Comunicarea In Campania Electorala
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1: COMUNICAREA IN CAMPANIILE ELECTORALE
Conceptul de comunicarea politică
Comunicare electorală
Mesajul electoral
Discurs politic – discurs electoral
Construcția discursului electoral
Particularități ale discursului electoral
Limbajul în discursul electoral
Tendințe actuale de construcție a discursului electoral
CAPITOLUL 2: PERSUASIUNEA IN CAMPANIILE ELECTORALE
2.1. Comunicare politică – proces de influență socială
2.2. Persuasiune și Propagandă
2.3. Retorica persuasiunii
CAPITOLUL 3
ALEGERI LOCALE IN ROMANIA – IUNIE 2016
CONCLUZII
INTRODUCERE
Comunicarea politică s-a impus ca disciplină de studiu relativ recent și este definită ca o activitate strategică, specializată, care necesită competențe diverse și tipuri diferite de resurse. Ralph Negrine definea comunicarea politică drept „un sistem complex de comunicare a informației politice centrat pe practici jurnalistice, pe o anumită socializare politică a societății și pe democratizarea instituțiilor statului”. D. Wolton propune următoarea definiție pentru comunicarea politică: „un spațiu în care se relaționează discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii: oamenii politici, ziariștii și opinia publică, prin intermediul sondajelor de opinie” (Les contradictions de l’espace public mediatisé, 1992).
Comunicarea politică este o interacțiune între actorii politici, mass media, public, electorat, care utilizează o serie de coduri și ritualuri cu scopul de a produce vizibilitatea domeniului politic. În prezent, comunicarea politică este din ce în ce mai standardizată la nivelul formelor, regulilor, strategiilor.R. Negrine denumește această standardizare drept o „americanizare a comunicării politice” (The Communication of Politics,1996). Modelul, apărut în spațiul public american și difuzat apoi spre democrațiile vest-europene, include o serie de strategii comunicaționale pe baza cărora politicienii susțin schimbul discursiv cu presa, publicul, contracandidații. Modelului american i se reproșează dezvoltarea comercializării politicului și este considerat un fenomen cu efecte contradictorii, un fenomen care poate să democratizeze, dar și să confiște acțiunea politică.Americanizarea comunicării politice este un concept controversat.Încă nu s-a stabilit clar dacă este un model cu circulație globală sau este vorba doar de strategii de comunicare apărute în Statele Unite ale Americii și adaptate la diferite contexte, în funcție de specificul național.
Factorii care influențează comunicarea politică sunt:
a. socioculturali: deprinderi sociale, norme culturale, instituții;
b. economici: țin de resursele aflate la îndemână pentru a crea canale eficiente de comunicare sau pentru limitarea puterii altor mijloace de informare;
c. istorici: sunt determinanții comunicaționali care țin de evoluția specifică unei colectivități, de istoricul și dezvoltarea presei locale, de istoria și influențele de natură istorică asupra presei;
d. politici: structurile de influență informațională se modifică și în funcție de sistemul existent.
Comunicarea politică utilizează mass media ca un canal colateral de informare, principalele sale forme de exprimare fiind cele informaționale și cele politice, care se manifestă la nivelul structurilor politice. Campania electorală este cea mai complexă îmbinare între toate tehnicile de promovare din întreg spațiul comunicațional contemporan. Aceasta este bazată pe idei fiind o sumă de acțiuni care au drept scop determinarea unur grupuri de votanți să susțină aceste idei. Ca în orice altă competiție există învinși și învingători, însă, prin natura procesului, întotdeauna vor exista mai mulți dezamăgiți decât satisfăcuți de rezultatul scrutinului. Campaniile electorale au constituit de-a lungul timpului un subiect de analiză atât pentru mediul academic cât și pentru consultanții care activează în acest domeniu. Cercetătorii din mediul universitar sunt interesați să explice de ce votează alegătorii în vreme ce consultanții încearcă să identifice în permanență noi metode de a determina alegătorii să voteze într-un anumit sens. Cercetătorii sunt interesați să afle cine sunt cei care contribuie cu bani la campanie și care sunt motivele care îi determină să facă acest lucru, în vreme ce consultanții sunt interesați de diversificarea metodelor de a convinge oamenii să contribuie financiar. Aceste două perspective sunt diferite dar sunt ambele necesare pentru a înțelege derularea unei campanii electorale. În esență, campaniile electorale au drept scop, informarea electoratului cu privire la oferta politică și persuadarea pentru a-i influența sau configura opțiunea electorală. Practic, campaniile electorale au rolul de a determina electoratul să voteze într-un anumit sens și pentru atingerea acestui scop se folosesc de toate mijloacele de comunicare specifice publicității comerciale.Costisitoare, antrenante, zgomoase si spectaculoase în același timp campaniile scot, așa cum sublinia Ron Faucheux, ce este mai bun și ce este mai rău din oameni. Cu toate că sunt uneori foarte agresive și depășesc limitele eticii și – uneori -ale bunului simț ele promovează alegerile, pivotul în jurul căruia gravitează democrația.
Particularitățile acestei forme de promovare față de celelalte realități ale universului comunicațional sunt:
a. simultaneitatea campaniilor (În mod normal, când se lansează un produs comercial pe piață, campania de promovare nu este desfășurată simultan cu alte campanii de promovare ale tuturor celorlalte produse concurente. Campania electorală a unui candidat are loc simultan cu toate campaniile electorale ale celorlalți candidați);
b. durata fixă a campaniei. (În nici o altă zonă a promovării nu există o limitare a timpului de campanie și nici o declanșare la o dată fixă, stabilită din exterior). Din aceste motive, dar și din multe altele, intensitatea unei campanii electorale este superioară celei a unei campanii comerciale desfășurată în același spațiu național.
Mijloacele prin care candidatul sau partidul politic se exprimă și încearcă să obțină un număr cât mai mare de voturi se regăsesc în publicitate, în relații publice, în lobby, precum și în atât de spectaculoasele confruntări televizate. Candidatul se exprimă utilizând suporturile video și
audio, presa scrisă, afișajul și panotajul, corespondența directă (direct mailing), evenimentele, vizitele în teritoriu, distribuirea de obiecte promoționale etc
In prezenta lucrare, vom analiza campaniile electorale, din punct de vedere al comunicarii si al persuasiunii. De asemenea, lucrarea contine si un studio de caz, o analiza asupra campaniile electorale pentru alegerile locale din Romania, luna iunie 2016.
CAPITOLUL 1
COMUNICAREA IN CAMPANIA ELECTORALA
I.1. Conceptul de comunicarea politică
Comunicarea politică s-a impus ca disciplină de studiu relativ recent, fiind înțeleasă ca acțiune teleologică – o acțiune orientată, programată, proiectată pentru anumite scopuri politice. Fiind vorba de o acțiune strategică, acest tip de comunicare ar implica reguli, proceduri, tehnici și resurse activate în anumite evenimente politice.
A defini „comunicare politică” este de asemenea o întreprindere dificilă, din cauza multiplelor perspective de studiu, sau a diferitelor obiecte de cercetare la care se face trimitere, dar și datorită faptului că se sprijină pe concepte deja supraîncărcate de sens, ale căror relații nu pot fi decât problematice și ale căror manifestări sunt multidimensionale.
Comunicarea este considerată un proces social fundamental de la care pornește orice alt fapt social. În aceste condiții nici politica nu se poate sustrage acestei reguli. Însă ce înțelegem prin politică? Activitatea politică privește emergența problemelor colective, elaborarea unor proiecte de soluții, relația dintre aceste proiecte și modalitățile lor de realizare. În fiecare dintre aceste procese, este implicată comunicarea, iar contribuția sa în activitatea politică este omniprezentă Comunicarea pătrunde în orice activitate politică, în măsura în care comportamentele de acest gen implică un recurs la o formă oarecare de comunicare. De altfel, ar fi imposibilă politica în absența comunicării, pentru că însăși societatea nu poate fi concepută în absența comunicării.
O primă definiție a comunicării politice ar fi cea pe care ne-o oferă Andre Gosselin: „un câmp în care se intersectează diverse modalități de persuadare a electoratului”. În aceeași manieră A.Belanger consideră că prin comunicarea politică se realizează „o influențare în primul rând voită, apoi transformată în actiune, sau dimpotrivă, o acțiune omisă. Întotdeauna este vorba de o intervenție intențională referitoare la un eventual comportament al receptorului”. Aceste definiții evidențiază un scop anume al comunicării politice, și anume acela de a influența opinia publică. Nu putem însă reduce comunicarea politică strict la intenționalitatea sa.
Alți autori asociază comunicarea politică cu mediul și spațiul de dispersie al acesteia. Ideea de spațiu politic apare și în accepțiunea lui Domonique Wolton pentru care comunicarea politică este „spațiul în care se relaționează discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitate de a se exprima în mod public asupra politicii: oameni politici, jurnaliști și opinia publica, prin intermediul sondajelor de opinie”.
Un alt unghi sub care este analizată comunicarea politică este cel al mijloacelor prin intermediul cărora această formă de comunicare ajunge la nivelul receptorilor. Roland Cayrol consideră că procesul comunicării politice este rezultatul final al conlucrării convergente sau divergente al unei „sfinte treimi”: „televiziunea, sondajele și publicitatea”. De asemenea, Pippa Norris propune un model interactiv, într-o oarecare măsură linear, căci consideră comunicarea politică „un proces interactiv referitor la transmiterea de informație între oamenii politici, noile media și public. Procesul operează de sus în jos, de la instituțiile guvernului către cetațeni, orizontal, între oamenii politici, și de jos în sus, de la opinia publică spre autorități”.
Definițiile expuse anterior se înscriu în cele doua abordări ale comunicării politice, una centrată pe aspectul instrumental, cealaltă pe cel instituțional. Dimensiunea instrumentală a comunicării politice se axează pe elementele de influențare și intenționalitate, acest proces fiind văzut ca o relație de persuasiune între interlocutori. A doua tendință în definirea comunicării politice accentuează dimensiunea instituțională și/sau structurala care face trimitere la termeni precum „câmp”, „spațiu”, „sistem”, „proces”; aici comunicarea politică este înțeleasă ca un sistem alcătuit din resurse tehnologice, condiții etice, profesionale, reglementări normative și convenționale destinate publicității politice.
Conform lui Gheorghe-Ilie Fârte “comunicarea politică apare ca un act politic aparte, subiacent altor acte politice (promulgarea unei legi, demiterea unui guvern, investirea unui președinte etc.), pe care le condiționează în mod necesar”. Printre rezultatele comunicării politice nu pot fi înscrise decât efectele care decurg doar din utilizarea semnelor, efecte care sunt tratate, apoi, ca mijloace de atingere ale unor alte obiective.
Două poziții extreme se cer, așadar, evitate în delimitarea sferei comunicării politice: una care extinde această sferă la întreaga activitate politică (uitându-se faptul că acțiunile politice conțin și subacte care ies din limitele comunicării), iar cealaltă care restrânge aceeași sferă la un obiectiv mult prea specific, cum ar fi strategiile de câștigare a alegerilor (neținându-se cont de faptul că organizarea și conducerea unei societăți, politica, nu se rezumă la câștigarea puterii).
Ambele poziții par să fie îmbinate într-o conjuncție paradoxală de către Andrei Stoiciu. Pe de o parte, înțelesul larg al conceptului de comunicare politică este asumat în următorul fragment: „Comunicarea politică include procedurile, normele și acțiunile prin care este folosită și organizată informația politică. Comunicarea politică nu înseamnă numai tipărirea afișelor electorale sau înregistrarea intervențiilor televizate ale unui candidat; ea include toate acțiunile de recrutare de personal, de concepție, de anchetă, de marketing, de evaluare strategică, de grafică, de analiză a peisajului audio-vizual, de calcul financiar, de pregătirea răspunsurilor care preced […] tipărirea afișelor electorale sau intervenția unui candidat pe un post de televiziune”. Pe de altă parte, subtitlul cărții – Cum se vând idei și oameni – și însuși conținutul lucrării mărginesc comunicarea politică la acțiunea de câștigare a puteri (politice), potrivit unei definiții restrânse a marketingului: „Vinde cât mai bine ceea ce ai produs!”.
Întrucât conceptul de comunicare politică este „concurat” în lucrările multor teoreticieni de conceptul mult mai „actual” de marketing politic, se cuvine să operăm și aici o distincție minimală.
O abordare integrată a comunicării politice, adică înțeleasă atât ca o relație pragmatică, cât și ca o structură instituțională ne este oferită de autorul francez Gilles Achache (Le marketing politique, 1989) care distinge între mai multe modele de comunicare politică: dialogic, propagandistic, marketing politic. Cele trei modele pot fi rezumate astfel:
– Modelul dialogic: este un model care accentuează funcția ideologică, ține de domeniul ideilor și al ideologiilor. Spațiul de comunicare se caracterizează prin omogenitate și continuitate, imagine a unui spațiu public definit de interesul comun, și loc de întâlnire al argumentelor. În ceea ce privește forma mesajului și canalele de comunicare, se preferă mesajele verbale și media discursive.
– Modelul propagandistic: aici se accentueaza funcția teologică, fiind un model care provine din domeniul marilor mituri politice și care se bazează pe discursuri infalsifiabile. Spațiul comunicațional este de asemenea continuu și omogen dar se caracterizează printr-o fuziune a actorilor într-o comunitate de credință. În ceea ce privește forma și conținutul discursului, notăm predominanța imaginii.
– Modelul marketing: unde notăm predominanța funcției persuasive, este domeniul actorilor politici, al limbajului politic. Spațiul comunicațional este discontinuu și concurențial. În acest caz domină argumentația strategică-periferică; se utilizează toate tipurile de media, dar se pune accent pe publicitate. Actorii sunt clar delimitați pe categorii, un loc important avându-l receptorii mesajului politic, electoratul, în timp ce emițătorii sunt nevoiți să construiască un mesaj cât mai seducător și să prezinte o imagine cât mai atrăgătoare și pozitivă.
Tipologia expusă de Achache nu propune modele exclusive, ci ele pot coexista în situațiile de comunicare politică. Cu toate acestea, modelul marketing se bucură în ultimul timp de o poziție dominantă. Marketingul politic este un domeniu care se ocupă cu „vânzarea” produsului politic către un public considerat „consumator de informații”. Aplicabilitatea marketingului în politică este, în principal, reprezentată prin marketingul electoral, care constituie forma sa cea mai avansată. Astfel, strategiile de marketing electoral încearcă să optimizeze capacitatea de atracție exercitată asupra electoratului de personalități ale sferei publice, partide sau mișcări politice, prin compatibilizarea cu nivelul cerințelor și dorințelor a temelor majore ale dezbaterii electorale, a alegerii mijloacelor de comunicare în masă, a modului de afișaj și de folosire a mijloacelor publicitare, a pregătirii discursurilor și a liderilor.
Constatăm, înainte de toate, că promotorii conceptului de marketing politic nu îi dau acestuia același conținut. În lucrarea Marketing politic și electoral, coordonată de Bogdan Teodorescu, marketingul politic este definit ca ansamblu de tehnici care are drept obiective:
adaptarea imaginii unui candidat în funcție de electoratul vizat”,
cunoașterea candidatului de un număr cât mai mare de electori și
crearea diferențelor dintre candidat și contracandidații săi.
Pentru Cristina Pripp, „studiile de marketing politic reușesc să previzioneze intențiile de vot, motivațiile comportamentului politic, mentalitățile, modurile de a percepe, precum și analiza contextelor prezente și viitoare”, „strategiile de marketing politic încearcă să optimizeze capacitatea de atracție exercitată asupra electoratului de personalități ale vieții publice, partide sau mișcări politice”, iar „cercetarea de marketing politic identifică cele mai eficiente căi prin care oamenii politici pot ajunge la sufletul electoratului”. Dedicând prima parte a excelentei sale lucrări Communication et marketing de l’homme politique etapelor constituirii marketingului politic american, Philippe J. Maarek tratează marketingul politic ca pe o formă fundamentată științific de comunicare politică, ce presupune conceperea și utilizarea unor strategii și tehnici de câștigare a alegerilor. În fond, finalitatea marketingului ar fi adăugarea unei valori simbolice cât mai mari la valoarea de întrebuințare potențială a produsului pentru a-i incita pe clienți la cumpărarea lui. Prin specificare, marketingul politic ar avea drept scop mărirea valorii simbolice a omului politic pentru determina „cumpărarea” – mai exact, votarea – acestuia.
Trecând cu vederea unele formulări neclare (spre exemplu, nu știm ce ar putea să însemne ajungerea la „sufletul electoratului”), am putea conchide că marketingul politic revine la o formă specializată de comunicare politică (condusă de comunicatori profesioniști) ce este axată pe câștigarea alegerilor. În această accepțiune, marketingul politic ar fi o specie a comunicării politice, aceasta din urmă „acoperind”, în plus, interacțiunile semiotice (de ordin politic) petrecute în afara campaniilor electorale.
Blair McNair definește comunicarea politică, simplu, drept comunicare ce vizează în mod direct politica. Aici se încadrează:
– toate formele de comunicare în care se angajează politicienii și alți actori politici, cu scopul de a atinge obiective specifice;
– comunicarea adresată acestor actori de către persoanele apolitice, precum alegătorii sau editorialiștii din presa scrisă;
– comunicarea referitoare la acești actori și la activitățile lor, așa cum este conținută în reportaje de știri, editoriale de presă și alte forme mediatice de analiză a politicii.
Am optat pentru această definiție pornind de la faptul că definiția sa înglobează întregul discurs politic. Așadar, prin comunicare politică, la fel ca și Graber, nu sunt avute în vedere doar declarațiile verbale sau scrise, ci și mijloacele vizuale de semnificație, așa cum sînt îmbrăcămintea, machiajul, tunsoarea și gestica, adică toate acele elemente de comunicare despre care s-ar putea afirma că alcătuiesc o „imagine” sau o identitate politică.
I.2. Comunicare electorală
În literatura de specialitate există tendința de a reduce studiul comunicării politice la cea de tip electoral. Într-adevăr, campania electorală pare a fi contextul cel mai relevant pentru cercetarea mecanismelor și practicilor de comunicare politică. Însă se uită că democratizarea presupune, printre altele, existența unor mecanisme de vizibilitate a politicului în contexte diverse – în context electoral, ceremonial, internațional sau ca rutină politică, etc. Viața politică reflectă o dinamică a contextelor, și, implicit a spațiilor de comunicare politică. Comunicarea politică este implicată atât în lupta pentru obținerea puterii (comunicarea electorală), cât și în exercitarea ei la diferite nivele (comunicare prezidențială, comunicare guvernamentală, comunicare de partid, comunicare politică locală, comunicare politică internațională).
Prin urmare, comunicarea electorală este o formă a comunicării politice care cuprinde toate elementele componente ale acesteia, dar care se diferențiază de aceasta prin faptul că ea este posibilă doar într-un mediu concurențial, pe parcursul campaniilor electorale locale și generale, respectiv parlamentare și prezidențiale.
Comunicarea electorală este o practică politică puternic reglementată de o întreagă serie de coduri socio-politice care o legitimează ca:
metodă de selecție a liderilor politici, deoarece impune norma participării la selecție (pluralism politic, participare nediscriminatorie) și norma majorității drept criteriu de validare a selecției;
pocedură de desfășurare a selecției, deoarece presupune un cadru legal și tehnic de selecție a liderilor; instituțiile și actorii politici care participă la campania electorală au obligații și drepturi specifice; cadrul juridic trebuie raportat la tipul de sistem electoral, sistemul de partide și sistemul media din țara respectivă.
ritual, deoarece se desfășoară după coduri socio-politice care reglementează interacțiunea între participanți;
practică națională, deoarece este expresia unei anumite tradiții politice, unui anumit sistem politic și a unui anumit grad de dezvoltare socio-economică, instituțională și democratică;
regim concurențial, deoarece campaniile electorale sunt evenimente atipice întrucât competiția politică se desfășoară într-un interval de timp considerabil care variază de la o țară la alta.
Studiul comunicării electorale a constituit de multă vreme un sector predilect al cercetării în domeniul comunicării politice. Interesul pentru studiul mecanismelor de campanie s-a consolidat mai ales și prin evoluția actuală a vieții politice, care tinde să se transforme într-o campanie permanentă, în care personalul angajat în politică încearcă să-și legitimeze acțiunile sprijinindu-se pe strategiile comunicării. Însă, pentru a înțelege modul în care se desfășoară azi comunicarea electorală, trebuie cunoscut modul în care au evoluat campaniile de comunicare electorală și, implicit, resursele electorale.
Transformările survenite în comunicarea politică din ultimele decenii au fost evaluate de unii autori ca luând forma fenomenului de “americanizare”, tendință care se referă la o serie de practici dezvoltate în SUA și apoi „exportate” în țările post-industriale, schimbând radical poziția omului politic. Autorul britanic Norris Pippa a evitat acest argument atunci când a evaluat comunicarea electoarală din perioada actuală; faptul că unele practici de comunicare electorală consacrate în SUA au penetrat alte spații naționale, nu înseamnă că asistăm la uniformizarea comunicării politice și/sau electorale.
Procesul „americanizării” vizează evoluții precum spectacularizarea comunicării politice, profesionalizarea comunicării și acțiunii politice, diminuarea loialității politice, autonomia crescândă a mediilor de informare interesate mai degrabă să servească propria politică decât să medieze construcția agendei politice, comercializarea politicului care de altfel este în stransă legătură cu faptul că mass media cunosc ele însele un proces de comercializare.
Fenomenul „americanizării” nu trebuie înțeles ca o uniformizare a comunicării electorale. În diferite țări în care modelul american s-a impus, există de asemenea și practici de comunicare electorală specifice spațiilor naționale. Mai mult, dezvoltarea acestui model nu a însemnat renunțarea unor practici consacrate în perioada pre-modernă a campaniilor de comunicare electorală, precum contactul direct al candidaților cu alegătorii, practici care continuă să fie cultivate în multe țări, inclusiv în SUA.
Astfel, fenomenul de „americanizare” poate fi un fenomen care să democratizeze, dar care poate avea și efecte perverse care să atace acțiunea politică. Este foarte important să se țină cont de cei care utilizează acest model, de tipul de democrație care se practică în societatea respectivă, precum și de gradul de democratizare.
I.3. MESAJUL ELECTORAL
În cadrul activității politice se rostesc sau se scriu, se aud sau se citesc anumite cuvinte. Vorbitorii pot fi mulți sau puțini; sala și auditoriul pot fi mari sau mici. Cele spuse pot alcătui un discurs, sau pot fi doar o contribuție la dezbatere sau la o convorbire; pot fi concepute pentru a servi scopuri diferite, pot fi potrivite unor auditorii diferite și pot avea diverse structuri. Acestea iau forma mesajului politic. Mesajul politic implică discursuri, declarații, interviuri, sloganuri, evocări, angajamente, promisiuni sau atacuri la adresa adversarilor politici. Mă voi limita în cele ce urmează doar la discursul politic.
În general procesul comunicării constă într-un schimb de informații. Convertit în propaganda electorală, acest proces suferă de o dublă distorsiune: funcția lui de informare cedează funcției de influențare a unui comportament determinat, iar mecanismul desfășurării lui nu mai este reciprocitatea, inerția schimbului, ci sensul unic. Mesajul propagandei electorale aparține astfel unei retorici eminamete teleologice: scopul său este transparent și exclusiv: influențarea deciziei de vot a recptorilor în sensul dorit de emițător.
Comunicarea politică, ca de altfel orice alt proces de vorbire, presupune folosirea limbii. În acest sens, Jessica Evans („The Language of Election Campaigning”) afirma că limba este un instrument esențial al politicii. Este un instrument folosit spre a obține efectul și impactul dorit asupra audienței. Situația politică în care importanța limbii este maximă este campania electorală. Aici, actorii politici luptă pentru a câștiga puterea. Autoarea apreciază această luptă ca fiind de fapt „un război al cuvintelor”.
Politica este un univers de forțe, dar și un univers de semne cu eficacitate socială. Discursul (utilizarea limbajului) permite găsirea acordului, a compromisului, având deci o virtute pacificatoare în relațiile sociale. Însă discursul servește și conflictului, strategiei, manipulării, dominației. Semnele sunt și arme, resurse în lupta politică, nu numai posibilități pe care o oferă prin agresarea directă a adversarului, dar și pentru că au în sine reprezentări ale lumii, percepții ale realității sociale și fizice. Politica este deci un univers al comunicării, al discursurilor.
I.3.1. Discurs politic – discurs electoral
Discursul este un mod de utilizare a limbii și limbajelor (limbaje nonverbale, limbaje specializate) pe baza căruia un actor social prezintă interlocutorilor săi o interpretare a unor fapte. Altfel spus, discursul este o modalitate de organizarea a conținutului comunicării printr-un ansamblu de operații enunțiative, logistice, tematice, care permite comunicarea unui conținut suplimentar privind modul în care locutorul evaluează într-un anumit moment ceea ce se comunică, poziția sa, poziția interlocutorului.
Pentru a înțelege mai bine ceea ce discursul politic este, trebuie să clarifică mai întâi relația dintre cele două concepte cheie. În acest sens ne este de folos argumentația făcută de Teun Van Dijk care arată că discursurile, respectiv caracteristicile formale ale acestora (genul discursului, limbajul, retorica, argumentele, relevanța informației, etc.) constituie pentru actorii sociali și politici niște scheme de interpretare ale diferitelor evenimente și interacțiuni politice. Discursul și politica pot fi astfel asociate în două moduri: a) din perspectivă socio-politică, procesele și structurile politice sunt constituite din evenimente, interacțiuni și discursuri politice situate în contexte politice; b) din perspectivă socio-cognitivă, reprezentările politice sunt alimentate de reprezentările individuale ale acestor discursuri, interacțiuni și contexte. Așadar discursul mediază între „instituții, domeniul public și experiențele individuale”. De aceea, orice discurs este în același timp: o structură socială (un ansamblu de reguli, convenții și practici sociale), o structură individuală (o schemă de interpretare pe care fiecare dintre noi a acumulat-o în timp, de-a lungul propriei bibliografii sociale) și un eveniment (o schemă de interpretare care exprimă o anumită viziune despre interlocutor, și, în general, despre întreaga situație de comunicare).
Termenul „discurs politic” acoperă diferite moduri în care limbajul și datele politice pot fi folosite, de la conversațiile obișnuite la prezentări formale ale șefilor de stat și de guverne, de la articole jurnalistice la acte și legi ale Parlamentului, de la simple statistici în jurnale la analize complexe ale agențiilor guvernamentale.
Discursul electoral este un gen al discursului politic, fiind așadar o practică politică specializată, generat de un eveniment convențional (campania electorală) și construit pe baza unor convenții de interacțiune (dezbaterea electorală) și comunicare specifice (practici specifice de comunicare electorală).
I.3.2. Construcția discursului electoral
Comunicarea electorală este un schimb activ de idei între diferiți actori politici care participă la campanie. Acest schimb se realizează într-un spațiu al discursului public, în care se dezbat programe, atitudini, opinii. Pentru că este profund ritualizat și provoacă evenimente, este denumit generic: discurs electoral. Discursul electoral este o tehnică de campanie care asigură cadrul propice pentru creșterea notorietății candidatului, pentru promovarea programului și a ofertei politice, fiind în același timp și o metodă activă de devalorizare a adversarilor.
În timpul campaniei electorale, oamenii politici încearcă să convingă publicul prin tehnici discursive să voteze cu partidul sau formațiunea respectivă. Măsura în care un actor politic reușește sau nu să atraga cât mai mulți electori de partea sa depinde într-o foarte mare măsură de modul în care acesta își organizează și își prezintă discursul electoral.
Un prim pas pentru convingerea auditoriului este să te faci înțeles; reușita persuasiunii depinde astfel în mare măsură de inteligibilitatea mesajului. Iar un mesaj este cu atât mai inteligibil cu cât este mai simplu – este cu totul contrar științei persuasiunii să se transmită o imagine sau o realitate complexă.
O importanță la fel de mare o prezintă și ordinea în care sunt prezentate argumentele. În acest sens, studiul întreprins de Hovland, Lumsdaine și Sheffield este edificator. Acești autori au ajus la concluzia că mesajele bilaterale (argumente pro și contra) sunt mai eficiente la oamenii cu o educație superioară, în vreme ce mesajele unilaterale (doar argumente pro) sunt mai convingătoare pentru cei cu nivele de educație scăzută. Când persoanele cu educație superioară recepționează mesajele de tip unilateral, se poate trezi suspiciunea că în mod deliberat cealaltă față a adevărului le este ascunsă, ceea ce duce la dezvoltarea de rezistență în fața persuasiunii și scăderea eficacității acesteia; persoanele cu o educație mai scăzută pun mai puțin la îndoială ceea ce aud.
Strategiile persuasive sunt cu atât mai persuasive dacă apelurilor raționale li se alătură emoțiile pozitive. Însă este posibil ca mesajul să fie eficient și dacă se asociază cu emoții negative, prin inducerea fricii. Frica este eficace ca agent persuasiv dar ea poate produce și un efect de tip bumerang. În mesajul care face apel la frică este esențială prezența mijloacelor de a o înlătura, de a o reduce. Cel mai eficient mesaj este cel în care schimbarea de atitudine ar duce la scăderea fricii, altfel, dacă nici o cale eficientă de a o înlătura nu e prevăzută în mesaj, subiecții pot dezvolta o evitare defensivă și rezistența să devină mai puternică pe măsură ce frica este sporită.
O abordare complementară a eficacității comunicării ne propune și studiul lui Wilbur Schramm „The Process and Effects of Mass Communications”, studiu ce are valoarea unui adevărat cod al comunicării eficiente. Autorul se concentrează pe studiul condițiilor de eficiență al comunicării pentru că își dă seama că acest proces are loc în contexte diferite, că este influențat de o multitudine de factori, cea mai riscantă atitudine fiind aceea de a postula o relație automată între mesaj și efect. Autorul american relevă că efectul comunicării este rezultatul a patru factori: mesajul, situația în care comunicarea este receptată și în care ar trebui să aibă loc răspunsul, trăsăturile de personalitate ale receptorului, normele și coeziunea grupului din care face parte receptorul. Dintre acestea, Schramm insistă asupra mesajului, întrucât acesta este singurul pe care comunicatorul îl controlează cu adevărat. El definește astfel patru condiții sau reguli ale reușitei comunicării:
1. „mesajul trebuie să fie astfel conceput și transmis, încât să câștige atenția receptorului avut în vedere”. Pentru aceasta, mesajul trebuie să ajungă la receptor și să se distingă printr-o caracteristică anume, pentru a putea fi selectat. Selecția depinde de calitatea mesajului, dar mai ales de corespondența dintre acesta și nevoile/interesele receptorului. „Nu există comunicare dacă nu vorbim destul de tare încât să fim auziți, dacă scrisoarea noastră nu ajunge la destinație sau dacă îi zâmbim persoanei potrivite în timp ce privește în altă parte”; (p 13)
2. „mesajul trebuie să folosească semne care se referă la experiența comună, atât a sursei cât și a receptorului”(p.14). Oamenii codifică experiențele pe care le trăiesc și prin acest fel ei conferă lucrurilor o valoare simbolică. Atunci când comunicăm este nevoie să conferim același înțeles sau un înțeles similar lucrurilor sau experiențelor avute în vedere. În caz contrar se vorbesc limbi diferite. Este extrem de important ca nimic din ceea ce se spune să nu contrazică frontal modul în care receptorul vede și clasifică lumea. „În comunicare, ca și în zborul cu avionul, regula este ca, atunci când bate un vânt puternic, să nu aterizezi împotriva vântului decât dacă ești obligat să o faci” (p.14)
3. „mesajul trebuie să stimuleze nevoile resimțite de peronalitatea receptorului și să sugereze o modalitate de a satisface aceste nevoi”. Din această perspectivă, mesajul urmează să creeze o nevoie sau o tensiune care poate fi satisfăcută. Apoi, mesajul va controla evoluția lucrurilor, sugerând ce tip de acțiune să fie aleasă.
4. „mesajul trebuie să sugereze o modalitate de a satisface acele nevoi în concordanță cu situația grupului în care se află receptorul în momentul comunicării respective”. Grupul exercită o presiune normativă și receptorul va elege dintre răspunsurile ce se prefigurează pe cel care se exprimă sau se apropie cel mai mult de standardele și valorile grupului respectiv.
În ansamblul lor, cele patru reguli fundează un învățământ capital pentru orice comunicator avizat: „cunoașteți-vă audiența!”, adică așteptările și nevoile destinatarului, felul de limbaj accesibil acestuia, atitudinile și valorile recunoscute și acceptate și la care trebuie făcut apel, normele de grup prezente în contextul în care efectul intenționat urmează să aibă loc. Acestea sunt de fapt patru reguli cheie pentru ca mesajul să provoace răspunsul intenționat și anticipat.
I.3.3. Particularități ale discursului electoral
Într-un sistem democratic acțiunile celor care vor să acceadă la putere ori să o păstreze sunt, cele mai multe, acțiuni, procedee și angajamente de ordinul discursivității, deoarece discursul este calea cea mai eficientă de a intra în legătură cu cei care pot acorda legitimitatea. Însă, a realiza legitimarea discursivă a puterii presupune, nu de puține ori, recursul la o serie de practici care particularizează discursul electoral. Astfel, discursul electoral se individualizează prin aceea că el poate fi ambiguu, că are un caracter disimulat și că este, prin excelență, imperativ și polemic. În cele ce urmează le voi discuta pe larg pe fiecare:
ambiguitatea intenționată. Prin exprimare ambiguă apar mai multe sensuri dintre care nu se știe care este cel preferat. Un discurs ambiguu oferă auditoriului o amplitudine opțională mult mai diversificată decât un discurs precis pentru care opțiunile auditoriului sunt fie pentru, fie contra. Aria de cuprindere a unui discurs bazat pe o retorică a ambiguității se amplifică în mod considerabil și sporește șansele ca tot mai mulți dintre receptori să adere la ideile expuse și să acționeze în consecință. Mai mult, un discurs fondat pe o retorică a ambiguității lasă receptorului impresia că îl consideră co-participant la instaurarea de sensuri.
Spre deosebire de discursul exact care poate fi contracarat mai ușor (argumentele contra pot fi mai lesne formulate tocmai pentru că raportarea la sens este clară), un discurs care-și plasează auditoriul în ambiguitate este mai dificil de supus respingerii pentru că întotdeauna el se poate refugia strategic în unul sau altul dintre sensurile care sunt vizate prin atac. Exprimarea ambiguă face apel la argumente diverse, sentimente, insinuări, interogații retorice, afirmații cu tentă contradictorie care pun în încurcătură semantica auditoriului, astfel încât, fiecare dintre cei prezenți vor găsi un element de identificare și vor fi influențați de ceva.
disimularea. Caracterul disimulat al discursului electoral invită receptorii la a vedea și altceva, dincolo de ceea ce se spune în mod direct. Un discurs electoral trebuie să țină în cel mai înalt grad seama de auditoriul căruia îi este adresat. De cele mai multe ori, actorul politic trebuie să pună la dispoziția auditoriului ceea ce acesta din urmă ar vrea să audă în legătură cu anumite aspecte ale domeniului politic. Însă între ceea ce se dorește a fi și ceea ce este el în realitate, există de foarte multe ori o discrepanță flagrantă. Astfel apare dismularea. A da prin discursul electoral auditoriului ceea ce el vrea să audă este, în acest context, o chestiune de pragmatism politic (niciodata, un pretendent al puterii nu va spune ca nivelul de trai ar putea să scadă chiar dacă el va prelua puterea, și asta pentru că electoratul nu vrea să audă așa ceva).
Caracterul disimulat al discursului electoral este reclamat de foarte multe ori și de ceea ce numim „obsesia imaginii”. Grupurile de putere, în lupta lor pentru ascensiunea la putere sunt preocupate excesiv de imaginea pe care o au în ochii electoratului. Discursul propus trebuie să țină cont de acest efect de imagine și, în virtutea lui, el trebuie să propună ceea ce face bine imaginii pe care grupul de putere urmărește s-o aibă în fața electoratului. Datorită obsesiei imaginii favorabile, anumite realități sunt distorsionate, anumite priorități amânate (dacă dăunează imaginii), anumite asperități atenuate.
Spargerea echilibrului dintre ceea ce spune și adevăratele intenții poate avea însă un efect de bumerang asupra atingerii scopurilor discursului electoral. Disimularea excesivă poate duce la pierderea credibilității sursei.
caracterul imperativ. Având ca rațiune de a fi influențarea comportamentului receptorilor în sensul dorit de emițător, discursul electoral trebuie să treacă de la „a spune” la „a face”. Eșecul în acțiune este un eșec în discurs.
Imperativitatea discursului electoral poate fi de multe ori brutală, lipsită de orice precauții și dominată numai de ambiția atingerii scopului. Dacă acest lucru este vizibil pentru auditoriul în fața căruia se produce discursul, atunci șansele de reușită se diminuează în mod simțitor. Aceasta determină nerecunoașterea mecanismelor discursive ale convingerii și persuasiunii, a relației dintre orator și auditoriul său sau chiar inabilitatea discursivă a oratorului.
Caracterul imperativ al discursului nu trebuie să fie unul de natură declarativă, ci unul raționalizat, fundamentat, căci altfel șansele de transpunere în fapt a prescripțiilor sunt minime și stau, mai totdeauna, sub semnul provizoratului.
caracterul polemic. Un discurs electoral susține în fața auditoriului doctrina și interesele proprii ale unui grup de putere, dar în același timp critică oferta grupurilor de putere opuse. Acest caracter polemic îi dă posibilitatea actorului politic să-și fundamenteze opțiunile proprii prin intermediul confruntării cu opiniile contrare (superioritatea propunerilor proprii nu poate ieși în evidență decât prin confruntare cu opiniile contrare, mai ales prin critica acestora). Caracterul critic și polemic este un mijloc prin care se pun față în față diferite opțiuni în vederea unui act decizional bazat pe cunoașterea și evaluarea alternativelor.
Pentru receptor, caracterul polemic este un semn al luptei pentru putere. El de asemenea ia la cunoștință alternativele posibile, fie în sensul confirmării unei așteptări (în acest caz discursul electoral câștigă semnificativ din punct de vedere al capacității de legitimare a puterii politice), fie în sensul neîmplinirii idealurilor sale (în această situație discursul are puține șanse pe linia legitimării grupului de putere pe care îl reprezintă).
1.3.4. Limbajul în discursul electoral
Am afirmat adeseori că elementul central al strategiei unui discurs este acela de a-l adapta la așteptările și nevoile publicului țintă. Aceasta implică la nivelul discursului folosirea limbii pe care publicul o vorbește curent, fără neologisme, fără artificii lingvistice și cuvinte pretențioase. Mesajul discursului se exprimă clar pentru a avea un canal deschis de comunicare cu publicul și pentru a menține interesul auditoriului. Deși în politică se întâlnesc adeseori subiecte greu de înțeles, un candidat de succes este cel care reușește să folosească limba pe care omul mediu o înțelege. Mai exact, trebuie folosită limba română “de acasă”. Folosirea terminologiei de specialitate, străină publicului obișnuit, dar cunoscută de profesioniști, are rolul de a crea imaginea unui tehnocrat dar, dacă de multe ori această metodă poate da roade electorale, ea poate fi în același timp și o capcană.
Arta emițătorului de mesaje constă deci, în primul rând în selecția acelor cuvinte ce întrunesc un anumit grad de familiaritate din punct de vedere al receptorilor vizați, în sensul că aceștia din urmă le cunosc corespondența materială din experiența personală. Receptorul poate extrage din cuvinte acele semnificații – la care de fapt emițătorul dorește să ajungă – deoarece are capacitatea de a reține singur concluziile printr-un act individual de reflexie. El va avea deci convingerea de a fi înțeles corect situația desemnată și va adopta comportamentul pe care îl va estima drept cel mai adecvat. O serie de cercetări experimentale, printre care se numără și cele ale lui Richard D. Anderson, au arătat că „limbajul comun” și în același timp „familiar” reduce numărul inferențelor la care interlocutorul apelează pentru a construi mesajul unui discurs (spre deosebire de limbajul elaborat care sporește numărul acestora). Mai mult autorul a evidențiat că exprimarea mesajelor politice într-un limbaj comun încurajează participarea democratică, permițând cetățenilor să perceapă diferențele dintre candidați, diferențe care altminteri sunt estompate de limbajul distanțării. Cetățenii sunt stimulați să împărtășească aceeași identitate cu cea a candidatului, fapt care îi motivează să participe la vot. Apelul la un limbaj comun și deci apropierea față de auditoriu determină două premise cognitive pentru participare:
în primul rând participarea politică este opțiune; deși participarea politică este concepută ca „a lua parte la procesul politic”, a vota, a fi activ într-o campanie, sunt forme ale „a lua poziție”. Un limbaj comun încurajează să iei o anumită poziție, mărind diferențele dintre politicieni.
în al doilea rând, participarea politică presupune costuri. Nu doar a vota, a intra in campanie sau contribuțiile presupun costuri, ci și simplul fapt de a te informa, a deosebi între candidați/partide. Expunerea la un limbaj comun crește disponibilitatea cetățenilor de a suporta costurile informării, al perceperii pozițiilor pe care candidații favoriți sau nu le au.
Limbajul comun determină efectul de „apropiere” socială, de unde rezultă și utilitatea strategică pentru actorul politic.
Nu de multe ori s-au criticat discursurile politice ale oamenilor politici ai zilelor noastre că ignoră regulile oratoriei, acordându-se o importanță majoră doar tehnicii de comunicare și nu modului în a se comunica . Dispariția oratoriei – privită, în mod tradițional, ca o condiție sine qua non a discursului politic – se datorează în special faptului că politicienii de azi sunt mai puțin angajați ideologic. În acest sens se poate observa problema distincției stânga – dreapta care este din ce în ce mai puțin operațională. Partidele au o identitate slabă a programelor politice; programele politice au o mult mai mică importanță comparativ cu imaginea liderilor și partidelor care are o substanță mai curând simbolică decât politică, chiar dacă se bazează într-un anumit grad pe programele politice. Efectul discursului politic asupra receptorului depinde astfel în mai mare măsură de eficacitatea discursivă decât de predominarea conceptelor și a ideologiei exprimate. Studii și teste de evaluare a parametrilor de receptare a unor mesaje cuprinse în discursurile politice diverse au relevat în special o atenție sporită acordată expresivității discursurilor.
I.3.5. Tendințe actuale de construcție a discursului electoral
Am amintit anterior despre transformările survenite în comunicarea politică din ultimele decenii, transformări cunoscute sub denumirea de „americanizare”. Discursul politic și în special cel electoral este poate exemplul cel mai relevant cu privire la aceste noi practici politice. Sub influența „americanizării”, retorica politică este din ce în ce mai familiară, personalizată, conversațională, intimă, charismatică, și mai puțin programatică și analitică. Politicienii sunt mai puțin dispuși să-și argumenteze opiniile; în schimb ei încearcă să spună ceva prin care auditoriul să se identifice, să proiecteze o imagine în legătură cu cele afirmate și să comunice audienței ceva despre personalitatea lor. Mai mult, discursul electoral este calificat drept accesibil, simplist, dar mai ales divertisment. Expresia artistică nu mai este considerată o caracteristică secundară a discursului electoral, exclusiv decorativă și manipulatorie, ci un element constitutiv al acestuia.
Actualele evoluții ale strategiilor de comunicare la nivelul discursului electoral, destinate mai mult să producă „spectacolul politic”, pot fi rezumate astfel:
discursul electoral este conceput într-o formă simplistă, fiind centrat nu atât pe teme, cât pe slogane atractive, mici fraze politicianiste (‚soundbites”) și atacarea adversarului;
distincția dintre orientările politice tradiționale (stânga/dreapta) este din ce în ce mai puțin operațională, discursul actual fiind evaziv, implicit, cu foarte puține luări de poziție explicite;
personlizarea discursului electoral care se manifestă prin concentrarea asupra dimensiunii psihologice a discursului, prin punerea în evidență a unui anumit tip de personalitate, un anumit „personaj” sau „caracter”;
depolitizarea discursului și transformarea acestuia într-o „conversație populistă și demagogică” ca urmare a faptului că acesta se adresează unui public extrem de diversificat.
Aceste noi resurse de comunicare politică modelate după logica marketingului și a mediatizării au suscitat reacții predominant negative în literatura de specialitate, astfel încât unii autori, printre care se numără si Barrie Axford, vorbesc despre „sfârșitul politicii realiste”.
CAPITOLUL 2: PERSUASIUNEA IN CAMPANIILE ELECTORALE
II.1. Comunicare politică – proces de influență socială
Influența socială este o acțiune exercitată de o entitate socială (persoană, grup etc.) orientată spre modificarea atitudinilor, credințelor și comportamentelor altor persoane sau grupuri sociale. Ea este asociată cu domeniul relațiilor de putere și control social, de care se deosebește întrucât nu apelează la constrângere. Influența socială poate fi considerată ca o formă specifică a puterii, a cărei resursă principală este persuasiunea. Efectele influenței sociale sunt profund dependente de context, întrucât acesta stimulează sau blochează receptivitatea și creează condiții de acceptare, întărire și manifestare a schimbărilor eventual produse.
Analizând comunicarea ca proces de influență într-un cadru teoretic bazat pe conceptul de putere, Denis McQuail afirma: „utilizarea termenului de influență implică utilizarea puterii pentru a obține conformarea celuilalt, în situații în care comunicarea este principalul instrument, canal sau mijloc de exercitare a resurselor puterii”. Autorul distinge cinci baze ale puterii, adică proprietăți care îi dau comunicatorului posibilitatea să își exercite influența: puterea recompensatoare, coercitivă, legitimă, referențială, cea a expertului. În situațiile de influență prin comunicare (și este cazul întregului proces de comunicare realizat în spațiul public) influența, chiar și în forma persuasiunii nu poate fi eficientă decât dacă este acceptată de receptor. Ori, acești cinci termeni care descriu tipurile de putere socială ca atribute ale agentului influenței, implică și un tip special de coorientare a receptorului. „Astfel, recompensa sau coerciția sunt eficiente în cazul unei orientări calculative a receptorului, influența legitimă se bazează pe supunerea reglementată normativ, puterea referențială depinde de identificarea cu comunicatorul, iar puterea expertului pe încrederea și convingerea receptorului”.
2.2. Persuasiune și Propagandă
În strânsă legătură cu conceptul de influențare se află și noțiuni precum: persuasiune, propagandă.
Fie și sumar, este necesară o distincție – pe baza literaturii de specialitate de referință – între propagandă și persuasiune, mai ales pentru a evita suprapuneri generatoare de confuzii. Mai întâi, sunt de reamintit definiții ale propagandei: „încercarea deliberată și sistematică de a forma percepții, a manipula cogniții și a direcționa comportamentul pentru obținerea unui răspuns care corespunde intereselor propagandistului”. Persuasiunea este văzută, în schimb, ca fiind efortul voluntar de a influența starea mentală a celuilalt pe calea comunicării, în circumstanța în care receptorul are un anumit grad de libertate.
Se consideră că persuasiunea, față de propagandă, este tranzacțională, cu alte cuvinte ambele părți își satisfac interesul în cadrul procesului, în vreme ce demersul propagandistic urmărește doar interesul uneia din părți și manipularea celeilalte (A. Mungiu, Românii după 89).
Persuasiunea, spre deosebire de propagandă, implică o „negociere” a semnificatei mesajelor între emițător și receptor, ceea ce presupune un anumit grad de „libertate semiotică” și psihologică a receptorului. Deosebirea esențială dintre propaganda și persuasiune ar consta în acest grad de libertate a receptorului. Din faptul că demersul propagandistic presupune folosirea de tehnici persuasive, nu poate fi acceptată, în nici un fel, confundarea lor.
Conceptul de persuadare a fost conceput inițial pentru a se face o distincție clară între mijloacele politice de modificare a atitudinilor și concepțiilor prin manipulare și cele care fac apel la convingere și acționează pe baza liberului consimțământ, a acțiunii benevole și a libertății de alegere. Dacă propaganda are ca rezultat impunerea voinței propagandistului, persuadarea se desfășoară într-un cadru tranzacțional.
Persuasiunea se realizează în condițiile în care se ține cont de caracteristicile de receptivitate și reactivitate ale persoanelor influențate. Ea este o activitate de convingere opusă impunerii sau forțării unei opțiuni organizată astfel încât să ducă la adoptarea personală a schimbării așteptate. Efectele persuasiunii sunt dependente atât de factorii personali (persuabilitatea sau tendință individuală de a fi receptiv la influențe și de a accepta schimbări în atitudini și comportamente), cât și de cei referitori la modul de organizare al influențelor (relații dintre sursă, mesaj, canal de transmitere, receptare și context social).
Propaganda politică presupune un demers prin care un actor politic încearcă să influențeze atitudinal și comportamental un anumit public-țintă prin intermediul unor acțiuni politice și prin comunicare. Pe lângă dimesiunea comunicațională, propaganda presupune și acțiuni sociale extrem de diverse, generate de actorii politici, prin care aceștia își pot realiza obiectivele. Din această cauză, propaganda nu trebuie identificată cu comunicarea politică, căci înseamnă mult mai mult, presupunând cu necesitate și acțiuni de promovare a unei idei, a unui candidat sau a unei instituții, acțiuni care nu pot fi reductibile la procese de comunicare.
Acest termen a căpătat însă o conotație negativă, fiind adeseori asociat cu minciuna instituționalizată, manipularea, războiul psihologic sau dominarea ideologică. Aceasta se datorează și experienței național-socialiste din Germania interbelică, J. Goebbels fiind unul dintre cele mai reprezentative momente în istoria propagandei politice. Propaganda deschisă, asumată politic și social va determina întotdeauna atitudini negative; ideea în sine că cineva vrea să ne convingă de ceva, nu doar să ne informeze, ci să ne determine și să facem ceva, nu este una acceptabilă fără rezerve. Totuși, pentru a avea eficiență, ea trebuie să țină cont de două cerințe: să fie cât mai puțin vizibilă, manifestă sau declarativă și să nu fie continuă pentru a nu determina obișnuință, plictiseală sau oboseală.
Studiile asupra propagandei au jucat un rol fundamental în începuturile cercetării comunicării politice. Cele șapte tehnici de propagandă sunt:
etichetarea (name calling): a da unei idei o etichetă defavorabilă, și de aceea a o respinge sau condamna fără examinarea vreunei dovezi;
generalizarea sclipitoare (glittering generality): asocierea a ceva cu un atribut care desemnează o virtute și crearea astfel de acceptare sau aprobare fără o examinare prealabilă;
transferul (transfer): deplasarea respectului sau autorității a ceva respectat la ceea ce vrei să faci respectat; funcționează și invers prin asocierea a ceva respingător la ceea ce vrei să faci să apară drept respingător;
mărturia (testimonial): a avea o persoană respectată sau detestată care să afirme o idee sau un program dat sunt bune sau rele;
oameni de bine (plain folks): metodă prin care vorbitorul încearcă să convingă audiența că el sau ideile lui sunt bune, deoarece sunt ale oamenilor cinstiți, „de bine”;
măsluirea cărților (card-stacking): implică selecția și folosirea de falsuri, ilustrații sau diversiuni, în ansambluri logice sau ilogice, pentru a da cea mai bună sau mai proastă imagine, după caz, unei idei, program, persoane sau produs;
platforma vagonului (band-wagon): a spune publicului că toți ceilalți membrii ai comunității au aderat deja și că mai bine aderă în ultimul moment decât să fie lăsați în urmă.
Studiile despre propagandă vor cunoaște un declin vizibil dupa cel de al doilea război mondial, locul lor fiind luat de cercetarea efectelor mass-media.
II.3. Retorica persuasiunii
Conform tradiției antice, pe linia Retoricii lui Aristotel, există o distincție între retorică, înțeleasă ca artă politică, orientată spre viitor, cu rol de consiliere și construită pe ideea de utilitate, și dialectică, adică discursivitatea menită să convingă. În teoriile moderne, persuasiunea presupune și ea implicarea celor trei mari categorii clasice : ethosul (moralitatea exprimării, credibilitatea), logosul (corectitudinea exprimării, inteligibilitatea) și pathosul (forța exprimării, încărcătura afectivă).
Și în practica politică există două tendințe majore, două abordări teoretice distincte în funcție de interesul acordat procesului comunicării din perspectiva receptorului. Dacă receptorul/alegătorul este interesat de mesajul transmis, atunci el va urma „traseul central”, adică va asculta informațiile și argumentele oferite. Acest proces se realizează în trei pași (recepționarea mesajului, acceptarea și elaborarea reacțiilor) și presupune existența unui public atent și rațional, cu un înalt grad de participativitate socială. Dacă publicul nu acordă atenție mesajului, dacă nu este participant activ la jocul dialogului public, el optează pentru un „traseu periferic”, marcat mai mult de indicii decât de informații și dominat de dimensiunea euristică, superficială, a decodării automatizate. Receptarea se face la nivel formal, manifestarea exterioară, elementele decorative și emoțiile predominând procesul interpretativ.
CAPITOLUL 3: STUDIU DE CAZ
ALEGERI LOCALE IN ROMANIA
IUNIE 2016
Prezentul studiu de caz analizeaza campania electorala pentru alegerile locale din Romania, din data de 5 iunie 2016, facand referire la toate nivelurile campaniei, inclusiv la analiza comunicarii si a persuasiunii din timpul dezbaterilor electorale.
Campania electorală reprezintă un context aparte de manifestare a comunicării politice. Ea concentrează, pentru o perioadă relativ scurtă de timp, o cantitate însemnată de resurse, implică un consum mare de energie, are obiective generale clar stabilite și un deznodământ rapid.
De aceea, proiectarea, conducerea, gestionarea și controlul campaniei electorale trebuie să urmărească îndeaproape obiectivele generale și specifice ale campaniei și contextul politic și electoral al momentului.
Managementul campaniilor electorale trebuie să țină cont, în primul rând, de tipul scrutinului și de obiectivele specifice fiecăruia dintre acestea.
Din punctul de vedere al ofertei politice, o campanie electorală poate fi:
· pur politică, fiind axată pe ideologia și doctrina partidului;
· puternic personalizată, concentrându-se asupra calităților candidatului.
În general, campaniile electorale pentru alegerile locale urmăresc promovarea candidatului (sunt, așadar, personalizate), întrucât, în mediul rural, piața electorală este de mici dimensiuni, astfel că alegătorii își cunosc destul de bine candidații, votând mai mult pentru oameni decât pentru idei sau doctrine politice.
Campaniile electorale pentru alegerile parlamentare se concentrează asupra calităților partidului, ca individualitate politică distinctă, dar privită ca grup, ca "bloc" omogen, ca echipă deja formată și performantă.
Managementul campaniei electorale este un management prin obiective (M.P.O.). Dintre elementele care caracterizează M.P.O., esențiale sunt următoarele:
· instituirea unui sistem de obiective care să coboare până la nivelul executanților;
· participarea întregului personal la stabilirea obiectivelor în a căror rezolvare este implicat;
· individualizarea bugetelor de cheltuieli pe principalele subdiviziuni organizatorice;
· instituirea unui sistem de control continuu;
· corelarea strânsă a recompenselor și sancțiunilor cu rezultatele efectiv obținute.
Desfășurarea unei campanii electorale eficiente – care să conducă în final la atingerea obiectivelor strategice stabilite în prealabil – presupune o bună pregătire, organizare și un control sistematic pe tot parcursul desfășurării ei (Lindon, 1986).
De aceea, este necesară existența unei structuri bine definite, a unui cadru organizatoric corespunzător, care să asigure coordonarea ansamblului activităților desfășurate în cadrul campaniei electorale.
Campania electorală este proiectată în cadrul strategiei de marketing electoral pentru scrutinul avut în vedere. La fel ca și strategia generală, campania electorală, deși se supune logicii acesteia, presupune, în proiectare, atingerea unor puncte specifice, care să-i permită directorului de campanie controlul permanent asupra acțiunilor întreprinse și a consecințelor acestora.
Campania este, în general, proiectată de conducerea partidului respectiv sau, dacă este vorba despre un candidat independent, de cei care vor constitui echipa de campanie. În cazul unui partid politic, componența echipei de campanie nu este finalizată în momentul proiectării strategiei. Liderii partidului, alături de directorul de campanie și, eventual, de așa-numitul “ideolog al partidului” construiesc pilonii de sprijin ai campaniei: arealul de campanie (zona geografică sau categoria socială vizată), tonul și temele alese spre dezbatere.
În etapa a doua, se stabilește nivelul superior managerial al echipei de campanie (directorii de departamente, specialiștii angajați), și se inventariază resursele disponibile: financiare (donații, sponsorizări, sume bugetare alocate conform legii), materiale (sediu de campanie, mobilier, steaguri, bannere, afișe, hârtie, consumabile, mașini etc.), tehnice (calculatoare, imprimante, faxuri, telefoane, copiatoare, camere de luat vederi, instalații de sonorizare etc.) și umane – simpatizanți, membri, militanți, negociatori speciali, personalul angajat.
Apoi, se stabilește natura relației pe care candidatul/candidații/partidul în general o vor avea cu presa și se va pregăti momentul lansării campaniei. Candidatul va fi instruit pentru toate situațiile noi cu care se va întâlni pe parcursul campaniei: pregătirea psihologică generală, pregătirea pentru situații-tip de comunicare (întâlniri cu alegătorii, dezbateri televizate etc.), pentru situații neprevăzute, pentru criză și, în final, pentru un eventual eșec.
Proiectul de campanie este apoi validat și va fi monitorizat în permanență.
În acest moment, campania este gata pentru lansarea oficială.
În timpul campaniei electorale, candidații și partidul trebuie să răspundă și să ia atitudine față de o mulțime de probleme ridicate atât de electorat, cât și de adversarii politici. Formularea ideii conducătoare, a firului roșu al campaniei electorale, constă înalegerea terenului, a tonului și a temelor majore, alegeri ce se fac în strânsă corelare cu obiectivele propuse și cu țintele prioritar alese.
1. Terenul ales de către candidați reprezintă arealul geografic în care aceștia își vor realiza campania. Acest lucru este cel mai vizibil în cazul “partidelor regionale” care sunt puternic reprezentate în anumite zone ale țării, cum este cazul PUNR și UDMR. Mai există însă și posibilitatea ca partidele cu reprezentare bună la nivel național să aibă o bună susținere în rândul anumitor categorii sociale (locuitorii din mediul rural, muncitorii din zonele monoindustriale etc.), care sunt grupate în anumite județe, zone, regiuni, ceea ce va determina proiectarea unei campanii electorale zonale sau regionale intensive.
2. A doua mare alegere pe care o face un candidat/partid în vederea atingerii obiectivului principal îl reprezintă tonul campaniei electorale, care va trebui să fie în concordanță cu situațiile concrete în care se va găsi candidatul, cu personalitatea acestuia, cu modul în care candidatul și partidul sunt percepuți de opinia publică și de concurenții politici.
3. A treia mare alegere strategică pe care o face un partid/candidat o reprezintă temele majore ale campaniei electorale, adică a subiectelor principale pe care se va pune accentul în discursul electoral (vezi capitolul 4). Acestea vor fi riguros alese, în funcție de segmentele electorale țintă, de terenul disputei politice, de problemele principale de pe agenda publică și de stilul și personalitatea candidatului.
Validarea proiectului de campanie electorală este parte a validării întregii strategii de marketing electoral. Dată fiind specificitatea campaniei în contextul strategiei, acest subcapitol își propune să puncteze cele mai importante elemente de validare.
Validarea proiectului de campanie se poate realiza prin două metode:
1. Analiza proiectului de către specialiști în domeniu, care vor lucra independent unul față de celălalt, activitate finalizată printr-o serie de observații, critici și propuneri de îmbunătățire a proiectului. Validarea proiectului de campanie prin această metodă este inclusă în validarea întregii strategii de marketing electoral.
2. Pre-testarea proiectului, ca mod de a evalua calitatea și eficiența:
o unui mesaj care va fi utilizat;
o unui afiș, a unor clipuri electorale, a alegerii și modului de prezentare a unei teme majore, de interes pentru populație;
o textelor politice și chiar a structurii organizatorice a echipei de campanie.
Cea mai bună metodă de pre-testare este organizarea de focus grupuri și interviuri individuale atât în zonele electorale “tari” al candidatului/partidului, cât și în cele “slabe”. La discuții pot fi invitați atât votanți proprii, cât și indeciși sau electori al concurenței. În general, în discuții individuale și focus-grupuri se testează: slogane, afișe, clipuri electorale, se ia “pulsul” populației privind temele de importanță maximă pentru societate la momentul ales, se analizează percepția publică a diferiților lideri sau partide.
În nici un caz focus-grupurile nu au ca scop convingerea invitaților de a vota un anumit candidat sau partid!
Validarea proiectului reprezintă primul feed-back în procesul de control al eficienței campaniei electorale. Validarea răspunde la următoarele întrebări:
1. dacă obiectivele specifice sunt coerente;
2. dacă principalele activități sunt bine eșalonate în timp și spațiu;
3. dacă fazele implementării sunt coerente, sincronizate, monitorizate și controlate;
4. dacă rezultatele obținute sunt analizate prin comparație cu obiectivele proiectate;
5. dacă circulația informației (rapoarte, sinteze, anchete) se desfășoară corespunzător pe orizontală și pe verticală.
Scopul principal al constituirii și funcționării unei echipe de campanie este degrevarea candidatului/candidaților de planificarea, organizarea, coordonarea și monitorizarea activităților de campanie. Numărul celor care compun echipa electorală variază foarte mult, și în funcție de:
o structura organizatorică teritorială a partidului;
o tipul scrutinului;
o nivelul la care se realizează campania (comunal, orășenesc, municipal, județean, național);
o resursele materiale, financiare și umane de care dispune partidul/candidatul.
În cadrul echipei, există două forțe care asigură coordonarea și desfășurarea activităților de campanie: managerul și echipa propriu-zisă. Colaborarea perfectă dintre aceste forțe este una dintre cheile de succes ale unei campanii electorale moderne.
Într-o campanie electorală, autoritatea supremă a tuturor departamentelor care colaborează la punerea în practică a unei strategii electorale o reprezintă managerul (directorul) de campanie.
Crearea acestui post se justifică prin faptul că o campanie electorală este foarte dificilă, existând la un moment dat mai multe persoane care pot juca rolul de actor principal sau de regizor, în vreme ce candidatul trebuie să fie singura vedetă a spectacololui.
Pentru aceasta, candidatul/partidul trebuie să evite pe cât posibil implicarea în organizarea și conducerea campaniei. Spre exemplu, un manager de campanie realizează, pe baze cotidiene, o serie de acțiuni, cum ar fi: briefing-urile, reuniunile comitetelor, ale departamentelor etc, el oferind astfel candidatului perioade de reflecție și de răspuns unor atacuri și chiar îl ajută în pregătirea acestora.
Dar pentru a putea îndeplini toate sarcinile care îi revin într-o asemenea misiune, de scurtă durată, dar deosebit de epuizantă, managerul de campanie trebuie să se înconjoare de colaboratori de înaltă calitate, care, eventual, l-ar putea înlocui în anumite momente.
Repartizarea sarcinilor de dirijare a campaniei electorale între candidat și manager este făcută înainte de începerea acesteia. Candidatul și/sau liderul de partid hotărește, de obicei, orientarea campaniei, strategia ei; se numește obligatoriu un comitet consultativ permanent cu ajutorul căruia se analizează rezultatele studiilor și anchetelor comandate, definește și definitivează obiectivele, țintele prioritare, orientarea principală și strategia de mediatizare a campaniei.
Managerul de campanie nu intervine ca un simplu consilier al candidatului, ci vine cu propriile opinii și sugestii. El poate aviza orientarea campaniei și poate chiar schimba unele detalii ale acesteia dacă le consideră necesare pentru bunul ei mers. De asemeni, el controlează activitatea colaboratorilor (benevoli sau remunerați).
Atribuțiile principale ale unui director de campanie electorală sunt (Ghețe, Dobrescu, Parlagi, 1999:33-34):
1. “gestionarea informațiilor despre circumscripție, adrese, numere de telefon;
2. aspectele legate de comunicații;
3. întocmirea agendei candidatului și alocarea timpului necesar fiecărei activități;
4. organizarea acțiunilor de teren (vizite, afișe, distribuirea diverselor materiale);
5. organizarea reuniunilor;
6. monitorizarea activităților adversarilor”.
Printre cele mai importante calități ale unui manager de campanie se înscriu:
· abilități manageriale și de negociere;
· disponibilitate maximă de timp;
· calm, ponderare, rezistență la stress, sănătate perfectă;
· demn de încredere, pentru a avea acces la toate domeniile activității electorale;
· cunoașterea membrilor echipei de campanie;
· spirit de echipă.
Nu este necesar ca un manager de campanie să fie un lider charismatic sau un bun orator.
Multe discuții au avut loc în jurul necesității apartenenței politice a directorului de campanie. De cele mai multe ori, acesta este un membru marcant al partidului. Foarte rar se acceptă ca directorii de campanie electorală să fie specialiști apolitici, deși mintea neutră este de preferat celei fierbinți.
Managerii de departamente trebuie aleși din rândul specialiștilor. Ei trebuie să aibă aceleași calități ca și managerul de campanie, putând astfel prelua rolul și îndatoririle acestuia atunci când împrejurările o cer.
Managementul unei campanii electorale prezintă particularități diferite față de managementul unei organizații economice. Dintre cele mai evidente semnalăm că departamentele de resurse umane și cel organizatoric sunt mult supradimensionate, iar aproximativ 40 % din activitățile desfășurate în timpul unei campanii electorale sunt efectuate de voluntari.
Talentul managerului de campanie electorală stă în realizarea unei cât mai bune și mai eficiente colaborări, bazate pe comunicare managerială, cu atât mai mult cu cât participarea voluntarilor este benevolă, singura motivație fiind convingerile politice comune și ideea de echipă.
In cadrul unei campanii electorale se disting șapte funcții (direcții) principale.
Departamentul "Direcțiile campaniei" este compus din candidat (candidați), managerul de campanie și consilierii care își asumă următoarele funcții principale:
· fixarea orientării strategice a campaniei;
· realizarea/comandarea de studii și anchete;
· analizarea rezultatelor studiilor și anchetelor și a evoluției atitudinilor și a intențiilor de vot ale electoratului;
· coordonarea activităților departamentelor subordonate;
· stabilirea planului general de acțiune;
· controlarea, în permanență, a derulării planului de campanie.
Departamentul "Negociatori speciali", format din persoane cu abilități de negociere, care au rolul de a crea fișe cu profilul fiecărui lider de opinie important și de a încerca, prin negocieri directe, atragerea lui de partea partidului (candidatului) respectiv.
Departamentul "Crearea imaginii" este compus din specialiști în comunicare, marketing și relații publice, cu rolul de a proiecta și lansa mesaje care vor fi transmise prin intermediul diferitelor media, de concepere și realizare a afișelor, a emisiunilor televizate, ziarelor și scrisorilor electorale.
Departamentul "Studiul concurenței" se va ocupa cu monitorizarea campaniilor electorale ale principalilor contracandidați, semnalând eventualele atacuri împotriva propriei campanii, precum și identificând punctele slabe ale concurenților, ca și posibilitățile de a le utiliza în folosul propriu, ca oportunități.
"Relațiile cu presa" este departamentul care are sarcina de a menține contactele permanente cu ziariștii și de a obține maximum de spațiu redacțional pentru prezentarea partidului/candidatului. De asemeni, acest departament are ca atribuție cultivarea unor relații mai mult sau mai puțin formale cu jurnaliștii și asigurarea unei imagini bune a candidatului/partidului în ziarele reprezentate de aceștia.
Departamentul "Finanțe" (Trezorerie) are sarcina de a colecta și gestiona toate resursele financiare care pot fi atrase spre campania propriului partid/candidat, de la sumele bugetare alocate și până la sumele atrase de la diverși donatori și sponsori interesați în susținerea campaniei electorale a partidului (candidatului).
"Departamentul operare în teren" își asumă toate sarcinile principale ce decurg din punerea în practică, pe teren, a campaniei electorale. Atribuțiile acestui departament sunt:
· stabilirea planului detaliat al tuturor activităților ce trebuie desfășurate pe teren (afișaj, canvassing, reuniuni publice, mailing etc.);
· realizarea acestor activități, conform calendarului de campanie;
· menținerea contactului cu furnizorii de produse și servicii (societăți de afișaj, firme de imprimare, sonorizare etc.).
Echipa de campanie în întregul ei, colaborarea și existența unei bune comunicări între candidat/liderul politic, directorul de campanie și echipă sunt factori determinanți pentru succesul unei campanii electorale, indiferent de nivelul la care se desfășoară aceasta și de tipul scrutinului.
Pentru realizarea oricărei activități organizate, resursele umane sunt deosebit de importante. De multe ori, a beneficia de resurse umane competente și motivate poate suplini lipsa sau insuficiența unor resurse materiale și financiare.
Într-o organizație economică, centrată pe profit, stimularea materială și posibilitatea de promovare reprezintă două dintre metodele eficiente de motivare a personalului.
O campanie electorală însă este atipică din acest punct de vedere, deoarece cei mai mulți dintre membrii echipei de campanie nu sunt angajați (1), iar posibilitățile de promovare, de avansare pe scară ierarhică sunt limitate (2).
Resursele umane angajate în cadrul unei campanii electorale sunt structurate în trei categorii, în funcție de statutul acestora:
· simpatizanții, membrii și militanții, care activează, de cele mai multe ori, benevol;
· personalul angajat (specialiști care pot fi sau nu membri ai partidului respectiv);
· voluntarii și colaboratorii externi;
· negociatorii speciali.
Între simpatizanți, membri și militanți există o gradație fină a nivelului de implicare și a activismului politic.
Simpatizanții sunt persoane atrase de liderii partidului, de doctrina sau de imaginea acestuia, dar care, dintr-un motiv sau altul, nu sunt membri. Dintre motivele neînscrierii unui simpatizant într-un partid politic pot fi menționate:
· vârsta (situată sub vârsta minimă de înscriere);
· expectativa (simpatizantul dorește să afle mai multe despre organizația respectivă, să se familiarieze cu ceilalți membri înainte de a lua o decizie);
· cariera profesională/statutul profesional (există ocupații care solicită sau recomandă celor care le practică neimplicarea manifestă în politică: funcționarii publici, analiștii politici care doresc să-și construiască imaginea unei imparțialități/obiectivități profesionale solide);
· lipsa dorinței de implicare activă (simpatia nu este atât de mare încât să devină angajantă).
Membrii sunt simpatizanții care au semnat o adeziune la partidul respectiv, au carnet de membru și sunt plătitori ai cotizației lunare.
Militanții sunt membrii care se implică puternic în activitățile de partid, candidează și ocupă funcții în structurile de conducere ale partidului.
Simpatizanții și membrii se pot implica în aproape toate activitățile specifice campaniei electorale, mai puțin în coordonarea unor departamente sau a campaniei. De regulă, membrii și simpatizanții își dovedesc utilitatea în cadrul activităților desfășurate pe teren și în acțiunile zilnice de la sediul de campanie (telefoane, scrisori etc.). Simpatizanții și membrii pot fi motivați prin implicarea lor în activități care le plac, prin mulțumirea lor ori de câte ori au realizat ceva util, prin oferirea de stimulente de prestigiu (participarea la unele mese festive, felicitarea lor de către candidat sau de membri marcanți ai partidului etc.) și prin atragerea lor în activități care mizează pe fidelitate și angajament.
Militanților le sunt rezervate, de regulă, atribuții mai importante, de la conducerea unor departamente până la încredințarea unor sarcini cu grad mare de confidențialitate sau chiar numirea lor în funcția de director de campanie. Aceștia sunt motivați, în primul rând, prin chiar natura sarcinii atribuite și prin promisiunea accesului la o funcție, în cazul câștigării alegerilor de către partid/candidat.
Personalul angajat este compus din două categorii de persoane: (1) specialiști în diferite domenii (comunicare, finanțe-contabilitate, jurnalism, studii și sondaje, realizarea și amplasarea de afișe de dimensiuni mari, conceperea materialului propagandistic, organizarea reuniunilor și a marilor spectacole etc.) etc.) și (2) personal administrativ.
Personalul angajat poate fi motivat în primul rând prin salariul oferit, dar și prin lucrul într-o atmosferă deosebită, prin implicarea în activități trepidante, neobișnuite, noi și care se desfășoară pe o perioadă de timp foarte scurtă. Ritmul de lucru, solicitarea nervoasă și confidențialitatea activităților desfășurate în sediul de campanie recomandă directorilor de campanie și șefilor de departamente să-și aleagă personalul angajat cel puțin dintre simpatizanți.
Negociatorii speciali fac parte dintr-un departament aparte al structurii campaniei electorale, lucrează în echipe, iar datoria lor principală va fi de a stabili contacte și de a purta tratative cu cei mai importanți lideri de opinie pentru a-i convinge să sprijine (direct sau indirect) candidații partidului, dar și cu competitorii politici, în vederea realizării unor posibile alianțe. Rezultatele negocierilor se pot concretiza în:
· donații și sponsorizări;
· atragerea unor noi categorii sociale ca potențiali votanți;
· asigurarea unei bune imagini de presă;
· obținerea de materiale de campanie la prețuri avantajoase (spații publicitare, hârtie, locuri de afișaj, materiale tipografice etc.)
Echipa negociatorilor speciali va activa sub directa conducere a managerului de campanie, care va conduce întregul proces de negocieri și va superviza activitatea fiecărui negociator în parte. Persoanele care vor face parte din acest departament trebuie să fie special antrenate în arta negocierii, iar experiența lor în acest domeniu să fie relevantă.
Negocierea este o situație specifică de comunicare și reprezintă acel “proces interacțional care implică două sau mai multe entități sociale (persoane, grupuri, instituții, organizații, comunități), cu interese neomogene ca intensitate și orientare, în schimburi reciproce de informații, schimburi reglementate de reguli implicite și/sau explicite, având menirea de a conduce la stabilirea unui acord (…) sau, în general, la adoptarea unei soluții reciproc acceptabile pentru o problemă care le afectează interesele”. (Dicționar de Sociologie, 1993:389). Procesul de negociere trebuie să pornească de la anumite convenții:
· nu sunt permise minciunile deliberate și gratuite;
· cele mai multe negocieri sunt dinamice și au la bază dialogul;
· negocierea nu este un schimb unilateral;
· fiecare dintre părți trebuie să accepte compromisul.
Negocierile, deși sunt fundamental opuse luptelor fizice și violenței, se aseamănă cu acestea prin importanța decisivă a perioadei de pregătire, în care se stabilesc obiectivele urmărite, strategiile și tacticile de abordare, se culeg informații despre parteneri. Cele mai importante întrebări la care trebuie să se răspundă în etapa de pregătire a negocierii sunt:
1. ce roluri va adopta fiecare parte?
2. care sunt obiectivele propuse?
3. care sunt obiectivele celorlalți?
4. care sunt strategiile și tacticile ce vor fi folosite?
5. care sunt aspectele negociabile?
6. care sunt lucrurile asupra cărora echipa nu este este dispusă să negocieze?
Atât candidații, cât și partidele politice își acoperă o parte a cheltuielilor din resurse proprii sau provenite din cotizațiile membrilor susținători. Aceste resurse sunt însă insuficiente; de aceea, pentru completarea sumelor necesare, se face apel la generozitatea simpatizanților și sponsorilor. Pentru realizarea acestui lucru, se folosesc în general două metode distincte:
(1) Candidații și colaboratorii partidului solicită donații din partea cetățenilor cu stare sau a unor firme care doresc să facă donații sau sponsorizări. Aceasta se realizează într-o manieră discretă, prin contacte directe, cu ajutorul negociatorilor speciali, donațiile și sponsorizările fiind făcute în conformitate cu legislația în vigoare. Concomitent, se poate beneficia de simpatia pe care o poate câștiga candidatul în cadrul unor evenimente festive sau al unor licitații publice;
(2) Micii donatori pot fi convinși să doneze sume modice în contul candidatului pentru campania electorală ("Nici un leu nu este prea puțin pentru a căștiga împreună alegerile!"). Bill Clinton, în campania din 1992, a solicitat donarea unei sume de maxim 100 $/persoană din partea micilor donatori (Allen, Partis, 1993);
Aceste colecte se pot realiza în special în perioada de strângere de semnături necesare depunerii candidaturii, în cadrul canvassingului sau prin anunțuri publicitare apărute în presă.
În cazul în care partidul nu le posedă deja, mijloacele materiale și tehnice pot fi procurate fie prin intermediul mijloacelor financiare existente sau atrase, fie direct, de la diverși sponsori și donatori care nu participă cu bani. Mijloacele materiale pot fi închiriate, cumpărate sau puse la dispoziție de membrii sau simpatizanți înstăriți.Astfel, mijloacele materiale pot fi reprezentate de:
· sediu de campanie;
· mobilier;
· steaguri, bannere, afișe, hârtie, consumabile;
· mașini.
Sunt necesare atât mașini pentru transportul materialelor (bannere, steaguri, afișe, postere), dar și pentru transportul securizat al candidaților și liderilor partidului. De asemeni, este nevoie de mașini de campanie, pavoazate și dotate cu sisteme performante de sonorizare sau mașini sandwich, care să transporte prin localitate afișe de dimensiuni mari și foarte mari.
Mijloacele tehnice asigură operativitatea, eficiența și profesionalismul acțiunilor. Acestea sunt:
· telefoane fixe, celulare, faxuri;
· calculatoare, imprimante, copiatoare, scannere;
· portavoce, stații mobile de emisie-recepție;
· camere de luat vederi, reportofoane, instalații de lumină și sonorizare, studio fotografic.
Atât mijloacele financiare, cât și cele materiale, tehnice, alături de resursele umane, au nu numai o utilitate practică, ci contribuie la conturarea imaginea partidului/candidatului în rândul electoratului, al mass media și al concurenților politici, putând contribui decisiv la succesul în alegeri.
Mass media reprezintă unul dintre actorii principali care acționează în spațiul electoral, alături de electori și de competitorii înscriși în cursă. Mass media pot gestiona eficient imaginea publică a candidaților/partidelor, pot înălța sau distruge un candidat prin susținerea acestuia sau, dimpotrivă, prin utilizarea și publicarea unor informații compromițătoare despre acesta.
Pentru inițierea unei relații bune cu presa, trebuie ca în echipa de campanie să existe un manager specialist în relații publice, a cărui principală atribuție să fie gestionarea acestor relații. Este ideal ca persoana desemnată să aibă experiență de comunicare și, eventual, relații personale cu jurnaliștii, atât cu cei din presa scrisă, cât și din presa audio-vizuală. Experiența jurnalistică a specialistului îl poate ajuta pe candidat să vină în întâpinarea jurnaliștilor, ușurându-le munca, prin redactarea/filmarea materialelor de difuzat ținând cont de regulile din domeniu. Acest lucru este de natură a facilita prezența candidatului în presă, deoarece întotdeauna va avea întâietate un comunicat de presă bine redactat sau un film bine realizat decât materiale neprofesionist realizate, care trebuie corectate de către jurnaliștii înșiși.
Candidații trebuie să ofere cât mai multe date despre ei și despre partidul din care fac parte, iar acest lucru este posibil prin formarea în timpul campaniei electorale a unui birou permanent care să întrețină relațiile cu presa. În cadrul informațiilor pe care acest birou trebuie să le ofere, sunt cuprinse toate datele ce pot fi susceptibile de a interesa opinia publică, cum ar fi de exemplu: date personale despre candidat și despre familia sa, hobby-urile sale, pozițiile față de anumite probleme economice și sociale, programul campaniei electorale etc.
Indiferent de canalul media reprezentat, jurnaliștii trebuie tratați cu considerație, privilegiați în obținerea informației, anunțați din timp despre desfășurarea unui eveniment, caz în care vor primi dosare de presă complete și profesionist realizate.
Așa cum greșit se consideră, jurnaliștii și organizațiile (reprezentate de specialiștii în relații publice) nu se află pe poziții antagonice, deoarece “Specialiștii în relații publice au nevoie de jurnaliști pentru a putea pune în circulație mesajele și informațiile pe care doresc să le transmită publicului lor; jurnaliștii au nevoie de aceștia pentru a putea ajunge mai repede la surse, pentru a beneficia de informații verificate și de materiale de presă elaborate conform standardelor jurnalistice, materiale care pot fi incluse în paginile sau programele presei fără a necesita mari eforturi de documentare, verificare, scriere.” (Coman, 1999:40).
Întreținerea unei relații bune cu presa poate contribui la mediatizarea realistă a unei campanii electorale, punând într-o lumină pozitivă candidatul și eforturile sale de a-și atinge obiectivele.
Lansarea pe piață a campaniei presupune un efort minuțios de pregătire a sa. Adaptarea la condițiile pieței, pregătirea candidatului pentru a apărea în lumina reflectoarelor, pentru a putea răspunde netulburat atacurilor care i se aduc, pentru a face face unor situații neprevăzute sau de criză implică multă muncă înainte chiar ca echipa să existe pentru marele public.
Pentru electorat, candidatul și echipa sa există din momentul lansării candidaturii. Pentru echipă, candidatul începe să existe cu mult înainte.
Lansarea campaniei electorale trebuie să fie un eveniment special de relații publice, proiectat și gestionat după toate regulile manageriale.
Campania electorală trebuie desfășurată într-un mod ofensiv, dinamic, folosindu-se pe cât este posibil întreaga paletă a mijloacelor promoționale, dar fără a se crea discrepanțe între personalitatea candidatului, modul în care acesta este perceput de media și de electorat, pe de o parte, și modul de proiectare și punere în aplicare a strategiei de campanie electorală, pe de altă parte.
Una din sarcinile principale ale departamentului "Direcțiile campaniei" constă în stabilirea planului de acțiune al campaniei și controlarea în permanență a unei bune derulări a acesteia în vederea obținerii rezultatelor scontate.
Cum în timpul relativ scurt al desfășurării unei campanii există un număr mare de acțiuni care necesită resurse ce ar putea comprima timpul candidatului sau liderilor de partid – o planificare riguroasă a tuturor operațiunilor pe care le implică o campanie electorală este indispensabilă.
De aceea, este necesar ca unele persoane din departamentul amintit să se ocupe exclusiv de stabilirea unui calendar ce trebuie să cuprindă toate activitățile de campanie și timpul alocat acestora, precum și să țină evidența tuturor schimbărilor ce pot interveni în urma unor evenimente neprevăzute ce pot să apară, destul de frecvent, într-o astfel de acțiune de mare amploare. Pentru stabilirea acestui calendar , un rol deosebit îl joacă modularea, periodizarea și intensitatea campaniei electorale.
În Statele Unite, alocarea resurselor necesare se intensifică, la fel ca și intensitatea derulării acțiunilor, o dată ce campania electorală înaintează în timp, astfel încât candidatul va fi înconjurat cu maximă atenție și implicat în acțiuni costisitoare și de mare amploare chiar înaintea zilei de desfășurare a scrutinului (Allen, Partis, 1993). De altfel, ultimele 3-4 zile ale campaniei în SUA au o intensitate aparte, deoarece este perioada în care nehotărâții trebuie să decidă cui îi vor acorda încrederea și votul.
De aceea, este de preferat modularea intensității campaniei electorale într-o manieră care permite creșterea în doi timpi. Primul este debutul campaniei, care trebuie realizat în forță, deoarece este un moment în care interesul electoratului este evident, neconsumat, neatacat la maxim de elementele politicilor agresive de promovare politică, iar al doilea, la finalul campaniei, care trebuie să fie de maximă intensitate, pentru că există mulți electori indeciși care trebuie atrași.
Așa cum s-a arătat în primul capitol al acestei lucrări, unii oameni politici nu acceptă cu plăcere sfaturi din partea profesioniștilor în comunicare și relații publice, considerând că a comunica cu diverse categorii de public și a se comporta ca persoane publice face parte din “meseria” de om politic.
Cu toate acestea, realitatea a demonstrat că abilitatea formată, și nu înnăscută a omului politic, de a comunica și a se prezenta în fața electoratului, presei și concurenților într-o campanie este mult mai utilă, pregătirea sistematică a aparițiilor publice ajutând candidatul să reacționeze cu promptitudine în situații neprevăzute.
Pe toată durata campaniei omul politic este “o pradă” pentru contracandidați, care-i pândesc greșelile pentru a le specula în avantajul lor, pentru presă care, făcându-se purtătorul de cuvânt al opiniei publice, dorește să aducă la cunoștința alegătorilor cele mai noi și mai personale informații despre candidat și despre campania acestuia, și, prin aceasta, devenind o pradă și pentru alegători.
În aceste condiții, candidatul trebuie să fie pregătit să apară mereu în public, planificat sau pe neașteptate, trebuie să-și supravegheze în permanență gesturile, cuvintele, acțiunile, să-și pregătească familia și cunoscuții pentru orice atac și orice “dezvăluire senzațională” despre viața sa.
Într-o campanie electorală, omul politic trebuie să nu se simtă în nici o clipă hăituit, urmărit, agresat. Oriunde s-ar afla, în orice moment ar fi surprins, trebuie să reacțioeze cu eleganță, calm, ca și cum s-ar fi așteptat la acea întâlnire.
Candidatul trebuie să înțeleagă că nu va mai avea viață personală, sau că viața sa personală va fi supusă, public, sancțiunii prin vot a alegătorilor.
Pe durata campaniei electorale, candidatul este pus în mai multe situații de comunicare formală și informală. Cu multe dintre acestea el este familiarizat din activitatea anterioară de om politic. Pentru alte situații însă, este necesară o pregătire prealabilă, mai ales că specialiștii echipelor de campanie ale contracandidaților monitorizează în permanență campania candidatului. Mai jos sunt prezentate, într-un tabel sinoptic, situațiile de comunicare din timpul campaniei, în funcție de două criterii corelate: formalitatea/informalitatea situației și gradul de familiaritate/non-familiaritate a candidatului cu situația respectivă de comunicare.
Situațiile de comunicare formale familiare. Orice om activ politic se întâlnește, în decursul unei cariere politice, cu aceste situații de comunicare. Conferințele de presă (care sunt numite și “interviuri multiple”) trebuie abordate din perspectiva unui parteneriat cu jurnaliștii, oferindu-le acestora informațiile pe care le solicită, iar acolo unde răspunsul nu este cunoscut, candidatul va recunoaște deschis acest lucru, fără a încerca să inventeze pe loc un răspuns, mai ales dacă întrebarea este factuală (se solicită o informație concretă despre un anumit lucru).
Interviul radio și televizat este o situație de comunicare relativ mai simplă, deoarece reprezintă o relație de dialog tip unu-la-unu.
Situațiile de comunicare informale familiare. Situațiile de comunicare de acest tip sunt puține în campania electorală, deoarece chiar și comunicarea candidatului cu familia sa, în clipurile electorale, este o situație artificială, pentru că are loc în prezența camerei de luat vederi și se supune unor reguli precise privind atât conținutul, cât și forma a ceea ce este de comunicat.
Situațiile de comunicare formale noi. În capitolul anterior, a fost analizată prestația candidatului la dezbaterile radio și televizate, amintindu-se de tehnica partenerului de rezervă (sparring partner), cu care candidatul poate exersa răspunsurile dificile la întrebările incomode sau neașteptate. În plus, candidatul trebuie să ia lecții de dicție și actorie și să studieze câteva elemente de retorică (argumentație, frazare etc.), dar mai ales mijloacele nonverbale, și aceasta cu atât mai mult într-o cultură latină, cum este cea română.
Situațiile de comunicare informale noi. Majoritatea oamenilor politici sunt de acord că vizitarea piețelor agroalimentare, a instituțiilor publice și a cartierelor mărginașe, cu străzi desfundate și pline de noroi reprezintă o activitate restrânsă aproape exclusiv la perioada campaniei electorale. De aceea, cel puțin pentru cei care se găsesc pentru prima oară în situația de candidați, această situație de comunicare este nouă. Discursul prezentat de candidat nu trebuie să fie în totalitate nou. Oamenii nu vin la aceste întâlniri exclusiv cu scopul de a auzi ceva original. Candidatul trebuie să repete sloganurile și frazele-standard din programul său electoral. Prin întrunirile publice, oamenii trebuie impresionați și convinși de prezența candidatului, și nu de logica impecabilă a discursului sau de cuvintele alese cu grijă.
Chiar dacă strategia de campanie a fost pusă la punct din vreme, chiar dacă proiectul a fost validat și pretestat, chiar în condițiile unui mix de marketing monitorizat în permanență, există (ne)șansa ca anumite evenimente să se petreacă fără a fi programate. De cele mai multe ori, aceste evenimente au consecințe nedorite; sunt rare acele evenimente neprevăzute într-o campanie electorală care au efecte pozitive.
Soluția este, paradoxal, încercarea de a anticipa aceste evenimente. În oricare dintre situații însă, candidatul nu trebuie să-și piardă cumpătul și, cu ajutorul directorului de campanie, să găsească o ieșire din situația respectivă. Mai jos sunt redate câteva evenimente care s-ar putea petrece fără ca nimic să le prevestească, precum și câteva posibile modele de reacție la acestea:
Criza în managemntul campaniei electorale nu este un eveniment neprevăzut. În timp, o serie de alte evenimente de mai mică amploare – incidente, accidente, urgențe nerezolvate la timp – pot duce la izbucnirea unei crize. Cu alte cuvinte, criza este un proces a cărui izbucnire poate fi anticipată. Evident, se ridică întrebarea: dacă poate fi anticipată, atunci cum de se mai produc crize?
Crizele se produc, de cele mai multe ori pentru că fie nu se dă importanță etapelor premergătoare acesteia (incidente, accidente etc.), fie situația ia o întorsătură neprevăzută, caz în care se revine la situația prezentată anterior.
De vreme ce producerea crizei poate fi anticipată, este imperios necesară constituirea, la nivelul oricărei organizații (și atât partidul, cât și echipa de campanie, reprezintă organizații), a așa-numitelor “celule de criză”. Celulele de criză reprezintă echipe strategice care se vor ocupa de gestionarea și ținerea sub control a crizei. La nivelul fiecărei organizații trebuie să se găsească un plan anticipativ de criză, care să conțină: cazurile în care se poate produce o criză, punctele vulnerabile ale organizației, agende cu toate numerele de telefoane utile, exemple de declarații și communicate de presă privind toate tipurile de criză inventariate, persoanele desemnate să se ocupe de fiecare problemă în parte etc.
În cazul concret al unei campanii electorale, situații de criză pot fi: accidentarea gravă a candidatului sau a directorului de campanie, epuizarea fondurilor înainte de încheierea campaniei, scăderea vertiginoasă a imaginii candidatului/partidului în sondaje etc.
Candidatul nu poate ieși singur dintr-o situație de criză, deși este evident că imaginea sa va avea cel mai mult de suferit de pe urma acesteia. Deciziile privind ieșirea din criză vor fi luate la nivelul conducerii partidului și a unor membri ai echipei de campanie, care obligatoriu fac parte din celula de criză. Orice echipă de campanie, înainte de a porni la drum, trebuie să aibă pregătită și strategia pentru situațiile de criză[1].
Candidatul poate da declarații de presă pregătite împreună cu directorul de campanie și cu specialistul în comunicare și relații publice. Atitudinea sa trebuie să fie calmă, fermă, liniștitoare; întreaga sa ființă trebuie să exprime mesajul “Totul este sub control!”.
“Mulți chemați, puțini aleși”. Aproape întotdeauna, și în România de fiecare dată, există mai mulți candidați decât posturi, mai ales în cazul competițiilor politice. Campania electorală nu se încheie cu 24 de ore înaintea scrutinului, ci după ce toți candidații îl felicită pe câștigător, iar apoi, în public sau în particular, analizează cauzele eșecului său și ale succesului celuilalt.
Introducerea acestei cărți atrăgea atenția asupra faptului că, de regulă, campaniile electorale rămân în memoria publică sub forma unor senzații, a unor fraze memorabile, a unor imagini. Imaginea câștigătorilor nu trebuie să se deosebească fundamental de cea a învinșilor. Candidatul pregătit de dumneavoastră nu a câștigat. S-au cheltuit sume foart mari de bani, s-au adunat nopți întregi nedormite, o mulțime de oameni a muncit zi și noapte. Cu toate acestea, numai unul trebuie să câștige. Învățați-l pe candidatul dumneavoastră aceste lucruri, acceptând astfel normalitatea de a fi învins.
Anunțarea candidaturii pentru alegerile locale și pentru cele prezidențiale se situează, ca moment, între nominalizarea candidatului de către partid (pentru candidații susținuți de un partid politic) și depunerea oficială a candidaturii la Birourile Electorale. Scopul lansării înainte de depunerea oficială ese evident: candidatul dorește să fie remarcat, să acorde un timp electoratului pentru a se familiariza cu el.
Lansarea se face, de obicei, într-o sală mare (cinematograf, teatru etc.). La ceremonie sunt invitați liderii partidului, toți candidații acestuia (în cazul alegerilor locale), notabilități, oameni de afaceri, lideri de sindicat, lideri ai altor partide, simpatizanți, membri, militanți și, evident, presa.
Pentru mediatizarea candidaturii, vor fi invitați jurnaliști din presa scripto-audio-vizuală, cărora li se vor da toate informațiile de care au nevoie pentru redactarea articolului sau pregătirea materialului filmat, inclusiv un dosar de presă special proiectat în prealabil.
Întotdeauna anchetele au constituit un instrument precis de control al cursului unei campanii electorale, putându-se distinge două tipuri principale de anchetă: studierea impactului și anchetele realizate în vederea evidențierii atitudinilor, opiniilor și intențiilor de vot (Porojan, 1993).
Studiile de impact au ca obiectiv evaluarea efectului electoral obținut prin prestația de campanie a unui partid/candidat, a unei acțiuni de mailing, a unei campanii de afișaj etc.
Anchetele pentru cuantificarea evoluției atitudinii și a intențiilor de vot ale electoratului, permit obținerea unor sugestii și informații care dau posibilitatea partidului/candidatului să facă o apreciere globală asupra eficienței campaniei sale, să poată observa eventualul progres sau regres al adversarilor în cadrul diferitelor segmente ale corpului electoral și să permită efectuarea unor modificări ale strategiei, temelor sau repartizării efortului (financiar, de timp etc.) pe diferite segmente electorale.
Pentru a realiza studii de impact sau anchete care să cuantifice intențiile de vot, partidele și candidații folosesc în general două metode:
1. Cea mai rapidă , mai sigură , dar și cea mai costisitoare constă în pregătirea, executarea și prelucrarea datelor acestor sondaje de către institute specializate. Acestea dispun de profesioniști în redactarea chestionarelor , în tehnici de eșantionare, anchete profesionale și programe de exploatare statistică a rezultatelor;
2. O altă metodă, care este mult mai ieftină, dar a cărei fiabilitatea este incertă, constă în realizarea anchetelor de câtre militanții instruiți în prealabil. Este însă foarte dificil de găsit militanți care să posede calitățile de obiectivitate și neutralitate cerute de acest tip de activitate.
Anchetele făcute în vederea cuantificării atitudinilor reprezintă, pentru un partid/candidat, date strategice, de uz intern. El poate decide dacă va publica rezultatele în presa scrisă sau audio-vizuală.
Evaluarea finală reprezintă ultimul feed-back care se face în controlul campaniei electorale, importanța ei fiind deosebită pentru că datele astfel obținute se vor folosi pentru remedierea deficiențelor existente și se vor constitui în elemente de bază pentru proiectarea viitoarelor campanii.
Evaluarea finală a unei campanii electorale este “momentul adevărului”, confruntarea eforturilor făcute și a resurselor consumate cu rezultatele finale ale alegerilor.
Această evaluare finală reprezintă, de fapt, începutul pentru o nouă luptă ciclică electorală.
Tote cele prezentate mai sus sunt elemente de bază care, fără să avem pretenția că sunt exhaustive, pot să constituie câteva sfaturi utile pentru managerii de campanie electorală.
Analistii politici au caracterizat aceasta campanile electoral ca find una anostă, care a favorizat partidele mari, cu candidați care au o notorietate bună, care sunt cunoscuți în comunitatea căreia îi cer votul. S-a estimat o participare redusă la vot, peste prezența consemnată la europarlamentare, dar nu cu mult. Formațiunille nou apărute și partidele mai mici nu au avut șanse în fața aparatului de partid mobilizat de cele două forțe politice importante: PSD și PNL. S-a precizat inca de la inceput ca situațile în care vor reuși să câștige câte o primărie, ici-colo, vor fi rare și țin de conjunctura locală: candidat carismatic, nemulțumiri legate de performanța celor două mari partide în localitate etc. Nici Nicușor Dan, ultramediatizat, nu trece de Cătălin Predoiu. Ipoteza că ar fi fost la un moment dat pe locul doi o iau ca pe o lozincă de campanie, sau mai degrabă ca pe o dorință a candidatului și susținătorilor săi, exprimată public. Aceasta analiza apartine sociologului Marius Pieleanu.
”În condițiile unei prezențe mici la vot, devin importante aparatul de partid, mobilizarea acestuia și voturile celor interesați de politică, care s-au decis deja, în funcție de opțiunile politice. PNL și PSD au cele mai mari șanse, iar rezultatele, punctual, depind de mobilizarea activiștilor și de carisma sau performanța electorală a candidatului. Ca urmare, la vârf meciul se joacă între PNL și PSD, cu rezultate în funcție de mobilizarea organizației și prestația candidatului, în fiecare caz în parte”, a precizat Pieleanu.
Afirmatiile nu s-au oprit aici, din contra, sunt chiar si mai surprinzatoare.
”De la începutul acestuia an, se poate constata că PSD este pe un trend crescător și a depășit PNL, care se afla în cursul anului 2015 în fața PSD, tractat de rezultatul la prezidențialele din 2014. Ca explicații sunt de luat în calcul o ușoară erodare a președintelui, slaba performanță a tehnocraților, lipsa de lider și de mesaj a PNL. Pe datele din acest moment, cu prezența la vot amintită și cu fragmentarea Dreptei, Gabriela Firea poate câștiga în București. Atenție și la votul politic, pentru Consiliul General. Capitala dă un semnal important în plan național. Pot spune că rezultatul votului politic din București anunță rezultatul de la parlamentare, din toamnă”, a concluzionat directorul Avangarde, Marius Pieleanu.
In continuare, voi prezenta alte campanii electorale ce au avut loc in Romania de dupa revolutie pentru a putea face comparative cu ceea ce s-a intamplat la inceputul lunii iunie si in perioada premergatoare.
Campaniile politice în România
Campania electorală pentru prezidențiale din 1992
Mediatizarea candidaților la televiziune s-a desfășurat exclusiv sub forma unor monologuri înregistrate în prealabil de candidați. Emisiunile electorale prezentau candidații citindu-și platforma electorală. Publicitatea electorală a fost redusă la sigla electorală însoțită de un slogan, iar comunicarea electorală a candidaților nu a inclus video-clipuri publicitare. Existau doar două canale ale televiziunii publice care erau etichetate ca fiind politizate sau ca aparținând puterii. Mesajul politic este unidirecționat, de la emițătorul politic la electori, televiziunea este canalul prin care se transmite acest mesaj, fără să-l supună dezbaterii sau contestării. Presa scrisă, prin intermediul editorialelor analizează însă, în limite precise, nu atât mesajul politic, cât comportamentul, activitățiile de campanie ale candidațiilor. Dacă în 1990 accentul a fost pus pe marile adunări electorale, 1992 a adus o modificare în strategiile de campanie ale partidelor. Candidații nu mai erau preocupați de a face deplasări în teritoriu, ci se concentrau aproape exclusiv de prestațiile de la televiziune. Toate aceste date nu trebuie rupte din contextul lor social-politic, puternic influențat încă de atitudini și practici autoritare. Putem afirma că în campania electorală a anului 1992, comunicarea politică a avut ca trăsătură fundamentală mediatizarea candidațior fără prezența activă a jurnaliștilor de televiziune.
Campania electorală pentru prezidențiale din 1996:
Aceasta este prima campanie desfășurată în condiții de pluralism televizual. Apar o serie de canale private de televiziune, precum „Canal 31” (redenumit ulterior PRO-TV), Tele7abc, Antena1, Amerom. Aceste posturi sunt primele alternative la televiziunea publică, TVR1 și TVR2 care a continuat să difuzeze materialele electorale înregistrate ale candidațiilor.Pentru realizarea video-clipurilor electorale s-a apelat masiv la simboluri tradiționale cu iz popular cum sunt imaginea satului românesc idilic sau în agonie, a bisericii, a casei părintești, a bătrânilor și tinerilor îmbrăcați în costume populare, a candidatului prins în horă la diferite sărbători câmpenești etc. Fondul muzical al video-clipurilor era compus din acorduri folclorice prelucrate în ritmuri de rok și folk.Majoritatea candidaților încercau să transmită electorilor că originea lor și valorile pe care le promovează sunt „sănătoase”, deloc alterate de apartenența recunoscută sau nu la regimul comunist. Pentru persuadarea electoratului s-a folosit o retorică paternalistă care promova în primul rând persoana excepțională a candidatului Canalele private de televiziune au fost singura sursă de informare a cetățenilor cu privire la organizarea tehnică a votului, evoluția internă a partidelor și a relației acestora cu candidații proprii și, în general, cu acțiunile de campanie.
Campania electorală pentru prezidențiale din 2000
Sondajele de opinie au fost principalele generatoare de subiecte de dispută. De cele mai multe ori, presa nu a făcut decât să le preia și să le facă publice rezultatele.Folosirea frecventă a sondajelor de opinie, în această perioadă, arată că tendința generală a mass mediei a fost de a reacționa în cea mai mare parte la acestea, accentuând tendințe și nu formându-le.
Campania electorală pentru alegeri parlamentare din 2008
Accentul nu a mai căzut pe dezbaterile televizate, și mass-media nu a fost, ca la toate celelalte campanii anterioare, canalul principal. Care este explicația? Două tendințe importante s-au manifestat în ultimii patru ani în plan social și au schimbat foarte mult contextul luptei electorale, forțând strategiile de comunicare politică utilizate până atunci să se adapteze. Prima a fost familiarizarea electorilor cu utilizarea Internetului și migrarea unor audiențe dinspre mainstream media spre new media. Aceasta a detronat televiziunea din poziția de “regină a mediilor” în favoarea unui echilibru instabil: televiziune versus spațiu virtual de comunicare. A doua tendință este dezinteresul manifest al electoratului românesc pentru fenomenul politic: scepticismul și absenteismul politic s-au generalizat. Aceste două curente au obligat proiectanții de campanii să conceapă strategii extrem de bine orientate. De exemplu, în spațiul virtual nu s-a investit foarte multe resurse în crearea și menținerea siteurilor partidelor politice, ci mai degrabă în blogurile candidaților, publicul țintă al acestora fiind format din bloggeri (public competent și încă activ politic). Pentru mediul rural însă, s-a ales ca și canal „publicitatea directă”, comunicarea față-în-față cu alegătorii, utilizându-se și „promoțiile”, mici obiecte utile făcute cadou. Nu în ultimul rând, alegerile parlamentare din 2008, au fost primele alegeri în care s-au intensificat fenomene ca votul anulat intenționat (în semn de boicot), votul impulsiv („la inspirație”) sau „votul amintire” (votul pentru simpatii politice mai vechi, în lipsa informării). Aceaste practici sunt criterii importante de analiză a eficienței strategiilor de comunicare politică adoptate.
CONCLUZII
Dacă primul capitol se concentrează strict pe comunicare politică, discurs politic și implicit electoral, cel de-al doilea capitol se concentrează asupra intenționalității discursului electoral, accentuând capacitatea sa de influențare. Sigur că, în strânsă legătură cu conceptul de influențare se află și noțiuni precum: persuasiune, propagandă. Am încercat, în aceasta lucrare să răspund problemei tendințelor actuale de construcție a discursului electoral în raport cu persuasiunea, mai exact, retorica persuasiunii.
Elementul comun al diferitelor definiții ale comunicării politice este „intenționalitatea”: comunicarea politică este înțeleasă ca fiind o acțiune teleologică – o acțiune orientată, programată, proiectată pentru influențare.
Influența socială poate fi considerată ca o formă specifică a puterii, a cărei resursă principală este persuasiunea.
Persuasiunea se realizează în condițiile în care se ține cont de caracteristicile de receptivitate și reactivitate ale persoanelor influențate. Ea este o activitate de convingere opusă impunerii sau forțării unei opțiuni organizată astfel încât să ducă la adoptarea personală a schimbării așteptate. Efectele persuasiunii sunt dependente atât de factorii personali (persuabilitatea sau tendință individuală de a fi receptiv la influențe și de a accepta schimbări în atitudini și comportamente), cât și de cei referitori la modul de organizare al influențelor (relații dintre sursă, mesaj, canal de transmitere, receptare și context social).
Realitatea pare să trădeze faptul că mass-media a devenit o condiție sine qua non pentru actele de persuasiune discursivă politică. De cele mai multe ori, în lipsa mass-media, actele de influențare prin discursul politic nu au un rezultat și nici nu pot funcționa.
Am încercat în aceasta teza să pun în relație comunicarea politică, discursul electoral și influența pe care acesta o exercită asupra persoanelor, studiindu-le separat dar și în tandem, prin analiza retoricii persuasiunii.
BIBLIOGRAFIE
Bardan, Alexandra, Marketing politic în România înainte și după 1989, Ed. Tritonic, București, 2001;
Beciu, Camelia, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Ed Polirom, Iași, 2000;
Blair, McNair, Introducere în comunicarea politică, Editura Polirom, București, 2007;
Bulai, Alfred, Mecanisme electorale ale societății românești, Ed. Paideia, București, 1999;
Drăgan, Ioan, Comunicarea – paradigme și teorii. Volumul II, Editura Rao, București, 2007
Drăgan, Ioan, (și alții),Construcția simbolică a câmpului electoral, Institutul European, Iași, 1998;
Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Puterea fără contraputere, Editura All, București, 2002;
Fârte, Gheorghe-Ilie, Comunicarea politică, aspecte generale și ipostaze acutale, Rev. Agmentum, nr. 3, Editura Fundației Academice Axix, Iași, 2004-2005;
McQuail, Denis, Comunicarea, Institutul European Iași, 1999;
Pripp, Cristina, Marketingul politic, Editura Nemira, București, 2002;
Rus, Călin, Flaviu, Introducere în știința comunicării și a relațiilor publice, editura Institutul European, 2002;
Ruxandroiu, Liliana, Dicționarului de științe ale limbii, Editura Nemira, București, 2005;
Sălăvăstru, Constantin, Discursul puterii, Editura Institutul European, Iași, 1999;
Stoiciu, Andrei, Comunicarea politică. Cum se vând idei și oameni, Humanitas-Libra, 2000;
Teodorescu, Bogdan, Marketing politic și electoral, Editura SNSPA, București, 2001;
Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, Suport de curs, București, 2003.
Thoveron, Gabriel, Comunicarea politica azi, , Editura Antet-Stiinte politice, 1996
Volkoff, Vladimir, Tratat de dezinformare, Editura Antet, Iasi.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunicarea In Campania Electorala (ID: 111939)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.