Comunicarea Managerială Eficientă Avantaj Strategic al Organizației

CUPRINS

INTRODUCERE

Motto” E necesar ca cei care navighează fară nici un

scop în marea vieții să-și trezească posibilitățiile amorțite din

fiecare semință, să devină căpitanul propriei sorți, deoarece

lupta pentru succese este pe jumatate castigată daca omul

știe să comunice” Napoleon Hill

În procesul amplu de transformare și restructurare pe care îl traversează economia națională, un rol fundamental îi revine activității manageriale, care se impune a fi eficientizată și modernizată.

În momentul de față, manageri necesită o pregătire de performanță-multilaterală, pentru a face față problemelor ce țin de reușita de ansamblu a unei organizații.

Motivul pentru care mi-am ales tema de mai sus este dorința mea de a demonstra importanța comunicării manageriale în evoluția plină de scucces a unei companii prin motivarea angajațiilor.

Voi folosi chestionarul ca instrument de investigare , pe care îl voi aplica la un numar de 20 de persoane, dupa care cu ajutorul programului SPPS,voi interpreta rezultatele acestuia.

Ipoteza lucrării este ca o comunicare managerială eficientă, duce la motivarea angajaților și implicit la evoluția organizației.

Pentru orice organizație este important să existe o bună comunicare între manager și subordonat, iar cazul ideal pentru a funcționa o organizație este acela unde managerul reușeste în orice moment să îndepărteze orice fel de probleme existente în companie.

Lucrarea am structutat-o astfel:

Capitolul 1. Modele și teorii ale comunicării format din alte 3 subcapitole:

Definirea conceptului de comunicare

De aceea, managementul este considerat o artă care are la bază intuiția, experiența, abilitățile, talentul, viziunea , determinarea și curajul managerului, care sa-i permită elaborarea de strategii performante și a unor planuri de management menite să asigure creșterea eficacității activității desfășurate

TABEL FIGURATII

LISTA TABEL

Capitolul 1.Modele și teorii ale comunicării

1.1.Definirea conceptului de comunicare

Termenul de comunicare este folosit în strânsă legătură cu termenii limbă și limbaj. Aceștia sunt utilizați uneori ca echivalenți, alteori se face o distincție clară de sens. Fiecare termen capătă semnificații noi dacă i se asociază un atribut specific.

Etimologic, termenul provine din limba latină, unde "communis" înseamnă "a fi în relație cu, a pune de acord".

Dicționarul de sociologie definește comunicarea ca “un proces de emitere a unui mesaj și de transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar în vederea receptării”.

Dicționarul de psihologie definește comunicarea ca “o relație între indivizi ce implică transmitere intenționată sau nu cu influențe asupra receptorului și cu efect retroactiv”.

Dicționarul explicativ al limbii române oferă următoarea definiție: a comunica = a face cunoscut; a da de știre; a informa; a înființa, a spune.”

Comunicăm pentru a ne transmite ideiile, sentimentele, emoțiile, părerile, pentru a influența, pentru a ne corela între noi rezultatele muncii, pentru a ne socializa. În limba română s–a păstrat și sensul sacramental: cuminecare = a se împărtăși de la, a se împărtăși întru ceva.

Constantin Noica: „Comunicarea nu e totul, comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificații, înțelesuri; cuminecarea este de subînțelesuri.”

Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale.

Comunicarea umană se ocupă de sensul informației verbale, prezentată în formă orală sau scrisă și de cel al informației non-verbale, reprezentată de paralimbaj, mișcările corpului și folosirea spațiului.

Comunicarea a devenit un concept atotcuprinzator și universal pentru că totul în jur comunică.

Comunicarea este legatura dintr-o colectivitate a indivizilor,ce oferă posibilitatea cunoașterii opiniilor indiferent de mărimea și natura colectivului. A comunica nu înseamna doar a emite sunete și cuvinte, ci înseamna în același timp a gândi și a cunoaște.

Comunicarea este motorul organizației întrucât oamenii sunt confruntați în viața de zi cu zi cu diferite situați care cer comportamente specifice și modele de comunicare adecvate.

Prin comunicare se înțelege:

o provocare constantă pentru psihologia socială;

o activitate;

satisfacerea nevoile personale;

legătura între oameni, etc.

Arta de a comunica nu este un proces natural ori o abilitate cu care ne naștem. Noi învatam sa comunicam. De aceea trebuie sa studiem ce învatam ca sa putem folosi cunoștințele noastre mai eficient. Orice comunicare implica creație și schimb de întelesuri. Aceste întelesuri sunt reprezentate prin "semne" și "coduri". Se pare ca oamenii au o adevarată nevoie să "citească" înțelesul tuturor acțiunilor umane. Observarea și înțelegerea acestui proces poate să ne facă să fim mai conștienți referitor la ce se întâmplă când comunicăm.

Este o altă lectură a comunicării și semnificației sale legată de data aceasta de procese sociale de adâncime, cum ar fi conservarea identității și coeziunii, exercitarea funcției vitale de integrare socială, de mentinere si consolidare a unui humus psihologic comun. In nici una dintre ipostazele sale majore, societatea (comunitatea umana) nu poate exista fara comuni-care: nici in cea de dobandire a unei experiente comune (care presupune dialog), nici in cea de transmitere a zestrei culturale, nici in construirea acor-dului asupra unor probleme si dezlegari. comunicarea semnifica mult mai mult decat schimbul si raspandirea de informatii; comunicarea creaza si mentinea societatea.

Înțeleasă ca proces, comunicarea implică o derulare a operațiilor de codare, recodare și decodare asupra mesajelor. Prin procesul de comunicare se transmit informații pentru atingerea anumitor scopuri. Comunicarea are un caracter dinamic. Este un proces complex, ce se particularizează în contexte diferite: există informații care se transmit genetic, informații care circulă în mediul social (cutume, obiceiuri etc.), în organizații.

Comunicarea este fluxul vital care face posibilă obținerea performanțelor unei

organizații. De calitatea și funcționalitatea ei depinde modul în care sunt folosite resursele și sunt atinse scopurile.

Ca să vedem cât de complex este domeniul comunicării, este suficient să se analizeze tipologia lui D. Dance. Acesta, în încercarea de a oferi o definire completivă a comunicarii, a precizat cinsprezece formulări, fiecare dintre ele punând accentul asupra unui aspect sau unei alte componente. Astfel, în definițiile comunicării se pune accentul pe:

simboluri, vorbire, limbaj;

înțelegerea – receptarea, nu transmiterea mesajelor;

interacțiunea , relatie- schimbul activ si coordonarea;

reducerea incertitudinii- ipotetica dorința fundamentală, care duce la cautarea de informație în scopul adaptării;

procesul- întreaga secventa a transmiterii;

transfer , transmitere- mișcare conotativă în spațiu și timp;

legatură, unire- comunicare în ipostaza de conector, de articulator;

trasături comune- amplificarea a ceea ce este împartașit sau acceptat de ambele părți;

canal, purtător, ruta- o extensie a " transferului", având ca referința principala calea sau  "vehiculul" ( sistem de semne sau tehnologie);

memorie, stocare- comunicarea duce la acumularea de informație și putem " să comunicăm cu" astfel de depozite informative;

raspuns discriminatoriu- accentuarea acordării selective de atenție și a interpretării;

stimuli- accentuarea caracterului mesajului în cauză, a raspunsului sau a reacției;

intenție- accentuează faptul că actele comunicative au un scop; momentul si situatia- acordarea de atentie contextului actului comunicativ;

putere- comunicarea vazută ca mijloc de influenta.

 Sintetizand rezultatele cercetării de până acum , se poate constata că toate

definițiile date comunicării, indiferent de școlile de gândire cărora le aparțin sau de orientările în care se înscriu, au în comun cel puțin urmatoarele elemente comune:

comunicarea este procesul de transmitere-recepționare de informații, idei, opinii, sentimente, abilitați etc., fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul;

comunicarea este un atribut al ființei umane;

 toate activitațile umane, de la cele mai simple, ale rutinei cotidiene, și pană la cele complexe ale organizațiilor, nu pot fi concepute în afara procesului de comunicare.

1.1.1 Elementele procesului de comunicare

Emițătorul și Receptorul în relație

La individul uman, comunicarea depinde de capacitatea de relaționare cu celalalt, de disponibilitatea de combinare a codului folosit, de disponibilitatea de recepție și prelucrare, de complexitatea și varietatea conținuturilor, precum și de posibilitatea emițătorului și receptorului de a-și schimba reciproc rolurile.

Canalul de comunicare – "drumul", "calea" pe care mesajul se transmite. Acestea pot fi canale vizuale, auditive, tactile, kinestezice etc. Canalele au suport natural sau tehnic (telefon, fax, mijloace audio-video etc.).

Canalul de comunicare reprezintă calea care permite difuzarea mesajului.Contextul comunicării reprezintă cadrul în care se produce comunicarea și este definit de urmatoărele caracteristici: proximitate, similaritate și apartenența la grup.

Mesajul – componentă complexă a comunicării care implică fenomene de codare, recodare, decodare. La om, funcția semiotică înalt dezvoltată permite codarea stimulilor actuali, trecuți, viitori și utilizarea lor nu doar de către cel care codifică, ci și de cei care primesc mesajul.

Mesajul presupune un mosaic de informații obiective, judecăți de valoare care privesc informațiile subiectiv, judecăți de valoare și trăiri personale.

La nivelul mesajelor există două efecte aparent contradictorii, dar foarte importante: efectul de întaietate care constă în reținerea unor elemente cu influență informațională, datele prezentate de emițător au mai multa influență, și efectul recentivității unde informațiile prezentate la urmă au mai mare importanță.

Există patru tipuri de mesaje:

Mesajul care există doar în mintea emițătorului;

Mesajul transmis de emițător;

Mesajul interpretat;

Mesajul reamintit.

Codul – trebuie ales și cunoscut de partenerii în relație.

Feedback-ul – mesaje de răspuns pe care receptorul le dă în timpul sau după receptarea mesajului inițial.

Feedback-ul poate include toate mesajele verbale și nonverbal.

Mediul – contextul comunicării se referă la situația particularizată în care are loc comunicarea.

Din această accepțiune generală a reieșit și modelul elementar al comunicării (fig. 1), care se înfațisează sub urmatoarea schemă:

Fig. 1. Modelul elementar al comunicarii

Tabelul 1.Adaptarea dupa modelul lui Torrington asupra procesului de comunicare

Comunicarea se realizează pe trei niveluri:

1. Logic

2. Paraverbal

3. Nonverbal

Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor-limbaj verbal) reprezintă doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteză de rostire…) și 55% la nivelul nonverbal (expresia facială, poziția, miscarea, îmbracaminte etc.).

Fig.nr.2

Atunci când vorbim despre comunicare avem în vedere trei componente ale acesteia:

comunicarea exteriorizată care cuprinde acțiunile verbale și neverbale observabile de către interlocutori.

metacomunicarea

intracomunicarea care sunt componentele neobservabile ale comunicării.

Componenta observabilă [CO] a procesului de comunicare se poate manifesta în mediul de comunicare oral prin vorbire și ascultare, iar în cel scris, prin scriere și citire.

Metacomunicarea [MC] (meta înseamna în limba greaca "dincolo de", "în plus fata de") se referă la sensul perceput al mesajului, la "mesajul despre mesaj"; este ceea ce întelegem noi, dincolo de cuvinte.

Intracomunicarea [IC] este procesul de comunicare la nivelul sinelui prin care "comentăm" un mesaj primit, ne argumentăm nouă însine, ne răspundem la întrebari, ne admonestăm, "vorbim" cu noi înaine.

Procesul comunicării poate fi perturbat prin apariția unor factori (bariere în comunicare) care diminuează, amplifică, împiedică sau deformează mesajele:

la nivelul emițătorului/receptorului:

deficiențe de exprimare, respectiv recepționare;

deficiențe emoționale, atitudinale;

idei preconcepute etc.

la nivelul canalelor: informația emisă pentru un canal este receptată pe un alt canal (ex.: nevăzătorii receptează informația audibilă prin canale dezvoltate compensator).

la nivelul mesajului:

folosirea cuvintelor cu sensuri diferite;

expresii personale, difuze, limbaje insuficient cunoscute de cei implicați în comunicare.

la nivelul mediului:

climat poluat (fonic, vizual etc.);

folosirea necorespunzătoare a suportului de informație.

Cuvintele sunt "cărămizile" limbajului și în consecință stăpânirea semnificației lor este premisa indispensabilă pentru oricine are ambiția de a deveni un bun comunicator. Fiecare persoană, mai ales atunci când emite un mesaj scris, acordă o mare atenție alegerii celor mai potrivite cuvinte pentru a se asigura că destinatarul înțelege ceea ce vrea să comunice și procedează în consecință. Cuvintele sunt arma cea mai puternică pe care o are o persoană la dispoziție pentru a determina pe cineva să râdă sau să plângă, să viseze sau să sufere etc.

Pentru a explica puterea cuvintelor de a transmite experiența și emoția umană se pleacă de la următoarele premise:

fiecare cuvânt este un simbol sau mai bine zis o sinteză a unei descrieri, care pentru a fi înțeles trebuie să se bucure de o semnificație împărtășită de cel care ascultă;

fiecare cuvânt este un instrument folosit pentru a face distincții, pentru a semnaliza o diferență: cu cât mai bogat este vocabularul cu atât mai bogată este experiența ce poate fi transmisă și viceversa;

fiecare cuvânt aduce cu sine, în afară de sensul propriu, o cantitate de "informație paralelă" despre cel care îl folosește: vârsta, profesia, nivelul cultural etc.;

fiecare cuvânt conține o judecată, o opinie despre obiectul descris;

fiecare cuvânt pentru a fi înțeles trebuie să fie asociat unei imagini mentale și, ca o consecință, această imagine revine în minte de fiecare dată când se aude sau se folosește cuvântul respectiv;

dacă un cuvânt se referă la o stare emoțională, pentru a fi înțeles el trebuie să fie asociat cu starea respectivă, dar această relație poate fi parcursă și în sens invers.

1.1.2 Procesul comunicării la nivelul organizației

„Comunicarea în mileniul III înseamna putere pentru că oportunitatea comunicării este determinantă în epoca informațiilor”, afirmă Mihaela Minulescu în lucrarea sa, Comunicare Organizțională”.

Literatura de specilalitate privește comunicarea în organizații din punctul de vdere al direcției pe care o dezvoltă fluxul de informative.

După cum consideră și Alex Mucchielli: „Comunicarea nu este numai artă de a transmite și de a înțelege informațiile. Ea este și arta de a dirija schimburile de informații pentru a-i face pe actori să ajungă la puncte de vedere apropiate și, astfel, sa înteleaga mai bine deciziile manageriale.”

Într-o organizatie, fiecare individ are o viziune proprie despre o anumită situație sau despre o problemă care se ivește la un moment dat, în funcție de experiența sa, de caracterul și deprinderile sale intelectuale, de poziția pe care o ocupa în organigrama societății, de sarcinile care îi revin și de obiectivele și valorile sale.

Comunicarea internă este liantul care asigură construirea unei percepții comune acceptate de toți membrii organizației. Adoptând această percepție comună, colectivul poate atinge mai ușor obiectivele vizate de organizația respectivă.

Cele doua obiective ale comunicării interne sunt:

–   motivarea – toți membrii organizației să accepte o anumită soluție nu pentru ca așa li se impune, ci pentru ca îi împărtașesc semnificația;

–  coerentă – toți membrii organizației să participe la analiză și astfel să înteleagă mai bine decizile manageriale.

Pentru a fi eficientă, comunicarea organizațională trebuie sa aibă următoarele caracteristici:

–   să fie orientată spre un anumit scop al organizației;

–   să fie multidirecțională (de sus în jos, pe orizontală, pe verticală etc.);

–   să fie instrumentală (să se sprijine pe o varietate de suporturi în funcție de obiectiv);

–  să fie adaptată, folosind sistemele de informare specifice fiecărui sector de activitate, în concordanță cu cultura organizațională;

–   să fie flexibilă pentru a integra comunicarea informală.

Comunicarea organizațională apare la toate nivelurile conducerii, se realizează pe toate treptele ierarhice și între acestea, atat pe orizontala, cat și pe verticală.

Complexitatea comunicării, scopurile, obiectivele și implicațiile sale au impus o serie de particularitaăți comunicării manageriale (față de comunicarea în alte domenii precum jurnalismul, artă, medicină etc.), care trebuie să respecte o serie de norme impuse de cultura managerială și de politica organizației.

Este esențial ca în cadrul organizației să se realizeze o comunicare eficientă, care apare atunci cand oamenii potriviți primesc la timp informația potrivită.

Procesul de comunicare din cadrul organizației se poate defini, dupa tipicul comunicării interumane, ca proces prin care are loc schimbul de mesaje în vederea realizării obiectivelor individuale și comune ale membrilor ei.

Comunicarea din cadrul unei organizații poate fi definită în diverse moduri, în funcție de experiență personală a fiecaruia, de locul pe care acesta îl ocupa în ierarhia organizaționala și de abilitatile acestuia de a se servi de anumite instrumente de comunicare. Unii pun accentul pe finalități, alții pe obiective, alții pe suporturi și alții pe tehnicile specifice comunicării; sunt și persoane care pun în prim plan situațiile prin care au trecut și tipurile de comunicare pe care le-au folosit pentru a transmite anumite mesaje sau pentru a rezolva anumite probleme. Luate separat, fiecare dintre aceste definiții destăinuie o parte de adevăr. Pentru a avea însa o imagine globală asupra comunicării din cadrul unei organizații, este necesar să însumăm toate aceste puncte de vedere și să dezbatem toate aspectele împreună, și nu separat.

Comunicarea organizațională este un proces, de regulă intenționat, de schimb de

mesaje între persoane, grupuri și niveluri organizatorice din cadrul organizației, cu scopul înfăptuirii atât a obiectivelor individuale, cât și a celor colective.

Comunicarea, în știință managerială, este cunoscută ca o principală activitate desfășurată de manageri, fiind considerată: „componența de bază a funcției de coordonare" (T.Zorlentan).

1.1.3 Formele comunicării

Există mai multe criterii după care sunt identificate variatele forme de comunicare:

După participarea indivizilor la procesul de comunicare:

– comunicare intrapersonală (comunicare cu sinele) =se referă la ganduri, la sentimente și la modul în care ne vedem pe noi înșine, la activitățile de procesare a informațiilor care nu sunt observabile extern. În comunicare intrapersonală suntem influențați de percepția celorlați în ceea ce privește dar și modul în care interpretăm această percepție.Comunicarea intrapersonală este foarte importantă la procesul de învățare sau memorare a unor texte.

comunicare interpersonală (cu alții) =este considerată un produs rezultat din

combinarea formelor verbale, nonverbale și paralinvistice ale limbii și limbajelor.

Comunicarea interpersonală se poate realiza între doi sau mai mulți indivizi.Comunicarea interpersonală cea mai utilizată este dialogul.

comunicare de masă (prin instituții specializate, cu adresabilitate generală).

După contextul spațial-temporal al mesajelor:

1.comunicare directă (față în față) =Fiecare dintre noi stabilim o anumită formă de comunicare directă în fiecare zi, atunci când discutăm cu prietenii, cu colegii de la locul de muncă, cu rudele, cu colegii de la școală sau facultate. În concluzie, comunicarea directă eficientă este o abilitate care trebuie dezvoltată.

Comunicarea directă eficientă constă în:

a verifica dacă cealaltă parte a înțeles ceea ce ați spus;

a vorbi clar;

a fi amabil și oficial, însă nu rece în adresare;

a asculta activ partea opusă;

a folosi un limbaj corporal și un ton al vocii care să întărească efectivitatea cuvintelor dvs;

a folosi cuvinte conforme cu situația, a evita discuțiile informale și înjurăturile;

a observa fiecare semn nonverbal care poate indica intențiile celeilalte persoane;

a fi de încredere și de ajutor.

2.comunicare indirectă (mediată).

După instrumentele folosite:

comunicare verbală=gândirea și limbajul se dezvoltă împreună, așa cum este și modul de gândire și vorbire la fiecare persoană, adică unic.Această unicitate a limbajului este legată de fiecare persoană care poate fi înglobată sub denumirea de stil verbal.De asemenea conținutul mesajului este foarte important el influiențând acțiunea receptorilor.

Este foarte greu să spunem care dintre din cele două forme ale comunicării a aparut prima evolutie a comunicării, însă ambele au un rol important în organizarea și structurarea societății actuale.Comunicarea verbală folosește drept unitate de bază cuvântul, care poate fi rostit sau poate fi scris și ulterior verbalizat.

Comunicarea verbală a fost denumită și comunicarea codată, iar poate fi folosită intrapersonal și interpersonal de la diadă și până la grupurile mari.

Comunicarea verbală constituie un ansamblu principal de numeroase avantaje pentru relațiile cu publicul față de celelalte tipuri de comunicare și anume:

„Dă posibilitatea emițătorului să-și exprime ideile mai rapid și mai usor;

Există posibilitatea controlului prin feed-back;

Se pot folosi tehnici persuasive, dar și gesturi sau mimică;

Se evită echivocul din mesaj, existând posibilitatea controlului fluxului informațional., pe toata durata derulării comunicării”

comunicare nonverbală= specialiștii o denumesc și limbajul trupului.

Majoritatea cercetătorilor consideră că forma nonverbală are o pondere mai mare în conținutul unui mesaj;

comunicare paraverbală;

comunicarea paralingvistică=se referă la tonalitățile vocii, timbrul vocal,

pauzele dintre cuvinte sau dintre cuvinte și gesturi, frecvența cuvintelor pe o unitate de timp, tremurul vocii.

comunicare mixta.

După obiectivele comunicării:

comunicare incidentală (fără scop bine stabilit);

comunicare consumatorie (consecință a stărilor emoționale);

comunicare instrumentală (când este urmărit un scop precis).

După interacțiunea sistemelor care comunică:

comunicare omogenă (om-om, animal-animal);

comunicare heterogenă (om-animal, om-mașină).

După poziția în cadrul unei organizații:

comunicare ascendentă (cu superiorii)= se refera la mesajele care sunt trimise de la niveluri ierarhice inferioare spre cele superioare.

Rolul comunicării ascendente este esențial pentru eficiența procesului de comunicare deoarece atestă recepția mesajelor transmise de cadrele de conducere. Faptul că mesajul circulă de la executanți la conducători nu-l scutește de filtrele cognitive sau psihologice. În asemenea situații se pot instala blocaje cu efecte asupra capacității de control și menținere a procesului de comunicare.

comunicare descendentă (cu subalternii)=mesajele trimise de la niveluri înalte ale ierarhiei spre niveluri inferioare.

Problema principală a acestui tip de comunicare, o constituie marea probabilitate ca mesajul să fie filtrat în timp ce este vehiculat de la un nivel la altul, deoarece fiecare nivel interpretează mesajele în funcție de propriile necesități sau obiective.

comunicare orizontală (emițătorul și receptorul au poziții egale). Rolul acestui tip este de a facilita coordonarea activităților ce vizează obiective comune, excluzând intervenția cadrelor de conducere de nivel superior.

De asemenea mai există si următoarele forme de comunicare :

Comunicarea de grup-se poate realiza în trei moduri diferite : individ-grup, grup-grup,grup-individ.

Comunicarea de grup are ca efecte foarte benefice în cadrul diferitelor forme de psihoterapie aplicate în tratarea diferitelor devianțt comportamentale-alcoolism, dependența de droguri, dependențe de tutun.

Comunicarea mediatizată –înseamnă vorbitul la telefon, internetul, ascultatul muzicii prin intermediul diferitelor aparate și comunicarae prin mass-media.

Comunicarae așa –zis de masă-este si comunicarea mass-media și se adresează unui grup mare de oameni.

Comunicarea esopică- este o formă de transmitere a informațiilor, iar aceasta este dezmințirea.

Comunicarae politică și electorală.

Comunicarae de întreprindere-este specifică atât instituțiilor de stat cât și celor private.

Comunicarea publică-are loc între institușiile statuluiși populație.

Comunicarea publicitară- este folosită în agențiile de publicitate.

Comunicarea educativă-oferă informații referitoare la diferite domenii ale știnței și cel mai folosit este teelvizorul.

Comunicarea organizațiilor societății civile-au un rol fundamental în strângere de fonduri pentru persoanele care sunt sinistrate ca urmare a unor catasrofe ecologice.

Comunicarae paradoxala

Comunicarea internațională

Figura. nr. 3 Schemă privind Comunicarea eficentă într-o organizație

Comunicare eficientă într-o organizație este o necesitate categorică, obligație pentru toți cei implicați în funcționarea acesteia. Întreruperi în comunicare sau comunicarea defectuoasă poate fi serioasă și costisitoare. O comunicare deficitară poate duce la neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, demiteri, falimente până la pagube materiale și financiare.Un lucru este cert: trăim într-o societate dependentă de comunicare, proces ce se impune ca o necesitate a existenței societății, pe care, o condiționează.

1.2.Teorii ale comunicarii

Aria teoriilor înscrise în literatura de specialitate drept teorii ale comunicării reprezintă cuantumul teoriilor explicative din diferite domenii: psihologie, pedagogie, sociologie, lingvistică matematică etc.

Comunicarea este un domeniu inclus, în mod natural, atât în dinamismul proceselor sociale văzute în toată aplicabilitatea lor, cât și, în mod simultan, un factor explicativ al acestora , datorită acestei perspective extinse, comunicarea capată un bogat istoric într-o varietate de teorii ale fenomenelor sociale în ansamblu.

Efortul de concretizare a comunicării ca știință va conduce la realizarea a ceea ce denumim astăzi megaștiințe, comunicarea devine astfel o megaștiință care, departe de a extrage corpul teoretic și metodologic din științele care au studiat-o în mod implicit, le va oferi acestora un nou avânt, precum și instrumente avansate de cercetare, reunind eforturile unor direcții de acțiune diferențiate. Asa cum sperau Rosenblueth și Wiener să se întâmple înca de la jumătatea secolului trecut, "adevarata explorare a acestor pete albe de pe harta științei poate fi întreprinsă numai de un colectiv de oameni de știință, fiecare specialist în domeniul său, dar posedând totodată cunoștințe fundamentale din domeniile colegilor săi. în plus, este necesar ca toți să fie obișnuiți sș lucreze împreună, să cunoască deprinderile intelectuale ale celorlalți, să aprecieze importanța ideilor noi emise de colegi înainte ca aceste idei să fi capătat o expresie formală definitivă”.

1.2.1 Teoria matematică asupra comunicării

 Teoria informației (numită și teoria matematică asupra comunicării) a avut un ecou însemnat asupra modului în care putea fi înteles si conceptualizat procesul comunicării, datorită câtora caracteristici definitorii: dintre acestea, cea mai importantă a fost aceea că autorii, Claude Elwood Shannon și Warren Weaver (a căror formație inginerească 1-a făcut pe Jean Lohisse [2002] să o denumească "o teorie a inginerilor'), au propus un model liniar și relativ simplu asupra comunicării.Cercetările lor au vizat un obiectiv precis, acela de a căuta mijloace mai rapide și mai sigure de a transporta informația, de a identifica un sistem care să utilizeze cu maximum de eficiență canalele de comunicare. Shannon și Weaver au urmărit să dezvolte o teorie care să le permită să abordeze problema transmiterii unei cantități maxime de informație și să analizeze fiecare canal de comunicare prin prisma acestei eficiențe ; Shannon caracterizează fenomenul comunicării drept „reproducerea într-un punct dat, în mod exact sau aproximativ, a unui mesaj selecționat într-un alt punct”.

În studiul comunicării se identifică astfel trei niveluri ale problemelor:

A.  Problemele tehnice

B.   Problemele semantice

C.  Probleme legate de eficiență

Importanța pentru aria comunicării este introducerea termenilor de zgomot si incertitudine. Teoria informației încearcă să explice comunicarea, definind o balanța între conceptele de zgomot (informația care circula pe un canal este amenințată de zgomot, de perturbări de natura aleatorie care o pot deforma sau altera) și redundanța (modul de a optimiza comunicarea afectată de zgomot prin repetarea unor semnale sau prin folosirea acestora într-o mai mare masură decât ar fi necesar). Este important să reținem faptul că, dacă eliminarea elementelor redundante face comunicarea mai economică, această operație o și expune însa la acțiunea zgomotelor.

Teoria informației a avut un ecou important asupra teoriilor comunicării, chiar dacă s-au evidențiat ulterior o serie de limite, îndeosebi de către reprezentanții științelor sociale, anumite aspecte subliniate de teoria informației rămân importante pentru câmpul cercetărilor comunicaționale.

1.2.2. Teoria cibernetică

1.2.3. Scoala de la Palo Alto

1.2.4. Teoriile structurale

1.2.5. Structuralismul

1.2.6. Sociologiile interpretive

1.2.7. Etnometodologia

1.2.8. Etnografia comunicării

1.2.9. Teoria comunicării din perspectiva teoriilor învățării