Comunicarea Politica

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1 Considerații generale privind comunicarea

Comunicarea ca proces plurivalent

Elementele fundamentale ale procesului comunicațional

1.3. Elementele comunicării de masă

1.3.1 Diferența dintre comunicarea de masă și comunicarea publică

1.3.2.Mijloacele comunicării de masă

Capitolul 2 Comunicarea politică – abordări teoretice

2.1. Apariția și evoluția comunicării politice

2.2. Scopurile comunicării politice

2.3.Abordări contemporane privind comunicarea politică

2.4.Mijloacele comunicării politice

Capitolul 3 Comunicarea politică în contextual internațional actual

3.1.Comunicarea politică și mondializarea

3.2.Comunicarea politică în accepțiunea modernă. Bariere în procesul de comunicare

3.3.Comunicarea electorală

3.4.Cercetarea comunicării politice în stadiul actual

Concluzii

Bibliografie

CAPITOLUL I

1.1.Comunicarea ca proces plurivalent

Epoca modernă a reprezentat boom-ul dezvoltării comunicării sub toate aspectele ei. Progresul tehnico-științific a favorizat apariția telefonului, a trenului, a automobilului, intensificând comunicarea nu atât între indivizi, cât mai cu seamă între comunități; de asemenea, a determinat crearea de noi sisteme și modalități de comunicare.

Dicționarele franceze dau explicații diferite termenului comunicare, dar sensul lor este convergent în a da termenului semnificația de “ punere în comun”.

Există trei semnificații, trei explicații date de Dicționarul Explicativ al Limbii Române pentru termenul comunicare:

1. înștiințare, aducere la cunoștință;

2. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectivități;

3. prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relații spirituale.

“Dicționarul enciclopedic vol. I A-C” oferă termenului “comunicare” o definiție deosebit de complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit:

“Comunicare =1. Înștiințare, știre, veste. (DR) Aducere la cunoștința părților dintr-un proces a unor acte de procedură (acțiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor și executării obligațiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obișnuit de la data comunicării. 2. Prezentare într-un cerc de specialiști, a unei lucrări științifice. 3-(SOCIOL) Mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.”

Ce este comunicarea? Este o întrebare la care au încercat să ofere răspuns toți autorii literaturii de specialitate. Definițiile sunt numeroase și diferite. În cele ce urmează vom prezenta câteva dintre acestea.

“Există comunicare când un sistem, o sursă influențează stările sau acțiunile altui sistem, ținta și receptorul alegând dintre semnalele care se exclud pe acelea care, transmise prin canal, leagă sursa cu receptorul.”

1.2. Elementele fundamentale ale procesului comunicațional

Indiferent de forma pe care o îmbracă, orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice :

existența a cel puțin doi parteneri (Emițător și Receptor) între care se stabilește o anumită relație;

capacitatea partenerilor de a emite și recepta semnale într-un anumit cod, cunoscut de ambii parteneri (de menționat faptul că, în general, în orice proces de comunicare partenerii “joacă” pe rând rolul de emițător și receptor);

existența unui canal de transmitere a mesajului.

Procesul de comunicare ia astfel naștere ca urmare a relației de interdependență ce există între elementele structurale enumerate mai sus.

Altfel spus, această relație de interdependență ce se stabilește între elementele structurale face ca orice proces de comunicare să se desfășoare astfel: există cineva care inițiază comunicarea, Emitentul, și altcineva căruia îi este destinat mesajul, Destinatarul. Acest mesaj este o componentă complexă a procesului de comunicare, datorită faptului că presupune etape precum codificarea și decodificarea, presupune existența unor canale de transmitere, este influențat de dependența modului de recepționare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale Emitentului și Destinatarului, de contextul fizic și psihosocial în care are loc comunicarea.

Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, neverbal sau paraverbal. Se impune o prezentare succintă a fiecăruia din aceste concepte.

Astfel, limbajul verbal reprezintă limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor.

Limbajul neverbal este limbajul care folosește altă modalitate de exprimare decât cuvântul (gesturi, mimică etc.).

Limbajul paraverbal este o formă a limbajului neverbal, o formă vocală reprezentată de tonalitatea și inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale.

În cadrul procesului de comunicare realizat de fiecare individ, ponderea cea mai importantă o deține, în mod surprinzător, limbajul neverbal, 55%, datorită faptului că acest tip de comunicare este deosebit de subtil și de complex, având un grad redus de conștientizare. Limbajul neverbal este urmat de cel paraverbal cu 38% și de limbajul verbal cu numai 7%.

În cele ce urmează vom prezenta și alte elemente componente ale procesului de comunicare: feed-back-ul, canalele de comunicare, mediul comunicării, barierele comunicaționale.

Feed-back-ul este un mesaj specific prin care Emitentul primește de la Destinatar un anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat.

Canalele de comunicare reprezintă "drumurile", "căile" urmate de mesaje. Există două tipuri de canale de comunicare:

1. canale formale, prestabilitate, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr-o organizație;

2. canale neformale stabilite pe relații de prietenie, preferințe, interes personal.

Canalele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate mijloacele tehnice care pot veni în sprijinul procesului de comunicare: telefon, fax, calculator, telex, mijloace audio-video.

Mediul comunicării este influențat de modalitățile de comunicare; există mediu oral sau mediu scris.

Filtrele, zgomotele, barierele reprezintă perturbațiile ce pot interveni în procesul de comunicare. Perturbarea mesajului transmis poate avea o asemenea intensitate încât între acestea și mesajul primit să existe diferențe vizibile. Perturbațiile pot fi de natură internă – factori fiziologici, perceptivi, semantici, factori interpersonali sau intrapersonali și de natură externă – care apar în mediul fizic în care are loc comunicarea (poluare fonică puternică, întreruperi succesive ale procesului de comunicare).

În procesul de comunicare, barieră reprezintă orice lucru care reduce fidelitatea sau eficiența transferului de mesaj.

În funcție de caracteristicile pe care le au, barierele pot fi clasificate în bariere de limbaj, bariere de mediu, bariere datorate poziției emițătorului și receptorului, bariere de concepție.

Doctor Leonard Saules, de la Grand School of Business, Universitatea Columbia, considera că în procesul de comunicare există următoarele bariere de limbaj:

aceleași cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;

cel ce vorbește și cel ce ascultă se pot deosebi ca pregătire și experiență;

starea emoțională a receptorului poate deforma ceea ce acesta aude;

ideile preconcepute și rutina influențează receptivitatea;

dificultăți de exprimare;

utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.

Barierele de mediu sunt reprezentate de:

climat de muncă necorespunzător (poluare fonică ridicată);

folosirea de suporți informaționali necorespunzători;

climatul locului de muncă poate determina angajații să-și ascundă gândurile adevărate pentru că le este frică să spună ceea ce gândesc.

Poziția emițătorului și receptorului în comunicare poate, de asemenea, constitui o barieră datorită:

imaginii pe care o are emițătorul sau receptorul despre sine și despre interlocutor;

caracterizării diferite de către emițător și receptor a situației în care are loc comunicarea

sentimentelor și intențiilor cu care interlocutorii participă la comunicare.

O ultimă categorie o constituie barierele de concepție, acestea fiind reprezentate de:

existența presupunerilor;

exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emițător;

lipsa de atenție în receptarea mesajului;

concluzii grăbite asupra mesajului;

lipsa de interes a receptorului fața de mesaj;

rutina în procesul de comunicare.

Deși îmbracă forme diferite, constituind reale probleme în realizarea procesului de comunicare, barierele nu sunt de neevitat, existând câteva aspecte ce trebuie luate în considerare pentru înlăturarea lor:

– planificarea comunicării;

determinarea precisă a scopului fiecărei comunicări;

alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării;

clarificarea ideilor înaintea comunicării;

folosirea unui limbaj adecvat.

Cea mai simplă schemă a structurii procesului de comunicare a fost propusă încă din anul 1934 de Karl Buhler, în lucrarea "Die Sprachtheorie" (figura nr.1).

Figura nr.1 Structura procesului de comunicare

Sursa Karl Buhler, ’’Die Sprachtheorie’’, 1933,p.161

Ulterior, Roman Jakobson, urmărind schema lui Karl Buhler, dezvoltă structura procesului de comunicare, adăugându-i încă trei componente: cod, canal, referent (figura nr.2). Relația de comunicare se realizează astfel: emițătorul transmite un mesaj într-un anumit cod (limbaj) către receptor, care va iniția o acțiune de decodare a mesajului ce i-a fost transmis.

Acest mesaj este constituit într-un anume cod care trebuie să fie comun celor doi parteneri aflați în contact. Între Emițător și Receptor are astfel loc un transfer care realizează elementul comun al informației. Informația pleacă de la Emițător și devine informație pentru Receptor. Atât Emițătorul, cât și Receptorul sunt entități orientate către un scop. Emițătorul are scopul de a oferi, receptorul are scopul de a primi.

Cum am mai spus, transmiterea mesajului se realizează într-un anume cod. Între mesaj și cod există o anumită discrepanță. Astfel, în vreme ce mesajul se caracterizează prin coerență, cursivitate, claritate, fiind determinat de loc, de timp, de starea psihică a Emițătorului, codul e fix, invariabil, abstract, redus la un număr destul de mic de semne.

Figura nr.2 Structura procesului de comunicare

La rândul lor J.J.Van Cuilenberg, O.Scholten și G.W.Noomen realizează un "model fundamental al procesului de comunicare" (figura nr.3)

Figura nr.3 Model fundamental al procesului de comunicare

Sursa: J.J.Van Cuilenberg, O.Scholten și G.W.Noomen, 1998, p.88

Pentru "citirea" acestuia, autorii menționați oferă următoarea explicație: "dacă un emițător dorește și transmite informația (x) unui receptor, informația trebuie să fie inteligibilă. Emițătorul trebuie să-și găsească cuvintele, să se exprime.

Pentru a se face înțeles, oral sau în scris, el trebuie să-și codeze mesajul, să folosească coduri. Odată codat, mesajul este transpus în semnale (y) care pot străbate canalul spre receptor. Receptorul trebuie să decodeze mesajul transpus în semnale și să-l interpreteze (x'). În fine, comunicarea poate fi îngreunată de un surplus nerelevant de informație (z) sau de zgomotul de fond (noise)(…).

Reușita în comunicare implică într-o măsură oarecare izomorfismul dintre (x) si (x'), receptorul acordă mesajului o semnificație (x') care e aceiași ca și pentru emițător (x-x'). Același model indică însă obstacolele ce pot interveni astfel încât izomorfismul să nu se realizeze: pot interveni erori de codare sau de decodare, precum și zgomotul de fond".

În funcție de criteriul luat în considerare distingem mai multe forme ale comunicării.

Un prim criteriu luat în clasificarea formelor comunicării îl constituie modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului. Identificăm astfel, după Ioan Drăgan, comunicarea directă, în situația în care mesajul este transmis uzitându-se mijloace primare – cuvânt, gest, mimică; și comunicarea indirectă, în situația în care se folosesc tehnici secundare – scriere, tipăritură, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri, sisteme grafice etc.

În cadrul comunicării indirecte distingem între:

comunicare imprimată (presă, revistă, carte, afiș, etc.);

comunicare înregistrată (film, disc, bandă magnetică etc.);

comunicare prin fir (telefon, telegraf, comunicare prin cablu, fibre optice etc.);

comunicare radiofonică (radio, TV, având ca suport undele hertziene).

În funcție de modul în care individul, sau indivizii, participă la procesul de comunicare identificăm următoarele forme ale comunicării:

comunicare intrapersonală (sau comunicarea cu sinele; realizată de fiecare individ în forul său interior);

comunicarea interpersonală (sau comunicare de grup; realizată între indivizi în cadrul grupului sau organizației din care fac parte; în această categorie intră și comunicarea desfășurată în cadrul organizației);

comunicarea de masă (este comunicarea realizată pentru publicul larg, de către instituții specializate și cu mijloace specifice);

Un alt criteriu îl reprezintă modul de realizare a procesului de comunicare, în funcție de relația existentă între indivizii din cadrul unei organizații; putem astfel identifica:

comunicare ascendentă (realizată de la nivelele inferioare ale unei organizații către cele superioare);

comunicare descendentă (atunci când fluxurile informaționale se realizează de la nivelele superioare către cele inferioare);

comunicare orizontală (realizată între indivizi aflați pe poziții ierarhice similare sau între compartimentele unei organizații în cadrul relațiilor de colaborare ce se stabilesc între acestea).

Indiferent de forma pe care o îmbracă, orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice :

· cel puțin doi parteneri (Emițător și Receptor) între care se stabilește o anumită relație;

· cod, cunoscut de ambii parteneri (de menționat faptul că, în general, în orice proces de comunicare partenerii “joacă” pe rând rolul de emițător și receptor);

· mesaj

· canal de transmitere a mesajului.

· Feed-back-ul (mesaj specific prin care Emitentul primește de la Destinatar un anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat.

· Canalele de comunicare reprezintă "drumurile", "căile" urmate de mesaje (canale formale, canale neformale ).

· Mediul comunicării este influențat de modalitățile de comunicare; există mediu oral sau mediu scris.

· barierele (filtrele, zgomotele) reprezintă perturbațiile ce pot interveni în procesul de comunicare.

Procesul de comunicare ia astfel naștere ca urmare a relației de interdependență ce există între elementele structurale enumerate mai sus.

Altfel spus, această relație de interdependență ce se stabilește între elementele structurale face ca orice proces de comunicare să se desfășoare astfel: există cineva care inițiază comunicarea, Emitentul, și altcineva căruia îi este destinat mesajul, Destinatarul. Acest mesaj este o componentă complexă a procesului de comunicare, datorită faptului că presupune etape precum codificarea și decodificarea, presupune existența unor canale de transmitere, este influențat de dependența modului de recepționare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale Emitentului și Destinatarului, de contextul fizic și psihosocial în care are loc comunicarea.

Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, neverbal sau paraverbal.

1.3.Elementele comunicării de masă

Dată fiind importanța cu care sunt investite, comunicațiile de masă au fost studiate sub numeroase aspecte. Acest fapt l-a determinat pe Olivier Burgelin să sintetizeze eforturile înaintașilor în trei mari perspective.

Prima este cea a conținutului care distinge între diversele tipuri de mesaje cum sunt: informațiile, publicitatea, jocurile etc care urmărește găsirea sensului, a semnificației comunicării. În sprijinul acestor demersuri au fost elaborate metode foarte diferite de cercetare, cele mai importante fiind analiza de conținut și analiza structurală.

A doua perspectivă vizează ceea ce oamenii numesc „campanii”, adică tentativele publicitare, electorale sau alte tipuri care prin intermediul mass-media exercită presiuni asupra publicului, obținând modificări pe termen scurt ale comportamentelor celor expuși.

În al treilea rând ar fi perspectiva tehnico-scriptuală sau a „mediumului” lansată de McLuhan prin celebra formulă „mediumul este mesajul”

Plecând de la considerentul că mass-media și opinia publică sunt inextricabil unite, vom abandona ultima perspectivă a mediumului, ocupându-ne mai mult de mesaj și de factorii sociali spre care acesta circulă, precum și de efectele pe care le produce. Toate acestea însă, nu înainte de a defini termanii cu care vom opera în continuare.

În primul rând, termenul de „comunicare în masă” desemnează de obicei o serie de tehnici și rețele de transmisie care permit punerea la dispoziția publicului a unui set de mesaje. Este folosit adesea ca sinonim pentru „mass-media” fiind adesa înlocuit și cu: mijloace de comunicare socială, mijloace și tehnici de difuziune colectivă, etc.

Conform dicționarului de sociologie coordonat de R. Boudon și F. Besnard comunicarea de masă este definită ca: „ansamblul de modalități”, rețele de transmisie, echipamente individuale și autonome „care permit punerea la dispoziția unui public larg a unei multitudini de mesaje indiferent de formă sau scop”.

Dicționarul de sociologie coordonat de C.Zamfir și L.Vlăsceanu definește comunicarea de masă ca „proces de emitere a unui mesaj și de transmitere a acestuia într-o manieră codificată” în care același emițător dispune de posibilităție de transmitere a mesajului la un număr foarte mare de receptori potențiali. Tot în dicționarul de sociologie coordonat de C.Zamfir și L. Vlăsceanu mass-media este definită în următorii termeni: „seturi de tehnici și metode de transmitere, de către furnizori centralizați, a unor mesaje unei audiențe largi, eterogene și dispersate geografic”.

Definițiile citate mai sus ne ajută să înțelegem că cele două expresii „comunicare de masă și mass-media” nu sunt echivalente, deși confundarea lor a devenit un stereotip cotidian. Astfel, Petru Iluț și Ioan Rotariu înțeleg prin mass-media „un ansamblu de mijloace și tehnici care fac posibilă comunicarea în masă”, în timp ce aceasta din urmă este „un proces social complex, proces instituționalizat, organizat și reglementat în cadrul societății”.

Plecând de la aceste precizări terminologice vom înțelege prin comunicare de masă, la fel ca Ianovitz și Schultz, acele procedee prin care echipe de specialiști se servesc de invențiile tehnice, presă, radio, film, pentru a răspândi un conținut simbolic într-un public numeros, eterogen și dispersat geografic în scopul formării unei opinii publice.

Etimologic, cuvântul provine din latinescul „opinio” care derivă din „opinari” – a forma o părere, fiind „expresia unei aprecieri subiective față de o situație problematică”.

Din punc de vedere psihologic opinia este studiată ca „expresie a manifestării și angajării personalității” iar psihologia socială privește opinia ca „expresie verbală a atitudinilor sociale”.

Sociologia este interesată îndeaproape de acele opinii care sunt rezultatul gândirii unor grupări, colectivități, aspect care depășește cadrul de referință al unui individ și care desemnează opiniile publicului. În acest context, Ștefan Buzărnescu consideră opinia publică și comunicarea publică, drept „mijlocul de valorizare selectivă a fenomenalității sociale pe coordonatele unei actualități problematice”.

Pentru Albig, opinia este „exprimarea asupra unui punct controversat”, ceea ce adaugă o trăsătură în plus, și anume că opinia nu există decât în măsura în care poate să existe și o altă opinie, adică în măsura în care există o nepotrivire adversativă. Tot după Albig „opinia publică înseamnă pur și simplu opiniile individuale care rezultă din interacțiunea privind o anumită problemă, în sânul unui grup determinat”. Această definiție are meritul de a arăta că opinia publicului se formează fie în chip spontan, fie sub influența premenditată a unui persintolog.

Mihai Gheorghe și D.S.Luminosu, în: "Opinia publicului – sursă și scop în manipulare" numește opinie publică acea „trăire cogn-afectivă circumstanțiat comunicabilă, cu intensitate cognafectivă variabilă, generică membrilor unui grup sau ai unei comunități, considerată ca o soluție neunivocă pentru o problemă argumentativă”.

O altă definiție dată de B. Hennesy calificând opinia publică drept „un complex de preferințe exprimate de un număr signifiant de persoane cu privire la o problemă de importanță generală.

În Dicționarul de sociologie (C.Zamfir și L.Vlăsceanu), opinia publică este definită ca „ansamblu de cunoștiințe, convingeri și trăiri afective manifestate cu o intensitate relativ mare de membrii unui grup sau ai unei comunități față de un domeniu de importanță majoră”.

O imagine mai bună cu privire la acest fenomen se poate obține probabil prin conturarea principalelor lui elemente, consemnate în majoritatea definițiilor. Astfel, P.Iluț și I.Rotariu trasează notelor distincte ale opiniei publice după cum urmează:

– Prezența unei probleme de importanță generală, și aici termenul „problemă„ indică faptul că este vorba de o chestiune disputată, controversată, privită din mai multe puncte de vedere;

– Pentru ca ceva să constituie obiectul opiniei publice trebuie să fie concret, actual și să vizeze interesele unui grup semnificativ de persoane. De aceea opinia publică se manifestă față de programe sociale sau politice, personalități sau partide politice etc.;

– Populația preocupată de o anumită problemă formează publicul;

– Opinia publică este un complex de păreri. Acest lucru arată că, pe de o parte, membrii unui public au opinii de intensitate și direcție diferită, iar pe de altă parte, publicul are cu privire la o problemă nu numai răspunsuri „da” și „nu”, ci păreri complexe, puncte de vedere ce nu sunt neapărat exclusive;

– Termenul arată că nu este vorba doar de opiniile unui public ci și de exprimarea lor, exprimare ce îmbracă forme diferite cum sunt cea verbală, ironică sau prin acțiuni deschise.

Pornind de la acest tablou al definițiilor prezentat mai sus, putem considera opinia publică la fel ca B.Hennessy, un complex de preferințe exprimate de un număr signifiant de persoane cu privire la o problemă de importanță generală.

Formarea opinie publice nu este un proces spontan ce rezultă direct din anumite cadre sau structuri sociale. Ea se constituie din acțiunea efectivă a unor mijloace care se adresează oamenilor pentru a-i informa, pentru a le influența judecata și aprecierea asupra fenomenelor de actualitate, pentru a le orienta atitudinile și conduitele.

În concluzie, mass-media și opinia publică sunt în mod inextricabil legate, de aceea este foarte utilă abordarea lor împreună, aspect pe care îl vom dezvolta în subcapitolul următor.

1.3.1 Diferența dintre comunicarea de masă și comunicarea publică

Vorbind despre comunicare publică, trebuie să avem în vedere faptul că aceasta poate avea diferite sfere de extindere, existând în consecință multiple forme și cadre de difuzare, de selecționare a acesteia. Astfel vom constata o seamă de specii interesante (variate ca amplitudine și extindere) :

opinia publică a unei epoci; în general, în fiecare epocă sau perioadă există un corp de opinie conducător sau predominant, un corp de convingeri, credințe, sentimente, care ocupă la un loc spațiul opiniei publice caracteristice unei epoci;

opinia publică națională; a unei națiuni, într-o problemă în care converg opiniile membrilor ei;

opinia publică secțională a unei clase (opinii ale unor clase);

opinia publică a unor grupuri sau categorii socio-profesionale (opiniile studenților într-o anumiță probelmă ori opiniile unor grupuri profesionale: medici, juriști, scriitori, etc.);

opinia publică a unor micro comunități sau colectivități (a unui sat, orășel, târg, a unei universități);

Alți cercetători au luat ca și criteriu în determinarea structurilor de opinie publică, structurile de public:

publicul general cuprinde acele segmente de opinie care susțin principiile și ideile generale care se vehiculează într-un spațiu social dat;

publicul particular grupează un segment specializat al opiniei publice caracterizat prin interese comune și împărtășind aceleași valori;

publicul special, adică comunități care împărtășesc valor comune într-un domeniu distinct al spațiului social.

Atunci când urmărim să punem în evidență diferitele fațete ale opiniei publice, nu putem omite delimitările făcute încă în 1922 de F.Tonnies. El distinge mai multe nivele ale acestui concept:

– Nivelul motivațional, e un conglomerat de sentimente, dorințe, intenții difuze și manifeste care dau conținut comununei voințe specifice fiecărei comunități sociale în sensul larg al acestui termen.

– Nivelul privat generat de opinia publică lipsită de însemnătate de ordin principal. La acest nivel prioritate absolută au proiecțiile subiective și așteptările celor care nu pot depăși simțul comun în evaluarea fenomenalității sociale;

– Nivelul evenimențial, cuprinde acel palier care conferă valoare socială;

– Nivelul consistent al opiniei publice, definește agregațiile de opinii rezultate din convingerea indivizilor că sentimentul dominant în sânul comunității le este comun.

Din perspectiva măsurării și sondării opiniilor, ne aflăm în prezența unor curente de opinie publică (deci fenomene colective de opinie). J. Stoetzel definește curentul de opinie ca „atitudine dominantă printre membrii unui grup determinat asupra unor chestiuni, însoțită de conștința clară sau difuză că aceeași atitudine le este comună”. În procesul de constituire și orientare a diferitelor curente de opinie acționează mai multe aspecte care pot fi clasificate după amplitudinea lor în macrosociale și microsociale.

Dintre aspectele macrosociale amintim:

a)      Natura sistemului social și partenerii funcționali ai structurilor sociale care decurg din orientarea sistemului. La acest nivel există un curent de opinie și lideri autorizați care intenționează să-și adjudece segmente de popularitate cât mai mari prin contracararea curentelor de opinie care le sunt mai puțin favorabile sau care li se opun;

b)     Nivelul general de dezvoltare, reflectat în modelele de comportament care particularizează sistemul social global, influențează calitatea curentelor de opinie și finalitatea revendicărilor pe care le vehiculează acestea;

c)     Conținutul și orientarea mesajelor politico-ideologice constituie factorii care influențează hotărâtor formarea și formele de manifestare a curentelor de opinie. Într-un mediu social pluralist, de exemplu, formarea, afirmarea sau destructurarea curentelor de opinie este mai naturală, mai flexibilă spre deosebire de mediul social paternalist în care curentul manifest de opinie este întreținut preponderent prin pârghiile instituționale, fiind artificial într-un anumit procent, curentele de opinie naturale fiind preponderent latente;

d)     Programele instituțiilor cultural-educative, prin cadrele normative în care se derulează și prin metodologia utilizată, pot acționa benefic sau prohibitiv în formarea și afirmarea curentelor de opinie atât față de aceste instituții, cât și față de șansele pe care i le oferă individului aceste instituții;

În această categorie intră și mass-media care, prin informarea colectivă ce-i este caracteristică poate forma curente de opinie cu impact substanțial în rândul diferitelor categorii de public.

e)      Apartenența la grup influențează dimensionarea curentelor de opinie în funcție de generalitatea interesului surescitat și de natura grupurilor: grupurile socio-profesionale, grupuri politice, etc.

Alături de factorii macrosociali, denumiți și de bază sau primari, în formarea curentelor de opinie un rol important îl au și factorii intermediari (microsociali), calificați astfel numai datorită faptului că ei particularizează și condiționează calitatea și forma de manifestare a reacțiilor individuale de opinie față de factorii cu acțiune primară și generală.

Aspectele microsociale cele mai importante sunt:

a)     Societatea modernă diferențiată structural ca urmare a diviziunii sociale a muncii, face ca viața socială a individului să depindă de apartenența sa la mai multe grupuri simultan. Cu cât aceste grupur sunt mai complementare, cu atât opiniile indivizilor sunt mai coerente și pot contribui substanțial la cristalizarea mai rapidă a unor curente de opinie lingvistice;

Cercetările concrete au demonstrat faptul că nu interacțiunea directă a indivizilor în grupurile primare este hotărâtoare în formarea curentelor de opinie, ci calitatea relațiilor dintre indivizi și publicurile dominate autoritar de o opinie larg vehiculată de mass-media;

b)    Formele de sociabilitate reprezintă instanțe intermediare deosebit de influente în formarea opiniilor. Aceste forme de sociabilitate explică amploarea și intensitatea participării de grup la constituirea opiniilor, întrucât ele sunt primele „instanțe” la nivelul cărora „relațiile dintre indivizi capătă valoare de relații sociale, devenind acel domeniu al realității care intră în sfera de competență a sociologiei”;

c)     Grupurile restrânse prezintă importanță pentru orientarea relațiilor de opinie la informațiile difuzate prin mass-media.

Se poate spune că există patru stadii prin care poate trece procesul de formare a opiniei publice:

–         geneza opiniei, adică formularea unei idei relevante în legătură cu o problemă controversată care polarizează atenția unui public relativ numeros;

–         dezvoltarea – relaționarea ideii respective cu așteptările immediate și de perspectivă pentru a întruni un coeficient de persuasiune cât mai mare;

–         difuzarea – lansarea opiniei în segmentele de public considerate a fi cel mai ușor de persuadat în sensul conținutului opiniilor și așteptărilor celor ce se afirmă ca „producători de opinie”;

–         acceptarea și adeziunea – cristalizarea curentului de opinie care poate asigura succes ideii emise și poate întruni acceptări largi pe termen mediu și lung.

Diferențele dintre comunicarea de masă și comunicarea publică implică faptul că prima are o istorie mai îndelungată și a interferat, la un moment dat cu elemente ce au constituit comunicarea publică. 

Despre comunicarea de masă se poate vorbi odată cu apariția telegrafului (1840), telefonului (1876), radioului (1905), televiziunii, iar mai nou a calculatorului. În jurul anilor '50 are loc o proliferare a mijloacelor de difuzare colectivă, dând naștere la mitul atotputerniciei mass-media. Anchetele întreprinse asupra acestui subiect au între altele meritul de a face lumină asupra cazului și de a fi zdruncinat imaginea de "omnipotență" a mass-media. Se credea despre aceasta că ar atinge fiecare individ izolat din mulțime și că ar reuși antrenarea lor chiar și pe căile cele mai iraționale. Această mitologie a fost denunțată în nenumărate rânduri, Francois Chazel consideră în acest sens că ea ar răspunde unei triple erori.

Prima este aceea că nu se poate considera că mijloacele de comunicare în masă ar atinge pe toată lumea, atâta vreme cât unele persoane nu se expun mesajelor.

A doua eroare se referă la imaginea societății ca o colecție de indivizi atomizați. Acest fapt ne conduce la ideea că efectele asupra indivizilor ar fi directe și ar atnge fiecare individ în parte. In realitate, însă, efectele individuale ale mesajelor transmise de surse exterioare nu sunt directe, ci intermediate de structura socială a grupurilor din care facem parte.

În fine, a treia eroare se referă la credinta într-o forță manipulatoare a mijloacelor de comunicare în masă în fața căreia actorii sociali ar fi total neputincioși. Aceasta este o exagerare: există desigur o forță manipulatoare a mijloacelor de comunicare în masă, dar ea nu este eficace în mod automat și uniform. Lazarsfeld, Berelson și Gaudet în lucrarea "The People's Choice" remarcă faptul că electorii care își schimbă intenția de vot o fac mai frecvent la recomandarea sau presiunea unui prieten decât sub efectul mijloacelor de comunicare în masă. Prin urmare, există un dezechilibru între influența interpersonală și influența mijloacelor de comunicare în masă, dezechilibru ce se manifestă în favoarea celui dintâi.

Totuși mijloacele de comunicare în masă, prin informațiile și comentarile oferite, rămân una din sursele fundamentale de formare a opiniei publice, dar mai ales a inițierii unei solide comunicări publice.

1.3.2.Mijloacele comunicării de masă

Istoria mijloacelor folosite în comunicarea de masă este destul de recentă, deoarece are la bază descoperiri relativ recente, rezultate ale revoluției industriale, dar și apariția unor organizații comerciale, a unor trusturi, concerne, corporații, interesate atât de producția de masă, cât și de difuzarea de masă, aducătoare de profit.

O etapă deosebit de importantă în dezvoltarea comunicațiilor moderne, ca instrument al comunicării de masă, a fost determinată de tehnologia din domeniul electricității și electronicii. Este perioada care marchează apariția telegrafului, a telefonului, fonografului, radioului, cinematografului, televiziunii.

Privind evoluția mass-media din perspectivă istorică, Alvin Toffler distinge trei moduri diferite de comunicare, în termenii săi, trei valuri.

În Primul Val, caracteristic societăților agrare, după opinia sa, “majoritatea comunicațiilor circulau din gură în gură și față în față, în cadrul unor grupuri foarte mici. Într-o lume fără ziare, radio sau televiziune, singura cale ca un mesaj să atingă o audiență de masă era aceea de a aduna mulțimea. Mulțimea a fost, de fapt, primul mass-medium”. Problema cu mulțimea sau gloata ca mediu de comunicare este aceea că, potrivit aceluiași autor, ea e deseori efemeră.

Sistemul de comunicare specific celui de Al doilea val avea la bază producția de masă din fabrică și presupunea apariția mai multor comunicații la distanță, ceea ce a dus la nașterea oficiului poștal, a telegrafului și a telefonului. Noile fabrici aveau nevoie de o forță de muncă omogenă, ceea ce a condus la inventarea mass-media pe bază tehnologică. “Ziarele, revistele, filmele, radioul și televiziunea, fiecare capabile să transmită același mesaj simultan spre milioane de receptori, au devenit principalele instrumente de masificare în societățile industriale”, afirmă Alvin Toffler.

Spre deosebire de sistemele anterioare, sistemul din Al Treilea Val, “își specializează produsele imagistice și transmite imagini, idei și simboluri diferite unor segmente de populație, piețe, categorii de vârstă și profesiuni, grupări etnice sau ca stil de viață, ochite cu grijă”.

Această diversitate a mesajelor și mediilor de transmisie este explicată prin caracterul tot mai eterogen al forței de muncă. Aceasta este și cauza pentru care Alvin Tofler crede că “de-masificarea prevăzută în Șocul viitorului și dezvoltată în Al treilea Val a devenit o trăsătură – cheie a noului sistem de informare”.

În ultimele decenii ale acestui secol o nouă descoperire se impune în comunicarea de masă: calculatorul. El este instrumentul care permite ca informațiile să poată fi păstrate și prelucrate în diverse moduri cu o maximă rapiditate. Prin capacitatea sa extraordinară de a memora cantități imense de date, se modifică profund modalitatea de comunicare, calculatorul ocupând un rol fundamental în evoluția societății, în general, a presei, în special.

În lumea presei calculatorul devine nu numai o importantă bancă de date, ci și o modalitate modernă de editare, prin prelucrarea știrilor, punerea lor în pagină, titrarea lor, realizarea propriu-zisă a ziarelor și revistelor. Uriașul potențial de comunicare al calculatorului rezultă din introducerea tehnologiei informatice care, în esența ei este profund comunicațională.

Procesul de informatizare determină transformări substanțiale în sfera comunicării. Se modifică mediul de comunicare, care devine unul specializat, destinat doar cunoscătorilor, fapt care provoacă anumite inegalități în procesul comunicării. Totodată, se impune tendința de mondializare a contextului comunicării, ceea ce înseamnă integrarea comunicării într-o industrie a comunicării, care conduce la asigurarea accesibilității ei.

Viața omului contemporan se caracterizează, printre altele, prin bombardamentul informațional zilnic la care el este supus.

Prin cantitatea, frecvența și simplitatea lor, mesajele mass-media ne-au devenit tot atât de familiare ca și hrana, lucrurile din locuință, sau prietenii. Înapoia acestui flux continuu de imagini, sunete și semne funcționează un sistem socio-profesional a cărui complexitate și anvergură sunt nebănuite publicului larg și care este cu atât mai subtil cu cât vizibilitatea produselor sale dă iluzia transparenței.

Inaugurat în secolul al XV-lea, prin apariția tiparului, acest sistem a cunoscut o dezvoltare reală în secolul al XIX-lea, pentru ca în ultimul veac al mileniului actual să aibă un caracter realmente exploziv, adevăratele sale resurse fiind evidențiate abia în ultimii 50 de ani, odată cu generalizarea audio-vizualului.

Pentru a-i înțelege mecanismele și legitățile care-l guvernează, numeroase științe “clasice”, între care economia, lingvistica, psihologia, sociologia, istoria și antropologia culturală, cu ramurile lor moderne cum sunt marketingul, semiotica, psiho-sociologia, imagologia, etnografia cotidianului etc., și-au conjugat eforturile realizând o sinteză care, la capătul unui secol de evoluție, a conturat un câmp teoretic nou: acela al științelor comunicării de masă. Totodată, este evident faptul că acest proces, prin mai slaba lui vizibilitate pentru publicul larg (cercetările și rezultatele lor circulă mai ales în mediile științifice și universitare), se situează în “contratimp” în raport cu accesibilitatea și pregnanța mass-media.

Se poate concluziona, în acest context, că, universul comunicării de masă, permanent prezent și evident prin el însuși, umbrește cercetările ce i s-au consacrat, dând impresia că tot ceea ce se întâmplă în acest univers este simplu, natural, de la sine înțeles și că nu mai este nevoie nici de studii, nici de teorii, nici de concepte pentru a vorbi despre, sau pentru a comenta ceea ce se întâmplă în această lume a mass-media.

Capitolul 2 Comunicarea politică – abordări teoretice

2.1. Apariția și evoluția comunicării politice

Teoria comunicării, ca disciplină științifică închegată și autonomă, este relativ nouă, datând de cel mult o jumătate de secol. Putem afirma însă că preocupările vizând comunicarea interumană, ideile ce îi stau la bază au cunoscut o anumită permanență, urcând departe în timp, unele chiar până spre zorii civilizației umane. Primele elemente de gândire teoretică în acest domeniu apar o dată cu inventarea scrierii, autorii ei văzându-se confruntați cu problemele transpunerii limbajului articulat într-un cod vizual. În acest sens, o analiză a exprimării verbale a fost necesară pentru identificarea unor posibilități prin care elaborarea unui omomorfism între gândirea reflectată în limbă și sistemul de semne grafice ce face posibilă comunicarea acestora prin intermediul unui canal senzorial cu totul diferit să fie realizat. Urmând evoluția firească, existentă în tratarea comunicării inter-umane de-a lungul timpului, se pot constata modalități diferite de abordare în funcție de etapa istorică respectivă, mergând de la momente de maxim interes, până la altele de stagnare sau dimpotrivă de înnoire a conceptelor. Suprapunându-se marilor etape istorice, putem astfel vorbi de o perioadă clasică (500 î.e.n.-40 e.n.); perioada evului mediu și Renașterea (400-1600); perioada modernă (1600-1900).

Perioada clasică. Interesul omului pentru cunoașterea naturii comunicării se poate descifra încă din Vechiul Testament, dar dovada unor preocupări precise în acest sens este semnalată abia în secolul al V-lea î.e.n., odată cu apariția lucrării "Arta retoricii" elaborată conform afirmațiilor lui Aristotel, de Corax din Siracuza.

Lucrarea avea menirea de a indica cetățenilor diferite moduri de comunicare eficientă reclamate de introducerea unor reguli de conviețuire democratică. După cum arăta M. J. Cary și J. J. Haarhoff ("Life and Thought in the Greek and Roman World", 1940) studierea comunicării a apărut în antichitate ca o necesitate practică determinată de exigențele sociale.

Teoria lui Corax a fost ulterior introdusă la Atena de Tisias fiind apoi dezvoltată de sofiști. Inițial, retorica (gr. rhetorika) a fost definită de creatorii săi ca "știință și artă de a convinge" pentru a fi considerată azi "arta exprimării alese utilizată în scopul convingerii unui auditoriu, (Fl. Marcu, C. Maneca, Dicționar de neologisme, 1978) deci, a comunicării cu succes. Cel care a contribuit esențial la dezvoltarea studiului comunicării, în acea perioadă, a fost Platon (428-348 î.e.n.) care a introdus retorica în viața academică greacă.

J. H. Marrow (A History of Education in Antiquity, 1956) afirmă că retorica era specifică înaltei culturi grecești. Platon a fost primul care a considerat retorica drept știință a comunicării. Conform teoriei sale, comunicarea umană parcurge cinci etape: conceptualizarea (studiul cunoașterii), simbolizarea (studiul sensului cuvintelor), clasificarea (studiul comportamentului uman), organizarea (studiul aplicării practice) și realizarea (studiul instrumentelor de influențare a oamenilor).

Perioada medievală și renascentistă. După interesul manifestat în antichitate față de teoria comunicării, în lunga perioadă care urmează nu se înregistrează preocupări deosebite în domeniu, aceasta fiind caracterizată de o stagnare, în care ideile rămâne cantonate în formulări scolastice, confundându-se în teologie; coerența perioadei clasice este fragmentată și dispersată. Singurele preocupări ce se pot constata au un vădit caracter pragmatic și se manifestă prin exersarea retoricii în scrisori, discursuri iar în epoca medievală prin "jocul miraculos" – formă a teatrului modern.

Perioada modernă. Începând abia cu secolul al 17-lea se poate constata reapariția interesului pentru studierea teoriei comunicării, poate și ca urmare a unei noi atmosfere de deschidere spre democratizare și libertate de expresie, caracteristică pentru Europa acelei perioade. Astfel, Anglia – considerată ca promotor, în acel moment, al gândirii economice – dă și măsura preocupărilor în domeniul la care ne referim.

Abordarea clasică consemnează apariții ale unor lucrări ce reprezintă sinteze sau reluări ale doctrinei clasice de "retorică ciceroniană" (Vossius, Institutes of Oratory, 1622; Farnby, Index Rethoricus, 1625; Lawson, Lectures Concerning Oratory, 1752; Ward, A System of Oratory, 1759).

O mențiune specială merită lucrarea lui Fenelon "Dialogues on Eloquence" 1679, care se remarcă prin adaptabilitatea teoriei clasice la cerințele lumii moderne, autorul său putând fi considerat ca primul teoretician important din epoca modernă în domeniul comunicării umane.

Analizele cu caracter psihologico-epistemologic îi are ca reprezentanți pe George Campbell cu tratatul său teoretic "Philosophy of Rhetoric" (1776) și Joseph Priestly cu lucrarea "Lectures on Oratory and Criticism" (1777). Această abordare, care încearcă reintegrarea doctrinelor clasice în cadrul teoriei moderne a comportamentului uman, are în vedere procesele psihice și mentale prin care se realizează comunicarea, urmărind efectele mesajelor asupra receptorului, dar numai pe o bază empirică.

Din perspectiva beletristică se urmărește dezvoltarea standardelor universale de analiză critică a simbolurilor. Astfel, reprezentanții săi Kames, cu lucrarea "Elements of Criticism" (1762) și apoi Hugh Blair (1718-1800) au încercat să dezvolte o teorie a criticii modurilor de exprimare, pe baza unor observații empirice asupra mesajelor și efectelor lor.

2.2. Scopurile comunicării politice

Comunicarea politicã este înțeleasã ca ansamblul mijloacelor prin care se urmãrește atragerea sau menținerea fidelitãții publicului alegãtor fațã de un "simbol" politic. Întreaga masã a cetãțenilor cu drept de vot este vizatã de toți reprezentanții politici, de unde putem concluziona și faptul că: comunicarea politicã are cel mai larg public dintre formele de comunicare similare. Chiar dacã se adreseazã majoritãții alegãtorilor, omul politic nu își poate permite sã adopte mereu același mesaj, ci trebuie sã-și adapteze discursul politic, operând câteva segmentãri în cadrul marelui grup țintã pe care îl vizeazã.

Este cu atât mai necesarã sensibilizarea acelor grupuri recunoscute pentru dezinteresul manifestat fațã de "politicã", ceea ce îl pune pe omul politic într-o situație dificilã: pe de o parte trebuie satisfãcuți cei avizați de mesaje electorale, pe de altã parte trebuie înfrântã reticența celor care înclinã sã le respingã, din suspiciune sistematicã sau dezinteres total.

În generalitatea lui, actul comunicării constă într-un schimb de informații. Se poate spune că "există comunicare de fiecare dată când un organism oarecare, în particular un organism viu, poate afecta un alt organism, modificându-l sau modificând-și acțiunea, pornind de la transmiterea unei informații (și nu printr-o acțiune directă precum cea pe care o exercită o forță fizică ce pune în funcțiune o energie)". In cazul demersului de față vorbim de două grupări fundamentale: cei care difuzează informația (pe diverse căi) și cei care o "digeră". Scopul emițătorilor este întotdeauna același: să convingă. Pentru aceasta, vor folosi pe rând, sau în același timp limbajul, retorica, publicitatea sau dezbaterile.

Limbajul – De cele mai multe ori limbajul ia forma simbolurilor verbale, dar există și numeroase căi de comunicare prin simboluri non-verbale. Imaginile verbale devin forma cea mai importantă prin care realitatea politică este răsândită. Intre timp, însă simbolurile non-verbale au o deosebită importanță pentru integritatea informațiilor transmise.

Literatura de specialitate a stabilit patru funcții importante ale limbajului:

a) Difuzarea informațiilor – ca principal mijloc de comunicare socială, limbajul este suportul cel mai des utilizat pentru ca oamenii să-și poată transmite conținuturi și sensuri unii altora. In acest scop se folosește:

– informația explicită – poate fi transmisă în cadrul unor convorbiri informale sau în raporturi formale ale unor agenții de presă;

– conotațiile – mesajele exprimă de obicei mai mult decât informarea în sens literar, ele acoperind în realitate o gamă mai largă de evenimente sau sentimente. Asemenea mesaje pot fi numite simboluri condensate, adică cuvinte care evocă o multitudine de sensuri cognitive sau afective receptorilor;

– inferențele – un rol important al mesajelor verbale este acela că ele pot sta la baza unor inferențe pentru a surprinde expresii neintenționate sau neexprimate;

– sensuri simbolice – actul vorbirii, mai degrabă decât cuvintele, exprimă sensul avut. Invocațiile religioase și limbajul formal al justiției sunt în mare măsură simbolice, create pentru a invoca imaginea unor proceduri serioase, conduse după un tipar prestabilit.

b) Interpretări și legături

În general, abilitatea de a controla termenii de discuție de către liderii politici este apreciată ca fiind o calitate foarte importantă. Pentru a atrage atenția asupra unor situații, oameni sau evenimente, politicienii interpretează scena politică în multe sensuri, în strânsă legătură cu propria lor poziție. Ei explică importanța evenimentelor, arată cauzele care le-au provocat, se justifică pentru acțiunuile lor, etc. In acest sens, Merelman și Bosman (1979) afirmau că "conexiunile pe care vorbitorii preferă să le facă în mod explicit sau implicit, analogic ori conceptual, modelează mesajul și impactul acestuia".

Astfel, pot fi create realități diferite, pornind de la același set de fapte, subliniind anumite aspecte și insinuând diferite sensuri.

c) Proiectarea în trecut și viitor

O altă funcție a limbajului este proiectarea trecutului și viitorului, care prin excelență reprezintă domeniul cuvintelor. O mare parte a discursurilor politice conțin elemente de predicție sau reconstrucții ale trecutului și proiectare a viitorului. Reconstrucția trecutului arată cât de benefice au fost unele experiențe, în timp ce predicția viitorului se referă la așteptările celor care le fac, pregătind auditoriul pentru evenimentele ce urmează.

Toate aceste proiectări sunt desigur, subiective, făcute să servească propriului scop, fiind diferite de la o politică la alta și adaptându-se în funcție de timpurile istorice trăite.

d) Stimularea acțiunii

Legătura dintre proiectarea verbală și acțiune nu este doar una din numeroasele exemple ale modului în care poate fi folosit limbajul pentru a impulsiona și incita la acțiune. Mesajele pot chiar ordona oamenilor să acționeze cu toate că receptorii mesajelor nu sunt întotdeauna convinși de justețea ordinelor. Totodată mesajele pot fi și un substituit pentru acțiune, dar cu șanse de a se constitui în acțiune. Tratatele internaționale, de exemplu alianțele, reprezintă promisiuni ale unor țări de a se susține reciproc în vreme de război. Simpla existență a acestora poate determina eventualii agresori să se răzgândească.

In același timp însă, cadrele conviețuirii împreună impun necesitatea de a menține discuțiile la un nivel acceptabil, civilizat, obligând partenerii să ajungă la un limbaj moderat, independent de animozități între persoane sau de conflicte de interese.

2.3.Abordări contemporane privind comunicarea politică

Secolul nostru înregistrează o revigorare a studiilor în domeniul comunicării. Preocupările intense s-au manifestat mai ales în ultimele decenii. Ele aduc contribuții substanțiale în ceea ce privește: structura actului comunicării, factorii implicați direct și de context, principii care guvernează activitățile umane de acest fel, tipuri de comunicare etc.

Analiza tranzacțională. (AT) reprezintă o abordare interesantă vizând analiza situațiilor de comunicare în vederea selecționării celor mai adecvate reacții.

S-a dezvoltat ca o teorie completă a personalităților individuale, fiind creată de Eric Berne (Games People Play, 1964) și continuată în America de Thomas Harris (I'm Okay, You're Okay, 1967) Muriel James și Dorothy Jongeward (Born to Win, 1971) și alții, precum și în Europa de Gérard Chandezon și Antoine Lancestre (L'analyse transactionelle, 1982), Alain Cordon (Jeux pédagogiques et analyse transactionelle, 1981), Michel Josien (Techniques de communication interpersonnelles, 1991) pentru a menționa doar câțiva dintre mulți alții.

Anvergura cercetărilor în domeniul AT este evidențiată și prin înființarea în SUA a Asociației Internaționale a Specialiștilor în Analiza Tranzacțională cu peste 12.000 aderenți (1965), fiind urmată de o asociație similară în Europa (1976). Demersul AT constă în analiza comportamentelor, atitudinilor, exprimărilor, reacțiilor psihice și emoționale prin intermediul

"grilelor analitice" (starea de spirit, poziția de viață, jocuri, simbioză etc.).

Un aspect important al AT este că reprezintă un excelent mijloc de analiză și acțiune în cadrul comunicării inter-umane, schema stimul-reacție exprimând unitatea de bază a AT, în fapt însăși tranzacția.

În cadrul teoriei AT, se consideră că individul se manifestă deplasându-se cu o mare ușurință în interiorul și în afara a trei "stări de spirit" diferite și total contradictorii. (Starea de spirit “copil” (C); starea de spirit "adult" (A); starea de spirit "părinte"(P).

Starea de spirit reprezintă conceptul cel mai cunoscut și mai important cu care operează AT, fiind un sistem de gândire, de emoții și de comportament legate de diferitele etape ale dezvoltării unui individ sau chiar grup.

Reluând conceptul de tranzacție aceasta poate fi definită ca o formă de schimb social între două/mai multe persoane. Schimbul de informație este în sine, o tranzacție ce se poate efectua oral, în scris, prin gesturi, priviri, obiecte etc. și la care se face referire ca fiind o "tranzacție comunicativă". În momentul în care două persoane se află într-o comunicare interpersonală este posibil să intre în "joc" șase stări de spirit, câte trei pentru fiecare interlocutor.

Pentru a se putea realiza și stăpâni comunicarea (tranzacția comunicativă) este importantă identificarea stării de spirit activă în acel moment pentru fiecare dintre participanții la tranzacție. "Dacă o tranzacție este unitatea de schimb bilateral între două stări de spirit, relațiile dintre persoane și grupuri sunt constituite din serii de tranzacții care se succed”

De regulă tranzacțiile comunicative sunt clasificate astfel:

a) Tranzacții simple, clasificate la rândul lor în tranzacții complementare / paralele (individul aflat într-o anumită stare de spirit solicită celuilalt să răspundă stării de spirit aflată la originea tranzacției, neprevăzutul fiind exclus din comunicare) și tranzacții încrucișate (individul căruia i s-a solicitat un răspuns într-o anumită stare de spirit, nu răspunde în funcție de aceasta, furnizând un răspuns neașteptat);

b) Tranzacții duble / ascunse ce se desfășoară pe două nivele, unul aparent, explicit verbal, observabil și altul ascuns, implicit (non-verbal). Desfășurându-se la mai multe nivele ele "pun în joc" mai multe stări de spirit pentru fiecare interlocutor; dacă tranzacția ascunsă este cea care poartă conținutul mesajului există riscul erorilor de înțelegere, iar dacă se referă la relații între persoane, va reprezenta, posibil, subiectul unei manipulări.

c) Tranzacții tangențiale ce au loc atunci când unul dintre interlocutori ignoră ceea ce spune celălalt schimbând brusc subiectul; asemenea tranzacții, ca și cele încrucișate, sunt în mod evident devalorizante.

2.4.Mijloacele comunicării politice

Într-o lume ce nu mai poate fi conceputã fãrã comunicare rapidã și largã și care, ca atare, a devenit mai unitarã prin receptarea aproape concomitentã a acelorași evenimente, mass-media loacã un rol deosebit în transmiterea informațiilor și chiar valorificarea lor.

Comunicarea politicã, ca orice alt tip de comunicare se poate realiza în mod direct prin discursuri, discuții cu electoratul, cât și în mod indirect prin intermediul presei, al radioului, al televiziunii, având ca suport, în al doilea caz undele hertziene.

Canalele comunicaționale reprezintã mijloacele și cãile prin care mesajul, sub forma unui cod, ajunge de la emițãtor / emițãtori la receptor / receptori.

Profesorul José L. Aranguren clasificã canalele de comunicare în:

a) “canale naturale de comunicare (între micro și macro grupuri);

b) canale de comunicare secrete (între membri diferitelor societãți secrete);

c) canale artificiale de comunicare (mass – media).”

În funcție de modalitãțile de efectuare a comunicãrii, precum și de finalitãțile urmãrite, canalele comunicaționale permit fie schimbul confidențial de mesaje (telefonul, telexul, faxul, televiziunea cu circuit închis), fie propagarea unei cauze sociale, religioase sau politice.

Comunicarea politicã se realizeazã prin presã, prin radio și prin televiziune. Din acest punct de vedere presa reprezintã un canal de vehiculare a mesajelor atât în interiorul grupului cât și în afara acestuia.

Presa a apãrut ca o necesitate obiectivã, iar sub numele de presã scrisã stau toate publicaþiile cotidiene și periodice.

Ziarele moderne aparțin erei industriale, care întrunește condițiile tehnice, economice, sociale și culturale pentru presa de mare tiraj.

Presa se dezvoltã condiționatã de o serie de premise tehnice:

a) inventarea tiparului;

b) organizarea serviciului de poștã;

c) organizarea curierilor sãptãmânali care au fãcut posibilã dezvoltarea hebdomadarelor;

d) perfecționarea mașinilor de tipãrit;

e) existența rețelei de cãi ferate, care a permis în secolul al XIX– lea predominarea cotidianelor.

Primele cotidiene din Europa apar în a doua jumãtate a secolului al XVII – lea și iau avânt dupã Revoluþia Francezã.

Presa pe care o cunoaștem astãzi își are începuturile în deceniul al patrulea al secolului al XIX – lea, odatã cu apariția cotidianelor de mare tiraj. Apariția acestor cotidiene este strâns legatã de noile progrese ale poligrafiei, de dezvoltarea mijloacelor de informare rapidã (telegraf, telefon, radio) și de perfecționarea mijloacelor de transport.

Dupã anul 1830 apare agenția de presã care reprezintã o categorie particularã, conexã, de întreprindere de presã, ce are ca obiect cãutarea, colectarea și prezentarea de noutãți pe care le centralizeazã pentru a le oferi și transmite abonaților sãi cât mai rapid. În zilele noastre, când existã numeroase publicații naționale, unele specializate pe diferite domenii, când existã publicații naționale sau locale, conținutul acestora este mult mai mare și diversificat.

Exceptând publicații specializate într-un domeniu (economic, tehnic) majoritatea celorlalte conțin rubrici despre politicã. Presa scrisã joacã un rol deosebit în difuzarea principalelor preocupãri ale partidelor în largi sectoare al populației.

Ziarele sunt considerate mijloace excelente pentru a transmite informații generale, pentru a ține anumite categorii sociale sub un anumit “control” politic, pentru a insera periodic – cu deosebitã intensitate în campaniile electorale – dezbateri politice, pentru a trece în revistã principalele puncte programatice sau liniile directoare de acțiune ale unui partid sau ale altuia.

Ziarele au cea mai mare disponibilitate de a adopta o linie politicã și de a orienta informațiile și mesajele social – politice în funcție de preocupãrile fiecãrui partid.

Comunicarea realizatã de partide prin scris este avantajatã atât de progresele tehnicilor de imprimare, de avântul instrucției publice, cât și de faptul cã ea se adreseazã mai ales posibilitãþilor de analizã și de judecatã ale populaþiei.

Presa scrisã imprimã un stil propriu propagandei partidelor, ea punând accentul pe idei, pe aspecte programatice, nu pe persoane sau personalitãți din cadrul partidelor. Presa joacã un rol de prim plan în comunicarea politicã, în promovarea discuției publice, în medierea relației dintre cetãțeni și puterea politicã.

Mesajele cu caracter politic pot îmbrãca forma declarațiilor, discursurilor, anunțurilor sau chiar luãri de poziție vis-à-vis de un eveniment, de o propunere, de o schimbare sau chiar de politica dusã de cãtre o altã grupare politicã.

Mass-media este mijloc de expresie și, concomitent, mijloc de influențare și posibil mijloc de presiune. Pentru unii cercetãtori, ea acționeazã în sensul uniformizãrii și conformismului, pentru alții, în cel al diversitãþii și contestãrii. Explozia mass-media a condus la dezvoltarea și împãmântenirea unor tehnici de persuasiune, prin intermediul cãrora ea poate deveni instrument de manipulare.

Rolul politic al mediilor contemporane cunoaște manifestãri complexe și variate. Ca purtãtoare de cuvânt ale diferitelor grupuri de interese ele constituie o sursã de informație pe baza cãreia își definesc opțiunile și iau decizii atât politicienii cât și diversele categorii ale electoratului. Puterea de influențã a mass–media rezidã în faptul cã ele sunt percepute ca surse mai atrãgãtoare și mai credibile, fiind totodatã și mai accesibile decât alte surse.

Dintre consecințele comunicãrii politice prin mass–media mai importante sunt: valorizarea mediaticã a personalitãții liderilor; deplasarea spre forme de competiție între partidele care valorizeazã performanța mediaticã în defavoarea ideologiei; apropierea și chiar convergența obiectivelor politice ale diferitelor partide; sporirea atenției acordate de politicieni opiniilor electoratului.

Capitolul 3 Comunicarea politică în contextual internațional actual

3.1.Comunicarea politică și mondializarea

Epoca actuală ar fi, poate, mai curînd epoca spațiului, a spațiului public și a comunicării publice, în general. Sîntem în epoca simultanului, a juxtapunerii, a aproapelui și departelui, a alăturatului, a dispersatului. Ne aflăm într-un moment în care lumea se percepe pe sine mai puțin, cred, ca o mare viață care s-ar dezvolta în timp, cît ca o rețea ce leagă puncte și își urzește „labirintul”.

Neliniștea de azi privește în mod fundamental spațiul, comunicarea și relaționările care se realizează între indivizi sau organizații, în mult mai mare măsură decît timpul; timpul nu apare, probabil, decît ca unul din jocurile de distribuție posibile între elemente ce se repartizează în spațiu.

În ciuda tuturor tehnicilor care îl invadează, în ciuda întregii rețele de cunoștințe care permit determinarea și formalizarea sa, spațiul contemporan nu este, poate, în întregime desacralizat – spre deosebire, desigur, de timp, care a fost desacralizat în secolul al XIX-lea. A existat, firește, o anumită desacralizare teoretică a spațiului, dar noi încă nu am ajuns, poate, la o desacralizare practică a spațiului. Și poate că viața noastră ascultă încă de un anumit număr de opoziții de care nu ne putem atinge, cărora instituția și practica n-au îndrăznit să le aducă atingere; niște opoziții pe care le admitem ca date: acelea, de pildă, între spațiul privat și spațiul public, între spațiul familiei și spațiul social, între spațiul cultural și spațiul util, între spațiul de distracție și spațiul de muncă; toate continuă încă să fie animate de o surdă sacralizare.

Spațiul în care trăim, de care sîntem atrași, în care se petrece tocmai erodarea vieții, timpului și istoriei noastre, acest spațiu care ne macină și ne brăzdează este în el însuși un spațiu eterogen. Altfel spus, noi nu trăim într-un soi de vid, în interiorul căruia s-ar putea situa indivizi și lucruri. Nu trăim în interiorul unui vid care s-ar colora cu diferite umbre și lumini, trăim înauntrul unui ansamblu de relații care definesc amplasamente ireductibile unele la altele și absolut nesuperpozabile.

Jurgen Habermas arată că „o dată cu dezvoltarea principiului publicității”, sfera publică s-a format prin „procesul critic pe care persoanele private, folsindu-și în mod public rațiunea, îl întemeiază împotriva dominației absolutiste”. Dar, odată cu extinderea relațiilor economice de piață, sfera publică devine o sferă a socialului care substituie „uzul public al rațiunii” cu „consumul depersonalizat” al societății de masă”. Societatea de masă se caracterizează prin anonimitate, grupări de tip asociativ, economie diversă, specializarea rolurilor și statusurilor, opțiuni individuale în afara normelor și valorilor tradiționale, viață socială concentrată pe ocupație. În zilele noastre, timpul eliberat de ocupații profesionale desemnează rezerva de privatitate. Însă această rezervă de privatitate delimitată ca domeniu al timpului liber este subordonată consumului.

În spațiul social, interacțiunea dintre indivizi se manifestă prin intermediul rolurilor multiple pe care indivizii le joacă. Normele sunt o obligație specifică rolului, constituind regulile care guvernează conduitele individuale și colective. Grupurile sociale tind în mod spontan să genereze norme a căror funcție este crearea unui cadru colectiv de acțiune, bază a consensului. Rolurile și normele adoptate de către indivizi sunt determinate de contextul și spațiul  interacțiunii umane.

Orice dezbatere în epoca globalizării, a mondializării, oricît de violentă ar fi, oricît de ad personam sau, dimpotrivă, de argumentată ar fi, contribuie în mod sigur la ceva, prin aceea că ceea ce se află numai în purtătorii individuali este pus la mijloc, prin faptul că se „comunizează” conținuturi, resentimente, reacții, idei, argumente, violențe verbale. Asta face bine spațiului public, este ca o ședință de terapie colectivă în care nici unul nu conduce, toți suntem pe canapeaua psihanalistului și polemizăm.

De la intarirea unei linii ideologice care permitea o polarizare neta a claselor sociale in nuclee partinice, la varsta expansiunii media vizuale, a extinderii exponentiale a audientei politice si atingand zenitul in actuala afluenta informationala, evolutia comunicarii politice a facut astazi corp comun cu divertismentul mediatic. Curren si Gurevitch afirmau ca fluxurile mediatice la nivel global, dar si particular, in interiorul democratiilor de ultima generatie, se internationalizeaza, date fiind circumstantele politico-economice si culturale ale transnationalizarii. Au aparut astfel concurente multiple, toate fiind convergente in competitia pentru acces in sfera publica de informare. Actorul politic care acum urca pe scena electorala are in fata nu doar pericolul unei concurente orizontale, venita din partea oponentilor sai ci si al uneia verticale, generata atat de politicile de management comercial ale mass-media (abundenta programelor de divertisment, canelele de stiri 24/7, presiunea formala a pietei si cea de taina a altor institutii de autoritate), cat si de pozitia cetateanului in raport cu coordonatele sferei sale socio-politice (accesul la informatie, pluralismul opiniilor, privilegiul atitudinii critice si sanctiunea absenteismului).

In toate societățile și grupurile sociale moderne, există o anumută schemă a vieții colective, fiecare om știe cum să se comporte în anumite situații, știe ce așteaptă de la el ceilalți membri ai colectivității și știe la ce reacții se poate aștepta în urma acțiunilor sale. Știe în primul rînd să comunice, să se facă ascultat.

Pentru a se asigura menținerea comportării membrilor societății sau grupurilor respective în cadrul acestei scheme, pentru respectarea normelor, prevenirea și reprimarea conduitelor indezirabile se formează un sistem de control social.

Fiecare grup, fiecare colectivitate socială dezvoltă măsuri, sugestii modalități de constrângere, interdicții, sisteme de persuasiune și presiune, sancțiuni pâna la constângerea fizică inclusiv, sisteme și modalități de exprimare a recunoștinței, acordări de distincții și premii, datorită cărora comportarea indivizilor și a subgrupurilor sunt conduse spre concordanță cu modelele acceptate de acționare, de respectare a criteriilor de valoare, într-un cuvânt, cu ajutorul cărora se formează conformismul membrilor. Acest sistem formează sistemul controlului social.

Comunicarea politică actuală realitează un puternic control asupra societății printr-un ansamblu de instituții, reguli, norme, măsuri, mijloace de influențare care au menirea să facă respectate modelele recunoscute și permise de conduită în împrejurări specifice, potrivit cu statusul și rolurile fiecărui individ.

Funcționarea normală a societății ar fi de neconceput în afara unor astfel de norme și mijloace pentru influențarea conduitei oamenilor.

Controlul social este un mijloc de autoreglare a echilibrului sistemului social. el se realizează printr-o varietate de mecanisme. Aceste include sancțiuni etice și religioase, recompense sau penalizări economice, aprobare sau ostracizare socială, amenințarea cu forța sau folosirea efectivă a forței.

R. E. Parkdistingea trei forme ale controlului social:

– forme elementare de exercitare a controlului social (prin ceremonii, tabu-uri);

– forme neinstituționalizate (prin opinia publică, obiceiuri)

– forme instituționalizate (organisme la nivel societal create în acest scop, reglementări juridice, politice, etc).

Ed. Ross caracterizează controlul social ca o formă a influenței pe care semenii noștri o exercită asupra conduitei noastre în cadrul grupurilor și societăților cărora le aparținem. După acesta mijloacele controlului social constau In opinia publică, drept, credințe, sugestie socială, educație, obiceiuri, religie, ideal personal, ceremonii, artă, popularizări, iluzii, evaluări sociale, moralitate.

G. Gurvitch, referindu-se la mijloacele de control social le consideră ca fiind instrumente de presiune psihologică puse în aplicare, conștient sau inconștient, pentru a-i influența pe indivizi să adopte conduitele așteptate de la ei.

Aceste instrumente sunt numeroase și diverse: sancțiuni pozitive și negative, recompense, încurajări condamnări, etc; ele mai pot consta din elemente mai puțin evidente ca simboluri, modele, efecte de prestigiu, acte de propagandă sau de publicitate, influențe care se exercită mai ales prin mijloacele comunicării de masă și care, în general, modelează opinia.

3.2.Comunicarea politică în accepțiunea modernă. Bariere în procesul de comunicare

Literatura de specialitate este preocupată și de abordarea anumitor aspecte ale comunicării ce impietează asupra procesului de comunicare însuși, căutând soluții pentru neutralizarea factorilor care le generează sau, cel puțin, diminuarea influențelor acestora. Astfel referindu-se la procesul de comunicare, M. C. Bârliba vorbește de bariere ce apar impuse sistemului informațional și comunicării de procesualitatea, de desfășurarea contradictorie a sistemului. Cercetătorii acestor probleme au fost, de asemenea, preocupați de realizarea unor sisteme de clasificare a "barierelor" în comunicare. Astfel conform diferitelor sisteme de clasificare se vorbește de bariere preinformaționale și informaționale; bariere de infrastructură, structură și suprastructură; bariere de acces (a partenerilor/a mijloacelor de comunicare); apoi bariere fizice, sociale, gnoseologice, socio-psihologice; bariere realizate după criteriile structurilor sociale ale participanților la producerea, transmiterea și utilizarea informațiilor, apoi bariere lingvistice, geografice, politice, istorice, organizatorice, în funcție de vârstă și exemplele ar putea continua. O foarte importantă distincție o realizează Edouard Limbos, ("Les Barrages personnels dans les rapports humains", 1988) între “blocaje” pe care le consideră esențialmente cu caracter personal și “baraje / bariere” care apar ca urmare a unor factori externi, ambele manifestându-se în măsura în care indivudul evoluează și trăiește într-un tip de societate sau într-un mediu ce îi produce insatisfacție. Între blocajele ce prejudiciază comunicarea sunt menționate cele determinate de:

a) contextul socio-cultural, (conflictul de valori; condiționarea; prejudecățile; diferențele de cultură; neintegrarea și frustrarea);

b) temeri endemice (de afront; agresivitate; competiție; schimbări; lipsa încrederii în sine);

c) atitudini individualiste (egocentrismul, necunoașterea de sine, impresia de incompetență, subiectivism și nerealism; pasivitate);

d) relațiile individ-grup (necomunicabilitatea, marginalizarea; lipsa de autenticitate; izolarea; dependența) propunându-se posibile căi de remedierea acestora.

Alți autori consideră barierele/"filtrele" ce apar în cadrul comunicării drept "perturbații" clasificându-le în interne și externe. Astfel în cadrul perturbațiilor/barierelor interne pot fi menționate:

a) factori fiziologici / psihologici ce includ starea de sănătate a subiecților, epuizarea fizică/psihică, starea emoțională, stări precum foamea, setea, nevoia de somn etc. Este clar că o comunicare cu rezultate pozitive se poate realiza în condiții de sănătate bună, într-o perioadă de energie maximă a organismului etc.;

b) distorsiuni semantice legate de codarea/decodarea corectă/incorectă a mesajului verbal, ce se datorează diferențelor legate de "înțelesul" pe care oamenii îl acordă aceluiași cuvânt; acest înțeles cuprinde denotațiile/conotațiile, eufemismele/disfemismele, jargonul, limbajul pozitiv.

c) distorsiuni perceptuale legate de diferențe de atitudini, convingeri, sistem de valori, experiență de viață, ele fiind extrem de subtile și de multe ori nepercepute de subiecți ca atare. Doar printr-o reală conștientizare și obiectivizare voluntară a lumii înconjurătoare se pot depăși bariere de acest tip;

d) tendința de a evalua, cu referire la tendința naturală a oamenilor de a judeca, aproba sau dezaproba ceea ce li se transmite, sau persoana care emite informații. Asemenea tendință de evaluare este accentuată în cazurile când emoții sau sentimente puternice sunt, de asemenea, implicate în evaluare, dacă imaginea de sine și cea "văzută" de interlocutor diferă mult, sau dacă dimpotrivă interlocutorul nu este sigur de sine.

Cu cât acestea sunt mai accentuate, cu atât comunicarea va fi mai dificilă. Deci numai o reducere a acestor diferențe, o eliminare a factorului emoțional din comunicare pot determina o îmbunătățire a acesteia;

e) formularea defectuoasă a mesajului ce se produce în cazul în care: acesta nu a fost clar formulat; a fost formulat incomplet – în mod deliberat sau nu; a fost distorsionat, emițătorul crezând că acest lucru este în avantajul său. Depășirea acestor perturbații este posibilă doar printr-un "training" adecvat al emițătorului în sensul pregătirii sale pentru emiterea de mesaje corecte, complete și adevărate, conștientizându-i faptul că în caz contrar, mai devreme sau mai târziu, mesajul său își pierde credibilitatea și importanța;

f) limitele individuale atât în transmiterea cât și în receptarea mesajului reprezintă o altă cauză a perturbațiilor. Acestea se referă la viteza de vorbire/gândire, capacitatea de reținere/prelucrare a informației. Astfel, cantitatea de informație disponibilă poate să apară ca fiind prea mare/prea mică determinând fie o supraîncărcare, fie o subîncărcare cu informație. Abilitatea receptorului constă în a extrage mesajul corect dintr-o informație insuficientă sau prea abundentă;

g) distorsiunea socială ce se referă la modificările ce pot apărea în mesaj în cazul în care acesta ajunge la destinatar prin intermediul mai multor transmițători. Pentru a se evita atari perturbații, este necesar apelul la sursa inițială de informație. Dintre perturbațiile/barierele externe ne vom referi la:

a) mediul fizic reprezentând spațiul real al comunicării, mai mult sau mai puțin propice ca zgomot, iluminare, temperatură etc.;

b) distanța dintre emițător și receptor care poate afecta comunicarea fie prin faptul că cei doi nu se pot auzi, fie că se stânjenesc reciproc;

c) stimuli vizuali/olfactivi etc. ce distrag atenția, precum mobilier, vestimentație, parfumuri, ticuri, persoane ce se deplasează în preajmă etc.;

d) momentul zilei sau circumstanțe nepotrivite pentru comunicare;

e) întreruperile repetate (telefoane, intrări/ieșiri din spațiul comunicării) ce stânjenesc concentrarea și provoacă o stare de stress;

f) structuri organizaționale închistate care creează sisteme de canale de comunicare formale și distorsionate, etc. Din prezentarea lungului șir de posibile blocaje și bariere cu care se confruntă procesul comunicării, determinând fie apariția unor erori în comunicare, fie îngreunarea sau chiar blocarea acesteia, se poate constata că ele pot apărea în orice etapă a comunicării, sau chiar anterior acesteia prin zestrea fizică, psihică sau socio-culturală cu care interlocutorii se prezintă în procesul comunicării, influențându-i în mod determinant.

Problema mai dificil de rezolvat prin complexitatea sa este găsirea căilor de remediere a acestor perturbări, începând cu etapa perceperii obiectului/evenimentului de comunicat, formarea conceptului asupra realității percepute în funcție de cunoștințele și experiența E, apoi transpunerea sa în simboluri, înțelegerea simbolurilor de către R și decodarea lor, din nou pe baza cunoștințelor/experienței R.

O percepere eronată, un concept neadecvat, o simbolizare inexactă prin simpla necunoaștere a vocabularului, o receptare incorectă prin interpretarea unilaterală a contextului și în final decodarea (identificarea/interpretarea simbolurilor) în lipsa unui "tezaur" adecvat de cunoștințe, reprezintă, fiecare în parte, sursa unei posibile perturbații în comunicare.

3.3.Comunicarea electorală

Analiza campaniei electorale ne dezvăluie modul în care comunicarea electorală, a parte și componentă esențială a comunicării politice, poate deschide noi orizonturi de înțelegere a procesului de evoluție a comunicării.

O campanie electorală tipica incepe cu cel putin un an inainte de alegeri, iar in primele luni apar cel putin o duzina de candidadati. Un alegator obisnuit va agrea politica in doze mici; probabil ca va reactiona la o campanie prea indelungata ignorand majoritatea evenimentelor. Mass-media insa se simt obligate sa urmareasca pe larg aceasta campanie, chiar si atunci cand numarul candidatilor si al activitatilor din campanie este cu mult mai mare decat capacitatea si dorinta de reprezentare ale presei.

Daca, de exemplu sase candidati la presedentie fac campanie in Iowa intr-o anumita zi din ianuarie, nu va fi posibil ca postul local sa-i prezinte pe toti. Astfel, intreaga emisiune a zilei ar trebui sa contina numai politica. In mod similar, in presa scrisa, nu fiecare candidat va beneficia de o prezentare pe prima pagina.

Judecatile de valoare ale mijloacelor de informare in masa stabilesc persoanele si problemele ce vor fi prezentate, cat spatiu vor primi si in ce mod vor aparea. Cu alte cuvinte, care candidat va beneficia de o prezentare de doua minute pe CBS si care va primi doar 15 secunde? Ce candidat va aparea pe prima pagina si care pe pagina 42?

Din cauza ca publicul nu se implica foarte activ in stirile despre campanie, mai ales in primele luni, preeminenta prezentarii este cruciala. Acei candidati care vor avea parte de o prezentare mai ampla vor fi plasati mai bine in atentia publicului. Din moment ce candidatii concureaza pentru obtinerea de fonduri si voluntari, dar si a voturilor, aceasta vizibilitate devine foarte importanta.

Cine va beneficia de cea mai ampla prezentare? Este o chestiune aflata la totala discretie a presei. “Procesul de evaluare” functioneaza pe parcursul campaniei pe masura ce editorii, producatorii si reporterii decid cine merita si cine nu.

Puterea presei de a modela destinul unui candidat este o sursa de permanenta iritare pentru politicieni. Candidatii invinsi isi scuza tot mai mult esecurile invinuind presa – nu din cauza prejudecatilor reportericesti, cui datorita unei “prejudecati a excluderii” care limiteaza perspectiva alegatorilor cu privire la eforturile candidatului.

Cand presa alege dintre cei plasati pe primele locuri la debutul unei campanii, acest fapt modifica in mod semnificativ strategia politica. Un candidat trebuie sa se dovedeasca activ la inceput si sa capteze atentia presei. A astepta pana la sfarsitul primei faze a alegerilor pentru a-ti concentra atacul asupra contracandidatilor, ar putea sa para o strategie buna din perspectiva teoriilor campaniei electorale. Dar, cel ce asteapta pana sa faca aceste miscari, risca deja ca presa sa-l scoata din jocul politic.

Presei ii place sa stabileasca invingatorii din campanie inca de la inceput, asa incat, daca nu esti printre primii ai toate sansele sa fi uitat pe parcurs. Politicienii se plang tot mai vehement de acest proces de evaluare dar mijloacele de infoarmare in masa nu dau semne ca ar vrea sa renunte la rolul lor de arbitru al viabilitatii cxampaniei.

Din perspectiva candidatilor, este important sa tinem cont de faptul ca in acest caz functioneaza o scala extrem de mobila: cu cat presa acorda o atentie mai redusa politicienilor, cu atat trebuie imbunatatita organizarea campaniei sau crescute cheltuielile.

Procesul de evaluare ofera un bun exemplu pentru dependenta reciproca existenta intre presa si politicieni. Politicienii trebuie sa comunice direct cu publicul pentru a obtine voturi, fiind nevoiti sa raspunda in mod direct interesului public in probleme specifice si cu privire la personalitatile momentului. Organizatorii campaniilor stiu ca trebuie sa utilizeze pe larg presa perntru a transmite publicului stiri despre campanie. Si, desigur, sondajele depind de deciziile mijloacelor de informare in masa cu privire la candidatul care merita sa fie prezentat.

Daca publicul va obtine mai putine informatii politice din mijloacele de informare in masa, interesul alegatorilor in campanie se va diminua. Candidatii vor fi obligati sa stimuleze ei insisi entuziasmul publicului daca principala sursa de informare – mass-media – nu va stimula curiozitatea politica.

Fluxul mesajelor politice ii determina pe alegatori sa se bazeze mai degraba pe presa decat pe partide, ca principala sursa de informare cu privire la candidati si la problemele puse de acestia. Pe masura ce scade semnificatia partidului, iar alegatorii acorda o atentie tot mai redusa etichetelor de partid, obtiunile scindate sunt tot mai numeroase. Candidatii reactioneaza fata de acest proces printr-o tot mai redusa identificare cu partidul, concentrindu-se asupra utilizarii mass-media ca principal canal de atragere a electoratului.

Acest proces are propriile sale consecinte. In timp ce politicienii depind tot mai mult de mijloacele de comunicare in masa si nu de resursele traditionale ale partidului, puterea partidelor continua sa scada si, la radul sau, importantta presei creste pentru a creste acest vid.

Oamenii din presa recunosc existenta unei existente sporite si uneori exagereaza. De prea multe ori atitudinea presei fata de un candidat pare a fi: “Aveti nevoie de noi mai mult decat avem noi nevoie de voi, asa ca faceti bine si construiti-va programul si evenimentele campanioei conform necesitatilor noastre, alttfel va vom ignora si nici un alegator nu va mai auzi de voi.” In special candidatii care se afla la nivelul inferior al obtiunilor (in alegerile locale) doresc cu disperare sa se bucure de atentia mijloacelor de informare si fac totul pentru a-si reformula campania astfel incat sa-I atraga si sa-I intereseze pe reporteri. In statele sau in comunitatile in care organizatiile de partid sunt ineficiente, candidatii stiu ca trebuie sa-si conceapa campaniile dupa nevoile presei.

O critica viabila adresata presei este aceea ca organismele de presa nu apreciaza intotdeauna semnificatia rolului lor non-partizan. Prezentarea stirilor nu poate fi considerata ca o actiune pasiva din perspectiva politica; stirile (si modul cum sunt prezentate) au un impact semnificativ asupra alegerilor. Publicul nu acorda atentie numai materiei prezentarilor, ci si tonului acestora. Metaforele sarcastice pot genera unn produs jurnalistic care sa afecteze perceptia publicului asupra subiectului materialului informativ. Faptul ca aceste influente personale fac parte din “stiri” nu trebuie sa surprinda pe nimeni. Jurnalistii sunt si ei oameni; munca lor nu poate fi separata de sentimentele ce apar pe parcursul urmaririi unei campanii timp de saptamani si luni intregi.

Pe masura ce tehnologiile mass-media s-au modificat, arta campaniilor electorale și a comunicării electorale a trebuit sa tina pasul cu acestea. In definirea unui mesaj politic “bun” intra criterii extrem de variate. Scopul mesajelor este influentarea comportamentului electoral. Elementele hotaratoare include:

Forma anuntului. Este suficient de convingator pentru a atrage si mentine atentia? Raspunde standardelor impuse de cele mai bune mesaje publicitare non-politice.

Mesajul anuntului. Este apelul candidatului prezentat usor inteligibil de catre publicul tinta? Sunt temele si subiectele principale suficient de accentuate?

Impactul anuntului. Este el prezentat suficient de des? Utilizeaza acea forma de mass media care sa atinga cel mai bine publicul vizat?

Un mesaj publicitar politic eficient trece de toate aceste teste. Asemenea mesaje publicitare sunt cele de care publicul isi aminteste, iar politicienii le folosesc ca metode pentru campaniile ulterioare. Publicitatea electorala difera de celelalte forme de publicitate intr-un mod fundamental: alegatorul trebuie sa selecteze candidatul printr-un vot exprimat doar intr-o zi anume. Din perspectiva publicitatii, o campanie politica are ca moment culminant “vanzarea intr-o singura zi”. In publicitatea politica, sondajele ajuta la determinarea punctelor tari si slabe ale candidatului, testeaza perceptia alegatorului asupra modului in care pot fi imbunatatite calitatile si cum pot fi remediate defectele sale. Un bun strateg publicitar la ce vor reactiona oamenii. Sondajele indica ce gandesc alegatorii, ce sentimente poate sa provoace anuntul. Cu datele sondajelor in mana, conducatorii campaniilor trebuie sa se decida ce doresc sa se obtina prin publicitate. Candidatii mai putin cunoscuti trebuie sa sporeasca reputatia numelui incat publicitatea lor are menirea de a le inscrie numele in memoria alegatorilor. Alte resurse publicitare pot fi utilizate pentru a prezenta unele insusiri ale candidatului sau pentru a explica anumita luari de pozitie. In functie de ce descopera sondajul, unul sau altul dintre aceste aspecte pot constitui fundamentul publicitatii.

Aidoma unui discurs din campanie sau unui reportaj, publicitatea ofera un mod de comunicare cu publicul. Un anunt publicitar este un mesaj ce trebuie articulat intr-un mod care sa faca apel atat la sentimentele constiente ale alegatorilor, cat si la cele subconstiente.

Prevederea reactiilor in publicitate este o problema pentru orice strateg de campanie politica. Nu exista o retea infailibila, dar datele sondajelor pot sa ofere un punct bun de pornire in acest sens. Sansele unui anunt publicitar de a fi memorat cresc daca imbina publicitatea si politica de buna factura. De exemplu, fundalul unui spot televizat trebuie sa fie in stransa legatura cu continutul mesajului.

Un candidat la functia de deputat care vorbeste despre necesitatea unei mai bune protectii militare probabil ca n-ar trebui sa-si prezinte mesajul stand intr-un parc sau intr-un mediu rural. Nu e greu de gasit o baza militara; cu putina ingeniozitate se poate gasi un fundal cu tancuri si rachete.

De asemenea, textul unui unui anunt publicitar trebuie sa se bazeze pe aprecierea realista a nivelului de pregatire politica a publicului. De exemplu, daca un candidat vrea sa vorbeasca despre inflatie, lucrul acesta poate fi facut si in termeni extrem de academici dar nimeni nu-i va intelege. Cea mai logica abordare este ceva de genu: “si eu am o familie tanara, si vad ce se intampla zilnic datorita inflatiei, cu pretul alimentelor si al altor bunuri de care avem nevoie “.

Lucrul acesta poate parea ineficient din punct de vedere al teoriei economice, dar da rezultate si il ajuta pe alegator sa se identifice cu candidatul. Acest gen de mesaj publicitar are cele mai mari sanse sa fie memorat.

Prin mesajul lor publicitar candidatul nu trebuie sa acorde o atentie deosebita concurentului. Daca va fi mentionat numele adversarului, acest lucru trebuie sa se intample doar daca este atacat. Acestea sunt doar câteva metode folosite în procesul de comunicare electorală, ce este parte integrantă a comunicării politice, cu rol în evidențierea scopurilor și a mijloacelor folosite pentru câștigarea și menținerea puterii.

3.4.Cercetarea comunicării politice în stadiul actual

Comunicarea politicã, datoritã pluriformitãții mediatice, despre care am vorbit, îndeplinește diferite funcții (informativã, expresivã, criticã) și se concretizeazã sub forma: știrilor politice, comentariilor și editorialelor politice și sub forma discursurilor politice.

Știrile politice au un rol deosebit de important în cadrul comunicãrii politice. Publicul care recepteazã aceste știri trebuie sã fie informat despre actualitatea politicã, adicã sã dispunã de o imagine reprezentativã a realitãții politice imediate.

Conform normelor curente informația trebuie sã fie completã, reprezentativã și obiectivã. Acestea sunt cele trei cerințe fundamentale ale informației politice. Dar știrile transmise de mass-media sunt selective și deci știrile politice sunt selectate și nu reprezintã o reflectare exactã a actualitãții. Imaginea actualitãții politice este cu atât mai credibilã cu cât selecția știrilor pare mai puțin arbitrarã, iar știrile politice selectate pot fi considerate ca un eșantion reprezentativ decupat din universul faptelor politice.

Într-un stat cu mai multe partide, curente politice, egalitatea accesului presupune cã orice curent politic, indiferent de aderența pe care o are, indiferent de numãrul adepților trebuie sã dispunã de șanse egale de a pãtrunde în circuitul mediatic, de a face uz de mass-media. Formulat pe aceastã bazã, criteriul deschiderii condiționeazã oglindirea mediaticã și caracterul ei pluriform de mãsura în care oferta de știri politice redã și respectã egalitatea deplinã între toate curentele politice.

Mesajul știrilor politice poate fi extrem de variat: de la a aduce la cunoștințã publicului diferite platforme, acțiuni, lideri, schimbãri în structura unei organizații politice, pânã la cereri directe de a vota diferite partide. În transmiterea mesajului se urmãrește ca acesta sã fie recepționat, decodificat, înțeles, acceptat și sã provoace o reacție, o schimbare de atitudine, gândire sau comportament, favorabilã celui care a emis mesajul. În funcție de mesajul transmis, știrile pot avea un limbaj standard sau un limbaj violent îndemnând direct la acțiune.

Comentariile și editorialele politice își gãsesc un teren larg de manifestare, important fiind gradul în care ele reflectã pluriformitatea socialã. Un comentariu sau un editorial politic câștigã în valoare atunci când autorul își exprimã opiniile ținând seama de pluritatea punctelor de vedere.

Comentariile politice permit publicului sã-și formeze propriile opinii și judecãți politice. Redarea în comentariu a diferitelor orientãri politice contribuie la cântãrirea argumentelor, la cristalizarea opțiunilor. Funcția expresivã a acestor comentarii are valoare numai în relație cu marele public. Pentru liderii politici mass-media trebuie sã constituie o imagine complexã a opiniilor politice care animã viața publicã.

O altã formã de manifestare a comunicãri politice este discursul politic.

În antichitate organizarea pãrților discursului fãcea obiectul secțiunii numite dispositio. Pãrțile discursului erau:

Exordium, destinat stârnirii interesului ascultãtorilor pentru tema tratatã;

O propositio, care enunțã subiectul pledoariei;

O narratio, ce prezintã materialul faptic;

O confirmatio, consacratã argumentãrii punctului de vedere susținut de vorbitor;

O refulatio, menitã sã preîntâmpine și sã înlãture eventualele obiecții;

O peroratio, ce recapituleazã ideile principale și desãvârșește demersul persuasiv.

Aceastã împãrțire rãmâne neștirbit valabilã în ciuda unor revizuiri ce nu schimbã fondul ideilor, ci numai formularea lor pentru a le aduce aproape de mentalitatea și desprinderile de gândire ale omului contemporan.

Discursul politic este limbajul politic într-una dintre manifestãrile sale concrete, sub formã de: cuvântãri – electorale, aniversãri, la conferințe și congrese politice, în parlament, la radio și tv. etc. -, rapoarte apeluri, adresãri cãtre națiune, cãtre țarã, conferinþe de presã etc. Discursul politic are mai mult un rol agitatoric, propagandistic, cu efecte deosebite în planul mobilizãrii politice, racolãrii aderenþilor, al lãrgirii bazei de susþinere, al orientãrii stãrii de spirit într-o direcție sau alta.

În zilele noastre tot mai multe glasuri se ridicã pentru a susține ideea cã orice comunicare verbalã reprezintã un discurs sau cel puþin o parte de discurs. Pornind de la aceastã concluzie se considerã cã:

Orice text conþine un oarecare discurs;

Discursul este ansamblul evalutiv al obiectelor atitudinale și al relațiilor dintre ele;

obiectul atitudinal aparține lumii reale și poate fi perceput ca atare;

orice frazã dintr-un text poate fi redusã la una sau mai multe propoziþii – cheie, denotând relația dintre douã obiecte atitudinale.

Aceste pãrți se pot întâlni în cuvântarea fiecãrui politician. Prezentând o problemã socialã, explicând cauzele care au dus la apatiția ei, emițând apecieri și lansând propuneri și cereri de susținere a unei activitãți, orice cuvântare a unui om politic poate fi consideratã comunicare politicã și chiar discurs politic.

Discursul politic nu este o inovație a secolului sau a lumii nostre. De exemplu discursuri politice au rãmas din vremea lui Demostene. Cariera politicã a lui Demostene a fost strãlucitã într-o epocã nesigurã în care grecii se strãduiau sã facã fațã amenințãrilor tot mai periculoase ale macedonenilor. În prima perioadã a activitãþii sale politice (351 – 340 î.e.n.) în calitate de șef al opoziției, Demostene combate partidul aflat la putere și încearcã sã-i mobilizeze pe greci împotriva lui Filip. Din aceastã perioadã dateazã marile discursuri politice “Filipicele” și “Olintienele”.

Un alt titan în materie a rãmas Marcus Tullius Cicero, considerat cel mai mare orator al Romei antice. Crezul sãu politic este exprimat în discursul “Pro lege Manilia”, care stã alãturi de celelalte discursuri politice: “Catilinara”, “Filipica a II – a”.

În viața româneascã s-au remarcat prin discursuri politice: Mihail Kogolniceanu, personalitate legatã de istoria, literatura þãrii, om politic într-o perioadã crucialã pentru viitorul tuturor românilor; Barbu Ștefãnescu Delavrancea, care a fost nu numai un scriitor binecunoscut, un prozator și un dramaturg de valoare, ci și un jurist și avocat de excepție, un politician renumit și un orator eminent și Nicolae Titulescu, cel mai de seamã diplomat român, unul dintre cei mai strãluciți oratori ai timpului sãu, precum și alții.

Concluzii

Ființa umanã participã afectiv și mental la crearea, perceperea și reprezentareaa propriei lumi, realitatea perceputã fiind diferitã de realitatea în sine.

Majoritatea conflictelor și dificultãților de comunicare sunt generate, de cele mai multe ori de diferențele prea mari între realitatea perceputã și realitatea în sine. Percepția umanã este subiectivã, selectivã și mai poartã și amprenta personalã a proceselor de gândire. Din întreg mediul înconjurãtor o enormã mulțime de stimuli de tot felul abundã și încearcã clipã de clipã sã strãbatã toate simțurile noastre. Prin procesul de gândire mintea organizeazã, sistematizeazã, structureazã, ajusteazã sau completeazã informațiile obținute pentru a le da un înțeles.

Oricare ar fi formele, contextul și nivelurile comunicãrii umane, percepția rãmâne problema centralã, rãmâne cheia tuturor sensurilor unui mesaj.

Percepția reprezintã procesul de conștientizare a stimulilor interni și externi care provoacã simțurile și care totodatã privește fenomenele senzoriale și mentale prin care ia naștere imaginea primarã, unitarã a obiectelor și fenomenelor care acționeazã asupra organelor de simț.

Mesajul recepționat diferã, adesea semnificativ, de cel expediat. De aceea în analiza oricãrui mesaj sau când dorim sã aflãm cu exactitate ceva trebuie sã pãtrundem dincolo de simplele cuvinte, dincolo de sensul acestora. Totodatã trebuie sã ținem seama de statutul istoric, de regimul politic, de opinia publicã și de fenomenele care apar în orice societate. Din acest motiv oamenii politici trebuie sã aibã grijã ca mesajele lor sã fie agreabile, sã le dea fond, sã facã în așa fel încât acestea sã reflecte întocmai realitãțile, problemele concrete și sã propunã soluții efective. Astfel încât campaniile politice sã ducã la un schimb, la o comunicare, care sã nu mai curgã în sens unic. Etimologic, comunicare înseamnã punere în comun; comunicare politicã ar trebui sã însemne împãrțirea rãspunderilor politice.

Atât statutul istoric cât și regimul politic, opinia publicã și fenomenele sociale pot determina construirea mesajului ca și modul de comunicare. Deci trebuie mai întâi sã se facã diferența clarã între comunicare, publicitate, propagandã, manipulare.

Totodatã trebuie sã se aibã în vedere și credibilitatea sursei care emite sau transmite un mesaj. Nu trebuie sã se uite faptul cã orice grupare politicã, cã orice om politic dorește sã-și facã cunoscut programul, sã câștige simpatia, înțelegerea electoratului și indirect votul, cã grupãrile, partidele sunt alcãtuite din oameni, iar oamenii…sunt oameni, nu zeitãți.

Bibliografie

Axford, Barrie; Huggins, Richard, 2001, „New Media and Politics”, Ed. Sage, UK

Beciu, Camelia, 2000, „Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală”, Polirom, Iași

Bike, William S., 1998, „Winning political campaigns. A comprehensive guide to electoral success”, Ed. Denail Press, Alaska, USA

Bulai, Alfred, 1999, „Mecanismele electorale ale societății românești”, București, Paideia

Charaudeau, Patrick, 1983, „Language et discours – Elements de semiotique (theorie et pratique)”, Hachette, Paris

Chelcea, Septimiu, 2004, „Comunicarea nonverbală în spațiu public”, Tritonic, București

Cotteret, Jean Marie, 2000, „La magie de discours. Precis de rhetorique audiovisuelle”, Ed. Michalon, Paris

„Dicționar de politică”, 2001, coord. Iain McLean, Ed. Univers Enciclopedic, București

Dinu, Mihai, 2000, „Comunicarea”, Ed. Algos, București

Drăgan, Ioan; Beciu, Camelia; Dragomirescu, Ioana; Marinescu, Valentina, 1998, „Construcția simbolică a câmpului electoral”, Ed. Institutul European, Iași

Dumarsais, César Chesneau , 1988, „Des tropes ou de differents sens”, Ed. Flammarion, Paris

Edelman, Murray, 1999, „Politica și utilizarea simbolurilor”, Polirom, Iași

Gosselin, Andre, 1995, „Communication et politique”, Ed. CNRS, Paris

Hanssen, Cottle; Negrine, Newbold, 1998, „Mass Communication Research Methods”, Macmillan Press Ltd, London

Herman, Parret, 1999, „Sublimul cotidianului”, Ed. Meridiane, 1999

„Jurnalism și comunicare”, nr. 1/2003 – „Discurs politic, discurs mediatic și construcția socială a realității” de Daniela Rovența-Frumușani

Jacques Gerstle, Comunicarea politică, trad. de Gabriela Cămară Ionesi, Iași, Editura Institutului European, 2002.

Maarek, Philippe J., 1992, „Communication et marketing de l’homme politique”, Ed. Litec, Paris

Manizet, Bernard, 1998, „La mediation Politique”, Ed. L’Harmattan, Paris

„Manual de Jurnalism” ,vol.II, ediția 1997, Polirom, Iași

Măgureanu, Virgil, 2002, „Studii de sociologie politică”, Ed. Albatros, București

Pop, Doru, 2001, „Mass media și democrația”, Ed. Polirom, Iași

Relot, Christian, Ramirez, Francis, 1987, „Choisir un president. Verites et mesages d’une image televisuelle”, Ed. Ramsay, Paris

Ramonet, Ignacio, Tirania comunicării, Editura Doina, 2000;

Rovența-Frumușani, Daniela, 2004, „Analiza discursului”, București, , Ed. Tritonic

Salma-Cazacu, Tatiana, 1999, „Psiholingvistica. O știință a comunicării”, Editura All, București

Sălăvăstru, Constantin, 1999, „Discursul puterii”, Ed. Institutul European, Iași

Săvulescu, Silvia, „Analiza discursului public”, curs SNSPA

Silverman, David, 2004, „Interpretarea datelor calitative. Metode de analiză a comunicării, textului și interacțiunii”, Ed. Polirom, Iași

Souchard, Maryse; Wahnich, Stephane; Cuminal, Isabelle; Wathier, Virgine, „Le Pen – Le Mots. Analyse d’un discours d’extreme-droite”

Teodorescu, Alin, 2004, „Adrian Năstase. De la Karl Marx la Coca-Cola. Dialog deschis cu Alin Teodorescu”, Ed. Nemira, București

Thoveron, Gabriel, 1990, „La communication politique aujourd’hui”, Bruxelles, De Boek

Wolton, Dominique, 1992, „Les contradictions de l’espace public mediatise” în „HERMES”, 11-12, CNRS Editions, Paris