Comunicarea Organizațională Internă în Institutia Publică

=== 1794a926eb26b82679feff56476d544e3650afd1_102723_1 ===

ȘCOALA POSTLICEALĂ EUGEN NICOARĂ

SPECIALIZAREA :ASISTENT MEDICAL GENERALIST

ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU EDEM PULMONAR

PROFESOR COORDONATOR CANDIDAT

2017

ȘCOALA POSTLICEALĂ EUGEN NICOARĂ

ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU EDEM PULMONAR

PROFESOR COORDONATOR CANDIDAT

2017

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP. 1.ASPECTE GENERALE DIN LITERATURA DE SPECIALITATE

PRIVIND INGRIJIREA SUGARULUI SI COPILULUI MIC CU AFECTIUNI

RESPIRATORII ……………………………………………………………………………….1

1.1.Notiuni de anatomie și fiziologie a aparatului respirator………………………………………1

1.1.1.Notiuni de fizologie …………………………………………………………………………6

1.1.2.Mecanica ventilației pulmonare………….………………………………………………… 7

1.1.3.Alte funcții ale plămânilor ………………………………………………………………… 8

CAP. 2.EDEMUL PULMONAR……………………………………………………………….9

2.1.Definiție……………………………………………..……………………………………….. 9

2.2.Etiopatogenie ………………………………………………………………………………..10

2.2.1. Cauze care cresc tendința la transudație………………………………………………… 10

2.2.2.Cauze hematogene………………………………………………………………………… 10

2.2.3.Cauze vasogene ……………………………………………………………………………11

2.2.4.Cauze ventilatorii………………………………………………………………………… 11

2.2.5.Cauze care duc la o expandare general a spațiului extracellular ………………………….11

2.3.Simptomatologie …………………………………………………………………………….12

2.4.Diagnosticul …………………………………………………………………………………12

2.4.1.Edemul pulmonar acut neurogenic …………………………………………………..……14

2.4.2.Edemul pulmonar infecțios …………………………………………………………..……14

2.4.3.Edemul pumonar acut iatrogenic …………………………………………………………15

2.4.4.Edemul pulmonar cardiogen și necardiogen ………………………………………………16

2.4.5.Edemul pulmonar din cauza hipertensiunii………………………………………………. 16

2.4.6. Edemul pumonar la înecați ………………………………………………………………17

2.5.Tratament ……………………………………………………………………………………18

CAP.3.INGRIJIRI GENERALE……………………………………………………..………..20

3.1.Internarea pacientului în spital ………………………………………………………………20

3.2. Asigurarea condițiilor de spitalizare ………………………………………………………..24

3.3.Asigurarea condițiilor igienice a pacienților internați ………………………………………24

3.4. Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative ……………………………………………….25

3.5. Alimentația bolnavului cu edem pulmonar …………………………………………………25

3.6. Administrarea medicamentelor și hidratarea organismului …………………………………26

3.7.Recoltarea produselor biologice și patologice ………………………………………………26

3.8.Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune…………………..……..26

3.8.1.Tehnica injecției intramusculare……………………………………………………………26

3.8.2.Tehnica perfuziei ………………………………………………………………………….28

3.9. Educație pentru sănătate ……………………………………………………………………30

CAP. 4. INGRIJIRI SPECIFICE…………………….………………………………….31

CAZURI CLINICE………………………..………………………………………………….31

Cazul Nr.1………………………………………………………………………………………. 31

Cazul Nr.2………………………………………………………………………………………. 40

Cazul Nr.3………………………………………………………………………………………. 46

CONCLUZII……………………………………………………………………………..………55

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………56

INTRODUCERE

Funcția respiratorie este o funcție primară la toate ființele vii aerobe;ea este singura capabilă de a permite utilizarea cu un randament bun a substanțelor energetice metabolizate și singura capabilă să producă o cantitate suficientă de energie cu viteză suficientă pentru a putea asigura cerințele importante ale unor celule cu funcții specializate și foarte active.

Grație unui metabolism aerob în continuă perfecționare ,a putut avea loc evoluția pe pământ a vieții ,începând cu formele cele mai elementare și ajungând până la formele superioare de organizare la ,,materia conștientă de sine,,.

Mecanismele care asigură un aport suficient de oxigen tuturor celulelor organismului precum și operarea lor de deșeuri gazoase sunt complexe și foarte succeptibile de a fi lezate la cele mai diverse nivele .

Efectele funcției sau disfuncției unora din sistemele implicate în procesul de transport al gazelor de la și spre celulă ,sunt de multe ori pustiitoare și nu rareori ireversibile.

Durata de timp în care acționează este scurtă ,fapt pentru care măsurile de corecție trebuie luate cu maximum de promtitudine și exactitate .

Numai o foarte bună cunoaștere a mecanismelor și a manifestărilor tipuri de dereglări va permite,alături de cunoașterea metodologiei variate (azi încă destul de sofisticată) și aplicarea unei terapii eficiente.

Cunoștințele în domeniul fiziopatologiei pulmonare s-au lărgit mult în ultimii ani;metodologia terapeutică dar mai ales aparatura s-au îmbogățit și s-au completat cu o serie întreagă de posibilități necunoscute în anii din urmă.

Afețiunile respiratorii afectează, de obicei, tractul respirator superior sau inferior. Deși aceste afețiuni pot fi clasificate în funcție de virusul care le cauzează, acestea sunt, în general, clasificate în funcție de condiția în care sunt implicate (de exemplu răceala, bronșiolita, crup).

În general, agenții patogeni specifici provoacă frecvent manifestările clinice specifice (de exemplu, virusul sincițial respirator cauzează, de obicei, bronșiolita), totuși aceștia pot provoca mai multe tipuri de sindroame respiratorii virale.

Severitatea afețiunilor respiratorii variază foarte mult: forma gravă a bolii este mai des întâlnită la și copii.

Morbiditatea poate fi rezultatul direct al afețiunilor respiratorii sau poate fi indirectă, în cazul agravării condițiilor care stau la baza manifestărilor cardiopulmonare sau a supraifecției bacteriene de la nivelul plămânilor, sinuzitelor paranazale sau ale urechii medii.

Copii diagnosticați cu boli respiratorii pot fi de toate vârstele ,de ambele sexe cu un spectru larg de afecțiuni.Studiind literatura de specialitate , în vederea redactării acestei lucrări , pot spune că ceea ce am constatat la majoritatea cazurilor ,copiilor diagnosticați cu boli respiratorii,necesită înțelegere,afecțiune și îngrijire medicală deosebită.

Trebuie menționat faptul că pacienții diagnosticați cu edem pulmonar, necesită o muncă în echipă,în care medicul are un rol deosebit de important.

Lucrarea ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU EDEM PULMONAR prezintă o temă de actualitate ,deoarece acestea au un rol deosebit de important pentru sănătatea omului.

În realizarea acestei lucrări predomină aducerea contribuției personale, bazată pe o bibliografie selectivă și de actualitate, în vederea precizării unor aspecte particulare în care sunt implicate îngrijirile pacienților cu edem pulmonar.Acest rol îi revine în mare parte și asistentului medical.

Bibliografia еstе sеlеctivă și dе actualitatе , dând acestei lucrări calitatea de a fi prezentată în sesiunea din anul 2017.

=== 1794a926eb26b82679feff56476d544e3650afd1_102723_2 ===

CAPITOLUL 1

ASPECTE GENERALE DIN LITERATURA DE SPECIALITATE PRIVIND INGRIJIREA SUGARULUI SI COPILULUI MIC CU AFECTIUNI RESPIRATORII

1.1 Notiuni de anatomie și fiziologie a aparatului respirator

Plămânii sunt organele principale ale respirației.Sunt în număr de doi : unul drept , altul stâng.La nivelul plămânilor are loc schimbul alveolar de gaze .Plămânii sunt conținuți în cele două seroase pleurale , complet separate între ele.Seroasele pleurale , plămânii , separați prin mediastin , sunt situați în rândul lor , în cavitatea toracică . Între plămâni , pleurele pulmonare și pereții cavității toracelui se stabilesc relații reciproce, prin care se asigură mecanica respiratorie .

Fig.1.Plămânii anatomie și fiziologie

Dimensiunea .Capacitatea totală adică cantitatea maximă de aer pe care o conțin cei doi plămîni este în medie de 4500—5000 cmc.

Consistența și culoarea. Consistența plămânilor este moale, spongioasă și foarte elastică. La naștere plâmânii au culoare roșie, iar după primele respirații roză. La adulți culoarea plămânilor devine cenușie și prezintă depozite negricioase, deoarece în mediile viciate cu particule de cărbune, siliciu, fier etc, țesutul reticuloendotelial al plămânilor se încarcă cu aceste particule, dând în unele cazuri pneumoconioze: antracoza, silicoza, sideroza.

Conformație exterioară și raporturi .Cei doi plămîni, suspendați prin pediculii lor, pot fi comparați cu două jumătăți ale unui con tăiat de la vîrf spre bază. In acest mod, fiecare plămîn prezintă o bază, un vârf, două fețe și două margini.Aceste elemente realizează raporturi de vecinătate prin intermediul pleurei.

Fig.2.Consistența și culoarea plămânilor

Baza (Basis pidmonis). Repauzează pe diafragmă, motiv pentru care mai este numită și fața diafragmatică (Facies diaphragmatica). Baza este puternic excavată (concavă), deoarece se mulează pe fața superioară, boltită, a diafragmei.

Vârful (Apex pulmonis). Vârful părăsește cavitatea toracică, depășind orificiul superior al acesteia cu 2—3 cm; răspunde fosei supracla-viculare mari de la baza gâtului.

Fața costală (Facies costalis). Este convexă,rotunjită; privește înainte, lateral și înapoi,mărind curba descrisă de coaste. De altfel, coastele imprimă pe această față cîteva șanțuri transversale.

Fața medială (Facies medialis). Prezintă:O zonă posterioară rotunjită, numită porțiunea vertebrală. (Pars vertebralis)care pătrunde în șanțul pulmonar al toracelui osos. Raporturile acestei porțiuni se realizează cu :

●Fețele laterale ale corpilor vertebrelor toracale ;

●Extremitatea posterioară a coastelor ;

● Spațiile intercostale și ganglionii simpatico toracali ;

●Nervii intercostali și vasele intercostale .

O zonă anterioară, mai largă și ușor concavă, numită porțiunea mediastina1ă (Pars mediastinalis), datorită raporturilor pe care le are cu organele din mediastin.

Pe porțiunea mediastinală este situat hilul plămânului (Hilus pulmonis). Acesta reprezintă locul pe unde trec elementele pediculului pulmonar.

Hilul este ușor excavat și situat în treimea superioară a feței mediale. La nivelul hilului pulmonar formațiunile pediculului realizează raporturi complexe între ele. Hilul împarte porțiunea mediastinală a feței mediale într-o zonă prehilară, situată înaintea hilului și alta retrohilară, situată înapoia lui.

La plămânul drept se întâlnesc:

●impresiunea retrohilară a venei azigos;

●arcul acesteia este situat deasupra hilului;

●prehilar apare impresiunea venei cave superioare, situată în porțiunea superioară a feței;

●dedesubt apare impresiunea, puțin accentuată, a inimii.

La plămânul stâng se întâlnesc impresiunea arcului aortic, situată deasupra și impresiunea aortei descendente, situată înapoia hilului.

Marginea anterioară (Margo anterior) separă fața costală de cea medială. Ea este ascuțită; la dreapta este ușor convexă, în timp ce la stânga prezintă o scobitură situată sub nivelul coastei a patra, scobitura cardiacă (Incisura cardiacă pulmonis siniștri), determinată de prezența inimii și a pericardului.

Pe fețele plămânilor se întâlnesc fisuri sau scizuri adinei, care divid organul în lobi.La plămânul stâng se întâlnește o scizură sau fisură oblică (Fissura obliqua). La plămânul drept fisura oblica are un traiect asemănător cu fisura oblică a plămânului stâng, apare însă și fisura orizonta1ă (Fissura horizontalis). Ea pornește de pe fața costală a plămânului drept, desprinzându-se din porțiunea mijlocie a scizurii oblice; se îndreaptă medial, străbate marginea anterioară a plămânului, ajunge pe fața medială a acestuia și se termină la nivelul hilului.Fisurile plămânului drept separă trei lobi: superior, mijlociu și inferior (Lohus superior, Lohus medius, Lohus inferior). Cei trei lobi ai plămânului drept sunt inegali. Cel mai voluminos este lobul inferior, iar cel mai mic lobul mijlociu.

Lobul superior are formă conică, iar lobul inferior formă cubică, la fel cu lobii corespunzătorii de la plămânul stâng. Lobul mijlociu al plămâniilui drept ,are forma unei prisme cu baza orientată lateral. La nivelul fisurilor, lobii pulmonari au și câte o față interlobară acoperită de foița viscerală a pleurei, pătrunsă Ia acest nivel. Rădăcina plămânului (Radix pulmonis).Rădăcina plămânului sau pediculul pulmonar este formată din totalitatea elementelor anatomice oare vin sau pleacă de la plămân. Aceste elemente trec prin hilul plămânului, unde realizează pori (menționate la descrierea hilului plămînilor).Există doi pediculi pulmonari: unul drept și altul stâng.

Pediculii pulmonari sunt alcătuiți din: bronhia principal, artera pulmonară, două vene pulmonare, arterele bronhice, venele bronhice, limfatice, fibrele plexului (nervos) pulmonar și de țesut conjunctiv mediastinal.De aceea bronhiile principale realizează raporturi cu toate elementele pediculului pulmonar, numite raporturi întrapediculare.

Structura plămânilor.Plămânii sunt constituiți în felul următor:

●Componenta bronhiola, care se arborizează în ramificații din ce în ce mai mici și are rol în conducerea aerului până la nivelul parenchimului pulmonar;

●Componenta parenchimatoasă, reprezentată de totalitatea acinilor, cu rol în realizarea schimburilor respiratorii pulmonare;

●Stroma, care delimitează și unește celelalte componente ale plămânilor;

●Vasele și nervii plămânilor.

Componenta bronhială formează ramificații intrapulmonare bogate, provenite din ramificarea bronhiilor principale. Bronhiile intrapulmonare mai voluminoase au în jurul lor teritorii bronhopulmonare mari, dar pe măsura ce bronhiile se împart în ramuri din ce în ce mai mici, în jurul lor se organizează și teritorii bronhopulmonare cu extindere mai redusă.

Segmentele bronhopulmonare (Segmenta bronchopulmonalia) se caracterizează prin:

●aerație proprie, dată de bronhia segmentară

● pedicul arterial propriu;

●stroma intersegmentară care le delimitează de segmentele vecine;

●particularități radiologice și clinice proprii.

Aceste caracteristici conferă fiecărui segment bronhopulmonar o individualitate (de ventilație, arterială, topografică, radiologică și clinica). La nivelul plămânului drept se întâlnesc zece bronhii segmentare, care deservesc prin ramurile lor același număr de segmente bronhopulmonare:

Componenta parenchimatoasă. Ramurile bronhiilor segmentare continuă să se dividă în bronhiole lobulare sau terminale (Eronchioli). Bronhiolele lobulare deservesc teritorii care reprezintă unitățile morfologice ale plămânilor, adică lobulii pulmonari.Bronhiolele lobulare se ramifică apoi în bronhiole respiratorii (Bronchioli respiratorii). Acestea continuă să se ramifice în duete alveolare (Ductuli alveolares), terminate prin dilatații, numite săculeti alveolari (Sacculi alveolares). Saculetii se compartimentează în mai multe formațiuni .

Vasele si nervii plamânilor .Vascularizația plămânilor este dublă: funcțională și nutritivă.

Vascularizația funcțională este asigurată de trunchiul pulmonar cu cele două ramuri ale lui: artera pulmonară dreaptă și artera pulmonară stângă și de cele patru vene pulmonare: două drepte și două stângi.Trunchiul pulmonar pornește din ventriculul drept al inimii și duce la plămâni sânge sărac în oxigen, iar venele pulmonare aduc sângele bogat în oxigen de la plămâni la atriul stâng al inimii.Trunchiul pulmonar si venele pulmonare alcatuiesc vasele circulatiei mici, prin care se asigura schimbul permanent de gaze: cedarea bioxidului de carbon din sange in aerul alveolar si trecerea oxigenului din aerul alveolar in sangele capilarelor perialveolare.

Artera pulmonară dreaptă situată înaintea, apoi dedesubtul și în cele din urmă postero-lateral față de bronhia principală, se divide chiar înainte de pătrunderea ei în hil, în patru ramuri:

Ramura superioară (a lobului superior) da cinci diviziuni segmentare: apicală, pentru segmentul apical; anterioară ascendentă și anterioară descendenta, pentru segmentul anterior; posterioară ascendentă și posterioară descendenta, pentru segmentul posterior.

Ramura mijlocie (destinată lobului mijlociu) da doua diviziuni segmentare: laterală și medială pentru segmentul lateral, respectiv medial.

Pleura .Plămânii sunt acoperiți de o membrană – pleura. Aceasta este formată din două foițe, una viscerală care aderă la suprafața pulmonului și una parietală care aderă la peretele toracic.Între cele două foițe există o cantitate de lichid cu rol în mișcările respiratorii.Cantitatea de lichid ce se găsește între foițele pleurei este de 15 ml, dar în 24 de ore se secretă 600 de ml de lichid, ceea ce înseamnă că lichidul pleural este reînnoit de mai multe ori într-o singură zi.

1.1.1.Notiuni de fizologie

Ventilația pulmonară este un proces dinamic ce asigură pătrunderea aerului în căile respiratorii. Inspirația (introducerea aerului) este un proces activ, consumator de energie, realizat prin contracția mușchilor inspiratori ce duce la creșterea volumului cutiei toracice. Viteza de deplasarea în căile aeriene este de 30 cm/sec și scade până la 0 în alveole. Din volumul de aer inspirat, doar 2/3 participă la schimburile gazoase, restul rămâne pe trahee sau în bronhii – spațiu mort din punct de vedere funcțional.

Fig.3.Sistemul respirator și diafragmul

Volumele respiratorii se pot măsura cu un aparat denumit spirograf. Acesta măsoară capacitatea vitală (CV) – formată din volum curent (VC), volum inspirator de rezervă (VIR) și volum expirator de rezervă (VER).

VC – este volumul de aer ce pătrunde în plămâni în timpul unei respirații obișnuite, de repaus. Acesta este de 500 de ml de aer, din care doar 350 de ml ajung în teritorii unde se realizează schimburi gazoase.

VIR – este volumul maxim de aer ce poate fi introdus în plămâni după un inspir normal. Valoarea acestuia este de 1200 – 1500 de ml de aer și împreună cu VC formează capacitatea inspiratorie a plămânului (CI).

VER – este volumul maxim de aer ce poate fi eliminat din plămân după un expir normal și are valoarea de 1200 de ml. Pe lângă aceste volume mai există și volumul rezidual (VR).

VR este volumul de aer ce se găsește mereu în pulmoni și nu poate fi eliminat, doar reînnoit. Valoarea VR este de 1200 de ml și împreună cu CV formează capacitatea pulmonară totală (CPT). Volumul rezidual are o mare importanță în medicina legală.

Fig.4.Fiziologia respirației

1.1.2.Mecanica ventilației pulmonare

Ventilația pulmonară împrospătează permanent aerul alveolar.Ea se realizează pe principiul unei pompe,reglate printr-un mechanism complex,nervos și chimic.Pompa este reprezentată de cușca toracică și diaphragm care împreună formează o cavitate ocupată de plămâni.Între plămâni și peretele cutiei toracice se află un spațiu capilar:virtual cavitate pleurală.Datorită forțelor de retracție elastic ale plămânilor,presiunea din cavitatea pleural și cea din țesutul pulmonar ( presiunea transpulmonară) se menține tot timpul,,negativă,, ( subatmosferică).Datorită diferenței dintre presiunea atmosferică din interiorul bronhiilor și presiunea subatmosferică din țesutul peribronhic,arboreal bronhic este menținut deschis.

Inspirația este timpul activ al respirației în condiții normale.Nivelul volumului pulmonar de la care pleacă inspirația fiziologică este nivelul CRF .Acesta reprezintă poziția de echilibru a complexului toraco-pulmonar,între tendința ușoară de expandare pe care o are cutia toracică și tendința de colaps a pulmonilor .Mișcarea inspiratorie este produsă în mod fiziologic de contracția mușchilor intercostali externi ,care acționează asupra grilajului costal : operculul toracic se ridică ,seria coastelor superioare 2-7 se rotesc mărind diametrele sagital și transversal /frontal ale cutiei toracice.

Expirația este un act pasiv în respirația fiziologică .Ea se produce prin revenirea la poziția de echilibru (CRF) a complexului torace-pulmon datorită forței de acumulare în elementele elastic în timpul insipirației (recul elastic).Mai recent a început să se impună o supoziție mai veche în ceea ce privește forțele elastice ce produc revenirea pulmonilor la poziția de echilibru. Prezența surfactantului care formează în interiorul alveolei un film de o grosime de 500A stabilizează astfel structura alveolei pentru o varietate mare de diametru.Numai când diametrul alveolar scade sub un anumit nivel ,forțele contractive sunt predominante și produc colapsul alveolar reducând volumul alveolar al sacilor și ducturilor alveolare,la volumul lichidului alveolar existent între ele.

Complianța statică .Variațiile de volum ale complexului torace-pulmon produc variații de presiune intratoracică (măsurate de obicei cu ajutorul unui balon esofagian așezat în 1/3 superioară a acestuia) și intrapleurală.Relația statică dintre volumul pulmonar și presiunea intratoracică măsurată în momentul opriririi respiratorii la diverse grade de distensie pulmonară, pornind de la nivelul superior al CV și mergând până la nivelul său inferior-sau invers,poate fi înregistrată grafic.

1.1.3.Alte funcții ale plămânilor

Plămânul, ca majoritatea organelor, are o funcție principală – funcția respiratorie, dar și alte funcții secundare: funcția antitoxică, metabolică sau de depozit.

Funcția antitoxică .Prin inspir sunt inhalate particule care pot dăuna organismului: pulberi, bacterii, gaze toxice.Particulele cu un diametru mai mare sunt reținute în mucusul de pe trahee sau bronhii, dar cele cu un diametru mic – sub 3 micrometri, ajung în alveolele pulmonare. Toate particulele oprite de mucus sunt eliminate odată cu acesta prin mișcările cililor. Pe lângă transportul ciliar mai intervine reflexul de tuse și strănut, ce contribuie la eliminarea secrețiilor contaminate cu particule.Particulele ajunse în alveole sunt fagocitate de către macrofage.Cele care scapă de macrofage i-au contact cu surfactantul din alveole.

Funcția metabolică .Plămânul este implicat în metabolismul glucidic, lipidic, proteic și în metabolizarea unor hormoni sau mediatori chimici.Plămânul determină conversia angiotensinei I în angiotensină II – o substanță cu efecte puternice de vasoconstricție.

CAPITOLUL 2

EDEMUL PULMONAR

2.1.Definiție

Edemul pulmonar acut , indifferent de origine și mecanismul de producer ,se însoțește întotdeauna de perturbări immediate , mai mult sau mai puțin grave,ale schimbului de gaze de la nivelul plămânului .

Pătrunderea lichidului de edem în spațiile interstițiale,în spațiile perivasculare și în jurul căilor aeriene terminale , precum și invazia alveolelor pulmonare cu același lichid , modifică atât propietățile mecanice ale parenchimului pumonar , cât și capacitatea de difuziune a membrane alveolocapilare.

Fig. 5.Edem pulmonar acut

La acestea se mai adaugă rezistența pe care o întâmpină aerul care pătrunde și iese din căile aeriene inferioare , al căror lumen este mult redus ,prin prezența lichidului de edem intra- și extraluminal.Rezultanta complexității acestor perturbări constă într-o tulburare de hematoză , uneori de gravitate extremă,legată îndeosebi de creșterea considerabilă a ,, șanțului intrapulmonar ,, și de scăderea , mai mult sau mai puțin accentuată , a capacității de difuziune a membrane alveolocapilare .Pe plan biologic,tulburarea rapidă a PaO2, la valori mai mici de 60 mm Hg , care , în cazurile extreme , ăn care arboreal bronșic este inundat de lichidul de edem , poate atinge chiar cifre de 25-30 mm Hg.În același timp ,PaCo2 crește până la valori de 80 mm Hg și chiar peste , iar pH-ul scade , ca urmare a acidozei respiratorii și deseori mixte.

2.2.Etiopatogenie

Mecanismele care concur la declanșarea edemului pulmonary pot fi clasate în 3 grupe:

1.cauze care cresc tendința la transudație

2. cause care diminuă capacitatea de rezorbție a apei

3. cause care duc la o expandare general a spațiului extracellular

2.2.1. Cauze care cresc tendința la transudație

Hemodinamice :aici sunt incluse toate fenomenele care produc o acumulare a sângelui în patul vascular pulmonar ,producând o hipervolemie pulmonară și ,ca urmare , o creștere a presiunii hidrostatice în pulmon.

Referindu-se la echilibrul de forțe care produc circulația lichidului la nivelului patului capilar,descries de Starling,vedem că prin creșterea presiunii hidrostatice peste un anumit nivel,forțele care favorizeză transudarea apei din vase devin preponderente față de cele care produc reabsorbția- în speță în presiunea colloid-osmotică.Cum aceasta este de cca 30 minHg,la un conținut normal de protein în plasmă de 7 g% creșterea sau numai apropierea presiunii hidrostatice de această valoare , determină apariția edemului.Presiunea poate să crească de-a lungul întregului sector capilar și este de multe ori primar crescută în sectorul venos.

2.2.2.Cauze hematogene

Compoziția sângelui poate prezenta modificări prin diluție sau hipoproteinemie din diverse cause care determină o scădere a presiunii colloid-osmotice .

Aceasta are ca urmare o scădere a forțelor care asigură menținerea apei în sectorul vascular.De obicei acest fenomen nu este suficient pentru a determina apariția edemului pulmonar ,decât în condiții extreme .El favorizează însă acțiunea factorilor hemodinamici.

2.2.3.Cauze vasogene

EP poate apărea prin lezarea direct a capilarelor pulmonare prin gaze toxice,toxine microbiene ,hipoxie histaminică .Trebuie menționat aici faptul că hipoxia lezează rapid epiteliul alveolar a cărui aprovizionare cu O2 este asigurată de aerul alveolar .De asemenea hypoxia,hipoxia produce spasm venular și hipertensiune pulmonară,probabil prin mechanism catecolic.

Sumarea celor 2 efecte favorizează apariția E.P;de asemenea intră în această caregorie EP prin agresiune termică.Agenții agresori produc leziuni care merg de la simpla creștere de permeabilitate ,până la distrugerea structurii alveolelor și vaselor,ceea ce produce , în ultimă instanță , chiar ieșirea sângelui din vase și hemoptizie.

2.2.4.Cauze ventilatorii

Vidul thoracic accentuat în cursul respirației dificile ,prezente atunci când există o obstrucție înaltă a căilor respiratorii crește gradientul de presiune între spațiul intracapilar și cel extracapila,ducând încondiții extreme la apariția EP.

2.2.5.Cauze care duc la o expandare general a spațiului extracelular

Toate cazurile în care bilanțul apei este pozitiv,intră în această categorie .În general ,hiperperfuzarea sau aportul oral la lichide crescut în condiții de funcție renală deficitară,realizează situațiile cele mai des întâlnite în clinic.Funcția renală poate fi modificată։

●hormonal- prin hormone antidiuretic sau aldosteron;

●hemodinamic- în cadrul reacției adrenergice la traumă:

-prin fenomene patologice-insuficiență renală de cause diverse

-obstrucții ale căilor urinare.

Toate cazurile citate constituie cazuri în care perfuzarea sau aportul de lichide oral trebuie limitat și adaptat posibilităților de excreție asigurate de funcția renală.

Mai trebuie citate și alte situații ca։

●resorbția masivă de lichide hipotome la irigarea unor cavități așa cum este cazul la vezica urinară ,în cursul intervențiilor endoscopice sau perfuzarea de soluții hipertone în vederea ,, forțării ,, diurezei pe un rinichi nefuncțional.

2.3.Simptomatologie

I.E.P începe ,ca edem interstițial,producând în primul rând,dispnee și hipoxie cu cianoză ( la prezența unei cantități suficiente de hemoglobină);dispneea este cauzată atât mecanic- prin creșterea masei pulmonilor și scăderea complianței , și deci creșterea travaliului respirator ,cât și prin prezența hipoxiei care constituie un stimul puternic al centrului respirator.

Concomitent , obiectiv se poate observa respirația dificilă cu tangaj abdomino-toracic ,iar auscultator se percepe o mărire a zgomotelor respiratorii; iar atunci când începe transudarea ,apariția ralurilor subcrepitante,care debutează de obicei la bazele pulmonare , când pacientul se menține în poziție șezândă , ceea ce este necesar în aceste situații.

II.Când transudația este mai abundentă,apare tusea care este curând însoțită de expectorația spumoasă.Obiectiv,ralurile subcrepitante ocupă ambele arii pulmonare și apar și raluri traheale.În condițiile existenței unor efracții vasculare ,expectorația devine sanguinolentă.

III.Fenomenele generale (ca cionaza și starea de șoc),sunt complete de tabloul neurologic.Acesta este inițial dominat de o stare de agitație care lasă locul unei stări de comă urmată de oprirea cardiac,dacă edemul nu este remis în timp util.Sunt însă și condiții în care EP are o evoluție cronică cu simptomatologie mai puțin furtunoasă.

2.4.Diagnosticul

EP este de obicei diagnosticat pentru prima dată pe baza unui istoric medical, care dezvăluie multe dintre simptomele EP și de un examen fizic care prezintă semne de EP.

Alte teste pentru a diagnosticarea EP sunt razele X, tomografia computerizată (CAT sau CT), teste ale funcției pulmonare (teste funcționale pulmonare), și măsurarea dioxidului de carbon și nivelului de xygen din sânge.

Edemul pulmonar observant laradiografie

Examenul clinic: normal sau cu hiperinfiltrație pulmonară, raluri sibilante, ronflante, cianoza, semne de decompensare a inimii drepte.

Radiologic – din partea parenchimului pulmonar: desen accentuat peribronhovascular, bronhii mai largi, cu contur radioopac neregulat, aspect hilifug, vase mai îngroșate, spații intercostale lărgite, diafragme coborâte, hipomobile. În timp apar semne de hipertensiune pulmonară, opacitatea cordului cu arcul 2 stâng bombat, și de solicitare de cord drept cu mărirea siluetei cardiace spre dreapta.

Examenul citologic și bacteriologic al sputei este util în situații speciale de diagnostic diferențial.

Explorări funcționale pentru aprecierea severității, posibilelor elemente de reversibilitate și prognosticului. În forma obstructivă: CV normală sau scăzută, CPT normală, VEMS scazut. IPB scăzut sub 75%. Debitele instantanee la 25-75% din CV sunt scăzute, PEF la fel, semnificând obstructia cailor respiratorii mici.

2.4.1.Edemul pulmonar acut neurogenic

Bolile sau leziunile sistemului nervos central care se pot complica cu edem pulmonary acut sunt:

●traumatismele cranocerebrale, accidentele vasculare cerebrale ( hemoragia ,tromboza ,embolia);

●abcesul și tumorile cerebrale;

●encefalitele și meningitele;

●leziunile medulare care inseresează centrii vegetative respiratorii din coloanele laterale ale măduvei dorsal.rădăcinilor sau trunchiurilor nervoase , ca și cele ale ganglionilor și ramurilor nervoase.

Sunt citate cazuri de edem pulmonar acut în cursul leziunilor traumatice ale coxzii de cal , în rănirile trunchiurilor nervoase ale membrelor ,în iritațiile nervului frenic și ale ganglionului stelat.Mecanismele prin care se produce EP neurogenic nu sunt pe deplin cunoscute.

Din punct de vedere clinic EP neurogen se caracterizează prin prezența unui interval liber , de câteva ore =în majoritatea cazurilor între 2 și 12 ore = între momentul agresiunii sistemului nervos și cel al apariției semnelor pulmonare .Singurele manifestări din cursul intervalului liber constau într-o respirație frecventă și de amplitudine mică.Primele semen ale EP acut sunt marcate de polipnee,în jur de 30-40 respirații /min,asociată cu raluri difuze crepitante și subcrepitante ,în ambele câmpuri pulmonare.

Respirația devine apoi, șuierătoare și dificilă ,extremitățile se cianozează,iar bolnavul ,când nu este comatos ,este cuprins de teamă.Apare apoi triajul suprasternal și expectorația spumoasă,rozată.

Uneori, sputa este redusă la eliminarea unor cantități mici de secreții seroase.Către faza finală ,respirația devine mai polipneică ,mai superficial și ineficace , iar bolnavul prezintă semen de insuficiență respiratory acută ,inițial numai hipoxemică și mai apoi, hipercapnică , cu acidoză respiratorie sau mixtă , care atrage după sine tulburări circulatorii:hipotensiunea arterială și colaps ireversibil ,urmat de exitus.

2.4.2.Edemul pulmonar infecțios

Este provocat de infecțiile plămânilor,meningelor și,în general ,de infecțiile grave care produc șocul bacterian.Gripa este boala infecțioasă care se complică cel mai frecvent cu edemul pulmonar .Nu numai la bătrâni,la surmenați și debilitați sau la cei cu tare organice ( renale,cardiovasculare ,hepatice),ci și la personae tinere ,viguroase ,fără antecedente patologice deosebite .

Pneumoniile bacteriene se complică numai rareori cu EP.Mecanismul de producer al edemului pulmonar infecțios rămâne incomplete elucidate .Se insist îndeosebi asupra alterării permeabilității membrane alveolocapilare , a concentrației proteinelor plasmatice și presiunii coloidoosmotice.

Clinic ,se caracterizează prin intricarea de semen și simptome care aparțin sindromului infecțios și grav și EP:debut brutal;raluri subcrepitante,inițial mai fine ,apoi mai groase,care urcă progresiv de la baze spre vârf,associate cu expectorație abundentă,spumoasă ,albuminoasă .

EP din cursul gripei este deosebit de grav:bolnavul este febril ,dispneic ,tușește , espectorează inițial sputa macopurulentă banală și apoi,spută mucoasă abundentă aerată , cu tentă roză sau cu striațiuni sanguine , conținând multă albumin și cellule alveolare .

Dispneea se agravează ,iar treptat ambele câmpuri pulmonare sunt invadate de raluri crepitante și subcrepitante ,ce urcă de la baze spre vârfuri.Bolnavul prezintă în același timp dureri toracice , o stare de rău general,neliniște ,teamă și senzația de moarte iminentă.

Faciesul capătă un aspect teros ,extremitățile devin cianotice ,pulsul este frecvent , adesea neregulat ,tensiunea arterial scăzută.În final ,apar semen nervoase de agitație și delir ,se instalează bronhoplegia,urmată de asgfixie și moarte,în câteva ore sau zile.

2.4.3.Edemul pumonar acut iatrogenic

Cauzele iatrogenice ale EP acut sunt:

●supraâncărcarea sistemului vascular prin perfuzie intravenoasă de soluții de electroliți , de substituienți plasmatici sau de cantități mari de singe citrat;

●respirația artificial cu presiune pozitivă intermitentă;

●aspirația de suc gastric în arboreal traheobronșic;

●anestezia;

●administrarea intempestivă de epinefrină și norepinefrină;

●intervențiile chirurgicale pe creier.

În clinic,EP de origine iatrogenă se întâlnește îndeosebi după administrarea de dezoxicorticosteron și după supraâncărcarea circulației prin perfuzii cu diferite soluții saline sau sânge.

EP acut ,după administrarea de dezoxicorticosteron ,se instalează de cele mai multe ori brutal ,după a treia până la a opta zi de la începutul tratamentului.

Atacul de EP precedsat de o creștere a tensiunii arteriale ,care constituie singurul semn premonitor .Tratamentul cu cortizon și ACTH poate provoca un EP asemănător ,la bolnavii cu insuficiență cardiac congestivă.EP prin supraâncărcare lichidiană apare în mod brusc ,odată cu creșterea volemei peste limita critica, prin suprasolicitarea inimii stângi și hipertensiune în capilarele pulmonare.

2.4.4.Edemul pulmonar cardiogen și necardiogen

Edemul pulmonar cardiogen este insuficiența ventriculară stângă acută, cauzată de o suferință primară cardiacă, determinând creșterea presiunii hidrostatice din capilarele pulmonare (> 25-30 mmHg), urmată de transsudarea masivă a plasmei în interstițiul și alveolele pulmonare. Cresterea presiunii capilare pulmonare, urmată de extravazarea plasmei în interstițiul pulmonar și avleole conduce la tulburări ale hematozei, antrenând insuficiența respiratorie acută cu hipoxemie.

Edemul pulmonar acut necardiogen este acumularea lichidiană intraalveolara și interstițială secundară lezarii membranei alveolo-capilare prin procese inflamatorii sau factori toxici

2.4.5.Edemul pulmonar din cauza hipertensiunii

Cauzele majore de hipertensiune pulmonară patologică sunt date de următoarele situații:

●ineficiența ventriculului stâng;

●stenozarea orificiului mitral;

●contracția anormală a SV=hipercatecolaminemie;

● deplasarea masivă de sânge din circulația periferică spre cea pulmonară=hipercatecolaminemie;

●supraânc=rcarea iatrogenă a circulației;

●obstrucția vaselor pulmonare prin emboli ,trobmboze ,boli distructive ale parenchimului;

●închiderea vaselor mici în cazul apariției unei hipovolemii severe;

●compresie vasculară prin formațiuni intra-sau extrapulmonare;

●combinație între factorii de mai sus;

●postura –poziția declivă-Trendelenburg;

●hipoxia- în special PVO2 <;

●hipocapnie;

●medicamente alfa-adrenergice;

●unele anestezice ca eterul ,halothanul,methoxifluranul,hidroxidiona;

● unele afecțiuni cardiac ( cu șunt stânga- dreapta),stenoză și insuficiență mitrală;

●afecțiunile cornice pulmonare;

Sunt și condiții care produc o scădere a presiunii în artera pulmonară:

●scăderea debitului până la o anumită limită-ca șihipovolemia;

●medicamente ca acetilcolina ,catecolii beta ,nitroprusiatul de Na ,nitroglicerina;

●xigenarea,în cazul în care cauza hipertensiunii este măcar parțial datorită hipoxiei

Presiunea alveolară influențează presiunea în artera și capilarul pulmonary.O creștere a ei determină o scădere a presiunii în vasele pulmonare.

2.4.6. Edemul pumonar la înecați

Umplerea completă sau incompletă a arborelui traheobronșic cu apă dulce sau cu apă de mare reprezintă ,prin definiție ,o formă a EP.Înecul cu apă dulce se caracterizează prin trecerea apei din sacii alveolari în spațiul intravascular ,care poate avea effect hemolItic.Înecul cu apă de mare produce fenomen invers , sustragerea de apă din compartimentul intravascular .Uneori ,lichidul de edem alveolar este foarte bogat în protein , fapt care sugerează intervenția creșterii permeabilității capilare,generată de leziunile osmotic care se produc în acest tip de edem pulmonar.În formele ușoare de înec cu apă dulce ,EP poate surveni după un interval de latență de la accident (al doilea înec),datorită alterării membrane alveolocapilare ,alterare determinată de leziunile osmotic și inflamatorii ale acestuia.

2.5.Tratament

Tratament bronhodilatator – simpaticomimetice: anticolinergice(bromura de ipratropium); teofilinele I.V sau oral cu actiune scurta sau retard.

Corticoterapia indicată la cei cu BPOC. Indicații de introducere a corticoterapiei: răspuns nesatisfăcător la bronhodilatatoare, VEMS sub 11 și indice Tiffeneau sub 60%.

Insuficiența respiratorie severă: Prednison 0,5-0,75 mg/kg/zi, (40mg/zi, 2-4 saptamâni), Forma injectabilă hemisuccinat de hidrocortizon 500-1000mg/zi, Rapicort (100mg/fiola).

Oxigenoterapie prelungita 12-14h/zi în concentratie de 24-28% cu un debit de 2l/min este indicata în insuficienta respiratorie, SaO2 sub 80% în repaus, în prezenta semnelor de HTP, CPC.

Terapia fizicala pentru ameliorarea tolerantei la efort. Tratamentul complicatiilor mai ales cardiace si poliglobulia, administrarea de alfa-1antitripsina I.V sau aerosoli, transplantul unui singur plamân.

Alimentatia: 30-45 Kcal/zi: proteine, lipide si hidrati de carbon (acestia mai putin în hipercapnie).

Tratamentul din edemul pulmonar infecțios este mai preventive decât curative .Când infecția gripală este în cauză ,se administrează hidrocortizon hemisuccinat în perfuzie intravenoasă,în doză de până la 1 g/zi,tetraciclină în doză de 2g/zi sau cotrimoxazol,3 tb/zi.Când infecția virală se complică ca o infecție bateriană stafilococică ,trebuie să administrăm un antibiotic cu penicilina ,oxacilină.La corticoterapie și antibioterapie ,adăugăm tonicardiacele ,pe cale intravenoasă și în dozele obișnuite ,oxygen 6-8litri.min și medicația simptomatică=antitermice ,antialgice.

Tratamentul în edemul pumonar acut iatrogenic constă în emisia de sânge ,300-500 ml și administrarea de furosemid intravenous ,în doză inițială de 3-5 fiole ,repetată la nevoie.Când EP survine la bolnavi cu semen de suferință miocardică ,se adaugă în terapie un preparat digitalic injectabil ,intravenous,în doză de atac.

Tratamentul din Edemul pumonar la înecați. În ambele tipuri de EP=prin înecul cu apă dulce sau prin înecul cu apă de mare = se aplică următoarele măsuri terapeutice:

●oxigenoterapie masivă,10-12 litri/min;

●intubație orotraheală ,aspirație bronșică nși ventilație mecanică cu oxygen pur,timp de câteva ore;

●hemisuccinat de hidrocortizon intravenous ,în doză de 750-1000 mg;

●ampicilină ,3g/24 de ore+ oxacilină,3g/zi ,pentru prevenirea bronhopneumoniei .

La bolnavii înecați cu apă dulce, se adaugă ,la tratamentul sus menționat.

\

CAPITOLUL.3

INGRIJIRI GENERALE

3.1.Internarea pacientului în spital

Îngrijirile medicale acordate bolnavilor cu edem pulmonar , pe lângă aspectele comune nursing-lui în general, au și unele aspecte particulare, deoarece ceea ce caracterizează un bolnav cu edem pulmonar, este imposibilitatea de se obișnui cu existența bolii.In caz de hiperactivitate, asistenta medicala, asigură mediul optim pentru bolnavi, reduce numărul de vizitatori, înlătură obiectele ce i-ar putea răni sau incomoda .Îngrijirile medicale se bazează pe desfășurarea a 5 etape :

Culegerea de date este primul pas de a culege informații despre pacient. Datele pot fi subiective sau obiective și ajută asistenta să ia decizii inteligente în legătură cu diagnosticul nursing.Culegerea de date se desfașoară conform unui plan :

●colectarea de informații obiective sau subiective despre pacient,

●verificarea datelor obținute,

●comunicarea informațiilor obținute prin culegerea de date.

Informațiile culese de asistenta despre bolnav pot fi :

● stabilite ( nume, prenume, vârsta, sex, buletin )

● instabile sau variabile ceea ce înseamnă acele date care se află într-un proces de continuă schimbare ( temperatura, tensiune arterială, diureza, durere, infecții ).Principalele mijloace pentru culegerea datelor cu privire la pacient sunt :

Observarea bolnavului- presupune o capacitate intelectuală deosebită de a sesiza prin intermediul simțurilor, detaliile lumii exterioare. Observarea este un proces mintal activ. Asistenta trebuie să se ferească de subiectivism, de judecați preconcepute, de rutină și superficialitate și de lipsa de concentrație și continuitate;

Interviul este un instrument de cunoaștere a personalității. Este eficient dacă se ține cont de anumiți factori :

●alegerea momentului oportun pentru bolnav,

● respectarea orei de masă.

Interviul presupune capacitatea asistentei de a manifesta un comportament care să reflecte o atitudine de acceptare, capacitatea de ascultare, atitudine de respect, capacitatea de empatie. In cazul în care interviul inițial nu poate fi finalizat, trebuie să se revină nu înainte de a i se menționa bolnavului.

Analiza și interpretarea- reprezintă identificarea nevoilor de sănatate actuale sau potențiale și a problemelor bazate pe culegerea de date.Etapa de analiză se desfășoară după un plan :

● Interpretarea datelor ( validarea datelor și ordonarea datelor prescrise ) – înseamnă a da un semn, a explica originea sau cauza problemelor de dependență, mai exact înseamnă a defini sursele de dificultate. Analiza de interpretare a datelor este o etapă importantă a procesului de îngrijire pentru că ea conduce asistența la stabilirea diagnosticului de îngrijire ;

● Colectarea datelor adiționale sau suplimentare dupa caz ;

● Identificarea și comunicarea diagnosticului nursing ;

● Determinarea confluențelor între nevoile pacientului și atitudinea membrilor sanitari .

Surse de informație – pot fi obținute de la bolnav sau de la aparținătorii acestuia

Ingrijirea – pornește de la informațiile culese și de la departajarea manifestărilor de dependență. Diagnosticul de îngrijire este o formă simplă și precisă care descrie reacția bolnavului la o problemă de sănatate .Pe baza diagnosticelor de îngrijire se aleg intervențiile de îngrijire și se vizează atingerea rezultatelor pentru care asistenta este responsabilă.Un diagnostic nursing este o problemă de sănătate actuală sau potențială care conduce la interveneții autonome. Un diagnostic nursing trebuie formulat clar, concis, centrat pe pacient, legat de o problemă reală.Diagnosticul nursing este baza pentru planificarea intervențiilor independente .

Evaluarea îngrijirilor – reprezintă o completă reapreciere a întregului plan de îngrijire.Evaluarea finală cuprinde, stabilirea criteriului de evaluare, evaluarea atingerii obiectivelor, identificarea factorilor care afectează atingerea obiectivelor.Pentru o evaluare eficace asistenta va urmări următoarele etape :

●starea obiectivelor, aprecierea capacității bolnavilor în raport cu obiectivul stabilit,

●aprecierea măsurii în care au fost atinse obiectivele,

●discutarea cu bolnavii despre rezultatele obținute,

●identificarea nevoilor noi sau a problemelor noi apărute.

In cadrul procesului de îngrijire după executarea etapelor de apreciere, diagnostic, planificare, implementare și evaluare dacă obiectivele nu au fost atinse se trece la reanalizarea proceselor nursing.Planul de intervenție ține cont și de prescripțiile medicale și cuprinde : obiectivele de îngrijire și intervenție. De reținut este faptul că planul de îngrijire se stabilește pornind de la nivelul și capacitatea pacientului fapt pentru care el are dreptul de a participa la deciziile privind atingerea obiectivului principal de a duce persoana la un grad optim de independență în satisfacerea nevoii proprii.

Intervenția – permite nursei să-și aleagă modul de a acționa pentru a corecta problema de dependență a pacientului și poate fi evaluată numai dacă se indică ora, momentul zilei când se aplica durată și continuitatea lor.Pentru depistarea precoce a simptomelor asistenta sfătuiește bolnavii despre:

●starea obiectivelor, aprecierea capacității bolnavilor în raport cu obiectivul stabilit,

●aprecierea măsurii în care au fost atinse obiectivele,

●discutarea cu bolnavii despre rezultatele obținute,

●identificarea nevoilor noi sau a problemelor noi apărute

In cadrul procesului de îngrijire după executarea etapelor de apreciere, diagnostic, planificare, implementare și evaluare dacă obiectivele nu au fost atinse se trece la reanalizarea proceselor nursing.Planul de intervenție ține cont și de prescripțiile medicale și cuprinde : obiectivele de îngrijire și intervenție. De reținut este faptul că planul de îngrijire se stabilește pornind de la nivelul și capacitatea pacientului fapt pentru care el are dreptul de a participa la deciziile privind atingerea obiectivului principal de a duce persoana la un grad optim de independență în satisfacerea nevoii proprii.De asemenea explică recomandările medicale făcute la externare cu privire la :

•evitarea efortului fizic

•continuarea tratamentului în funcție de boală .

Aplicarea îngrijirilor are ca scop sa ajute bolnavul să își mențină independența sau măcar a un oarecare nivel de independență .Planificarea îngrijirilor este strâns legată de executarea lor mai exact ceea ce se decide în planificarea îngrijirilor trebuie să se execute în aplicarea îngrijirilor. In cadrul planului de îngrijire, planificarea și executarea îngrijirii vor fi consemnate o singură dată într-o rubrică de intervenți.Această rubrică va cuprinde :

•cui i se adresează acțiunea, natura actiunii,

•orarul și intervenția nursei,

•nu se efectuează niciodată acte de îngrijire fără a se cunoaște , efectul așteptat,

•se vor observa atent reacțiile bolnavului,

•se vor modifica intervențiile.

Există riscul ca în timpul îngrijirilor să apara reacții ca:

●anxietatea (un sentiment de disconfort si tensiune),

●frică (sentiment resimțit de persoană față de un pericol fizic sau psihic),

●durerea (senzație neplăcută percepută în diferite părți ale organismului și însoțită de anxietate),

●depresie, singurătate, imobilitatea, înstrăinarea, sentimentul de neputință, modificarea schemei corporale.

Aceste situații pot fi atenuate de asistenta dacă dă dovadă de prezență umană și caldură fiind gata să ajute bolnavul. Planul de îngrijire se va efectua în funcție de nevoile permanente sau schimbătoare ale bolnavului și poate fi influențat de vârsta acestuia, condiția în care se află, capacitatea sa fizică și intelectuală deoarece acest plan se va face după nevoile bolnavului, având ca etalon modelul conceptual al Virginiei Henderson.Precizarea conceptelor cheie ale acestui model: individul bolnav sau sănătos este văzut ca un tot complex prezentând 14 nevoi fundamentale care trebuie satisfăcute.Rolul asistentei intră în aplicare în momentul în care, din diferite motive patologice, bolnavul cu edem pulmonar nu își poate satisface singur aceste nevoi. Scopul asistentei medicale este de suplinire a ceea ce bolnavul cu edem pulmonar nu poate face singur, referitor la nevoile care trebuie satisfăcute.Scopul îngrijirilor este de a păstra sau de a restabili independența bolnavilor în satisfacerea acestor nevoi.

Pentru a aplica modelul conceptual al Virginiei Henderson, asistenta medicală trebuie să știe că o nevoie fundamentală este o necesitate vitală a ființei umane pentru a-și asigura starea de bine în apărarea fizică și mental.

3.2. Asigurarea condițiilor de spitalizare

Principalele îndatoriri ale asistentei medicale în perioada spitalizării bolnavului cu edem pulmonar constau în :

●menținerea curățeniei la nivelul salonului, a mobilierului și a componentelor existente,pregătirea patului, dezinfecția,

●igiena bolnavuluii, dezinfectarea obiectelor și materialelor utilizate în activitatea de îngrijire,

●pregătirea instrumentarului chirurgical pentru sterilizare,

Asigurarea condițiilor de îngrijire.Bolnavul va fi izolat de preferință într-o rezervă,deoarececa, el este mai neliniștit,putând deveni mai târziu inconștient.Camera să fie bine aerisită și ușor încălzită (20-220).Patul trebuie prevăzut cu accesoriile necesare pentru prevenirea escarelor.

Poziția bolnavului este în funcție de starea lui de cunoștință,precum și de existența edemelor.Bolnavul trebuie învelit cu două pături de lână și este bine ca patul să fie bine încălzit.

3.3.Asigurarea condițiilor igienice a pacienților internați

Pregătirea patului și accesoriilor lui .Mijlocul cel mai important al tratamentului conservator în edemul pulmonar este repausul la pat.În afecțiunile inflamatoare acute, bolnavul trebuie să respecte repausul absolut,fiind deservit la pat.Din aest motiv este important ca patul să fie prevăzut cu anexele necesare pentru a ușura viața bolnavului:rezemători adecvate,masă mobilă,semnalizator la îndemâna bolnavului,etc.Bolnavul păstrează repausul până la terminarea perioadei acute a bolii.

3.4. Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative

Supravegherea bolnavilor cu edem pulmonar prevede urmărirea febrei,felul și localizarea durerilor,tulburările de micțiune, precum, și unele manifestări psihice.Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative se va face prin măsurarea temperaturii,respirație,puls,TA,diureză,scaun, greutate. Imobilizarea îndelungată la pat predispune bolnavul cu edem pulmonar la o serie de complicații izvorâte tocmai din neactivitatea sa:

●încetinirea curentului sanguin favorizează apariția trombozelor

●ventilația deficitară a plămânilor duce la pneumonii hipostatice

•Presiunea exercitată asupra țesuturilor care acoperă proeminențele osoase cauzează escare de decubit.

3.5. Alimentația bolnavului cu edem pulmonar

Pentru a funcționa normal celulele și organele au nevoie de un suport adecvat de nutriente.Acestea asigură: creșterea și diviziunea celulară; producția și activitatea enzimatica; sinteza de carbohidrați, lipide, proteine; contracția și relaxarea musculară; alte funcții celulare. În plus, nutrientele sunt în mod absolut necesare pentru procese fiziologice mult mai complexe cum ar fi:

●funcția imună;

●integritatea intestinală;

Managementul nutrițional reprezintă parte integrantă în terapia pacientilor cu edem pulmonar.

Hidratarea.Completarea pierderilor de lichide este elementul esențial al tratamentului și îngrijirii bolnavului c edem pulmonar.La aportul de lichide se vor lua în considerare lichidele din băuturi,alimente,perfuzie și clismele picătură cu picătură,precum și apa formată în organism din țesuturile proprii ,numită apă endogenă,care se evaluează la aproximativ 200-400 g în 24 de ore.Calea de administrare și compoziția lichidelor vor fi stabilite totdeauna de medic.Dacă bolnavul este conștient și nu are vărsături,hidratarea se face pe cale orală cu lichide zaharate.

3.6. Administrarea medicamentelor și hidratarea organismului\

Asistenta medicală trebuie să respecte indicațiile medicului în aplicarea unui tratament corespunzător și să ofere toate indicațiile necesare în vederea continuării tratamentului din momentul în care bolnavul va părăsi spitalul.Ea efectuează după prescripția medicului tratamentul antibiotic,antalgic, ,hemostatic,anticoagulant roborant și proteinoterapia.

3.7.Recoltarea produselor biologice și patologice

În produsele recoltate se efectuează o mare varietate de analize pentru a studia fie diversele substanțe care intră în compoziția lor,fie elementele figurate (celule,bacterii,paraziți) pe care le conțin.Recoltarea sângelui se face în general dimineța pe nemâncate.Prelevarea produselor în vederea unui examen bacteriologic necesită precauții speciale de asepsie,pentru a nu contamina produsul cu germeni din mediul ambient Bolnavul trebuie să urmeze instrucțiunile primite de la personalul medical când se recoltează,cum ar fi urina pentru urocultură sau sputa.

Rezultatele pe care le furnizează analizele făcute în laborator se împart în două mari grupe:

●rezultate cifrice (ca urea,glicemia, numărătoarea leucocitelor,timpul de protombină)

●descriptive,de cele mai multe ori imagini văzute la microscop,de interpretare subiectivă,dar foarte valoroase pentru stabilirea unor diagnostic.

Analizele cifrice pot avea erori datorită reactivilor,aparaturii sau executării defectuoase a tehnicilor.

3.8.Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune

3.8.1.Tehnica injecției intramusculare.

Injecția intramusculară constituie introducerea unor soluții izotonice, uleioase sau a unei substanțe coloidale în stratul muscular prin intermediul unui ac atașat la seringă.

Scop – introducerea în organism a unor substanțe medicamentoase

Locuri de elecție:

●Regiunea superexternă fesieră deasupra marelui trohanter

●Fața externă a coapsei, în treimea mijlocie

●Fața externă a brațului în mușchiul deltoid

Materiale necesare:

●tăviță renală/casoletă cu tampoane sterile sau comprese cu tifon, alcool

●seringi de unică folosință de mărime corespunzătoare cantității de administrat și 2-3 ace de unică folosință

●pile pentru desfacerea fiolelor și fiole cu substanțe de administrat

Tehnica:

●asistenta își spală mâinile și pregătește psihic bolnavul

●se așează bolnavul în decubit ventral, lateral, poziție șezândă sau în picioare

●se degresează locul injecției cu un tampon de vată cu eter și se dezinfectează cu un alt tampon de alcool

●se invită bolnavul să își relaxeze musculatura și se înțeapă perpendicular pielea cu rapiditate și siguranță, cu acul montat la seringă

●se verifică acul, poziția acului prin aspirare și se injectează lent soluția

●se retrage brusc acul cu seringa și se dezinfectează locul

●se masează ușor la locul injecției pentru a activa circulația favorizând rezorția

●după injecție bolnavul se așează în poziție comodă, rămânând în repaus fizic 5-10 minute

Incidente accidente

●durere vie prin atingerea nervului sciatic sau a unor ramuri ale sale

●paralizie prin lezarea nervului sciatic

●hematom prin lezarea unui vas (ruperea acului sau supurație septică)

●embolie prin injectarea accidentală într-un vas de sânge în suspensie

Intervenții

●retragerea acului, efectuarea injecției în altă zonă (se evită prin respectarea zonelor de elecție)

●extragerea manuală sau chirurgicală se previne prin folosirea unor ace mici pentru a pătrunde în masa musculară

De reținut

●injecția se poate executa și cu acul detașat de seringă respectându-se măsurile de asepție

●poziția acului se controlează, în cazul soluțiilor colorate, prin detașarea seringii de la ac, după introducerea acului în masa musculară

●infiltrația dureroasă a mușchilor se poate preveni prin alterarea locurilor injecțiilor

3.8.2.Tehnica perfuziei

Hidratarea organismului pe cale intravenoasă exclude deficiențele de resorbție,lichidul perfuzat ajungând direct în circulația sanguină.Introducerea lichidelor pe cale intravenoasă se face prin perfuzie.

După viteza de scurgere a lichidului, deosebim două forme de hidratare pe cale intravenoasă:

Hidratarea prin perfuzie rapidă prin injecții massive de lichide.Prin această metodă se introduce deodată cantități mari de lichide-până la 500-1000 ml- în sistemul venos,în jet continuu,fără întrerupere,administrarea lichidului fiind repetată,la nevoie,la intervalele fixate de medic.Această metodă se utilizează în cazurile în care hidratarea trebuie efectuată de urgență,pentru înlocuirea lichidului circulant și ridicarea tensiunii arteriale .

Pregătirea instrumentelor și materialelor necesare-aparat de perfuzie .Tubul de perfuzie are intercalate ,de obicei ,în apropierea canulei ,un tub de sticlă,pentru a se putea controla dacă scurgerea lichidului este continuă și nu circulă vu bule de aer .

-ace pentru puncție venoasă pe cale transcutanată.Dacă venele bolnavului,nu sunt prea evidente,atunci se va lega în venă po canulă,de sticlă,sau mai bine,dintr-un material plastic,neascuțită,cu extremitatea umflată sub foemă de olivă. În acest caz vena trebuie descoperită pe cale chirurgicală și asistenta are sarcina de a pregăti instrumentele și materialele necesare:un bisturiu,2-3 pense hemostatice,o pensă chirurgicală și una anatomică,sondă canelată,foarfece ascuțite,material de sutură și de legătură,tampoane sterile,novocaină și seringă pentru anestezie locală;tubul de material plastic poate fi introdus în venă și prin lumenul canulei metalice cu care s-a pătruns în vena transcutanat și care apoi se retrage;

-o tăviță renală;

-benzi de leucoplast pentru fixarea acului și a tubului de cauciuc pe pielea bolnavului;

-o mușama și un prosop steril sub membrul în care se face perfuzia;

-lichidul de perfuzat în sticle RCT închise cu dop de cauciuc și armătură metalică,încălzit la baie de apă.

Pregătirea bolnavului și alegerea venei pentru administrarea lichidului.Administrarea intravenoasă a lichidelor se face în decubit dorsal,în una din venele bine vizibile și proeminente.

În vederea acestui scop se pot utilize venele de la plica cotului,vena safenă internă-dacă bolnavul nu este obez- venele maleolare. În stările de șoc,când venele sunt colorate,perfuzia intravenoasă se face prin puncția transcutanată a venei subclaviculare. Aceasta este totdeauna larg deschisă și datorită calibrului mare , nu opune rezistență jetului de lichid iar canula poate fi menținută pe loc timp îndelungat. Membrul în care se face perfuzia se duce în abducție,fiind sprijinit pe o măsuță sau de o pernă mai dură,acoperită cu o mușama și un prosop steril;se dezinfectează tegumentele după metoda obișnuită. Dacă introducerea canulei va necesita descoperirea chirurgicală a venei,atunci locul inciziei va fi izolat prin câmpuri sterile,ca în cazul oricărei intervenții chirurgicale,iar instrumentele chirurgicale și materialele necesare pentru anestezie vor fi pregătite pe o măsuță acoperită cu un camp steril.

Tehnica perfuziei intravenoase.Aparatul montat și încărcat se evacuează de aer și lichidul rece din tub,după metoda cunoscută.Introducerea transcutanată a canulei se face la fel ca și în cazul injecțiilor intravenoase.

În cazul abordării chirurgicale a venei,se racordează tubul aparatului la canula legată în venă. Apoi se deschide imediat pensa Hoffmann pentru a permite scurgerea lichidului din rezervor în venă. După ce s-a verificat că perfuzia lichidului se face fără obstacol ,asistenta va fixa cu benzi de leucoplast pavilionul acului și porțiunea imediat vecină a tubului de pielea bolnavului,pentru a împiedica deplasarea canulei Viteza se controlează cu ajutorul ceasului,pe gradațiile rezervorului aparatului iar dacă aceasta nu este gradat,se va aplica la exteriorul lui,paralel cu axul vasului,o bandă de leucoplast,care va fi gradată cu ajutorul unor cantități cunoscute de lichid,introduse într-un alt vas,de formă și mărime identică. Întreruperea perfuziei se face înainte ca rezervorul să se golească,pentru a împiedica pătrunderea aerului în vene.Retragerea acului și oprirea hemoragiei de la locul puncției venoase se fac la fel ca și după orice injecție intravenoasă. Dacă perfuzia s-a făcut prin abordarea chirurgicală a venei,îndepărtarea canulei va fi făcută de medic.Administrarea lichidelor pe cale intravenoasă cu ajutorul a două seringi umplute în mod alternativ nu trebuie folosită,căci refluarea sângelui prin canulă,în timpul cât se schimbă seringile,face ca metoda să fie foarte migăloasă și însoțită de pierderi de sânge.

Accidente , incidente și complicații.Introducerea bruscă a unei mari cantități de lichide în circulație poate supraâncărca inima ,dând semne de insuficiență circulatorie,ca dispnee,dureri precordiale. În acest caz se întrerupe imediat curentul de lichid și se continuă cu un ritm mai lent,după ce au dispărut fenomenele supraâncărcării inimii .Pătrunderea aerului în cantitate mai mare în curentul circulator dă naștere la embolie gazoasă,însoțită de sincopă cardiacă.Ea se previne prin expulzarea aerului din tub înainte de introducerea canulei în venă și întreruperea perfuziei înainte de a se goli lichidul din rezervor și tub

3.9. Educație pentru sănătate

În cazul bolnavilor cu edem pulmonar, asistenta medicală trebuie sa își concentreze atenția asupra fiecărui bolnav de care răspunde, să cunoască bolnavul, să știe să asculte, să utilizeze puținele informații primite sau culese în interesul și pentru recuperarea acestuia.Rolul asistentei medicale nu se rezumă doar la acordarea îngrijirilor curative și obișnuite ci și la educația sanitară a bolnavului pentru a preveni apariția complicațiilor sau a agravării afecțiunii deja existente, prin descoperirea și raportarea la timp medicului curant, a eventualelor probleme.

3.10. Externarea pacientului

În acordarea îngrijirii trebuie să se țină cont de resursele bolnavului în vederea recâștigării independenței, conform obiectivelor fixate, asistenta medicală pregătește bolnavul pentru ieșirea din spital, informându-l asupra regimului de viață, alimentar, efort, riscuri, să-și autoevalueze acțiunile desfășurate în stagiile practice să realizeze acțiuni educative în scopul prevenirii complicațiilor și menținerii gradului de sănătate.

CAPITOLUL 4

INGRIJIRI SPECIFICE

CAZURI CLINICE

Cazul nr.1.

Nume și Prenume : L. G Sexul : Feminin

Vârsta :55 ani

Mediu Urban

Data internării 18.03.2017

Data externării 26.03.2017

Dg. La internare : Edem respirato,HTA,

Motivul prezentării : Bolnava se prezintă în serviciul de urgență , acuzând junghi toracic, febră care duce spre o infecție pulmonară tuse productivă ,transpirații abundente , frisoane, lipotimie ,dispnee pronunțată la eforturi mici , inapetență , scădere ponderală semnificativă (aproximativ 10 kg în 3 luni) astenie fizică și psihică marcată ,stare febrilă , la examenul clinic și radiologic se constată edem espirato.Doamna L.G. este de profesie ingineră, actualmente pensionară, este căsătorită de peste 25 ani și are 2 copii căsătoriți. Locuiește împreună cu soțul, în condiții foarte bune, într-un apartament cu 3 camere , au un mariaj armonios, echilibrat. Temperamental este o persoană activă, i-au placut mult excursiile împreună cu soțul și prietenii. În espira suferă foarte mult din cauza bolii .Domna L.G a fost fumătoare timp de 15 ani , consumă cafea ( 2 ceaști / zi ) .De un an a încetat să mai fumeze. A lucrat într-un mediu de espir psihic, având o muncă de răspundere – (aproximativ 10-12 ore/zi). Își cunoaște diagnosticul și fiziopatologia bolii, este revoltată pentru ce I s-a întâmplat și desi are teamă de tratament (efectele secundare), dorește să-și amelioreze starea de sănatate și este cooperantă .

Anamneză

Antecedente fiziologice: prima menstră la 17 ani , menopauza instalată la 48 ani, 2 sarcini duse la termen ,patru sarcini întrerupte , o anexită netratată și dureri pelvine .

Din antecedentele heredocolaterale reținem : mama a decedat de cancer espirato

Antecedente patologice: are o bogată patologie asemănătoare cu boli degenerative (HTA) dar nici un factor de risc specific (individual) pentru TBC espirato sau bilateralitate , o pneumonie ac. Netratată în urmă cu 2 ani.

Antecedentele personate : pneuomonie acură interstițială netratată , cardiopatie ischemică ținută sub tratament; prezintă alergii medicamentoase.

Istoricul Bolii : din discuțiile cu bolnava reiese faptul că fumează, de aproximativ 10 de ani , dar de câteva luni obosește des , are transpirații nocturne care au apărut în ultima perioadă, și tuse profundă cu expectorație abundentă, însoțită de febră , 38-39°C . Debut lent în timp, însoțit de dureri intercostale persistente și transpirații abundente , scădere bruscă în greutate.Istoric familial de cancer TBC la mamă, nu are descendenți pe linie paternă).Reținem că a neglijat prezența unei viroze netratate .Boala a debutat în 2016, cu o stare de oboseală accentuată, inapetență, dureri retrosternală, durere care nu a cedat nici la repaus nici la analgezice , decât în momentul când a urmat tratament injectabil cu , ( gentamicină , augmentin , refren ) . Consultând medical de familie, i se recomandă o radiografie unde se descoperă edem respirato respirația temporizându-se astfel elucidarea diagnosticului; între timp starea se deteriorează ,medical de familie decide trimiterea sa la un medic de specialitate unde în urma investigațiilor se stabilește diagnosticul de edem respirato , bolnava este orientată spre spital pentru tratament de specialitate (investigații suplimentare).

Examen fizic general

●starea– moderat alterată

●tip constituțional – astenic

●stare de nutriție – deficitară (inapetenta)

●talie 175 cm, G 60 kg – scădere ponderală 10 kg In 3 luni

●tegumente palide, mucoase umede, limba fărădepozit, bipocratism digital

●sistem ganglionar limfatic – stare febrilă 380C, transpirații nocturne

●sistem osteo-articular și muscular- Integru, articulații mobile, troficitate bună, coloana vertebrală fără deformări, nedureroasă la percuție, cu edeme

Aparatul respirator – dureri la nivelui hemitoracelui stâng , tuse uscată iritativă ,expectorație minimă cu triuri sangvine ,voce bitonată , dispnee la eforturi mici R 25/min ,la examenul clinic– se constată zona de matitate prezentă cu o diminuare a sonorității și murmuralui respirato în jumătatea inferioară a ,hemitoracelui stâng.

Aparatul cardio- vascular –șoc apexian palpabil în spațiul V stâng pe linia medioclaviculară, stângă, ritm regulat ; AV 70/minut , zgomote ritmice bine bătute, fără sufluri supraadăugate ; Puls palpabil în toate punctele periferice ; TA 150/75 mmHg.

Aparat respirator –Abdomen suplu, fără cicatrice, nedureros la palpare, fără apărare, fără heraii, Zgomote intestinale prezente. Ficat moderat hepatomegalie (glob stâng) – punct nedureros, fără lichide ;ascită în cavitatea peritoneală ; Splină nepalpabilă, nepercutabilă . Pancreas fără simptomatologie dureroasă.

Aparat urinar – Loje renale libere, nedureroase la percuție, micțiuni fiziologice. Diureza 1200/zi .ROT-prezente, egal bilateral fara, reflexe patologice, Pupile egale, reflexe fotomotor prompt, respirație bilaterală. Acuitate vizuală bună. Bine orientat temporo-spatial, capacitate de concentrare redusă.

Evolutie: La început boala a avut o evoluție mai lungă care nu a fost influențată în nici un fel.Evoluția bolii a depins de mai mulți factori Pe lângă tratamentul medicamentos I se recomandă îndepărtarea factorilor nocivi ,renunțarea la tutun ;

●Prevenirea și tratamentul infecției,a influențat în bine evoluția bolii .

●În urma intervenției pacienta respiră ușor ,dispneea se reduce

●În urma intervențiilor pacienta prezintă ritm cardiac normal , tegumente normal colorate

●Pacienta este echilibrată ,volemic,nu prezintă semne de deshidratare

●Pacienta prezintă somn odihnitor

●Pacienta prezintă o stare bună și colaborează activ.Nu prezintă escare de decubit,se deplasează fără ajutor.

Prognostic și particularități:

● Bolnava prezintă evoluție favorabilă în stadiile inițiale.

●Bolnava prezintă prognostic bun, dar , dacă nu urmează indicațiile medicale și nu renunță la tutun, prognosticul de viitor este rezervat.

Tratament

●combaterea/tratarea infecțiilor prin sulfamide

●combaterea edemului și hipertrofiei mucoasei prin antiinflamatorii cortizonice

Cazul Nr.2

Nume și Prenume : S.P. Sexul : masculin

Data Nașterii Varsta :65 ani

Mediu Urban

Profesia: pensionar

Data internării- 21.01.2017

Data externării – 27.01.2017

Dg. la internare Edem pulmonar ,obezitate,Diabet zaharat

Motivele internării-durere violentă retrosternală cu caracter de apasare zdrobire transpiratii ,dispnee ,tusee,dispnee.

Istoricul bolii:bolnav fumător,obez, prezintă în cursul dimineții dureri retrosternale cu caracter de apasare,zdrobire.În timpul consultului efectuat de echipa salvării bolnavul prezintă stop cardiorespirator,resuscitat de aceștia (IOT,masaj cardiac extern),tuse ,dispnee.De menționat prezența unui emfizem pulmonar și dureri toracice cu caracter anginos în antecedente cărora bolnavul nu le-a acordat importanță. La recomandarea medicului de familie ,efectuează o radiografie unde este diagnosticat cu edem pulmonar.

Anamneza-antecedente heredo-colaterale-,mama –astm bronșic

Diagnostic clinic -IMA anterior,astm bronșic prezent

Problemele pacientului-riscul alterării circulației și respirații, anxietate ,alterarea mobilitatii fizice ,disconfort-durere ,dificultate în a se odihni .

Antecedente patologice-neagă orice informație

Examen fizic general

Examen obiectiv ,stare generală –alterată

stare de conștiență –bună ,

stare de nutriție-deficitară ,

tegumente și mucoase – normal colorate ,

țesut conjunctiv –normal reprezentat ,

țesut ganglionar –palpabil ,

sistem muscular-hipoton , hiperkinetic ,

Aparatul respirator căi respiratorii permeabile , torace normal comformat , murmur vesicular prezent , amplitudinea mișcărilor respiratorii egală bilateral.

Aparat vascular – cord în limite normale , șoc apoxian în spațiul V intercostar stg. pe linia medioclavicular , bătăi cardiace ritmice , bine bătute ,TA- 145/ 70 mgHg

Aparat digestiv-abdomen suplu , mobil cu respirație ; transit intestinal – prezent .

Evoluție:

●Pacientul este echilibrat circulator și respirator.Nu au aparut complicații

●Pacientul este echilibrat psihic.

●Durerile se ameliorează la administrarea medicației,dar nu dispare în totalitate

Prognostic și particularități -Prognostic ul este favorabil

●Pacientul respectă indicațiile prescrise de medic.

●Revine la control peste 1 lună

Continuă tratamentul la domiciliu cu ampicilină ( 1 la 6 h) gentamicină ( 1 fiolă la 12 h) biseptrim, 1 la 12 h,

Cazul Nr.3

Nume- P Prenume – T Sex- M

Varsta – 54 ani

Ocupatia –muncitor

Data internării- 24.04.2017

Data externării – 30.04.2017

Dg. la internare-Edem pulmonar, HTA esențială stadiul III , ,cefalee , IMA anterior,

Motivele internarii-durere precordială cu caracter constrictiv cu iradiere în membrul superior stâng ,dispnee paroxistică ,transpirații reci ,adinamie,tuse persistentă .

Anamneza:

Antecedente heredo-colaterale –neagă orice informație

Antecedente personale- neagă orice informație

Istoricul bolii: Bolnavul se prezintă în serviciul de urgență cu crize de dispnee,tuse, epistaxis abundent , cefalee ( este predominant occipitală ) , vertij , dureri persistente în zona retrosternală. In momentul internarii se constată caă valorile tensionale sant 240 / 130 mm Hg; 130; puls = 77 bătăi / min.Din declarațiile aparținătorilor reiese faptul ca bolnavul este în evidență , cu diagnosticul de mai sus din data de 22.04.2016.

Doamnul este fumător de peste 30 ani , consumă cafea moderat . Din cauza profesiei ( a lucrat în condiții de praf și stres , fiind mereu supus la efort fizic și psihic ) , este revoltat pentru ce i s-a întâmplat și deși are teamă de tratament și de efectele acestuia , dorește să-și amelioreze starea de sănătate și este cooperant deoarece problemele pacientului sunt riscul alterării circulației și respirației ,proces inflamator anxietate ,disconfort ,dificultate în a se odihni.Pacientul este cunoscut cu antecedente pulmonare.În urmă cu 1 an este internat la spital, secția TBC pentru investigații .In urma unor investigații amănunțite este depistată cu diagnosticul mai sus menționat și este îndrumat spre medicul specialist pentru a urma tratament de specialitate.

De aproximativ 5 zile relatează apariția unor episoade de durere precordială însoțită de cefalee occipitală, vertij, valori tensionate crescute (200240 / 140 mm Hg),dispnee,tuse persistent cu expectorație,insomnii nocturne,transpirații reci.

Examen clinic general:

– stare generală relativ bună. Afebril;

– tegumente și mucoase normal colorate;

– țesut celular subcutanat: bine reprezentat;

(T = 1,52 cm; G = 72 kg: OBEZITATE gr.II)

Aparatul respirator – dureri moderate la nivelul hemitoracelui stâng , dispnee respiratorie la eforturi mici R 25/min ;la examenul clinic pulmonar – se constatî zona de matitate prezentă cu o diminuare a sonorității și murmuralui vezicular în jumătatea inferioară a ,hemitoracelui stâng

Aparatul cardio- vascular -șoc apexian palpabil în spaâiul V intercostal stâng pe linia medioclaviculară. stângă, ritm neregulat ; AV 130/minut , zgomote cardiace ritmice exagerat bătute, cu sufluri supraadăugate ; Puls palpabil în toate punctele periferice ; TA 240/140 mmHg

Aparat digestiv -Abdomen suplu, fără cicatrice, nedureros la palpare, fără apărare musculară, fără heraii, Zgomote intestinale prezente. Ficat cu hepatomegalie (glob stang) – punct cistic nedureros, fără lichide ascita în cavitatea peritoneală ; Splina nepalpabilă, nepercutabilă . Pancreas fără simptomatologie dureroasă

Aparat urinar – Loje renale libere, nedureroase la percuție, micțiuni fiziologice, urina normala macroscopica. Diureza 2000/zi .

Evoluție

●Pacientul este echilibrat circulator și respirator. Nu au aparut complicatii

●Starea generală a bolnavului s-a îmbunătățit

●Pacientul nu prezintă modificari ale curbei termice

●Durerile se ameliorează la administrarea medicației dar nu dispare in totalitate

●Pacientul este echilibrat psihic.

Prognostic și particularitatea cazului

● În urma tratamentului medicamentos și recuperare ,prognosticul este favorabil

●Prognosticul este favorabil:

●Pacientul respect indicațiile prescrise de medic.

●Revine la control peste 1 lună

Continuă tratamentul cu ampicilină ( 1 la 6 h) gentamicină ( 1 fiolă la 12 h) biseptrim, 1 la 12 h, bromhexin , 2 ori/zi

CONCLUZII

Ca o concluzie la cele relatate în această lucrare trebuie menționat faptul că edemul pulmonar trebuie să constituie unul din domeniile prioritare de sănătate publică,întrucât afectează potențial întreaga comunitate și are implicații economice major.

Controlul edemului pulmonar trebuie efectuat pe baza unui program național de control, care să cuprindă ținte și obiective clare precum și un plan de acțiune și un buget articulat pe acest plan.

La îndeplinirea obiectivelor din program trebuie să fie implicat personal din multe departamenteale sistemului de sănătateSursa de infecție o reprezintã bolnavul cu edem pulmonar.

Este important ca pacienții să se prezinte la medic, chiar pentru o tuse care pare banală, dar care este persistentă, cu atât mai mult dacă tusea este însoțită de expectorație, șuierături în piept, și, mai ales, dacă apar semne de tulburări respiratorii (respirație dificilă, greutate în respirație accentuată de efort).

Pacienții trebuie îndrumați să consulte medicul pneumolog unde li se vor recomanda un examen funcțional pulmonar , cu ajutorul căruia se poate aprecia mai exact severitatea bolii.

În grupele de populație cu risc crescut este recomandată și depistarea activă.Suspiciunea de edem pulmonar trebuie întotdeauna avută în vedere atunci când un pacient prezintă simptome mai mult de 3 săptămâni, după ce a fost exclusă o boală respiratorie cronică.

BIBLIOGRAFIE

VICTOR PAPILIAN – Anatomia Omului, vol. II, editura didactica si pedagogica, bucuresti,1989

ALEXANDRU IONCULESCU – Anatomia Si Fiziologia Omului, Editia A – IV – A

D.PĂTRAȘCU-Anatomie Practică, Editura Universitară, Craiova,2009

GHEORGHE MOGOȘ-Mică enciclopedie de boli interne , Editura Științifică și Enciclopedică,București,2010

BRUCKNER I. – Bolile Respiratorii și Complicațiile lor – Vol. II, Editura Medicala, București ,2008

G.LITARCZEK- Terapia Intensivă a insuficienței pulmonare , Editura Medicala, București ,2006

=== 6da5a0068baeb250cf9f99649fe23e0768b5cc97_103113_1 ===

Cuprins:

IΝΤRОDUCΕRΕb#%l!^+a?

Organizația este stâlpul dezvoltării societății. Prin intermediul acestor organizații se rezolvă o mare parte din problemele stringente din viața socială, economică și chiar politică. Organizația, indiferent că este din domeniul public sau privat, își are rolul bine definit în structura societății din care face parte.

O societate nu se poate dezvoltă dacă nu ar exista un sistem organizațional care să permită desfășurarea în condiții optime a progresului economic cu influențele sociale aferente, dependente de sistemul politic existent. Nu trebuie să existe rivalitate între sistemul public și cel priviat, trebuie păstrată o relație cordială care să ducă spre dezvoltarea societății, unde fiecare companie, fiecare persoană, au propriile roluri bine conturate.

Principala menire a unei institutii publice este aceea de a coordona activitațile din domeniul său de activitate, de a impune legislația specifică în vigoare, și în același timp este chemată să participe la transformarile și procesele noi care apar în cadrul societații, să le identifice, să le analizeze, și să le definească astfel încât pe baza imput-urilor pe care le transmite mai departe, să se poată modela întregul cadrul juridic existent în concordanță cu realitățile care sunt identificate în societate.

Institutiile publice își desfășoară activitatea cu ajutorul unor funcționari, persoane care în timp, dobândesc cunoștințe noi și calificări tot mai înalte, fiind solicitați pentru rezolvarea problemelor. Aceste probleme pot fi cele de rutină cotidiană, sau unele probleme complicate, care apar ca rezultat al dezvoltării societății în care evoluăm.

Pentru o bună funcționare a sistemului organizațional, bugetar, este pregnant și necesar ca personalul acestor al institutiilor publice să fie unul angajat corespunzător cu cerințele postului, instruit conform noilor cerințe, apoi motivat și fidelizat.

Instituția devine astfel un organism viu, care se deschide atat în interior, către propriul personal pe care de fapt se bazează, cât și spre exterior, către societate pe care trebuie să o controleze, să o înțeleagă dar și să o reprezinte. În acest sens se poate remarca rolul important al resurselor umane în cadrul oricărei organizații.

Departamentul de resurse umane are ca sarcină pentru buna funcționare a instituției să fie părtașă la o comunicare benefică, atât din partea managerială cât și la comunicarea personalului angajat. Departamentul de resurse umane realizează puntea de legătură, comunicarea eficientă între conducere și angajați, susținând liniștea, stabilitatea și înțelegerea prin propriul lor mod de lucru.

Din acest motiv relațiile publice și activitatea de comunicare a unei instituții devin unele dintre cele mai importante instrumente de “responsabilizare”, a instituției față de micro și macro mediul din care face parte.

Resursele umane sunt principalele resurse strategice ale unei societăți comerciale. Conform teoriei tradiționale, ale instituțiilor, angajații sunt evaluați prin prisma modului în care-și exercită, în cadrul unui mod disciplinat anumite operații specifice fișei postului activității lor profesionale.

„Resursa umană este cea mai importantă ,,bogăție’’ a oricărei organizații, cu atât mai mult acum la începutul acestui secol XXI când specialiștii apreciază că managementul științific va face progrese semnificative în principal ca urmare a întăririi rolului central al angajațiilor în procesele prin care organizațiile își îndeplinesc misiunea și obiectivele” .

Analiza posturilor de muncă are o mare importanță în cadrul planificării resurselor umane. După realizarea planificării se pot determina modalități și direcții de pregătire și dezvoltare a personalului. În urma acestor etape se pot evalua performanțele salariațiilor și se pot stabili noi măsuri financiare, care sunt dependente și de vechimea în muncă, fidelitatea față de locul de muncă și implicarea efectivă în activitatea desfășurată.

Uneori nu este suficient să ai un personal calificat dacă nu se reusește folosirea optimă a acestuia în cadrul organizației. De multe ori, persoanele capabile se pierd în lucruri mărunte, care nu necesită o asemenea resursă umană. Comunicarea deficitară poate produce multe anomalii în buna funcționalitate a unei instituții, fie ea privată sau publică.

În cadrul instituțiilor publice se susține intens argumentul că birocrația este mult prea mare, față de ceea ce se dorește, de scopul și obiectivul final al organizației.

În cadrul acestei lucrări, „Comunicarea organizațională internă în instituția publică”, care are patru capitole, trei teoretice și unul dedicat studiului de caz, voi pune accent pe rolul resurselor umane, pe comunicarea care există în cadrul instituțiilor publice administrative, dorind să demonstrez importanța comunicării relaționale. Orice societate, se dezvoltă pe baza unor relații existente atât între organizații cât și între angajații acestora, adică întregul personal, resursele umane existente.

Premisa teoretică de la care pornește această lucrare, face referire la ideea că succesul obținerii performanțelor în cadrul administrațiilor publice locale este în strânsă legătură cu calitatea resurselor umane și în special cu modul în care se realizează comunicarea internă.

La partea practică, voi realiza o cercetare a problemelor specifice de comunicare din cadrul instituției publice ANAF din județul Neamț. Metodologia folosită este cea a aplicării instrumentului cel mai eficient, chestionarul. După analizarea datelor se vor prezenta concluziile aferente acestei cercetări, iar dacă există posibilități sunt necesare optimizări în modul de comunicare internă din cadrul societății, se vor face recomandări, care să vină în sprijinul îmbunătățirii condițiilor profesionale desfășurării activității instituției publice. În Anexă se va afla chestionarul care a stat la baza cercetării.

Selecția resurselor umane este un proces ce influențează performanța de ansamblu a companiei. De aceea, un proces eficient de selecție a resurselor umane va aduce acele resurse umane care vor contribui atât la supraviețuirea companiei cât și la a ajuta dezvoltarea acesteia.

Departamentul resurselor umane se implică în buna desfăsurare a activității instituției, prin dirijarea pașilor angajaților în cadrul organizației. Angajatul își începe activitatea în cadrul instituției cu un prim contact cu reprezentantul de Resurse Umane, care-i va monitoriza activitatea de-a lungul perioadei în care-și desfășoară activitatea în cadrul companiei. În cazul în care angajatul părăsește instituția, trebuie să ia legătura cu specialistul de la Resurse Umane pentru despărțirea amiabilă conform contractului. Deci se poate spune, că prima și ultima persoană cu care ia contact angajatul în cadrul instituției este specialistul de la Resurse Umane.

CΑPIΤОLUL 1

ASPECTE GENERALE PRIVIND NOȚIUNEA DE COMUNICAREA ORGANIZAȚIONALĂ b#%l!^+a?

1.1. Comunicarea organizațională și implicațiile acesteia asupra entităților organizaționale

Procesul de socializare a omului , care este o ființă inteligentă, a început din cele mai vechi timpuri. Acest proces a fost posibil prin instrumentul comunicării.

Comunicarea este procesul prin care se creează idei. În cadrul comunicării se grupează informațiile, care apoi sunt generare sub formă de mesaje de către o sursă (care mai este denumită și emițător) care le transmite printr-un canal specific. Aceste mesaje sunt recepționate și interpretate de către un receptor, conform figurii 1.1.

Comunicarea este „un proces prin care un emițător transmite informație receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte” .

Figura 1.1 – Procesul de comunicare

Printr-o bună comunicare se realizează funcționarea și dezvoltarea organizațiilor importante. Această comunicare este foarte importantă în învățământ, servicii financiare, publice, medicale, antreprenoriale. Unul dintre modurile de comunicare cel mai des utilizat și cel mai bine perceput este cel al imaginii.

Conceptul de „comunicare publică” este un proces complex. În cadrul procesului de comunicare publică, în general este prezent un singur emițător și o multitudine de receptori, care reprezintă publicul. Acest emițător are rolul transmiterii informațiilor către publicul receptor prin intermediul canalului, cu scopul producerii unui efect (care în general este unul de persuadare ) asupra publicului receptor.

Dacă nu ar exista publicul, noțiunea de comunicare în masă nu ar exista. Publicul este „o comunitate decidentă în raport cu interesele unei instituții sau organizații”. Numărul persoanelor care alcătuiesc acest grup este nesemnificativ, irelevant.

Publicul se poate constitui din mai multe persoane sau doar dintr-una singură, atâta timp cât acesta influențează o politică a comunicării, de care se ține cont.

Joe Marconi oferă a definiție, specializată, a publicului, care chiar dacă pare particularizată, aceasta este generală: „orice grup sau individ care este implicat în vreun fel în viața organizației”.

Prin termenul de public se face o trimitere către un grup uman al cărui membri dețin și împărtășesc valori comune. Acest grup uman, într-o situație dată, are un interes comun propriu sau este supus rațiunii critice. Un asemenea grup uman este cel reprezentat de angajații unei organizații, care au un scop comun, legat de locul lor de muncă, de viața lor profesională. și clienții, colaboratorii acestei instituții.

Orice organizație își selectează în mod corect categoriile de public, pentru a le cunoaste bine, ca să conceapă mesaje specific fiecărei categorii în parte, ținând cont atât de valorile cât și de interesele comune, ce interacționează cu realitatea actuală și cu costurile pe care comunicarea le implică.

Prin comunicare se ajunge la crearea imaginii, care reprezintă “un obiect de patrimoniu”. Patrimoniul este definit ca totalitatea lucrurilor moștenite ce aparțin unor colectivități, reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor care pot fi evaluate ca valoare, în bani. Dimensiunea nematerială este una subiectivă, care nu se poate aprecia în bani, dar are o anumită valoare de piață.

Identitatea vizuală este cea mai importantă parte a unei corporații. Prin identitatea vizuală se prezintă planurile externe și interne ale unei corporații. Prin imagie vizuală se înțelege procesul, actul de discurs nonverbal prin care este asigurată cu ajutorul forței persuasive funcționalitatea mecanismului care este alcătuit din elementele vizuale ale mărcii pe care o reprezintă. Aceste elemente vizuale sunt supuse unui sistem de reguli pentru aplicarea și dezvoltarea organizației.

Imaginea organizației se deteriorează mai greu decât imaginea individuală în general sau imaginea politică în special, fiind influențată și de istoria și existența companiei. Această imagine devine una negativă doar în cazul unui scandal de mare amploare sau datorită unor evenimente sau descoperiri neplăcute. Dacă dimensiunea companiei este una mare, situația acesteia depinde mai mult de conexiunile ei, iar imaginea publică a organizației condiționată de performanțele acesteia.

Imaginea pozitivă a organizației are o imensă influență asupra reușitei în afaceri, iar o imagine negativă afectează mai mult sau mai puțin semnificativ succesul companiei. Conform studiilor de specialitate în marketing s-a constatat că de cele mai multe ori cei mai fideli cumpărători ai anumitor tipuri specifice de produse, servicii nu pot deosebi aceste produse /servicii de altele similare.

“Publicul consumator utilizează sub diverse forme (mâncare, băutură, îmbrăcăminte), de fapt imaginea a ceea ce văd și le place vizual. Acest studiu a avut la baza concluziei faptul că, o anumită atitudine, stil, se transformă în preferință. Publicul, oamenii, aleg produsele/serviciile ce exprimă, se potrivesc cu rolul, statutul pe care ei îl dețin în cadrul societății”.

În cadrul organizațiilor imaginea publică, atât internă cât și externă este una prioritară în reușita afacerii. Cele mai semnificative categorii de imagini sunt: imaginea organizației, imaginea managerilor, imaginea unui departament, imaginea produselor și/sau a serviciilor oferite, imaginea angajaților pentru colegi, manageri, imaginea managerilor pentru angajați, autoimaginea (denumită și self image) a unui departament, autoimaginea fiecărei persoane, a grupului de personal.

Imaginea vizuală este identitatea unei organizații și cuprinde patru nivele de interes: produsele și/sau serviciile (contează calitatea produselor și grija față de client, de consumator), responsabilitatea socială (reprezintă relația, interacțiunea cu comunitatea, precum și comportamentul etic), mediul de lucru ( de la birouri până la sectoarele productive, prezentări, expoziții ), comunicarea ( atât cu personalul cât și cu consumatorul, relații publice, reclame).

Rezultatele pozitive ale unei imagini bune sunt : creșterea vânzărilor, dezvoltarea unor produse/servicii noi, dezvoltarea relațiilor financiare, administrarea situațiilor de criză, buna colaborare cu angajații.

McQuail este un cercetător prestigios ce a realizat modelul de comunicare tip piramidă, care stă la baza comunicării de masă, prezentată în figura 1.2.

Figura 1.2 – Tipuri de comunicare conform teoriei McQuail

1.1.1. Structura comunicării organizaționale

A comunica înseamnă a face cunoscut, a da de știre, a informa , a înștiința. Comunicarea interpersonală poate fi considerată ca fiind un proces de transfer de informatii în care există comportamente specifice în emisia mesajelor.

“Comunicarea organizațională constă în transferul de informații între membri organizației, decodificarea corectă a mesajului, a conținutui informatic“. Necesitatea unor comunicării adecvate și eficiente este determinată de faptul ca organizațiile se confruntă cu numeroase schimbări social-economice de-a lungul existenței lor datorită:

faptului că organizațiile devin tot mai complexe atât în ceea ce privește structura internă organizației cât și în privința tehnologiilor de fabricație, care trebuie să țină cont de noile descoperiri ale tehnicii;

condițiilor economice, ale pietei si ale economiei, ceea ce impune o necesitate a creșterii eficienței și a calitătii produselor și/sau serviciilor oferite;

adaptării permanente la cadrul legislativ a strategiilor, politicii și practicile organizaționale, conform cerințelor normelor legale care le sunt impuse managerilor;

nevoilor de a oferi satisfacții personale în muncă ;

organizațiile depind în mare măsură de comunicarea realizată prin ntermediul canalelor informaționale orizontale.

Managerul organizației este preocupat de obținerea unei comunicări eficiente și performante pentru a-și putea realiza obiectivele și țelurile propuse sau impuse, după caz.

Comunicarea organizațională este foarte importantă și trebuie să fie eficientă atât în cadrul comunicării interne din organizației cât și în structura externă, cu cei din afara instituției, dar cu care relaționează.

Comunicarea organizațională este structurată în așa fel încât :

activitatea de conducere care este bazată pe informație să se poate desfășura cu o eficacitate superioară

să contribuie la o mai bună definire și cunoaștere a oamenilor

să conducă spre motivație, și implicit spre satisfacția în muncă

să îmbunătățească relațiile: între conducător și subordonat, între angajatii situati pe aceeași linie ierarhică sau între acestia si persoanele din afara organizației

să vină în sprijinul oamenilor făcându-i să înțeleagă mai bine nevoia de schimbare

să crească capacitatea de înțelegere și percepție a tuturor situațiilor, pentru a nu se ajunge la situații de criză sau proastă interpretare a anumitor idei

1.2. Comunicarea organizațională internă

În comunicare are o importanță deosebită atât modalitatea în care aceasta se realizează, cât și precizia acestuia. Astfel, în timp, apare noțiunea de câmp de experiență atât al comunicatorului cât și al receptorului. Acest câmp de experiență se definește prin cunostințele, informațiile, simbolurile, atitudinele care înterecționează și se armonizează între emițător și receptor, între codificarea și decodificarea mesajului. Pentru o percepere reală a mesajului, funcționarea codurilor între comunicator și receptor trebuie să fie ireproșabilă. Între cele două câmpuri de experiență, receptor– emitor, prin întretăierea lor, se realizează experiența cumulată care facilitează comunicarea. Dacă această experiență nu există în cadrul comunicării organizaționale interne, comunicarea devine dificilă, uneori chiar imposibilă.

În figura 1.3, este prezentată schema comunicării în câmpul de experiență, în cadrul unei organizații.

Figura 1.3 – Schema de comunicare prin câmpul experienței

Fiecare persoană este pe rând atât codificator cât și decodificator. O persoană primește și transmite la rândul ei mesaje. Conform celor spuse de Schramm, omul este un interpret deoarece codifică și decodifică permanent mesaje în funcție semnele informaționale pe care le primește.

Înțelegerea comunicării dintre persoane este reprezentată de un element esențial, feed-back-ul, care este o reacție de răspuns. Prin acest element sunt relevate felul în care sunt interpretate și receptate diferitele mesaje de către interlocutori. Comunicarea se deșfășoară prin multiplicarea canalelor de comunicare.

Desfășurarea unui proces de comunicare reprezintă o succesiune, o înșiruire de evenimente care fac referire la : “decizia de a transmite o semnificație, formularea mesajului intenționat, într-un limbaj sau cod, actul de transmitere și receptarea mesajului respectiv”.

1.2.1. Forme de comunicare internă

Comunicarea internă din cadrul organizațiilor este de mai multe tipuri, depinzând de natura canalului informativ, de natura simbolului folosit la transmiterea mesajului, de modul de feedback și de structura ierarhică a organizației.

Comunicarea interpersonală presupune existenta unor relatii, legături între oameni si capacitatea lor de a stabili asemenea legături. Ea poate fi mai simplă sau mai complexă, formală sau informală, în functie de natura activității sau a mesajului și de relatia dintre emitent și receptor.

"Comunicarea după natura canalelor prin care circula informația este:

comunicare formală

comunicare informală

Comunicarea după natura simbolurilor folosite la transmiterea mesajului avem:

comunicare verbala

comunicare neverbala

În funcție de existenta sau inexistența feedback-ului, comunicarea poate fi:

comunicare one-way

comunicare two-way

Comunicarea în funcție de direcția structurii ierarhice a organizației este în:

jos

lateral

sus "

Cea mai utilizată comunicare internă în cadrul instituțiilor este cea formală, realizată cel mai des în jos. Comunicarea informală se face cel mai des lateral și în sus. Multe organizații au probleme de comunicare datorita lipsei canalelor formale de comunicare în sus și în lateral. Aceste lipsuri fac ca ideile și opiniile angajatilor să nu ajungă la manageri, iar coordonarea dintre departamente să fie una extrem de dificilă.

1.2.2. Importanța comunicării interne

Politicile de comunicare în cadrul organizatiei urmăresc anumite ținte care sunt necesare atingerii obiectivelor. Datorită acestor țeluri se poate observa importanța comunicării interne care trebuie să:

– furnizeze fiecărui angajat elementele necesare pentru a-și îndeplini sarcinile de muncă, respectiv definirea funcțiilor și misiunilor, a propriilor obligații ale acestora prin intermediul instrucțiunilor și a procedurilor de urmărire folosind anumite date utile;

– satisfacă aspirațiile personalului care dorește în general să înțeleagă sensul operațiunilor pe care le efectuează și să se asigure faptul că riscul și incertitudinile nu sunt exagerat de mari, ceea ce necesită o informare specifică, mai deosebită ;

– asigure coordonarea activităților persoanelor și subunităților prin crearea unui spirit comun, instaurarea procedurilor de reglare și prin responsabilizarea fiecăruia în atingerea țintelor, atât a celor personale cât și a celor de grup organizațional;

– permită diferitelor nivele ierarhice de fi informate la timp și în mod util cu dificultățile din instituție, cu efectele deciziilor aplicate în acest sens, în cadrul cărora se regăsesc și reacțiile care s-au provocat, sugestiile și propunerile primite, încurajând în acest fel inițiativele care provin de la angajații organizației .

1.3. Comunicarea internă și managementul performanței

Așa cum s-a prezentat anterior, comunicarea internă are un rol important în buna desfășurare a activității oricărei organizații. Indiferent că această comunicare internă are loc în scris, verbal (oral) sau audio-vizual, trebuie să fie una perfectă, în armonie cu receptorii care descifrează mesajul, fără a lăsa loc de interpretări.

În continuare se vor prezenta pe scurt cele trei comunicări uzuale, în cadrul unei organizații, care duc spre o bună desfășurare a propriilor activități.

Comunicarea scrisă

Comunicarea scrisa cuprinde note interne, rapoarte, propuneri scrise, planuri, scrisori, documente de tipul celor caracteristice procesului de evaluare a performantelor angajatilor si procesului de angajare.

Comunicarea scrisa este cel mai important mijloc de comunicare interna, deoarece prezinta avantajul de a putea fi difuzata in mod nelimitat și de a fi arhivat perfect mesajul, care poate fi consultat în orice moment. Acest mod de comunicare are caracter formal iar feedback-ul nu este așa rapid,, deoarece depinde de un anumit timp, în care receptorul ajunge în fața informației. Mesajele prin mail, sunt cele mai utilizate în acest mod de comunicare dar țin cont de momentul în care receptorul mesajului este dedicat descifrării acestui mesaj.

În cadrul acestui tip de comunicare, înțelegerea depinde de limitele de recepționare, de modul decodificării mesajului și de aprecierea receptorului.

Caracteristicile specifice mesajului scris sunt:

mesajul scris trebuie sa fie ușor de citit, coerent în exprimare,

mesajul scris trebuie sa fie corect

mesajul trebuie să fie adecvat direcției de transmitere, având anumite forme specifice dependente de direcția ierarhica către care este îndreptată,

mesajul scris trebuie să fie profund gândit și conceput pentru a nu lăsa loc de interpretări.

Comunicarea orala

Este tipul de comunicare care se desfățoară față în față sau prin intermediul telefonului. Această comunicare prezintă avantajul că permite folosirea mijloacelor verbale și nonverbale, iar costurile sunt minime. Eficiența comunicării verbale este legată de capacitatea receptorului de a asculta, fapt pentru care puterea de convingere în cazul unor conflicte este mult mai slabă. Perceptia și mentalitatea legată de imaginea publică sau personală a persoanei, poate constitui un important avantaj al acestui tip de comunicare.

Discuțiile individuale sunt cele mai utilizate în comunicarea orală, acestea se practică în general în doi sau într-un cadru mai restrâns. Cu prilejul interviului de angajare, admiterea unui angajat în organizație, cu ocazia unei promovări, a unor evaluări periodice sau negocierea plecării unui angajat organizație această comunicare este des utilizate, oferind posibilități mai bune pentru a obține, fiecare ceea ce dorește.

Comunicarea audio- vizuală

Acest mod de comunicare internă este specifică pentru marile organizații , deoarece prezintă o serie întreagă de avantaje, iar mesajul este agreat de receptor, fiind ușor de urmărit și reținut. De asemenea, acest tip de mesaj poate fi multiplicat și arhivat. Micile organizații încă nu beneficiază de tehnologia necesară implementării acestui mod de comunicare, deoarece încă din faza de elaborare până la cea de implementare costuri sunt mari.

1.3.1. Motivație și performanță: teorii și factori

Managementul resurselor umane are la bază unele funcții precum cele de a planifica resursele umane, de a populariza structurile organizatorice în așa fel încât să se atingă performanțele stabilite. Pe lângă compensarea acestor resurse umane, o funcție importantă a managementului resurselor umane este cea de instruire și dezvoltare a personalului angajat pentru îmbunătățirea continuă a abilităților profesionale ale acestora. Pentru buna desfășurare a activității acestora trebuie să existe o stabilitate pentru a menține angajații, ceea ce necesită o bună abilitate în comunicare și negociere.

Principalul obiectiv al managementului resurselor umane este alegerea personalului ideal, priceput și experimentat în domeniul vizat, în așa fel încât prin angajarea acestuia să se obțină performanțele optime. Strategia pe termen lung are în vedere o organizare și planificare specifică a resurselor umane.

Obiectivul general al resurselor umane este acela de a atrage resursele necesare și reținerea acestora în cadrul instituției pe o perioadă cât mai mare folosindu-se și de motivarea lor prin diverse metode specifice (financiare, avansări în post, facilități oferite). Pentru realizarea acestui obiectiv trebuie realizată o planificare precisă și concisă a resurselor umane astfel încât instituția să-și desfășoare activitatea în cele mai bune condiții.

Preocuparea conducerii organizației privind resursele umane necesită precizarea  unor reguli de baza, a unor atitudini față de resursele umane pe baza carora se adoptă deciziile.

Metodele de planificare sunt importante și relevante. În spatele noțiunilor de planificare nu stau anumite criterii și calcule foarte riguroase, doar factori importanți, necesari unei bune desfășurări ale activității angajatului. În planificare este necesar să se lucreze cu noțiuni cât mai inteligibile, cu o convingere că sistemele și metodele utilizate sunt niște mijloace simple care sunt accesibile tuturor.

Exactitatea în cadrul planificării resurselor umane este primordială. Planificarea resurselor umane are la bază informații exacte și specifice instituției. Aceste planificări sunt realizate cu ajutorul factorilor de decizie din cadrul instituției, a departamentelor specifice. O bună planificare înseamnă asigurarea îndeplinirii obiectivelor propuse.

Obiectivele instituționale sunt prioritare. Printr-o bună planificare a resurselor umane se asigură îndeplinirea obiectivelor care sunt de uz general pentru instituție. Trebuie ținut cont și de factorii care influențează îndeplinirea obiectivelor, adică de dispunerea resurselor umane necesare. Nu este grea formularea obiectivelor unei instituții, mai greu este însă, stabilirea și asigurarea personalului necesar pentru ca aceste obiective să fie într-adevăr realiste.

Buna funcționare a unei instituții este influențată de principiile de baza ale planificării. În cadrul planificarea resurselor umane un rol important îl deține modul de elaborare a unor principii raționale de planificare. Pentru aceasta se stabilesc seturi de criterii și unități de măsură a indicatorilor planificați, cu menționarea aspectelor atât cele pozitive cât și cele negative ale diferitelor activități.

Complexitatea informațiilor este relevantă în cadrul procesului de management al resurselor umane. O data cu lichidarea sistemului de planificare centralizat, instituțiile pot să realizeze o concordață între obiective și resurse și să ia hotărâri în consecință. Organizațiile publice, spre deosebire de cele de profit, nu au foarte multe resurse la dispoziție.

Resursa umană se referă la faptul că oricărui individ, dacă i se crează condițiile necesare, poate crește și se poate dezvolta. Se pune accentul pe faptul că angajații nu sunt o investiție aidoma capitalului fix sau mobil, ci sunt o sursă de câștig pentru organizație, dacă li se oferă oportunitățile necesare.

Cariera este înțeleasă uzual, ca o mișcare ascendentă sau de avansare a unei persoane într-un domeniu de activitate dorit, cu scopul de a obține mai mulți bani, mai multă responsabilitate sau mai multă putere și prestigiu personal. Pentru dezvoltarea carierei funcționarilor publici, ei au obligația de a se perfecționa în mod continuu, participând la diverse cursuri de perfecționare, atât pentru a ține pasul cu noua tehnologie care avansează periodic cât și pentru a putea acoperi munca colegilor în cazul în care aceștia sunt în imposibilitatea prestării serviciilor (concedii: maternale, legale, de boală sau deplasări în interes de serviciu). Aceste perfecționări pot duce la creșterea valorii profesionale pentru angajat, care devenind indispensabil în cadrul sistemului va primi diferite facilități.

Activitățile de perfecționare a funcționarilor publici se referă la desfășurarea unui proces coerent și continuu de programe pentru însușirea și/sau dezvoltarea cunoștințelor și abilităților funcționarilor publici. Prin intermediul programelor de pregătire integrate în instituțiile publice se pot remodela și adapta comportamentului funcționarilor publici pentru a determina și implementa schimbările absolut necesare procesului reformei în sectorul public. Fiecare angajat este evaluat pentru performanțele acestuia și în acest fel se constată dacă a evoluat și deține suficiente cunoștințe pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice serviciului prestat.

1.3.2. Tranformarea motivației extrinseci în motivație intrisecă

Pentru început trebuie prezentant downshifting-ul care este la bază transformării motivației extrinseci în motivație intrinsecă. Downshifting-ul este definit ca o alegere a simplității, renunțându-se la unele funcții care sunt stresante și produc pierdere de timp, producând și nervozitate, în favoarea unor lucruri plăcute, care motivează personalul.

Personalitatea umană este rezultatul interacțiunii tuturor fenomenelor psihice. Pentru a descrie personalitatea cuiva trebuie cunoscute însușirile tuturor fenomenelor psihice: trebuie cunoscut felul în care gândește, vorbește, felul în care simte și trăiește afectiv diferitele evenimente, experiența de viață pe care o are înmagazinată în memorie, deprinderile pe care le deține, aptitudinile și interesele, activitățile pe care le desfășoară și caracteristicile lor, trăsăturile de temperament și de caracter. Deci, pentru a cunoaște personalitatea cuiva este necesar să-i urmărim comportamentul. Dar oamenii au comportamente foarte diverse în situații foarte diverse, sau chiar același individ, în situații identice, reacționează diferit în momente diferite. Important este ca atunci să aflăm care anume este cauza unei reacții sau a alteia, ce îl motivează pe individ să reacționeze într-un anumit fel. Aceste reacții sunt influențate de motivație, cea care determină un anumit comportament sau inhibarea altuia și, deci, ea reglează conduita umană.

Dispunând de un lanț de reflexe necondiționate și mai ales condiționate, omul răspunde la un excitant oarecare într-un fel sau altul și poate să întreprindă acțiuni chiar în absența unor excitanți. “Ceea ce mobilizează puternic pe un om și-l face să întreprindă ceva, pe altul îl lasă indiferent, sau determină din partea lui o reacție negativă, de frânare, evitare. Astfel de reacții elective apar în legătură cu oricare dintre obiectele și fenomenele întâlnite de om în viața și activitatea sa.”

În realizarea diferitelor activități ale individului există o determinare motivațională ce îmbracă diferite forme. Acestea pot fi grupate două câte două, în perechi contrare. Se poate vorbi astfel de o motivație care poate fi stimulatorie și de una care poate fi inhibitivă. Motivația de tip stimulatorie e determinată de stimulările premiale (lauda, încurajarea, recompensa). De cele mai multe ori se soldează cu efecte benefice asupra eficienței activității sau relațiilor interumane. În schimb, motivația inhibitivă e produsă de folosirea unor stimuli aversivi (amenințarea, blamarea, pedeapsa), asociindu-i-se aproape întotdeauna efecte de abținere, evitare, refuz.

O altă pereche combinațională de forme motivaționale este dată de motivația intrinsecă (internă) și motivația extrinsecă (externă) avându-se în vedere raportarea la sursa producătoare. Motivația intrinsecă, directă, este dată de nevoile și trebuințele personale, satisfacția constând în însăși îndeplinirea acțiunii adecvate ei. Apare atunci când cineva citește o carte pentru că îl interesează, se plimbă pentru plăcerea de a se plimba, învață pentru a-și menține trează trebuința de orientare și investigație. Atunci când generarea motivației nu ține de persoana în sine, fiind una sugerată sau chiar impusă de o altă persoană și neavând de-a face cu specificul activității, avem de a face cu o motivație extrinsecă, indirectă.

Cineva poate face un lucru pentru bunul mers al organizației sau pentru o recompensă materială, poate opta pentru o profesie sau un anumit loc de muncă datorită retribuției mari. În anumite condiții, o motivație extrinsecă poate deveni una intrinsecă.

1.4. Îmbunătățirea performanței prin comunicarea internă

Dintr-o serie de particularități ale comunicării se pot determina cele specifice anumitor domenii de activitate, care țin de comunicarea internă în organizație:

comunicarea deține un rol important în conexiunea și relațiile dintre oameni și anumite categoriile de persoane;

rolul procesului de comunicare a unui mesaj este de a transmite informații care să influențeze receptorii mesajului;

pentru o transmitere calitativă a mesajului comunicat, trebuie să existe un context favorabil în care să se desfășoare această comunicare;

procesul de comunicare este imprevizibil, emițătorul nu poate anticipa cu exactitate reacția receptorului;

procesul de comunicare deține un caracter ireversibil, deoarece odată lansat un mesaj, acesta va ajunge cu siguranță la receptorul destinatar;

mesajul trebuie să fie contextualizat în funcție de receptorul mesajului, deoarece semnificația celor comunicate poate avea valențe diferite de la persoană la o altă persoană.

“La nivel organizațional, un manager alocă aproximativ 80% din timpul de lucru pentru a comunica, prin prisma rolului pe care-l îndeplinește în cadrul companiei. Aceste roluri se împart în trei catogorii distincte, cu specificații personale. Cele trei roluri sunt:

– interpersonal (simbol, lider);

– informațional (observator activ, purtător de cuvânt al companiei);

– decizional (întreprinzător, repartitor de resurse umane și materiale, negociator)”

Un manager competent va comunica în funcție de strategia care trebuie implementată la nivelul organizației pe care o conduce, și niciodată la întâmplare sau după propria sa voință. Acest comportament de comunicare generează climatul de comunicare specific organizației, de care depinde succesul acesteia, productivitatea și capacitatea de adaptare la situații noi. Comunicarea managerială perfectă, pune la dispoziția managerului mijloacele optime de interacțiune în vederea îndeplinirii funcțiunilor și rolurilor sale. “Ea s-a dezvoltat apoi ca o disciplină "de acord fin" care înzestrează managerul și organizația cu mai mult decât cu "instrumente de lucru". Comunicarea managerială eficace și eficientă constituie un factor de competitivitate, un avantaj strategic al organizației”. .

“Comunicarea managerială eficientă, ca sistem complex de raporturi mutuale ce apar între membrii organizației, presupune cunoașterea reciprocă a acestora, confruntarea, concilierea și armonizarea opiniilor lor. De aceea, pentru fiecare manager, o preocupare esențială o constituie asigurarea unei comunicări deschise, permanente și precise, ce rezultă din gândirea strategică a organizației, care trebuie să țină seama de o serie de condiții:

formularea concisă și precisă a mesajului pentru a fi înțeles ușor și integral;

transmiterea rapidă și nedeformată a mesajului;

asigurarea fluenței și a reversibilității comunicării;

utilizarea unui limbaj comun de către emițător și receptor;

simplificarea și decongestionarea canalelor de comunicare;

asigurarea flexibilității și a adaptabilității sistemului de comunicare pentru a putea fi utilizat în orice situație” ..

Principalele direcții de acțiune și îmbunătățire a unei comunicări eficiente sunt:

ameliorarea și utilizarea unui stil de comunicare orală (indiferent că este de tip vorbit sau ascultat) și scrisă (citit și scris),

creșterea abilității în alegerea celor mai potrivite mijloace de comunicare,

utilizarea în comunicare a particularităților psihice și mentale ale partenerilor de comunicare care sunt dependente și în funcție de sex, deosebirile de limbă, nivel de cultură, educație.

CΑPIΤОLUL 2

PROCESELE DE COMUNICARE ÎN INSTITUȚIILE PUBLICE – CONCEPTE, STRUCTURĂ, CARACTERISTICI ȘI FORME b#%l!^+a?

2.1. Delimitări conceptuale: autoritate/instituție publică, administrația publică/locală, instituțiile administrației publice locale, mijloace de acțiune ale administrației publice, capacitatea administrativă

Termenul de instituție publică provine din limba latină, de la cuvântul institution/institutionis și a fost împrumutat în limba română din franceză, de la institution. Instituția sau autoritatea publică poate fi explicată din două sensuri, unul juridic și altul politic. Instituția în sens juridic reprezintă un ansamblu de reguli stabilite în vederea satisfacerii unor interese generale. În acest sens, instituția este organismul care va aplica aceste legi. În sens politic, autoritatea administrativă se diferențiază de sensul juridic prin faptul că aceasta desemnează un organism.

Instituția publică mai poate fi definită de asemenea ca un organ sau o organizație de stat care desfășoară activitați în domeniul conducerii statului sau al serviciilor publice. O altă definire a instituției publice este că aceasta reprezintă o formă de organizare a raporturilor sociale, repetate si tipizate, potrivit normelor juridice, stabilite pe domenii de activitate.

“Organizațiile sunt grupuri de oameni care își organizează și își coordonează activitatea în vederea realizării unor finalități relativ clar formulate ca obiective (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993, p.413”.  

“Organizația este un tip de colectivitate realizată în vederea atingerii unui scop specific, ce se caracterizează printr-o structură formată de roluri, de relații de autoritate, de diviziune a muncii și printr-un număr limitat de membri (D. Jary, J. Jary, 1991, p.345)”.  

“O organizație reprezintă o coordonare planificată a activităților unor oameni, în scopul îndeplinirii unor țeluri comune, explicite, prin intermediul diviziunii muncii, al funcțiilor, precum și al ierarhiei autorității și responsabilității”.  

Instituția este entitatea juridică organizată printr-un act constitutiv în scopul satisfacerii unor interese generale.

Elementele esențiale ale unei instituții publice sunt:

scopul,

competența sau activitatea,

structura,

sfera rațională.

În funcție activitatea și scopul desfășurării din cadrul sferei raționale, o institutie poate fi atît o organizație de drept privat, cât și un organism de drept public.

Instituțiile publice au ca principal rol coordonarea activităților pentru fiecare domeniu în parte, de a impune legislația specifică în vigoare. Concomitent cu aceste roluri, instituția publică trebuie să înțeleagă transformările și procesele noi care apar în societate, să le identifice să le analizeze și apoi să le definească astfel încât pe baza imputurilor pe care ea le va transmite mai departe să se poată modela întreg cadrul juridic existent în concordanță cu realitățile identificate în societate .

Aceste instituții publice funcționează cu ajutorul unor funcționari publici, persoane cu studii de specialitate, care în ultima vreme dobândesc cunoștințe și calificări tot mai înalte pentru a putea face față cerințelor tot mai exigente în munca de relații publice care sunt apreciate ca o activitate distinctă a instituțiilor publice și administrative. Acest tip de activitate implică cultivarea unor contacte, realizarea lor consecventă și sistematică cu diferite categorii de public, cu persoane influente din conducerea altor organizații din țară sau străinătate cu mass-media, lideri de opinie în scopul obținerii sprijinului acestora în efortul de realizare a sarcinilor ce le revin după domeniul lor de activitate.

Atât administrația locală cât și cele județene și de nivel național, sunt forme tangibile de guvernare. Aceste instituții publice sunt nivelele de guvernare cu care cetățenii de rând, iau contact frecvent în viața lor, de zi cu zi.

2.2. Structura comunicării organizaționale în instituțiile publice

Comunicarea la nivelul instituțiilor publice este un factor important și necesar în îndeplinirea cu eficiență a funcțiilor economice și sociale pentru a se implementa politica publică .

Spațiul public de comunicare este reglementat și influențat de mediul politic și juridic. Societatea este efectul legilor ce le guvernează, care permite accesul la o anumită informație sau, nu. Acest spațiu de comunicare este influențat de mediul politic și juridic, prin prisma schimbărilor care au loc în mai multe medii, precum cel economic sau tehnologic.

Instituția publică este în contact permanent cu mediul căruia îi aparține și preia modificările care intervin, adaptându-și programele în funcție schimbările apărute, de transformările care sunt necesare pentru a fi în pas cu evoluția societății. Un exemplu concludent poate fi modificarea sistemului de impozitare, ceea ce va conduce la modificări structurale și de spațiu pentru instituția publică ANAF.

Specificul comunicării organizaționale, cel mai elocvent, se poate observa în domeniul public, care trebuie adaptat deciziilor publice de interes general, prin care se obține adeziunea populației, a cetățenilor.

Comunicarea internă și comunicarea externă a instituțiilor publice sunt adaptate pe specificul acestora, stabilindu-se seturi de obiective comunicaționale care sunt adaptate în funcție de categoria de public căreia i se adresează. Această relație de comunicare, dintre administrația publică și cetățean este baza principiilor administrației publice. Conform standardelor și conceptelor din administrația instituțiilor publice, cetățeanul este privit din perspectiva unui client, care trebuie să fie tratat ca atare.

În cadrul instituțiilor publice comunicarea este una de masă, între emițătorul care este funcționarul public și cetățeanul care este receptorul mesajului, care trebuie să asimileze și să înțeleagă informația primită. Acest tip de comunicare externă este pilonul de bază al bunului mers pentru orice administrație sau instituție publică.

Pentru o comunicare externă eficientă, trebuie să existe și o comunicare internă perfect adaptată necesităților de informare ale angajaților publici, a funcționarilor, de către organele de conducere și managerii abilitați în acest proces.

2.3. Elementele și caracteristicile procesului de comunicare în instituțiile publice

Încrederea, fiabilitatea, satisfacția clientului sunt caracteristici necesare care se susțin și sprijină una pe cealaltă. Încrederea în corectitudinea instituțiilor, fiabilitatea în relația instituție și client, și satisfacția sunt importante în cadrul comunicării externe dintre individ și organizație, în orice tip de societate.

Instituțiile publice au mai multe metode și tehnici de comunicare externă, precum: canalele

media, publicațiile, panourile, afisajele, broșurile specializate. Majoritatea instituțiilor publice au propriile publicații pe care le editează și informează publicul larg despre decizii, funcționarea serviciului respectiv și modul de organizare al acesteia.

Printre informațiile oferite de propriile publicații ale instituțiilor publice pot fi teme diverse: lucrări necesare de realizat, atribuții și roluri ale instituției publice, evenimente culturale, sportive în context instituțional.

Resursele umane au un rol important în alegerea personalului ideal pentru orice post, în special pentru sectorul de relații publice, unde primează atât calitatea comunicării și modul de exprimare, cât și caracterul persoanelor aflate în acele locuri de muncă.

Principlele obiective și caracteristici ale domeniilor de activitate ce utilizează comunicarea, al relațiilor publice, trebuie să fie în strânsă legătură cu orientarea spre promovarea interesului public. Aceste caracteristici sunt:

obținerea încrederii publicului, a clienților, în serviciile oferite de instituția publică,

anticiparea, ca urmare a cunoașterii, așteptărilor publicului,

pregătirea publicului și informarea acestuia prin diverse acțiuni specifice,

relația bună cu alte instituții private sau publice, consolidarea acestor relații,

imaginea publică a instituției trebuie dezvoltată permanent, în societate și chiar în mediul cultural,

transparență totală a instituției publice cu publicul său,

dezvoltarea tuturor formelor de comunicare avute la dispoziție de către instituție, atât a celor care sunt puncte tari, cât și a punctelor slabe.

2.4. Rolul și formele comunicării în instituțiile publice

Rolul comunicării în instituțiile publice este unul clar definit. Aceste instituții trebuie să transmită informațiile necesare și vitale către cetățeni astfel încât să nu existe discrepanțe în relația instituție-public în atingerea obiectivelor comune și a țelurilor propuse.

Modalitățile de comunicare sunt cele publicitare, care diferă de reclamă, deoarece nu-și propun să vândă un produs sau un bun anume, ci doar să transmită spre receptori, informații utile.

Publicitatea ”este procesul prin care o organizație sau un individ încearcă să se facă cunoscuți opiniei publice, să ocupe un loc vizibil în spațiul public. Publicitatea desemnează informațiile difuzate de către media fără ca acestea să fi fost plătite și care au rezultat cel mai adesea în urma unor evenimente.”

Imaginea publică are un rol important în mesajele pe care aceste instituții le emit către public. Imaginea publică are un rol important în prezentatea, dezvoltarea anumitor informații care se transmit doar pe calea imaginii sau însoțite și de alte modalități de comunicare.

Această imagine este atât a organizație cât și una specifică, de marcă, de brand sau de instituție publică. În timp denumirea de "imagine de marcă" a înlocuit termenul vechi și uzual de "reputație".

În general se consideră că imaginea instituției este mult mai importantă decât imaginea individuală sau imaginea de organizație, însă sunt situații în care o organizație, are o imagine mai puțin bună în comparație cu imaginea individuală, motiv pentru care, organizației îi este adusă o plus valoare de capital, de imagine, superior în cazul asocierii cu imaginea unei persoane publice.

O comunicare ideală sau deficitară, poate valorifica sau afecta, capitalul de imagine atât al organizației cât și al instituției respective, în general.

Arta de a persuada într-o comunicare publică este esențială, dar un rol esențial în aceasta o are imaginea publică. În mare parte, rolul imaginii unei personalități publice are un rol determinant în comunicarea publică, dacă scopul comunicării este cel de a persuada.

Publicul este convins în principal de emițătorul, care deține o imagine publică puternică și mai puțin de mesajul pe care acesta îl transmite.

De multe ori este nevoie ca imaginea reală să fie transmisă într-un anumit fel astfel încât emițătorul să transmită receptorului ceea ce dorește să vadă. Imaginea publică trebuie uneori nuanțată sau prezentată cu unele omisiuni voite pentru ca imaginea creată să fie una favorabilă.

O reprezentare simbolică, care corelează distincția dintre realitate și modul de transpunere a acesteia prin cuvinte și imagini, un model psiholingvistic de comunicare este prezentat mai jos, în figura 2.1 , conform studiilor Deliei Balaban și a cercetărilor efectuate de Marconi și apoi subliniat de psihologia lui Vlăsceanu:

Figura 2.1 – Model de comunicare

2.5. Procesul comunicării interne în institutiile publice

Comunicarea internă în cadrul instituțiilor publice este realizată de departamentul de resurse umane. Acest departament transmite mesajele primite de la conducerea organizației la publicul larg, cel intern, adică la angajați. De asemenea, acest departament se ocupă de verificarea satisfacției angajaților, a condițiilor de muncă, conform mulțumirilor sau nemulțumirilor acestora.

În cazul în care trebuie angajată o persoană nouă, indiferent că s-a înființat un post nou, au fost “dezghețate” posturile în urma crizei financiare ori a părăsit instituția un angajat (pensionare, transfer, demisie) sau titularul postului este în incapacitate de a-și exercita meseria o perioadă determinată ( concediu post sau pre natal, concediu fără plată pe termen de maxim un an), departamentul de resurse umane trebuie să recruteze în urma selecției personalul adecvat.

Cele mai importante instrumente de selecție utilizate în cadrul selecției personalului instituției prezentate sunt: CV-ul, scrisoarea de intenție, interviul clasic și probele specifice (cunoașterea unei limbi străine, examinarea cunoștințelor de programare și utilizare a calculatorului).

De asemene sunt necesare și se urmăresc în cadrul interviului clasic modul comportamental al persoanei intervievate realizându-se astfel testele de personalitate pentru a vedea dacă persoana corespunde cerințelor postului.

Aceste cerințe sunt legate de lucrul în echipă și mai ales pentru rezistența la stress. Se urmărește de asemenea pe lângă comunicarea verbală și comunicarea non-verbală prin gesturi și mimică care pot întări sau nu, convingerile de pe urma interviului verbal.

Efortul și atenția necesare perioadei de integrare sunt determinante, deoarece fiecare departament și fiecare șef are un stil aparte de conducere, profil de activitate, funcție de mărimea acestora și personalitatea personalului decident, de aceea noul salariat trebuie să renunțe la vechiul stil de lucru și să îl deprindă pe cel nou. În acest caz, comunicarea internă este importantă și trebuie să fie eficientă.

Rețeaua informală ridică probleme în adaptarea noului salariat – rețea ce cuprinde complexitatea inter-relațiilor umane care se răsfrâng asupra acomodării și integrării noului salariat în organizație. Modalitățile de abordare a noilor colegi vor facilita acomodarea în instituție, dar acestea nu prezintă încă un pericol, deoarece nu s-au format până în acel moment antipatii sau simpatii.

Pentru noul angajat se consideră că este necesară existența unui program de adaptare și integrare, subliniindu-se importanța și necesitatea existenței unui curs de integrare al noului salariat.

După alegerea candidatului ideal, acesta își face analizele medicale după care urmează o scurtă perioadă de instruire, atât din punctul de vedere al protecției muncii (realizată de departamentul “Protecția Muncii”) cât și a activității instituției.

Fișa postului este fundamentală pentru evaluarea performanțelor. În cadrul fișei de post, elaborată de către șeful de serviciu sunt incluse obiectivele individuale. Această fișă se elaborează pe baza unei perfecte colaborări între departamentul de resurse umane și departamentul unde se va integra, noul angajat.

Modalitatea de evaluare a performanțelor profesionale particulare se întrebuințează fiecărui angajat, în relație cu realizarea țelurilor individuale stabilite în baza atribuțiilor prescrise în fișa postului.

Evaluarea performanțelor profesionale individuale permite instituției publice să ajungă la concluzia în ceea ce privește modul în care funcționarul public și-a desfășurat activitatea în raport cu obiectivele strategice și de altă natură pe care instituția le-a fixat.

Pentru a se evalua performanțele profesionale individuale ale funcționarilor publici se realizează o raportare a criteriilor de performanță pentru un grad de îndeplinire a obiectivelor specifice individuale prevăzute pentru respectiva perioadă evaluată.

Specialiștii din compartimentul de resurse umane intervin în cadrul următoarelor activități importante: transmiterea către toate compartimentele din cadrul instituției publice a rapoartelor de evaluare, coordonarea și monitorizarea procesului de evaluare pentru performanțele profesionale individuale. De asemenea, departamentul asigură asistență de specialitate atât evaluatorilor cât și angajaților care urmează să fie evaluați, după care integrează rezultatele evaluării în dosarele personale, profesionale ale persoanelor evaluate și planifică în baza acestor date participarea angajaților la programe de instruire.

CΑPIΤОLUL 3

COMUNICAREA INTERNĂ ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ b#%l!^+a?

3.1. Procesul comunicării interne în administrația publică

Comunicarea internă nu se reduce doar la mesajele pe care societatea le transmite angajaților. Comunicarea internă abordează printre altele și proiecte, ce se întâmplă în alte filiale și alte administrații publice. Din totalul de angajaților majoritatea personalului lucrează cu sistemele informatice din prezent, cu calculatorul. Există fluxuri de informare diferite în funcție de canalul pe care comunicarea este făcută.

În funcție de modul de realizare, comunicarea internă se poate clasifica astfel în comunicare:

descendentă,

ascendentă,

laterală.

Comunicarea descendentă – se realizează în cadrul structurii ierarhice prin: reuniuni de lucru și informare, note de serviciu, afișe, discuții telefonice, jurnalul intern, programul de mail Lotus Notes.

Comunicarea ascendentă – se realizează prin transmiterea informațiilor de la angajați către nivele ierarhice superioare. Principalele canale formale sunt: sondaje, reuniunile dintre sindicate și echipele de conducere, note de serviciu, rubrica cititorului sau jurnalul intern, mailul intern Lotus Notes.

Comunicarea laterală se realizează permanent între membrii echipelor transversale de proiect, în cadrul colaborării dintre departamentele și serviciile interne ale societății (financiar, resurse umane, administrativ, producție, comercial).

În funcție de natura informației se disting două tipuri de acțiuni ale comunicării:

comunicarea mesajelor operaționale,

comunicarea mesajelor generale

Comunicarea mesajelor operaționale reprezintă responsabilitatea tuturor angajaților administrației publice și are scopul de a asigura transmiterea informațiilor necesare desfășurării activității curente. Are un caracter permanent și nu necesită proceduri.

Comunicarea mesajelor generale, care reprezintă responsabilitatea Direcției Generale, Direcției de Resurse Umane și/sau a Departamentului Comunicare având scopul de a asigura transmiterea informațiilor generale referitoare la cultura, politica, obiectivele majore urmărite de administrația publică și deferite evenimente interne, organizare, evenimente de natură socială.

Anunțurile interne sunt mesaje care circulă în interiorul societății, fie la nivelul cadrelor, fie la toate nivelurile. În cazul în care mesajele se adresează întregii administrații și a publicului său (clientului administrației publice), anunțurile interne sunt distribuite atât prin documente scrise transmise (prin secretariate) cadrelor, cât și prin afișaj.

După modul de desfășurare, comunicarea internă poate fi:

comunicare formală și

comunicare informală.

Comunicarea formală cuprinde: buletinul electronic de știri lunar care se distribuie pe calculator, reviste la nivelul administrației publice, reuniuni interne de informare periodică, reuniuni funcționale, voluntariat și acțiuni voluntare.

Comunicarea informală se realizează la nivel de reuniuni și petreceri sau evenimente.

. Tehnici și modalități de comunicare utilizate la nivelul administrației publice

Dezvoltarea unui sentiment de apartenență este un factor esențial pentru succesul instituției publice. În acest scop este necesară menținerea unui nivel ridicat al comunicării interne referitoare la activitatea administrației publice. Toți managerii au obligația de a-și informa subalternii în mod curent despre ce se întâmplă la nivelul local, județean și național din grupul din care fac parte.

Managerul trebuie să asigure distribuirea în rândul tuturor angajaților a materialelor informative publicate la nivel local și județean al administrației publice, conform normelor și principiilor modificate care apar în urma modificării legislației de lucru.

Asigurarea dialogului între management și personalul operațional se face nu ca un simplu control, ci în așa fel încât să se obțină cel mai mult din fiecare oportunitate de afaceri.

Instituția publică oferă angajaților săi ocazia de a contribui și de a-și dezvolta talentele. Angajații acestor unități operaționale întruchipează cultura și know-how-ul adminisrației publice din care fac parte angajații. Experiența, motivația și capacitatea lor de a se dezvolta și de a demonstra flexibilitate, creativitate și spirit de inițiativă sunt esențiale pentru succesul general al companiei.

“Administrația publică oferă un mediu participativ și de sprijin unic în care oamenii acționează cu convingere și unde interacțiunea zilnică se bazează pe încredere, respect, dialog și muncă în echipă, acordă angajaților săi responsabilități incitante și stimulative și sprijinul de care au nevoie pentru a repurta succese, dezvoltă talentele și potențialul oferind constant oportunități de formare profesională și dezvoltare la locul de muncă, promovează un mediu în care informația este larg accesibilă și împărtășită în mod deschis, acordă cea mai înaltă proprietate protecției muncii, calității activității și a informațiilor publice administrative, ca parte integrantă a excelenței”.

3.3. Comunicarea internă – cheia excelenței organizaționale

” Comunicarea internă se referă la schimbul de mesaje ce are loc în interiorul organizației, implicând persoane sau grupuri, și poate fi formală sau informală. Comunicarea este formală atunci când mesajele sunt transmise prin canale prestabilite și ia forma rapoartelor, notelor, circularelor, prezentărilor, ședințelor. În orice organizație o mare cantitate de informație circulă prin canale informale, sub forma discuțiilor în afara contextului de subordonare”.

Comunicarea intrasistemică reprezintă modalitatea prin care este prezentată organizația, membrilor săi. Dacă ne raportăm la statistici, acestea arată că, dacă membrii sistemului sunt bine informați, climatul de lucru este unul pozitiv; în acele sisteme în care membrii sunt puțin informați, climatul de lucru este mai mult negativ. Astfel, putem deduce importanța procesului de comunicare intrasistemică.

“Una din devizele PR spune că relațiile publice încep, de fapt de acasă”. Astfel, fiecare membru al sistemului poate fi un potențial multiplicator de imagine. În momentul în care acesta este mulțumit de condițiile și recompensele care îi sunt oferite de sistem pentru serviciile prestate, va vorbi despre satisfacțiile sale atât familiei cât și prietenilor și cunoștințelor. De asemenea, pot exista membri nemulțumiți care pot promova o imagine negativă instituției.

În cadrul procesului de comunicare intrasistemică, se folosesc mai multe instrumente printre care sunt:

– ziarul administrației publice,

– adunări și sedințe generale,

– manifestări sociale și culturale unde se discută în mod liber,

– organizări de evenimente speciale pentru angajați (cu ocazia diferitelor sărbători),

– prezentări de pliante și filmulețe

3.4. Comunicare, eficiență și eficacitate organizațională

„Comunicarea verbală utilizează, ca mijlor de acțiune, cuvântul vorbit. O parte din specialiști sunt de părere că poate fi luată în considerare și „cuvântul scris”. Comunicarea verbală nu poate fi realizată dacă nu sunt îndeplinite două deziderate: limba comună și un limbaj comun. Pentru ca transferul informațional să aibă efectul final ca înțelegere este imperios necesar să existe cele două elemente, limbajul și limba vorbită” ..

Alături de limba vorbită, limbajul folosit este foarte important în procesul comunicării, el făcând parte dintr-o gamă vastă de sisteme denumite generic conduite simbolice. La baza procesului comunicării, deci și la baza comunicării verbale, se află funcția semiotică. Aceasta se referă la capacitatea ființelor umane de a opera cu semne și simboluri și se definește astfel: „Functia semiotică desemnează capacitatea indivizilor de a utiliza semne și simboluri ca substitute ale obiectelor, respectiv acțiunilor, și de a opera cu acestea în plan mental.” .

Comunicarea verbală se mai numește și comunicare codată, cuprinzând toate mesajele verbale, cu toate sensurile limbii. O categorie aparte a comunicării codate o reprezintă și comunicarea simbolică, incluzând toate limbajele specifice folosite în activitățile desfășurate cu ajutorul ultimelor cuceriri ale științei și mai ales al mijloacelor electronice cum ar fi: calculatoarele și derivatele acestora, aplicații informatice pentru aparatura portabilă, rețele de comunicații și socializare.

Comunicare la nivelul administrației publice trebuie ă fie clară și concisă, atât pentru angajați, comunicare internă în speță, cât și pentru public, adică, comunicarea externă. Limbajul trebuie să fie unul adecvat pentru cultura internă a angajaților și limbajul tehnic specific cunostințelor necesare în cadrul serviciilor oferite de administrația publică.

3.5. Comunicarea și schimbarea organizațională

Comunicarea intrainstituțională creează un model prin intermediul căruia are loc un transfer și un contratransfer informațional, între membrii sau angajații administrației publice. Într-un mediu concurențial există doi parametri ai succesului:

calitatea informației și veridicitatea acesteia

viteza de reacție.

Buna funcționare a instituțiilor a generat două sisteme de comunicare simultane și anume:

intrainstituțional,

interinstituțional.

“Intrainstituțional este sistemul răspunzător de fluxul informațional din interiorul instituției și al doilea, cel interinstituțional este acel sistem ce cuprinde comunicarea cu alte instituții de același profil sau cu profile diferite precum și comunicarea cu mass-media”.

Comunicarea publică este o formă a comunicării care se referă, în general, la modul statului sau a instituțiilor publice cum ar fi: ministere, regii autonome, sau societăți naționale în implementarea unui sistem de relații cu publicul, capabil să furnizeze societății (cetățenilor) informații de interes public cum ar fi mediul, sănătatea, prevenirea accidentelor, siguranța cetățeanului.

Cu ajutorul acestor sisteme comunicarea publică se transformă într-una socială sau chiar comportamentală. Comunicarea publică se cristalizează la nivel zonal ca o comunicare locală, în care rolul instituțiilor centrale este luat de municipalități, consiliile județene și locale, preocupate și ele de crearea unei identități locale a cetățenilor.

3.6. Comunicare și motivare

Buna funcționare a unei instituții este „influențată de principiile de baza ale planificării. În cadrul planificării resurselor umane un rol important îl deține modul de elaborare a unor principii raționale de planificare. Pentru aceasta se stabilesc seturi de criterii și unități de măsură a indicatorilor planificați, cu menționarea aspectelor atât cele pozitive cât și cele negative ale diferitelor activități” .

Complexitatea informațiilor este relevantă în cadrul procesului de management al resurselor umane. O data cu lichidarea sistemului de planificare centralizat, instituțiile pot să realizeze o concordață între obiective și resurse și să ia hotărâri în consecință. Organizațiile publice, spre deosebire de cele de profil, nu au foarte multe resurse la dispoziție.

Resursa umană se referă la faptul că orice individ, dacă i se crează condițiile necesare, poate crește și se poate dezvolta și pune accentul pe faptul că angajații nu sunt o investiție aidoma capitalului fix sau mobil, ci sunt o sursă de câștig pentru organizație, dacă li se oferă oportunitățile necesare.

Cariera este înțeleasă uzual, ca o mișcare ascendentă sau de avansare a unei persoane într-un domeniu de activitate dorit, cu scopul de a obține mai mulți bani, mai multă responsabilitate sau mai multă putere și prestigiu personal. „Pentru dezvoltarea carierei funcționarilor publici, ei au obligația de a se perfecționa în mod continuu, participând la diverse cursuri de perfecționare, atât pentru a ține pasul cu noua tehnologie care avansează periodic cât și pentru a putea acoperi munca colegilor în cazul în care aceștia sunt în imposibilitatea prestării serviciilor (concedii: maternale, legale, de boală sau deplasări în interes de serviciu). Aceste perfecționări pot duce la creșterea valorii profesionale pentru angajat, care devenind indispensabil în cadrul sistemului va primi diferite facilități” .

Activitățile de perfecționare a funcționarilor publici se referă la desfășurarea unui proces coerent și continuu de programe pentru însușirea și/sau dezvoltarea cunoștințelor și abilităților funcționarilor publici. Prin intermediul programelor de pregătire integrate în instituțiile publice se pot remodela și adapta comportamentului funcționarilor publici pentru a determina și implementa schimbările absolut necesare procesului reformei în sectorul public. Fiecare angajat este evaluat pentru performanțele acestuia și în acest fel se constată dacă a evoluat și deține suficiente cunostințe pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice serviciului prestat.

Fișa postului este fundamentală pentru evaluarea performanțelor. În cadrul fișei de post, elaborată de către șeful de serviciu sunt incluse obiectivele individuale.

Fiecare angajat are stabilit un număr de obiective individuale pentru fiecare perioadă de evaluare. Evaluatorii au în vedere faptul că obiectivele individuale sunt stabilite prin raportare la obiectivele compartimentului în care evaluatul își desfășoară activitatea și la strategia pe termen scurt a instituției publice.

Obiectivele sunt realiste și pot fi duse la îndeplinire în termenele de realizare prevăzute și cu resursele alocate. De asemenea obiectivul este flexibil și se poate revizui în funcție de modificările intervenite în prioritățile instituției publice, dar aceste schimbări nu depășesc sfera atribuțiilor stabilite prin fișa postului. Dacă apar modificări, acestea se vor trece de reprezentanții resurselor umane în fișa de post.

Procedura de evaluare care este realizată de șeful direct și de reprezentantul resurselor umane are ca scop, după caz: avansarea sau retrogradarea în grade de salarizare, promovarea într-o funcție superioară sau eliberarea din funcția publică și stabilirea cerințelor de formare profesională a angajatului. Această evaluare are loc anual.

Procedura de evaluare se desfășoară în trei etape distincte: completarea raportului de evaluare de către evaluatori, interviul de evaluare și contrasemnarea raportului de evaluare în care se acordă calificativele evaluatului.

Modalitatea de evaluare a performanțelor profesionale particulare se întrebuințează fiecărui angajat, în relație cu realizarea țelurilor individuale stabilite în baza atribuțiilor prescrise în fișa postului.

Evaluarea performanțelor profesionale individuale permite instituției publice să ajungă la concluzia în ceea ce privește modul în care funcționarul public și-a desfășurat activitatea în raport cu obiectivele strategice și de altă natură pe care instituția le-a fixat.

Pentru a se evalua performanțele profesionale individuale ale funcționarilor publici se realizează o raportare a criteriilor de performanță pentru un grad de îndeplinire a obiectivelor specifice individuale prevăzute pentru respectiva perioadă evaluată. În acest fel, funcționarul din cadrul administrației publice este motivat financiar, conform unei grile de salarizare mai ridicată, și va presta serviciile în continuare cu sârguință.

3.7. Bariere în calea unei comunicări interne eficace și eficiente

După cum s-a prezentat până acum în cadrul lucrării se poate observa că, comunicarea internă este enorm de importantă în bunul mers al oricărei organizații în general și în administrația publică în special.

Eficiența acestei comunicări se poate observa în relațiile care există între funcționarii publici ai administrațiilor pe care le reprezintă și clienții lor. Cu cât publicul administrației publice își consumă un timp mai mic cu problemele pentru care ia contact cu această administrație, cu atât aceasta este mai eficace.

Dacă comunicarea internă întâlnește anumite bariere, relațiile dintre administrație și client se deteriorează și duc spre nervozitate și discuții inutile. Imaginea publică a unei administrații publice este dată de eficacitate și eficiență.

Dacă informațiile circulă mai greu între diferite departamente, între administrația centrală și cele județene sau orășenești, eficiența scade.

În cazul în care sistemul electronic de informare are probleme sau unii dintre angajați nu reusesc să informeze concret sau nu sunt informați în mod precis, comunicarea devine deficitară.

Orice mesaj care nu este codificat sau decodificat corespunzător poate produce efecte negative, adevărate bariere în calea comunicării.

O barieră importantă în calea comunicării interne poate fi legată de lipsa unei colaborări între departamente, personal incompetent sau nespecializat corespunzător. Pentru ca aceste probleme deficitare să nu apară, este nevoie de un management perfect în cadrul departamentului de Resurse Umane.

Specialiștii din compartimentul de resurse umane intervin în cadrul următoarelor activități importante: transmiterea către toate compartimentele din cadrul instituției publice a rapoartelor de evaluare, coordonarea și monitorizarea procesului de evaluare pentru performanțele profesionale individuale. De asemenea, departamentul asigură asistență de specialitate atât evaluatorilor cât și angajaților care urmează să fie evaluați, după care integrează rezultatele evaluării în dosarele personale, profesionale ale persoanelor evaluate și planifică în baza acestor date participarea angajaților la programe de instruire.

Un punct slab al administrației publice se referă la procesul de recrutare și selecție a resurselor umane, deoarece din echipă nu face parte nici un specialist cu studii psihologice și sociologice pentru a analiza candidatul din punct de vedere comportamental, al personalității, al nivelului cunoștințelor și sociologic. Motivația acestei deficiențe constă în faptul că toți membrii echipei de recrutare, selecție și angajare au fost pregătiți în domeniul managementului resurselor umane, urmând astfel programe specifice de formare în domeniu.

3.8. Strategia de comunicare internă

Strategia de comunicare internă trebuie să se bazeze pe mai multe tipuri de comunicare, care, indiferent de situație, influențează comunicarea, care poate fi în bine sau în rău. Componentele care influențează comunicarea internă și necesită o strategie precisă în cadrul comunicării interne în administrație, sunt:

comunicarea non-verbală,

comunicarea intrapersonală,

comunicarea interpersonală,

comunicarea de grup.

„Comunicarea non-verbală reprezintă totalitatea semnelor, gesturilor și a mimicii cu ajutorul cărora noi suntem capabili să transmitem un mesaj, o emoție sau o reacție. La limita dintre comunicarea verbală și cea non-verbală se găsește comunicarea paralingvistică, formă a comunicării ce cuprinde următoarele elemente: ezitări, intonații, timbrul vocii, pauze, rapiditate, viteză de expunere, bâlbâieli. Aceste elemente în totalitatea lor pot fi înglobate în așa-numita comunicare analogică. Aceasta poate însoți comunicarea codată” ..

Prin comunicarea non-verbală care să transmită impresia că mesajele verbale sunt reale, se pot manipula angajații și/sau publicul, evitându-se anumite momente neplăcute.

Comunicarea non-verbală mai este denumită și limbajul trupului, variază, în general, de la o societate la alta și se învață fie trăind în mediul respectiv, fie empatizând ca observator cu un anumit tip de mediu. Sigur că există organizații/ instituții diferite, care dezvoltă conotații comune pentru un anumit tip de mesaj non-verbal, dar marea parte a conotațiilor este specifică unui anumit tip de societate și diferă față de altele, specifice altor societăți. “O serie întreagă de experiențe au arătat ca într-o relație dintre două persoane, comunicarea non-verbală funcționează cu atât mai bine cu cât acestea se cunosc reciproc mai bine, pe de o parte, iar pe de altă parte, cu cât intersecția sistemelor de codare a informațiilor este mai mare. Pe bună dreptate se poate pune întrebarea cât la sută din conținutul unui mesaj îl reprezintă comunicarea verbală și cât la sută cea non-verbală. Raspunsul îl aflăm din cercetările derulate pe parcursul a mai multor ani și pe mii de subiecți de la cercetătorul R. L. Birdwhistell care consideră că aproximativ 30-35% din conținutul unui mesaj se datorează comunicării verbale, iar restul de pâna la 100% celei non-verbale, aceste procente fiind valabile doar în cadrul unui dialog social”.

Cercetătorul B. Rime a încercat să determine rolul componentei non-verbale în legăturile interumane, impregnate puternic de componenta afectivă, în special, în cazul îndragostiților. Experiențele ca procedură au fost relativ simple. El a lucrat cu perechi de îndrăgostiți care trebuiau să-și manifeste iubirea prima oară prin canal verbal și non-verbal, iar pe urmă, punându-se un ecran opac între cei doi, aceștia trebuiau să facă același lucru.

Rime consideră și el, după mii de observații, că prin comunicarea non-verbală se transmite aproximativ 65-70% din conținutul unui astfel de mesaj și, de asemenea, constată că în lipsa comunicării non-verbale încărcătura mesajelor își pierde greutatea, fiind mult mai săracă. Dacă am face o analiză a formelor de comunicare prin prisma canalelor de comunicare, am vedea că este firesc ca forma de comunicare non-verbală să cuprindă o parte mai mare din conținutul unui mesaj transmis într-un dialog dintre două persoane decât cea verbală, pentru că ea pur și simplu e susținută de mai mulți analizatori, în principal de cel vizual, pe când cea verbală e susținută în principal de analizatorul auditiv și secundar, de cel vizual.

Din punct de vedere al funcției de receptori în cadrul administrației publice, canalele de comunicare verbală și non-verbală se împart în:

– canalul vizual,

– canalul auditiv.

Canalul vizual. Acest canal de transmitere a informațiilor analizează schimbul de priviri, expresia feței, ținuta corporală, distanța interpersonală, gesturile, mimica, ticurile, dinamica mișcărilor corpului, mișcarea buzelor (în special la persoanele care suferă de un handicap auditiv), mobilitatea lobilor oculari, zâmbetele, grimasele etc.

Canalul auditiv se sprijină pe analizatorul auditiv. Acest canal de transmitere a informației facilitează în principal comunicarea verbală și, în plan secundar, comunicarea paralingvistică. Prin intermediul său sunt decodate toate informațiile transmise cu ajutorul cuvântului prin limba vorbită și limbajul folosit. Există și un factor perturbator, care afectează perceperea și decodarea corectă a mesajelor auditive, și anume sursa de zgomot, care poate să apară în orice proces de comunicare.

Acestea sunt principalele canale de transmitere a informației, cu ajutorul cărora are loc procesul de comunicare internă prin intermediul administrației publice.

„O formă aparte a comunicării non-verbale care se manifestă printr-un comportament non-verbal o reprezintă „utilizarea spațiului”. Fiecare individ are o anumita arie de manifestare specifică în momentul în care intră în interelație cu un alt individ. În funcție de această distanță menținută între doi indivizi, se poate constata gradul de apropiere sau de îndepărtare, simpatia sau antipatia pe care le manifestă aceștia unui față de altul. Referitor la comunicarea non-verbală, trebuie să mai menționăm faptul că există persoane care au manifestări comportamentale non-verbale identice, dar luate separat, în situații sau contexte diferite, ele produc foarte rar efecte identice, acestea în general provocând partenerilor de discuție reacții diferite, datorită faptului că simbolizează lucruri diferite” ..

„Procesul de comunicare intrapersonală este caracteristic fiecărui individ în parte. Comunicarea intrapersonală se referă la fiecare persoană care gândește pentru ea însăși, la un moment dat, sau chiar care gândește cu voce tare, verbalizându-și gândurile și ideile, și în tot acest proces își poate pune sieși întrebări și tot persoana în cauză să fie cea care răspunde. Comunicarea intrapersonală transformă dialogul cu sine însuși într-un monolog interior sau verbalizat în cazul în care acesta este manifestat în exterior prin viu grai. O asemenea formă a comunicării este perfect normal să apară la orice ființă umană și este chiar necesară în cazul unor situații speciale, când ea ne ajută la fixarea unor noțiuni sau la clarificarea anumitor probleme. În momentul în care frecvența apariției și folosirii acestei forme a comunicării depășește o anumită limită, apar probleme intrapsihice ale individului, punându-se astfel în evidență diferite degenerescențe sau disfuncționalități psihice ale persoanei respective” .

Comunicarea interpersonală presupune, în mod obligatoriu, existența a minimum doi parteneri de discuție participanți la procesul de comunicare. Acest tip de comunicare se poate extinde și la alte persoane, care pot lua și ele parte la derularea procesului de comunicare, fie preluând un rol activ în acesta, fie unul pasiv. Cu cât legăturile dintre indivizii care participă în procesul comunicării sunt mai apropiate, mai calde, mai expresive, cu atât comunicarea va fi mai intensă, altfel spus, cu atât transferul informațional va fi mai mare. Comunicarea interpersonală merge până la identificare cu relația interpersonală.

Comunicarea de grup este varianta extinsă a comunicării interpersonale, fiind practic o extensie a acesteia la mai multe persoane. Comunicarea de grup ne poate furniza informații referitoare la pasivismul sau activismul manifestat de anumite persoane pe parcursul procesului de comunicare, precum și informații referitoare la reacțiile acestor persoane la diferiți stimuli, în anumite situații și bineînțeles, pun în evidență anumite fenomene de contagiune care apar în interiorul grupului.

3.9. Managementul comunicării organizaționale în interiorul administrației publice

Comunicarea organizațională în cadrul administrației publice reprezintă tot ceea ce transmite managerul instituției, către subordonați. Conform specialistului din domeniu, Pride, se poate susține că “fundamentele managementului organizației are un impact serios asupra societății, care trebuie luat în considerare în procesul decizional”.

Reglementările și acțiunile publice sunt principalele forțe externe care au contribuit la impunerea responsabilității sociale a administrațiilor publice, dar deciziile importante sunt luate în interiorul firmei, unde responsabilitatea socială începe prin atitudinea managerilor care iau decizia finală, influențați de factori psihici și psihologici.

Atitudinea managementului față de responsabilitatea socială este descrisă prin două modele: economic și socio-economic.

Modelul economic are la bază teoria economiei tradiționale, prin care o întreprindere există pentru a produce bunuri și servicii de calitate, pentru a obține profit și pentru a oferi locuri de muncă. Maximizarea profitului este considerată, prin modelul economic clasic, o cale suficientă pentru generarea de beneficii sociale.

Modelul socio-economic este în contradicție cu modelul economic, acesta subliniază faptul că managerii nu sunt responsabili doar față de acționari, ci și față de furnizori, angajați și clienți, deci în general, față de societate. Deciziile acestora nu trebuie focalizate doar pe profit, ci și pe implicațiile lor sociale.

Majoritatea conducătorilor din ultimii ani, adoptă modelul socio-economic al responsabilității datorită următoarelor motive: afacerile sunt dominate de corporații, iar acestea sunt creația societății, deci implicarea socială este directă. Din păcate nu toți respectă în totalitatea principiile, ceea ce face ca modelul utilizat să fie unul de mijloc, care este în detrimentul uneia sau alteia dintre părți.

Zorlentan T. realizează o sinteză a acestor principii enunțate în Managementul organizației – Principiile managementului, are la bază următoarele:

diviziunea muncii,

spiritul de echipă,

disciplina, ordinea și echitatea,

autoritatea,

responsabilitatea,

subordonarea intereselor: primând interesele generale în detrimentul celor individuale,

deciziile de conducere, care pornesc din vârful piramidei ierarhiei,

unitatea de comandă – fiecare angajat are un singur superior care-i atribuie deciziile pentru realizarea muncii prestate,

satisfacția remunerației, echilibru salariat – manageri, servicii oferite – plată,

scurtarea circuitelor manageriale de la nivel superior la nivel inferior.

Conform specialiștilor, există cinci curente principale pentru management:

clasic (tradițional),

sociologic (behavioristă sau comportistă),

cantitativ,

sistemic,

contextual.

Curentul clasic de management are la bază principiile egalității: selectarea angajaților, apoi perfecționarea cunoștințelor și a calității muncii acestora. Munca este împărțită în mod aproximativ egal între angajații muncitori și manageri, totul având la bază cooperarea, lucrul în echipă, evitându-se individualismul ce poate deveni haotic.

Curentul sociologic pune bază pe caracter, sistemul de valori, personalitate, comportament individual și în grup, cultură și personalitate.

Curentul cantitativ se axează pe partea de producție, previziuni și organizare folosindu-se de statistici și este concentrată pe rigurozitate.

Curentul sistemic este școala care se folosește de cele trei curente anterioare, utilizând din fiecare o anumită parte, adaptată cerințelor organizației și a pieței pentru produsele și/sau serviciile oferite.

Curentul contextual respinge tot ceea ce reprezintă celelalte patru curente, mergând pe ideea că nu există o rețetă specifică succesului, deoarece, niciodată nu sunt aceleași perioade, desfășurări de activități, persoane sau situații identice. Totul este diferit de la o afacere la alta, deci organizația trebuie să aibă un manager flexibil și un management care se va plia pe cerințe și direcții.

Prin management ca știință se înțelege “studierea procesului de management în vederea sistematizării și generalizării unor concepte, legi, principii, reguli, a conceperii de noi sisteme, metode și tehnici care să contribuie la creșterea eficienței activităților desfășurate pentru realizarea unor obiective” .

CΑPIΤОLUL 4

STUDIU PRIVIND ANALIZA IMPACTULUI COMUNICĂRII INTERNE ASUPRA EFICACITĂȚII ȘI EFICIENȚEI ORGANIZAȚIONALE ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ – ANAF JUD. NEAMȚ b#%l!^+a?

La partea practica mi-am propus să aplic subiecților două chestionare: un chestionar care să măsoare satisfacția la locul de muncă, motivația, iar celălalt să reflecte modul în care personalul din administrația publică, ANAF – Neamț, percepe modul de comunicare internă.

4.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII

Obiectivul acestei cercetări este de a urmări, de a demonstra că nu vor avea loc mari schimbări și nu se vor inregistra performanțe până când la nivelul institutiei publice ANAF, nu se va percepe că, resursele umane reprezintă forța motrică principală, iar comunicarea internă trebuie să constituie reperul fundamental și baza oricărei reforme.

Un alt obiectiv urmărit este: comunicarea internă este un factor vital în atingerea maximei eficacități și eficiențe organizaționale.

Una dintre ipoteze este existența unei strânse corelații între motivația angajatului și modul de comunicare internă în cadrul administrației publice. O altă ipoteză specifică este că o persoană nesatisfăcută profesional, nu agreează stilul de comunicare internă existent. Comunicarea in cadrul administrației publice trebuie coordonată de departamentul de Resurse Umane.

4.2. METODOLOGIA CERCETĂRII

În vederea îndeplinirii obiectivelor cercetării și a verificării ipotezelor, a fost folosit, în cercetarea de față, un chestionare prezentate în Anexă care a fost aplicate angajaților din administrația publică ANAF – Neamț. S-a folosit un singur chestionar, pentru a vedea atât motivația și satisfacția angajaților cât și percepția comunicării interne, pentru a nu demoraliza personalul chestionat, văzând prea multe documente și evitând starea de inhibare a acestora.

4.3. ANALIZA CERCETĂRII

4.4. CONCLUZIILE CERCETĂRII

CОΝCLUΖII

După cum se poate observa, departamentul de Resurse Umane este un pilon de bază al fiecărei instituții. În funcție de modul de realizare a managementului de resurse umane se pot obține performanțe în cadrul instituției sau mai rău, se poate degrada relația instituției cu publicul său.

Departamentul resurselor umane se implică în buna desfăsurare a activității instituției, prin dirijarea pașilor angajaților în cadrul organizației. Angajatul își începe activitatea în cadrul instituției cu un prim contact cu reprezentantul de Resurse Umane, care-i va monitoriza activitatea de-a lungul perioadei în care-și desfășoară activitatea în cadrul companiei. În cazul în care angajatul părăsește instituția, trebuie să ia legătura cu specialistul de la Resurse Umane pentru despărțirea amiabilă conform contractului. Deci se poate spune, că prima și ultima persoană cu care ia contact angajatul în cadrul instituției este specialistul de la Resurse Umane.

În concluzie, se poate afirma că, în zilele noastre, rolul comunicării este unul esențial, atât la nivel individual cât și la nivel organizațional, indiferent că este în domeniul public sau privat. O comunicare eficientă produce calitate, dar și satisfacție în munca de zi cu zi.

La nivelul oricărei organizații comunicarea este esențială, deoarece la nivelul ei comunicarea are rol esențial nu doar în partea de management și administrație, cât și în partea umană, în comunicarea cu publicul. Administrația publică este o organizație publică, care trebuie să răspundă mai multor nevoi și de comunicarea corectă a anumitor decizii, noutăți, transformări depinde nu numai funcționarea instituției din punct de vedere administrativ, ci depinde mai ales calitatea muncii care se desfășoară în acea unitate publică sau privată.

Orice barieră de comunicare trebuie prevenită și evitată, deoarece pot apărea divergențe sau neînțelegeri inutile datorită unei comunicări deficitare sau a unui canat de transmitere prost ales. Atât organizațiile cât și clienții lor, doar prin comunicare pot converge spre atingerea țelului propus, ajungând astfel la un numitor comun, benefic tuturor, ca un parteneriat reușit.

ΑΝΕΧΑ

b#%l!^+a?

CHESTIONAR DE COMUNICARE INTERNĂ

Acest chestionar este anonim. Vă rugăm să bifați variantele care corespund opțiunilor dvs. Prin completarea acestui chestionar mă ajutați în realizarea unui studiu.

Discutați împreună cu șeful direct despre problemele legate de activitatea generală a administrației publice?

da

nu

câteodată

Seful dvs. direct este o persoană interesată de ideile, abordările și/sau sugestiile dvs.?

da

doar aparent

doar uneori

niciodată

nu am incercat

Relațiile de servici cu șeful direct sunt:

strict legate de servici

reci și total impersonale

normale, bazate pe respect de ambele părți

prietenești

Șeful dvs este:

calm

nervos

echilibrat

dictator

Informațiile legate de decizii, ordine și instrucțiuni transmise de șeful direct sunt:

clare și precise

total neclare

necesită mereu explicații complementare

câteodate clare și precise, alteori neclare

Considerați că șeful direct vă respectă suficient:

da

nu

nu respectă pe nimeni

respectă pe toată lumea

nu știu

În cazul neînțelegerii unei informații de la șeful direct:

cereți informații suplimentare care vă lămuresc

cereți informații suplimentare dar nu vă lămuresc

nu cereți informații suplimentare

cereți informații suplimentare de la colegi

Când aveți nelămuriri, vă adresați șefului?

da, pentru a rezolva problemele

nu, pentru a nu părea incapabil

nu, din principiu

Ați propune șefului direct o soluție diferită la o problemă discutată?

nu suportă să fie contrazis

nu vreau să stric relațiile cu acesta, eventuale promovări și motivări

da, indiferent de situație

da, concret la subiect

da, pe ocolite

Șeful direct este interesat de problemele echipei sale:

da, atât personale cât și profesionale

da, doar de cele profesionale

nu, din cauza timpului limitat

nu se implică în probleme

Considerați că sunt optime anumite reguli de comunicare?

da, unele generale

nu

depinde de situații

Comunicarea cu colegii din echipă este:

bună

proastă

poate fi îmbunătățită

În momentul oricărei comunicări interne contează:

fondul și forma acestei comunicări

forma comunicării

fondul comunicării

niciuna, este sarcină de servici

Considerați că informarea la nivelul administrației publice este:

bună

satisfăcătoare

proastă

În timpul discuțiilor cu interlocutorii:

sunteți întrerupt

întrerupeți înterlocutorii

comunicați pe rând

depinde de situație

Pentru o mai bună desfășurare a activității considerați că pot fi aduse îmbunătățiri în activitate?

da

nu sunt necesare

nu pot aprecia

Sunteți mulțumit de locul de muncă?

da

nu

se poate mai bine

Sunteți motivat suficient?

da

nu

se poate si mai bine

Considerați că comunicarea între departamente este optimă și eficientă?

da

nu

depinde de situație

Amenajarea locului de muncă și a condițiilor de lucru sunt:

optime

posibilități de îmbunătățire

adaptabile

Sunteți mulțumit de modul de promovare și motivare financiară?

da

nu

poate fi mai bine

Sunteți satisfacut de munca pe care o prestați?

da

nu

este stresant

Vă rog să bifați următoarele date personale, fără a vă trece numele sau funcția.

Vârsta:

între 18 – 30 de ani

între 31 – 45 de ani

peste 45 de ani

Studii:

medii

superioare

postuniveristare

Sex:

masculin

feminin

Mulțumesc

ВIВLIОGRΑFIΕ

Andronic, B., Performanța firmei, Editura Polirom, Iasi, 2000

Armstrong, M., Managementul Resurselor Umane, Editura Codecs, București, 2003

Balaban, D., Comunicare Mediatică, Editura Tritonic, București, 2009

Cândea, R., Cândea, D., Comunicare managerială- concept, deprinderi, strategie , Editura Expert, București, 1996

Chiciudean, I., Halic, B.A., Imagologie. Imagologie istorică, București, Editura Comunicare.ro, 2003

Chiru, I., Comunicarea interpersonală, București, Editura Tritonic, 2003

Ciascai, G.: Introducere în relații publice internaționale, Editura Pro Universitaria, București, 2011

Cismaru, D. M., Comunicarea internă în organizații, Editura Tritonic, București, 2008

Coman, C., Relații publice – principii și strategii, Editura Polirom, Iași, 2006

Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 2004

Manolescu, A., Managementul resurselor umane, Editura Rai, București, 1988

Manolescu, A., Lefter, V., Deaconu, A., Managementul Resurselor Umane, Editura Econ, București, 2007

Popescu-Neveanu, P., Fischbein, E., Psihologie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967

Prutianu, Șt., Manual de comunicare si negociere în afaceri, Editura Polirom, Iasi, 2000

Rogojinarul, A., Relații publice, fundamente interdisciplinare, Editura Tritonic, București, 2010

Rotaru, A., Prodan, A., Managementul Resurselor Umane, Editura Sedcam Libris, Iași, 1998

Stanciu, Ș., Managementul Resurselor Umane, Editura Bren, București, 2000

Vedinas, V., Statutul funcționarilor publici, Editura Nemira, București, 1998

Vlăsceanu, M., Organizații și comportament organizațional, Editura Polirom, Iași, 2003

Zorletan, T., Managementul organizatiei, Editura Holding Reporter, București, 1996