moldova au fost ori uciși, ori deportați în orașe sau în lagărul de la Târgu Jiu. În Iași, în zilele de 27-29 iunie, autoritățile locale, din armată, poliție și prefectură, au emis ordine și comunicate în care populația evreiască era acuzată public și direct că ajută inamicul, trăgând în trupele române și germane și semnalizând țintele avioanelor sovietice.

Partidul comunist, cu sprijin și sub control sovietic, a preluat și transformat radical vechile instituții și structuri ale statului burghez antebelic.

Securitatea, supranumită “brațul înarmat al partidului”. Și Jandarmeria, subordonată Ministerului Afacerilor Interne, va cunoaște o evoluție dramatică prin măsurile de “democratizare” în urma cărora ofițerii și subofițerii, considerați “elemente dușmănoase”, au fost “epurați”. Foarte mulți au fost arestați și condamnați la închisoare. În locul cadrelor “compromise și reacționare” au fost reangajați gradați, subofițeri și ofițeri proveniți în mare parte din diviziile de voluntari constituite din foștii prizonierii români în URSS.

Declanșarea pe scară mare a terorii politice s-a produs în primăvara anului 1948. Data de 14 mai a acestui an, un adevărat „Sfânt Bartolomeu” al României, a marcat lansarea arestărilor politice în masă. „Campania” de arestări din acest an a început cu membrii Mișcării Legionare, cu care Teohari Georgescu încheiase în anul 1945 un „pact de neagresiune, și a continuat cu arestările masive ale național-țărăniștilor, liberalilor și social-democraților rămași fideli lui C. Titel Petrescu, precum și asupra numărului de organizații anticomuniste apărute spontan, ca urmare a unui reflex național de respingere acomunismului, în special în rândurile tineretului.

Prin Hotărârea Nr. 1554/1952 din 22 august 1952, pentru înființarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu și a batalioanelor de muncă, a Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Român hotăra în Capitolul I.Art. 1.:,, Având în vedere rezistența tot mai activă a elementelor dușmănoase și faptul că acestea încearcă în continuu să saboteze în mod obișnuit măsurile Guvernului și Partidului îndreptate spre întărirea dictaturii proletariatului și construirea cu succes a socialismului; pentru a ușura supravegherea activității elementelor dușmănoase și străine de clasa muncitoare, pentru a le trage la munca de utilitate socială și pentru a curăți cele mai importante centre vitale ale țării de elementele dușmănoase, se va admite ca măsură excepțională, provizorie, internarea administrativă pentru efectuarea muncii obligatorii.

În acest scop se organizează:

1. Colonii de muncă

2. Domiciliu obligatoriu

3. Batalioane de muncă''

În reeducarea de la Aiud , pentru afi înfrântă rezistența oamenilor, au fost întrebuințate cu mult rafinament și cu multă subtilitate poate, toate metodele experimentate cu un deceniu în urmă la Pitești. Deși agresările fizice nu au lipsit(rezistenților la reeducare li s-a aplicat un regim extrem de dur: înfometare, frig, izolări, lanțuri etc.). la bătaie nu s-a recurs, și nu s-a recurs la bătaie nu pentru că ucigașii de suflete ar fi devenit , între timp, mai uman, ci din cu totul alte motive.(…)De aceea, la Pitești reeducarea a început prin aplicarea torturii fizice neîntrerupte și, în câteva luni, chiar și cele mai robuste exemplare au fost transformate în epave.

În 1952, prin Hotarârea Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952 s-a aprobat înfiintarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu si a batalioanelor de muncă. În 1969 este adoptata Legea nr. 23 privind executarea pedepselor si, înacelasi an, Regulamentul de aplicare a prevederilor acesteia.

Prin Decretul 212/ 17 iunie 1960 se menționează că nu se aplică pedeapsa cu moartea infractorilor minori, nu se aplică pedeapsa amenzii decât infractorilor care au minim 15 ani și avere proprie sau profesie. În același an, prin Decretul 213/ 18 iunie 1960 se revine la procedura judiciară pentru minorii neinfractori existent în Codul Penal de la 1936 (art. 144, art. 597).

Încununarea politicii de autonomie adoptate de echipa lui Dej a avut loc la puțin timp după elaborarea „Declarației de independență”, o dată cu decretele de eliberare a deținuților politici, o decizie prin care Gheorghiu-Dej își îndeplinea două prețioase obiective: convingea Vestul că poate fi un partener viabil pe scena internațională și câștiga sprijinul românilor împotriva Kremlinului. „Amnistierea deținuților politici – avea să-și amintească mai târziu fostul ministru al Afacerilor Externe al RPR, Corneliu Mănescu– s-a făcut din 1962 până în 1964 în mai multe tranșe și a întâmpinat opoziția unor membri din conducerea partidului. Era, de fapt, o măsură politică în consens cu «reabilitările» victimelor stalinismului din celelalte țări. Numai că Dej i-a eliberat pe toți, nu doar pe câțiva, cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, spre exemplu. Ceea ce i-a atras un mare capital politic în Occident. Aș vrea să spun că Dej a acceptat să dea curs acestor intervenții deoarece și-a dat seama că va rămâne de pe urma acestor măsuri și cu un prestigiu crescut pe plan extern și cu anumite avantaje de la cei pe care-i eliberase.” Prin decretele 176, 310 și 411 din aprilie – iulie 1964 , au fost eliberați ultimii deținuți politici (potrivit cifrelor oficiale, aproximativ 10 000 de persoane).

§1.2. Principiile sancțiunilor de drept penal

Articolul 2 alin. (1) NCP transpune art 23 alin. (12) din Constituție: „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii". Principiul legalității sancțiunilor de drept penal are, de ase menea, valențe de ordin legislativ – sistemul de sancțiuni, felul, durata și condițiile de aplicare a pedepselor și măsurilor de siguranță sunt atributul Parlamentului; de ordin jurisdicționai – dreptul de a aplica pedepse și obligația de a face individualizarea acestora Principiul legalității pedepselor este determinant în aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitiv stabilite. Deși trebuie să se țină seama de autoritatea de lucru judecat a hotărârii de condamnare inclusiv în ceea ce privește cuantumul pedepsei, aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile presupune compararea pedepsei efectiv aplicate sub imperiul legii vechi cu pedeapsa maximă pe care făptuitorul ar putea-o primi în funcție de dispozițiile noului cod vizând aceeași infracțiune. Articolul 4 din Legea de punere în aplicare se referă la situația în care pedeapsa efectiv aplicată sub imperiul Codului penal din 1959 nu depășește maximul special al pedepsei prevăzute de noul Cod penal, această pedeapsă neputând fi redusă, Deși aceste text de lege are în enunț ipoteza infracțiunii unice, apreciem că, și în cazul pluralității de infracțiuni, câtă vreme pedeapsa în concret aplicată rămâne sub maximul pedepsei care ar putea fi aplicată conform noii legi, principiul legalității pedepsei este respectat. În ceea ce privește alin, (2), referitor la neretroactivitatea sancțiunilor penale, este criticabilă formularea aleasă de legiuitor, care ar putea fi interpretată în sensul că ar restrânge aplicarea dispozițiilor privind legea penală mai favorabilă, ne putând fi aplicate sancțiunile prevăzute de legea nouă, darfără corespondent în legea de la data săvârșirii faptei, chiar dacă acestea ar conduce la o situație maifavo rabllă pentru condamnat, respectiv că legea mai favorabilă presupune raportarea doar la limitele mal mici din legea nouă ale sancțiunilor penale prevăzute de legea de la data săvârșirii faptei. Ultimul alineat al art, 2 își are aplicația în mateiia sancționării pluralității de infracțiuni, în sensul că, prin sporurile aplicate, pedeapsa rezultantă nu poate depăși maximul general al pedepsei.în contradicție cu autorii care susțin că interpretarea art, 43 alin, (3). Noul Cod Penal permite depășirea maximului general al pedepsei (30 de ani) în cazul recidivei postcondamnatorii, în anumite condiții.

SECȚIUNEA II. MEDIUL PENITENCIAR

Populația penitenciară este alcatuită și din indivizi cu deprinderi antisociale puternice, care încalcă în mod deschis ordinea și disciplina, exercitând totodată o influență nefastă asupra celorlalți condamnați. În asemenea situație și pentru astfel de indivizi, regimul penitenciar închis, cu măsuri de pază și supraveghere stricte , este o necesitate. În schimb, acest regim apare ca exagerat pentru condamnații primari, care își regretă sincer faptele penale săvârșite și care dau dovadă de dorința de îndreptare. Regimul de executare închis este pe deplin justificat în cazul condamnaților la închisoare de lungă durată ori a condamnaților recidiviști, însă este susceptibil de critică, mai cu seamă în cazul condamnaților la închisoare de scurtă durată. S-a reprosat, de asemenea, regimului penitenciar închis și faptul că nu ține cont , în suficientă măsură , de diversitatea condamnaților.

Viața în penitenciar- cu privațiunile stabilite de lege- poate determina izbucniri violente din partea unor deținuti , sub formă verbală sau comportamentală. În aceste cazuri , violența este îndreptată spre alți detinuți , spre personal (rareori) sau spre propria persoană (autorăniri etc.). Se poate afirma că reintegrarea deținutului în mediul penitenciar nu este niciodată definitivă, reacțiile care apar față de încarcerare ținând de constituția subiectului.

Unii criminologi susțin că o cauză a infracționalității , mai ales în cazul recidiviștilor, este starea psihică de înstrăinare, de rupere de familie , de muncă, de mediul social și când izolarea este de mai lungă durată, ea poate duce la o slăbire a suportului moral al condamnatului. Pentru evitarea consecințelor negative ale executării pedepsei în regim închis, sunt reglementări de separare a condamnaților recidiviști de cei care sunt la prima infracțiune .

Executarea pedepsei închisorii este un mijloc de reeducare a celui condamnat și poate ajunge la rezultate pozitive când este condusă cu grijă și pricepere. De multe ori mediul penitenciar nu este propice activității educative, bazate pe contacte, încredere și destindere între oameni , deoarece în mod inevitabil, se crează o atmosfera de încordare, de disciplină prea severă , de izolare, iar învingerea acestor dificultăți presupune soluții și eforturi deosebite.

Se consideră că persoanele care trebuie să fie incluse în regimul închis prezintă probleme dificile în procesul de adaptare la viața de închisoare, programele ce se derulează cu aceștia vizând tocmai adaptarea la regulile de conduită normale, la reintegrarea lor în societate.

Acești condamnați sunt cazati separat în raport de criteriile de separațiune și clasificare , după durata pedepsei , natura infracțiunii, sex, varstă, starea de minoritate, recidivă și starea de sanatate. În raport de aceste criterii de separațiune se pot înființa penitenciare de profil, respectiv de nerecidiviști cu pedepse până la 10 ani, nerecidiviști cu pedepse peste 10 ani, recidiviști cu pedepse până la 10 ani, penitenciare pentru detinuții tineri(18-21 ani), penitenciare pentru minori , pentru femei, precum și penitenciare spital.

Programul zilnic cuprinde o seama de activități la ore fixe, obișnuind astfel pe condamnați cu o viață ordonată, prin desfășurarea activității de muncă , socio-educative, culturale , sportive, servitul hranei, asistența medicală, plimbare , activități de deservire și gospodărie, somn și pauză săptămânală. Pentru ca aceste persoane, un timp îndelungat, au trait cu unele deprinderi negative, sau ar putea profita de lipsa de control și de supraveghere pentru a-și continua viața infracțională, toate activitățile zilnice sunt supravegheate direct sau prin mijloace tehnice, iar deplasarile in afara penitenciarului, indiferent pentru ce motiv, se realizează cu pază înarmată.

Programele de reinserție socială, de culturalizare și religioase se pot realiza cu voluntari din afara sistemului penitenciar.

§1.1.Psihologia privării de libertate

Pedeapsa este măsura de represiune, sancțiune aplicată celui care a săvârșit o greșeală, măsură de constrângere prevăzută de lege și aplicată cuiva de o instanță judecătorească drept sancțiune pentru o infracțiune.

La nivelul simțului comun pedepsirea reprezintă o acțiune pe care o persoană cu autoritate o întreprinde asupra altora pentru a corecta un comportament greșit. O definire psihologică a conceptului ne este oferită de Henry (2003): “Cei mai mulți psihologi definesc pedeapsa ca un proces de prezentare a unei consecințe, datorată unui tip de comportament, care servește pentru a reduce frecvența sau intensitatea cu care se produce acel comportament.”

Există două mecanisme care explică modul de funcționare al pedepsei, modelul economic și cel psihologic. Modelul economic este cel al calculului rațional: pedeapsa este vătămătoare și deci va fi evitată; dacă pedeapsa este asociată cu un comportament, evitarea vătămării conduce la evitarea comportamentului respectiv. Modelul psihologic se bazează pe învățarea prin răspunsuri condiționate: asociații repetate efectuate între stimul și un comportament aversiv sau îndepărtarea stimulului dorit sau a întăririi pozitive poate, în timp, duce la un “automatism” învățat de răspuns, pentru a evita comportamentul. Pedeapsa are efectul descurajării populației în săvârșirea unor comportamente indezirabile datorită consecințelor care pot apărea. Astfel, frica de sancțiuni obligă persoanele să respecte regulile, să nu se implice în comportamente deviante.

Victimizarea este acțiunea de a transforma pe cineva în victimă; este reacția persoanelor atunci când o acțiune ofensatoare se produce asupra lor. Ea provoacă numeroase traume fizice, emoționale, psihologice, unele efecte putând fi de lungă durată și greu de tratat. Victimele se pot simți nesigure, mereu temătoare, nervoase, confuze și frustrate, încrederea în ceilalți este diminuată. Efectele fizice ale victimizării pot fi clasificate ca minore (vânătăi, zgârieturi), moderate (luxații, arsuri) și severe ( înjunghieri, răni datorate focurilor de armă).

Arestarea, încarcerarea și viața petrecută în penitență sunt evenimente stresante deoarece provoacă schimbări critice în stilul de viață al indivizilor dar și datorită incontrolabilității acestor evenimente. Stresul este un concept care a fost în centrul cercetării oamenilor de știință multă vreme. El se referă la trăirea unor evenimente care sunt percepute ca periculoase pentru bunăstarea fizică și psihică a unei persoane. Evenimentele care determină stres sunt cele traumatice, imprevizibile, incontrolabile, care prezintă schimbări majore în condițiile de trai. Printre simptomele depresive care prezintă o importanță ridicată se numără insomnia persistentă, anxietatea și iritabilitatea. Încercările de sinucidere sau sinuciderea sunt principalele consencințe ale stărilor depresive printre deținuți. Factorii individuali și cei de mediu sunt responsabili pentru rata ridicată a sinuciderilor în rândul deținuților- impactul psihologic al arestării și încarcerării, consumul de droguri, izolarea socială, precum și programele și politicile de funcționare ale penitenciarului. Caracteristic actului de agresiune este intenția, acțiunea voluntară de a produce pagube de ordin fizic, psihic sau material altei persoane. O formă extremă a agresivității este violența, care se poate manifesta prin acțiuni de violuri, crime, atacuri fizice, etc. Violența are numeroase cauze, printre care se numără rezistența scăzută la frustrare, stresul, lipsa sentimentului de culpabilitate, labilitatea și indiferența afectivă.

Frustrarea este o cauză frecventă generatoare de furie, care conduce la activarea unui comportament agresiv. Ea este un sentiment de tensiune care apare atunci când eforturile unei persoane de a atinge un țel sunt blocate. Frustrarea nu are întotdeauna o sursă cunoscută sau tangibilă, caz în care agresiunea este deplasată și se poate răsfrânge asupra unei persoane sau a unui obiect nevinovat. Instigarea agresiunii produsă de o frustrare este o înclinație spre ostilitate sau furie. Agresivitatea poate fi activată și de afectele negative. Berkowitz (1988) sugerează că sunt mai multe stadii prin care se generează experiențe emoționale și comportamente aversive. În primul rând evenimentul aversiv creează afecte negative – care dau naștere la o diversitate de sentimente, reacții motorii, gânduri și amintiri- și produc reacții de fuga sau de atac, în concordanță cu tendințele personale. În stadiul următor intervin procesele cognitive care determină crearea de atribuții cauzale ale evenimentului neplăcut, controlarea sentimentelor și a acțiunilor, definirea sentimentelor, etc.

§1.2.Personalitatea și integrarea deținutului în mediul penitenciar

Pedeapsa cu închisoarea constă în izolarea de societate a condamnatului pe un anumit termen arătat în hotărârea de condamnare rămasă definitivă și în supunerea acestuia unui regim de executare, în vederea reeducării și redării lui ca element util societății. Ca natură, ea este privativă de libertate. Trebuie subliniat că închisoarea nu a fost unica pedeapsă privativă de libertate din legislația noastră penală; legiuitorul a eliminat pedepsele privative de libertate ca: munca silnică, temnița grea, detențiunea grea prevazute în C. pen. din 1938, de asemenea a înlăturat distincția între pedepsele de drept comun și pedepsele politice, între pedepsele criminale și pedepsele corecționale, considerând aceasta ca o diviziune artificială, deoarece infracțiunea-indiferent de natura sa-este o categorie juridică unică.

Integrarea deținuților în sistemul relațiilor interpersonale din penitenciar presupune adaptarea la regimul de detenție După perioada de carantină, destul de repede dezamăgirea ia locul disperării: părăsiți de familie (,,În penitenciar îți cunoști prietenii de afară”), luarea cu forța a bunurilor personale de către unii deținuți mai vechi, contactul cu mentalități și stiluri de viată greu de conceput înainte, imposibilitatea de a rămâne la distantă de partea rea a vieții de grup, grăbesc aderarea deținutului la normele și valorile neoficiale. După încercări de menținere a unor conduite mai înalte (femeile deținute se adresează una alteia cu ,,domnișoară”), după ce văd că prestigiul are alte coordonate (forța fizică, rămânerea în libertate puțin timp între două condamnări etc.), după aceea constată valoarea excepțională a ,,pachetului”, are tendința sa muncească ,,penal”(de exemplu, în agricultură, doar la început de rând și doar acolo unde ești văzut), să folosească argoul, să se integreze în viața de detenție.

O imagine interesantă va oferi o investigație comparativă realizată în 1987 si 1994 referitor la semnificația pe care o acordă diversele categorii de deținuți șederii în penitenciar.

În cadrul investigațiilor realizate, deținutii și deținutele au fost solicitați să exprime printr-un singur cuvânt ce reprezintă pentru fiecare detenția. Răspunsurile se pot clasifica în următoarele categorii:

a). Descriptive- redau un punct de vedere impersonal, bazat pe comparații superficiale, uneori metafore nereușite sau denumirea unor aspecte neeesențiale ale mediului penitenciar.

b). Termeni evaluative care exprimă aprecieri ale detenției prin prisma reacțiilor personale, estimări ale influenței colectivității sau regimului penitenciar, precum și atitudinea față de viitor.

Repartizarea termenilor în subgrupe a fost următoarea:

– termeni descriptivi- neutrii (metaforici): catastrofă, labirint, foc, capcană, prăpastie, cerc funebru, cumpănă, pericol, Sahara, libertate, infern, întuneric, sălbaticiune, cavou, pacea, etc.

-termeni descriptiv -conformiști: reeducare, durere, școala vieții, surghiun, lanțuri, meditație, despărțire, tristețe, înțelepciune, corectitudine, învățătură de minte etc.

– termeni evaluativi privind propria persoană: suferință , rușine, chin, groază, ratare, dezastru, dor, demoralizare, reculegere, înrăire , coșmar, pată etc.

– termeni evaluativi privind colectivitatea deținuților sau regimul penitenciar: calvar, umilință, dezumanizare, rău, mizerie, timp mort, supunere, jignitor, nervi, răutate etc.

-termeni evaluativi privind perspective de viitor: reabilitare.

In concluzie, studiul a relevat uratoarele procente: 40% au fost caracterizări descriptive , 60% evaluative, la barbați, cele descriptive cresc odată cu vârsta, la femei, jumătate neutre și conformiste și 38% din evaluari sunt descrieri privind consecințele detenției asupra propriei persoane.

Factorul care se impune cu brutalitate având consecințe ample asupra deținuților noi depuși, este constituit de supraaglomerarea închisorii. Un penitenciar este supraaglomerat când a fost depășită capacitatea sa de cazare, fapt ce afectează vizibil condițiile de viață ale deținuților. Determinarea pragului de aglomerare este desigur o problemă organizațională care implică evaluarea modului cum se asigură serviciile esențiale pentru populația carcerală: siguranța deținerii, hrănirea, asistența medicală, curățirea, activitățile recreative.

Când devi ,, nimeni”, când statutul persoanei dispare , problema demnității pare un lux inutil. Apar bizanteriile comportamentale, excesele, minciunile, vidul interior: este perioada resentimentelor în care totul este devalorizat- familie, rude, prieteni, chiar propria persoană- iar dorința de răzbunare este foarte puternică. Se fac denunțuri, se deschid procese de divorț, se refuză vizita familiei, nu se răspunde la scrisori.

§1.3.Ierarhia și statutul

Termenul de marginalizare a fost introdus în sociologie de R. K. Merton pentru a desemna un tip particular de devianță. Un individ care și-a interiorizat puternic deopotrivă valorile, obiectivele prescrise de cultură și normele ce definesc mijloacele licite ce permitatingerea acestor obiective poate fi pus în situația de a nu reuși folosindmijloacele licite. Din cauza interdicțiilor morale pe care și le-a însușit, el nupoate recurge la mijloace ilicite. Astfel, apare un conflict, o contradicțieîntre atingerea scopurilor și lipsa mijloacelor, pe care individul o va eliminaprin retragerea din mecanismul social, respingând deopotrivă scopurile și mijloacele. R. A. Cloward și L. E. Ohlin au prelungit această analiză, considerând marginalizarea ca fiind rezultatul unei duble nereușite: eșecul în obținerea mijloacelor licite, dar și în accesul la mijloacele ilicite, care nu sunt întotdeauna disponibile și trebuie să facă obiectul unei asimilăriculturale.Din acest punct de vedere, între un grup marginal și lumea interlopă apar diferențe clare. Membrii lumii interlope își ating scopurile, înprincipal, prin mijloace ilicite. În urma unui eșec în obținerea mijloacelor licite, ei nu se retrag din mecanismul social, dimpotrivă, continuă să fiecomponenți activi ai acestuia, dar subordonându-și activitatea unor normeși modele comportamentale indezirabile social. Ei resping doar mijloacelelegale, nu și scopurile. Similitudinile apar însă în cazul relațiilor cu societatea. Existențagrupurilor marginale și a lumii interlope confirmă șiconsolideazăpermanent funcția, poziția grupului dominant și a sistemului de norme șivalori dominante în mod ideal sau material.Lumea interlopă poate fi definită prin existența unor grupuri de indivizi fără un contur precis și de o importanță variabilă, acționând, de regulă, în același habitat subordonându-și activitatea unor reguli și norme care se abat într-o măsură mai mică sau mai mare de la coeficientul de toleranță moral-juridică unanim admis de restul societății ca indice de siguranță și echilibru social. Lumea interlopă este o realitate specifică, cu o structură și un mod de organizare aparte. Complexitatea și dinamismul ce o caracterizează sunt date de mareavarietateaelementelor componente și de numeroasele tipuride relații existente între acestea. Între grupurile care alcătuiesc lumeainterlopă există o permanentă interacțiune și interdependență. Modul în care se raportează unele la altele se modifică rapid, în funcție de situație șide interesele de moment. Caracteristica fundamentală a existenței lumii interlope esteeludarea permanentă a normelor morale și juridice unanim admise.Obținerea de venituri se realizează prin mijloace ilicite și imorale, indiviziisustrăgându-se obligațiilor cetățenești și oricărui efort în favoarea uneiconduite hedonice centrată pe plăcere, aventură și profit. Preocuparea membrilor lumii interlope de a-și procura bani și puterese subordonează, însă, paradoxal, dorinței de a reveni în societatea morală.Chiar dacă acest lucru nu se realizează, ei încearcă cel puțin să devină„onorabili” sau, în cel mai rău caz, caută să-și creeze acea aparență demoralitate, ascunzându-se în spatele principiului: „Scopul scuză mijloacele”.Societatea tolerează, totuși, de multe ori lumea interlopă, în speranțarecuperării membrilor ei în plan social. În general, lumea interlopă estemarginalizată, împinsă spre periferia societății. Cu toate acestea, nu poate fi considerată un grup marginal decât din anumite puncte de vedere.Un alt punct comun îl constituie modul în care societatea supraveghează, urmărește, pedepseștesau încearcă să distrugă atât grupurile marginale, cât și lumea interlopă.O altă caracteristică de bază a lumii interlope este internaționalizareanormelor și obiceiurilor specifice. Astfel, în orice țară, în ciuda diferențelorculturale și de regim politic, modul de viață interlop este același. Cu toate acestea, există și o excepție, și anume în ceea ce privește teritorialitatea.Zonele de influență și de activitate ale grupurilor de infractori sunt strictdelimitate, accesul intrușilor fiind tolerat cu mare greutate. Ignorarea acestor „granițe” și activitățile desfășurate pe „teritoriul altuia” duc la conflicte între grupurile respective, conflicte ce degenerează adesea în reglementări de conturi deosebit de brutale și violente.Chiar dacă principala caracteristică a lumii interlope este eludareapermanentă a normelor juridice și morale, nu se poate vorbi de inexistențaunui sistem propriu de norme și reguli, cutume și uzanțe. Însuși modulde organizare și funcționare caracteristic lumii interlope ne dovedeșteexistența unui ansamblu de norme foarte bine structurate. Este vorba denorme informale, generate de grupurile de delincvenți, norme valabilenumai în interiorul acestor grupuri și respectate cu strictețe de membrii acestora. Sunt așa-numitele „legi nescrise ale lumii interlope”.De altfel, aceste legi au un rol foarte important în funcționarea acestuimecanism complex care este lumea interlopă, deoarece:

– constituie puncte de reper la care se raportează toate conduitele șicomportamentele infractorilor;

– stabilesc statusurile și rolurile fiecărui membru component,precum și drepturile și obligațiile ce îi revin în relațiile cu ceilalți;

– de cunoașterea și respectarea lor depinde acceptarea șipoziționarea fiecărui infractor în cadrul grupului;

§1.4. Violența colectivă și rezistența la frustrare

Problema deținuților ,, recalcitranți » se rezolvă rapid: Când unul sau mai mulți deținuți tulbură liniștea iar revendicările lor atrag sprijinul altor deținuți, ei sunt etichetați ca recalcitranți, sunt pedepsiți, mutați pe alte secții sau chiar în alte penitenciare.

,,Personalul care are zilnic în îngrijire deținuti condamnați la moarte trebuie să fie special selectat pentru a face față acestei responsabilități stresante. Ei trebuie sa posede experiența, să aibă o bună formare, în special în privința aspectelor emoționale ale muncii lor și să aibă sprijin continuu din partea managerilor »

Concluziile studiului mentionat anterior, studiu desfasurat Susan Lloyd, la penitenciarul britanic Full Suton, sunt enumerate mai jos:

Deținuții condamnati pe viată, deși sunt mai conformiști decât alte categorii, sunt implicați deseori în acte de indisciplină din cauza non-conformismului lor ; dispoziția de a merge la lucru nu s-a corelat nici cu actele turbulente nici cu atitudinile non-conformiste, fiind deci un comportament fără valoare prognostică în ce privește evoluția detinuților ; deținuții cu mai multe arestări anterioare au tendința de a fi mai indisciplinați, la fel si cei condamnati pentru infracțiuni de violență ; comportamentul recalcitrant din penitenciar poate fi considerat o prelungire a comportamentului delincvent din afara închisorii.

SECȚIUNEA III.STUDIU DE CAZ : CONDAMNAȚII- LIDERI NEGATIVI CU INFLUENȚA NEGATIVA ASUPRA CONDUITEI CELORLALȚI DEȚINUȚI

§1.1. Revolta condusă de haiducul Pantelimon, Botoșani, 1913

Istoria povestește că, în 1913, Toader Pantelimon se află în închisoarea din Piatră Neamț, din care nu reușise până atunci să evadeze nimeni. Deținuții erau legați cu lanțuri grele la mîini și la picioare. Dar haiducul, isteț fiind, și-a dat seama că numai printr-o revoltă poate scapă și, având o mare putere de convingere asupra celorlalți deținuți, i-a convins să se răzvrătească. Atacul s-a dat în prima duminică din august 1913. Puținii paznici care se aflau în acea duminică la datorie au fost dezarmați. Toți deținuții au fugit, fără a face vărsare de sânge. Dar haiducul nostru a fost prins mai tîrziu și a fost închis în același penitenciar în faimoasa „camera de fier“. Numai așa au reușit autoritățile vremii să îl cumințească și să-l transforme într-un bărbat gospodar, așezat la casa lui . Pantelimon, conform descrierii corespondentului „Adevărului” din Piatra Neamț, era „foarte robust și bine făcut”, „știutor de carte, care scrie bine și frumos”, „foarte deștept, isteț, sprinten, curajos, și vorbăreț”. Umblă încins cu revolvere și cuțite. Pantelimon nu omoară. Amenință, cu arma întinsă, gata s-o descarce. Evident că nimeni nu-și pune viața în pericol. Astfel că cel care a dat ochi cu faimosul bandit nu opune nici o rezistență”. De la Piatra Neamț, în sus, până în granița Bucovinei, contagioasa frică născocise povești uluitoare („toată lumea se interesează de aproape de isprăvile acestui haiduc, devenit celebru, și tot ce se scrie despre activitatea lui este citit cu aviditate”). Din cauza cetașilor lui Teodor Pantelimon, călătoriile se făceau „cu frică. Toți călătorii care merg în trăsuri, precum și țăranii care parcurg calea pe jos sunt îngroziți și, la fiecare răspântie, așteaptă apariția lui Pantelimon. Comercianții călătoresc înarmați”. Și de să și exemplul arendașului moșiei Grumăzești, arendașul moșiei, Leon Tarcauanu, care venise, în 31 iulie, la Piatra Neamț, înarmat până în dinți, ca și vizitiul și pădurarul care îl însoțeau, dar și „în condițiile astea, a făcut drumul până la Piatra tot cu frică… Frica e contagioasă. Ea a început să bântuie și prin oraș, căci se lansase zvonul că autoritățile ar fi primit scrisori de la Pantelimon, prin care înștiințează că vine, pentru câtva timp, și la Piatra” . Ceata lui Panteliomon încă nu fusese identificată, deși doi dintre haiducii lui fuseseră capturați, spre sfârșitul lunii mai 1911, „după o încăierare sângeroasă cu mai mulți jandarmi și un primar” și, ținuți în arestul preventiv, refuzau „să dea vreo lămurire cu privire la activitatea șefului lor, banditul Pantelimon”.

§1.2. Revolta de la penitenciarul Iași- Ioan Clămparu

Între 10 și 20 iulie 2016, la penitenciarul Iași , zeci de condamnați nu au mai respectat programul din închisoare, s-au bătut cu gardienii și s-au urcat pe acoperișul penitenciarelor pentru a protesta pentru condițiile de viață din pușcării. Mai mult, sute de deținuți au refuzat hrana oferită de la cantina, tot în semn de protest. O mare din penitenciarele unde au fost înregistrate prosteste în iulie sunt conduse, în ceea ce privește organizarea internă a condamnaților, de oameni apropiați ai Cordunenilor (Iași, Brăila, Vaslui, Galați, Tulcea), Clămparu (Botoșani, Iași, Bistrița) și al Sportivilor (Giurgiu). În urma acestor acțiuni de protest, Claudiu Bejan a fost înlocuit de la conducerea ANP, iar în locul său a fost numit Marius Vulpe, comandatul Penitenciarului Iași, acolo unde se aflau cazați Ioan Clămparu și Adrian Corduneanu. Adrian Corduneanu a fost condamnat la trei ani de închisoare într-un dosar de șantaj, sentința nu este definitivă. Interlopul se află în arest preventiv într-un alt dosar deschis în luna aprilie. Ioan Clămparu execută o pedeapsă de 11 ani și 8 luni de închisoare pentru proxenetism. El mai are o condamnare de 20 de ani primită în Spania pentru aceleași infracțiuni. Interlopul Ioan Clămparu s-a plâns judecătorilor că nu are loc în celulă și a solicitat obligarea Penitenciarul de Maximă Siguranță Iași să-i asigure un spațiu de patru metri pătrați, după cum prevede legea. „În camera unde suntem cazați șase deținuți și uneori opt deținuți ar trebui cazați maxim trei deținuți. Lipsa de spațiu/persoană prevăzut de lege provoacă permanent discuții și tensiuni între deținuți, începând de la servitul mesei și continuând cu tot programul zilnic, inclusiv folosirea toaletei, depozitarea bunurilor, a veselei și a alimentelor, spațiul fiind extrem de insuficient”, arată în plângere Ioan Clămparu. Penitenciarul Iași a fost prima unitate din Iași unde deținuții au început să protesteze în masă, nemulțumiți de condițiile din închisoare. Ulterior, deținuți de la majoritatea penitenciarelor din țară s-au revoltat și au demarat acțiuni similare.La nivel național, mai mulți deținuți despre care s-a considerat că ar fi fost implicați în proteste au fost mutați la alte unități de deținere. De la Iași, de pildă, au fost mutați, printre alții, Adrian Corduneanu și Ion Clămparu, cei mai cunoscuți interlopi închiși la Iași la acel moment. „Având în vedere ansamblul tuturor evenimentelor din perioada respectivă, conducerea Penitenciarului Iași a înaintat o plângere penală împotriva a șapte persoane aflate în custodia unității noastre, care au participat activ la manifestări, urmând ca organele de cercetare abilitate să facă în continuare verificări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de distrugere, ultraj și amenințare“, a precizat Marian Pompiliu Dima, directorul Penitenciarului Iași, într-un răspuns remis „Ziarului de Iași“.„Au exercitat acte de violență împotriva personalului aruncând cu diverse obiecte (cioburi de sticlă, scaune de fier, bucăți de lemn rezultate din distrugerea meselor din dotare, bucăți de fier rezultate de la paturi), punând în pericol grav viața și integritatea fizică a acestora, precum și siguranța locului de deținere“, a mai precizat directorul Dima.Concret, în timpul manifestărilor, deținuții ar fi deteriorat grilajele interioare și exterioare ale celulelor, au spart geamurile și au răvășit bunurile din camere, cum ar fi paturile, mesele sau scaunele. Toate aceste stricăciuni au fost evaluate la 90.000 de lei, bani pe care cei care vor fi găsiți vinovați a trebuitsă le achite din buzunarul propriu.

§1.3. Protestul de la penitenciarul Maze, Irlanda de Nord, 1973-Bobby Sands

Închisoarea Maze (fostul centru de detenție Long Kesh și cunoscută în mod colocvial ca Maze Prison, The Maze, H Blocks sau Long Kesh) a fost o închisoare în Irlanda de Nord care a fost folosită pentru a găzdui prizonieri paramilitari în timpul tulburărilor de la mijlocul anului 1971 până la mijlocul anilor 2000. A fost amplasată la fosta stație Royal Air Force din Long Kesh, la periferia orașului Lisburn. Acesta a fost în orașul Maze, la aproximativ nouă mile (14 km) la sud-vest de Belfast. Închisoarea și deținuții ei au fost implicați în astfel de evenimente precum greva foametei din 1981. Închisoarea a fost închisă în 2000, iar demolarea a început la 30 octombrie 2006, dar la 18 aprilie 2013 a fost anunțată de către Executivul Irlandei de Nord că restul clădirilor vor fi redezvoltate într-un centru de pace. După introducerea internării în 1971, "Operațiunea Demetrius" a fost implementată de Congoletul Regal din Ulster (RUC) și armata britanică cu raiduri pentru 452 de suspecți, la 9 august 1971. Armata RUC au arestat 342 de naționaliști irlandezi, membrii IRI, iar 104 dintre cei arestați au fost eliberați atunci când s-a constatat că nu aveau conexiuni paramilitare .. Cei aflați în spatele operațiunii Demetrius au fost acuzați de lipsire de libertate prin arestarea multor persoane greșite și prin utilizarea informațiilor greșite. În urma protestelor naționaliste, unii manifestanți din Ulster au fost, de asemenea, arestați. În 1972, au existat 924 internări și, la sfârșitul internării, la 5 decembrie 1975, au fost reținuți 1.981 de persoane; 1.874 (94,6%) dintre aceștia erau naționaliști catolici / irlandezi și 107 (5,4%) protestanți / credincioși din Ulster. Inițial, internii au fost adăpostiți, cu diferite grupuri paramilitare separate unul de celălalt, în colibele Nissen, într-un aeroport aerodromat RAF care a devenit Centrul de detenție Long Kesh. Internii și susținătorii lor au fost agitați pentru îmbunătățirea condițiilor și statutului acestora; Ei s-au văzut mai degrabă ca deținuți politici decât criminali comuni. În iulie 1972, secretarul de stat pentru Irlanda de Nord, William Whitelaw a introdus statutul de categorie specială pentru cei condamnați pentru crime legate de violența civilă. În acel moment erau 1.100 de prizonieri de stare specială. Prizonierii condamnați pentru infracțiuni programate după 1 martie 1976 au fost adăpostiți în "H-Blocks" care au fost construite. Prizonierii fără statutul de categorie specială au început să protesteze pentru întoarcerea imediată după ce au fost transferați la blocurile H. Primul lor act de sfidare, inițiat de Kieran Nugent, a fost acela de a refuza purtarea uniformelor de închisoare, declarând că infractorii condamnați, și nu prizonierii politici, poartă uniforme. Nu le-au permis hainele lor, s-au înfășurat în cearceafuri. În 1978, mai mult de 300 de bărbați s-au alăturat protestului. Guvernul britanic a refuzat să se retragă. În martie 1978, unii prizonieri au refuzat să-și îngrijească celulele să se ducă sau să utilizeze toaleta și au fost dotați cu aparatură de spălare în celulele lor . Prizonierii au cerut ca dușurile să fie instalate în celulele lor; iar când această cerere a fost refuzată, au refuzat să folosească bazinele de spălare. La sfârșitul lunii aprilie 1978, a avut loc o bătălie între un prizonier și un ofițer de închisoare din H-Bloc 6. Prizonierul a fost dus la izolare, iar zvonurile s-au răspândit pe aripa în care era spuneau că prizonierul fusese bătuit greșit. Prizonierii au răspuns prin zdrobirea mobilierului din celule, forțând autoritățile din penitenciare să elimine mobilierul rămas din celule, lăsând doar pături și saltele. Prizonierii au răspuns refuzând să-și părăsească celulele și, ca urmare, ofițerii de închisoare nu au reușit să-i elibereze. Acest lucru a dus la protestul murdar, în condițiile în care prizonierii refuzau să-și golească vasele de cameră, iar condițiile insalubre survenite în urma protestului erau de nedescris. La sfârșitul anului 1980, Bobby Sands a fost ales comandant al ofițerilor provizorii IRA din închisoarea Maze, urmând ca Brendan Hughes să participe la prima grevă a foamei. Deținuții republicani au organizat o serie de proteste care urmăresc să-și recâștige statutul de categorie specială anterioară, ceea ce le-ar elibera de unele reglementări ordinare ale închisorilor. Aceasta a început cu "protestul de pătură" din 1976, în care deținuții au refuzat să poarte uniforme de închisoare și au purtat pături în schimb. În 1978, după o serie de atacuri asupra prizonierilor care și-au părăsit celulele ("goliți-o"), acest lucru a devenit esențial în "protestul murdar", în care prizonierii au refuzat să spele și să-și zgâri pereții celulelor cu excremente . În timpul închisorii, Sands avea mai multe scrisori și articole publicate în ziarul Republican .

§1.4. Revolta de la Carandiru, Sao Paolo, Brazilia, 1992- Marcos Willians Camacho, alias "Marcola"

Penitenciarul din Peninsula Carandiru era o închisoare situată în São Paulo, Brazilia. Închisoarea a fost proiectată și construită de Samuel das Neves în 1920, când a fost considerată o închisoare de model pentru a răspunde noilor cerințe ale Codului penal din 1890. A fost operațional între anii 1956 și 2002 și, la vârf, a fost cel mai mare penitenciar din America de Sud, locuind peste 8.000 de deținuți. În 1992 a fost locul masacrului de la Carandiru. Masacrul de la Carandiru a avut loc vineri, 2 octombrie 1992, în Penitenciarul Carandiru din São Paulo, Brazilia, când poliția militară a luat cu asalt structura după o revoltă a închisorii. Masacrul, care s-a soldat cu moartea a 111 deținuți (102 împușcați de poliție, 9 uciși de alți deținuți), este considerată o încălcare majoră a drepturilor omului în istoria Braziliei. Masacrul a fost declanșat de o revoltă a prizonierilor din închisoare. Gardienii din închisoare nu au făcut prea multe eforturi pentru a negocia cu prizonierii înainte ca Poliția Militară din Estul São Paulo să fi tras în ei, deoarece revoltele din închisori au devenit mai dificile pentru controlul închisorilor. Pierderile rezultate au fost uciși de 111 deținuți: 102 de focuri de armă trase de poliție și nouă răniți prin înjunghieri aparent provocate de alți prizonieri înainte de sosirea poliției. Niciunul dintre cei șaizeci și opt ofițeri de poliție nu a fost ucis. Supraviețuitorii au susținut că poliția a ignorat și deținuții care se predau deja sau încercau să se ascundă în celulele lor. Comandantul operației, colonelul Ubiratan Guimarães, a fost condamnat inițial la 632 de ani de închisoare pentru abaterile de la îndatoririle sale și masacrul ulterior . Pe 16 februarie 2006, o instanță braziliană a anulat condamnarea lui Guimarães. Instanța a acceptat argumentul că el nu a respectat decât ordinele Guimarães, care a fost, de asemenea, membru al aparatului administrativ al statului São Paulo, a fost asasinat în septembrie 2006. Primeiro Comando da Capital (PCC), una dintre cele mai cunoscute bande din Brazilia, se spune că a fost creată în 1993 ca răspuns la acest eveniment. Acest grup este considerat a fi responsabil pentru moartea lui José Ismael Pedrosa, director al închisorii la vremea respectivă. Închisoarea a fost demolată la 9 decembrie 2002. Marcola a devenit în cele din urmă liderul Primeiro Comando da Capital, una dintre cele mai organizate carteluri de droguri din Brazilia, și a plasat o recompensă pentru moartea foștilor lideri César "Césinha" Augusto Roris da Silva și José "Geleião" Jelly) Márcio Felício. Sub conducerea lui Marcola, au existat mai multe structuri în cartelurile de droguri, membrii fiind obligați să plătească un venit lunar și chiar un cod de disciplină cunoscut sub numele de "codul diavolului". Marcola este, de asemenea, responsabil pentru provocarea a 29 de revolte în închisoare în 2001 și pentru asasinarea judecătorului Antônio José Machado Dias, cunoscut pentru încercările sale de a opri activitățile PCC și de a construi Centrul de readaptare a penitenciarelor în Presidente Bernardes, São Paulo. În mai 2006, Marcola a obținut înregistrări ale unei audieri, care intenționa să-l mute și pe 700 de prizonieri într-o închisoare de maximă siguranță. Imediat, Marcola a contactat liderii PCC prin intermediul telefoanelor mobile și a organizat atacuri strategice asupra poliției braziliene, ceea ce a dus la declanșarea de către PCC a orchestrării focarului de violență în São Paulo, rezultând decesele a peste 150 de persoane. Violența a condus la transferul lui Marcola la Penitenciarul Mauricio Henrique Guimaraes Pereira, o închisoare de maximă siguranță în Presidente Venceslau, unde este în prezent staționată Fostul președinte al Braziliei, Lula da Silva, a condamnat violența ca narco-terorism . La 8 iunie 2006, Marcola a mărturisit în instanță că este conducătorul oficial al PCC și a descris PCC ca organizat "ca o rețea alcătuită dintr-o ierarhie organizată inteligibilă". El continuă să aibă legături cu liderii PCC prin apeluri telefonice din interiorul închisorii și a spus într-un interviu: "Tu te temi să mori, nu te temi de mine. De fapt, aici în închisoare nu poți să vii și să mă omori. . Dar pot ordona să te omor eu de acolo. ".În aprilie 2013, 23 de polițiști implicați în masacru au fost condamnați la 156 de ani de închisoare pentru uciderea a 13 deținuți, în timp ce alți 25 de polițiști implicați în masacru au fost condamnați la 624 de ani de închisoare, Deținuți în august 2013. Într-un ultim proces, alți polițiști au fost condamnați la 48 de ani, fiecare în aprilie 2014. În septembrie 2016, instanța a declarat procesul de masacrare a lui Carandiru nul. Închisoarea a fost demolată la 9 decembrie 2002. Un bloc a fost lăsat intact pentru a fi folosit ca un muzeu , deschis în prezent pentru public și accesibil prin intermediul stației de metrou Carandiru (Estação Carandiru). Astăzi, complexul Parque da Juventude este situat pe locul fostului penitenciar.

CONCLUZII

La finalul acestei lucrări ne putem permite un moment de reflecție în care să realizăm importanța statutului nostru de cetățeni ai unei țări, membri ai unei colectivități și, nu în ultimul rând, oameni liberi.

Lipsirea de libertate este un proces sinuos care transformă persoanele care nu se supun legilor , fie ele cutume, împământenite în vocabularul legislativului și în istoria poporului român, fie ele supuse unei dinamici ale regimului politic- ar fi prea crud însă să catalogăm ca fiind ,, dinamică" aspecte care au cauzat adevărate tragedii ale omenirii. Cele doua conflagrații mondiale, amprenta regimului totalitar au fost catalizatori ai sistemului penitenciar de astăzi. Dacă ieri, deținutul era doar un rebut al societății, iar viața sa nu valora absolut nimic, astăzi, comunitatea internațională oferă dreptul la viață oricărui om, fie el liber ori lipsit de libertate.

Evident, caracteristicile unui bun lider din lumea liberă se manifestă și în spatele gratiilor, dar capacitatea de a conduce degenerează. Dacă influențarea subalternilor din lumea liberă se încheie cu traiul după gratii, în lumea ascunsă a penitenciarului, tot libertatea este cea mai mare pierdere a celui ce se lasă influențat pentru încălcarea legii și anume amânarea redobândirii acesteia. Urmările influenței negative a unor lideri auto-instituiți în penitenciare pot fi dezastruase, așa cum am arătat în studiul de caz. Cea mai bună tactică pentru administrațiile penitenciarelor este prevenția. Fenomenul supraaglomerării și condițiile reduse nu sunt caracteristice doar țărilor mai puțin evoluate economic și social. După cum am văzut în studiile de caz, SUA și Marea Britanie au fost gazdele unor revolte fără precedent.

Sistemul de drept penal se bazează pe valoarea și eficiența pedepsei, însă așa cum nimeni nu se aștepta la apariția unei Declarații Universale a Drepturilor Omului, poate exista o zi în care vom putea susține că nu mai este nevoie de pedeapsă, fenomen care se zărește în țările nordice, în prezent, unde penitenciarele aproape că nu își mai au rost.

BIBLIOGRAFIE

Aurel Teodor Moldovan, Munca persoanelor condamnate, ed.Regia Autonoma Monitorul Oficial, București,1999

R.M.Stănoiu și colectivul ,Drept penal-partea generală, Editura Hyperion,București,1992,

http://euroavocatura.ro/articole/515/Detentiunea__inchisoarea__pe_viata_in_Noul_Cod_Penal__art__56_-_59_;

Ioan Chiș, Dragoș Răzvan Niță, Fundamente de drept executional penal, editura ANI, Bucuresti, 2004,

Petrache Zidaru, Drept execuțional penal, Ed. a II-a ,Ed. All Beck, București, 2001,

Marc-Phillipe Zallony, „Essai sur les fanariotes1824 –” Citat de T. Sâmbrian, Istoricul instituției închisorii în România, în „Revista de Știință Penitenciară” nr. 1-2/1993,

Ionescu Nicolae , Curs de istoria statului și dreptului romanesc, Ed. Academiei, Galați , p.48; http://www.scribd.com/doc/23590019/Istoria-statului-si-dreptului-romanesc-Ionescu-Nicolae-an-1-drept-

Ioan Chis, Reforma penitenciară din Romania, Ed.Ando Tours Timisoara, 1997,

D. V.Firoiu, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Didactică și pedagogică, Bucuresti,

Ionescu Nicolae, Curs de istoria statului si dreptului romanesc, an1, drept, ifr, Galati;

D. V.Firoiu, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Didactică și pedagogică, Bucuresti,

Ioan Bala, Evoluția sistemului de executare a pedepselor privative de libertate în dreptul românesc , Universul Juridic , București, 2011, p.20 ;

http://blog.wolterskluwer.ro/2013/04/sistemul-penitenciar-in-romania-anilor-1918-1944/,

Isar Nicolae, România sub semnul modernizării- de la Al. Ioan Cuza la Carol I, Ed. Universitară, București, 2010,

Ioan Chiș, Drept execuțional penal, Ed. Universul juridic, București,2013,

Academia de Stiinte Sociale si Politice a Republicii Socialiste Romania, Istoria dreptului romanesc, Vol. II, Partea a doua, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1987.Stefan GHEORGHIES, http://blog.wolterskluwer.ro/2013/04/sistemul-penitenciar-in-romania-anilor-1918-1944/;

Constantin Sima, Măsurile de siguranță în dreptul penal contemporan, Ed. All Beck, București, 1999.,

V. Dongoroz , Codul penal adnotat, Ed. Librariei Socec, București, 1937, citat de C. Bulai, în Manual de drept penal, ed. ALL, București, 1997.

Luca Elefterescu, Reforma sistemului penitenciar, în „Dreptul”, Anul XXI, Nr 53, 1892,.

C. Bulai, ,,Manual de drept penal”, All, București, 1997,

http://www.microsoft.com/romania/business/studiu_de_caz/Administratia_Penitenciarelor.aspx;

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/bombe-de-presa-de-acum-100-de-ani-inchisorile-de-acum-un-veac-sau-chestia-regimului-penitenciar-598057.html;

http://www.arhivelenationale.ro/index.php?lan=0&page=144;

Monitorul Oficial, nr. 82 din 24 martie 1929, p. 69. Menționat de prof. Constantin Gheorghe in Ordinea publică și siguranța națională în dezbaterile senatului Romaniei între1919-1940, lucrare publicată în RepereCultural Educative, Politia Romana, Editura Ministerului Administrației și Internelor -2010

http://www.arduph.ro/domenii/protectie-persoane-si-bunuri/in-caz-de-conflict-armat/actualitati-privind-statutul-prizonierilor-de-razboi-inchisorile-de-la-guantanamo-si-abu-ghraib/;

Subloc. Vasile Radu, Actualități privind statutul prizonierilor de război. Închisorile de la Guantanamo și Abu Ghraib, http://www.arduph.ro/domenii/protectie-persoane-si-bunuri/in-caz-de-conflict-armat/actualitati-privind-statutul-prizonierilor-de-razboi-inchisorile-de-la-guantanamo-si-abu-ghraib/;

Prizonierii-artişti din Al II-lea Război Mondial

A se asculta interviu cu un fost prizonier de război, Ion Tofan, povestiri de război, http://www.youtube.com/watch?v=uOHGB57oIDM ;

http://www.hetel.ro/index.php/2012/04/5657/;

N. Iorga, ,,Cum afost ocupația din 1916- o mărturie germană”, Datina Românească, 1939;

http://www.pogromuldelaiasi.ro/ce-s-a-intamplat-in-iunie-1941/

Adrian Cioflâncă http://www.pogromuldelaiasi.ro/ce-s-a-intamplat-in-iunie-1941

http://www.memorialmuseums.org/eng/staettens/view/1047/Monuments-to-the-Victims-of-the-June-1941-Pogrom- A se consulta pentru o viziune fotograficăa celor întâmplate;

http://www.iiccr.ro/ro/evenimente/pro_memoria/decretul_nr_163_din_7_februarie_1949_infiintarea_trupelor_de_securitate/;

http://www.bogdancantaragiu.ro/raportul/partea%20III%20-%20represiunea.pdf;

Demostene Andronescu, Revista Puncte Cardinale,, nr. 2/1996;

Considerații istorice privind regimului de executare a pedepselor în dreptul românesc, Dr. Alexandru Serban;

Lavinia Betea, Convorbiri neterminate: Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Iași, Polirom, 2001, p. 102, citat în revista Historia Elena Ioana Secu, Lumina nu mai vine de la Răsărit. Vine de la Gheorghiu-Dej!;

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lumina-nu-mai-vine-rasarit-vine-gheorghiu-dej;

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoreice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, ed. a 2 -a, Ed. Academiei Române și Ed. All Beck, Bucureși, 2003,

Bogdan T.,Santea I.,Cornianu R., Comportamenrul uman în procesul judiciar, Editura Serviciul Editorial și Cinematografie, Bucuresti, 1983.,

Ana Bălan, Emilian Stănișor, Marinela Minca, Penologie, Ed. Oscar Print, Buuresti, 2002 ,

K.Horney, The neurotic Personality of Our Time, Norton,1964,

Berkowitz, „Frustrations, Appraisals, and Aversively Stimulated Aggression”, Aggressive Behavior, Routledge, London, 1988,

Miethe, T. și Lu, H. , Punishment: A Comparative Historical Perspective, Cambridge University Press, Cambridge, 2005,

World Healt Organization , „Preventing Suicide in Jails and Prisons”, WHO Press, Geneva, 2007,

Petrache Zidaru, Drept Executional Penal, Ediția a II-a, Ed. All Beck, București, 2001,

K.Horney, The neurotic Personality of Our Time, Ed. Norton,1964,

Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară, Ed. Oscar Print, București, 1996,

R.Merton, Elements de theorie et de la methode sociologique, Ed.Plon, Paris, 1965,

C.Gorgos , Dictionar enciclopedic de psihatrie ,Editura Medicală ,București ,1987,

S.E.Rădulescu, Devianță, criminalitate și patologie socială, Editura Lumina Lex, București, 1999,

Andrew Coyle(coord.), A human Rights to Prison Management. Handbook for prison staff. International Centre for Prison Studies, London, 2002.

http://www.monitorulcj.ro/cms/site/m_cj/news/50292-istoria-evadarilor-celebre#sthash.fZZpBw.dpuf

Isprăvile haiducului Teodor Pantelimon

http://www.libertatea.ro/stiri/stiri-interne/exclusiv-interlopi-clamparu-si-corduneanu-ar-fi-fost-restrictionati-la-pachete-de-la-rude.

https://www.7est.ro/exclusiv-7est/anchete/item/64108-un-violator-se-revolta-penitenciarul-iasi-este-lagar-de-concentrare.html

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/exclusiv-pu-caria-ii-au-facut-stricaciuni-de-90-000-lei-in-timpul-rascoalei-din-vara.html

Klettner, Andrea (8 January 2013). "Green light for Maze prison site". BDOnline. Retrieved 21 January 2013.

Crawford, Colin , Long Kesh: an alternative perspective, 1979, broșură.

Coogan, Tim Pat., The Troubles: Ireland's ordeal 1966-1996 and the search for peace London: Hutchinson , 1995.

David Beresford , Ten Men Dead: The Story of the 1981 Irish Hunger Strike. London, UK: Harper Collins Publishers.1987.

Carandiru, das Gefaengnissmassaker in Sao Paulo (Ger.), 1995, Editor: Amnesty International FDCL-Verlag, Author: Elói Pietá & Justino Pereira

http://www.insightcrime.org/news-analysis/sao-paulo-takes-aim-at-prison-gangs-amid-calls-for-reform

http://www.josino.net/MarcolaFace.html

Chiș Ioan. Chiș Alexandru Bogdan. Executarea sancțiunilor penale. Ed. Universul Juridic, București. 2015,

Stoenescu Ion. Sîrbu Marin. Calcularea iestului de pedeapsă in cazul revocării liberării condiționate. în Revista Română de Drept nr. 7/197.

Preda Aura, Drept execuțioual penal. Ed. Fundației România de mâine. București. 2014,

Băla Ioan. Evoluția sistemului de executare a pedepselor privative de libertate iu dreptul românesc. Ed. Universul Juridic. București. 2011, p.95.

Volonciu Nicolae. Moroșanu Raluca. Codul de procedură penală comentat. Al t. 415-464. Executarea hotărârilor penale, Ed. Hamangiu. București, 2007,

Pascu Ilie. Dobrinoiu Vasile. Dinia Traian. Hotcă Mihai Adrian, Păun Costică. Cliiș Ioan. Gonmescu Mirela. Dobrinoiu Maxim. Noul Cod penal comentat, vol I. Partea generală, ediția a IlI-a. Ed. Universul juridic. București. 2015,

Gabriela Chihaia, Rolul și activitatea judecătorului de supraveghere a privării de libertate, teză de doctorat, București, 2016, p.67 și urm.

AGERPRES/(AS — autor: Livia Popescu, editor: Claudia Stănescu, editor online: AdaVîlceanu),https://www.agerpres.ro/politica/2017/03/13/legea-privind-executarea-pedepselor-modificata-de-senat-17

Brînză William Gabriel, Drept execuțioual penal. Legea nr. 254/2013. Comentarii și jurisprudență. Ed. Universul juridic. București. 2015., p.18 și urm.

http://old.csm1909.ro/csm/linkuri/07_12_2016__84903_ro.pdf

ANEXA 1- CARANDIRU , ÎN TIMPUL REVOLTEI DIN 1992