Concepția Istoriografică a Autorilor Latini Sursă Pentru Cronicarii Moldoveni

Concepția istoriografică a autorilor latini- sursă pentru cronicarii moldoveni

Sergiu-Gabriel Enache

Argument

Subiectul pe care îl propunem ca temă a viitoarei noastre teze de disertație se încadrează în deja bine cunoscutul spectru al originii latine și al latinității românilor.

Discursul istoriografic nu este nici el unul nou, problema originii romane fiind des dezbătută, începând chiar din secolele trecute, cea mai pregnantă și mai cunoscută organizație susținătoare a acestei orgini fiind Școala Ardeleană și intelectualii săi. De-a lungul anilor cunoașterea elementelor comune latino-române a continuat să se dezvolte până în zilele noastre. Istorici, filologi, lingviști, epigrafiști și alți specialiști încă mai au ca obiect de studiu limba, istoria și cultura Romei antice și contactul ei cu celelalte țări romanice.

Considerăm că deși cunoașterea limbii latine și a civilizației romane au început să fie desconsiderate în România, cel puțin dobândirea minimelor cunoștiințe privind acestea ar trebui însușite atât de elevi, cât și de studenți sau chiar de restul populației, în condițiile în care cultura latină este parte integrantă a culturii române.

Revenind la tema disertației, deși nu este o temă neapărat nouă, ea poate fi de actualitate, în contextul în care problemele privind atât continuitatea romană, cât și superioritatea populației dacice pe teritoriul actual al României susținute de anumiți cercetători și scriitori au revenit de curând în discuție.

Lucrarea noastră își propune să analizeze și să identifice conceptele istoriografice ale autorilor latini, comparându-le apoi cu cele ale cronicarilor moldoveni. În acest fel vom putea observa care dintre concepte și în ce măsură rămân identice în timp și care dintre ele se schimbă urmărind filonul ideologic al tuturor autorilor.

Credem că aceasta va fi o lucrare utilă atât din punct de vedere istoric, cât și lingvistic sau socio-politic.

Metodologie

În cadrul acestei teme, principalele lucrări pe care le vom folosi vor fi: Caius Iulius Caesar, De bello gallico și De bello civile, Caius Crispus Sallustius, Despre conjurația lui Catilina, Titus Livius, Ab urbe condita (De la fundarea Romei) și, Cornelius Publius Tacitus, Anale, Istorii, De origine et situ germanorum și Dialogus de oratoribus. Dintre cronicarii moldoveni i-am ales pe Miron Costin cu Letopisețul Țării Moldovei și De neamul moldovenilor și pe Grigore Ureche cu Letopisețul său.

Prima metodă pe care o vom folosi va fi analizarea operelor, dar și a peronalității și a simpatiilor și antipatiilor fiecărui scriitor în parte, prin aceasta sperând să identificăm anumite nuanțe de subiectivsm prezente în opere. Vom începe cronologic cu fiecare autor latin, continuând cu cei doi autori români.

A doua metodă va fi descrierea operelor, aceasta fiind o metodă specifică cercetării istorice, dar care în acest context este foarte potrivită. Astfel vom corobora datele preluate din aceste srieri cu evenimente și fapte istorice rezultând o informație corectă, concretă și completă. Deși această metodă nu ne va ajuta să facem legătura între antici și cronicari, este o metodă utilă pentru a înțelege contextul istoric al epocilor despre care vom vorbi.

Vom trece apoi la metoda comparației, una dintre ultimele metode folosite în teză. Pentru început vom compara operele autorilor antici între ele, pentru a vedea puncte de vedere comune sau diferite. Dar principala comparație se va face între operele autorilor latini și cele ale cronicarilor moldoveni, unde vom urmări concret care sunt ideile ce se propagă de-a lungul timpului și rămân fixate în mentalitatea colectivă a românilor moldoveni din Evul Mediu. Analiza discursului cronicarilor ne va permite să vedem exact elementele de retorică latină pe care ei le folosesc în descrierea unui personaj, descrierea unei bătălii, etc. De asemenea vom vedea dacă există tehnici stilistice împrumutate de la antici, comparând anumite paragrafe.

O parte importantă o va constitui identificarea și explicare conceptului sau conceptelor istoriografice prezente în lucrările studiate. Nu trebuie uitat aici nici de rolul scrierilor de genul acesta, atât cele antice, cât și cele medievale, rol cu numeroase vulnerabilități. Fie că sunt scrise pentru a preamări sau a condamna o domnie, ele au fost scrise întotdeauna de învingători sau de cei care erau de partea învingătorilor. De aceea ne vom concentra și pe acest aspect al operelor, pentru a respecta acuratețea celor redate și a srie după sintagma taciteană sine ira et studio.

2. Scriitorii antici

2.1 Gaius Iulius Caesar (100/101-44 a. Chr.)

Despre Caesar s-a scris mult, de la studii istorice la studii literare și chiar beletristică. În același timp el sau faptele lui au fost subiectul a nenumărate ecranizări. În orice caz, Caesar a rămas până astăzi una dintre cele mai populare figuri ale lumii antice. Noi vom face doar o scurtă biografie a acestuia în care vom insista pe calitățile sale literare.

Genealogia gintei Iulia, de unde își avea Caesar originea are la bază o legendă a ascendenței divine, ei fiind din neamul lui Iulus Ascanius, fiul troianului Aeneas, la rândul lui fiu al lui Anchises și al zeiței Afrodita. Această descendență, deși certificată de unii dintre autorii acelor timpuri, râmâne doar la statutul de legendă. El se naște la 13 iulie, în anul 100 sau 101, sub numele de Caius Caesar, dar cu cognomen-ul de Caesar. Mama sa se numea Aurelia, despre care Tacitus ne spune că era o femeie inteligentă, de caracter, cu moravuri ireproșabile, comparabilă cu Cornelia, mama frațiilor Gracchi. La 15 ani, împreună cu sora sa Iulia, bunica viitorului împărat Octavian Augustus, rămâne orfan de tată. Suetonius spune că avea de mic copil „o statură înaltă, figura puțin prea palidă, corpul bine făcut, fața plină, ochii negri și vioi”, iar cu sănătatea a avut probleme doar spre sfârșitul vieții. În tinerețe Caesar se distingea prin îmbrăcămintea îngrijită, o tunică laticlavă cu ciucuri, strânsă prea tare cu o centură, fapt care l-a făcut pe dictatorul Sulla să-l poreclească: „copilul care se încinge prost”. El ducea o viață sobră de soldat, iar cu ajutorul mamei sale Aurelia a primit o educație aleasă și și-a completat studiile la Rodos și Atena. Poate că Caesar nu are o descendență divină, dar cu siguranță avea prestigiul nobleței romane, datorat atât caracterului său cât și înrudirii cu Caius Marius. Ca nepot al lui Marius , Caesar se arată interesat de geniul militar și spiritul democratic al fostului dictator. Căsătoria sa din 84 a. Chr. cu fiica lui Cornelius Cinna, consul și prieten al lui Marius, va mări bănuiala regimului lui Sylla sau Sulla, adversarul lui Marius, unii dintre ei văzând în Caesar un posibil conducător al plebei. În timpul dicaturii lui Sulla, mama sa îi obținu un loc în colegiul preoților flamini, loc ce îi oferea imunitate politică. La 16 ani, el a fost logodit de părinți cu Cossutia, fiica unui cavaler bogat, dar Caesar fără a se supune părinților va rupe logodna. Un prim semn al demnității acestuia este refuzul de a se căsători cu fata lui Sylla după ce acesta îi ordonă să divorțeze de actuala sa nevastă. Sulla îi va ridica titlul de flamin și îl va declara dușman public. Rugat de mai mulți oameni iluștri să-l ierte, Sylla le făcu voia, dar le spuse că „el va fi într-o zi pieirea partidei aristocrate, fiindcă în Cezar sunt mai mulți Marius.” După această grațiere, Caesar s-a decis să părăsească Roma și a plecat în Asia, unde guvernatorul Marcus Minucius Thermus i-a dat mai multe misiuni în care s-a distins. După ce luptă împotriva piraților cu succes, el se întoarce la Roma. Pentru a câștiga popularitate, regimul oligarhic fiind încă puternic, îi acuză pledând iscusit pe consulul C. Dolabella și pe senatorul C. Antonius de jaf și îmbogățire în Macedonia și Grecia, ca guvernatori. Deși au fost achitați, Caesar a câștigat două poziții politice importante: cea de mare orator și cea de restaurator al drepturilor politice ale popularilor. Întorcându-se la Rodos pentru a-și continua studiile, Caius Iulius va fi capturat de pirați pe mare, dar se va comporta cu ei ca un om liber. Plătind răscumpărarea, s-a întors după pirați și i-a spânzurat, după cum le spusese când era în captivitate, fără a ține seama de ordinul guvernatorului Asiei. Ajuns la Rodos, va audia cursurile profesorului de retorică Apollonius Molon.

Întors la Roma, Caesar urmărea atent lupta politică dintre principalii pretendenți la conducerea ei, Pompeius și Crassus. Deși se bucura de popularitate, încă nu putea face față realizărilor celor doi. Dar în anul 70 a. Chr., cei doi și-au schimbat orientarea politică spre partidul popularilor din care făcea parte și Caesar. În anul 69 a. Chr., Caesar a fost ales cvestor și a primit provincia Spania. După terminarea cvesturii, ce i-a dat posibilitatea de a se apropia de viața financiară romană, el reintră în Roma, unde Pompeius devenise cel mai influent. Aici el l-a susținut pe Pompeius și adoptarea legii lui Gabinus pentru a i se pune la dispoziție o armată prin care să fie stârpită pirateria, iar Marea Mediterană să devină o adevărată mare nostrum. Cu ajutorul discursurilor lui Cezar și Cicero, Pompei va câștiga o nouă luptă între optimați și populari prin care va primi comanda armatei lui Lucullus.

În anul 66, Caesar obținu funcția de edil. În această perioadă el își mări și mai mult popularitatea, dar își diminuă averea , după cum spune Plutarh cheltuind fără cruțare pentru reparația și înfrumusețarea orașului, organizarea de jocuri și de spectacole. Cezar a mai avut un proiect de lege inițiat de el, dar prezentat de Publius Servillius Rullus, prin care se împroprietărea populația săracă din ager publicus. Dar, Cicero, avocat al oligarhiei senatoriale s-a opus prin discursul De lege agraria.

Veni perioada complotului lui Lucius Sergius Catilina, complot alcătuit din jafuri, asasinate, dezordini și teroare având un program ca abolirea datoriilor, reîmpărțirea pământurilor, îmbunătățirea condițiilor de locuit și limitarea puterii Senatului. Caear îl spijinea pe Catilina din umbră, la fel cum o făcea și Crassus ambii urmărindu-și interesele. Cicero va rosti împotriva lui celebrele Catilinare. Descoperită, această conjurație s-a sfârșit prin moartea lui Catilina și a adepților lui, Caesar luând cuvântul în Senat pentru a nu fi incriminat în complot.

După revenirea din Spania, Caesar prin inteligența sa politică i-a adus pe Crassus și pe Pompei împreună alături de el, formând triumviratul. Împăcându-i pe cei doi rivali, deci săvârșind ceva ce părea umanitar, el a schimbat, fără ca plebea să-și dea seama, forma de conducere a Romei. Senatorii aveau mai multe denumiri pentru această conducere printre care: conspirație sau monstru cu trei capete. Este ales consul împreună cu Marcus Bibulus. Iniție o nouă lege agrară pentru împroprietărirea săracilor și a veteranilor lui Pompeius, la care Cato și Bibulus s-au opus, dar care a fost adoptată. Bibulus pentru a nu recunoaște această lege s-a retras în casa sa până la sfârșitul mandatului. De altfel perioada consulatului celor doi mai este cunoscută în istorie drept „consulatul lui Iulius și Caesar”. Suetonius ne spune că de fapt „unii indivizi atunci când iscăleau vreun act pentru a depune mărturie scriau în bătaie de joc că s-a produs în timpul consulatului lui Iulius și Caesar. Tot de aici s-au răspândit și versurile: De curând nimic n-a mai fost făcut de Bibulus, ci de Caesar; Nu-mi amintesc nimic făcut de consulul Bibulus. Cea mai însemnată lege dată de Caesar s-a numit lex Iulia de repetundis, privitoare la stăvilirea abuzurilor și fraudelor funcționarilor romani din provincii așa că el va afișa public impozitele și va introduce un serviciu de contabilitate. I s-a acordat apoi guvernarea Galiei Cisalpine și a Iliriei, la Roma lăsându-l pe Clodius pe care îl făcuse tribun al plebei. Clodius îi era dator lui Caesar datorită iertării adulterului cu soția lui. Cu ajutorul său, Caesar îl îndepărtă din Roma pe cinstitul Cato și îl exilă pe Cicero.

Despre începuturile campaniei din Galia, Suetonius și Plutarh au relatări diferite. În timp ce Plutarh ne spune că el a primit de la Adunarea Poporului, Galia Subalpină de pe ambele maluri ale râului Po și Galia Narboneză în urma propunerii lui Pompeius, Suteonius spune că el a primit Gallia Cisalpină (subalpină), Illyricum, iar Senatul i-a oferit Gallia Comata, de teamă că i-ar fi acordat-o oricum poporul. Plutarh susține că Gallia Comata era teritoriul încă nesupus de romani. Autorii moderni îi dau dreptate lui Suetonius, considerând că datele sale sunt mai corecte. Tot Suetonius ne relatează un episod anecdotic legat de dobândirea provinciilor. Caesar va spune că a dobândit tot ce a vrut în ciuda opoziției adversarilor săi. Un senator i-a replicat că o femeie greu poate face așa ceva, dar Caesar i-a răspuns batjocoritor că până acum Semiramida a domnit în Siria, iar amazoanele au stăpânit o mare parte a Asiei. Prima luptă pe care a dus-o în Galia a fost cu tribul elveților, superioritatea tehnicii și armamentului roman asigurându-i biruința. Galia răsăriteană fiind în mare parte cucerită se impunea atacul asupra germanilor, pentru a-și putea menține poziția câștigată. Deși Ariovist a luptat curajos și tactic, Caesar a reușit să-l înfrângă. Galia nu era în întregime cucerită, dar Caesar a comunicat cucrerirea pentru a calma starea de spirit a poporului roman. Au urmat luptele cu populația Acvitaniei și expedițiiile nereușite în Britannia . Unul dintre cei mai aprigi dușami ai lui Caesar, rămas în istorie și ca dușman al Romei a fost Vercingetorix, din tribul avernilor. Vercingetorix a atacat mai întâi Cenabum masacrând negustori și oficiali romani pentru a convinge restul triburilor să se unească. La venirea lui Caesar, conducătorul avern a adoptat tactica pământului pârjolit. Cea mai grea înfrângere, din cele trei suferite de Caesar a fost cea de la Gergovia, unde Vercingetorix l-a învins prin șiretlic. Viitorul dictator și-a luat revanșa la Alessia, unde conducătorul galilor s-a predat pentru a-și salva oamenii. El a reușit să transforme întreaga Galie în provincie romană. Celelalte două eșecuri ale sale au fost în Britannia, unde flota i-a fost aproape distrusă de furtună și în Germania, unde doi dintre legați au fost uciși mișelește.

Deși istoricii moderni insistă asupra caracterului non-violent al dictatorului, autorii antici relatează și chiar critică uneori cruzimi ale acestuia. Unul dintre episoadele discutate atât de antici, cât și de moderni și în care părerile sunt împărțite este cel în care invitând germanii la discuții, ordonă să fie executați pentru trădare. Cato a considerat această acțiune o crimă inumană. Unii dintre autorii moderni o consideră fie o campanie josnică, fie una banală și murdară, în timp ce Mommsen este de partea lui Caesar, argumentând prin bănuiala lui pentru trădare.

Cu moartea Iuliei, fiica lui Caesar și apoi moartea lui Crassus, instituția triumviratului a început să nu mai fie atât de sigură. Puterea extraordinară pe care o avea acum Caius Iulius a declanșat o campanie politică împotriva lui în care a fost atras și Pompei. După alungarea și rechemarea sa la Roma, Caesar se hotărăște să treacă Rubiconul și să invadeze Italia prin celebra formulă: alea iacta est marcând începutul războiului civil. Prin opiniile și acțiunile celor două tabere se observă că deși Caesar acționează neconstituțional prin cererea prelungirii mandatului de proconsul, dușmanii săi sunt cei ce încep războiul voind sprijinul armatei lui, dar răsplătindu-l prin punerea sub acuzare. Au urmat luptele de la Dyrrachium și cea de la Pharsalus, unde l-a zdrobit pe Pompei. În Africa i-a înfrânt pe Scipio și pe Iuba, iar în Hispania pe fiii lui Pompeius. În timpul triumfului pontic a așezat pe un car alegoric o inscripție care indica viteza cu care au fost săvârșite faptele: Veni, Vidi, Vici. Ajuns acum singur conducător la Roma, Suetonius relatează că era moderat și indulgent, dar ceea ce va duce la grăbirea conspirației împotriva lui va fi disprețul față de Senat, simpatia plebei pentru el, care îl numea rege, dar și noii senatori neromani introduși de Caesar. El a fost ucis în Senat, printre conspiratori numărându-se și Marcus Brutus, foarte drag lui.

2.1.2. Opera lui Caesar

Primele încercări literare ale lui Caesar au fost făcute în tinerețe, dar ele s-au pierdut, unele fiind nepublicate din ordinul lui Augustus. Printre ele se numără Laudes Herculis și tragedia Oedipus. În timpul războaielor cu galii a scris cărțile De analogia și Anticato, răspuns la elogiul adus de Cicero republicanului. A compus și versuri, dar cele mai multe informații sunt cele despre Anticato și De analogia. Se crede că De analogia a fost scrisă după lucrarea lui Cicero, De oratores. El s-a remarcat în rândul oratorilor prin discursurile elegante fără elemente arhaice, după cum spune Cicero. Suetonius vorbește despre scrisorile lui, fiind primul care a utilizat forma de carte, ci nu cea de volumen, „sul” și despre utilizarea corespondenței cifrate. Se pare că ar fi fost elevul gramaticului M. Antonius Gnipho, care l-a învățat să folosească o limbă pură, latina din Latium și să evite provincialismele sau formațiile lexicale noi. Nu se știe exact motivul pentru care Augustus și apoi Asinius Pollio declară false discursurile denumite Apud milites în Hispania. Dacă este vorba de un fals, se poate ca autorul lor să-i fi deranjat atât pe Pollio cât și pe principe. Pollio poate din cauza omiterii propriei lui participări, iar Augustus pentru a-și sublinia propria experiență a campaniei.

Singurele opere păstrate până astăzi sunt De bello gallico și De bello civile. De bello gallico prezintă în șapte cărți, fiecare reprezentând un an, evenimentele războiului galic. Făcând un scurt rezumat în cartea I se realizează descrierea Galiei, războiul cu elveții și cel cu germanul Ariovist. Cartea a II prezintă răscoala belgilor, supunerea triburilor suesionior, belovacilor și ambilor și onorurile acordate de Senat lui Caesar. Cartea a III-a ne arată alte bătălii împotriva numeroaselor triburi galice, supunerea Aquitaniei prin Crassus și înfrângerea morinilor și menapilor. În cartea a IV se povestește despre zdrobirea usipeților și a tencterilor, construirea primului pod peste Rin și prima expediție și întoarcerea din Britannia. Cartea a V-a începe cu alte bătălii împotriva pirustilor și trevirilor și continuă cu a doua expediție în Britannia, apoi cu supunerea celorlalte triburi galice, afară de hedui și remi. Cartea a VI-a îl arată pe Caesar într-un nou război cu trevirii și nervii, apoi într-un război de pedepsire împotriva lui Ambiorix. Ultima carte scrisă de Caesar prezintă revolta generală a Galiei, luptele și predarea lui Vercingetorix. Cartea a VIII este scrisă de Hirtius.

De bello civile prezintă în trei cărți războiul civil dintre Caesar și Pompei. În Cartea I, cele mai importante evenimente sunt tratativele dinaintea începerii ostilităților, trecerea Rubiconului, fuga lui Pompei la Brundisium, ultima încercare de pace și campania din Spania. În cartea a II-a sunt relatate bătălia navală de la Marsilia, victoria cezarienilor și alegerea lui Caesar ca dictator. Abdicarea de la dictatură, bătălia de la Pharsalus, fuga și asasinarea lui Pompei în Egipt sunt povestite în ultima carte. Primele cărți nu respectă obiceiul lui Caesar și narează evenimentele petrecute în cursul unui singur an, iar cartea a doua este mai scurtă, compartimentarea fiind realizată probabil de editorii lui postumi. Suetonius include anumite Suplimente, printre care și Scrisoarea lui Balbus care s-au născut anonime și în care nu se poate vorbi decât despre incertus auctor. În Războiul alexandrin există o parte consacrată altor operațiuni, care face ca titlul să nu corespundă. În cartea a II-a din De bello civile, precum și în Războiul Africii putem observa apariția unui alt autor (în cazul capitolului din De bello civile Curion, respectiv un redactor anonim) prin folosirea discursului oratio recta, Caesar vorbind întotdeauna în oratio obliqua, dar și printr-o continuare mediocră, nepotrivită stilului oratoric al dictatorului. Eugen Cizek va spune despre continuările ofițerilor lui Caesar, că deși respectă ordinea cronologică și arată admirația față de general, sunt scrise greoi, stângaci și sunt plictisitoare. Despre Bellum Africum s-a scris că autorul era un om cult, dar inabil, cu un spirit naiv și entuziast, dar uneori prost informat.

Tot Eugen Cizek îl caracterizează pe Caesar ca fiind un reprezentant al clasicismului alături de Cicero și îi include opera în categoria memorialisticii de război. Caesar însuși va spune despre memorii că sunt o relatare simplă a evenimentelor, fără o dimensiune moralizator-literară. El imprimă memoriilor o orientare specifică, realizând o selecție a campaniilor militare, ci nu una autobigrafică, apropiindu-se de stilul monografiei istorice. Deși utilizează tipare ale istoriografiei analiste, el folosește memorialistica pentru că scrierea retorică a istoriei îi repugna. Memorialistica i-a oferit și posibilitatea de a scrie opere rapid redactate și publicate, relatate strict cronologic, camuflând o propagandă abilă și eficace. Deși ele arată ca un „memoriu” sau un carnet de campanie, Comentariile lui Caesar sunt totuși o operă istorică. Hirtius, cel care completează carțile comentariilor războiului galic afirmă aceasta, iae Cicero chiar lipsa necesității unei alte historia a războiului galic și a celui civil pentru că ea este deja realizată în întregime prin cuvintele: qui sunt editi ne scientia tantarum rerumscriptoribus deesset, adeoque probantur omnium iudicio, ut praerepta, non praebita facultas scriptoribus videatur- au fost publicate să nu răpească istoricilor cunoașterea unor fapte atât de importante; sunt prețuite de judecata tuturor într-o asemenea măsură încât pare că au răpit și nu au oferit istoricilor orice mijloc de a scrie. Prin descrierea lui Cicero, care spune despre discursuri că sunt goale și merg drept la țintă, fără să aibă împodobiri oratorice, o invariantă a stilului lui Caesar este considerată sobrietatea austeră.

Caesar este adeptul lui Xenofon, prin mesajul raționalist și echilibrat, fără misticism încadrat în tradiția epicureică a vremii. El are o abordare specifică a raportului latin tradițional dintre virtus și fortuna, dar include și factori exteriori calităților umane cum ar fi fors-hazardul. Principala componentă a scrierii este antropocentrismul, deci conceptul de humanitas pe care îl vehicula chiar Cicero. Trimiterile filosofice sunt rare, dar opera lui nu este superficială, ci subiectivă și propagandistică, dar profundă. O deosebire între el și ceilalți istorici este începutul comentariilor printr-un exordiu ex abrupto, ci nu o prefață, unde face o descriere a Galiei în care se pot vedea anumite idei politice. Întreaga sa operă este de fapt o suasoria menită să-și convingă cititorii. Scopul lucrării este acela de propagandă și de justificare a faptelor petrecute în Galia, respectiv în războiul civil. Deși au fost vehiculate mai multe teorii, se pare că lucrarea s-a compus o singură dată, ci nu pe ani. Ca izvoare, Caesar a consultat propriile sale însemnări, dar și rapoartele adresate senatului sau subalternilor. Nu se poate preciza dacă scrierile au respectat adevărul istoric, de fapt el doar justificându-și acțiunile prin anumite argumente, dar în mare măsură, după părerea majorității autorilor el urmând politica de expanisune a Romei. Inenția lui este aceea de a arăta necesitatea războaielor printr-o narațiune simplă, fără momente dramatice, dar în care nu a putut generaliza deasupra mentalității vremi. Se ferește de neologisme și arhaisme și vorbește într-o latină curată. El nu spune genitor, ci pater sau spune flumen, nu fluvius. Evită noțiunile foarte plastice sau „colorate”, deși în De bello civili putem întâlni cuvinte ca: raptim- pe apucate sau turbate- în învălmășeală. Caesar observă aplicarea regulilor de sintaxă și împreună cu Cicero duce la cel mai înalt grad de perfecționare fraza latină. Deși Cicero este o sursă de inspirație pentru Caesar, stilul său este diferit, lipsind caracteristica ciceroniană definitoriea istoriei- historia ornata. El folosește, după o formulă consacrată de Michel Rambaud, arta deformării istorice, dar într-o manieră foarte abilă. Primul semn de obiectivitate este așa cum am spus sobrietatea, dar și narațiunea la persoana a III-a, el fiind convins că arăta un adevăr profund al evenimentelor, justificarea și propaganda fiind efectele acestora. Deformarea istorică este prezentă și în percepția distanțelor spațiale sau temporale, ele fiind schimbate în funcție de interesele momentului. Spre deosebire de alți autori, Pierre Grimmal este de părere că nu ar trebui să privim sinceritatea și veridicitatea lui Caesar din punct de vedere modern, chiar dacă el își arată acțiunile din unghiurile cele mai favorabile exacerbând sau omițând detalii, aprecierea noastră fiind afectată de prejudecățile din epoca modernă. Astfel s-ar putea ca Caesar să fi fost mult mai exact decât am crede. Foarte rar, autorul roman dramatizează sau folosește tehnica monologului interior. Descrierile lui sunt clare, precise și bine structurate. La fel de rar se întâmplă să folosească discursul pronunțat de altcineva, cum ar fi cel al lui Vercingetorix sau al lui Critognatus. Cele câteva fraze la persoana I pronunțate de Vercingetorix ce era acuzat de trădare de ai săi ar fi fost: „ În ce privește faptul că am mutat tabăra am făcut aceasta din cauza lipsei de nutreț și la îndemnul vostru….. Nu doresc să obțin de la Caesar prin trădare o putere pe care o pot dobândi prin victorie”- „quod castra movisset factum inopia pabuli, etiam ipsis hortantibus….. Imperium se ab Caesare per proditionem nullum desiderare, quod habere victoria posset….

Schema reală a scrierilor lui Caesar ar fi după René Martin și Jacques Gaillard este aceea în care dictatorul are ca obiectiv gloria prin ambiție politică avându-i ca opozanți pe galii pacificați și ca adjutanți pe elveți și germani. Schema lui Caesar este independența Galiei și pacea ca obiectiv, adjutantul fiind galii pacificați, beneficiarii fiind Senatul, Galia pacificată și implicit Roma și Galia.

Ca gen literar comentariile pot fi considerate pe de-o parte ca historiae, dar luând în considerare titlul complet C. Iulii Caesaris Comentarii Rerum Gestarum, le includem în categoria comentariilor care în greacă s-ar traduce prin hypomnéma care reprezentau culegeri de arhive și note făcute de monarhi pentru ca evenimentele din timpul lor să nu fie uitate. Chiar și Cicero nu le descrie ca istorii, dar subliniază eleganța și claritatea stilului, lipsindu-le chiar aceea ornatus pentru a putea fi considerate opere istorice.

2.2. Caius Sallustius Crispus

S-a născut la Amiternum, oraș sabin în anul 86 a. Chr. Nu se știu foarte multe date despre familia sa, dar se pare că tatăl său a fost tribun al plebei, de origine destul de înstărită.

El s-a născut la sfârșitul războaielor dintre populațiile italice ale pelignilor, marsilor și marrucinilor, de unde se presupune că a auzit mărturii ale răsculaților, dar și informații despre Marius și Sulla. În anul 70 a.Chr. îmbracă toga virilă și se formează în cercurile politice și culturale ale ideilor epicureice și neopitagoriciene. După moartea lui Caesar se retrage din politică și devine iubitul Terenției, soția lui Cicero. Tot acum începe să-și scrie operele istorice până anul 35 a.Chr. când moare.

Deși discursurile nu i s-au păstrat există în operele lui două invective violente, una împotriva lui Cicero și o ripostă împotriva lui Sallustius.

Primele scrieri ale lui Sallustius sunt de fapt două scrisori, inserate în codicele Vaticanus 3864 din secolul al IX-lea și atribuite lui, numite Epistule către bătrânul Caesar despre stat- Epistulae ad Caesarem senem de Republica incipit feliciter. Episolele sunt datate în anii 45 și 50 p. Chr.. Sallustius dă aici câteva sfaturi lui Caesar, numindu-l în prima scrisoare stăpân al Romei, iar în cea de-a doua imperator. În ambele scrisori el critică obiceiurile vanitoase ale nobilimii, scrisorile fiind deschise, menite publicării. Pierre Grimal nu este de aceeași părere cu E. Cizek, ale căror argumente le-am expus mai sus, el susținând că deși i-au fost atribuite scriitorului latin de Quintilian și Servius, lectura lor nu face atribuirea mai convigătoare ele fiind „veritabile pamflete”. Grimmal își bazează afirmația pe un pasaj al gramaticului Diomedes, care spune că răspunsul împotriva invectivei sallustiene nu este dat de Cicero, ci de un anume Didius. Cu toate că nu le recunoaște ca opere sallustiene, autorul francez face o scurtă descriere a lor descriind prima scrisoare ca inspirată din teoriile polybiene în care sfârșitul Romei este inevitabil, atâta timp cât se menține discordia, iar a doua care pledează ca autentică, motivul fiind condițiile similare în care se afla Sallustius înainte de războiul civil, are la bază un fel de justificare sau urmare a acțiunilor lui Caesar.

Principalele opere ale sale și cele care au ajuns până la noi sunt De conjuratione Catillinae, De bello Iugurthino și fragmente din Istorii.

Sallustius este primul istoric al Romei antice în accepțiunea strictă a cuvântului sau după cum spune E. Cizek, primul mare istoric memorialistic. Deși au existat Cicero și analiștii înaintea lui, el este primul care are un adevărat temperament istoric, deosebind falsul de adevăr. Modelul lui Sallustius a fost Cornelius Sisenna, care și-a intitulat opera Historiae. Deși Caesar este contemporan cu el, Comentariile sale sunt lipsite de cercetarea aprofundată a cauzelor și analiza evenimentelor. Nicolae Lascu afirmă și el că Sallustius este primul istoric adevărat al Romei prin conștiința clară a misiunii lui, sentiment preluat și de alți autori latini. Principalii autori-model ai lui Sallustius au fost Tucydide și Caesar, datorită lor el va alege stilul monografiei istorice și a narării evenimentelor contemporane lui.

Catilina a fost scrisă între anii 43 și 41 a.Chr., fiind o monografie de dimensiuni reduse, dar care se ocupă corespunzător de tentativa sau tentativele de răsturnare a ordinii publice și instaurare a unei dictaturi a lui Catilina. Primele patru capitole conțin observații fizico-morale, poate prea extinse față de povestirea propriu-zisă, iar conținutul ei nu are legătură cu restul scrierii, ideile nefiind ale autorului, ci mai degrabă un conglomerat de idei doctrinare grecești ale gânditorilor ca Isocrates, Gorgias, Poseidonios, Aristotel sau Thucydides. În capitolul cinci se face portretul lui Catilina, urmând în următoarele (6-13) o digresiune asupra moravurilor Romei. În capitolele 14-16 se vorbește despre complicii lui Catilina, iar în 17 despre desfășurarea conjurației, următoarele două capitole fiind o nouă digresiune asupra unei tentative mai vechi a complotului. Capitolul 20 cuprinde discursul lui Catilina și următorul reia povestea conjurației pâna la capitolele 40 și 41 unde Cicero reușește să demaște conspirația. Următoarele capitole ilustrează tulburările provocate în Gallia și în alte orașe ale Italiei de partizanii lui Catilina, pentru ca în capitolul 55 și în următoarele Cato și Cicero să câștige în Senat în fața lui Caesar, toți complotiști fiind uciși, Catilina fiind și el prins împreună cu armata sa, după ce provocaseră mai multe tulburări. Tot în aceste capitole se face potretul lui Caesar în antiteză cu cel al lui Cato. Alegerea acestui subiect nu a fost oportună, încercările de imparțialitate și de a spune adevărul complet, quam verissume dând greș, deoarece conjurația era încă vie în mentalitatea romanilor, de unde și imposibilitatea unei viziuni obiective.

Cauzalitatea conjurației după cum ne-o prezintă chiar Sallustius este atât ambiția lui Catilina, cât și corupția generală a vieții publice. Sallustius crede în valorile spirituale ale Romei precum clementia și equitas, astfel că însuși statul apare complice alături de complotiști. Spre deosebire de Caesar, Sallustius folosește des oratio recta, mai ales în discursurile destul de lungi la persoana I ale lui Catilina sau Caesar. Discursul cezarian este foarte probabil artificial, portretul conturat de Sallustius fiind al unui Caesar clement. Conjurația este aici o justificare a ascensiunii dictatorului, văzută prin comparația, deja amintită, dintre Caesar și Cato. O tentă de subiectivitate i se poate reproșa, în această scriere, în măsura în care Cicero are un rol șters, Catilinarele sunt doar amintite vag, iar Cato este prezentat ca un anti- Caesar.

Începutul operei descrie vremurile trecute, tehnica fiind cunoscută ca arheologie, fiind preluată de la grecul Tucydides, iar Sergius Catilina este prezentat într-o lumină nefavorabilă ca antierou, dar nu pentru extremism, ci pentru că făcea parte dintre nobilis. De aici și motivul pentru care nici Cicero sau alte personaje nu apar ca eroi. Spre deosebire de Cicero el vorbește despre cele două tentative de eleiberare ale complotiștilor în două versiuni tradiționale, înainte și după exilul lui Cicero. Zvonurile, rumores erau legate fie de prostul tratament al arestaților, fie de pericolul eliberării acestora.

Se invocă dorința de glorie, lubidinem dominandi a conducătorilor pentru cuceririle perșilor sau ale spartanilor și că aceleași virtuți, animi virtus ar fi utile conducătorilor și în timp de pace, dacă s-ar folosi de ele. Virtus nu mai este pentru Sallustius doar prerogativa nobililor, fiind deschisă tuturor. Dar prezintă și viciile care au luat loc virtuții: studium pecuniae, goana după bogății, luxuria, praua ambitia, care sunt prezentate ca relele secolului ce distrug ca o epidemie clasa politică. Ceea ce frapează, este modernitatea metodei istorice, pentru Sallustius, hazardul, fortuna neexplicând nimic, totul pornind de la circumstanțe clare.

Prezentând tulburarea status quo-ului Romei prin lăcomie, desfrânare și trândăvie inculpându-l și pe Sulla, afirma că saevire fortuna miscere omnia coepit, printr-un capriciu al soartei totul a început să se tulbure. Deși din toate punctele de vedere, tabloul salustian al epocii este corect, el doar prezintă evenimentele esențiale fără a observa contradicțiile interne ale Romei, punând totul pe seama corupției moravurilor. Sir Ronald Syme a numit aceasta „revoluția romană”- imposibila conversie a instituțiilor republicane la noile realități.

Ca stil literar, compoziția este defectuoasă, încă din antichitate fiindu-i reproșată lui Sallustius spațialitatea operei, unii considerând-o ca fiind un copil cu un cap prea mare. Narațiunea este foarte concisă, fără amănunte, dar completă. Portretele sunt unul din capitolele la care Sallustius excelează ca tehnică literară, deși îșiruirea ideilor este făcută prin asociație, nu neapărat într-o ordine logică. Patru portrete sunt prezente în Catilina: Catilina, Sempronia, Caesar și Cato. Sallustius folosește des antiteza în portretele sale, iar prin renunțarea la stilul literat și cel moralist, deci am spune noi, la renunțarea historiei ornata, el devine primul istoric al Romei. Discursurile sunt refăcute de autor, dar ele dau mai multă expresie ideilor personajelor și clarifică situația epocii, iar formularea lor lasă să se vadă cunoașterea elocinței în opera autorului.

A doua monografie salustiană, Războiul împotriva lui Iugurtha este formată din 114 capitole și publicată în anul 40 a. Chr. Se prezintă o prefață filosofică, succesiunile la putere ale numizilor, conflictul dintre Iugurtha și romani, tulburările de la Roma, luptele lui Metellus, conflictul dintre el și Marius, discursul lui Marius și victoria romanilor. Izvoarele folosite de Sallustius sunt: analele lui Claudius Quadrigarius, Valerius Antias, Licinius Macer, Aelius Tubero sau istoria lui Lucius Cornelius Sisenna și memoriile lui Sulla sau Aemilius Scaurus.

Bellum Iugurthinum este opera în care Sallustius reușește să fie obiectiv și imparțial, argumentul este mai bine precizat, iar inexactitățile tot mai puține. Bellum Iugurthinum are o structură complexă, dar bine articulată, având la sfârșit o concluzie și în plus prezentarea printr-o descriere artistică a principalilor protagoniști: Iugurtha, Metellus, Marius, Sulla. Faptul istoric tinde acum spre acțiunile unui personaj, Marius fiind aici personajul principal, ci nu Iugurtha. Sallustius își propune un proces al viciilor, acest război, aparent neimportant dându-i ocazia să dezvăluie incapacitatea și corupția nobilimii. Unul dintre „centrele de greutate” ale monografiei este conflictul Marius-Metellus, dar și apariția pe scena politică a lui Sulla, căruia i se face o caracterizare asemănătoare cu cea a lui Catilina. Republica este acum eroul scrierii salustiene, autorul fiind primul înaintea lui Tacitus care arată dialectica dintre factorii politici externi și cei interni.

Motivul scrierii se găsește chiar într-unul din pasajele lui Sallustius, fiind unul politic, acela al ridicării poporului împotriva nobilimii.

Concepțiile istorice sallustiene sunt mult mai clare, istoria având o funcție educativă. Fiind un susținător al popularilor, va arăta cum nobilimea și aristocrația au eșuat, iar o dată cu Marius, un om nou, reprezentat al plebei lucrurile au început să se îndrepte. Deși face o critică aspră nobilimii, uneori și reprezentații plebei sunt criticați, mai mult din cauza unei viziuni incomplete a autorului, așa cum este cazul fraților Gracchi. Personalitățile sunt prezentate aici cu mai multă obiectivitate, chiar și Iugurtha având însușiri alese, dar antipatia scriitorului față de el se observă din lipsa discursurilor iugurthine. Și Marius este criticat, dar doar atunci când în acțiunile sale recurge la violență sau defăimare.

Stilul este mult mai concis atingând aproape perfecțiunea. Narațiunea este parcimonioasă atunci când se referă la faptele de vitejie ale lui Iugurtha, la fel cum și argumentele acestuia sunt reduse la câteva cuvinte. Portretele sunt la fel de bine făcute cum sunt cele din Catilina, dar sunt văzută din perspectivă morală, foarte rar din perspectivă fizică. Discursurile sunt simple expuneri de fapte coroborate cu invocări și observații generale. Ceea ce se remarcă este analiza psihologică, istoricul folosindu-se foarte des de ea.

Ultima sa operă Historiae a consitutit principala sursă a anticilor. În Istorii figurau evenimentele de după moartea lui Sulla, revolta lui Sertorius, războiul împortriva piraților și în parte, cel împotriva lui Mithridates.

Din Historiae au fost pierdute cinci cărți, celelalte tratând evenimentele politice dintre anii 78 și 67 a. Chr., de la moartea lui Sulla pâna la supremația lui Pompei, iar lucrarea a fost scrisă între anii 39 și 36 a. Chr. Se pare că prologul Istoriilor, care din păcate a fost pierdut, prezenta antecesorii săi în istoria- cunoaștere, calitățile și defectele lor, dar și probleme fundamentale ale artei istoriografice, funcția și valoarea ei. Pierderea unei părți a operei și lacunele din ea au suscitat și alte discuții, cum ar fi de exemplu anexarea romană și atribuirea provinciei Cirene lui Publius Lentulus Marcellinus. Studiul mai multor ediții traduse a dus la numeroase întrebări printre care dacă acest Lentulus este aceeași persoană, folosirea termenului de questor sau altele pe care nu intenționăm să le menționăm pe larg, mulțumindu-ne doar să facem trimitere la aceste articole în notele de subsol. Un personaj care apare destul de des în cartea a II-a a Istoriilor este Caius Aurelius Cota. Prima apariție a a sa în operă, este foarte probabil și prima apariție în viața politică, deoarece Sallustius îl arată la începutul carierei sale consulare. Cota este descris ca ambițios și corupt, în contrast cu celălalt consul Lucius Octavius care este criticat pentru incapacitatea sa de a rezolva problemele de guvernare. Apoi ambii consuli sunt victime ale unui atac al plebei nemulțumite în via sacra. Discursul lui Cota nu este o creație proprie, ci unul inventat de Sallustius, bazat totuși pe o documentare reală. Istoricul dă o notă în care se victimizează, dar și una de falsă modestie discursului, creându-i lui Cotta o imagine negativă

Ca gen, Sallustius a ezitat între monografie și historia, folosind totuși și alte tehnici pentru a prezenta faptele pe alese, carptim. Alegerea monografiei ar avea ca argument prezentarea faptelor într-un stil romanesc, inspirat de lumea greacă. De aceea Sallustius are eroi și antieroi, simboluri pozitive și negative. El este inițiatorul procesului de personalizare a istoriei, istoria fiind călăuză și învățătoare a vieții. În războiul împotriva lui Iugurtha, Sallustius evidențiază importanța și utilitatea istoriografiei: „deosebit de folositoare amintirea faptelor săvârșite în trecut”. Scrierea istoriei era o consolare și o compensație a decepțiilor suferite de el pe plan politic. Personalizatrea istoriei este strict axată pe personalități, fiind prezentate de exemplu conflictul cu Catilina și cel cu Iugurtha, dar nu consulatul ciceronian sau războiul romanilor cu numizii. Abordarea istorică salustiană este una moralizatoare, folosindu-se deformarea istorică, autourul însuși recunoscând-o. Dar, după cum spune E. Cizek, el condamnă defectele și calitățile unor indivizi, nu cauzele pe care le reprezentau.

Un anumit pesimism este vizibil în alegerea temei, scriitorul fiind convins că doar prin prezentarea unor acte criminale va putea trezi reacțiile celorlalți oameni și salva umanitatea. E. Cizek afirmă că este optimist și îngăduitor în ceea ce privește natura umană, dar nu și față de cauzele morale și umane ale evoluției republicii romane, pesimismul fiind de fapt consecința crizelor și dificultăților suferite de „republica romană crepusculară”. La fel ca Tacitus mai târziu, Sallustius analizează psihicul uman, omul făurind istoria, dar moravurile determinând evenimentul. Conceptele salustiene sunt: labor-muncă, moderatio- moderație, modestia- modestie, pudor- bunăvoință și continentia- cumpătare. Sistemul salustian se sprijină pe: antropocentrism, cauzalitate morală, personalizarea istoriei, inters pentru psihologie și realitățile umane. Cauzalitatea istorică a operelor ar putea veni de la ideile lui Posidonius și a adepților stoicismului mediu. Pe de altă parte Sallustius este adeptul ideilor probabiliste ale Noii Academii, la fel ca Cicero, astfel că în ambianță cu noile curente de gândire, el afirmă că „sed in magna copia rerum aliud alii natura iter ostendit- în mulțimea faptelor umane, natura arată fiecăruia propriul său drum”.

Principalele caracteristici ale stilului literar sunt jocul abil dintre asimetrie și antiteze, dar și limbajul său arhaic și expresivitatea dramatică. Stilul arhaic se observă din utilizarea frecventă a superlativelor în –umus, adjectivele verbale în –undus sau adverbele în –im și formele quis pentru quibus sau mortales în loc de homines, pentru a enumera aici doar câteva dintre ele, lista fiind foarte lungă.

Sallustius practică tehnica „flash-back-ului”, a pauzelor, a digresiunilor și alege episoadele narate în funcție de importanța lor, carptim. Temporalitatea evenimentelor este ritmată de exigența expunerii raționaliste. Istoricul posedă de asemenea o expresivitate dramatică. Se recunosc în operele scriitorului, două ambiții, aceea de a servi Statului prin cuvânt verbus, nu prin fapte, facta, deturnând clasica antinomie a omului de acțiune. Pentru a da gravitas și auctoritas cuvintelor sale, Sallustius folosește brevitas, fără să caute rigoarea, ci expresivitatea, prin expunerea a puține cuvinte, dar cu mult sens. Metoda istorică salustiană seduce prin forță, chiar Martial, Seneca, dar mai ales Tacitus considerându-l pe Sallustius, maestru al stilului istoric. Textul salustian este organizat în funcție de interese, narația fiind condensată, după cum am spus mai sus, de reflecțiile și glosele autorului și de intervenția lui lirică. Sallustius este un maestru al macrosintaxei, mânuind bine rumores, zvonurile, utilizându-le, la fel ca Tacitus, pentru a sugera notele mai puțin credibile. Discursurile personajelor , contiones dramatizează nararea faptelor, dar denotă și caracter: dublă funcție ce va deveni obișnuită în istoriografia latină. Ca nuanță stilistică discursurile sunt identice, dar sunt fie în stil direct, fie indirect, unele fiind inventate, altele doar prelucrate istoric. Originalitatea textului constă de fapt în asimetria sa. Textul abundă în construcții participiale, plurale neutre abstracte, infinitive istorice și fraze nominale Există numeroase substantive și verbe folosite cu sens figurat. Stilul său este percutant, pitoresc, colorat și dens. Sallustius va avea admiratori și imitatori, Tacitus fiind poate cel mai vizibil dintre ei.

E greu a-i pune lui Sallustius o etichetă politică, el fiind într-un anumit mod legat de populares, dar fără a-i cruța de critică. În același timp, el voia un Senat puternic și susținea independența magistraturilor și a tribunalelor, aproximativ aceleași lucruri pe care le dorea și Cicero. Ceea ce este cert este că Sallustius este un filo-cezarian. El nu înțelege procedeul lui Octavian, deși se mândrea cu imperiul, dar condamna expansionismul. Scăderea moralității este pusă pe seama ambiției și lăcomiei. Republican, Sallustius susținea exact contrariul părerii conform căreia republica era apanajul optimaților, ci că optimații și nobilitas au subminat instituțiile statului.

După cum am spus deja și după cum s-a observat din toate cele expuse, Sallustius este primul istoric latin, fiind în același timp o fire pasionată, dar și refelxivă, ieșind din politică a compus câteva opere istorice. Narațiunea este concisă și sobră. Cronologia nu este respectată. Evenimentele au doar explicații de ordin moral, fără a se vedea cauzele economice, la fel cum se pune prea mult accentul pe personalitatea politică, fără a vedea cauzele sociale și economice sau personajele fără de care aceste personalități nu și-ar fi îndeplinit scopurile.

Ideile lui Sallustius despre istoria-cunoaștere nu sunt la fel de elaborate precum cele ale lui Cicero, dar sunt mai clar expuse și permit o viziune filosofică mai largă.

2.3. Titus Livius

Se știu puține lucruri despre viața lui Titus Livius. Se pare că s-ar fi născut în anul 59 a. Chr., fiind oarecum contemporan cu Vergilius. Adolescența și copilăria și-a petrecut-o la Patavium (azi Padova), unde a frecventat școala retorului și cursuri de filosofie.

A doua parte a vieții și-o petrece la Roma, devenită acum un mare centru de cultură a lumii. Aici el își va face cercetările istorice în bibliotecile lui Agrippa, Augustus și Asinius Pollio și va găsi filologi veniți din Alexandria, Atena și Asia Mică. Va intra în conflict cu aticiștii, mai exact cu Asinius Pollio care îl învinuia de patavinitas, probabil un stil prea provincial. El se va întoarce la Patavium unde va scrie istoria Romei, fiind primul literat-istoric în toată regula, fără a fi om de acțiune, așa cum au fost Caesar sau Sallustius înaintea sa. Cronica sfântului Hyeronimus ne spune că a murit la Patavium, în anul 17 p. Chr.

Doar Quintilianus și Seneca ne dau câteva informații în ceea ce-l privește pe istoric. I-a devenit apropiat lui Augustus, deși nu-i împărtășea toate ideile, împăratul chiar poreclindu-l „pompeianul”. În tot Secolul lui Augustus, cultura s-a dezvoltat fiind scrise și editate printre altele Eneida a lui Publius Vergilius Maro sau Metamorphoses și alte opere ale lui Publius Ovidius Naso, dar cea mai importantă a fost și a rămas Ab urbe condita. Opera prezintă șapte secole de istorie, de la fundarea Romei până în epoca lui Augustus.

Alte lucrări ale sale sunt pomenite, tot de Seneca sau Quintilian. Seneca ne spune despre Dialoguri filozofice, iar Quintilian despre anumite studii epistulare. Ele nu s-au păstrat până astăzi. După Seneca, dialogurile lui Titus Livius recurgeau la retorică și tratau subiecte de istorie sau filosofie, reluând reflecțiile filosofilor ca Aristotel sau Theophrastos privind istoria. Aspectele filosofice ale operei liviene țin de philosphia moralis- apelarea la rațiune și reprimarea instinctelor, singurul bine, fiind cel moral, iar singurul criteriu al acțiunii fiind honestum. Un alt aspect al operei lui Livius este că rămâne fidelă distincției dintre religio și superstitio, dar nu neagă intervenția divinităților în lucrurile lumești.

Ab urbe condita este istoria cea mai completă a poporului roman, fiind planificată să aibă 150 de cărți, dar ajungând doar până la cartea 142. Doar 36 de cărți au ajuns până la noi. Au mai fost descoperite apoi fragmente, dar disparate și neconcludente, astfel că ele au fost păstrate prin unele rezumate, denumite epitome sau periochae. Autorii acestor epitome ar fi Annius Florus și Gaius Sollius Sidonius Apollinaris. Cărțile principale au fost împărțite în decade sau grupe de 10 cărți.

Primele 10 cărți povestesc istoria Romei de la întemeiere până în anul 293 a. Chr., la începerea celui de-al treilea război samnitic. Carțile XX-XXX și celelalte decade inclusiv cele cinci din decada a cincea cuprind relatarea celui de-al doilea război punic început în anul 218 a.Chr. și evenimentele petrecute până în acel an. Din fragmentele găsite cel mai important este cel din cartea CXX, inclus de Seneca în Suasoriae et controversiae în care se povestește despre uciderea lui Cicero. Pierre Grimmal detaliază și mai mult aceste decade, două grupuri de 5 alcătuind o decadă. Cărțile I-V povestesc despre originea Romei și evenimentele de până la cucerirea Romei de către gali. Cărțile VI-X ne arată războaiele samnite, iar XVI-XX, primul război punic. Cărțile XXI-XLV prezintă al doilea război punic, conflictul cu Macedonia, terminându-se cu victoria asupra regelui Perseu, din anul 64 a. Chr. Se știe de asemenea despre cărțile 109 și 116 că au circulat cu numele de Belli civilis libri VIII, aceasta fiind doar voința copistului, nu și cea a autorului. Alți doi autori francezi consideră că opera a fost scrisă la început lent, apoi autorul a scris trei sau patru cărți pe an, probabil ritmul accelerându-se.

Titlul operei nu a fost nici Historiae, nici Annales, deoarece una dintre aceste abordări ar fi evocat o veche metodă a istoricilor de a enumera evenimentele fiecărui consulat, respectiv cea de-a doua l-ar fi obligat pe autor să se limiteze doar la câteva evenimente.

O altă problemă este identificarea surselor, multe dintre ele fiind dispărute. Fiind o operă care tratează un spațiu cronologic larg, sursele sunt multiple și variază în funcție de momentul istoric. Se credea că ar fi folosit o sursă principală adăugând elemente preluate de alți autori. Unii dintre acești autori ar fi: Fabius Pictor, Calpurnius Piso, Cincius Alimentus, Valerius Antias, Caelius Antipater, Licinus Macer, Claudius Quadrigarius, Cato cel Bătrân sau Polybios. În epoca contemporană s-a renunțat la această idee, acceptându-se acum că munca sa se bazează pe o cultură istorică solidă, dar evoluând pe parcursul operei, fără a se pregăti înainte, ceea ce pentru un istoric modern pare un punct slab, dar pentru scriitorul roman reprezenta progresul muncii sale. O altă idee este acea de spolia (pradă, recompensă luată de la soldații învinși pe câmpul de luptă sau mai târziu folosită în arhitectură pentru elemente reutilizate)- adică opere literare reciclate cu un nou scop. Atât spolia, cât și citările au și un rol estetic, ele transportând o semnificație dintr-un loc în altul. De două ori în Ab Urbe Condita se face referire la alți autori. Informațiile privind numărul armelor, al ostașilor sau al prizonierilor sunt uneori foarte precise, iar alteori exagerate, de unde vine și această spolia, numărul prăzilor nefiind exact și folosit doar pentru a impresiona.

Narațiunile au un caracter dramatic și sunt întrerupte de discursuri ale personajelor prin care acestuia i se dezvăluie psihologia. Datorită documentării lor nu întotdeauna științifice, ci doar pe bază de asemănare și verosimilitate, Istoriile sunt incluse în genul operei literare fiind subordonate esteticului și concepției psiho-morale. Prefața operei este considerată drept una dintre cele mai personale. Printre cei mai iluștri contemporani ai săi care au scris istorii s-au numărat Asinius Pollio sau Seneca.

Unii autori datează lucrarea lui Titus Livius, în perioada imperială, motivând că istoricul îl numește pe Octavian cu titlul de Augustus, dar P. Grimmal afirmă că ele au fost scrise în perioada războiului dintre Antonius și Octavian, având ca argument tonul pesimist al prefeței. E. Cizek, are și el o altă părere asupra împărțirii cărților, nefiind de acord cu tranșele simetrice de 10 cărți, datorită prefețelor parțiale ale unora dintre ele. Cizek spune că istoricul ar fi avut în vedere unitatea fundamentală a demersului său, alternând expunerea faptelor mai interesante cu acțiunea lentă a celorlalte fapte (timpuri tari, timpuri slabe) și probabil și-a redactat prima carte înainte de anul 31 a. CHr., pentru a o reedita cu următoarele patru între 27 și 25 a. Chr., dând și el același motiv al adresării lui Octavian cu titlul de Augustus.

Intenția lui Titus Livius a fost aceea de a face istoriografia să intervină în viața politică prin redarea deplinei conștiinței de sine Romei. Istoricul critică primi cronicari pentru că au deformat istoria în folosul unor familii romane, pentru a acapara gloria statului. Baza investigațiilor istorice stă în vita, viață, existență bazată pe obiceiuri, mores, bărbați, viri, chintesența poprului roman și artes, mijloacele de a acționa ale bărbaților. Titus Livius asigură istoriografiei, virtuți purificatoare, având și o viziune poetică epopeică a operei, ironizând noii istorici, ca Asinius Pollio sau Sallustius preocupați de ameliorarea documentației și a decorului literar. Ironizările din prefața operei și altor scriitori ca Nepos, Atticus sau Varro. Deși îl critică pe Sallustius, sunt numeroase referințe și trimiteri la scrierile acestuia, acest salustianism este în concepția lui E. Cizek, ironie, tehnică preluată de la Cicero, în care sunt consemnate salustianisme pentru a putea fi persiflate. Atitudinea lui Titus Livius față de Sallustius este explicat tot de Cizek, printr-un termen din psihanaliză numit complexul lui Iuda, Livius fiind complexat de faptul că el era un simplu literat și istoric de birou, în timp ce majoritatea antecesorilor săi fuseseră aristocrați, manifestând timiditate față de ei. El se apropie în același timp de Nepos și de Sallustius prin căutarea de exempla.

Concepția istorică se poate construi prin lucrarea sa care conține atât metatexte, prefețele sale, cât și textul propriu-zis. Prefețele sunt cinci: una generală, la începutul lucrării și alte 4 în cartea a II-a, a VI-a, a XXI-a și cartea XXX. Sentimentele ce reies din aceste prefețe sunt în primul rând patriotismul- sentimentul metafizic al iubirii de patrie la romani, supremația mondială a Romei; apelul la transcendență; moralismul.

Chiar și Titus Livius, la fel ca Cicero și alții înaintea lor insistau asupra rolului marilor personalități. Spre deosebire de Sallustius, el dă o importanță mai mare hazardului, dar al acelui hazard provocat de zei, divinitus. O altă cauză este cea materială, ce ține de „dinamica imperiilor”, care conform ideilor deja expuse de Polybios duce la ochlocrație, o societate anarhică, care se formează după ce statul a atins un punct maxim de putere. Curentul filosofic în care s-ar putea înscrie este apropiat de tezele Noii Academii și de concepția privind destinul a stoicilor. Un aspect important în opera lui este disocierea cauzelor de pretexte, întorcându-se mereu la moravuri ca și cauză. Valorile lui sunt concordia, moderatio, prudentia, iustitia clementia, pietas și fides. Obiectivul fundamental îl constituie măreția Romei. La valorile spuse mai devreme E. Cizek mai adaugă ordinea lucidă, lucius ordo, baza disciplinei și cuceririi romane, certamen, concurența între cetățeni, frugalitas, sobrietatea, demnitatea, dignitas și seriozitatea, gravitas. O altă componentă este ontologia latină a adevărului- existența și nevoia generală de adevăr, criticând îndepărtarea de adevăr a analiștilor. De aici E. Dumitrașcu ajunge la a identifica una dintre categoriile operei, aceea de dualitate bine-rău. Ordinea socială este bazată pe valorile „binelui imitabil și a răului evitabil”.

Un alt aspect moral-filosofic este acela al faptelor sau facta versus verba, importanța faptei fiind o acreditare a pragmatismului roman. Entitatea superioară este în primul rând Roma, dar ea mai este numită și res publica, patria sau urbs.

Componentele socio-politice sunt legalitatea, aceea iura sau iure, democrația republicană în opoziție cu regalitatea de până la 509 a. Chr., de unde se deduce antimonarhismul lui Titus Livius și forța și disciplina armatei romane.

Din punct de vedere religios și spiritual, Livius menționează și fondarea templelor din Roma. Spre deosebire de ceilalți autori, el le prezintă într-o manieră sistematică, având chiar și opinii personale. Analiza dintre informațiile liviene și sursele epigrafice ne arată că analiștii au tendința de a respecta conținutul exact al surselor. Informațiile acestea sunt fiabile, atâta timp cât se poate ține cont de conținut și de formulările proprii diferitelor tipuri de surse. O altă implicare în viața spirituală este legată de relatarea pedepsirii adepților cultului lui Bacchus din 186 a.Chr., care deși este scrisă la aproape un secol după ce s-a petrecut, are acuratețe istorică. El descrie cultul ca venind în Italia din Etruria, apoi persecuțiile la care au fost supuși adepții acestuia, oamenii fugind din oraș în număr mare. Întreaga poveste liviană a Bachannalelor ese plină de orori. Adept al filosofiei stoice scandalul cultului lui Bacchus i-a dat lui Livius ocazia de a milita pentru controlul rațional împotriva poftei și a dorinței, totul încheindu-se cu așa numitul senatus consultum de bacchanalibus, prezentat de senatorul Postumius.

Istoricul glorifică mai ales Roma străveche, începând din timpurile regilor prin mituri istoricizate. Deși critică indivizi sau grupuri politice și sociale, el nu va critica niciodată Roma sau poporul ei, princeps populus. La fel ca ceilalți autori de care ne-am ocupat și Titus Livius practică deformarea istorică în funcție de interesele Romei, deformarea sa fiind în favoarea concordiei între romani. Imaginea secolului I a. Chr. este diferită față de cea a lui Sallustius, criza moral-politică începând la el o dată cu Gracchii, amintind des în scrierile lui de oroarea romanilor față de regnum. Devenind adept al politicii lui Augustus, Titus Livius va încerca o reconciliere între idealurile republicane și regimul augusteic. Destul de des, autorul lasă să se vadă sentimentele sale republicane și așa-numita tradiție pompeiană. Deși considerat istoricul lui Augustus, Livius este creatorul unui nou stil de istorie, în care se desprinde de ideologia oficială și se opune prezentului. Octavian Augustus îl va accepta pe lângă el atât pentru că aprecia literatura și oamenii de cultură, dar și pentru ideile sale de reconstruire a valorilor morale romane. Scriitorul latin va ocoli conceptul de util, dar îl va accepta pe cel de honestum, onestitatea acțiunilor politice conform doctrinei lui Panaetius.

Istoria liviană menționează și existența a 38 de legi agrare, dintre care cinci sunt tratate în mod aproape exhaustiv, dar studierea întregului corpus lasă să se vadă alte cinci episoade ce servesc ca bază pentru reconstituirea istorică și alte șase tiparuri care apar ocazional, dar prezintă legile agrare într-o formă bine-definită. Legile agrare sunt prezentate ca instrumentul privilegiar al tribunilor plebei. Câteva legi agrare importante menționate de Livius sunt: Lex Casia Agraria, Lex Icilia de Avnetino Publicando, Lex de Agro Coriolano, Senatus Consultumde agro Veientano, Lex Licinia Sextia de modo agrorum.

Titus Livius are un talent narativ deosebit, străduindu-se să arate pe larg totul, respectând ordinea cronologică, expunerea topografică, prezentarea abilă a evenimentelor și ornamentarea discursului. Discursul livian este profund psihologic căutând motivațiile și reacțiile oamenilor față de evenimente. El este epic, dar și dramatic punând accentul pe sentimentele personajelor. Discursul bărbaților are două funcții: să dramatizeze și să ilustreze statutul unui personaj. Numărul lor este de mai mult de patru sute, folosind atât stilul direct, cât și pe cel indirect, chiar în același discurs. Portretul apare rar și nu este complet, fizic și moral. Caracterizarea unui personaj se poate întinde chiar în mai mult de o singură carte, dar doar prezentându-l general, făcând să coincidă de multe ori o anumită politică, unui caracter.

Uneori antichitatea este prezentată ca spațiu cronologic, dar sensul ei este mai degrabă moral prezentând antiquitas sau vetustas într-o permanentă degradare morală.

Scriitura sa este abundentă, clară, armonioasă și curgătoare, fiind adeptul unei exprimări temperate. El avea totuși tendința folosirii metaforelor, dar și a altor figuri de stil ca hendiadele, chiasmele, interogațiile și exclamațiile retorice, apostrofele. Se exprimă într-un stil clasic, dar nuanțat, având o coloratură poetică și pitorească. Utilizează vocabule și conotații specifice poeziei, creând moda invocației zeilor în istoriografie, așa cum exista ea la poeți. Prefața sa are unr ritm dactilic.

Alături de Cicero, susține ideea perfectibilității politice, atât la nivel de stat, cât și la nivel de individ. Istoria liviană este o istorie a dilatărilor imense dintre putere și crize, R. Martin și J. Gaillard o compară, destul de îndrăzneț, chiar cu westernul american, datorită eroilor și a desfășurării acțiunii într-un stil dramatic. De asemenea, la fel ca E. Cizek mai târziu și cei doi francezi îi atribuie lui Titus Livius o scriere în care nu se respectă ordo temporum, evenimentele interne fiind alternate de cele externe, la fel întâmplându-se și cu „timpurile tari” și timpurile slabe” despre care am vorbit mai sus. El realizează o metamorfoză a formei analistice, Titus Livius fiind artizanul unui bilanț grandios al Republicii romane. Așa cum am mai spus, în lipsa unui adevăr imposibil, el caută mereu verosimilitatea și probabilitatea, adevărul moral. Este imparțial în ceea ce privește clasele sociale romane, asimilând primele secole ale Romei fără obișnuita aură de mister.

În termeni moderni, opera sa are defectul de a fi naționalistă. Fabio Cuapiuolo susține chiar că el ignoră știința militară, etnografia, problemele economice sau topografia, precum și că rareori recurge la documente originale. Iar, deși ia informații de la istoricii precedenți, le folosește incorect din punct de vedere științific. I se poate acorda totuși meritul de a alege pentru perioadele istorice, acele izvoare care oferă mai multă garanție. Nefiind un om politic, el găsește rar adevăratele cauze, dar admite la fel de rar intervenția directă a supranaturalului și destinul ce condiționează acțiunile umane. În opoziție cu majoritatea autorilor citați aici, E. Dumitrașcu dă o mare importanță utilizării cauzei destinului în opera liviană, atât prin folosirea termenilor de fatum, fortuna, dar și prin cuvinte ce țin de sfera umană ca moment prielnic, întâmplare, clipă binecuvântată, occasio, momentum, ocassionis momentum, momentum parvum, fortuna unis horae, non magnae interdum rei momentum, fors. Chiar zeii uneori, se identifică cu soarta, dar el asociază des soarta și voința zeilor de factoul uman. Elogiază și rațiunea umană, atât din punct de vedere social, cât și natural. Sub influența polybiană, decada a treia începe să explice faptele rațional, susținând se pare opinia lui Polybios conform căreia oricărui imperiu ajuns la apogeul puterii, îi urmează perioada de decădere. Pentru a arăta supremația Romei, el recurge la comparația cu celelalte popoare, în raport cu ele Roma fiind poporul ales. Acest lucru se vede și din discursurile personajelor romane ale lui Livius, dar și din cele ale aliaților sau chiar dușamnilor Romei, Cetatea Eternă fiind prezentată ca stăpâna mării sau indirect, a pământului. Un alt element invocat este mos maiorum, obiceiul strămoșesc sau mentalul colectiv latin.

O altă particularitate sesizată tot de E. Dumitrașcu este raportul livian cu celelalte popoare, el legând istoria poporului roman de cea a populațiilor cu care se învecinau romanii. Prima populație pomenită este cea a sabinilor unde istoria liviană identifică disprețul față de romani, valori ale mentalului colectiv latin, psihologii feminine și discriminări sociale. Etruscii sunt și ei amintiți de Livius încă din cartea I, începutul istoric al romanilor fiind strâns legat de aceștia. De altfel perioada regală a romanilor se compune fie din personaje sabine, fie din personaje etrusce. Deși ultimul rege Tarquinius Superbus era etrusc, Titus Livius nu împărtășește cu atâta vehemență opoziția romană față de etrusci, poate și pentru că populația lor a dat nume mari Romei, cum ar fi Maecenas. Galli sunt descriși ca cei mai mari dușmani ai Romei de până atunci, punându-se accent pe numărul lor. Caracterizați atât prin calități, cât și prin defecte, rămâne totuși dominantă tendința unei descrieri negative. Samniții sunt și ei descriși „ca cei mai înverșunați dușmani ai Romei”, vorbind despre bătăalia de la Furcile Caudine. Punii sunt văzuți din două puncte de vedere: cel social, aici fiind descrise armata punică, războinci ce luptau pentru leafă și de dragul luptei și geniul lui Hannibal, dar și cel psiho-social care este dominat de cuvântul perfidie, cartaginezii câștigând prin vicleșuguri și viclenie. Portretul dominant, dar și tiparul după care se face caracterizarea punilor este Hannibal, punându-i în antiteză calitățile cu scopul armatei sale, acela de mercenariat. Mulți istorici au vorbit despre războiul punic, atât în antichitate, cât și în epoca modernă, de unde s-au ivit și unele discuții privind originalitatea și autenticitatea textelor sau chiar traduceri moderne greșite ale surselor și confuzii între Titus Livius și Polybios de exemplu. Percepția romană a hispanilor va fi legată de plasarea lor în conflictul romano-punic, unii fiiind aliați cartaginezilor, alții romanilor. Despre traci există referințe pozitive și negative, numărul celor negative fiind mai mare păstrându-se aceeași tradiție tendențioasă restrictivă și denigratorie și stereotipul clasic roman al barbarului. Cu toate că descrierea grecilor este și ea în multe cazuri peiorativă, Titus Livius folosește și cuvinte de laudă la adresa lor și chiar le recunoaște vechimea și cultura, uneori chiar în contexte nefavorabile cum ar fi cel al cultului bacchic, descriindu-i ca cel mai vechi sau cel mai luminat neam.

Încă din Antichitate, opera liviană a dus la scindarea a două școli de istorici: cea liviană și cea salustiană. În Renaștere, Dante și Macchiavelli l-au utilizat, iar Poggio Bracciolini și Leonardo Bruni au scris în stil livian istoria Florenței. Hyppolite Taine îl va considera drept al treilea istoric antic după Tucidide și Tacit, dar el rămâne în primul rând un mare povestitor și un narator remarcabil. Chiar și pictorii, s-au folosit de istoria livianăa a Romei pentru a reprezenta anumite momente, așa cum este cazul lui Giovanni Battista Lampi care a pictat Fuga vestalelor din Roma inspitaă din Ab Urbe Condita. Stilul lui Titus Livius, privind coerența, se adaptează celor mai diverse exigențe. Este arhaic, când vorbește despre perioada veche a Romei, patetic când povestește evenimentele de la Trasimene sau Cane sau sinuos când prezintă discursul unui diplomat grec. El devine sursa oricărie istorii a Romei republicane, Augustin folosindu-l ca sursă pentru scrierile sale, chiar unele idei politice fiind profund influențate de scrierile acestuia. În epoca modernă, istoria liviană devină izvor scris pentru desele comparații dintre America și Imperiul roman, înrădăcinându-se chiar tradiția de a lua Roma drept model negativ, comparându-l pe Titus Livius cu Tacitus pentru felul în care prezintă situația dinaintea lui, Tacitus chiar invocând epoca lui Livius în care totul era plăcut.

2.4. Publius Cornelius Tacitus

Se naște undeva între anii 55 și 58 p. Chr. Provenind dintr-o familie provincială. La Roma va fi coleg cu Pliniu cel Tânăr, împreună avându-l ca profesor pe Quintilian. Va avea o carieră senatorială, fiind ocrotit și de socrul său Iulius Agricola. După ce va trece prin toate rangurile carierei politice, chiar și cel de proconsul al Asiei, el moare în anul 120 p. Chr., după venirea la putere a lui Hadrian.

El a fost un om de acțiune participând la viața politico-militară și culturală a Romei. Investigațiile lui au la bază studii de psihanaliză. Tacit își refulează impulsurile violente prin rușinea sa față de crime și de prostia omenească, fascinându-l răul și nostalgia agresivității. Caracteristicile generale ale întregii sale opere sunt: îndoielile, insinuările, sinuozitățile, aluziile și participarea afectivă și intelectuală intensă, opera sa devenind un soi de autobiografie sau o operă în care el este principalul protagonist.

Opusculele lui Tacitus care ni s-au transmis sunt De vita et moribus Iulii Agricolae (Agricola sau Biografia lui Agricola), De origine et situ Germanorum (Despre originea și așezarea germanilor sau Germania) și Dialogus de Oratoribus (Dialogul despre oratori).

El nu este cunoscut doar prin opera sa, dar și prin corespondența sa cu Plinius cel Tânăr sau din datele autobiografice.

De vita et moribus Iulii Agricolae are 46 de capitole și prezintă asumarea puterii de către Antonini, cariera și viața lui Agricola, descrierea etnografică și geografică a Britanniei, guvernarea lui Agricola și întoarcerea sa la Roma. Este o biografie aparte, construită din mai multe specii literare, dar și politologie și politică prin expunerea problemelor imperiului și criticarea clasei senatoriale (iclusiv el însuși) pentru atitudinea din timpul dominației domițiene. După E. Cizek, schema biografiei ar fi următoarea: cap. 1-45,46- elogiul funebru al lui Agricola, cap. 2,3-39,44- condamnarea lui Domițian, cap. 4-9,18-38- viața lui Agricola și cap. 10-17- descrierea Britaniei, deci opusculul pe lângă a fi un elogiu adus lui Agricola, este mai degrabă un pretext pentru critica domniei lui Domițian. Își va descoperi acum vocația de a face istoricul vieții politice, combinând narațiuni și discursuri și transformând scrierea într-o adevărată operă istorică.

De origine et situ Germanorum are tot 46 de capitole fiind formată din două mari părți. Prima parte este eminamente etnogeografic și social prezentând toată Germania, în a doua parte fiind prezentate toate triburile și insitituțiile lor specifice. Sursele lui au fost cel mai probabil: Iulius Caesar, monografia lui Pliniu cel Bătrân și Posidonius, Sallustius, Titus Livius, Aufidius Bassus, Pomponius Mela, Strabo și Velleius Paterculus. Germanii sunt folosiți aici ca instrument politic, prezentați ca plini de virtuți, pentru a incita la redresarea moravurilor Romei. Și la Tacitus vedem aceea interpretatio romana în traducerile numelor zeilor germanici, interesul tacitean fiind identic cu interesul Romei, el încercând să legitimeze o viitoare cucerire. O sintagmă folosită aici este cea privind nsoarta care nu poate face nimic mai bun pentru romani, decât să facă popoarele germanice să se dușmănească, dar asta nu înseamnă că Tacitus a prezis căderea Romei, el având o convingere total opusă, aceea a Romei încă în ascensiune.

Dialogus de oratoribus este scrisă într-o manieră ciceroniană, dar cu un stil istoric tacitean și o ironie specifică autorului din perioada imperială. Conține 42 de capitole în care trei oratori: Marcus Aper, Vipstanus Messala și Maternus poartă o conversație. Ilius Secundus, al patrulea personaj, apare în pasajele care nu ni s-au păstrat. Doar în primele două capitole și în utimul, Tacitus se exprimă direct. Întreaga conversație are ca intrigă superioritatea poeziei asupra oratoriei și superioritatea oratoriei noi asupra celei vechi. Tacitus, definește aici o metodă de investigație arătând gradul de probabilitate și plauzibilitatea. Prin Messala, autorul arată cauzele decăderii elocinței: ignoranța profesorilor, trândăvia elevilor, neglijența părinților și uitarea vechilor moravuri romane. El ne arată aici și cunoștiințele sale de retorică, formula folosită de Ronald Syme fiind cea de „great speaker”. Deși nu este prima sa scriere, mai mulți filologi, printre care și P. Grimal au afirmat că ar putea reprezenta prefața tuturor operelor. Dialogus se referă la rolul culturii în cetate, observând și faptul că elocința putea avansa într-una mai disciplinată, mai calmă, mai frumoasă și mai elaborată. Va încerca să aducă filosofia în educație.

Prima operă de mari dimensiuni a fost Historiae, titlul fiind dat chiar de autor, el intrând în domeniul istoriografiei, al speciei literare cunoscute în lumea clasică drept historiae- nararea evenimentelor apropiate de momentul redactării scrierii. Se începe imediat după moartea lui Nero, apoi cu relatarea anului celor patru împărați (Otho, Galba, Vitellius, Vespasian) și se încheie cu moartea lui Domițian. Nu se știe câte cărți a conținut Historiae, fiind păstrate doar primele patru și începutul celei de-a cincea. Hyeronimus spune că au fost treizeci de cărți cuprinzând viețile cezarilor de la moartea lui Augustus până la Domitian. E. Cizek îl contrazice pe Hyeronimus opinând că Historiae ar fi trebuit să aibă cel puțin optsprezece cărți. Deși aici se observă o anumită apropiere de împăratul Traian, el nu va renunța la neîncrederea pentru acesta, precum nici la cea pentru Hadrian. Caracteristici importante ce se regăsesc în toate scrierile taciteene sunt: maniera aluzivă, reprezentarea decăderii moravurilor și destabilizarea mecanismelor puterii imperiale. Portretele colective sunt scoase din spațiul temporal și descrise detaliat, ele reprezentând psihologia unei civilizații. Scriitorul face cunoscute cauzele evenimentelor și motivațiile personajelor, relatând atât fapte cât și consecințe și cauze.

Annales este cea de-a doua și ultima operă a lui Tacitus, dar și cea mai valoroasă. Titlul nu este sigur, manuscrisul Mediceus priori consemnându-l pe cel de Ab excessu divi Augusti (De la moartea lui Augustus). Tacitus folosește termenul de anale pentru a-și defini metoda, aici el intrând din sfera istoriografiei în cea a analisticii. Planul operei era structurat pe trei hexade: prima pentru Tiberiu, a doua pentru Caligula și Claudiu, iar a treia pentru Nero. Cel mai probabil au fost scrise șaisprezece cărți, dar ne-au fost transmise doar primele patru, fragmente din cărțile cinci și șase, cărțile 11 și 12 cu anumite lacune și cărțile 13-16. După cum am amintit deja ele tratează domniile Iulio-claudienilor. Respectă foarte atent regula analistică, evenimentele fiind narate an după an, evitând transformarea operei în biografii imperiale. Mai mult de 50% din text este dedicat evenimentelor militare. Totuși această respectare rămâne relativă (folosită doar când este necesar). El relatează faptele pe ani printr-o „trihotomie: probleme interne- probleme externe-probleme interne”. Se recurge la gruparea logică a faptelor, la dramatizarea evenimentelor și la contraste. Deși nu la fel de pregnante, Analele sunt și ele o metodă de a critica regimul politic contemporan lui Tacitus, tehnica sa aluzivă ajungând la apogeu. El păstrează subiectul principal, dar are tendința de a se îndepărta uneori de ele, pentru a analiza portretele personalităților. Manevrează cu măiestrie arta scrisului pentru o expunere dramatică, având un erou.

Sintagma de sine ira et studio devenită de-a lungul timpului, chiar o maximă latină și un desiderat în speciala al istoricilor se manifestă la Tacitus încă de la începutul primelor opere prin expresii ca sine gratia aut ambitione în Agricola sau neque amore et sine odio în Historiae, el dezvăluindu-și intenția de a fi obiectiv, dar cuvintele ajunse celebre vor fi folosite în Annales. E. Cizek este de părere că prin acești termeni, Tacitus își scuză propria ostilitate sau decepție, iar alți cercetători după cum tot el o spune, fie au susținut imparțialitea, fie i-au atribuit doar onestitate sau l-au acuzat pe Tacitus de ipocrizie. Un cercetător francez nu se îndoiește de sinceritatea lui Tacitus, dar atrage atenția asupra concepției științifice moderne, străină lui Tacitus. El critică adularea sau ura față de împărați, pledează pentru verosimilitate, dar nu pentru imparțialitate absolută. Discursul taciteic are pasiune, autorul fiind incapabil să se manifeste doar ca martor, tocmai aici stând forța sa. Scriitorul consideră elocvența, ce reprezintă geniul literar pentru el, ca o caracteristică a scriitorilor și poeților Republicii. Ceea ce face Tacitus, este de fapt o limitare a mâniei și a părtinirii, judecând atât oamenii cât și acțiunile lor. El pare să descopere un alt adevăr, unul mai profund.

Martin și Gaillard îl clasifică drept sever, criticându-i pe toți, dar se întreabă dacă arta sa este istorie sau pamflet și dacă portretele nu sunt cumva caricaturi monstruoase.

El este primul istoric care prin cauzalitate, înțelege să explice contextul general al epocii și al spațiului în discuție. Tacit caută logica și cauzele profunde și pune accent pe moralitate. Rolul zeilor este minim, toate acțiunile pronind d fapt de la moravurile oamenilor, Tacitus fiind mult mai antropocentrist decât autorii antecesori lui.

Gândirea taciteană nu este pesimistă, ci credulă în Roma și în misiunea ei de pacificatoare. El include o dimensiune moralizator-filosofică vieții cetății, considerând și că Principatul a fost cea mai bună alegere ca formă de guvernare.