Comunicarea Dintre Asistentul Social Si Copilul Abuzat

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI;

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ;

SECȚIA ASISTENȚĂ SOCIALĂ;

COMUNICAREA

DINTRE ASISTENTUL SOCIAL

ȘI COPILUL ABUZAT

STUDENT: MITREA OANA-MARIA

CUPRINS

MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

Incidența crescută a abuzurilor asupra copiilor și tot ce implică această tară a societății actuale reprezintă o stare de fapt care nu mai poate fi trecută cu vederea, care necesită atenția sporită a tuturor factorilor responsabili, ca de altfel a întregii societăți civile.

Tot ce s-a scris până în prezent în acest domeniu reprezintă fundamentul pe baza căruia se pot face cercetări, observații și studii cu privire la acest flagel care se dorește a fi stârpit, dar care are rădăcini atât de adânci în mentalitatea umană, cu sprijinul cutumelor, tradițiilor și inflexibilității oamenilor, încât încă mai este mult de luptat fie și numai pentru atenuarea lui.

O pleiadă de specialiști, psihologi, medici etc. implicați, o serie întreagă de lucrări, date, cărți scrise despre copiii abuzați și ajungi să te întrebi: “De ce abuz?”. Sau, mai mult, de ce acum abuz asupra copilului, în secolul XXI, într-o lume civilizată, cu pretenții în privința valorilor și moralei, în condițiile în care această stare de fapt a existat de atât de mult timp și a fost conștientizată ca tară a societății cu foarte mulți ani în urmă?

Cum poți rămâne nepăsător în fața evidenței și mai ales cum poți să întorci spatele unui copil pe care îl poți ajuta? Un copil care reprezintă viitorul. Viitorul tău ca individ, viitorul planetei în fapt.

Motivația mea pentru alegerea acestei teme nu a fost alta decât aceea de a ajunge să lucrez cu acești copii cât mai mult timp și de a încerca să învăț cât mai multe lucruri ce mi-ar putea fi de folos pe viitor în activitate. Realitatea dovedește că toată lumea vorbește și scrie despre abuz, canalele media sunt împânzite de mesaje, rețelele de socializare avertizează și punctează orice caz întâlnit, deschizând adevărate conferințe pe această temă, și, totuși, abuzul copiilor nu este un subiect de tratat la timpul trecut. Este dovada că informațiile există, problema este cunoscută și acest lucru nu poate fi decât îmbucurător, atât pentru cei care se confruntă cu această problemă, cât și pentru cei care vor să se specializeze în acest domeniu și vor să descopere cât mai multe necunoscute, astfel încât să poate lupta cumva de pe poziții de egalitate.

Totuși se pune un mare semn de întrebare. De ce în condițiile în care există atât de multă informare, nu există tot atât de multe proiecte concrete și în țara noastră, care să creeze mediul propice de aplicare a tehnicilor terapeutice cunoscute? De ce vorbim atât de mult și facem atât de puțin? Încă ne mai sperie acest subiect? A rămas înscrisă în codul nostru genetic teama de a interveni într-o familie și în deciziile pe care aceasta le ia în privința creșterii și educației copiilor? Nu este mai impotant rezultatul? Nu se merită demersul, în condițiile în care suferința pare să ne emoționeze pe toți? Empatizăm și renunțăm? Poate fi abandonat un copil aflat în suferință? Răspunsul nu poate fi altul decât NU! Un copil merită să trăiască, să crească și să fie educat în condiții optime, merită să își trăiască pe deplin copilăria, să știe să râdă și să se joace, să-și păstreze inocența și energia din care se hrănesc, de altfel, și adulții. Ce ar fi viața fără puritatea copilăriei?

Realitatea este una dură pentru toți și în special pentru viitorul acestei civilizații. Din cauza indiferenței, a tolerării unor realități dureroase, copiii dispun de atât de puține pârghii și posibilități de apărare. Numărul copiilor abuzați crește parcă, în loc să scadă. Auzim tot mai des despre abuzurile din familie, de traficul de persoane, de exploatarea copilului de mai multe forme. Discutăm, încercăm să ne raportăm la recomandările instituțiilor europene, dar nu se schimbă aproape nimic în plan concret. Și, din nefericire, nu sunt singurele temeri în acest tablou. Din păcate, se întâlnesc situații critice chiar în ograda unor instituții care se vor de educare a copilului și nu de timorare, umilire și eliminare a acestuia din viața școlară și socială. Aici se înscriu unii dintre încă dascălii școlilor din România, unde copilul este discriminat, abuzat emoțional sau chiar fizic, umilit și respins. Și mai rău decât atât, cazurile sunt tot mai des întâlnite în situația unor copii care deja au anumite probleme de sănătate, de socializare și comportament, toate recuperabile, dar într-un sistem de învățământ sănătos și centrat pe educarea VIITORULUI acestei țări. Ce vom face cu viitorul nostru, al celor care ne considerăm normali, judecând după statistici, dacă nu ne ocupăm și de viitorul acestor copii care strigă: AJUTOR! Cum se va descurca societatea anilor ce vin cu acești adulți neadaptați, nerecuperați, care pot cădea ușor pradă atâtor și atâtor capcane, ispite? Ce vom face atunci cu delincvența? Ce fel de lume le pregătim copiilor noștri? Sunt întrebări care au nevoie de răspuns urgent.

Toți acești copii pot fi salvați dacă pornești de la un nivel incipient și reușești să te ridici, chiar și cu pași mici. Un proverb chinezesc spune că “O călătorie de 1000 de pași începe cu primul pas”. Pentru mine această lucrare aș vrea să constituie un prim pas.

Întâmplarea, sau poate nu, a făcut să cunosc un copil dintr-un centru de servicii sociale, să mă apropi foarte mult de cazul lui și să constat că mă aflu în imposibilitatea de a-i oferi un ajutor profesionist. În partea a doua a acestei lucrări este prezent și cazul lui, dar încă mă întreb care va fi viitorul pentru el? Cine poate decide soarta, cine va alege pentru el, cine va răspunde de acest suflet? Toate întrebările, frământările, dar și temerile ce decurg din cunoașterea unor asemenea cazuri, m-au determinat să mă pregătesc în acest domeniu și să caut să înțeleg, și cu ajutorul acestei lucrări, care sunt metodele prin care pot interveni personal pentru a face ceva concret, pentru a pune umărul în acțiunea de ajutorare a acestor copii aflați în gravă suferință.

Am ales să vorbesc despre abuz pentru că îmbracă atât de multe forme și adună atât de multe situații, încât am conștientizat cât de prezent este acest “flagel” și cât de important este să luptăm împotriva lui.

Atunci când îți intersectezi privirea cu acești copii minunați, înțelegi cât de important ești tu, cât de nobilă îți este menirea și câtă putere ai de fapt.

Am vrut să cercetez modul în care aceștia reacționează în momentul în care încercăm să ne alăturăm lor și să intrăm într-un univers pe care nici ei nu-l cunosc bine. Este foarte greu la început, dar realizezi că atunci când reușești acest lucru, poți descoperi copii sensibili, minunați, care riscă să rămână infirmi emoțional în lipsa intervenției tale.

Totuși, motivația cea mai puternică mi-a fost oferită de cazurile de copii care au dovedit că SE POATE. Se poate să intri în lumea lor, să îi cunoști, să îi observi, se poate să îi înveți să se redescopere, să redevină ce știau că sunt. Așa am ajuns să cred că, dacă și alții au putut, voi putea să găsesc și eu răspunsuri. Dacă nu pentru mine, măcar pentru ei.

Capitolul 1. Parte teoretică

Definirea conceptului de abuz

Până la începutul secolului trecut (XX), copiii se considerau a fi proprietatea părinților. Nici România nu a făcut excepție de la aceste cutume. Însă, structura societății noastre medievale, cu mama în rolul principal în creșterea și educarea copiilor a atenuat cumva formele brutale întâlnite în alte părți ale lumii. Nevoia de a răspunde cerințelor privind securitatea și integritatea neamurilor și teritoriilor deținute, a condus și la necesitatea de a forma tânăra generație capabilă să facă față solicitărilor din luptă, războiului.

Aristotel afirma că un copil și un sclav constituie proprietăți. În vechea Romă un om avea posibilitatea să vândă, să abandoneze ori să-și ucidă copilul, dacă asta dorea. Lucrul acesta era practicat pentru a diminua numărul membrilor familiei ori pentru a achiziționa grâne. Situație asemănătoare se întâlnea și în Grecia antică. Copiii erau implicați în activitățile cetățenești. Însă, educația diferea spre exemplu în locuri precum Sparta sau Atena. Sparta, stat militar, dorea soldați puternici. Comunitatea militară rupea copilul de familia sa încă de la vârsta de 7 ani. Practicile erau dure atât în rândul fetelor, dar mai ales în rândul băieților. Abuzurile se bazau în aceste cazuri pe o societate construită și bazată pe reguli și legi temeinic respectate.

După anii ‘60, abuzul față de copii a început să fie dezbătut public. Acesta nu constituie un fenomen nou. Actualmente, însă, infanticidul, obligarea minorilor să muncească prea multe ore și chiar tratarea acestora ca „adulți în miniatură”, se consideră a fi abuz, chiar dacă, în trecut erau considerate practici comune.

Conceptul de "abuz asupra copilului" a fost utilizat pentru prima dată de Kempe, în 1962, pentru descrierea "copilulului bătut". Acest concept s-a extins în mod constant. În perioada care a urmat, a ajuns sa fie utilizat pentru toate tipurile de rele tratamente, nu numai pentru abuzul fizic, însă și pentru tipurile de neglijare și abuz emoțional și sexual.

Chiar dacă a fost declanșat de mai multe decenii, procesul dezvoltării anumitor modalități de identificare a abuzului asupra copiilor și a prevenirii ori tratării sale, prezintă încă dificultăți ridicate. “Dificultatea aproximării incidenței abuzului reiese din fluctuația terminologiei și a limitelor metodologice în legătură cu conștientizarea și înregistrarea tipurilor de abuz”.

Abuzul și neglijarea copilului are loc într-o serie de situații, pentru o serie de motive. Copiii sunt rareori supuși unei singure forme de abuz, doar la un moment dat. Adulții pot experimenta o serie de probleme psihologice, emoționale și sociale legate de abuzurile din propia copilărie, devenind la rândul lor abuzatori.

Abuzul emoțional al unui copil poate fi la fel de dăunător ca un abuz fizic sau ca și neglijarea, în timp ce abuzurile sexuale asupra copiilor apar de multe ori și coabitează cu alte forme de rău-tratament. 

Actualmente, la nivel global, se întâlnesc următoarele forme de abuz:

Abuz fizic

Abuz sexual

Abuzul sexual organizat

Abuzul emoțional

Neglijarea

Violența în familie

Se operează cu următoarele tipuri de definiții ale abuzului:

Abuzul fizic – utilizarea forței asupra copilului și supunerea acestuia la muncă dificilă care depășește posibilitatea lui, având ca efect vătămarea integrității sale corporale; este exprimată prin diferite gesturi puse în aplicare copilului, care pot să pornească de la pedepse corporale excesive până la un comportament

extrem ce poate pune în pericol viața copilului.

Abuzul sexual – rezidă în obligarea copilului la vizionarea de materiale pornografice, seductive (avansuri, mângâieri) ori implicarea acestuia în acte genitale, orale ori anale; vorbim despre atingerea adusă integrității corporale ori psihice a copilului, adultul folosind această metodă pentru satisfacerea nevoilor sexuale.

Abuzul sexual organizat – asimilat – exploatării copilului – traficului de persoane – copiază și o parte din definiația acestuia: amenințarea, prin uz de forță sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, prin fraudă, prin înșelăciune, prin abuz de putere sau profitând de starea de vulnerabilitate sau prin oferirea sau primirea de bani sau de alte foloase pentru a obține consimțământul unei persoane care deține controlul asupra alteia, în vederea exploatării sexuale.

Abuzul emoțional (psihologic) – constă într-un comportament inadecvat al adultului în raport cu copilul, ce prezintă consecințe grave asupra personalității în formare a acestuia. Forma aceasta de abuz presupune în același timp violență verbală (insultarea, umilirea, denigrarea, respingerea), pedepsele abuzive și izolare (închiderea copilului într-un dulap timp de mai mult timp) și exigențele excesive, ori amenințări.

Neglijarea – în alimentație, vestimentație, igienă, medicală, educațională, emoțională sunt tot atâtea forme de neglijare serioasă, însă cea mai gravă formă de neglijare o constituie părăsirea copilului sau abandonul de familie.

Violența în familie – conceptul de violență domestică este inclus în conceptul de violență în familie, care cuprinde atât violența dintre parteneri, fie ei soți sau concubini, cât și violența asupra copiilor, persoanelor vârstnice sau altor rude din familie. Toate concură la trauma adusă copilului care trăiește într-un asemenea mediu.

Unul dintre aspectele controversate ale "neglijării", ca o categorie de abuz asupra copiilor, este legătura strânsă cu statutul socio-economic. Mulți părinți nu dispun de bani și alte posibilități pentru a îndeplini standardele menționate mai sus. Părinții care au nevoi financiare sunt, de asemenea, mult mai predispuși să vină în contact cu serviciile de asistență socială, care, la rândul lor, sunt mai susceptibile de a controla practicile acestora de părinți, și, prin urmare, există mai multe șanse de a face un raport de abuz sau neglijare. Ca rezultat al acestor factori, comunitățile sărace și familiile sărace au fost adesea stigmatizate ca epicentre de abuz și neglijare a copiilor. De fapt, atunci când adulții din comunitate sunt rugați să facă rapoarte retrospective, abuzul emoțional și neglijarea apar în toate familiile, bogate sau sărace. Nefiind vorba despre o singură categorie de părinți din care apar aceste incidente, cazurile sunt unice, de fiecare apărând aspecte noi, de fiecare data impunându-se un tratament personalizat cazului respectiv.

Copiii victime ale abuzului fizic

Această clasă înglobează copiii ce au fost răniți într-o formă deliberată, la fel și pe cei răniți din cauza ineficienței supravegherii. Semnele generale ale abuzului fizic constau în special în contuzii și arsuri.

„Contuziile pot să apară de la ciupituri, lovituri, trântiri ale minorului. Pe lângă aceste răni care arată utilizarea unor obiecte ori a mâinilor, pot să existe contuzii ce nu arată prea diferit de cele pe care copiii le provoacă adesea în joacă. Localizarea rănilor, vârsta copilului și explicația modului în care acestea au apărut pot să indice totuși abuzul. Arsurile pot să provină adesea de la țigări. Acestea pot să fie, de asemenea, făcute cu ajutorul încălzitoarelor electrice ori fierului de călcat”.

Abuzul fizic poate să fie considerat „minor” în momentele în care se constată existența suprafețelor de piele înroșite ori leziuni ușoare și „majore”, când vorbim de fracturi ori arsuri. “În această clasă de abuz se încadrează: bătăile cu mâna ori alt tip de obiect (furtun, cabluri, cuțit), aplicarea pe orice segment al corpului, punerea copilului în genunchi, legarea acestuia, scuturarea ori lovirea lui de un obiect, trasul de păr și de urechi, arderea ori otrăvirea acestuia. Este înglobată și exploatarea lui prin supunerea la munci fizice grele ce depășesc posibilitățile sale”.

„Situația poate să fie și mai complicată din cauza faptului că anumite vătămări severe nu au întotdeauna semne exterioare cum ar fi de pildă loviturile la cap efectuate unui copil mic în special bebelușilor, scuturările puternice făcute copiilor de vârstă mică pot conduce la un efect de biciuire a capului. Efectul acesta poate conduce la sângerări ale meningelui ori interiorului ochiului. De asemenea, căderile ori loviturile la cap pot să conducă la vătămări grave ale creierului ori în interiorul ochiului. Acestea pot avea consecințe severe, cum este epilepsia, paralizia și întârzierea dezvoltării copilului. Sechelele pot adesea să nu fie evidente decât în timp, iar atunci să nu fie asociate cu abuzul”.

Alte vătămări ce provin destul de des din abuzul fizic deliberat sunt mâinile și picioarele rupte.

Cercetările de actualitate despre fracturi au arătat că acestea, dacă nu sunt cauzate de accidente rutiere ori căderi severe, aproape tot timpul sunt neaccidentale la copii sub 18 luni.

Și arsurile constituie accidente foarte des întâlnite la copii. ”Estimativ 2% dintre copiii ce suferă de arsuri nu constituie un accident. Cam 10% dintre copiii abuzați au avut parte de acest tratament”.

S-au prelucrat diverse clasificări ale abuzului fizic. Unele fac distincția între cele dovedite ori admise a fi deliberate și suspiciunea în legătură cu aceste răniri. Altele fac distincția dintre abuzul afectiv și acela pasiv. S-a propus, ca mod de limitare a noțiunii de abuz asupra copilului, să fie considerate doar vătămările făcute în mod deliberat. Lucrul acesta este însă extrem de greu de evaluat. Nivelul de intenție este de multe ori neclar chiar părinților.

Alte clasificări fac distincția între pedepsele fizice și disciplinare și abuzul fizic. Unii pun accent pe faptul că scopurile sunt distincte. Disciplinarea are ca scop educarea copilului, neimportând faptul că suntem de acord ori nu cu forma utilizată. Pe de altă parte, abuzul asupra copilului prezintă răbufnirile tensiunilor interioare ale părinților și nu numai. Cu toate acestea este dificil să facem o distincție precisă în practică. Ceea ce pornește precum o relație disciplinară poate să se sfârșească ca abuz datorită faptului că, din acest moment, decisivă este modalitatea în care adulții își stăpânesc tensiunile interioare. În plus, fiecare individ are propriile sale limite, iar cazurile au propriile caracteristici, funcție de mai mulți factori pe care îi vom detalia ulterior.

Prezentul este din ce în ce mai complicat din acest punct de vedere. Tensiunile interioare ale părinților au excaladat și urmare a contextului social pe care oamenii îl trăiesc. Copiii sunt victime sigure, cele mai la îndemână ținte și incapabili de a riposta în fața adulților. Aici se încadrează nu doar părinții, ci și cadrele didactice sau orice alt pedagog, terapeut cu care copilul intră în contact.

În timp ce atitudinea comunității față de violența împotriva femeilor și a copiilor s-a schimbat, factorii de decizie nu au reușit să scoată în afara legii atacurile fizice asupra copiilor de către îngrijitori și alte categorii profesionale și să construiască un tablou moral în această privință.  Există foarte puțină apărare juridică împotriva "corecției rezonabile" și "pedeapsei rezonabile" fiind încă practici la îndemâna adulților care sunt acuzați de infracțiuni de violențe împotriva copiiilor în multe situații, chiar la nivel mondial.

1.2. Copiii victime ale abuzului emoțional

Abuzul emoțional poate să fie considerat ca fiind un comportament necorespunzător al adultului față de minor, cu efecte grave asupra personalității acestuia.

Abuzul emoțional nu are de-a face cu situațiile izolate de respingere care pot să fie întâlnite în marea parte a familiilor. Fiecare dintre noi poate să fie distant și iritat în anumite momente. Atunci nu luăm în seama nevoile copilului și oferim prioritate propriilor noastre nevoi.

Kari Killen,, clasifică diversele forme de abuz emoțional pe fundamentul tipului de situație la care copilul este expus:

un tip de abuz are legătură cu copiii care sunt percepuți într-un mod negativ de către părinții acestora, uneori chiar de când se nasc. Starea anxioasă a părinților devine mediul de viață firesc al copilului, iar dezvoltarea sa într-un asemenea context devine normalitate. Copiii resimt ca și când ceva nu este în regulă cu ei, că sunt proști, răi ori nebuni. Ei sunt neluați în seamă, ridiculizați, respinși și văzuți ca fiind sursa problemelor părinților;

„Sindromul Cenușăresei” – este prezent în momentul în care copilul este supus unui abuz emoțional nu doar din partea părinților, ci și a fraților. Restul fraților, simțindu-se în siguranță și prezentând o anxietate cronică din cauza atitudinii părinților, aleg ca o ușurare posibilitatea de alianță cu părinții “puternici” și “periculoși”; astfel fratele mai mic devine și ținta propriilor frați, întreaga familie devenind aliată împotriva unui singur individ;

abuzul emoțional înglobează și terorizarea copiilor prin amenințări cu pedeapsa, cu părăsirea ori alungarea;

un alt grup de copii ce sunt expuși abuzului emoțional sunt aceia ai căror părinți sunt violenți unul cu celălalt. Acești copii trăiesc în anxietate și-și utilizează adesea energia pentru a-și purta de grijă de ei înșiși și, în mod ciudat, pentru a le purta de grijă chiar părinților lor.

„Copiii care au fost martorii unor episoade repetate de violență dintre părinți sunt incapabili să rezolve un episod traumatizat înainte să fie expuși unui alt episod”.

Este necesar, de asemenea să fie luați în considerare și copiii celor care consumă droguri ori alte substanțe interzise. Copiii care se află în această situație remarcă faptul că adulții sunt preocupați de propria lor lume și propriile nevoi. Copiii consumatorilor de substanțe sunt maltratați în primul rând de la nivelul vieții intrauterine. Pe lângă substanțele care le sunt transmise direct de mamă în viața lor intrauterină, emoțiile nesănătoase pe care le trăiesc părinții se transmit și pruncilor atât înainte, cât și după naștere;

un alt factor ce afectează copilul poate să fie infidelitatea părinților. Pentru ca familia să îl satisfacă pe copil este necesar să fie unită, datorită faptului că, doar așa poate să răspundă trebuințelor sale de afectivitate și protecție;

expuși abuzului sunt și copiii ai căror părinți au divorțat. Dar în situațiile în care copiii au fost martorii scandalurilor nesfârșite, dacă părinții se bat și se jignesc în fața acestora, divorțul poate fi văzut ca fiind o soluție bună și pentru copii. Pe lângă această conotație a divorțului, se remarcă și faptul că odată implicați în divorț, de multe ori, copiii ajung martorii părinților lor, acțiunea în sine fiind un abuz, copilul dezvoltând dezechilibre la nivelul relației cu cei doi părinți. Inevitabil, copilul va trebui să-și acuze sau să renunțe la unul dintre părinți, cel puțin în plan teoretic.

„În țara noastră sunt implicați anual în procesele de divorț între 20.000 – 30.000 de copii. Ținând seama de faptul că anual se nasc 250.000 de copii, reiese că procesul celor implicați în divorțuri se apropie de 10%.”

1.3. Copiii victime ale abuzului sexual

Copiii pot să fie abuzați pornind de la vârste foarte mici. Aceștia sunt seduși deseori prin joc într-o situație sexuală abuzivă. Abuzul îmbracă adesea forma unor relații pozitive cu copiii. Aceștia sunt stimulați să intre în relația abuzivă prin recompense ori amenințări. Activitatea sexuală este redată ca fiind ceva special, iar ei ar trebui să se simtă „norocoși” pentru faptul că pot să participe la ea, că sunt aleși să facă acest lucru. Copiii nu au capacitatea să perceapă ceea ce li se întâmplă. Însă pe parcurs aceștia încep să înțeleagă că ceva nu este normal.

Abuzul sexual în familie ori în cadrul rețelei familiale se întâmplă destul de rar să fie violent. Cu toate acestea, abuzul va fi traumatizant din punct de vedere emoțional, datorită faptului că tăcerea copilului este de multe ori asigurată prin corupere și, în același timp, copilul va fi făcut să se simtă ca și cum este vinovat și responsabil de ceea ce i s-a întâmplat. Abuzul poate să fie și violent ori să devină astfel, dacă acesta va evolua din joc în intromisiune. Abuzatorul poate să dezvolte adesea un model de comportament de obligație.

Copiii neglijați

Vorbim de neglijare în momentul în care persoana care răspunde de copil nu realizează gesturile necesare unei optime dezvoltări a acestuia. Neglijarea gravă este întâlnită în momentul în care viața copilului se află în pericol prin ignorarea nevoilor vitale ale acestuia. Se descoperă atunci o malnutriție gravă ori un eșec în menținerea copilului într-o stare optimă de sănătate. Miller-Perin și Perrin (1999) au efectuat distincția dintre tipul acesta de neglijare și cea generală, corespondentă cu neacordarea sprijinului adecvat cu privire la alimentație, îmbrăcăminte, locuință, îngrijirea medicală și supravegherea copilului de care părinții care au răspundere.

Neglijarea poate să fie de două feluri:

neglijarea episodică ori contextuală este mai puțin severă deoarece dispare în momentul în care factorii de risc care au condus la apariția neglijării dispar (de pildă, contextul separării dintre părinți).

neglijarea cronică este una mai dramatică, deoarece afectează familiile defavorizate ce duc lipsa resurselor (afective, intelectuale, educaționale, financiare etc.). De multe ori, în aceste situații, se constată transmiterea intergenerațională a neglijării. Plasarea copilului ca efect al unei neglijări severe nu rezolvă problema, deoarece se poate anunța foarte rapid o altă sarcină.

Neglijarea are mai multe dimensiuni:

neglijarea alimentară (privarea hrănirii adecvate, absența mai multor tipuri de alimente semnificative pentru creștere; mesele neregulate etc.)

neglijarea vestimentară (haine necorespunzătoare pentru anotimp, haine prea mici sau murdare).

neglijarea igienei (lipsa de igienă corporală, mirosuri respingătoare, paraziți).

neglijarea medicală (absența îngrijirilor necesare, lipsa vaccinărilor și a vizitelor de control, neglijarea tratamentelor cerute).

neglijarea locuinței (locuința rău întreținută, neîncălzită, cu riscul de incendiu, mobilier absent ori în stare deplorabilă, substanțe toxice la îndemâna copiilor, instalare superficială din cauza mutărilor frecvente).

neglijarea în educație (sub-stimularea, instabilitatea sistemului pedepselor și recompenselor, lipsa unei metode de învățare a curățeniei, a limbajului, lipsa de urmărire la intrarea în școală).

neglijarea afectivă (lipsa de atenție, de contact fizic, de afecțiune, de cuvinte de apreciere, de o atenție diminuată atât din partea profesioniștilor, cât și abuzul venit din zona mass-media – informațiile apărute în mass-media, care aduc atingere copiilor sau familiilor acestora pot produce în subconștientul lor, dată fiind neglijarea acestor aspecte ale vieții sociale, adevărate furtuni cu urmări imprevizibile).

Neglijarea severă dăunează sferei emoționale și în aceeași măsură afectează și dezvoltarea fizică a copiilor. Uneori neglijarea poate să prezinte consecințe mult mai grave decât abuzul fizic. Cunoaștem faptul că lipsa hrănirii corespunzătoare afectează întotdeauna dezvoltarea timpurie a creierului, uneori putând conduce și la alte tipuri de afecțiuni care pot amenința chiar viața minorului. Neglijarea legată de căutarea tratamentului medical ori de urmărire a acestuia poate să prezinte serioase consecințe.

2. Consecințele abuzării copilului

Abuzul asupra copilului crează traume mari din punct de vedere fizic, psihic, emoțional și social. Tensiunile din familie și lipsa atașamentului dintre membrii familiei vor genera apariția agresivității, izolării, pierderii ideii de sprijin din partea membrilor familiei, apatie, neintegrarea socială, compensate prin violență, delicvență, abandonul școlar, relaționarea cu persoane dubioase.

Se pot distinge:

consecințe directe ale abuzului,

consecințe asupra dezvoltării copilului

consecințe pe termen lung.

Oricare ar fi cauza, abuzul asupra copilului și neglijarea pot avea pe o perioadă lungă de timp consecințe. Cu cât este mai mic copilul și mai vulnerabil, cu atât mai mult sunt mai grave consecințele. Identificarea timpurie a unui copil abuzat aduce răspunsuri adecvate care pot conduce la recuperare, plus că în acet fel pot fi eliminate alte posibile episoade de abuz și neglijare. Dacă se permite continuarea acestor episoade, se poate avea ca rezultat:

• stima de sine scăzută și comportament retras

• depresie și / sau gânduri de suicid

• tulburări de anxietate

• tulburări de atașament

• tulburări de învățare, inclusiv limbaj sărac și dezvoltarea cognitivă întârziată

• comportament agresiv și alte probleme de comportament

• întârzieri de dezvoltare, tulburări de alimentație, boli fizice

• delincvența și comportamentul penal, inclusiv violent sau agresiv

2.1. Consecințe directe

Consecințele directe pot fi: arsuri, contuzii, plăgi, fracturi multiple, tulburări psihosomatice, alimentare, ale somnului, de comportament, depresie, tulburări nevrotice (fobii), etc.

După cum lesne se observă, efectele abuzului nu sunt doar de natură fizică, ci apar și în plan psihic. Formele de abuz diferă ca formă, ca durată, subiecți…, însă sunt interdependente de cele mai multe ori. Se poate exemplifica cu abuzul fizic ce va fi însoțit în cele mai multe cazuri și de cel emoțional. În același raport apar abuzul sexual cu cel fizic și emoțional. Din nefericire, toate aceastea conduc către manifestări severe, de lungă durată, cu o puternică amprentă negativă asupra individului și a dezvoltării lui viitoare.

Victimele violenței sunt traumatizate atât fizic, cât și emoțional, situație constatată nu doar în decursul actului de violență, ci și în perioadele imediat următoare. Sindromul post traumatic include reacții fiziologice, emoționale și comportamentale, ca rezultat al agresiunii suferite și al pericolului de apariție a recidivei. Sindromul se manifestă în două faze:

faza acută, nemijlocită – în această perioadă victima se află în stare de criză, activitatea ei normală fiind perturbată. Faza generează un șir de comportamente specifice:

reacția nemijlocită – apare imediat după eveniment, victima manifestând un comportament isteric și fobic, deși nu în mod obligatoriu. Cazuistica demonstrează că victimele vorbesc despre foarte multe reacții din perioada post traumatică. Fizic și emoțional, victima poate fi atât de afectată, încât poate rămâne marcată, instalându-se depresia, teama exagerată care dezorganizează activititatea individuală.

Există două tipuri principale de reacții:

stilul expresiv – în timpul interviului copilul manifestă fobii, furie, anxietate;

stilul de control – reacțiile sunt dirijate și controlate. Copilul se comportă ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, emoțiile reale fiind camuflate. Este starea care poate conduce către o amnezie a abuzului, care poate dura chiar și ani de zile.

Reacția fiziologică – în urma actului de violență, fizică sau sexuală, copiii au descris o mulțime de reacții fiziologice. De multe ori acuză dureri pe întreaga suprafață a corpului sau doar pe anumite părți, cum ar fi mâinile, picioarele, capul etc. Urmează câțiva indicatori ai anamnezei:

• dereglarea somnului

• insomnii

• coșmaruri

• dereglări ale instinctului alimentar

• lipsa apetitului sau creșterea exagerată a acestuia

• dureri de burtă

• stări de vomă

• pierderea sau diminuarea simțului gustativ

Reacția emoțională – victima violenței se simte vinovată, rușinată, umilită, este marcată de fobie, stres, depresie, anxietate. Aceastea sunt trări emoționale care stau la baza acestui sindrom menționat anterior. Emoțiile sunt variate, de la regrete, vinovăție, rușine, disconfort, degradare, până la furie. Modificarea frecventă a dispoziției devine o caracteristică comună a acestor victime. Unii indivizi conștientizează incompatibilitatea comportamentului cu emoțiile și cu situațiile de fapt.

Reacția cognitivă – victimele încearcă să se debaraseze de gândurile negative, dureroase, dar realizează că nu este deloc ușor. Rememorând evenimentele se gândesc cum ar fi putut evita momentul violenței, ce ar fi trebuit să facă sau nu, pentru a nu o provoca. De cele mai multe ori se simt vinovați. Foarte grea este situația victimelor care încearcă să-și controleze, să-și camufleze reacțiile și trăirile, mai ales în lipsa unui sprijin de specialitate. În exterior victimele par a fi foarte calme, ca și când nimic nu li s-ar fi întâmplat, pe când interiorul acestora este framântat de trăiri care le dau peste cap întreaga existență. Majoritatea emoțiilor ascunse sunt negative. Specifică fiecărui individ în parte, situația poate dura de la câteva zile, la câteva săptămâni sau chiar ani.

Faza reorganizării – are o durată mai mare, în care victima conștientizează importanța și urmările actului violent, a schimbărilor care au survenit în viața ei. Violența în familie duce la schimbarea ritmului și activității nu numai în perioada acută nemijlocită, dar și în perioada imediat următoare care are o durată mult mai mare – luni sau ani întregi. Sunt mai multe circumstanțe care asigură ieșirea din criză: stilul personal al victimei, particularitățile ei psihologice, oamenii care o înconjoară, susținerea și ajutorul lor, cât și atitudinea acestora față de ea după incident. Pe parcursul procesului de reorganizare, victimele violenței în familie trebuie să depășească următoarele momente:

Schimbări în stilul de viață. De obicei, în urma actului de violență trăit, survin schimbări în multe aspecte ale vieții. Totuși, unele persoane victimizate continuă să îndeplinească obligațiile cotidiene, merg la lucru, la studii, dar se simt incapabile de a se încadra în activitate, de a atinge performanțele obișnuite. O altă categorie de persoane aplică alt stil de viață – preferă să-și petreacă timpul acasă, practic nu ies nicăieri, nu lucrează, se închid. Cel mai adesea victima caută ajutor la familia de origine, de la care este sigură că va primi susținere și în cadrul căreia se simte în siguranță (acest lucru se întâmplă, bineînțeles, în cazurile ideale în care victima are relații bune cu familia de origine).

Visele și coșmarurile reprezintă simptomul principal care continuă să se manifeste în perioada respectivă. Victimele violenței în familie descriu două tipuri de visuri:

 a) coșmaruri care actualizează actul de violență în urma căruia a avut de suferit, visează agresorul de care încearcă să se apere, dar nu reușește;

 b) vise care reflectă faza terminală a actului de violență apar mai târziu. Conținutul visului nu se schimbă, dar se schimbă subiectul (femeia sau copilul  intră în rolul agresorului sau al celui care ripostează – este cea care săvârșește actul de violență).

Fobiile. Un mecanism de autoapărare îl constituie cultivarea fobiilor specifice situației în cauză. Reacția complexă la violența în familie. Există victime care pot vorbi despre greutățile pe care le întâmpină în aceste perioade. Ele au nevoie de consultații mai îndelungate și mai intensive. Acestea pot dezvolta și alte sindroame: depresia de lungă durată, abuzul de alcool sau utilizarea altor substanțe psihoactive, comportamentul suicidal sau psihopat, regresia, refuzul de a trăi o viață normală, dorința de a declanșa conflicte familiale. Studiul acestor date facilitează activitatea ulterioară a asistentului social.

Reacția slabă la violența în familie. Acest tip de reacție apare la victimele care nu vorbesc cu nimeni despre cele întâmplate, nu-și exteriorizează emoțiile. Ca rezultat, victima devine închisă în sine. Pentru a clarifica problema, consultantul trebuie să-i adreseze o serie de întrebări adecvate situației. Cel mai potrivit lucru în acest caz este de a-i insufla curaj și optimism. Trebuie să înțelegem motivele care determină victima violenței să păstreze tăcerea.

Efectele violenței în familie asupra victimelor au fost identificate în formula generală. Evident, ele capătă o conotație strict individuală care diferă de la caz la caz. Specialistului îi revine misiunea de a constata în mod individualizat impactul violenței asupra victimei și de a realiza intervenția pornind de la specificul profilat, iar planul de intervenție va fi realizat de o echipă multidisciplinară ((Agentia Națională pentru Protecția Familiei (A.N.P.F.))

Diferitele tipuri de maltratare au asupra copilului efectele unui eveniment traumatic. Acesta este un eveniment din viața subiectului care se definește prin intensitatea sa, incapacitatea în care se găsește subiectul pentru a răspunde în mod adecvat, tulburarea și efectele patogene durabile pe care le provoacă în organizarea psihică; în termeni economici, traumatismul se caracterizează printr-un aflux de excitații care este excesiv în raport cu toleranța subiectului și capacitatea acestuia de a le controla și manageria momentul. Evenimentele traumatice au o apariție neașteptată și o intensitate imprevizibilă; ele întrec limitele obișnuite ale experienței umane și au un caracter înfricoșător pentru cei mai mulți dintre cei afectați.

Situațiile traumatizante au ca victimă primară copilul abuzat fizic sau sexual, copilul bolnav care nu este dus la medic, copilul/adolescentul denigrat de dascăl în fața prietenilor, colegilor, altor persoane, copilul răpit de lângă părinții lui sau adolescenta ironizată continuu de mama sa și izolată de colegii ei etc. Când copilul este martor al violențelor din familie, când adolescentul asistă la moartea sau rănirea unui prieten, când sora mai mică asistă la violarea sorei mai mari sau ea însăși este supusă perversiunilor sexuale, sau asistă la bătaia cruntă la care au fost supuși fratele sau mama ei, atunci reacțiile sale sunt comparabile celor din situația de victimă primară, având consecințe traumatice.

Din anul 1980, o dată cu includerea în manualul DSM-III, s-a recunoscut sindromul de stres post-traumatic (Post Traumatic Stress Dysorder – PTSD), ca fiind o categorie aparte de diagnosticare “oficială”, aplicabilă în cazurile copiiilor care au suferit experiențe traumatice. PTSD se diferențiază de formele acute ale reacției la stress (Acute Stress Dysorder – AST). În ambele sindroame sunt incluse anxietatea accentuată, generalizată, depresia, pierderea respectului de sine, comportamentele de evitare, de negare, de furie sau cele agresive. Dacă toate aceste comportamente apar în primele patru săptămâni de la acțiunea evenimentului traumatic și se rezolvă în acest răstimp, atunci capacitatea de adaptare a organismului copilului învinge stresul și nu va suferi de PTSD. Dacă însă simptomatologia persistă mai mult de o lună, consecințele psihice se vor prelungi pentru perioade mai greu de determinat, adesea, în lipsa unui ajutor de specialitate, toata viața.

Urmările actelor intenționate de violență orientate împotriva unui copil nu se restrâng, așadar, numai la nivelul fizic al vătămării produse, ci se extind la nivelul psihic, transformân- du-se în leziuni grave, greu de vindecat, care pot afecta chiar structura creierului infantil.

Reacțiile psihice ale copilului la evenimentele traumatice sunt, de fapt, adevărate strigăte de durere, prin care cer ajutor neîntârziat. Reprezintă o situație pe care copilul nu o poate gestiona singur, nu o poate traversa fără ajutor din exterior, pentru a-și putea păstra echilibrul interior. De exemplu, “repetarea viselor în care subiectul retrăiește cu intensitate accidentul și se repune în situația traumatică parcă pentru a o stăpâni este repetată ca o compulsie la repetiție.” Simptomele care cauzează tulburarea post-traumatică transpun pe plan fizic jocul violent, generalizând astfel efectele lui asupra întregii personalități. Cum toată ființa umană este legată de corpul emoțional, interacționând permanent cu corpul energetic și având urmări directe asupra corpului material, astfel de aspecte nu pot decât să accentueze suferința inițială prin repetiție. Imaginea joacă un rol foarte important în această repetiție, accentuând stările emoționale destabilizatoare. Durata acestor episoade, frecvența lor și mesajul pe care individul îl percepe prin rememorarea lor conduc, în lipsa unei intervenții eficiente, la diagnostice mult mai drastice sau la o dezvoltare care va contura un adult cu mari probleme de adaptare în societate.

Reacțiile copiilor expuși relelor tratamente variază în mare măsură, în funcție de:

• tipul de rele tratamente la care sunt supuși

• vârsta lor

• capacitatea lor de înțelegere a realității

• ajutorul pe care-l primesc de la adulții din mediul lor de viață

• caracteristicile evenimentelor traumatice

• caracteristicile de personalitate ale copilului expus abuzului, calitățile lui înnăscute de vulnerabilitate sau rezistența la stres.

În funcție de persistența perioadelor de stres, s-au deosebit două tipuri de traume: trauma de tipul I (rezultată în urma unui singur atac) și trauma de tipul al II-lea (în urma unei serii de atacuri). Toate traumele au surse exterioare organismului, care, în funcție de cele două tipuri, pot acționa neașteptat sau pot fi anticipate cu groază de copil și, în ambele cazuri, pot cauza schimbări care să afecteze structurile psihice dar și pe cele biologice.

Traumele de tipul I sunt caracterizate de amintiri recurente, intensive, cu reprezentări clare, detaliate. Ele sunt însoțite de întrebări reluate la nesfârșit, care să răspundă la întrebări precum – “de ce?”, “de ce tocmai eu?“ – și de explicații sau percepții greșite.

Ca urmare a unor amintiri vii, a retrăirii frecvente a evenimentului traumatic, comportamentul copilului devine hipervigilent, cu tresăriri exagerate, cu un nivel general crescut de anxietate, cu tulburări de somn. Și aproape întotdeuna tabloul se complică și cu alte boli asociate acestui teren propice instalării afecțiunilor, bolilor cauzate de stresul care se resimte și la nivel celular, afectând organele interne. Semnificația acestui tip de reacție este aceea că persoana abuzată se străduiește să rămână trează, vigilentă pentru a putea evita în viitor situații asemenea celor trăite anterior. Adesea copiii generalizează stimulii care le produc frica, extinzându-le chiar la stimuli neutri (de exemplu, frica de bărbați sau cea de a intra în baie, de a se dezbrăca, frica de a intra în încăperi necunoscute, frica de persoane care par să aibă fragmente din comportamentul abuzatorului etc).

Traumele de tipul II. Răspunsurile caracteristice pentru traumele de tipul al II-lea includ diminuarea reactivității la lumea exterioară și insensibilitatea psihică, auto-hipnoza, dar și disocierea și furia. Copiii se străduiesc forțând întregul lor corp să uite traumele cronice, să evite să se gândească la ele sau să vorbească despre ele. Negarea nu aduce însă vindecare. Diminuarea reactivității la lumea exterioară și insensibilitatea psihică au semnificația desensibilizării în fața durerii provocate de abuz. Ele sunt, de fapt, reacții de apărare ale copiilor prin care aceștia încearcă să uite de trăirile lor traumatice. Acești copii sunt adesea descriși ca fiind lipsiți de empatie sau insensibili. Ei se feresc să resimtă durerea altora, pentru că aceasta ar deschide calea spre a simți propria lor durere, ceea ce le-ar depăși capacitățile de supraviețuire.

Uneori victimele violenței se manifestă exploziv, alteori resentimentele rămân neexprimate, înnăbușite. Uneori un gest sau o privire ale celor din jur sunt suficiente pentru ca, copilului abuzat să i se readucă în minte violența la care a fost supus și să reacționeze împotriva unor persoane neutre, care nu înțeleg reacțiile sale. Acești copii abordează deseori un comportament prin care atacă pentru a se apăra de evenimentele traumatice. De obicei, în cazurile traumatice de abuzuri comise împotriva copiilor aceștia trăiesc sentimente dureroase de autoînvinovățire. Ei caută pe de o parte propria vină în declanșarea evenimentului, iar pe de altă parte se autoînvinovățesc pentru că au sentimente de ură, de răzbunare față de cel care a comis abuzul. Dacă acesta a fost comis de părinți sau de persoanele care îngrijesc copilul, atunci sentimentele copiilor față de aceștia devin ambivalente, iubirea și revolta amestecându-se. Ambivalența copiilor față de părinții care îi supun la rele tratamente se datorează comportamentelor contradictorii ale acestora din urmă. Ceea ce îi ajută pe copii în astfel de cazuri este refugiul în jocurile de imaginație, în care își creeaza o lume proprie, ideală, în care sunt iubiți.

2.2. Consecințe asupra dezvoltării copilului

Consecințele asupra dezvoltării copilului sunt: tulburări de comportament, scăderea randamentului școlar, scăderea abilității cognitive, apariția unor comportamente antisociale (tendințe infracționale).

Practic aceste consecințe sunt înglobate și de celelalte două categorii, urmare perioadelor de vârstă pe care le traversează victima abuzului, a trecerii efective a timpului.

2.3. Consecințe pe termen lung

Consecințele pe termen lung sunt: atașament dezorientat, blocaje în relațiile cu ceilalți, comportamente afective negative, izolare afectivă și socială, comunicare dificilă, personalitate adultă deficitară, recurgere la violența conjugală.

În cadrul ediției a IX-a ISPCAN European Conference on Child Abuse and Neglect, 2003, s-a afirmat: “În cazul abuzului fizic, sentimentele de inferioritate persistă și la vârsta adultă. Comunicarea este dificilă, marcată de violență. Violența este trăită ca o modalitate de schimb, ca un atașament interpersonal, mai ales dacă a fost un model parental de agresivitate. Se produce o stranie identificare cu acest model, pentru că violența a fost percepută de copil ca un semn al interesului părintelui față de el”. Logica solidă a acestui enunț demonstrează cât de semnificative și nocive pot fi urmările acestor tipuri de comportament, mai ales daca acesta vine din partea părinților. Se confirmă citate din popor precum “istoria se repetă” sau “păcatele părinților se moștenesc”.

2.4. Ce simte si gândește copilul abuzat?

Culpabilitate – Consideră că greșește continuu și că merită pedepsele pe care le primește, că este răspunzător de supărările părinților.

Frica – Copilul supus continuu agresiunilor învață să trăiască într-o așteptare anxioasă, într-o stare de alertă continuă, mai ales dacă este parte dintr-o familie în care există violența domestică, certurile părinților degenerând în violențe răsfrânte și asupra copilului. Copilul nu doarme cum trebuie, nu se alimentează corespunzător ori suficient, se îmbolnăvește repede, își face foarte multe probleme, așteptându-se în orice moment să fie agresat.

Nedreptate – Copilul înțelege că cel puternic deține controlul, că datorită inferiorității sale fizice este victimă, își însușește raportul acesta și învață un tip aparte de comportament. Mai târziu, în momentul în care dezvoltarea fizică îi permite, își va exprima agresivitatea asupra persoanelor mai slabe (copii, animale). Sau, dacă abuzul încetează devreme, iar copilul uită actul în sine (amenzia abuzului), se va confrunta cu probleme pe care nici nu va ști să le explice dar care vor face parte din viața viitorului adult. Va veni mereu în ajutorul altor persoane afectate, va trăi sentimentul de milă mult mai puternic decât în mod firesc. Va fi mereu circumspect, temător, introvertit, nesigur, confuz, frustrat.

"Nu sunt iubit". Este dificil ca un copil ce are parte de umilințe, lovituri, amenințări, să aibă încredere în adultul care îl rănește. Acesta va considera că nu merită iubirea persoanei mai mari, că nu este dorit, acceptat, iubit. Și dacă părintele ulterior regretă tratamentul pus în aplicare copilului, acesta va rămâne constinuu cu sentimentul de neîncredere în sine, datorită faptului că i-a dovedit că este capabil să îl rănească.

"Mă voi răzbuna". În anumite situații, copilul conștientizează faptul că din cauza inferiorității fizice, se află în imposibilitatea de a se apăra. Motiv pentru care, acesta tolerează abuzul și, în secret, începe să conceapă planuri de răzbunare pentru mai târziu. În asemenea situații, copilul nu este capabil să ierte și să uite ceea ce i se întâmplă, întrucât nu i se arată un model de toleranță și înțelegere. Atunci când are puterea necesară de a-și domina, într-o mai mică sau mai mare măsură părintele, poate găsi un mijloc de răzbunare: sfidare, fugă de acasă, delincvență, ori atacuri violente .

"Asta este normalitatea". Modelele de comportament se învață în familie. Astfel, este indicat să nu se subestimeze capacitatea copiilor de a ne imita în cele mai mici detalii comportamentul (bun sau rău), cu atât mai mult cu cât, încă de mici, nu dețin un filtru prin intermediul căruia să distingă binele de rău. Copilul crescut într-o familie în care se utilizează violența, începe să învețe că aceasta reprezintă maniera în care oamenii relaționează, aceasta fiind normalitatea. Odată însușită această practică, ea se va reflecta în toate activitățile sale. Ulterior, când va crește și își va forma o familie, va pune în practică aceleași metode, având convingerea că așa se procedează sau acționând subconștientul fără a controla logic situațiile. Astfel, se poate afirma faptul că un exemplu dat copiilor este mai prețios decât o mie de cuvinte. Chiar dacă părintele transmite copilului un mesaj verbal “te iubesc “, însă care nu este susținut și de un comportament adecvat din partea sa, acest mesaj nu va avea nici o valoare. De aceea sunt numeroase cazurile în care părinții se plâng de comportamentul copilului lor “i-am spus de multe ori să se poarte frumos”, “i-am explicat de fiecare dată să nu se bată”, dar dacă exemplul pus la dispoziție a fost altul, acesta i-a demonstrat cum se procedează în mod practic.

"E mai bine să mint".

Copilul vede că în situația în care face o greșeală este pedepsit, certat, bătut, părinții nu iartă și nu tolerează. Astfel, în scopul de a evita pedepsele aspre care îi sunt aplicate, învață să denatureze adevărul, chiar uneori să-l și ascundă. În scurt timp, acesta se transformă într-un obicei care îi aduce anumite beneficii (evitarea pedepsei), pe care îl adoptă ca pe o convingere personală “înseamnă că este mai bine să minți”. Atunci când minciunile sunt descoperite, copilul este iarăși pedepsit, mai aspru de această dată, pentru minciună. Această experiență nu îl va determina însă să renunțe la ea, ci să caute modalități de a se perfecționa. În situația în care ajunge să mintă destul de bine, nu va mai primi pedeapsă. Copilul care a fost agresat sau abuzat în familie, suferă, de regulă, o modificare a comportamentului său social. În cadrul colectivității acesta poate fi retras, temător, aflându-se în stare permanentă de alertă și simțindu-se amenințat, sau, din contră, poate fi agresiv, răzbunător, dominator, netolerant.

Jocul reprezintă o modalitate prin intermediul căreia copilul se exprimă, pune în scenă lumea sa interioară, practică modelele învățate în familie.

2.5. Efecte posttraumatice

Sindromul stresului posttraumatic este întâlnit de cele mai multe ori la copiii care sunt abuzați sexual, iar cu cât acela care a abuzat de copil este mai apropiat de el, cu atât și copilul este mai lipsit de suport.

S-a arătat faptul că abuzul sexual determină efecte traumatizante cu efect imediat și pe termen lung asupra copilului. Particularitățile acestui gen de abuz sunt amintirile pe care victima le are în legătură cu evenimentul traumatizant. Acestea conțin deseori imagini vizuale ale abuzatului, ale momentului și locului în care a avut loc abuzul. Copilul care a suferit un abuz are impresia că aude vocea abuzatorului, că-i simte respirația, că este atins de acesta. Asemenea senzații și amintiri se pot produce de cele mai multe ori “din senin“, însă, de cele mai multe ori au loc atunci când copilul abuzat vine în contact cu anumiți stimuli legați de evenimentul traumatizant.

Foarte des sunt întâlnite în cazurile de abuz sexual coșmarurile pe care victima le poate avea. Acestea au loc de regulă la un interval scurt de timp după ce copilul a fost abuzat, urmând ca frecvența lor să scadă dacă abuzul încetează. Totuși remanența se poate întinde pe toată perioada vieții.

2.5.1. Percepția împrejurimilor

Copilul își dezvoltă sentimente de încredere ori neîncredere față de mediu în funcție de modalitatea în care necesitățile sale de bază, cele emoționale precum și cele fizice sunt sau nu îndeplinite. Toate aceste elemente au fost descrise de Erikson (1958) ca reprezentând primele sarcini de dezvoltare.

Copilul care a fost supus unui abuz în timpul primilor ani ai vieții sale, va fi nesigur în ceea ce privește apropierea sa față de părinți și va întâmpina dificultăți în stabilirea încrederii în ceilalți. Pe măsură ce acesta va crește, va dezvolta o concepție negativă atât despre lume cât și despre sine. Acesta va interpreta și va înțelege mediul înconjurător în baza experiențelor simțite și experimentate în propriul cămin. În situația în care copilul își va rezolva conflictul de bază al dezvoltării (adică de a depăși următoarele etape evolutive) într-un mod pozitiv va fi redusă.

De asemenea, s-a constatat că un șoc puternic mai important decât abuzul suvenit posttraumatic, poate abate atenția subiectului de la trauma suferită inițial, dar nu o poate șterge, întârziind și mai mult posibilitatea de vindecare, de răbufnire sau de conștientizare a situației cu care ar trebui să lupte.

Capacitatea copilului de a soluționa sarcinile în mod corespunzător etapelor evolutive depinde de altfel, și de posibilitățile puse la dispoziție în fiecare moment de rețeaua socială. În cazul în care mediul în care trăiește copilul nu este prielnic maturizării sau sarcina care o pune pe umerii săi este prea mare și de lungă durată, dezvoltarea copilului va fi inhibată.

2.5.2. Probleme de dependență

Cazurile de abuz se particularizează printr-o satisfacere inadecvată a nevoilor. Insatisfacerea aceasta a nevoilor dă naștere unor probleme de dependență, iar această dependență este foarte relevantă la copiii aflați în situații dificile. Problemele de dependență sunt prezentate cel mai adesea în două modalități distincte: o dependență deschisă și dependență defensivă.

Dependența deschisă se poate caracteriza printr-o tendință constantă spre contacte fizice, atitudine de căutare a atenției, preocupare pentru controlul și stăpânirea altora, încercări repetate de a mulțumi și de a fi acceptat de către părinți și adulți. Educatorii de preșcolari, de exemplu, pot observa modalitatea în care reacționează copiii care s-au aflat sau încă se află în situația de abuz, prezentând un comportament retras de cele mai multe ori față de alți copii, „agățându-se” de adulți. Cu toate acestea, acel copil nu va putea niciodată să se apropie și să interacționeze cu educatorii și cu ceilalți adulți. Aceștia nu sunt obișnuiți cu înțelegerea mutuală ci doar cu situațiile de respingere. Purtând în amintirea lor grele experiențe pe care le-au trăit, nu își vor mai asuma riscul de a se expune unor alte situații de respingere din partea adulților sau copiilor, dar pot găsi refugiu într-un străin care-i tratează cu blândețe și pare să înțeleagă problema lor, fără să încerce să afle detalii sau să încerce să-i schimbe.

Sunt situații în care copilul se poate retrage într-o stare de apatie pasivă. Pe de altă parte, copilul poate arăta o dependență defensivă, o independență excesivă și o retragere emoțională, manifestată atât față de părinți, cât și față de adulți.

Această dependență defensivă se poate caracteriza ca o atitudine rece și dificilă în care copilul pare să dea impresia că nu i-ar păsa de nimeni. Extremele sunt foarte ușor atinse de acești copii.

2.5.3. Reacții de suferință în separare

Reacțiile de suferință pe care Robertson le-a observat și detaliat la copiii spitalizați, lipsiți de prezența părinților, pot fi constatate și la copiii aflați în situații de abuz, în propriul cămin. În cazul copiilor abuzați, se poate observa faptul că ei trăiesc sentimente de deprimare și separare, care pot fi foarte dureroase și pot duce la efecte semnificative în ceea ce privește dezvoltarea ulterioară a acestora. Chiar și în situația în care părinții sunt prezenți din punct de vedere fizic, aceștia sunt indisponibili din punct de vedere emoțional pentru acel copil. Sunt situații în care se întâmplă ca aceștia să-și lase copilul în casă câteva ore sau câteva zile. În ceea ce priveste comportamentul copilului, acesta poate trece în mod constant prin toate cele trei faze de „protest”, „disperare”, și „negare”, până când la un anumit moment va renunța la proteste și se va putea observa doar „disperarea” și „negarea”, iar pe măsură ce înaintează în vârstă, nu va rămâne decât „negarea”.

Fără a face distincție de locul în care se petrece procesul de suferință al copilului, în propria sa familie sau prin separare, acesta va avea legătură cu procesul de dezvoltare normală a copilului.

În cazul în care, aceste două procese se interferează unul cu celălalt, iar unul dintre ele va trebui să cedeze în fața celuilalt, de regulă se poate observa că suferința, prin puterea ei reușește să-și învingă opozantul, procesul normal de dezvoltare. După depășirea perioadei de suferință, copilul s-ar putea să fie capabil să meargă mai departe în procesul său de dezvoltare caracteristic, în raport cu modalitatea în care a făcut față sau a fost ajutat să facă față respectivei suferințe. Copiii care se află în situații grave de maltratare nu dispun de această posibilitate. Situația de maltratare poate cuprinde de cele mai multe ori o serie de înfrângeri și crize de-a lungul unor lungi perioade de timp, astfel că noile traume se simt adesea în momentul în care copilul se mai luptă încă cu cele anterioare.

Suferința poate fi „mascată” prin intermediul unui comportament dificil, iar acest gen de comportament dificil, va genera la rândul lui o respingere, atât din partea adulților, cât și din partea celorlalți copii.

Copiii prezintă o aptitudine mai redusă, în comparație cu adulții, de a suferii perioade lungi de timp. În compensare, însă, aceștia dezvoltă diverse simptome precum ar fi anxietatea și comportamentul regresiv. De asemenea, ei pot ajunge să uite preocupările pe care le stăpâniseră ulterior și să revină la modalitățile de comportament anterioare.

În ceea ce privește anxietatea și agresivitatea copiilor, se poate afirma faptul că pot fi de cele mai multe ori copleșitoare. Copiii aceștia își trăiesc anxietatea în cazuri concrete de abuz și devin anxioși în legătură cu noile situații abuzive care pot avea loc undeva în viitor, anxietate ce poate deveni cronică. Agresivitatea semnifică pentru majoritatea copiilor abuzați cel mai bun mijloc de apărare și mulți dintre aceștia au învățat cum să se manifeste în situații problematice, fiind la rândul lor agresivi. Copiii abuzați din punct de vedere fizic prezintă o agresivitate mai pronunțată față de ceilalți copii care nu au fost crescuți într-un mediu violent.

Agresivitatea copilului poate fi observată, în afara cadrului de referință a teoriei învățării ca un comportament învățat. Acesta reprezintă unul dintre aspectele ei, iar un alt aspect fiind în strânsă legătură cu suferința și dezamăgirea pe care au experimentat-o. Un alt aspect îl constituie și mecanismul de defensă, adică, identificarea cu „agresorul” pentru a face față anxietății. Victima caută explicații, motivații, circumstanțe care să justifice fapta, dar care nu înlătură efectul.

2.5.4. Deprimarea

Copiii care au o dezvoltare armonioasă, cer adesea un anumit tip de contact cu ceilalți. Copilul deprimat s-ar putea să fie în imposibilitatea de a ne atrage privirile înspre el; acesta prezintă un comportament de contact foarte slab. Ochii și fața lui nu au un rol principal în cadrul acțiunii.

Majoritatea copiilor care s-au confruntat cu situații de maltratare aproape că nu se mai joacă deloc sau resping copiii, acesta reprezentând un alt mod de a-și manifesta depresia, iar suferința și deprimarea fiind exprimă prin pasivitate fizică. Copiii caută adulți pe care se pot baza, nefiind un proces de maturizare precoce.

Un alt aspect întâlnit la copiii deprimați este acela că aceștia prezintă o creativitate mai scăzută în raport cu ceilalți copii, uneori sub raportul inhibării. Suferința, anxietatea și depresia, dar și încercările copilului de a rezista experiențelor vieții lasă puțin loc creativității și jocului. Astfel, potrivit afirmației unui educator, extrasă dintr-una dintre cercetările lui Kari Killen: „Copilul era foarte agitat când a venit. Cu toate acestea a început să deseneze cu fervoare. Credeam că nu se poate opri. Tot ce desena avea legătură cu războiul. Spre sfârșit se simțea ușurat. Dar totul se petrecuse ca și cum ar fi fost neapărat nevoie să deseneze”. Era ca și cum creativitatea constituise unul dintre factorii de imunitate care îi ajută pe anumiți copii să supraviețuiască episoadelor de maltratare mai bine decât alții.

2.5.5. Probleme de învățare

Copiii abuzați au atât probleme de concentrare a atenției, cât și întârzieri de dezvoltare, fiind inevitabil ca aceștia să aibă diverse tipuri și grade de dificultăți de învățare. Bineînțeles, sunt și anumite excepții. Anumiți copii au aptitudini atât de dezvoltate, încât sunt capabili să uite de aspectele negative și distructive ale situației de acasă și să se bucure din plin de școală și de liniștea pe care aceasta le-o oferă. Uneori poate apăre o personalitate multiplă pe care adultul o va manageria diferit.

2.5.6. Imaginea de sine – stima de sine

Calea semnificativă de dezvoltare a imaginii de sine a copilului o constituie percepția lui despre părinți. Copilul care primește iubire și acceptare din partea părinților are o bază temeinică pentru a-și construi o bună imagine și stimă de sine. Părinții abuzanți îi transmit timpuriu copilului faptul că nu este destul de bun și că nu este dorit, și uneori fiind blamat și făcut responsabil pentru tot ceea ce se întâmplă rău în familie. Acel copil are impresia că este bun și valorizat doar în situația în care îndeplinește așteptările și cerințele părinților spre deosebire de cazul în care rolul acestuia primordial este de a satisface nevoile părinților sau adulților care-l îngrijesc. Acel copil poate avea sentimentul că nimeni nu se ocupă de el observându-se o imagine de sine distorsionată și negativă, dar și o scăzută stimă de sine. În situația în care, de exemplu, copilul aude că are un retard din naștere și părinții se comportă cu el ca și cum ar fi un retardat, chiar dacă copilul este normal din punct de vedere somatic, acesta se va considera ca fiind retardat. Stima de sine limitată este vizibilă în toate tipurile de maltratare.

2.5.7. Trăirea anxietății și vinovăției – loialitatea și păstrarea secretului

Prin confruntarea cu aceste experiențe traumatizante, copiii fac eforturi remarcante în încercarea de a pricepe situația în care se află. De cele mai multe ori aceștia încearcă să interpreteze situațiile și să justifice comportamentul agresorului într-un mod care să-l situeze pe acesta într-o lumină bună, în vreme ce se plasează pe el într-o lumină nefavorabilă, luând asupra sa întreaga responsabilitate de vină. Acest proces de interpretare depinde, desigur, de vârsta cognitivă a copilului. Aceste lucruri pot fi constatate atât în cazurile de abuz fizic, în situațiile abuzului de alcool din partea părinților, precum și în abuzul sexual. Copiii care fac parte din ultima categorie se vor simți cel mai vinovați întrucât agresorul, pentru a se proteja pe sine, îl acuză în mod activ pe copil, îl avertizează cu privire la răutatea altor adulți care ar afla despre situație, iar copilul va simți că poartă vina. Această experimentare a vinei va fi manifestată în diverse forme de comportament autodistructivși, din păcate, poate duce toată viața.

În aceeași vreme, copiii care preiau foarte mult din responsabilitate sunt foarte loiali părinților lor. Capacitatea copiilor de a ascunde lucruri și fapte, de a ține secret cazuri de abuz este aproape nelimitată. Aceasta poate fi cel mai bine vizibilă, de exemplu, în cazurile de abuz de droguri și alcool ale părinților. Păstrarea secretului și ascunderea adevărului în legătură cu abuzul sexual prezintă proporții mai mari decât orice altă formă de abuz. Însă cu toate acestea, influența copleșitoare a respectivului secret dă naștere unui conflict emoțional insolvabil. Din cauza acestui fapt dezvoltarea morală a copilului va fi problematică datorită faptului că el învață de la adulți că trebuie mereu să ascundă ceea ce e mai rău. În felul acesta, ce-i rău devine bun, sau va căuta toată viața să se descurce singur în situații critice, fără a se confesa sau a vorbi deschis despre problemele sale.

Copii care au semnalat din timp adulților faptul că sunt implicați în astfel de activități au primit, drept răspuns, neîncrederea și respingerea. Astfel li s-a întipărit și au acceptat faptul că ei sunt aceia care greșesc.

Procesele și mecanismele cercetate la copiii care au fost abuzați sexual, pot fi notate și în cazul copiilor care sunt expuși altor genuri de abuz traumatizant, cum ar fi abuzul fizic și prezența la situațiile în care a avut loc abuz de droguri și violență.

În cazuri rare, acești copii reușesc să-și conștientizeze într-un târziu problema și vor lupta cu ea, dar nu vor dispărea niciodată efectele primare.

2.5.8. Disocierea

Pe baza studiilor reiese faptul că anumiți copii utilizează mult mai des decât adulții disocierea ca mecanism de apărare pentru a se proteja de efectele psihice ale traumelor suportate. Utilizarea disocierii și a negării, creează un cadrul perfect copilului dându-i posibilitatea de a se elibera de simptomele și amintirile abuzului. În acest fel, amnezia totală sau parțială a abuzului poate persista timp de luni de zile sau chiar ani.

Copilul va dezvolta, de asemenea, stări similare traumei, tulburări ale percepției de sine și schimbări de neînțeles ale stării de spirit și ale comportamentului. Stările care sunt similare traumei se particularizează prin priviri în gol și pierderi ale contactului cu mediul înconjurător. Această stare care este asemănătoare traumei pare să fie o reacție la un stimul specific din mediul care îi amintește de acea traumă. Copilul prezintă, de regulă, o amnezie a acestor momente, iar după ce acestea iau sfârșit, copilul va rezuma tot ceea ce facea anterior începerii momentului, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Tulburarea personalității multiple (TPM) reprezintă un exemplu extrem ale tulburării percepției de sine. Copilul poate alterna între diverse identități. Chiar și la copiii în vârstă de trei ani au putut fi observate prezența semnelor clare ale personalității multiple.

În această situație, starea disociativă este exprimată printr-o utilizare excesivă a prietenilor imaginari, se poate analiza modalitatea în care copiii reprezintă într-o situație de joacă alți copii, vorbind cu fiecare din ei cu diverse voci.

Copiii care se află într-o stare disociativă, ale căror sentimente nu le sunt permise, în acel moment, pot ajunge să nege acțiuni comise anterior, acțiuni care au fost observate de alte persoane.

La maturitate își pot interzice anumite trăiri experimentând iubiri platonice, frustrări, relații nereușite, despărțiri nejustificate.

2.5.9. Întârzieri de dezvoltare

Copiii care au fost expuși diverselor feluri de abuz și neglijare, prezintă de cele mai multe ori diferite grade de retardare în dezvoltarea neurologică, cognitivă cât și în dezvoltarea psihomotorie. Aceste retardări de dezvoltare pot fi grave și ele pot fi vizibile încă din primele luni de viață.

Retardurile în dezvoltare și comportament sunt în strânsă legătură cu majoritatea formelor de maltratare. De asemenea, studiile realizate asupra copiilor supuși abuzului fizic și neglijării au indicat o apariție semnificativă a retardului mintal la acești copii. O parte a acestuia este de natură organică, și poate fi și consecința interacțiunii copil – părinte. Se poate datora atât unei leziuni cerebrale, subalimentare și de probleme de atașament din timpul alăptării, precum și de un abuz emoțional continuu.

2.5.10. Vagabondajul

În ceea ce privește vagabondajul, prostituția și delicvența juvenilă, conduitele toxico-dependente și antisociale, le regăsim adesea în categoria socială numită „copiii străzii”. Ai nimănui și ai tuturor în același timp, aceștia sunt produsul violenței de mai târziu, ei sunt mărturia vie a lipsei iubirii și a decăderii morale, simptomul crizei familiale devenită „boala socială”.

În situația în care mediul familial nu mai corespunde trebuințelor elementare ale copilului, majoritatea acestora care trăiesc într-un asemenea mediu dezorganizat, tensionat, dominat de neînțelegeri și certuri între părinți, caută soluționarea situației apăsătoare și nesigure în care se află, în acțiuni de evadare din acest mediu apreciat ostil. Cea mai confortabilă metodă de evadare o reprezintă fuga de acasă care este foarte periculoasă, fiindcă poate fi însoțită de diferite accidente (fizice și morale) și se poate transforma ușor în vagabondaj și delicvență.

3. Prevenirea maltratării copilului

Agresarea fizică și psihică a copilului, ca și toate celelalte forme de rele tratamente aplicate copilului definesc maltratarea, care s-ar putea rezuma într-o primă fază la următoarea definiție: cauzarea intenționată a unei vătămări care afectează sănătatea fizică și/sau psihică a copilului. Prevenirea maltratării copilului este un deziderat încă neatins al tuturor factorilor implicați în depistarea, prevenirea și tratarea cazurilor de acest gen.

Comitetul Regional pentru Europa al OMS a adoptat o rezoluție pentru a pune în aplicare „Investiția în copii: Planul european de acțiune de prevenire a maltratării copiilor 2015-2020”. Ministerele sănătății din 53 de țări ale Regiunii Europene au sprijinit planul care prevede reducerea cu 20% a relelor tratamente aplicate copilului. Raportul Global despre prevenirea violenței 2014 a raportat că în timp ce 80% dintre țările europene au o politică națională privind protecția copilului, de fapt, foarte puține se concentrează pe prevenire.

Răspunsuri inter-sectoriale și de colaborare la abuzul, neglijarea și exploatarea copilului – reprezintă problematica actuală la nivelul țării noastre. Relele tratamente aplicate copilului au ajuns să fie considerate reale probleme de sănătate. Potrivit datelor făcute publice de OMS, la nivelul continentului european mor anual 860 de copii sub 15 ani, victime ale relelor tratamente.

3.1. Metode de prevenire a maltratării copilului

Ghidul de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, elaborat de organizația “Salvați Copiii”, atribuie asistentului social următoarele sarcini:

•    evaluarea  factorilor  de  risc  prezenți  și  elaborarea  unui  plan de asigurare a securității copilului;

•   evaluarea  familiei  din  punct  de  vedere  al  riscurilor  repetării abuzului;

•   identificarea nevoilor psihologice și fizice ale copilului;

•   acordarea ajutorului de urgență pentru copil și familie;

•   determinarea modalităților  de  intervenție  cu scopul de a reduce și neutraliza factorii de risc ai abuzului;

•  elaborarea,  împreună  cu  familia, și punerea în aplicare a  planurilor  de  intervenție pentru  reducerea  efectelor  abuzului;

•  monitorizarea și evaluarea permanentă a situației și a evoluției intervenției.

Metaforic vorbind, maltratarea este asemenea unei furtuni care lovește puternic un vas pe mare, lăsând în urmă o umbră a navei care a fost, plutind acum în derivă. Marinari pricepuți pot evalua pagubele produse și pot lua imediat măsuri, astfel încât nava să-i conducă în siguranță la destinație. De intensitatea furtunii, de durata ei și de locul în care a fost prinsă nava de furtună, depinde toate operațiunea de salvare și salvarea în sine. Nu vom putea să nu mai scoatem nava din rada portului, dar ne vom asigura că ocolim furtunile prin sisteme de siguranță și de prevenire a unor incidente de acest fel. Iată de ce prevenirea maltratării copilului trebuie să devină o prioritate pentru întreaga societate. Prevenirea este cheia reducerii maltratării copiilor. Un rol important în această acțiune jucându-l asistentul social.

Utilizarea factorilor de risc poate reprezenta o oportunitate pentru a crea instrumente de evaluare a riscului. Cercetătorii au identificat cinci factori de risc în strânsă corelație cu maltratarea: vârsta copilului, modelul parental abuziv, dependența de alcool a părinților, atașamentul redus față de copil și izolarea socială. Acești factori interacționează într-un mod complex. Copiii care cresc în familii caracterizate prin toți acești cinci factori sau doar a unora dintre aceștia se află în zona de risc a abuzului.

Integrarea programelor de vizite la domiciliu în scop preventiv, vizitele regulate ale asistentului social la domiciliu s-au soldat cu efecte pozitive asupra familiilor în care exista riscul abuzului asupra copilului.

În cadrul activităților școlare și extrașcolare sunt inițiate programe în care copiii sunt învățați cum să procedeze în situații de potențial abuz, cum să oprească potențialul ofensator și unde să apeleze după ajutor. Acest tip de programe învață copiii să nu se învinuiască atunci când devin victime ale abuzului și strategii de prevenire a problemelor emoționale care pot fi consecință directă a abuzului.

Informarea și sensibilizarea publicului este un aspect care reprezintă un punct critic în prevenirea abuzului la copii. Campaniile educaționale sunt importante pentru a arăta societății seriozitatea problemei, implicațiile ei și în ce mod fiecare poate face o diferență. Strategia de prevenire va fi eficientă atunci când societatea va fi conștientă și angajată în prevenirea maltratării copiiilor.

În pofida tuturor acestor idei, trebuie ținut cont de faptul că nu doar grupurile urmărite de asistenții sociali sunt pepiniere ale acestui tip de comportament.

Este esențial ca fiecare dintre noi să înțeleagă scopul urmărit și să fie conștient că aplicarea oricăror măsuri va ține cont de mai multe aspecte. Se va porni de la mentalitate. Va trebui să lucrăm și să schimbăm mentalitatea bunicilor, a părinților care deja au primit un anumit tip de educație, a viitorilor adulți etc. prin programe de întâlniri și conferințe care să pună bazele unei viitoare educații sănătoase. Totul se referă, din păcate, la viitor. Între timp va trebui să monitorizăm prezentul.

Educația prin școli, cu programe care să implice cadrele didactice, pedagogii, terapeuții și oricare alte cadre care intră în contact cu copiii. Informarea prin oricare alte instituții de educare, fundații și cercuri tematice pentru copii.

Mentalitatea dascălilor, și ei oameni, are nevoie de o adaptare la noile nevoi ale societății. Vechile măsuri din sistemul educațional, cu aplicări de corecții (la tablă cu arătătorul, cu rigla, loviri directe, pălmuiri etc.) vor trebui uitate sau conștientizate astfel încât fiecare să înțeleagă cât de dăunătoare pot fi. Numai înțelegerea fenomenului complex care este “abuzul” poate aduce rezultate concrete în prevenirea maltratării copilului și nu numai.

3.2. Serviciile de prevenire existente în România

În România, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale are rolul cel mai activ în domeniul politicilor sociale, dar un impact direct îl au și instituții ca Ministerul Sănătății, Ministerul Educatiei, Cercetarii si Inovarii si Ministerul Dezvoltarii Regionale si Locuintei.

Cadrul legal si institutional prin care se stabilesc principiile si regulile generale de acordare a masurilor de asistenta sociala tine in prezent de Legea nr. 292/2011 a asistentei sociale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 905 din data de 20 decembrie 2011.

Sistemul național de asistență socială este compus din sistemul de beneficii de asistență socială și sistemul de servicii sociale.

Furnizorii publici de servicii sociale pot fi:

            – Serviciul public de asistență socială la nivel județean și local;

            – Alte servicii publice specializate la nivel județean sau local;

            – Instituțiile publice care au constituite compartimente de asistență socială.

Serviciul public de asistență socială, organizat la nivel teritorial, are responsabilitatea dezvoltării și diversificării serviciilor sociale specializate, în funcție de nevoile sociale identificate, cu scopul prioritar de a menține funcționalitatea socială a persoanei, urmărind reinserția în mediul propriu de viață, familial și comunitar.

Furnizorii privați de servicii sociale pot fi:

– Asociațiile și fundațiile, cultele religioase și orice alte forme organizate ale societății civile;

– Persoane fizice autorizate în condițiile legii;

– Filialele și sucursalele asociațiilor și fundațiilor internaționale recunoscute în conformitate cu legislația în vigoare;

– Organizațiile internaționale de profil, cu filiale în România

3.3. Metodele de prevenire utilizate la nivel internațional

Problema abuzului asupra copiilor este acum de interes internațional. În 1976 s-a fondat Societatea Internaționalã pentru Prevenirea Abuzurilor asupra Copiilor și a Neglijării Acestora (ISPCAN), urmatã în 1978 de Asociația Britanică pentru Studiul și Prevenirea Neglijării și Abuzului asupra Copiilor (BASPCAN).

Tendința de a extinde domeniul de interes este consideratã o urgență de fond, umană. Preocuparea deosebită privind ocrotirea copiilor există, dar ne putem întreba dacă “mai mult” înseamnă în mod automat “mai bine”.

Principala întrebare care se pune este, ca și în multe alte domenii de protecție socială, dacă putem atinge punctul la care efectele devin minime. Fără a avea un răspuns cert, putem cuantifica reziltatele obținute până în prezent, astfel încât să putem continua această luptă.

ISPCAN (International Society for the Prevention of Child Abuse and Neglect), autorități publice centrale și locale din Europa, Universități din întreaga Lume, Comisia Europeană, Consiliul Europei, Organizația Mondială pentru Sănătate, UNICEF, Organizații Neguvernamentale, Rețele Europene de profesioniști, Centre de cercetare de la nivel internațional sunt mobilizate în prezent pentru a descoperi metode inovatore de prevenire și intervenție, instrumente de lucru și mai ales sprijin pentru viitoare colaborări pentru colectarea de date și informații cu privire la copilul maltratat.

Medici pediatri, asistenți medicali și alte cadrele medicale care lucrează cu copiii, precum și membrii echipelor pluridisciplinare care lucrează în spitale sau servicii medicale, cercetători, factori de decizie la nivel local și central, ONG-uri care lucrează cu copiii maltratați sau neglijați, toți sunt implicați în această acțiune comună de de a crea un spațiu în care medicii pediatrii și în general profesioniștii care lucrează cu copilul aflat în risc sau în situație de maltratare, să poată să împărtășească experiențe și să beneficieze de experiența și expertiza unor sisteme care funcționează și dau rezultate.

Promovarea la nivel internațional a drepturilor copilului a început în anul 1919, Liga Națiunilor Unite stabilind un Comitet distinct pentru Protecția Copilului. Cinci ani mai târziu, în anul 1924, Liga Națiunilor Unite a adoptat, la Geneva, Declarația privind Drepturile Copilului (așa-numita “Convenție de la Geneva”) – elaborată de Eglantyne Jebb, fondatoarea mișcării “Salvați Copiii” din Marea Britanie. Declarația stipula, în esență, următoarele principii recunoscute de statele semnatare:

1. copilului trebuie să i se ofere toate resursele necesare pentru dezvoltarea sa normală, atât din punct de vedere material, cât și spiritual;

2. copilul care este flămând trebuie să fie hrănit; copilul care este bolnav trebuie îngrijit; copilul care este retardat trebuie ajutat; copilul care este delincvent trebuie să fie recuperat; iar copilul orfan și care vagabondează trebuie să fie protejat și sprijinit;

3. copilul trebuie să primească, cu precădere, alinare în perioadele de suferință;

4. copilului trebuie să i se asigure condițiile pentru a-și putea câștiga existența și trebuie protejat împotriva oricărei forme de exploatare;

5. copilul trebuie să fie educat în așa fel încât să conștientizeze faptul că aptitudinile sale trebuie puse în slujba semenilor săi.

În conformitate cu Convenția, orice abuz sau orice formă de violență exercitată asupra copilului este o violare a drepturilor sale umane. Toate statele au obligația, consfințită de dreptul internațional, de a proteja copiii de abuzuri, indiferent dacă acestea se manifestă în sfera privată a familiei, pe stradă sau în diferite instituții. „Ele au, de asemenea, obligațiile «pozitive» de a oferi copiilor și familiilor lor asistență și sprijin adecvat, precum și un standard corespunzător de viață, și o protecție specială pentru copiii privați de mediul familial”.

Procesul de reformă legislativă cu privire la interzicerea oricărei forme de violență familială a început în deceniul 5 al secolului trecut, în țările nordice, dar de abia în ultimii 3 ani se poate spune că s-a extins în marea majoritate a țărilor europene. În anul 2004, spre exemplu, legislația din unele țări europene încă mai cuprindea justificări privind pedeapsa corporală (de exemplu, dreptul părinților de a aplica pedepse corecționale copiilor) . Totuși, au fost făcute, în mod progresiv, schimbări legislative, astfel că, în prezent, în toate statele din Europa, pedeapsa corporală a fost interzisă complet în școli, continuând să fie însă utilizată ca sancțiune în unele instituții sau așezăminte destinate îngrijirii copilului. Apreciind că pedeapsa corporală continuă să fie un mijloc de “educare” a copilului și considerând că această formă de abuz generează, la rândul ei, alte abuzuri, reprezentanții Consiliului Europei au solicitat statelor componente să elaboreze toate măsurile necesare pentru a elimina complet pedeapsa corporală din școli, instituții și din mediul familial, schițând, în acest sens, următoarele linii directoare pentru o reformă legislativă care să aibă ca obiectiv principal abolirea unei asemenea sancțiuni:

– a oferi asigurarea că nu există justificări în dreptul civil care să justifice pedeapsa corporală aplicată de părinți sau alte persoane copiilor;

– a oferi asigurarea că legea penală cu privire la agresiuni se aplică, în egală măsură, agresiunilor punitive asupra copiilor;

– decretarea, în cadrul dreptului civil, a unei prohibiri explicite a tuturor formelor de pedeapsă corporală și tuturor formelor de tratament umilitor ori degradant legate de pedepsirea copilului;

– oferirea unor lămuriri în ceea ce privește aplicarea adecvată a acestor legi care se axează asupra protecției și promovării drepturilor umane ale copiilor, în general, și a celor mai bune interese ale copiilor afectați, în special.

4. Comunicarea dintre asistentul social și copilul abuzat

Misiunea asistentului social în relația cu un copil abuzat este una dintre cele mai delicate. Dificultatea acestui angajament dă o și mai mare motivație lucrătorului social. Importanța misiunii, însă, îi așează acestuia o adevărată povară pe umeri, dar îmbrăcată într-o datorie înălțătoare. Asistentul social poate fi cel care a dat primul ajutor unei persoane aflate în colaps, cel care salvează vieți, cel care salvează frânturi de viitor.

Teoria este foarte importantă în timpul activității. Însă, nu oricine poate găsi calea corectă către inima, sufletul unei persoane aflate în suferință, care poate își neagă această suferință sau care pur și simplu refuză ajutorul.

Asistentul social este cel care, în primul rând, îl determină pe cel abuzat să accepte sprijinul, să-și asume situația, să-și accepte emoțiile și trăirile, astfel încât, odată conștientizate, să poată fi controlate și anihilate sau chiar eliminate.

Atunci când lucrezi cu un copil, respensabilitatea crește pe măsură ce vârsta copilului scade. Implicarea, flerul, conectarea la emoțiile și sentimentele copilului care nu vrea sau nici nu poate vorbi despre suferința sa, sunt esențiale pentru reușita unui asemenea demers.

Metodele de lucru diferă foarte mult de la caz la caz, precum diferă și modalitatea de abordare a fiecărui caz în parte. Fiecare are nevoie de o individualizare a terapiei, de o personalizare nu doar în funcție de miezul problemei, ci și în funcție de personalitatea de bază a fiecărui individ abuzat. Asistentul social trebuie să descopere și să intuiască cum este în realitate acea persoană, cum s-ar comporta în condiții normale, care îi sunt punctele slabe, dar mai ales care sunt punctele forte care să vină în sprijinul amândurora pe parcursul acordării asistenței.

Referindu-ne la tipurile de tratament psihologic în cazul copiilor maltratați, putem afirma că psihoterapia individuală este cea mai comună formă de tratament. Există o varietate întreagă de metode și tehnici pentru tratarea copiilor abuzați, inclusiv terapia prin jocuri, jocuri de rol, povești, exerciții pentru dezvoltarea stimei de sine, drame, educație sexuală, dezvoltarea integrității corporale, tehnici cognitiv-comportamentale și tehnici comportamentale (Becker et al., 1995).

Terapia de familie tinde să fie a doua cea mai abordată terapie în cazurile abuzurilor sexuale. Potrivit multor terapeuți, scopurile tratamentului în cazurile disfuncțiilor relațiilor în familie sunt similare cu diferite modele ale terapiei în familie și cuprind prevenirea evenimentelor abuzului pe viitor, având drept scop ca făptuitorul să recunoască și să-și accepte responsabilitatea faptei și restabilirea ierarhiei corespunzătoare în familie. De obicei, terapia de familie implică o varietate de componente, inclusiv intervenția instanței de judecată, terapia individuală pentru copii, terapia de familie și cea de grup.

Terapia de grup le oferă copiilor abuzați sexual posibilitatea să înțeleagă că și alții au trăit experiențe similare. Descoperirea faptului că nu sunt unici în situația pe care o trăiesc le este benefică acestor copii abuzați, pentru că îi determină să nu se mai simtă abandonați în suferința lor. Faptul că și altcine înaintea lor sau chiar cu ei o dată trec prin aceleași traume, le dă speranța că au șanse să depășească momentul critic și să fie din noi ei înșiși.

Cicchetti și Hoit (1993) au examinat factorii care au prezis funcționarea adaptivă la 127 de copii maltratați de vârstă școlară. Aceștia sunt: elasticitatea mai mare a ego-ului, controlul ego-ului și aprecierea înaltă a propriei persoane (autoaprecierea). Controlul ego-ului înseamnă abilitatea copiilor de a controla emoțiile lor și sentimentele, iar elasticitatea ego-ului reprezintă abilitatea copiilor de a modifica nivelul controlului ego-ului în dependență de circumstanțe și situații. Copiii maltratați care au manifestat nivel înalt al controlului ego-ului în diferite circumstanțe au demonstrat adaptabilitate sporită în raport cu acei care aveau nivel scăzut de control al ego-ului.

Tufts (1984) în studiul său asupra copiilor abuzați sexual a constatat că reacțiile negative ale mamelor în momentul în care au aflat despre cazul de abuz sexual au fost asociate cu tulburări de comportament în rândul copiilor. O reacție de suport nu a diminuat tulburările de comportament, în schimb reacțiile neutre au avut cel mai bun efect asupra copiilor. Senzația că dezamăgești, că în afara suferinței tale ai provocat suferință și în jurul tău, pierderea controlului obișnuit, avalanșa de senzații și emoții nemaiîntâlnite conduc copilul abuzat printr-un adevărat carusel al autodistrugerii. Contradicțiile, furiile, autoblamarea culminează cu sentimentul de vinovăție care preia controlul oricărei judecăți.

Goodman et al (1992) au examinat efectele mărturiilor în instanțe depuse de cincizeci și cinci de copii abuzați sexual. Comportamentele au fost evaluate de părinți și educatori conform unui chestionar, apoi au fost comparate cu un grup de 74 de copii abuzați sexual, care nu au depus mărturii. Comparațiile au fost efectuate la 3 și 7 luni după depunerea mărturiilor copiilor și după ce cazurile copiilor care au depus mărturii au fost închise. Ambele grupe de copii și-au îmbunătățit comportamentul în termenul de 3 luni și nu au existat diferențe de comportament între copiii care au depus mărturiile și cei care nu au depus. După 7 luni, comportamentele copiilor care au depus mărturii au devenit mai problematice decât la ceilalți. Copiii care au fost nevoiți să depună mărturii de mai multe ori și care nu au avut sprijin matern au manifestat un nivel mai înalt al tulburărilor de comportament. Organismul uman este adaptat să funcționeze în condiții normale urmând firul firesc al vieții și trecerea constantă a timpului. Înmagazinarea emoțiilor, însă, și memorarea unui eveniment traumatic, conduc organismul uman către o situație deosebită: subconștientul, prin rememorarea anumitor informații stocate, readuce imaginile memorate de așa natură, încât organismul suferă aceleași stări ca și în momentul producerii lor inițiale. E ca și când am trăi în trecut și, drept urmare, scenele traumatizante se repetă și, în lipsa unei asistențe de specialitate, individul poate ceda sub greutatea “bombardamentului cu amintiri”.

Runyan et al (1988) au studiat 100 de victime ale incestului, implicate în procese de judecată. Cinci luni după primul lor contact cu reprezentanții justiției, copiii care deja au depus mărturii anterior, au avut mai puține probleme comportamentale, decât copii care nu au depus mărturii.

Chiar dacă mărturiile provoacă un nivel înalt de stres la copiii maltratați, consecințele negative sunt de scurtă durată. Unii copii consideră că experiența lor în depunerea mărturiilor contra celor care i-au abuzat le dă putere. Totodată, studiul confirmă ideea potrivit căreia atunci când copiii primesc prea puțin sprijin în timpul depunerii mărturiilor și, în plus, mai  trebuie să depună mărturii în mod repetat, ei vor manifesta simptome ale unui comportament problematic. În consecință un astfel de demers trebuie efectuat sub supravegherea și îndrumarea unui specialist. Rezultatele nu vor întârzia să apară, pentru că “deșertarea sacului”, conștientizarea și înfruntarea situației, pot alunga problema în cel mai simplu mod: Prin “curățarea hornului” și redobândirea siguranței de sine.

Consecințele maltratării copiilor pot fi severe și de durată, de aceea este foarte importantă implicarea unei echipe care să intervină în caz de maltratare. Echipa  interdisciplinară poate include:  asistenți sociali, psihologi, medici, juriști, polițiști etc. În 90%  dintre cazurile raportate  de  violență  domestică,  polițiștii  sunt  primii  chemați  să intervină. Funcționarea echipei presupune desemnarea unei persoane-cheie (persoană responsabilă, persoană releu) pentru caz. De regulă, persoana cheie este chiar asistentul social. Cazuistica, pregătirea și eventual cunoașterea tabloului general, îi conferă acestuia din urmă posibilitatea să se conecteze cel mai rapid la trăirile copilului abuzat.

Odată identificat un copil supus violenței, este raportată imediat sitiația apelând numărul unic 112, pentru ca personalul specializat să ia parte la soluționarea respectivului caz. Atunci când nu raportați un abuz, deveniți complice cu părintele sau persoana-abuzator. Dacă evenimentul se produce într-o localitate rurală, veți informa: mai întâi Primarul; apoi Secretarul primăriei, responsabil și de protecția copilului; Asistentul social de la Primărie; Polițistul de sector; Un ONG care activează în domeniul protecției drepturilor copilului. În cazurile grave, raportați: Comisariatului de poliție; Procuraturii; Specialistului principal pentru protecția drepturilor copilului din cadrul Direcției specializate; Serviciul de Urgență; Medicul de familie; o organizație neguvernamentale care activează în domeniul protecției drepturilor copilului. Cel mai rapid, urmând ca mai apoi să se sesizeze toate instituțiile îndreptățile, este apelarea numărului de urgență 112.

Asistentul social va reacționa în funcție de responsabilitățile pe care le are în structura din care face parte (primărie, organizație neguvernamentală etc.). Acesta se va deplasa la domiciliul copilului, presupus victimă a abuzului; Acolo va evalua familia din perspectiva îngrijirii și protecției copilului, a posibilităților de ajutorare a familiei sau a eventualei plasări a copilului în alt mediu de tip familial, sigur pentru creșterea și dezvoltarea acestuia; Va intervieva copilul abuzat într-un spațiu neutru, prietenos pentru el; Va anunța Serviciul de Urgență sau medicul de familie, în caz de necesitate; Va semnala/readresa cazul: polițistului de sector sau Comisariatului de poliție; specialistului în protecția drepturilor copilului din cadrul Direcției specializate; Va stabili tipurile de asistență de care are nevoie copilul și va elabora un plan de intervenție multidisciplinară; Va ține sub supraveghere familia și copilul și va monitoriza calitatea intervenției organelor de drept și a altor structuri/servicii din sistemul de referire. Copilul va fi intervievat într-un spațiu prietenos lui, în care nu se va mai simți sub amenințarea presupusului abuzator.

4.1. Etape în instrumentarea unui caz

La orice apel care anunță o situație de violență asupra copilului este urmată în cel mai scurt timp posibil de sosirea unui asistent social (profesionist DGASPC (fie din cadrul Serviciului Asistență în Situații de Abuz, Neglijare, Trafic și Exploatare a Copilului, fie din cadrul Compartimentului Intervenții de Urgență, dacă situația semnalată este de asemenea natură), care să efectueze evaluarea inițială a cazului.

Evaluarea inițială reprezintă procesul prompt și sumar prin care este colectată și verificată, într-o primă instanță, informația cu privire la suspiciunea sau situația de violență asupra copilului, iar obiectivele sale principale se referă la: verificarea competențelor instituționale de acțiune; verificarea credibilității și corectitudinii informației; evaluarea riscurilor și a gradului de pericol pentru copil și asigurarea unui mediu sigur pentru acesta (inclusiv prin scoaterea copilului din familie și protejarea într-un serviciu specializat, dacă situația o impune).

Evaluarea inițială va putea stabili dacă:

este într-adevăr un caz de violență și va fi preluat de către DGASPC;

suspiciunea persistă (de exemplu, în cazul unui abuz sexual), dar nu poate fi probată, situație în care DGASPC îl va considera un caz activ, îl va prelua și va iniția evaluarea detaliată;

este un copil aflat în situație de risc de violență și/sau există alte probleme care pun copilul și familia într-o situație de dificultate și DGASPC va instrumenta cazul ca fiind unul de prevenire;

semnalarea este nejustificată (dacă este cazul, se va face referire către alte instituții).

4.1.1. Evaluarea detaliată

Situația unui copil victimă a violenței poate prezenta aspecte complexe legate de copil, familie și presupusul făptuitor/agresor, astfel încât nu este suficient și nu este recomandabil ca un singur profesionist să o evalueze. Implicarea unei echipe multidisciplinare în evaluarea acestor situații reduce presiunea asupra copilului și crește cantitatea și calitatea datelor obținute și pertinența deciziei.

Echipa multidisciplinară și interinstituțională, coordonată de un manager/responsabil de caz, poate interveni atât în procesul de evaluare, cât și în furnizarea serviciilor specializate. Deși nu există o formulă standard în ceea ce privește componența echipei, există câteva categorii de profesioniști care fac parte în mod obișnuit din componența acesteia: asistentul social (care de regulă este și managerul/responsabilul de caz), psihologul (de regulă dintr-un serviciu specializat al DGASPC), medicul (de regulă dintr-un serviciu specializat al DGASPC).

Evaluarea detaliată a cazului presupune o investigare amănunțită, multidimensională, a mediului familial și social în care trăiește copilul. Profesioniștii care fac parte din echipa managementului de caz vor urmări colectarea de informații relevante din toate ariile de evaluare vizate (medicală, socială, psihologică etc) prin interviul față în față cu persoanele implicate, prin observarea comportamentelor, prin consultarea actelor și documentelor obținute sau prin alte modalități specifice (ex: vizite, anchete sociale, convorbiri telefonice, solicitări de informații sau declarații în scris de la persoanele implicate sau alte persoane care au cunoștință despre situația copilului, aplicarea de teste sau tehnici specifice etc). Totodată, în această etapă se constituie dosarul copilului și are loc documentarea cazului cu actele necesare.

Managerul/responsabilul de caz împreună cu echipa managementului de caz apreciază și decide cu privire la gradul de detaliere și aprofundare a evaluării, precum și la importanța acordată fiecărei arii de evaluare în economia cazului, în funcție de cerințele fiecărui caz în parte (tipul de problemă, nevoile identificate, starea de fapt, elemente sistemice relevante).

Odată cu finalizarea evaluării detaliate a situației de violență asupra copilului, echipa multidisciplinară formulează o diagnoză clară cu privire la: existența unei forme de violență asupra copilului și forma pe care aceasta o îmbracă; nevoile copilului în contextul larg al familiei și comunității; prioritățile de intervenție pentru copil, familie și presupusul făptuitor/agresor. Aceste concluzii constituie baza necesară pentru adoptarea deciziilor cu privire la luarea unei măsuri de protecție specială pentru copil (separarea copilului de familie sau menținerea copilului în mediul familial existent), serviciile necesare copilului, familiei și persoanelor apropiate copilului și, dacă este cazul, intervenția necesară pentru presupusul făptuitor/agresor atât de natură judiciară, cât și în ceea ce privește serviciile adecvate.

4.1.2. Planificarea serviciilor și intervențiilor

Toate propunerile cu care este finalizată evaluarea detaliată vor lua forma unui plan care evidențiază serviciile și intervențiile necesare pentru ca familia să își redobândească capacitatea de autonomie și funcționare astfel încât să poată răspunde suficient de bine la nevoile copilului,  să depășească situația de dificultate sau de criză pe care o traversează.

În funcție de finalitatea și obiectivele generale urmărite în situația copilului și familiei, managerul/responsabilul de caz va întocmi un plan individualizat de protecție (pentru copiii față de care se ia decizia separării de familie și instituirea unei măsuri de protecție specială) sau un plan de reabilitare și/sau reintegrare socială (pentru copiii care rămân în propria familie pe perioada acordării serviciilor sau realizării intervențiilor).

4.1.3. Furnizarea  serviciilor și realizarea  intervențiilor

În această etapă  are loc realizarea acțiunilor concrete pe care acordarea de servicii/prestații sociale și derularea intervențiilor specifice le presupune, conform termenelor și periodicității stabilite în plan de comun acord cu persoanele implicate.

În acest moment, dacă tipul și modul de acordare a serviciilor și intervențiilor stabilite în plan o impune, se va încheia contractul cu familia, document care menționează condițiile în care se vor oferi serviciile și intervențiile, precum și responsabilitățile specifice pe care fiecare parte implicată le are de îndeplinit în perioada de timp stabilită.

4.1.4. Monitorizare și reevaluare

Monitorizarea reprezintă procesul de urmărire a modului de implementare a planului pentru copil și familie și de furnizare a serviciilor prevăzute, în scopul determinării progreselor înregistrate în situația copilului și familiei și adaptării/ajustării intervenției specifice pentru fiecare caz.

Monitorizarea furnizării serviciilor începe de la data debutului primelor activități stabilite conform planului și continuă până ce procesul de protecție/asistență nu se mai dovedește necesar. Acest proces constă în colectarea și analizarea informațiilor referitoare la progresele înregistrate în situația copilului și familiei de la toate persoanele implicate (furnizorii de servicii/prestații, specialiștii care derulează activități în programele de intervenție specifică, familie, copil).

Managerul/responsabilul de caz împreună cu membrii echipei realizează, odată la 3 luni sau ori de câte ori situația o impune, reevaluarea situației copilului și a modului de implementare a planului, precum și revizuirea planului, dacă este necesar (atunci când apar situații presupun schimbarea a mai mult de jumătate din plan sau necesitatea unei măsuri de protecție specială pentru copil).

4.1.5. Închiderea cazului

Decizia de închidere a cazului la nivelul SASANTEC (Serviciul Asistență în Situații de Abuz, Neglijare, trafic și Exploatare a Copilului) poate fi pusă în discuție în momentul în care procesul de asistență a copilului victimă sau aflat în situație de risc de violență și familiei nu se mai dovedește a fi necesar.

De regulă, acest moment intervine atunci când toate obiectivele stabilite în plan au fost atinse și rezultatele dorite au fost obținute sau dacă familia nu se simte capabilă sau nu dorește să continue intervenția pentru atingerea lor și există suficiente motive ca acel copil să fie considerat în siguranță (chiar dacă mai pot exista unele riscuri, apreciate ca minore). Închiderea cazului poate avea loc și prin alte modalități: referire către alți furnizori de servicii în momentul în care obiectivele principale ale planului au fost atinse; întreruperea unilaterală de către familie; transferul de caz, în situațiile excepționale când preluarea responsabilității managementului de caz de către un pofesionist din alt serviciu specializat sau altă instituție servește mai bine interesului copilului.

Monitorizarea post-servicii reprezintă o etapă intermediară între intervenția susținută și momentul închiderii cazului respectiv, contribuind la consolidarea rezultatelor obținute prin implementarea planului dar și la o dezangajare treptată a specialistului și trecerea la auto-susținere a familiei, eventual cu sprijinul structurilor comunitare locale.

Capitolul 2. Metodologie și cercetare

Metodologia cercetării

Obiectul cercetării sunt 10 subiecți de vârstă școlară, instituționalizați și care nu au fost supuși unui tratament special de Terapie Aplicată, în afara activității curente din centrul respectiv. Pe lângă acești 10 subiecți – lot studiat, am prezentat și alți 10 subiecți lot de control. Acești copii fie sunt abandonați, fie ajunși în situația de a fi instituționalizați în urma unor abuzuri suferite în familie sau în afara acesteia.

Informațiile obținute despre acești copii și despre tehnicile de intervenție terapeutică la care au fost/nu au fost supuși le-am obținut fie în mod direct, în urma muncii alături de ei, fie prin intermediul colegilor din centru și al rudelor care au dorit să colaboreze. Pentru a înțelege cum acționează terapia aplicată, după colectarea datelor pentru fiecare subiect în parte, a urmat partea de intervenție. Dacă la primul lot de studiu am folosit mai multe metode printre care interviul și chestionarea, la cel de-al doilea lot de control am utilizat doar metoda observației.

În acest scop am aplicat în prima etapă un chestionar sau interviu, după caz, pentru depistarea modului de manifestare a comportamentului după rememorarea traumelor suferite, încercând să observ cum și în ce mod pot remarca dacă terapia a influențat într-o manieră pozitivă sau nu transformarea comportamentului-problemă într-unul adaptativ și care au fost tehnicile. Menționez că studiul a fost efectuat în perioada octombrie 2015 – aprilie 2016.

Deși rememorarea episodului traumatizant este dificilă și nedorită, totuși comunicarea este primul pas în ameliorarea efectelor acestei traume. Ca urmare a unor ședințe de psihoterapie se va scurta timpul de vindecare a psihicului uman, ședințe în cadrul cărora se aplică diverse metode psihologice pentru schimbarea perspectivei asupra momentului traumatizant, pentru întărirea încrederii în sine, dar mai ales pentru diminuarea sentimentului de vinovăție ce se instalează mai mereu în psihicul unei victime a unui abuz.

La prima reevaluare a subiecților, rezultatele înregistrate nu au fost satisfăcătoare la grupul de studiu, comparativ cu grupul de control. Și vom detalia. Însă, la cea de-a doua reevaluare a subiecților, situația s-a inversat, remarcându-se o influență pozitivă a demersurilor efectuate pe lotul de studiu, comparativ cu lotul de control care a stagnat în același comportament depistat la începutul studiului.

Obiective

În prezenta lucrare de licență am încercat să punctez următoarele obiective de bază:

studierea proceselor de inhibare a comportamentului agresiv la copilul abuzat;

înlocuirea unui comportament antisocial cu unul acceptabil din punct de vedere social;

lărgirea sferei sociale și studierea modului de interacțiune cu cei din jur;

modificarea frecvenței manifestării unui comportament problemă.

1.2. Ipoteza cercetării

Se presupune că aplicarea unor tehnici terapeutice adecvate va duce la diminuarea comportamentului-problemă la copiii abuzați de vârstă școlară.

Descrierea probelor administrate

Descriem succint metode, instrumente și tehnici utilizate în cercetarea de evaluare și investigarea inițială.

În prima etapă de studiu am aplicat câteva metode de cercetare despre care se face vorbire în paginile următoare:

Ancheta sociologică;

Observația.

Instrumentele de cercetare folosite în această cercetare sunt:

chestionarul (anexa nr. 2) – CASAFS (Children and Adolescent Social and Adaptive Functioning Scale – elaborat de către Price&Spence).

CASAFS este alcătuit din 24 de itemi, conceput pentru evaluarea funcției de adaptare socială a copiilor și adolescenților. Chestionarul are alte patru subscale:

Mediul școlar:

cum se simte într-o zi normală la școală

de obicei, cu cine se joacă/stă în reacreație

cum sunt rezultatele la învățătură

dacă chiulește

care este motivul pentru care chiulește

cum reacționează profesorii când greșesc elevii

Relațiile cu grupul de egali:

câți prieteni are

cine sunt în general prietenii

îți ameninți/lovești prietenii

distrugerea lucrurilor altor copii/prieteni

ești ajutat/apărat de colegi/prieteni

îți ajuți/aperi colegii/prietenii

Relațiile familiale:

părerea despre părinți

părerea despre familie

acceptarea ajutorului venit din partea familiei

cu cine ți-ai dori să locuiești

ți-ai ierta părinții după ce au greșit

ce reproșezi familiei

Bullying:

dacă a auzit despre bullying

de unde a auzit prima dată

definiție pentru bullying

dacă a fost afectat de fenomen

dacă reușește să se descurce singur

dacă are sprijinul cadrelor didactice

CASAFS se cuantifică prin adunarea itemilor din interiorul fiecărei subscale pentru obținerea scorului scalei, scorul total obținându-se adunând scorurile celor 4 subscale. Pentru fiecare item, respondentul evaluează pe o scală de la 1 la 4 (în care 1 = răspunsul cel mai bun, iar 4 = răspunsul cel mai slab). Scorul poate merge de la 24 la 96.

Scala stimei de sine (Anexa 3), numită și Scala Rosenberg conține 10 itemi. Pentru fiecare dintre itemi, respondentul evaluează pe o scală de la 1 la 4 (în care 1 = sunt în total dezacord, 4 sunt întru totul de acord). Scorul poate să meargă de la 10 până la 40.

Lotul de subiecți

Lotul ales pentru îndeplinirea obiectivului prezentei lucrări este format din 20 copii proveniți din Complexul de Servicii Comunitare nr. 2 Buzău. Lotul de studiu de copii din Centrul nr. 2 a fost selectat ținând cont de forma de abuz suferită, din cei 20 menționați luând doar 10. Am selectat 3 copii cu formă de abuz fizic și neglijare, 4 copii abuzați sexual și emoțional, 3 copii pentru neglijare și violență în familie. Ceilalți 10 copii constituie lotul de control și prezintă cazuri asemănătoare, de abuz, asupra cărora nu se va interveni decât prin metoda observației. Având posibilitatea de studiu asupra dosarelor de caz pentru fiecare dintre cei 10 copii ai lotului de control, nu mai este necesară strângerea suplimentară de informații, existând posibilitatea ca la finalul studiului să observăm diferențele înregistrate între cele două loturi de subiecți.

Există numeroase căi prin care putem comunica în cazurile de abuz. Pentru a ajunge să cunoaștem pe cineva, ce plăceri are, ce îi displace, care îi sunt limitele, care îi sunt punctele tari, este necesar ca asistentul social să fie ferm, dar să se adreseze cu blândețe și căldură, să inspire subiectului încredere și relaxare. Este foarte important să individualizăm fiecare planificare în parte, urmare a caracteristicilor speciale pe care le prezintă fiecare caz în parte. Atenția și implicarea asistentului social, certitudinea că ascultă, acceptă și înțelege trăirile, sentimentele celui abuzat asigură și implicarea acestuia în demersul demarat. Asistentul social își asumă anumite riscuri în activitatea sa. Posibilitatea de a folosi informațiile adunate până la momentul acțiunii, de a compara și a se folosi și de alte păreri, alte opinii avizate, îi inspiră chiar și acestuia încrederea în aplicarea metodelor planificate. De fiecare dată va trebui făcut un raport sincer între beneficiile aduse de demersul său și potențialele riscuri pe care și le asumă nu doar în ideea unui eșec (fie el și parțial), dar și privind efectele negative pe care le poate aduce subiectului studiat.

Trebuie subliniat că singura modalitate de a crea un sistem “centrat pe copil” este ca asistentul social să aibă timpul și abilitatea necesare de a întreprinde un demers direct de o asemenea importanță față de copil. Munca directă trebuie să fie făcută în mod corect și implică mai mult decât a cere unui copil să exprime “cum stau lucrurile?” la un moment dat. Uneori este nevoie de diferite strategii ajutătoare, făcându-se uz de – culori-vopsea, argilă, stilou și hârtie, păpuși, realitatea virtuală etc. – pentru a crea o anumită atmosferă, o stare de bine, de încredere, un spațiu de siguranță, acolo unde există considerație, unde cuiva îi pasă de “dorințele și sentimentele” tale. Asistentul social oferă demonstrația practică a metodelor de lucru directe, prin care fiecare caută să înțeleagă mintea copilului și lumea copilului.

Tehnica presupune efectuarea unui pas înapoi, observând interacțiunea dintre o terță persoană și copil în mediul propriu. Se constată că nivelul de sensibilitate și înțelegere ale acestei terțe persoane au o importanță deosebită în dezvoltarea copilului, arătând beneficiile prezenței unui prieten, fie el și mai mare, pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului. Părinții sau tutorii care nu înțeleg aceste nevoi ale copiilor nu fac altceva decât să adâncească unele probleme existente sau să dea naștere unor probleme ce implică temeri, confuzie și senzația de indiferență, neglijare din partea părinților. În alte situații, dimpotrivă, prezența exagerată și insistentă a părinților conduce către senzații acute de supracontrol, de posesivitate apăsătoare, de influență nu întotdeauna benefică.

Pare că este un simplu joc în doi sau trei. Dar acesta contribuie la dezvoltarea unei relații de încredere cu copilul, deoarece implică asistentul social, dar informațiile copilului vin firesc, aproape nesolicitate, în loc de situația în care copilul dezvăluie informații sub tirul unui adevărat interogatoriu. În plus, metoda oferă copilului un subiect plăcut pe care să se concentreze, în timp ce vorbește despre subiecte mai puțin plăcute. Modalitatea poate fi folosită cu orice copil care devine fericit jucându-se cu tine. O versiune simplă a acestui joc este adesea bună pentru o primă întâlnire. O versiune mai complexă poate fi concepută pentru întâlniri de follow-up sau cu copii mai mari. Exat așa cum am procedat și în studiul nostru. Există o mulțime de alte variante ale jocului. Unele necesită doar o coală de hârtie și câteva creioane colorate.

Orice detaliu al lucrului direct cu copilul trebuie să fie notat și păstrat în evaluările de bază, raportat către protecția copilului sau spre completarea unor rapoarte judiciare. Picturile și desenele copiilor aproape “vorbesc de la sine”. Este nevoie doar de un specialist pentru a fi explicate, descifrate.

Desen executat în octombrie 2016 de unul dintre subiecții prezentului studiu

– exemplificarea expresivității copiilor prin desen

Tabelul nr. 1 –“Distribuția pe vârste și pe sexe a lotului studiat și a lotului de control”.

Modalitatea de desfășurare a cercetării

În perioada octombrie-aprilie 2016 am realizat intervenția în cadrul Complexului de Servicii Comunitare Nr. 2, Buzău.

Pentru păstrarea confidențialității subiecților vom alege nume fictive și vom evita chiar unele dintre datele care i-ar putea individualiza.

Ca tehnică de cercetare am folosit ancheta orală (directă), față în față și ancheta în scris prin autoadministrarea chestionarului.

De asemenea, am utilizat și observația participativă.

Au fost folosite păpuși și diverse jucării pentru a reprezenta oamenii din viața copilului, copilul a fost introdus într-o lume de poveste, unde subiectul a fost dus doar până la un anumit nivel, de unde același copilul a fost implicat și rugat să continue așa cum își imaginează el că se va întâmpla în continuare în derularea poveștii. Această variantă de studiu se bazează pe tehnici folosite curent în străinătate, cum ar fi profilul de evaluare Story Stem (SSAP), astfel încât să se poată evalua atașamentul, siguranța sau nesiguranța la copii.

Deși necesită în mod normal o pregătire deosebită și o concentrare pe măsură din partea asistentului social, utilizarea oricăror “povești” sau jocuri de rol care implică niveluri scăzute de conflict, cum ar fi o separare scurtă, un argument sau un accident minor, poate contura încă o perspectivă asupra “lumii imaginare a copilului”. Metoda își demonstrează cel mai mult utilitatea la copiii cu vârste cuprinse între patru și nouă ani. Și această tehnică presupune efectuarea unui pas înapoi și pur și simplu să observi interacțiunea copilului cu cei din jur sau cu personajele imaginare.

Toate aceste sesiuni de observare a copiilor, dar a aplicarea tuturor celorlalte metode menționate, au conturat studiile de caz pe care le voi prezenta în continuare.

3.1. Cercetarea – Studii de caz

Studiu de caz nr. 1

Prezentarea cazului

Dinu Mihai – 5 ani

Dinu Mihai este născut la 09.05.2011 în municipiul Buzău, judetul Buzău, este de sex masculin, de religie ortodoxă.

Dinu Mihai provine dintr-un concubinaj între Dinu Sorin și Tănăsescu Gabriela.

Dinu Mihai este singurul copil al celor doi.

Mama, Tănăsescu Gabriela, mai are doi copii din relații anterioare, ambii rămași în grija bunicilor paterni și a tatălui.

Istoria problemei

Dinu Mihai a locuit cu părinții până la împlinirea varstei de 4 ani. În anul 2015, locatarii blocului în care locuiau au sesizat Primaria Municipiului Buzău, Serviciul Autoritatea Tutelară, privind situația copilului. Locatarii au declarat că parinții își neglijează copilul, în repetate rânduri acesta fiind lăsat fără supraveghere în apartament, fără a i se asigura hrana și în condiții igienico-sanitare impropri. Un vecin aflat pe același palier afirmă că părinții aplicau rele tratamente minorului. Acestea au fost motivele pentru care Dinu Mihai a fost instituționalizat în anul 2015, în urma desfășurării unei anchete, în Complexul de Servicii Comunitare Nr. 2, din municipiul Buzău, județul Buzău.

După instituționalizarea minorului, părinții s-au despărțit.

Nevoile și resursele copilului

La nivel individual

Dinu Mihai are o constituție normală, este înalt, bine proporționat, nu are deficiențe fizice. Din punct de vedere medical, ca urmare a evaluărilor medicale făcute de către medicul de familie, este clinic sănătos.

La nivel cognitiv, Dinu Mihai nu prezintă deficiențe, are orientare spațio-temporală bună, iar funcția perceptiv-motrică este nealterată. Folosește un limbaj corect având o abilitate verbală ridicată și un vocabular bine dezvoltat pentru vârsta lui. De asemenea, limbajul non-verbal este foarte bine dezvoltat.

Din evaluările asistentului social de la centru, rezultă că Dinu Mihai are o stimă de sine scăzută, este nesigur în forțele proprii, își evaluează negativ propria persoană. Este nesigur, retras, tăcut și neprietenos.

Din punct de vedere al indicatorilor emoționali se evidențiază următoarele aspecte: dispoziție afectivă negativă, instabilitate din punct de vedere emoțional, manifestarea nevoii de afecțiune si atenție.

La nivel interpersonal și organizațional

Relațiile cu colegii din centru sunt bune, întelegându-se mai bine cu baieții decât cu fetele. Dinu Mihai este o persoana retrasă, singuratică, necomunicativă, având un cerc restrâns de prieteni.

Familia naturală nu-l vizitează și nici nu se interesează de Dinu Mihai.

Concluzii

La nivelul unui grup constituit cu subiecții lotului de studiu au fost aplicate o serie de metode și tehnici, precum tehnica jocului, lucrul cu vocea și stările emoționale. A fost aplicat ”exercițiul numelui”. În cadrul acestui exercițiu copiii sunt asezați în cerc sau în picioare. Fiecare, pe rând, își spune numele, dar rostirea lui este însoțită de o anumita stare resimțită chiar în acel moment, pe care copiii sunt rugați să încerce să o exprime, să o exteriorizeze cât pot ei de bine. Astfel, stări ca: veselie, tristețe, curaj, teamă, umilință, mândrie, sunt experimentate în același timp cu rostirea numelui.

Acest exercițiu are rolul de a-l determina pe copil să-și conștientizeze propriile trăiri, să se concentreze asupra propriei persoane, condiție de bază pentru autodezvoltare. De asemenea, dă posibilitatea asistentului social să descopere într-o modalitate simplă starea emoțională a copilului.

În urma aplicării întregului sumar de metode și tehnici prinse la nivelul acestui studiu, tehnica jocului s-a dovedit a fi în cazul lui Mihai cea mai potrivită, rezultatele fiind mai mult decât satisfăcătoare, la finalul studiului, copilul având plusuri pe mai multe segmente: interacțiunea cu ceilalți a fost ameliorată, reușind să comunice cu ușurință, dispoziția afectivă devenind favorabilă.

Grafic cu principalele rezultate obținute – Subiectul nr. 1

Studiu de caz 2

1. Prezentarea cazului

Radu Alina – 10 ani.

Radu Alina este născută la 17.01.2006 în localitatea Costești, județul Buzău, este de sex feminin și de religie ortodoxă.

Radu Alina provine dintr-o relație de concubinaj, a mamei Tudor Maria și tatăl Radu Alexandru.

Radu Alina este al doilea copil al lui Radu Alexandru, primul copil rezultat în urma unei alte relații de concubinaj este: Radu Marian în vârstă de 7 ani.

Radu Alina este instituționalizată la Complexul de Servicii Comunitare nr. 2, Buzău.

2. Istoria problemei

Radu Alina a fost adusă în urmă cu căteva luni în Complexul de Servicii Comunitare nr. 2, Buzău, unde se află și în prezent.

Părinții s-au despărțit când minora avea 7 ani, instanța de judecată luând decizia de a o încredința tatălui. Din relatările minorei, destul de confuze și sumare, rezultă că mai are un frate aflat în îngrijirea mamei, care s-a recăsătorit. Niciunul dintre părinți nu s-a preocupat de situația școlară, astfel că nu au înscris-o la școală, minora începând studiile numai o dată cu internarea ei în cadrul Complexului de Servicii Comunitare nr. 2, Buzău.

Inițial minora a ajuns în centru datorită sesizărilor făcute de vecini, întrucât aceasta nu frecventa cursurile unei școli, era trimisă la muncă, neglijată din punct de vedere al hranei și al hainelor, tot timpul fiind murdară și nealimentată.

La scurt timp s-a constatat că minora era abuzată sexual de tatăl cu care locuia, care între timp a și fost decăzut din drepturile părintești.

Minora afirmă că tatăl ei consuma deseori băuturi alcolice și o obliga să întrețină raporturi sexuale.

Referindu-se la relațiile incestuoase, minora se arată destul de confuză, evitând să ofere detalii concrete și limitându-se doar să evidențieze în linii mari ceea ce s-a întâmplat în realitate. Din spusele ei, rezultă că atunci când ea avea vârsta de 8 ani tatăl său, aflat sub influența băuturilor alcoolice, a agresat-o mai întâi fizic, iar mai apoi sexual.

3. Nevoile și resursele copilului

3.1. La nivel individual

Radu Alina este o tânără cu o constituție normală, de înalțime medie, nu are deficiențe fizice, iar greutatea se înscrie în limitele inferioare.

Alinei îi plac activitățile, participă mai ales la cele legate de curățenie, de preparare și servire a mesei etc.

Radu Alina are o abilitate verbală scăzută, un vocabular insuficient dezvoltat, utilizând frecvent structuri gramaticale greșite. Are un coeficient de inteligență sub nivelul mediu. Sunt necesare repetări pentru a memora anumite lucruri simple și nu poate opera cu noțiunile abstracte.

Este ușor de influențat, schimbându-și părerea în funcție de ceea ce spun cei din jur. Frecventează zilnic cursurile școlare însă, cunoștințele sale sunt limitate, reușind să promoveze în special datorită faptului că nu deranjanză orele și dă impresia că se străduiește.

Din evaluările asistentului social rezultă că are o stimă de sine scazută, neavând încredere în capacitatea ei de a rezolva problemele.

Din punct de vedere afectiv este rigidă, sensibilitatea apărând în special din cauza lipsei de afectivitate, cauzată de desparțirea de mamă de la o vârstă fragedă.

3.2. La nivel interpersonal și organizațional

Relația cu colegii din centru este bună, este dornică să se înțeleagă bine cu toți. Când își exprimă nemulțumirea față de unii dintre aceștia, o face fără a fi agresivă sau amenințătoare, purtându-le chiar o grijă aparte.

Cu personalul din centru se înțelege bine, având o atitudine pozitivă în special față de asistentul social care se ocupă de cazul ei.

Relația cu școala este bună chiar dacă rezultatele nu sunt cele dorite, relaționează cu colegii și cu cadrele didactice, este ascultătoare și nu creează probleme disciplinare.

3.3. Concluzii

La nivelul grupului constituit cu subiecții lotului de studiu au fost aplicate o serie de metode și tehnici precum tehnica jocului. Un exercițiu favorabil în cazul Alinei este ”Lupta cu obstacolul”. În cadrul acestui exercițiu Copiii sunt asezați în cerc, ținându-se de mână. Unul dintre ei iese din cerc și se asează cu spatele la ceilalți, timp în care aceștia, fără a da drumul mâinilor trebuie să-și încurce cât mai mult membrele, în așa fel încât copilului din afara grupului să-i fie cât mai greu să refacă unitatea cercului. Popular, jocul poartă denumirea de ”mațele încurcate”.

Acest exercițiu are ca scop câștigarea stimei de sine prin capacitatea de a-i ajuta pe alții, dar și antrenarea empatiei în relațiile interpersonale.

În urma aplicării exercițiului, rezultatele au fost satisfăcătoare, la final copilul înregistrând plusuri pe mai multe segmente. Alina a conștientizat faptul că este foarte important să se ajute unii pe alții, iar satisfacția a fost resimțită atât de cel care oferă ajutorul (având loc o creștere a stimei de sine), cât și de cel care primește ajutorul (având loc o reducere a tensiunilor, a sentimentelor de neputință în lupta cu obstacolul și trăirea sentimentelor de satisfacție o dată cu reușita).

Grafic cu principalele rezultate obținute – Subiectul nr. 2

Studiu de caz nr. 3

1. Prezentarea cazului

Coman Anca – 14 ani.

Coman Anca este născută la 12.05.2002 în municipiul Buzău, județul Buzău, este de sex feminin și de religie ortodoxă.

Coman Anca provine dintr-o familie monoparentală.

Coman Anca este instituționalizată la Complexul de Servicii Comunitare nr. 2, Buzău.

2. Istoria problemei

Coman Anca a fost adusă în urmă cu jumătate de an în Complexul de Servicii Comunitare nr. 2, Buzău unde se află și în prezent.

Anterior venirii în centru, minora locuia într-o garsonieră la periferia orașului, împreună cu mama ei.

Din spusele acesteia, familia se confrunta cu lipsa resurselor, starea materială era una slabă, iar condițiile de viață dificile.

Minora a venit singură, de bună voie, în Complexul de Servicii Comunitare nr. 2, Buzău, unde se află și în prezent.

Aceasta a povestit motivul pentru care a fugit de acasă, spunând că mama ei o obliga să pozeze în posturi indecente în timp ce o filma, ulterior făcând trafic cu imaginile și filmele în care minora era umilită și amenințată.

3. Nevoile și resursele copilului

3.1. La nivel individual

Coman Anca este o tânără cu o constituție normală, de înălțime medie, nu are deficiențe fizice, iar ca și greutate se află în limite normale.

La nivelul cognitiv, Anca nu prezintă deficiențe, are orientare spațio-temporală bună, iar funcția perceptiv-motrică este nealterată. Folosește un limbaj corect având o abilitate verbală ridicată și un vocabular bine dezvoltat. De asemenea, limbajul non-verbal este foarte bine dezvoltat.

Din evaluările asistentului social de la centru, rezultă că Anca are o stimă de sine scăzută, este nesigură în forțele proprii, își evaluează negativ propria persoană. Este nesigură, rușinoasă, retrasă, tăcută.

Din punct de vedere al indicatorilor emoționali se evidențiază următoarele aspecte: dispoziție afectivă negativă, inexpresivitatea emoțiilor, instabilitate din punct de vedere emoțional, este o fire anxioasă și prezintă tulburări de somn.

3.2. La nivel interpersonal și organizațional

Relația cu colegii din centru este nesatisfăcătoare, este retrasă și refuză să comunice cu aceștia. Când își exprimă nemulțumirea față de unii dintre ei, o face agresiv și amenințător.

Cu personalul din centru se înțelege în general bine, având o atitudine relativ bună.

Relația cu școala este bună, chiar dacă rezultatele nu sunt cele dorite, relaționează cu colegii și cu cadrele didactice, este ascultătoare și nu creează probleme disciplinare.

Mama nu o vizitează.

La nivelul grupului constituit cu subiecții lotului de studiu au fost aplicate o serie de metode și tehnici precum tehnica jocului. Un exercițiu bine conturat pentru Anca a fost “Plasa prieteniei”. În cadrul acestui exercițiu copiii sunt asezați în așa fel încât să formeze un cerc. La acest exercițiu participă și liderul (asistentul social). În momentul începerii jocului, ghemul de sfoară s-a aflat la lider. Acesta a prins capătul sforii de degetul arătător de la mâna dreaptă, iar ghemul în desfășurare a fost aruncat unuia dintre copii cu rugămintea ca acesta să se prezinte cu numele mic și să spună care crede el că este cea mai importantă calitate a sa. După aceea, copilul respectiv își înfășoară sfoara în jurul degetului său arătător de la mâna dreaptă, iar apoi aruncă ghemul unui alt copil care va proceda la fel ca și el. În acest fel se “Țese” pânza sau plasa prieteniei. Ghemul va trece de la un copil la altul, formând o rețea care-i va lega pe toți, iar în final, după ce fiecare s-a prezentat în mod personal și special, ghemul va ajunge din nou la lider. Sfoara se reașează pe ghem, făcând cale întoarsă. În această etapă, fiecare copil adresează celui care-i urmează un compliment privind calitatea pe care o admiră cel mai mult la el.

Acest exercițiu are ca scop optimizarea deprinderilor de relaționare interpersonală. În urma aplicării acestui exercițiu, atmosfera a fost una destinsă, relaxantă, copiii având grijă ca ghemul să ajungă de la unul la altul în bune condiții. Am sesizat că Anca a avut nevoie de un timp mai lung pentru a spune care sunt calitățile ei mai importante. La Anca au fost observate rezultate satisfăcătoare, la final aceasta având plusuri pe mai multe segmente. Când am reașezat sfoara pe ghem, una dintre fete, i-a spus Ancăi că este ambițioasă, aceasta simțin- du-se foarte bine, acesta fiind unul dintre momentele în care a câștigat încredere în sine.

Grafic cu principalele rezultate obținute – Subiectul nr. 3

Studiu de caz 4

Prezentarea cazului

Tănase Georgian – 6 ani.

Tănase Georgian este născut în data de 17.12.2009, în municipiul Buzău, județul Buzău, este de sex masculin, naționalitate romană și de religie ortodoxă.

Tănase Georgian este primul copil al cuplului Tănase Valentin și Tănase Ana-Maria, al doilea copil fiind Tănase Claudiu în vârstă de 4 luni. În prezent părinții sunt plecați în străinătate, acolo unde s-a născut și cel de-al doilea copil.

2. Istoria problemei

Tănase Georgian este elev în clasa 0 la o școală din municipiul Buzău. Copilul Tănase Georgian a fost crescut de la naștere de bunica maternă, iar la începutul anului curent a fost instituționalizat la Complexul de Servicii Comunitare nr. 2, Buzău unde se află și în prezent.

Mama – Tănase Ana-Maria și tatăl – Tănase Claudiu sunt plecați în străinătate de unde nu au mai venit de aproape 3 ani. Împreună cu ei se află și cel de-al doilea copil Tănase Claudiu în vârstă de numai 4 luni.

Georgian fost reținut și abuzat sexual în toaleta instituției școlare unde frecventa cursurile clasei pregătitoare. Atacatorii, doi baieți mai mari, sunt elevi ai aceleiași școli. Datorită vârstei înaintate a bunicii și a faptului că nu îi poate oferi sprijin în această perioadă delicată, a ajuns în centru pentru un timp nelimitat.

3. Nevoile și resursele copilului

3.1. La nivel individual

Tănase Georgian este bine dezvoltat din punct de vedere fizic, având o greutate aflată la limita superioară a normalității. Acesta este și motivul pentru care este lent în mișcarile pe care le face, având nevoie de un timp mai îndelungat pentru a le executa, obosește foarte repede și refuză în general activitatea fizică.

Tănase Georgian are nevoie în fiecare zi de 2 ore de odihnă, altfel devine neliniștit și-i deranjează și pe ceilalti copii din centru. Igiena personală este precară, îngrijindu-se doar sub observația personalului din centru.

Georgian are un limbaj slab dezvoltat pentru vârsta lui, un vocabular insuficient și o capacitate destul de redusă de a înțelege mesajele verbale. Dă impresia că a înțeles, dar face altceva. De multe ori execută anumite acțiuni doar pentru a fi văzut de cei din jur și pentru a fi apreciat. Are nevoie de multiple repetări pentru a memora anumite lucruri, însă memoria lui vizuală este mult mai bine dezvoltată. Detaliul se reține și se vor face recomandări pentru a se lucru în special cu imagini. Nu poate opera cu noțiunile abstracte. Frecventează constant cursurile școlare, dar acest lucru nu se oglindește și în rezultatele la învățătură. Prezintă deficiență de atenție. Atât la școală, cât și la centru când își pregătește temele este foarte derutat, ușor de distras și cu o concentrare precară, deranjând colegii și plictisindu-se rapid. Are o capacitate de concentrare redusă, tot ceea ce se întâmplă în jurul lui distrăgându-i atenția. Este ajutat în permanență de un educator din centru pentru a-și putea efectua temele. De asemenea, i s-a propus profesor de sprijin în cadrul școlii.

Din evaluările asistentului social, rezultă că Tănase Georgian are o stimă de sine scăzută, neavând încredere în posibilitățile personale de a depăși anumite momente, având o capacitate redusă de analiză a situațiilor firești întâlnite într-o zi normală. Din greșelile pe care le face nu pare să învețe, acestea repetându-se sistematic. Este foarte ușor influențabil.

Folosește minciuna pentru a obține anumite beneficii.

Nu este prietenos, sociabil, nedorind să vorbească cu nimeni, dacă nu obține ceva. Are o slabă capacitate de control și o atenție deficitară, manifestând uneori agresivitate în grupul de copii, aceștia respingându-l datorită faptului că nu-i înțeleg comportamentul.

3.2. La nivel interpersonal și organizațional

Relația sa cu colegii din centru este dominată de tensiuni, datorită faptului că se implică doar superficial în activitatea ce vizează grupul. În plus, frustrările apar foarte des și la fel de des pare să intervină și fenomenul de Bullying, din partea colegilor. Aceștia îl marginalizează și din cauza faptului că deranjează orele.

Părinții îl sună rar, însă, deseori, el refuză să le vorbească.

La nivelul grupului constituit cu subiecții lotului de studiu au fost aplicate o serie de metode și tehnici precum tehnica jocului. A fost aplicat “exercițiul salutului”. În cadrul acestui exercițiu copiii se plimbă în spațiul camerei, iar atunci când se întâlnesc experimentează diferite forme de salut. Astfel, ei se vor saluta ca niște oameni obosiți, încrezători, supărați, fericiți etc., fiind permise atât reacțiile verbale, cât și cele non-verbale. Acest exercițiu are rolul de creare a unei stări de bună-dispoziție, energizantă, facilitarea contactelor interpersonale verbale și non-verbale, exersarea capacităților empatice.

În urma aplicării întregului sumar de metode și tehnici prinse la nivelul acestui studiu, tehnica acestui joc s-a dovedit a fi în cazul lui Georgian cea mai potrivită, rezultatele fiind mai mult decât satisfăcătoare, la finalul studiului copilul câștigând mai multe befeficii: conștientizarea propriilor trăiri, observarea reacțiilor externe ale celor aflați sub imperiul experimentării anumitor stări psihice (fericire, supărare, sentimente de încredere în sine etc.) și ca urmare s-a realizat exersarea capacităților cognitiv-comunicaționale empatice.

Grafic cu principalele rezultate obținute – Subiectul nr. 4

Studiul de caz 5

Prezentarea cazului

Năstase Rania – 3 ani (fiică)

Năstase Andreea – 18 ani (mamă)

Năstase Rania este născută la 22.11.2014 în localitatea Costești, judetul Buzău, este de naționalitate română și de religie ortodoxă.

Năstase Rania este fiica lui Năstase Andreea, acum în vârstă de 18 ani. Andreea a rămas însărcinată la vârsta de 14 ani, o vârstă foarte fragedă, tatăl copilului nu este cunoscut, fata fiind minoră în momentul conceperii și nedorind să îi facă cunoscută identitatea. Aceasta a renunțat la școală, nemaireluându-și studiile până în prezent.

Năstase Rania este singurul copil și este instituționalizată în Complexul de Servicii Comunitare nr. 2, Buzău, împreună cu mama sa, Năstase Andreea, încă minoră.

2. Istoria problemei

Năstase Rania și mama sa au ajuns în centru la scurt timp după naștere micuței. La începutul anului 2015, din cauza faptului că mama, Năstase Andreea, nu a avut condițiile necesare pentru creșterea și dezvoltarea normală a copilului nou-născut și nici sprijinul unei familiei, aceasta din urmă acuzând-o pentru faptele sale, refuzând să accepte copil proaspăt născut, primăria din localitatea de domiciliu a acesteia a solicitat luarea unei măsuri de protecție socială în privința celer două. S-a instituit măsura de plasament a acestora la Complexul de Servicii Comunitare nr. 2, Buzău, unde se află și în prezent, întrucât nu au unde să meargă.

3. Nevoile si resursele copilului

3.1. La nivel individual

Din punct de vedere fizic, atât mama, cât și fiica sunt normal dezvoltate. Nu au deficiențe fizice. Se simte însă lipsa de experiență a mamei și toate celelalte impedimente declanșate de vârsta fragedă și de lipsa unei educații într-o familie și într-o școală de masă.

Andreea participă din obligație la îndeplinirea sarcinilor care i se dau, manifestând un interes scăzut în acest sens. Este neglijentă atât cu ea, cât și cu fetița, nu are răbdarea necesară pentru a crește un copil. Este neîndemânatică, iar lipsa experienței se vede la fiecare pas.

Are un vocabular slab dezvoltat, abilitate verbală scăzută, nu acceptă sfaturi. Îi place să piardă timpul, este leneșă, nu oferă fetei suficientă afecțiune și atenție, dar încearcă să păstreze aparențele.

Are o stimă de sine scăzută, la început fiind nemulțumită de situația în care se află, însă în prezent aceste probleme se agravează. Este posibil ca, pe lângă abandonul familiei să mai fi suferit și alte traume pe care nu a vrut să le recunoască sub nicio formă.

Este imatură din punct de vedere afectiv, este preocupată de ceea ce va face ea, iar în gândurile ei de viitor, de cele mai multe ori, minora Rania – fiica acesteia – nu pare să fie inclusă. Deși fiica ei are nevoie de sprijin, cea mai mare nevoie de intervenție o prezintă mama, care nu pare să fi trecut peste trauma despărțirii de propria familie și peste nașterea unui copil la o vârstă foarte mică, fără a avea posibilitatea de a-I oferi acestuia un cămin corespunzător.

3.2. La nivel interpersonal și organizațional

În relațiile cu colegii din centru este retrasă sau, uneori, devine impulsivă.

Cu mama sa vorbește la telefon de două-trei ori pe lună, însă discuțiile sunt tensionate, iar conversațiile se termină brusc după un schimburi de replici exprimate nervos.

Concluzii

Față de tehnicile aplicate la nivelul grupului constituit pentru cazurile detaliate anterior, în cazul celor 2 minore, mamă și fiică, am considerat că este potrivit să folosesc doar tehnica observației și chestionarul. Astfel, pentru minora în vârstă de 3 ani am aplicat tehnica observației, analizând comportamentul acesteia în prezența mamei, precum și stările de spirit exprimate. Minora nu prezinta niciun fel de abatere de la comportamentul normal, menținând însă aceeași stare de nervozitate și vulnerabilitate.

În cazul mamei, încă minoră, am aplicat metoda chestionarului, la finalul studiului aceasta având schimbări în gândire și în deciziile ce o privesc pe ea și pe fiica ei, față de situația de la începutul demersului. Nu au fost multe aspecte îmbunătățite, dar comunicarea de la finalul studiului este ceva mai bună, atmosfera ceva mai relaxată în timpul întâlnirilor. De asemenea, fiica pare să simtă destinderea mamei și se manifestă mult mai liber, observându-se spiritul jucăuș al fiecărui copil de vârsta ei

Grafic cu principalele rezultate obținute – Subiectul nr. 5 – Mama

Studiul de caz 6

Prezentarea cazului

Oprea Paul – 7 ani

Oprea Paul este născut la 09.05.2009 în municipiul Buzău, județul Buzău, este de sex masculin, de religie ortodoxă.

Mama, Tudor Maria, este recăsătorită cu Chivu Cristian, după relația eșuată cu tatăl lui Paul. Despre tată nu se cunosc date.

Istoria problemei

Oprea Paul a locuit împreună cu mama și actualul ei partener de viață până la împlinirea vârstei de 6 ani. În anul 2015, locatarii blocului în care locuiau au sesizat Primăria Municipiului Buzău, Serviciul Autoritatea Tutelară, privind situația copilului. Locatarii au declarat că mama își neglijează copilul, în repetate rânduri acesta fiind lăsat fără supraveghere în apartament, fără a i se asigura hrana și în condiții igienico-sanitare greu de imaginat. Vecinii afirmă că atât mama, cât și partenerul acesteia îi aplicau rele tratamente minorului. Chivu Cristian îl umilea pe baiat în fața copiilor prin jigniri și violență fizică, fără ca acesta să aibă posibilitatea să reacționeze sau să se apere. În urma anchetei desfășurate și a probelor administrate la dosar, Oprea Paul a fost instituționalizat în anul 2015 în Complexul de Servicii Comunitare nr. 2, din municipiul Buzău.

La scurt timp după plasarea lui Mihai în centru, mama a mai adus pe lume un copil.

Oprea Paul se află în prezent tot în Complexul de Servicii Comunitare nr. 2, din municipiul Buzău.

Nevoile si resursele copilului

La nivel individual

Oprea Paul are o constituție normală, este înalt, bine proporționat, nu are deficiențe fizice. Din punct de vedere medical este clinic sănătos, după cum ne arată evaluările medicale efectuate de către medicul de familie.

La nivel cognitiv, Oprea Paul nu prezintă deficiențe, are orientare spațio-temporală bună, iar funcția perceptiv-motrică este nealterată. Folosește un limbaj corect, având o abilitate verbală normală și un vocabular dezvoltat.

Din evaluările asistentului social de la centru, rezultă că Oprea Paul are o stimă de sine scăzută, este neîncrezător în forțele proprii, își evaluează negativ propria persoană. Este nesigur, retras, tăcut și neprietenos.

Din punct de vedere al indicatorilor emoționali se evidențiază următoarele aspecte: dispoziție afectivă negativă, inexpresivitatea emoțiilor, instabilitate din punct de vedere emoțional.

La nivel interpersonal și organizațional

Relațiile cu colegii din centru sunt instabile, sunt zile în care comunică cu cei din jur și zile în care nu părăsește dormitorul, refuzând să respecte programul. Oprea Paul este o persoana retrasă, singuratică, necomunicativă, având un cerc restrâns de amici.

Mama l-a vizitat doar de 2 ori de când se află în centru.

Concluzii

La nivelul grupului constituit cu majoritatea subiecților lotului de studiu au fost aplicate o serie de metode și tehnici precum tehnica jocului. A fost aplicat “Exercițiu pentru cunoașterea celuilalt”.

Acest exercițiu constă în formarea unui semicerc, pe scaune, copiii sunt așezați perechi, față în față. Un membru al perechii devine X iar celălalt Y . Pentru o perioada de 5 minute, X este reporter și îi pune întrebari lui Y, pentru a afla cât mai multe informații despre acesta. Apoi se inversează rolurile pentru încă 5 minute, după care fiecare prezintă celorlalți informații aflate despre partenerul său. Ceilalți pot pune întrebări. Intervențiile acuzatoare nu se admit, fiind descurajate prin joc de rol.

În urma aplicării întregului sumar de metode și tehnici descrise la nivelul acestui studiu, tehnica acestui joc s-a dovedit a fi în cazul lui Paul cea mai potrivită.

Acest exercițiu are ca scop final și atins facilitarea interacțiunii interpersonale, exersarea capacității de exprimare, de relatare a unor fapte în prezența celorlalți, eliminarea tensiunilor, obținerea unor informații mai detaliate despre ceilalți, realizarea unoi atmosfere deschise, securizantă, propice unei bune comunicări.

Grafic cu principalele rezultate obținute – Subiectul nr. 6

Studiu de caz 7

1. Prezentarea cazului

Cosma Geanina – 8 ani.

Cosma Geanina este născută la 04.04.2008 în localitatea Poșta Câlnău, județul Buzău, este de sex feminin și de religie ortodoxă.

Cosma Geanina provine dintr-o familie modestă, preocupată cu muncile câmpului pentru a se întreține.

Cosma Geanina este al trei-lea copil al lui Cosma Costel și Cosma Rodica, ceilalți doi copiii fiind: Cosma Radu în vârstă de 14 ani și Cosma Mihai de 17 ani.

Cosma Geanina este singura fată a familiei și mezina acesteia.

Cosma Geanina este instituționalizată la Complexului de Servicii Comunitare nr. 2, Buzău.

Istoria problemei

Cosma Geanina a fost adusă în urmă cu căteva luni în Complexului de Servicii Comunitare nr. 2 Buzău, unde se află și în prezent.

Familia locuiește într-o casă modestă, formată din 3 camere. În aceeași curte mai locuiește și Cosma Petru fratele tatălui, unchiul fetei.

Părinții preocupați cu gospodăria și lucrul câmpului, nu aveau suficient timp să se ocupe și de Geanina, aceasta rămânând de cele mai multe ori acasă în grija unchiului. Băieții familiei, Cosma Mihai și Cosma Radu, în vârstă de 17, respectiv 14 ani, nu frecventează cursurile unei școli, deoarece familia nu dorește acest lucru, aceștia lucrând alături de părinți, în limita posibilităților.

Cosma Geanina a ajuns în centru în urma repetatelor abuzuri sexuale la care a fost supusă încă de la o vârstă fragedă de unchiul ei, fratele tatălui, cu care locuia în aceeași curte.

Minora afirmă că a povestit acest lucru tatălui ei, însă acesta nu a crezut-o.

Nevoile și resursele copilului

3.1. La nivel individual

Cosma Geanina este o tânără cu o constituție normală, de înălțime medie, nu are deficiențe fizice, iar ca și greutate se află la limita inferioară în grila normalității.

Geaninei îi place să muncească, participă mai ales la activități legate de curățenie, de reparații, ateliere, ajutând acolo unde este nevoie.

Cosma Geanina are o abilitate verbală scăzută, un vocabular insuficient dezvoltat, utilizând frecvent structuri gramaticale greșite. Are un coeficient de inteligență ce corespunde unei inteligențe sub nivelul mediu. Sunt necesare repetări pentru a memora anumite lucruri noi, simple și nu poate opera cu noțiuni abstracte.

Este ușor de influențat și își schimbă parerea în funcție de ceea ce spun cei din jur. Frecventează zilnic cursurile școlare, însă, cunoștințele sale sunt limitate, reușind totuși să promoveze cu bine anul școlar.

Din evaluările asistentului social rezultă că are o stimă de sine scăzută, neavând încedere în capacitatea ei de a rezolva problemele.

Din punct de vedere afectiv este imatură, sensibilă în special datorită lipsei de afectivitate cauzată de desparțirea de mamă, de familie.

3.2 La nivel interpersonal și organizațional

Relația cu colegii din centru este nesatisfăcătoare.

Cu personalul din centru se înțelege bine, având o atitudine pozitivă în special față de asistenții sociali.

Relația cu școala este bună chiar dacă rezultatele nu sunt cele dorite, relaționează cu colegii și cu cadrele didactice, este ascultătoare și nu creează probleme disciplinare.

Concluzii

La nivelul aceluiași grup constituit cu subiecții lotului de studiu au fost aplicate o serie de metode și tehnici precum și tehnica jocului. A fost aplicat “Exercițiul confruntării cu o situație dificilă”

La acest exercițiu un copil se oferă voluntar pentru a fi protagonistul acestui acestuia. Ceilalți alcătuiesc un cerc, ținandu-se strâns de mâini. Protagonistul stă în centrul cercului și va trebui să încerce să iasă din cerc. În acest fel se formează două tabere inegale din punct de vedere al forțelor.

În cadrul acestui exercițiu toți copiii vor experimenta rolul protagonistului și vor fi ghidați de către lider pentru a putea exprima propriile trăiri, gânduri, sentimente în momentul în care se vor confrunta cu “obstacolul”. Rolul liderului este acela de a mobiliza întregul grup pentru a oferi suport, încurajări verbale celui care încearcă să-și rezolve problema cu care se confruntă.

Acest exercițiu pune copilul într-o situație-problemă Modul în care se comportă și acționează în viața reală, atunci când se confruntă cu o situație conflictuală este reflectat în reacția copilului în timpul acestui exercițiu. Astfel, fiecare copil, a avut ocazia să recunoască și să conștientizeze propriile modalități de a acționa, observând în același timp dacă acțiunile sale sunt sau nu eficiente. I s-a oferit, de asemenea, posibilitatea de a adopta și experimenta noi atitudini, conduite și comportamente.

Acest exercițiu are scop: reliefarea trăirii sentimentelor de apartenență la grup, experimentarea frustrării determinată de sentimentul respingerii prin non-apartenență la grup, stimularea în grup a asertivității.

În urma aplicării întregului sumar de metode și tehnici prinse la nivelul acestui studiu, tehnica jocului s-a dovedit a fi în cazul Geaninei cea mai ofertantă, aceasta răspunzând pozitiv la scopul acestuia, atingând punctele cele mai importante.

Grafic cu principalele rezultate obținute – Subiectul nr. 7

Studiu de caz 8

Prezentarea cazului

Dinicu Alexandru – 6 ani

Dinicu Alexandru este născut la 12.06.2010 în localitatea Glodeanu Siliștea, județul Buzău, este de sex masculin, de religie ortodoxă.

Dinicu Alexandru provine dintr-un concubinaj între Dinicu Vasile și Mogoș Florina.

Dinicu Alexandru este singurul copil al celor doi.

Mama, Mogoș Florina a plecat la muncă în străinătate și nu a mai venit acasă, rupând orice relație cu concubinul și copilul.

Istoria problemei

Dinicu Alexandru a locuit cu tatăl său până la împlinirea vârstei de 5 ani, mama părăsind căminul conjugal. Tatăl avea probleme cu consumul de alcool și probleme de sănătate.

În anul 2015, educatoarea băiatului a efectuat demersurile necesare pentru a atrage atenția asupra mai multor aspecte din viața copilului: că acesta vine neîngijit la grădiniță, cu hainele murdare, nu se poate concentra, fiind aproape tot timpul somnolent și apatic.

Vecinii barbatului afirmă că acesta îl trimitea pe cel mic la magazin pentru ai cumpăra tigări și alcool, acest lucru întâmplându-se chiar și seara, la ore târzii.

La scurt timp a fost sesizată Asistența Socială care, în urma anchetei efectuate, a decis plasarea acestuia în Complexul de Servicii Comunitare Nr. 2, din municipiul Buzău, pentru o perioadă nedeterminată de timp.

S-a luat legatura cu mama copilului, dar aceasta refuză orice legătură cu băiatul. Nu îl vizitează.

3. Nevoile și resursele copilului

3.1. La nivel individual

Dinicu Alexandru are o constituție normală, este înalt, bine proporționat, nu are deficiențe fizice. Din punct de vedere medical este clinic sănătos, așa cum demonstrează evaluările medicale făcute de către medicul de familie.

La nivelul cognitiv, Dinicu Alexandru nu prezintă deficiențe, are orientare spațio-temporală bună, iar funcția perceptiv-motrică este nealterată. Folosește un limbaj corect, având o abilitate verbală ridicată și un vocabular bine dezvoltat.

Din evaluările asistentului social de la centru, rezultă că Dinicu Alexandru are o stimă de sine scăzută, este nesigur în forțele proprii, își evaluează negativ propria persoană. Este nesigur, retras, tăcut și uneori rigid.

Din punct de vedere al indicatorilor emoționali se evidențiază următoarele aspecte: dispoziție afectivă negativă, oscilantă, inexpresivitatea emoțiilor, instabilitate din punct de vedere emoțional, manifestarea nevoii de afecțiune si atenție.

3.2. La nivel interpersonal și organizațional

Relațiile cu colegii din centru sunt bune, întelegându-se mai bine cu băieții decât cu fetele. Dinicu Alexandru este o persoană retrasă, singuratică, puțin comunicativă, având foarte puțini prieteni.

Familia nu îl vizitează, tatăl este internat la dezalcoolizare, mama s-a recăsătorit. Există rude (îndepărtate) care se interesează rar de copil și comunică cu el mai mult telefonic.

3.3. Concluzii

La nivelul unui grup constituit cu subiecții lotului de studiu au fost aplicate o serie de metode și tehnici precum tehnica jocului, lucrul cu vocea și stările emoționale. A fost aplicat ”exercițiul numelui”. În cadrul acestui exercițiu copiii sunt asezați în cerc sau în picioare. Fiecare, pe rând, își spune numele, dar rostirea lui este însoțită de o anumita stare resimțită chiar în acel moment, pe care copiii sunt rugați să încerce să o exprime, să o exteriorizeze cât pot ei de bine. Astfel, stări ca: veselie, tristețe, curaj, teamă, umilință, mândrie, sunt experimentate în același timp cu rostirea numelui.

Acest exercițiu are rolul de a-l determina pe copil să-și conștientizeze propriile trăiri, să se concentreze asupra propriei persoane, condiție de bază pentru autodezvoltare. De asemenea, dă posibilitatea asistentului social să descopere într-o modalitate simplă starea emoțională a copilului.

În urma aplicării întregului sumar de metode și tehnici prinse la nivelul acestui studiu, tehnica jocului s-a dovedit a fi în cazul lui Alexandru cea mai potrivită, rezultatele fiind mai mult decât satisfăcătoare, la finalul studiului, copilul având plusuri pe mai multe segmente: interacțiunea cu ceilalți a fost ameliorată, reușind să comunice cu ușurință, dispoziția afectivă devenind favorabilă.

Grafic cu principalele rezultate obținute – Subiectul nr. 8

În realizarea celor opt (8) studii de caz, am colaborat cu asistentul social din Complexul de Servicii Comunitare nr. 2, Buzău, rolul pe care l-am exercitat fiind cel de observator. Celelalte metode au fost aplicate tot în prezența sau sub supravegherea personalului de specialitate din centru.

CONCLUZII GENERALE

Cercetarea efectuată a avut drept scop evaluarea copiilor care au suferit un abuz și relația lor cu asistentul social. Beneficiile înregistrate au fost de ambele părți, atât copii, cât și asistent social.

Încercarea de a desprinde câteva concluzii a fost dificilă, deoarece au existat multe materiale și rezultate de prins în această retrospectivă. Copiii abuzați manifestă foarte des comportamente necorespunzătoare. Din această cauză este foarte greu să se acționeze asupra acestora într-un timp redus, fără o terapie de bază care să poată transforma comportamentele evaluate inițial în unenele pozitive din punct de vedere social la finalul studiului.

Obiectul cercetării au fost copiii în general, mai ales cei de vârstă școlară în special, băieți și fete deopotrivă. Am observat că doar printr-o analiză funcțională asupra comportamentului și asupra manifestărilor copiilor în anumite medii se poate acționa corespunzător. Marea majoritate a subiecților au obținut scoruri foarte ridicate la itemii care conțineau date despre frecvența apariției comportamentelor modificate, cum ar fi: ritualuri frecvente, stimă scăzută de sine, probleme de învățare, comunicarea slabă, lipsa capacității de concentrare, nivel crescut de agresivitate, de anxietate etc. În același timp unii dintre subiecți pe lângă problemele binecunoscute, urmări ale abuzurilor suferite, au arătat că pot avea și probleme de adaptare. Am întâlnit subiecți care aveau relativ mai puține probleme comportamentale și un nivel social de adaptare mai ridicat fără vreo problemă specifică; de asemenea, un coeficient de inteligență destul de ridicat care arată că aceaste întârzieri sunt o consecință a neadaptării și nu neapărat o trăsătură de specificitate a copilului. Cercetările au arătat că toate comportamentele problemă survin fie în situații de stres pentru subiect, fie în cazul unor stări frustrante pentru acesta, când este pus să facă ceva sau este oprit din manifestarea unui comportament–problemă.

Copiii care au contribuit la realizarea cercetării au fost supuși unor tehnici la începerea studiului, aplicate asupra comportamentului, iar după două luni de zile aceste scale au fost din nou aplicate, iar rezultatele au fost aproape la toți nesatisfăcătoare. După alte două luni, însă, parcursul s-a schimbat vizibil, rezultatele înregistrate la finalul studiului fiind aproape în totalitate pozitive.

În primul rând a scăzut foarte mult frecvența și timpul de emitere al tuturor comportamentelor problematice, prin aplicarea unor tehnici specifice, lejere și plăcute copiilor cum ar fi: jocurile de rol, povestirile în formă continuată, ca și oricare altă metodă prin joc.

Am încercat să arăt cum și în ce fel poate interveni asistentul social pentru a avea rezultate cât mai bune cu subiecții – copii abuzați.

S-a ajuns la concluzia că foarte multe dintre manifestările inițiale au dispărut sau au scăzut în intensitate și ca timp de manifestare.

Deși nu putem vorbi despre o înlocuire a comportamentelor inițiale în totalitate, la foarte muți copii aceste comportamente sunt vizibil modificate și au obținut un grad mai ridicat de adaptabilitate.

O altă concluzie o constituie faptul că asistentul social își formează cu ajutorul fiecărui succes înregistrat o bază solidă pentru abordarea din ce în ce mai complexă și mai optimizată a intervențiilor viitoare.

Trebuie subliniat și faptul că tehnicile aplicate conțin de multe ori note dure, dar acest lucru nu înseamnă că nu sunt eficiente. Controlul asupra unui comportament distructiv nu poate fi obținut decât prin foarte multă muncă și foarte multă perseverență.

În centrele de plasament copiii suferă, pe lângă trauma care de cele mai multe ori îi aduce în sistem, și despărțirea de familiile lor, acest lucru afectând dezvoltarea lor armonioasă mai mult decât orice altă problemă. Mediul social în care se formează și se dezvoltă un copil reprezintă un factor care are cea mai mare influență asupra devenirii sale viitoare. Teoriile sociologice pun accentul pe rolul fundamental al familiei, ca factor social, care își exercită acțiunea cea mai puternică asupra copilului, sub aspectul intensității, dar și al duratei, modelând personalitatea individului.

În Complexele de Servicii Sociale, copilul este obișnuit, învățat cu stimulii intelectuali și afectivi care provin din împărtășirea unor activități comune, firești, ca într-o familie și totuși în afara ei, realizează activități creative și învață din propria experiență, dar respectând niște reguli pe care alți copii nu le cunosc niciodată în viață. Nu este vorba despre o influență negativă, dar este o situație aparte, întâlnită strict în acest mediu, care marchează personalitatea viitorului adult.

Prin acest studiu am dorit să scot în evidență importanța, rolul relațiilor afective stabile în satisfacerea nevoilor copiilor instituționalizați, accentul fiind pus pe nivelul de funcționare socială, de adaptare socială și pe nivelul stimei de sine, în relația dintre asistentul social și copilul abuzat.

Asistentul social respectă niște reguli de deontologie profesională, trebuie să păstreze o anumită detașare față de subiect și, totodată, trebuie să se apropie suficient de mult de acesta, încât să poată câștiga atenția, considerația și încrederea unui sulfet curat, dar rănit, unui suflet pur și totuși încărcat de reziduurilor comportamentale ale societății actuale.

Chiar dacă rezultatele obținute poate nu au fost pe măsura așteptărilor, este posibil să fi existat o serie de alți factori care să fi influențat rezultatele. Pe de altă parte, rezultatul a fost unul clar îmbucurător. Relația copilului cu asistentul social, legătura strânsă care se crează între cei doi, în pofida faptului că sunt foarte multe reguli de respectat de ambele părți și pe care este nevoie să le controlezi permanent, este una pe care trebuie pus mare accent. Chiar dacă nu sunt atinse toate pârghiile, chiar dacă nu se reușește într-un procent maxim atingerea scopului inițial de integrare a copilului și de minimalizare a efectelor abuzului asupra lui, se recuperează atât de multe alte aspecte, încât rezultatul final este unul pozitiv.

Raportând rezultatele celor două loturi de subiecți aleși în studiul nostru, reamintind că primul lot a fost de studiu, cel de al doilea fiind de control, se văd clar diferențe între cele două la finalul proiectului. Deși activitatea s-a desfășurat pe un termen relativ scurt, octombrie 2015 – aprilie 2016, totuși, lotul de studiu, în ultima parte a observațiilor efectuate, s-a detașat semnificativ față de lotul asupra căruia nu au existat aplicații pe timpul studiului. Nivelul de socializare, comunicarea, recăpătarea încrederii și a stimei de sine etc., toate au cunoscut îmbunătățiri importante. Este drept că mai apar, ca fleșuri, efectele traumelor suferite, dar în- tr-un procent important au fost recuperate multe dintre manifestările existente la începutul studiului. La jumătatea perioadei de intervenție, au existat episoade în care părea că rezultatele vor fi negative, că recuperarea va fi nesemnificativă. Din fericire, a fost vorba doar despre o etapă tranzitorie, de scurtă durată, efectele pozitive apărând aproape imediat după această sincopă.

Pornind de la această cercetare, consider că ar fi util să studiem modul în care tinerii ce provin din Centrele de Plasament și Complexele de Servicii Comunitare reușesc să se integreze în societate mai departe, în momentul în care părăsesc instituția de ocrotire.

Ceea ce este foarte important, în opinia mea, este felul în care cei responsabili de creșterea și educarea copiilor instituționalizați găsesc, împreună cu aceștia, soluții viabile la problemele ce apar pe parcurs. Pentru ca personalitatea unui copil să se dezvolte sănătos este necesar să fie construită o relație umană strânsă, bazată pe cooperare, o relație asemănatoare cu cea care se dezvoltă într-o familie, copil-părinte.

Implicațiile rezultatelor unei astfel de cercetări se vor vedea doar în timp. Spun acest lucru, referindu-mă la faptul că integrarea optimă în societate a acestei categorii de copii este posibilă doar dacă nevoile lor au fost satisfăcute la un nivel cât mai ridicat.

Punctual, voi încerca în continuare să desprind câteva idei principale, care decurg din desfășurarea acestui proiect:

Dezvoltarea armonioasă a copilului poate fi perturbată ireversibil de abuzurile exercitate de părinți sau de persoanele care-l îngrijesc. Practicile abuzive pot genera învățări patologice, care modifică definitiv structura personalității și, în consecință, alterează calitatea relațiilor umane și concepția despre oameni și viață.

Persistența, timp îndelungat, a copilului într-o relație cu un adult abuziv îl poate determina pe acesta să joace roluri nepotrivite vârstei și, ca urmare, să-i perturbe procesul de socializare progresivă, adecvată nivelului său fizic și mintal.

Dacă nevoile superioare ale copilului de vârstă mică (de cunoaștere, de prietenie, de explorare, de frumos, de progres etc.) sunt satisfăcute rareori sau deloc de către părinți, ele vor dispărea și nu vor ajunge niciodată să devină motive ale acțiunilor adolescentului și adultului în viață. În schimb, nevoile bazale (de hrană, de protecție, de sănătate, de sex), care au fost satisfăcute accidental sau condiționat, vor deveni motive dominante în viața copilului și a viitorului adult. În sfârșit, nevoile satisfăcute anormal sau în modalități neobișnuite, vor deveni, în anumite condiții, motivații inconștiente, care vor regla întrega viață a celui în cauză și a celor care depind de el.

Deși sunt purtători de drepturi, minorii apar rareori în statistici, doar atunci când este nevoie de prezența lor pentru a da sens evenimentelor în care sunt implicați adulții.

Problema abuzurilor comise de adulți contra copiilor trebuie considerată în același timp o problema de victimologie, de sănătate publică și suferință socială, cu tot ce implică acest lucru: studii și cercetări, statistici coerente, formarea specialiștilor, programe de educare precoce a părinților, fonduri suficiente, legislație adecvată, etc.

Ar fi utilă înființarea unui Avocat al Poporului, care să fie însărcinat doar cu problemele ce privesc calitatea serviciilor oferite familiei și copiilor.

Anexa 1

Date socio-demografice

Profil familial

Anexa 2

Chestionare

Mediul școlar

Q1. Într-o zi obișnuită cum te simți la școală?

Speriat __

Vesel și relaxat __

Nesigur și încordat __

Timid și trist __

Q2. La școală, de obicei, cu cine te joci sau stai în recreație?

Cu mai muți colegi __

Doar cu un singur coleg __

Cu nimeni, stau singur în clasă __

Cu nimeni, mă ascund de ceilalți __

Q3. Cum sunt rezultatele tale la învățătură?

Foarte bune __

Bune __

Slabe __

Foarte slabe __

Q4. Chiulești de la școală?

Da __

Nu __

Rar __

Nu răspund __

Q5. Ce te(ar) determină(a) să chiulești?

Frica de colegi __

Frica de profesori __

Teama de lecții/note __

Nu-mi place școala __

Q6. Ce fac profesorii când greșiți?

Ne jignesc __

Ne lovesc __

Ne ceartă __

Ne explică __

Cheie: în interiorul fiecărei subscale există 4 itemi cărora le corespund următoarele punctaje de la 1 la 4, în care punctajul minim este varianta optimistă și crește odată cu problemele pe care le dezvăluie răspunsul Q 1: (1 = 4, 2 = 1, 3 = 3, 4 = 2); Q2: (1 = 1, 2 = 2, 3 = 3, 4 = 4); Q3: (1 = 1, 2= 2, 3 = 3, 4 = 4); Q4: (1 = 3, 2 = 1, 3 = 2, 4 = 4); Q5: (1 = 3, 2 = 4, 3 = 1, 4 =2); Q6: (1 = 3, 2 = 4, 3 = 2, 4 = 1).

Relațiile cu grupul de egali

Q1. Câți prieteni ai?

Unul __

Doi __

Mai mulți __

Niciunul __

Q2. Cine sunt prietenii tăi preferați?

De aceeași vârstă __

Mai mici __

Mai mari __

Indiferent __

Q3. Îți ameninți/lovești colegii/prietenii?

Nu __

Da __

Uneori __

Dacă lovesc ei primii __

Q4. Distrugi lucrurilor alor copii?

Da __

Nu __

Doar dacă și ei le distrug pe ale mele __

Nu răspund __

Q5. Ești ajutat/apărat de colegi/prieteni?

Da __

Nu __

Nu știu __

Uneori __

Q6. Îți ajuți/protejezi colegii/prietenii?

Da __

Nu __

Nu știu __

Uneori __

Cheie: în interiorul fiecărei subscale există 4 itemi cărora le corespund următoarele punctaje de la 1 la 4, în care punctajul minim este varianta optimistă și crește odată cu problemele pe care le dezvăluie răspunsul Q 1: (1 = 3, 2 = 2, 3 = 1, 4 = 4); Q2: (1 = 1, 2 = 3, 3 = 2, 4 = 4); Q3: (1 = 1, 2 = 4, 3 = 2, 4 = 3); Q4: (1 = 4, 2 = 1, 3 = 2, 4 = 3); Q5: (1 = 1, 2 = 4, 3 = 2, 4 = 3); Q6: (1 = 1, 2 = 4, 3 = 2, 4 = 3).

Relațiile familiale

Q1. Ce părere ai despre părinții tăi?

Bună __

Nu mă interesează __

Nu-i cunosc __

Foarte rea __

Q2. Ce părere ai despre familie în general?

Bună __

Rea __

Nu mă interesează __

Îmi doresc o familie __

Q3. Ai accepta ajutorul familiei?

Nu __

Da __

Poate __

Nu știu __

Q4. Cu cine îți dorești să locuiești?

Cu părinții biologici __

Cu părinți adoptivi __

În centru __

Cu rude/cu altcineva __

Q5. Îți pot ierta părinții dacă au greșit față de tine?

Da __

Nu __

Nu știu __

Poate mai târziu __

Q6. Ce nu poți ierta familiei tale (părinților)?

Aprecierea răspunsului cu punctaj de la 1 la 4, unde 1 este varianta cea mai bună.

_______________________________________________________________ _______________________________________________________________

Cheie: în interiorul fiecărei subscale există 4 itemi cărora le corespund următoarele punctaje de la 1 la 4, în care punctajul minim este varianta optimistă și crește odată cu problemele pe care le dezvăluie răspunsul Q 1: (1 = 1, 2 = 2, 3 = 3, 4 = 4); Q2: (1 = 1, 2 = 4, 3 = 3, 4 = 2); Q3: (1 = 4, 2 = 1, 3 = 2, 4 = 3); Q4: (1 = 1, 2 = 2, 3 = 4, 4 = 3); Q5: (1 = 1, 2 = 4, 3 = 3, 4 = 2); Q6: (puntajul de la 1 la 4 se acordă în funcție de răspuns, cel mai acceptabil răspuns primind punctaj minim).

Bullying

Q1. Ai auzit vreodată despre “BULLYING”?

Da __

Nu __

Nu știu __

Nu răspunde __

Q2. Dacă da, de unde ai auzit prima dată?

La școală __

Familie __

Prietenei __

Internet/presă __

Q3. Ce înseamnă bullying?

___________________________________________________________________ ___________________________________________________________________

Q4. Te-a afectat vreodată acest fenomen?

La ore __

În recreație __

Pe stradă __

Nu __

Q5. Ai reușit să respingi, să lupți cu acest fenomen?

Da __

Nu __

Nu știu __

Uneori __

Q6. Profesorii te sprijină când îi întrebi despre bullying?

Da __

Uneori __

Nu __

Ne ceartă __

Cheie: în interiorul fiecărei subscale există 4 itemi cărora le corespund următoarele punctaje de la 1 la 4, în care punctajul minim este varianta optimistă și crește odată cu problemele pe care le dezvăluie răspunsul Q 1: (1 = 4, 2 = 3, 3 = 2, 4 = 1); Q2: (1 = 1, 2 = 2, 3 = 3, 4 = 4); Q3: (se apreciază răspunsul cu punctaj de la 1 la 4, în funcție de corectitudinea răspunsului); Q4: (1 = 4, 2 = 3, 3 = 2, 4 = 1); Q5: (1 = 1, 2 = 4, 3 = 3, 4 =2); Q6: (1 = 1, 2 = 2, 3 = 3, 4 = 4).

Anexa nr. 3

Scala stimei de sine. Rosenberg (S.S)

Următorul chestionar conține un număr de 10 propoziții ce descriu sentimente specifice fiecărei persoane. Respondentul este rugat să bifeze pentru fiecare propoziție numărul care-l descrie cel mai bine.

Astfe: 1 – sunt în total dezacord

2 – nu sunt de acord

3 – sunt de acord

4 – sunt întru totul de acord

La cotarea rezultatelor se vor lua ca etalon valorile cuprinse între:

10 – 16 puncte – stima de sine scăzută

17 – 33 puncte – stima de sine medie

34 – 40 puncte – stima de sine înaltă

Anexa nr. 4

Chestionar de evaluare finală

Cum vi s-a părut activitatea de grup?

Ce ați învațat în urma ei?

Ce v-a plăcut?

Ce nu v-a plăcut?

Ce ați mai fi vrut să discutăm?

Daca ar fi să dați o notă de la 1 la 5 în care 1 înseamană foarte slab și 5 foarte bine, care ar fi acea notă?

Bibliografie

Jones David, Pichett John, Oates Margaret, Barlear Peter – Understanding Child Arase, Mac Millan,

Zamfir, C. (coord.) – Pentru o societate centrată pe copil, București, Ed. Alternative București, 1997, p.120

Ionescu, Ș. (coordonator) Copilul maltratat – Evaluare, Prevenire, Intervenție, București, Fundația Internațională pentru Copil și familie, 2001, pg.17

Killen Kari, Copilul Maltratat, București, Ed. Eurobit, 1998, p.26

Zamfir, C. (coord.) – op.cit., p.121

Killen Kari, op.cit., p.27

Jones David, Pichett John, Oates Margaret, Barlear Peter, op.cit., p.73-75

Kilen Kari, op.cit., p. 33-40

Zamfir, C. (coord.), op.cit., p.122.

Kilen Kari, op.cit., p.40

Ghid de intervenție în cazurile de violență în familie, 2007, p.13-15.

Cooper, David M., Ball, David, Abuzul asupra copilului, București, Ed. Alternative, 1993, p.46.

Robert-Ouvray, S., Copil abuzat, copil meduzat, Timișoara, Ed. Eurostampa, 2001, p.145.

Cooper, David M., Ball, David, op.cit., p.47

Mitrofan, Nicolae, Zdrenghea, Voicu, Butoi, Tudorel, Psihologie judiciară, București, Casa de editură și presă "Sansa SRL", p.72.

Ciofu, C., Interecțiunea părinți-copii, București, Ed. Medicală Amaltea, 1999, p.35.

Muntean, Ana Relțtia dintre violență domestică și maltratarea copilului. În Revista "Copii de azi sunt parintii de maine", nr. 3, Timisoara, 2000.

Constantin, M., Maltratarea copilului – între cunoaștere și intervenție, Iași, Ed.Lumen, 2004, p.84.

Irimescu, G., Protecția socială a copilului abuzat, Iași, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2006, p.67.

Killén, K., Copilăria durează generații la rând, Timișoara, Ed. First, 2003, p.23.

Muntean, A., „Violența în familie și maltratarea copilului”, în Tratat de asistență socială, Neamțu, G. (coord.), Iași, Ed. Polirom, 2003, p.103

Promovarea și apărarea drepturilor copilului, conform cu: http://www.mamici.ele.ro/Familia/Viatain-familie/Promovarea-si-apararea-drepturilor-copilului_ -a2752.html, 23 mai 2005.

Vezi site-ul: http://www.un-documents.net/gdrc1924.html.

Violence against Children. Background Paper on State Accountability and Legal Frameworks for Challenging All Forms of Violence, Making Europe and Central Asia Fit for Children, Sarajevo, 13–15 May, Second Intergovernmental Conference, 2004, p. 3

Violence against Children. Background Paper on State Accountability and Legal Frameworks for Challenging All Forms of Violence, edit. cit., p. 7

http://www.salvaticopiii.ro/

Tools social workers can use to talk to children

http://www.talkingmats.com/where-you-work/talking-mats-and-social-work/

http://www.ncb.org.uk/media/567316/communicating_with_children.pdf