Comunicarea, Actul de Motivare a Grupului Scolar

=== 2877322c92253b2ec7a67a50af66f1e1a713a61a_308328_1 ===

COMUNICAREA, ACTUL DE MOTIVARE A GRUPULUI ȘCOLAR

Motivația reprezintă unul dintre cele mai importante procese psihice reglatorii de la nivelul psihicului, fiind răspunzătoare în mod direct de performanța sau lipsa de performanță a subiectului uman care inițiază o anumită activitate, indiferent de gradul de dificultate sau de natura acesteia. În ceea ce privește activitatea școlară, acest proces implică numeroase particularități.

În vederea activării formelor potrivite ale motivației pentru susținerea performanței școlare, cadrele didactice au opțiunea de a-și modela în așa fel activitatea de comunicare încât să corespundă cu structura comunicării asertive, care cuprinde toate caracterisiticile esențiale necesitate de către elevi în definirea relației de predare-învățare-evaluare.

În viața cotidiană, fiecare om comunică, conștient de faptul că în acest mod parcurge un proces cu numeroase implicații formale. Comunicarea interpersonală reprezintă una din cele mai importante caracteristici umane, din cauza faptului că ajută la transformarea unor idei și dorințe nerostite în cuvinte. Succesul activității didactice este legat de existența unei comunicări eficace cu toții cei interesați de organizația respectivă.

Comunicarea este ”un proces relațional complex în cadrul căruia doi sau mai mult de doi interlocutori realizează schimburi de informații influențându-se reciproc” (Dinu, M., 2004, p. 11). Cerințele referitoare la eficiența și eficacitatea comunicării didactice sunt într-un continuu proces de ascensiune, comunicarea didactică sporindu-și în permanență exigențele referitoare la actul comunicării în sine.

Evoluția ascendentă a comunicării didactice obligă cadrele didactice să devină mai buni profesioniști în domeniul comunicării, atât în ceea ce privește tehnica comunicării didactice, cât și rezonarea cu receptorul și influențarea formării personalității acestuia. Competența comunicativă a profesorilor capătă o valoare integrativă a aptitudinii pedagogice a lor. Comunicarea didactică este o parte esențială a procesului de învătământ, deoarece în cadrul ei elevii, sub îndrumarea profesorilor, dobândesc numeroase cunoștințe noi.

În cadrul pedagogiei tradiționale, comunicarea avea un rol minor, cuprinzând numai activitatea de predare, iar elevul era un simplu receptor. Comunicarea didactică este de fapt o comunicare instrumentală, implicate îm mod direct în susținerea unui proces sistematic de învățare. Ulterior, s-a reconsiderat rolul elevului, pedagogia modernă acordând atenție sporită metodelor activ-participative și făcând din comunicarea didactică un proces interactiv complex.

Comunicarea didactică are ca principal scop ”formarea de convingeri prin organizarea activităților didactice și prin alegerea procedeelor favorabile formarii de convingeri referitoare la domeniile cogniției și practicii umane” (Șoitu, L., 1997, p. 34). În situația în care formarea unor convingeri nu este deloc posibilă, cadrele didactice apelează la persuasiune.

Persuasiunea se referă la influențarea persoanei prin argumentare și vizarea afectivitatii. Persuasiunea însoteste convingerea atingând atât ratiunea cât și sentimentele. Persuasiunea este modalitatea de argumentare prin intermediul căreia o persoană încerceacă să convingă o altă persoană sau un grup de persoane să creadă sau să facă un anumit lucru. Persuasiunea se constituie într-un amplu proces de ghidare al oamenilor pentru a adopta idei, atitudini sau acțiuni. Ea se bazează pe discuții și pe atractivitatea prezentării.

Componentă a procesului didactic, comunicarea îndeplinește câteva funcții foarte importante. Astfel, conform lui Mihai Dinu (2004, p. 28), comunicarea mijlocește și ajută la dezvoltarea psihico-socială a elevului, la introducerea acestuia în tainele cunoașterii, precum și la satisfacerea celor mai simple, dar importante trebuințe și nevoi ale elevului, asigurând astfel echilibrul psihic al acestuia, pregătindu-l atât pentru comunicarea interpersonală, cât și pentru cea intrapersonală.

Procesele de comunicare didactică mijlocesc influența comportamentală a cadrelor didactice, modificând comportamentul elevului, dar și comportamentul profesorului respectiv. Impactul partenerilor între ei depinde foarte mult de calitatea și de profunzimea relaționării. Pentru o lungă perioadă de timp s-a considerat că modul de lucru al cadrului didactic și modul în care acesta își organizează discursul sunt elemente definitorii ale eficienței activității desfășurate, însă în prezent accentul cade pe modul în care partenerii la conversație recepționează mesajele transmise.

În urma analizei interacțiunii dintre elevi și cadrele didactice, Mihai Dinu (2004, p. 37) consideră că comunicarea îndeplinește mai multe funcții:

O funcție informativă, de transmitere a mesajului

O funcție formativă, de stimulare a gândirii și imaginației

O funcție educativă, de transmitere a influențelor educaționale, precum și de coeziune și afirmare a grupurilor școlare

O funcție de evaluare și autoreglare a procesului didactic

O funcție de rezolvare a problemelor educaționale și conflictelor școlare.

Cadrul didactic trebuie încerce să își armonizeze activitatea didactică la nivelul elevilor cu care lucrează la clasă. Mesajul în comunicarea didactică trebuie să fie bine structurat, atent prelucrat si prezentat în conformitate cu posibilitățile de receptare ale elevilor. Adaptarea mesajului este o problemă ce ține în primul rând de capacitatea cadrelor didactice de a-și adapta comunicarea la maturitatea intelectuală a elevului.

În comunicarea școlară cadrele didactice trebuie să-i determine pe elevi să simtă că acesta are vocație, că este un partener de încredere. Competența de comunicare a cadrelor didactice se va manifesta și prin capacitatea de ascultare a elevilor. De regulă cele mai apreciate cadre didactice sunt cele ce le oferă elevilor libertate de exprimare, care nu-i fac să se simtă judecați, manipulați sau sfătuiți, ci le oferă sentimentul de siguranță și libertatea comunicării.

Un rol esențial în cadrul comunicării școlare este alocat dialogului. Dialogul poate începe cu întrebări închise, mai ușoare, la care elevul găsește cu ușurință răspunsuri, capătând astfel încredere în forțele proprii și mobilizându-se pentru răspunsurile următoare. Ulterior se utilizează întrebări deschise care invită elevul la gândire și reflecție, în vederea formării unor argumente și contraargumente.

Uneori, comunicarea didactică nu se realizează asa cum cadrele didactice și-au propus, deoarece în desfășurarea procesului de comunicare pot apărea si anumite blocaje. Blocajele pot interveni în situația în care cadrul didactic are o exprimare neclară, vorbește încet sau prea repede, nu motivează corespunzător elevii, iar aceștia nu au cunoștintele necesare pentru a întelege mesajul transmis.

În desfășurarea comunicării didactice intervin numeroși factori, pe care Olga Ciobanu (2003, p. 56) îi clasifică astfel: caracteristicile cadrului didactic, caracteristicile elevului sau ale clasei, caracteristicile canalului de transmitere al mesajului, precum și caracteristicile contextului în care se desfăsoară activitatea de comunicare. Din perspectiva cadrelor didactice contează mult stilul didactic, strategiile abordate, competențele de exprimare, implicarea profesională, formele de motivare folosite și tipurile de relații pedagogice existente.

În contextul dat este determinantă caracteristica formativă a comunicării didactice, cadrele didactice exercitându-și influența simultan atât asupra conținuturilor, cât și asupra elevului. Se realizează astfel o interacțiune comunicațională autentică și foarte eficientă, în situația în care fiecare participant se angajează total și se exprimă sincer.

Metodele didactice interactive ”sprijină dezvoltarea eficientă a comunicării și ajută elevii să înțeleagă cadrele didactice și să accepte mai ușor ideile acestora” (Ciobanu, O., 2003, p. 58). Relația dintre elev și profesor trebuie să structurată în așa fel încât elevul să poată să acționeze în prezența cadrului didactic, să poată să coopereze cu acesta, iar elevului să i se permită viziuni personale în ceea ce privește anumite aspecte. În acest context sunt foarte importante caracteristicile elevilor: acuitatea senzoriale, nivelul de dezvoltare intelectuală, experiența cognitivă sau lingvistică, motivatia în învățare, competențele de comunicare, gradul de cultură sau trăirile emoționale.

Comunicarea didactică poate să întrețină relații diferite: unidirecționale, bidirecționale sau multidirecționale. Accentul se pune mai mult pe comunicarea multidirecțională, aceasta fiind o formă de comunicare ce favorizează interacțiunea umană, interactivitatea și confruntarea cunoștințelor.

Există numeroase bariere de comunicare întâlnite în cadrul comunicării didactice, Olga Ciobanu (2003, p. 61) considerând ca cele mai importante dintre aceste sunt distorsiunile sau inexistența unor puncte comune între profesor și elev care duc la perturbarea comunicării. Prin utilizarea unui limbaj inteligibil și adecvat situației date, limbaj bazat pe comunicarea expresivă și convingătoare, cadrele didactice vor încerca transferul de conținut într-un mod atractiv, argumentat și inteligibil, depășind simplul și plictisitorul monolog.

Supraîncărcarea informațională pune elevii în fața unor informații abundente din punct de vedere cantitativ, ducând uneori la dezvoltarea unui refuz față de activitatea respective și la epuizarea fizică și motivațională. Este necesar ca profesorul să trateze elevii ca pe parteneri reali de comunicare, acordând timp pentru discutarea problemelor elevilor și lărgind libertatea acestora.

Cadrele didactice necesită o capacitate ridicată de relaționare și înțelegere, o bună capacitate de persuasiune și motivare a mesajului. În mediul școlar predomină comunicarea formală, bazată uneori pe reguli foarte stricte, cadrele didactice punând accentul pe ierarhie și pe motivația intrinsecă necesară însușirii conținuturilor, dar și a valorilor instituției. Motivația pentru învățare influențează procesul de învățare, și implicit are influență și asupra rezultatelor acestui proces.

Studiul motivației are în vedere analiza factorilor ce determină comportamentul și a mecanismelor care le explică efectele. Rolu motivației este de ”activare și mobilizare, precum și de orientare și direcționare a conduitei” (Șoitu, L., 1997, p. 43). Motivația este considerate a fi o sursă de activitate și de aceea este considerată și motorul personalității.

Motivația învățării cuprinde totalitatea factorilor care îl mobilizează pe elev la o activitate menită să conducă la asimilarea unor cunoștințe, la formarea unor deprinderi și priceperi. Motivația facilitează procesul de învățare prin intensificarea efortului și concentrarea atenției și printr-o stare adecvată activității de învățare.

Elevii motivați sunt mai perseverenți și învață într-un mod eficient. Motivația este cauza pentru care elevul învață sau nu. În același timp, motivația poate reprezenta efectul activității de învățare al elevului. Cunoașterea rezultatelor învățării susține eforturile ulterioare ale elevului, astfel că din satisfacția de a fi învățat, elevul își dezvoltă motivația și va învăța și mai mult. Relația cauzală dintre motivație și învățare este reciprocă, motivația energizând învățarea, iar învățarea cu succes intensificând motivația.

Adesea se asociază performanța școlară cu nivelul de motivație, astfel că fiecare dintre acestea a devenit ca un indicator al celeilalte. Se observă că elevii obțin rezultate deosebite la disciplinele pe care sunt motivați să le învețe, având un grad ridicat de motivație din pricina faptului că reușesc să obțină rezultate bune la disciplina respectivă.

Pentru a înțelege elevul, pentru a-l instrui și educa adecvat, cadrul didactic trebuie să cunoască motivele care conlucrează cu aptitudinile, temperamentul și caracterul elevului, contribuind la formarea conduitei și obținerea reușitei sau nereușitei elevului în activitatea de învățare.

Există numeroase modalități prin care poate fi amplificată motivația elevilor, iar Laurențiu Șoitu (1997, p. 66) consideră că cele mai importante sunt:

informarea elevilor în legătură cu performanțele obținute la diferite tipuri de activități. Dacă informarea va fi promptă, motivația va fi mai mare, însă cu cât informarea va întârzia, motivația se va situa la cote mai scăzute.

asigurarea succesului în învățare, prin alocarea de sarcini cu posibilitățile reale de soluționare. Acest lucru înseamnă că elevilor trebuie să li se ofere sarcini în care să obțină succese și nu sarcini în care pot eșua deși au parte de sprijin din partea cadrului didactic, deoarece succesul determina un alt succes, însă acest lucru este valabil și în cazul eșecului.

utilizarea laudei și nu a blamului, ceea ce înseamnă că trebuie să se pună accent pe elementele pozitive din pregătirea elevului și nu pe nerealizările sale.

Sunt identificate o serie de strategii și instrumente de motivație acasă și la școală. Între acestea amintim:

cultivarea speranței și efortului

comunicarea – care implică respectul reciproc

angajarea imaginației

încurajarea automotivației și implicarea copilului în luarea deciziilor.

Comunicarea didactică se află la baza procesului de motivare, facând posibilă identificarea, cunoașterea și utilizarea corectă a diferitelor categorii de nevoi și stimulente necesare pentru orientarea comportamentului elevilor spre performanță și satisfacții.

Conform lui Mihai Dinu (2004, p. 73), motivația apare ca produs final al unor interacțiuni multiple. Este, în primul rând, un rezultat al propriilor percepții și așteptări ale elevului cu privire la dificultatea sarcinii și la capacitatea de a o aborda. Pe de altă parte motivarea este rezultatul estimărilor, evaluărilor subiectului, derivate din procese de socializare mediate cognitiv. La școală entuziasmul și motivația profesorului se răsfrâng în mod direct asupra motivației elevului.

Singura modalitate de motivare funcțională a elevilor este atragerea către domeniul de cunoaștere prin stare de spirit pozitivă ce depide la rândul ei de gradele de libertate în a întreba și a interveni, de încrederea în profesori și de posibilitatea de a-și manifesta curiozitatea. Elevii reacționează pozitiv la factorii atractori, dar resping ideea de a fi împinși spre un domeniu unde li se cere doar obediență și disciplină impusă. În concluzie un sistem care atrage și nu impune reguli, care oferă o a doua șansă și răsplătește excelența elevilor acolo unde ea apare este soluția perfectă de motivare a acestora.

Cu siguranță că sugestiile oferite de autorii menționați anterior pot amplifica motivația elevilor pentru învățare și implicit pentru comunicare, dar trebuie făcută precizarea, că pârghiile pe care le are profesorul la îndemână sunt mult mai numeroase depinzând atât de pregătirea psihopedagogică a cadrului didactic, cât și de creativitatea pe care acesta o investește în activitatea de predare-învățare.

Un elev motivat este un elev care își dorește să aibă rezultate cât mai bune la școală, nu așteaptă să fie împins să învețe și este apreciat pozitiv de către profesori. În viziunea cadrelor didactice, elevul motivat ascultă cu mare interes ce i se predă și depune un oarecare efort pentru a îndeplini sarcinilor trasate.

În contextul școlar, motivația reprezintă ”procesul care conduce, ghidează și menține un comportament dezirabil al elevilor prin participarea la ore, implicarea în activitățile de învățare și rezolvarea tuturor sarcinilor propuse” (Ciobanu, O., 2003, p. 87).

Elevii au nevoia intrinsecă de a se simți competenți și de a avea controlul asupra experiențelor de învățare, astfel că recompensele pentru învățare pot fi percepute ca având un rol de control și ca fiind problematice pentru dezvoltarea motivației intrinseci.

După cum știm, motivația nu poate și nu trebuie să fie abordată în mod singular, mai ales luând în considerare faptul că elevii manifestă diferite grade de motivare în ceea ce privește intensitatea, fiind totodată sensibili la anumite forme ale motivației.

Dacă recompensele furnizează informații despre competență, într-un mod pozitiv și în raport cu realizarea sarcinii de învățare (cu alte cuvinte atunci când lăudăm efortul și strategiile, le spunem concret elevilor ceea ce au făcut bine), sentimentul de autodeterminare (autonomie) și percepțiile despre competență se consolidează.

În situația în care feedback-ul pozitiv este comunicat într-un mod axat pe implicarea ego-ului, feedback-ul se transformă în unul de control, iar motivația intrinsecă a elevilor va descrește, astfel spunându-le elevilor că sunt foarte inteligenți, îi va face pe aceștia să ezite pe viitor să abordeze sarcini noi și provocatoare pentru a nu-și știrbi imaginea.

Stima de sine a elevilor are un impact pozitiv sau negativ asupra motivației. Oferirea feedback-ului pozitiv, atitudinea optimistă, tratarea echitabilă a elevilor, comunicarea deschisă, precum și răbdarea și tactul sunt calități importante ale unui cadru didactic care urmărește să motiveze învățarea elevilor.

Așadar, emițătorul, pentru a-și atinge țelul trebuie să găsească și să folosească acele modalități de comunicare în măsură să inducă transformări în structurile cognitive, motivaționale și de comportament a elevilor, să convingă, să descopere și să elimine la timp barajele din întregul proces al comunicării.

Motivarea totală a elevilor către educație este direct dependentă de acomodarea stilurilor de predare al profesorilor la stilurile de învățare a elevilor. Acest aspect formează un mediu didactic confortabil și interesant ce duce la creșterea remarcabilă a nivelului de performanță educațională.

O comunicare eficace în interiorul organizației școlare contribuie la crearea unui climat motivant, iar barierele care apar pot fi depășite prin luarea de măsuri care să conducă la îmbunătățirea calității comunicării. Comunicarea reprezintă, alături de motivație și competența profesională a cadrelor didactice, cheia eficienței didactice.

Un cadru didactic bun va trebui întotdeauna să găsescă acele modalități de motivare a elevilor care să-i determine să depună efortul dorit în scopul atingerii obiectivelor care sunt de realizat. Motivarea elevilor este un demers foarte important in procesul de invatare, deoarece în absența acesteia elevii au performanțe școlare nesatisfăcătoare. Motivarea trebuie să vină ca o soluție pentru elevi și profesori.

BIBLIOGRAFIE

Ciobanu, O. (2003), Comunicare didactică, Editura Academiei de Științe Economice, București.

Dinu, M. (2004), Fundamentele comunicării interpersonale, Editura All, București.

Șoitu, L. (1997), Pedagogia comunicării,  Editura Didactică si Pedagogică, București.