Comunicare Verbală ȘI Comunicare Non Verbală

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

SECȚIA: COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

LUCRARE DE LICENȚĂ

COMUNICARE VERBALĂ ȘI COMUNICARE NON-VERBALĂ

Student

CĂLIN MARIA MIRABELA

Coordonator

Conf. univ. dr. Mihaela Popescu

Craiova, 2016

CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………………..

CAP.I. COMUNICARE VERBALĂ ȘI COMUNICARE NON-VERBALĂ: DEFINIȚIE, CARACTERISTICI, TIPURI ……………………………………………………….4

I.1.Comunicarea verbală …………………………………………………………………………………..4

CAP.II.

CONCLUZII…………………………………………………………………………..

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………

INTRODUCERE

Lucrarea propune o prezentare a comunicării……

Capitolul I

COMUNICARE VERBALĂ ȘI COMUNICARE NON-VERBALĂ: DEFINIȚIE, CARACTERISTICI, TIPURI

I.1.COMUNICAREA VERBALĂ

I.1.1. Definiție

Procesul de comunicare este procesul de transmitere a informațiilor de la o sursă emițătoare către un destinatar, folosindu-se un canal și un cod. Cele două funcții majore simultane ale procesului de comunicare sunt:

– funcția de informare (dimensiunea informațională);

– relaționarea și inter relaționarea (dimensiunea relațională).

,,Cuvântul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artele vizuale, teatrul, baletul și, în fapt, toate comportamentele umane.”

Potrivit lui Louis Forsdale, ,,Comunicarea este procesul prin care un sistem este stabilit, menținut și modificat prin intermediul unor semnale comune care acționează potrivit unor reguli”.

Comunicarea verbală este acea formă de comunicare în care intervin exclusiv cuvinte, fie în variantă acustică, fie în variantă grafică.

Elementele procesului de comunicare sunt: emițător, receptor, referent, context, mesaj, cod, canal. Fiecărui element îi revine o anumită funcție de comunicare, astfel: emițătorului îi revine funcția expresivă/emotivă, receptorului îi revine funcția conativă/persuasivă/retorică, referentului îi revine funcția referențială, contextului îi revine funcția cognitivă, mesajului îi revine funcția poetică, codului îi revine funcția metalingvistică și canalului îi revine funcția fatică.

1. Emițătorul reprezintă sursa informației, sursa mesajului și este dotat cu un aparat și un mecanism de codare. El este și sursa enunțului. În cazul comunicării verbale, emițătorul selectează semnele din codul lingvistic și le combină conform regulilor gramaticale. Funcția expresivă/emotivă este centrată pe emițător, exprimă starea lui afectivă prin anumite modalități lingvistice: interjecții, forme verbale și pronominale de persoana I, redarea superlativului prin mijloace stilistice. Prin funcția expresivă se exprimă subiectivitatea emițătorului și ea este dominantă în limbajul copiilor sau în cel al lirismului subiectiv.

Exemplu: Ah, ce rău îmi pare că am întârziat!

2. Receptorul este destinatarul informației într-o situație de comunicare, este vizat de către emițător, primește mesajul și îl decodează. În cazul comunicării verbale, receptorul face apel la memorie și actualizează cunoștințele de limbă necesare degajării semnificației conținute în mesaj. Emițătorul și receptorul mai sunt denumiți și actanți. Funcția conativă/persuasivă/retorică/de apel este centrată pe receptor, vizează efectul de persuasiune a mesajului asupra acestuia, recurgând la utilizarea imperativului și a vocativului. Prin această funcție se exprimă o încercare de a-l incita, de a-l influența la acțiune pe interlocutor printr-o rugăminte, printr-un ordin etc. Această funcție este pregnantă în comunicarea cotidiană și în stilul oficial-administrativ.

Exemplu: Domnule, dă-mi te rog voie să trec!

3. Referentul reprezintă situația, realitatea, obiectul despre care și despre ce se comunică. Funcția referențială este centrată pe referent. Prin această funcție sunt transmise informațiile despre lumea reală sau imaginară, este importantă în orice tip de comunicare și este dominantă în limbajul științific.

Exemplu: Spectacolul începe la ora 8.

4. Contextul reprezintă identitatea, statutul social, relațiile dintre actanți, circumstanțele în care are loc acțiunea, circumstanțele privind timpul, locul emiterii și al receptării. Funcția cognitivă este centrată pe context, vizează contextul în care se face comunicarea.

Exemplu: stilul colocvial/familiar.

5. Mesajul reprezintă secvența de semnale verbale și/sau non verbale transmisă de emițător către receptor. Prin mesaj înțelegem ceea ce este transmis în procesul comunicării.

Pentru a fi înțeles, mesajul trebuie construit din elemente cunoscute de emițător și de receptor. Funcția poetică este centrată pe mesaj. Prin ea se evidențiază mesajul, forma în care este structurat, atrăgând atenția asupra modului în care este formulat. Prin această funcție, un mesaj nu mai este un simplu instrument, ci un text interesant în sine, frumos, plăcut, amuzant, obsedant etc. Funcția poetică predomină în textele lirice alături de funcția emotivă, dar apare și în expresii și locuțiuni populare, în sloganuri, proverbe, zicători.

Exemplu: Capul face, capul trage.

6. Codul este sistemul de semne cu ajutorul căruia se construiesc mesajele. Codul principal utilizat în comunicarea inter-umană este reprezentat de limbile naturale. Alte coduri au la bază semnale sonore, vizuale sau grafice, precum:alfabetul Morse, limbajul surdomuților, semnele de circulație.

Funcția metalingvistică este centrată pe cod. Prin ea se controlează ,,codul”, este o funcție pregnantă în stilul științific, iar lămurirea conceptelor folosite este esențială.

Exemplu: analizele gramaticale, ghicitori, dicționarele, etc.

7. Canalul este suportul fizic de transmitere al mesajului, reprezentat în comunicarea verbală orală. Prin canal înțelegem mijloacele fizice de transmitere a unui semnal.

În comunicarea scrisă, canalul este reprezentat de: telegramă, bilet, scrisoare, iar în comunicarea rapidă la distanță se concretizează prin: poșta electronică, telefon, fax. Bruiaje care pot îngreuna comunicarea sunt: scrisul ilizibil, zgomotele, greșelile de tipar. Funcția fatică este centrată pe canal, prin ea se menține contactul dintre interlocutori, prin confirmări și verificări. Această funcție domină în comunicarea la distanță, unde intervin perturbări ale canalului.

Exemplu: Ce mai faci?, Ce mai zici?

Comunicarea umană operează cu trei categorii de limbaj:

limbajul verbal, adică graiul cu dublă articulare;

limbajul paraverbal: volumul, tonul și ritmul rostirii;

limbajul trupului, ,,informația’’ transmisă prin fizionomie, postură, mimică, privire, gestică și distanțe.

O altă funcție a comunicării este aceea de relaționare și interrelaționare.

Caracterul relațional – se pornește de la ideea că informația presupune în general comunicare, dar nu întotdeauna comunicarea presupune informație, chiar se poate lipsi de ea. Informația presupune cunoaștere, iar comunicarea acțiune și organizare. Comunicarea condiționează și precedă informația. Funcția de interrelaționare este întreținută de cele patru finalități intrinseci oricărui proces de comunicare: să fim receptați, să fim înțeleși, să fim acceptați, să provocăm o reacție.

I.1.2. Caracteristicile comunicării verbale

Prin raportare la parametrii comunicării, secvențele comunicative verbale se individualizează prin următoarele caracteristici:

arta comunicării verbale se însușește prin studiu sistematic;

comunicatorii interacționează în mod voluntar;

mesajele verbale sunt bine articulate;

codul folosit constă dintr-un tezaur de cuvinte și din regulile gramaticale;

situațiile pot fi concrete sau abstracte;

canalul de transmitere poate fi vizual sau acustic, prezentând numeroase obstacole.

,,Comunicarea verbală se desfășoară fie sub formă orală, fie sub formă scrisă. Comunicarea generează configurații superioare, înzestrate cu proprietăți noi față de cele ale unităților alcătuitoare”.

După anumite estimări, vorbirii și ascultării li se dedică mai mult timp, dar și mai multă importanță decât scrierii și citirii. Astfel, din totalul timpului consacrat comunicării verbale , 53% este alocat ascultării, 16% vorbirii, 14% scrierii și 17% citirii. Un lucru este indiscutabil: comunicăm verbal mai ales în varianta orală și ne plasăm, de foarte multe ori, în ipostaza de ascultători. Un aspect al comunicării orale este acela că ea nu poate fi lămurită decât în cadrul spațio-temporal în care se manifestă. De cele mai multe ori, comunicarea orală se realizează față în față, emiterea variază în funcție de retroacțiunea receptorului.

Performanța în vorbire a unui comunicator este influențată de următorii opt factori :

stabilirea unor obiective specifice, măsurabile și ușor de atins într-un răstimp scurt;

cunoașterea interlocutorului;

alegerea unui context favorabil;

planificarea vorbirii;

manifestarea unei atitudini potrivite pentru o comunicare direct;

folosirea unui raport just între informația și redundanța mesajului;

receptarea activă a retroacțiunii interlocutorului;

adaptarea continuă la situația de comunicare.

Vom fi apreciați ca buni vorbitori numai dacă: oferim exact informația pe care o cere interlocutorul, susținem cu sinceritate propoziții care pot fi probate într-o măsură rezonabilă, suntem relevanți și formulăm mesaje clare, exacte, consecvente și scurte.

Comunicarea orală se dovedește a fi complexă și din perspectiva alocutorului. Oricât de atent, direct și activ ar participa la realizarea unui act de limbaj oral, alocutorul poate fi depășit de situație, mai ales dacă redundanța mesajelor este foarte mică.

Etapele parcurse în răstimpul ascultării, sunt: perceperea sunetelor, focalizarea atenției, înțelegerea și memorarea.

I.1.3. Tipuri de comunicare verbală

Comunicarea este un proces de o mare complexitate și reprezintă obiectul de abordare al mai multor discipline și modelele teoretice distincte.

În funcție de numărul persoanelor implicate în procesul de comunicare există următoarea clasificare:

Comunicare intrapersonală, este o ,,comunicare personală derulată în forul intim al individului. Comunicarea intrapersonală (dialogul interior), nu se poate defini în termenii alterității(a schimba comportarea altor indivizi)”.

Comunicare interpersonală, presupune un schimb de mesaje între două persoane și poate fi directă (face to face) sau mediată (indirectă).

Comunicare de grup, se derulează sub forma unei dezbateri în cadrul unei reuniuni de grup.

Comunicarea organizațională, această formă de comunicare poate fi derulată direct sau mediat.

Comunicarea de masă, reprezintă producerea și difuzarea unor mesaje de către un sistem mediatic instituționalizat către un public eterogen și numeros.

În funcție de contextul interacțiunii, se poate vorbi de:

Comunicare directă, presupune prezența a doi sau mai mulți indivizi care interacționează în același spațiu fizic, influențându-se reciproc.

Comunicarea indirectă, presupune medierea interacțiunii dintre cele două entități în procesul de comunicare.

Comunicarea mediată, vizează un destinatar individual sau un destinatar colectiv (telefon, scrisoare).

Mass- media tradiționale, realizează comunicarea mediatică: presa scrisă, radioul și televiziunea.

În funcție de natura mesajului există:

Comunicare verbală, presupune transmiterea unor stimuli comunicativi cu ajutorul limbajului și reprezintă un model pentru celelalte tipuri de comunicare.

Comunicarea paraverbală, se ocupă cu transmiterea de informații codificate prin elemente prozodice (accente, rimă, tonalitate, punctuație, expresivitate).

Comunicarea non-verbală, contribuie la stabilirea dimensiunii relaționale a comunicării și se realizează prin componente specifice (gesturi, mimică).

În funcție de feed-back, comunicarea poate fi:

Sincronică, constă în schimburi de mesaje emise și recepționate în timp real (comunicarea directă, prin telefon, prin Internet).

Asincronică, constă în transmiterea unor mesaje complexe desfășurate mai lent (scrisori, comunicare în masă, e-mail).

În funcție de rigurozitate, poate fi:

Comunicare formală, exprimă specificitatea unor domenii distincte de activitate umană (științific, economic, juridic).

Comunicare informală, reflectă specificul cultural al unui grup sau comunități de apartenență.

În funcție de relații care se stabilesc între emițător-receptor, există următoarele forme de comunicare:

Comunicare privată

Comunicare publică, aceasta cunoaște mai multe subtipuri:

Comunicarea educațională

Comunicarea administrativ/instituțională

Comunicarea politică

Comunicarea artistică

Comunicarea religioasă

Comunicarea științifică și tehnică

Comunicarea este așadar un fenomen care circumscrie o mare diversitate de forme și strategii. Sinonimele pentru cuvântul ,,comunicare” ar fi: înștiințare, știre, veste, relație, legătură. Prin comunicare se poate înțelege : o provocare constantă pentru psihologia socială, o activitate, legătura între oameni, satisfacerea nevoilor personale. Fără comunicare și limbaj existența oamenilor pe pământ ar fi inutilă. Prin comunicare ne exprimăm gândurile, sentimentele, intențiile, dorințele, experiențele trăite, primim și oferim informații. Capacitatea de a comunica reprezintă o premisă a procesului de construire a relațiilor interpersonale și de integrare socială.

Scopul comunicării este cel de informare, convingere, motivare, instruire, încurajare. Obiectivul comunicării este cel al creării unei modalități prin care mesajele să fie receptate, acceptate, înțelese. Comunicarea eficientă presupune stăpânirea a trei tipuri fundamentale de aptitudini:

aptitudini expresive, constă în prezentarea eficientă a informației publicului țintă;

aptitidini de ascultare, constă în înțelegerea răspunsurilor primite de la ceilalți;

aptitudini de coordonare a procesului de comunicare, constă în alegerea celui mai potrivit canal de comunicare și cunoștințe tehnice pentru utilizarea lui.

I.2. COMUNICAREA (UMANĂ) NON-VERBALĂ

I.2.1. Definiție

Comunicarea non-verbală este ,,reprezentată de orice element ce intră în componența unui fenomen comunicativ și care nu ține în mod direct de comunicarea orală ori scrisă și implică suma stimulilor (cu excepția celor verbali) prezenți în contextul unei situații de comunicare, generați de individ și care conțin un mesaj potențial”. Ea eate pluricanală și plurimodală. Putem spune despre comunicarea non-verbală că este comunicarea fara cuvinte și este de două feluri: comunicarea paraverbală și limbajul trupului. Limbajul trupului este cel mai puternic efect asupra celorlalți.

Comunicarea non-verbală este un cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte și care pot fi decodificate, creând ințelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.

Comunicarea non-verbală se realizează prin mijloace non-verbale, printre acestea fiind corpul uman, spațiul sau teritoriul și imaginea. Informațiile sunt codificate și transmise printr-o diversitate de semne legate direct de postură, mișcarea, gesturile, mimica, înfățișarea partenerilor.

Comunicarea non-verbală însoțește comunicarea verbală și este mai ușor de decodificat decât aceasta.

Conținuturile afectiv-atitudinale se transmit în proporție de 55% non-verbal, 38% paraverbal și doar 7% verbal, astfel un mesaj verbal neînsoțit de component non-verbal și paraverbal, va fi mai greu de decodificat.

I.2.2. Caracteristicile comunicării non-verbale

Comunicarea non-verbală este legată de dimensiunea afectiv-emoțională chiar dacă poate sluji la împărtășirea cunoștințelor. Aici fac excepție ideile situate la un nivel înalt de abstractizare.

Comunicarea non-verbală scapă, în mare parte, controlul minții. Cuvintele sunt oricum mai reduse numeric decât semnele non-verbale și pot fi transmise numai în serie, pe când indicii, simbolurile și iconii acceptă o transmitere simultană. Astfel, indicii sunt obiectivi, ieșind cel puțin parțial de sub guvernarea voinței noastre.

În cazul comunicării non-verbale nu întâlnim un sistem de reguli analog gramaticii, care stăpânește folosirea cuvintelor. Caracterul slab structurat al actelor de limbaj nonverbale se obțin printr-o simplă imitație și nu prin studiu sistematic.

Actele de comunicare non-verbală sunt accentuate de ambiguitate. Nici un semn non-verbal nu poate fi înțeles corect decât în contextul celorlalte semne (verbale sau nonverbale), al istoriei relațiilor cu partenerii de comunicare și al stării noastre psihice. Semnele non-verbale trebuie gândite, numai în raport cu comunitatea culturală care le stabilește.

Comunicarea non-verbală este alcatuită dintr-un număr de coduri separate pe care trebuie să învățăm sa le folosim. Unele coduri non-verbale sunt universale și sunt întelese la fel în culturi diferite.

Abilitatea de comunicare non-verbală crește odată cu vârsta, dar și cu experiența. Cei care comunică bine non-verbal stapânesc și codurile non-verbale și de obicei sunt cei care reușesc mai bine în societate, construiesc relații bune cu semenii lor și au un statut social mai bun.

Mesajele transmise prin comunicarea non-verbală ne furnizează informații despre problemele personale sau de relaționare la alți indivizi, despre care am fi jenați să discutăm.

În concluzie, putem spune că ,,elementele de bază ale comunicării non-verbale sunt: comportamentul simbolic(acțiuni care vehiculează semnificații), paralimbajul, utilizarea simbolică a obiectelor, gestionarea spațiului și a timpului”.

I.2.3. Tipuri de comunicare non-verbală

Un prim tip de comunicare non-verbală numit sezonier, care se bazează pe mesajele recepționate cu ajutorul simțurilor, văzului, auzului, mirosului, tactil și gustativ.

Un alt tip este cel al comunicării non-verbale estetice (pictură, muzică, dans, imagine, etc) care are loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistică și comunică diferite emoții artistice.

Însă, una dintre cele mai vechi clasificări ale comunicării non-verbale în literatura de specialitate este cea propusă de J. Ruesch și W.Kees, și anume:

,,limbajul semnelor, care include gesturile;

limbajul acțiunilor, care include mișcările corpului din cadrul diferitelor activități umane(de tipul alergării,hrănirii,etc.);

limbajul obiectelor, care se referă la dispunerea intenționată sau nu a obiectelor în spațiu, având ca scop utilizarea lor”.

Comunicarea sonoră non-verbală este foarte importantă, deoarece 38% din mesajele transmise într-o interacțiune personală sunt de ordin vocal. Un loc aparte printre mijloacele de comunicare sonoră non-verbală îl ocupă fluieratul. Acesta s-a putut dezvolta ca limbaj alternativ, cu scopul de a se substitui total vorbirii atunci când distanța dintre emițător și receptor este prea mare.

,,Majoritatea specialiștilor din relațiile publice consideră comunicarea eficientă drept cheia succesului în relațiile dintre o organizație și publicurile ei”.

,, Stanley Jones și Elaine Yarbrough au încercat să clasifice funcțiile comunicării tactile, delimitând cinci clase principale:

Atingeri care transmit emoții pozitive. Mama care alăptează, adultul care mângâie un copil înlăcrimat penru a-l liniști, șeful care te bate pe umăr pentru a te încuraja într-un moment dificil, soția care te sărută sunt numai câteva exemple de legături tactile care exprimă sentimente calde, afectuoase.

Atingeri în joacă. Acestea au un potențial metacomunicativ, de aceea ușurează interacțiunea. Pălmuirea în glumă posedă cu totul alte conotații decât aceleași gesturi făcute cu toată seriozitatea, ceea ce înseamnă că transmit altceva, un sentiment de apropiere, de solidaritate camaraderească și nu înseamnă că ar fi lipsite de valoare comunicativă.

Atingeri ,,de control”, acestea vizează dirijarea comportamentelor, a atitudinilor sau a sentimentelor persoanei atinse. În foarte multe cazuri, atingerea de control presupune o relație de dominare și ea nu poate fi efectuată decât unidirecțional. Persoana cu statut social mai înalt în situația de comunicare dată este universal recunoscută, în toate culturile, mai îndreptățită decât cealaltă să își atingă interlocutorul.

Atingerea ,,rituală”. Cea mai cunoscută și mai utilizată este strângerea mâinii în semn de salut la întâlnire și la despărțire. Acest gest are mai multe implicații decât pare și îmbracă numeroase forme. Forța cu care se strânge mâna stabilește și ea un parametru semnificativ: persoanele agresive își trosnesc cu brutalitate degetele, pe când firile slabe, lipsite de voință întind o mână fără vlagă, în stilul supranumit ,,pește mort”.

Atingerea în alt scop decât comunicarea propriu-zisă. Aceasta poate îmbrăca o mulțime de forme, de la susținerea unei persoane care urcă sau coboară dintr-un vehicul,la atingerea frunții pentru a evalua temperatura unui bolnav sau a încheieturii pentru a-i lua pulsul. În majoritatea cazurilor se transmit și informații afective, deoarece gesturile ce presupun contactul fizic implică și prezența unui sentiment, fie el pozitiv, fie negativ”.

Astăzi se consideră că în relația cu planul lingvistic, comunicarea non-verbală poate îndeplini funcții de accentuare, de completare, de reglaj, de contrazicere, de repetare sau de substituire.

,,O clasificare mult citată este cea datorată cercetătorilor americani Paul Ekman și Wallace V. Friesen, potrivit cărora gesturile pot fi: embleme, ilustratori, manifestări afective, gesturi de reglaj și adaptori. Astfel avem următoarele:

Emblemele țin loc de cuvinte și pot să se constituie într-un limbaj de sine stătător. Așa se întâmplă în cazul surdomuților, dar și în diverse alte situații.

Ilustratorii din clasificarea lui Ekman și Friesen îndeplinesc funcția de însoțire și de completare a comunicării verbale. Acestea prezintă un caracter mai puțin arbitrar decât emblemele, o parte dintre ei fiind chiar reacții gestuale înnăscute și, universale.

Mișcările afective comunică stările sufletești prin care trece emițătorul. În termeni jakobsonieni, funcția lor este emotivă și ele se prezintă predominant sub formă de indicii și numai în secundar ca semnale.

Gesturile de reglaj dirijează, controlează și întrețin comunicarea. Funcția lor este fatică și expresivă, deoarece relevează atitudinea participanților față de interacțiune și oferă asigurări din partea receptorului privind continuitatea contactului, iar emițătorii îi permit să-și ajusteze, prin feed-back, parametri enunțării, în funcție de reacțiile interlocutorului.

Adaptorii alcătuiesc clasa de gesturi cea mai puțin legată de comunicare. Ea include mișcările ce răspund unor necesități umane și pot fi efectuate atât în prezența, cât și în absența observatorilor”.

În ceea ce priveste, tipurile de simboluri non-verbale, amintim și următoarea terminologie vehiculată în literatura de specialitate:

,,paralingvistica, este un tip complementar de limbaj ; se referă la : tonul vocii, intonația, viteza, ritmul, ezitările;

elemente cinetice : mimica feței, mișcările globilor oculari, gesturile, poziția corpului, toate acestea sugerează un înțeles;

elemente tactile, aceste elemente pot sugera elocință, afecțiune, un mod de a saluta;

proxemica, este știința care analizează utilizarea spațiului interpersonal, ca de exemplu, cât de aproape putem să stăm față de cineva;

vestimentația, constituie un cod nonverbal ca și alte accesorii ca machiajul, bijuteriile, coafura, etc.;

cronemica, studiază aspecte legate de timp;

iconica, interpretează semnificația obiectelor sau a desenelor ".

,,Utilizarea dispozitivelor electronice în comunicare nu se poate face fără o diferențiere între comunicarea umană și cea artificială. De exemplu, când oamenii comunică cu calculatorul, acesta face de fapt conversația între limbajul nostru și biți. Această conversie se cheamă limbaj de programare. Computerul este programat să recunoască anumite cuvinte sau simboluri care sunt convertite în comenzi binare”.

,,Comportamentele non-verbale te pot ajuta să pari ceea ce vrei să fii în ochii celorlalți, însă tot ele te pot deconspira, te pot trăda în momentele în care vrei să pari ceea ce nu ești.

Cu ajutorul comportamentelor non-verbale se pot transmite implicit sau explicit anumite semnificații”.

Tipuri de emoții folosite în comunicarea non-verbală: furia, teama, dezgustul, bucuria, supărarea, surprinderea, satisfacția, toate acestea sunt recunoscute ca fiind universale.

Expresia feței influențează de multe ori comportamentul, evoluția sau decizia multor lucruri în diferite situații în care interacționează indivizii. Este posibil ca hainele sa nu fie întotdeauna conforme cu adevăratele valori ale celui care le îmbracă.

Privirea este cea mai profundă și mai intensă, dar și cea mai simplă metodă de comunicare în lumea umană. Contactul vizual stabilit între două persoane are rolul de reglare a interacțiunii, de exprimare a feedback-ului. Contactul vizual definește pozițiile de putere și status, influențează schimbarea atitudinii și persuasiunea, comunică emoții și indică gradul de afectivitate, de atracție și de interes în raport cu interlocutorul. Distanța dintre două persoane influențează contactul vizual dintre acestea.

Toate comportamentele non-verbale, de la gesturile pe care le facem, postura, cât de tare sau cât de repede vorbim, la contactul vizual, transmit mesaje puternice, iar aceste mesaje nu se opresc atunci când nu mai vorbim. Chiar daca două persoane sunt tăcute, ele tot comunică non-verbal. De multe ori, ceea ce spunem și ceea ce comunicăm prin limbajul trupului sunt două lucruri total diferite. Când oamenii se confruntă cu aceste semnale mixte, ascultătorul trebuie să decidă care dintre mesaje este mai important, mesajul verbal sau cel non-verbal.

Elemente ca limbajul corpului, expresiile faciale, îmbrăcămintea constituie comportamente scenice importante în procesul de <<management al impresiei>> în diversele situații din viața oamenilor. Există două tipuri de expresii care rezultă din interacțiunile sociale: cele oferite, construite mai ales verbal și cele transmise, dependente de context și alcătuite mai ales din mesaje non-verbale, iar acestea sunt mai puțin controlabile din punct de vedere conștient.

Dacă mesajele non-verbale sunt echivalente cu cele verbale, atunci succesul unei performări va fi mai mare.

Analiza comportamentului non-verbal ne plasează în planul comunicării simbolice, iar comportamentele non-verbale capătă un caracter sociocultural.

Comportamentele non-verbale cuprind atât comportamentele intenționate, dar și pe cele neintenționate, pe cele ritualizate de codurile culturale, cât și pe cele neritualizate, spontane. De foarte multe ori, limbajul non-verbal dezvăluie ceea ce am fi vrut să aflăm prin comunicarea verbală. Atât emoțiile, cât și gesturile pot fi interpretate diferit de la o cultură la alta. Expresia feței influențează de multe ori comportamentul, evoluția sau decizia anumitor lucruri în diferitele situații în care interacționează indivizii.

Privirea are poate cel mai important rol în procesul de comunicare, astfel îți poți da seama de ceea ce vrea individul să-ți transmită doar din privirea acestuia. Putem spune că citirea feței este o ,,știință” pe care putem învăța să o descifrăm.

Comunicarea non-verbală se realizează cu ajutorul semnelor și semnalelor. Semnalele sunt de două feluri: discrete sau digitale și gradate sau analogice.

Axiomele comunicării non-verbale:

Comunicarea non-verbală este ontogenetic și filogenetic primordială.

În relațiile interpersonale directe este imposibil să nu comunicăm non-verbal.

Comunicarea non-verbală reprezintă un element în sistemul comunicării umane.

Comunicarea non-verbală se realizează printr-un sistem de semne și semnale, de coduri și de canale de transmitere a informației și trebuie analizată ca atare, nu fiecare element separat.

În comunicarea non-verbală, semnificația semnelor transmise prin multiple canale trebuie stabilită în termenii probabilităților și în funcție de contextul socio-cultural concret.

O altă caracteristică importantă a comunicării non-verbale este vestimentația care ocupa un rol deosebit de important. Prin vestimentația individului putem observa ceea ce vrea să transmită și de modul cum vrea să fie văzut în societate.

Postura corpului nu este tot timpul înțeleasă corect. În comunicarea non-verbală, fața constituie cel mai bun transmițător de semnale, iar picioarele cel mai prost transmițător. ,,Când privesc o persoană stând picior peste picior, cei mai mult nu văd decât genunchii, nu disting și pattern-ul cultural, nici psihologia persoanei, nci relația dintre personaje”.

Elementele componente în comunicarea non-verbală:

Limbajul tăcerii- prin tăcere se poate exprima intenția de continuare a unei expuneri.

Limbajul timpului- poate fi folosit simbolic, expresie care invită la întrebuințarea rațională a timpului.

Limbajul trupului- mișcările corpului pot avea uneori un sens simbolic.

Capitolul II

COMUNICARE VERBALĂ ȘI COMUNICARE NON-VERBALĂ. ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI

I.ASEMĂNĂRI

Ca și comunicarea verbală, comunicarea non-verbală poate fi modelată în termenii de emițător, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feedback și context al actelor de comunicare.

Comunicarea verbală, cât și cea non-verbală se bazează pe un set de simboluri acceptate cultural. Ambele comunicări sunt mesaje personale, subiective, iar semnificația indicilor este, în general, similară.

,,Mihai Dinu reflectează asupra asemănării dintre comunicarea verbală și cea non-verbală, pe care o prezintă astfel:

așa cum există o mulțime de limbaje naturale, există și o mulțime de limbaje gestuale caracteristice unei națiuni, dar și ,,dialecte”, ce particularizează uneori o singură localitate, cum ar fi de exemplu orașul universitar Berkley din California, analizat atent de specialiștii în kinezică;

toate societățile caracterizate prin reguli de curtoazie specifice claselor superioare au dezvoltat ,,sociolecte” non-verbale asemănătoare cu jargoanele lingvistice;

există chiar și un ,,argou” non-verbal, alcătuit din semnele de recunoaștere practicate de membrii unor grupuri infracționale;

există și limbaje profesionale de tip gestual care se dezvoltă datorită condițiilor specifice de muncă (zgomot, distanță mare între muncitori). Un exemplu ar fi dicționarul limbajului gestual al muncitorilor din industria de cherestea al lui Martin Meissner și Stuart B. Philpott;

există și ,,limbi artificiale” mimico-gestuale, ca în cazul surdo-muților sau al pantomimei”.

Comunicarea asigură, după cum afirmă Janine Beanichon ,,derularea fluidă a interacțiunii în jocul subtil al poziționărilor mutuale”.

Din tipurile și mijloacele de informație folosite în cadrul unui schimb verbal reiese faptul că participanții utilizează un sistem total de comunicare într-o acțiune intersubiectivă. Astfel avem trei tipuri diferite de informație:

informația cognitivă, care se referă la conținutul semnelor lingvistice și paralingvistice folosite, cum ar fi gesturile care înlocuiesc cuvintele;

informația indicială, care vizează vorbitorul cu scopul de a controla și defini rolul pe care îl are în timpul interacțiunii verbale și care este transmisă prin toate mijloacele lingvistice, paralingvistice și extralingvistice;

informația injonctivă sau conativă schimbată de participanți pentru a continua conversația și pentru a ajunge la un rezultat, fiind transmisă prin mijloace paralingvistice (gesturi, intonație specifică, mișcări), dar și prin mijloace lingvistice (formule de deschidere și de încheiere a comunicării).

Comportamentele și mijloacele utilizate pentru comunicarea acestei informații se clasează în funcție de două sisteme opozitive: vocal vs nonvocal (cuvinte vs gesturi, atitudini) și verbal vs non-verbal (cuvinte vs noncuvinte). Astfel avem următoarea structură:

vocal-verbal: cuvântul fonetic ca unitate lingvistică;

vocal-non-verbal: intonația, enfaza, calitatea vocii;

nonvocal-verbal: cuvântul grafic ca unitate lingvistică;

nonvocal-non-verbal: expresia feței, atitudinile, gesturile.

Din analiza impactului tuturor mijloacelor de comunicare utilizate în cadrul unui schimb verbal, Albert Mehrabian consideră că nivelul verbal are o pondere de numai 7%, adică limbajul corpului este de 55%, iar tonalitatea vocii este reprezentată de 38%. Astfel 93% din impactul unei interacțiuni verbale este dat de elemente non-verbale, iar acest lucru duce la o gestionare mai eficientă a comunicării interpersonale, la o înțelegere mai bună a locului și rolului comunicării non-verbale în descrierea generală a comunicării.

Ca și comunicarea verbală, comunicarea non-verbală poate fi modelată în termenii de emițător, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feedback și context al actelor de comunicare. Ambele au componente emoționale și raționale și sunt produse de indivizi, sunt mesaje subiective, personale. Atât comunicarea verbală cât și cea non-verbală se bazează pe un set de simboluri acceptate cultural. Semnificațiile atașate indicilor verbali și non-verbali sunt asemănătoare.

Comunicarea verbală este strâns legată de manifestările existente la nivelul creierului uman, centrii vorbirii fiind situați în emisfera cerebrală stângă, pe când emisfera cerebrală dreaptă joacă un rol în înțelegerea verbală dacă răspunsurile sunt date prin mijloace non-verbale sau mesaje scrise.

Intervenția mesajului paraverbal peste conținutul mesajului verbal determină intensificarea, distorsionarea, slăbirea sau anularea semnificației cuvântului, asemenea limbajului non-verbal în relație cu mesajul transmis verbal. Mesajul paraverbal obține sau pierde foarte ușor controlul, autoritatea, aprobarea sau refuzul. El intimidează, încurajează, menține presiunea sau cedează controlul.

Există 6 nevoi raționale principale care în același timp reprezintă și obiectivele oricărui proces de comunicare:

nevoia de a spune;

nevoia de a fi înțeles;

nevoia de a fi valorizat;

nevoia de a fi recunoscut;

nevoia de intimidate;

nevoia de a influența.

Comunicarea are rolul de a pune în relație omul cu mediul în care evoluează.

Indiferent de opiniile sau domeniile care definesc comunicarea, pot fi identificate anumite aspecte comune comunicării:

comunicarea reprezintă procesul de transmitere a informațiilor (informația este privită ca un termen general care se referă atât la semne, simboluri cât și la concepte);

comunicarea are nevoie de cel puțin doi poli (individ-individ, individ-grup).

Atât în comunicarea verbală, cât și în comunicarea non-verbală, gestica trebuie să fie:

spontană: naturală, fără efecte teatrale;

suplă: încercați să evitați mișcările obișnuite sau stângace;

adaptată: realizați atitudinea cu ideea sau cu opinia exprimată verbal;

limitată: nu exagerați și optați pentru simplitate.

Toate formele de comunicare sunt importante și se condiționează reciproc. Pentru o comunicare eficientă și completă sunt necesare atât mijloace de comunicare verbale cât și non-verbale.

Comunicarea verbală și non-verbală pot fi distinse, dar nu pot fi separate decât, eventual, în cazul textelor scrise cu caractere standardizate, adică tipărite, dactilografiate sau tehnoredactate computerizat. În orice altă situație, comunicarea verbală se îmbină în proporții diferite cu cea non-verbală, scrisul de mână vorbește prin cuvinte, dar și prin grafie, cuvintele rostite sunt însoțite de gesture și intonație, semnele codului rutier conțin indicații verbale, la fel cum, orice gest are o posibilă traducere verbală.

Comunicarea non-verbală îndeplinește o serie de funcții care completează comunicarea verbală:

Repetiție – a spune și a arăta în același timp cum se face un lucru mențin captivată atenția interlocutorului, ajutându-l să înțeleagă și să memoreze mai bine conținutul mesajului verbal.

Substituire – a folosi un simbol non-verbal în locul unui simbol verbal poate avea același înțeles: a arăta cuiva simbolul OK în loc sa-i spui că a făcut o treabă bună sau a-l bate ușor pe spate pentru a-l consola în loc să-i spui ,,lasă că va trece și asta”.

Accentuare – zâmbetul sau tonul vocii care însoțesc o frază pot accentua înțelesul ei.

Contrazicere – utilizarea unei expresii faciale contrară spuselor creează efecte comice, poate fi percepută ca o glumă.

Reglare – utilizarea gesturilor adaptoare reglează desfășurarea interacțiunii dintre două persoane: interlocutorii se invită unul pe altul să ia cuvântul doar dintr-o simplă privire, un gest făcut cu mâna sau cu capul.

Completare – folosirea limbajului non-verbal adaugă noi semnificații spuselor: zâmbetul sigur pe sine poate da cuvintelor mai multă greutate, interlocutorul crezând că ești sigur pe ceea ce spui; încruntarea și tonul ridicat completează gravitatea unei amenințări.

Adoptând normele de comunicare verbală și non-verbală, individul își stabilește într-o manieră înțeleasă, poziția pe care o are în interacțiunea socială și dorința sa de a fi tratat la fel cu această poziție de către ceilalți participanți la comunicare. Cunoașterea trăsăturilor de comunicare non-verbală ale unui grup este importantă pentru o persoană din exterior care dorește să comunice eficient cu membrii săi.

Exprimarea implicită a respectului nostru față de celălalt se face prin semnale non-verbale de recunoaștere (contact vizual, ascultare atentă, zâmbet, atingere) și prin modul în care ne exprimăm verbal (răspuns la întrebările celuilalt, sublinierea contribuțiilor celuilalt în discuție).

Comunicarea non-verbală împreună cu cea verbală determină puterea individuală de exprimare care acceptă jocul diversificat al interacțiunilor sociale.

Felul în care este receptat mesajul verbal depinde de atitudinea individului față de comunicare, de folosirea cu exactitate a cuvintelor și expresiilor, de exprimarea clară a ideilor, de relaxare, sinceritate și aparență (aspectul exterior și vestimentația) și de expresivitatea non-verbală, care constituie câteva din calitățile unui bun orator.

În comunicarea verbală orală beneficiem și de suportul comunicării non-verbale în transmiterea informațiilor.

Prin modul în care ne comportăm non-verbal nuanțăm, completăm, întărim mesajele pe care le transmitem prin intermediul limbajului verbal. Combinarea adecvată sau inadecvată a elementelor verbale cu cele non-verbale este de a asigura buna desfășurare, respective eșecul actului de comunicare interpersonală.

Ansamblul elementelor non-verbale (mimică, gesturi, privire, postură) întreține conversația și dă sens mesajului verbal, îl restabilește. În relația de comunicare elementele non-verbale sunt înțelese deodată cu cele verbale și decodificate împreună.

Semnalele verbale și non-verbale sunt inseparabile. Limbajul non-verbal și limbajul verbal operează împreună, se sprijină reciproc în procesul comunicării umane.

II.Deosebiri

Comunicarea verbală privește doar cuvintele, verbalizarea, limbajul simbolic și nu vocea care le rostește, modulația, tonul și ritmul vorbirii, în timp ce comunicarea non-verbală implică suma stimulilor prezenți în contextual unei situații de comunicare, care conțin un mesaj potențial și sunt generați de individ. Comunicarea verbală este specific umană, are formă orală sau scrisă, permite transmiterea unor conținuturi foarte complexe, iar cea non-verbală se realizează prin semne legate direct de postură, gesturi, mișcare, mimică, înfățișare.

Comunicarea verbală este ceea ce se comunică prin rostirea și descifrarea înțelesului simbolic al cuvintelor, iar comunicarea non-verbală include componenta intențională și neintențională ca parte a evenimentului de comunicare.

Disfuncțiile limbajului non-verbal față de cel verbal sunt:

1.Limbajul non-verbal parazitează mesajul: interesul pentru ceea ce se spune poate

trece în planul următor, deoarece gesturile și atitudinile sunt primele înțelese de auditoriu.

Exemplu: Dacă cineva ține un discurs, dar stă pe un scaun și poziția corpului său este

înclinată pe spate, cu mâinile la ceafă și o privire absentă, se traduce prin dezinteres, absență față de auditoriu.

2. Limbajul non-verbal susține comunicarea, dar poate să o și întrerupă.

Exemplu: Privirea, surâsul, anumite gesturi de deschidere ale mâinii asigură și mențin

contactul, prezența vie. Dimpotriva, ridicarea privirii înspre tavan, mimica sau postura de

închidere marchează ruptura în comunicare.

Comunicare verbală uzează de facilitățile limbajului, ca formă de relaționare specifică umană, în timp ce comunicarea non-verbală uzează de mișcări faciale, posturale, corporale mai mult sau mai puțin conștiente, comune relaționării.

Comunicarea verbală folosește limbajul oral și limbajul scris, în timp ce comunicarea non-verbală este reprezentată de tonul vocii, caracteristicile vocale, pauzele folosite în rostirea cuvintelor, mișcarile, gesturile, prezența fizică, expresiile faciale, etc.

Comunicarea verbală are caracter voluntar, pe când cea non-verbală, în cele mai multe cazuri, este involuntară.

Limbajul non-verbal se învață înaintea celui verbal (înnăscut, prin imitare) și este practicat pe o scară mult mai largă decât comunicare verbală.

Spre deosebire de limbajul verbal, limbajul non-verbal are următoarele funcții:

De repetare a ceea ce a fost comunicat verbal, de clarificare sau accentuare a ceea

ce dorim să exprimăm.

Exemplu: Întinderea mâinii în față înseamnă „STOP”.

De completare, relaționată cu repetarea. Mesajele de repetare pot funcționa de

sine stătător pe când cele de completare adaugă un ceva cuvintelor.

Exemplu: Aprecierea verbală poate fi însoțită de o bătaie ușoară pe umăr.

De substituire a ceea ce ar fi putut comunica verbal.

Exemplu: La întâlnirea cu un bun prieten, deschiderea brațelor pentru îmbrățișare

înlocuiește cuvintele care ar exprima sentimentele de afecțiune.

De regularizare, care ajută la clarificarea situației.

Exemplu: Mișcarea capului pentru exprimarea acordului sau tăcerea semnificând

faptul că nu suntem pregătiți pentru a lua cuvântul.

Modul de implicare a limbii este criteriul în baza căruia limbajul se clasifică în limbaj verbal, limbaj non-verbal și limbaj paraverbal.

Comunicarea non-verbală este produsă de factori biologici, fiind mai greu de controlat decât comunicarea verbală.

Comunicarea non-verbală este continuă, iar comunicarea verbală este compusă din unități segmentate: orice propoziție are un început și un sfârșit, diferite.

Mesajele non-verbale au impact emoțional mai puternic decât cele verbale. Exemplu: prezența lacrimilor versus exprimarea verbală ,,sunt trist”.

Comunicarea este realizată între indivizi cu scopul de a determina atitudini, trăiri și schimbări de comportamente. Chiar dacă vorbim despre comunicarea verbală, nonverbală, cromatică, paraverbală, proxemică etc., toate aceste tipuri ne ajută la sugerarea cât mai expresivă, precisă și concretă a mesajului pe care dorim să îl transmitem cuiva. De aceea este important să cunoaștem atât asemănările, cât și deosebirile dintre tipurile de comunicare, tocmai pentru a evita nepotrivirile și a pune în evidență avantajele pe care și le pot aduce un fel de comunicare, celeilalte.

De exemplu: ,,TE IUBESC”- comunicat verbal, poate fi exprimat prin modul de a privi (contact vizual-nonverbal), prin tremurul vocii (paralimbaj), prin îmbrățișare și sărut (atingeri, comunicare tactilă, formă a non-verbalului) sau chiar prin semne chimice (comunicare olfactivă).

Comunicarea verbală folosește drept cod cuvintele limbii, care este cel mai sofisticat sistem de semnificații folosit de membrii unei societăți, iar în cazul comunicării non-verbale fiecare participant la procesul de comunicare folosește o serie de alte coduri, non-verbale, care au rolul de a însoți și reproduce semnificațiile, de a le contextualiza, în general de a ușura înțelegerea intențiilor emițătorului.

Avantaje ale comunicării verbale:

se poate realiza în diferite moduri: -în limbaj oral(dialog, monolog);

-în limbaj scris;

-în limbaj intern.

permite transmiterea unui conținut bine definit, sistemul de informații transmis și receptat poate fi structurat logic, sistematizat, exprimat într-un limbaj adecvat;

pune în evidență capacitatea de creativitatea și gândire umană;

limbajul intern, vorbirea cu sine și pentru sine, prezintă un grad mare de economicitate, pierzând din prescurtări, înlocuind cuvintele cu imagini, iar viteza de lucru este mult mai mare decât a vorbirii;

pe măsura constituirii sale, limbajul intern îndeplinește funcții de proiectare, prevenire, coordonare a limbajului oral și scris;

se îmbină cu funcția cognitivă și cea de reglare a limbajului.

Avantaje ale comunicării non-verbale:

expresivitatea este cel mai important avantaj; de exemplu, înălțimea vocii și intonația pot sugera mesaje diferite ale aceluiași cuvânt. Putem spune că există 1000 de feluri de a spune ,,da” și 100 de feluri de a spune ,,nu”;

mijloacele extralingvistice de expresivitate: gesturile, mimica, postura, însoțesc formele comunicării verbale, schimbând întraga personalitate;

ușuează comunicarea, o completează cu o componentă afectivă , persuasivă sau ludică;

are spontaneitate și viteză mare de comunicare;

nu poate avea loc nici un fel de comunicare eficientă în absența unor componente extraverbale.

Dezavantaje ale comunicării verbale:

este lipsită de expresivitate, dacă nu apelează la mijloace non-verbale și paraverbale;

transmite mai greu o anumită stare afectivă (tristețe, bucurie), iar cuvintele nu sunt suficiente întotdeauna;

viteza de transmitere și mai ales de receptare a mesajului este mai mică, de multe ori se poate exprima mai ușor și mai rapid printr-un simplu gest.

Dezavantaje ale comunicării non-verbale:

nu poate fi utilizată în procesele de comunicare a unor conținuturi complicate fără să fie utilizată și comunicarea verbală;

în condițiile excesului de gesturi, mesajul poate fi modificat, reacția fiind de negare sau respingere a conținutului transmis.

Limbajul non-verbal se unește cu limbajul verbal pentru comunicarea unui mesaj corect.

Comunicarea non-verbală însoțește comunicarea verbală și este mai ușor de decodificat decât aceasta.

Deși există atât asemănări, cât și deosebiri între cele două tipuri de comunicare, ele sunt dependente una față de cealaltă, condiționându-se, completându-se sau chiar contrazicându-se.

Comunicarea verbală este puternic dezvoltată la om, vorbirea fiind actul prin care informația este emisă prin intermediul codurilor lingvistice, iar comunicarea nonverbală apare prin manipularea factorilor non-verbali  (personali si/sau ai interlocutorului).

Specialiștii comunicării susțin că informațiile pe care le receptăm din comunicarea non-verbală au o importanță mai mare decât cele din zona verbală a comunicării în vederea realizării semnificației totale a actului de comunicare. De multe ori cuvintele spun una și non-verbalul alta. Majoritatea oamenilor preferă, atunci când au lucruri importante de comunicat, întâlnirile față în față, în care „pot vedea ochii” interlocutorului, deoarece numai așa consideră că au înțeles în totalitate ceea ce celălalt avea de spus.

Față de comunicarea verbală, comunicarea non-verbală are următoarele componente:

gestica: ridicarea mâinii, bătutul din picior (ex: ridicarea degetelor de către elevi când vor să răspundă);

postura: poziția corpului (poziție relaxantă, ocupând tot spațiul în care stăm înseamnă încredere în propria persoană, mâinile strânse la piept și cu picioarele încrucișate înseamnă teamă, neîncredere în propria persoană);

atitudinea: serioasă, respingătoare, deschisă, ezitantă, închisă;

vestimentația: modelul hainelor, culoarea, accesoriile, lungimea sunt indicatori ai sistemelor personale de valori: stil extravagant, sport sau clasic.

Ceea ce reprezintă originalul comunicării non-verbale este un anumit spirit contradictoriu pe care îl extinde, în anumite momente, contextual față de conținutul comunicării verbale.

Dincolo de comunicarea verbală se pot distinge sensuri opuse afirmațiilor pe care aceasta le propune, în cazul în care nu este sprijinită de o anumită asemănare simbolică a comportamentului non-verbal. Există două forme prin care comportamentul non-verbal poate schimba sensul mesajului verbal, în funcție de două tipuri de elemente fundamentale: elemente expresive asociate cuvintelor (intonație, ritm) și elemente expresive fizice (posturi, gesturi).

Toate persoanele alcătuiesc resurse ale comunicării. Existența socială se menține prin transmitera unilaterală și/sau reciprocă a comportamentelor verbale și non-verbale în scopul adaptării interpersonale. Aceasta acordă comunicării calitatea de instrument al învățării umane ca aspect al evoluției și dezvoltării spiritului în și prin fiecare persoană comunicantă.

Există nouă tipuri de abilități verbale, care se regăsesc doar în comportamentul verbal, nu și în cel non-verbal care evidențiază ușurința verbală de bază și anume:

Cunoașterea verbală, reprezintă nivelul de cunoaștere al vocabularului și al structurilor gramaticale ale limbii.

Abilitatea de judecată abstractă, reprezintă nivelul de abstractizare și judecată deductibilă.

Fluența ideațională, reprezintă ușurința cu care individul face apel la cât mai multe idei paralel cu tema dată.

Fluența cuvintelor, reprezintă îndemânarea de a găsi cuvintele potrivite contextului.

Fluența de exprimare, reprezintă îndemânarea de transcriere și formulare a ideilor.

Sensibilitatea gramaticală, se referă la abilitatea de construcție gramaticală.

Facilitatea de denumire, reprezintă capacitatea de a răspunde rapid la întrebări în transmitere rapidă.

Abilitatea de exprimare orală, se referă la capacitatea de acomodare contextuală a elementelor prozodice (pauze, intonație, ritm).

Abilitatea articulatorie și de enunțare, reprezintă calitatea dicției.

Față de comportamentul verbal, comportamentul non-verbal are următoarele elemente de specialitate:

de multe ori este lipsit de intenționalitate, iar eforturile susținute de a ni-l controla conduc la eșuarea comunicării;

este alcătuit din anumite coduri pe care trebuie să învățăm să le folosim, chiar dacă unele dintre ele sunt universale și au același înțeles în culturi diferite;

vârsta, respective experiența de viață au o contribuție favorabilă la modul de manifestare al comportamentului non-verbal;

abilitățile de decodificare a elementelor comportamentului non-verbal îmbunătățesc semnificativ calitatea raporturilor între oameni, ajutând în descoperirea anumitor aspecte.

Indicații de limbaj verbal:

Întrebarea – invitația de a vorbi. Întrebările arată faptul că interlocutorul este interesat de ceea ce se spune. Întrebările închise se axează mai mult pe faptele în sine și mai puțin pe sentimentele sau dorințele celui ascultat, iar întrebările deschise oferă posibilitatea exprimării libere.

Încurajarea minimală și parafrazarea ajută la adâncirea conversației, dându-i celuilalt sentimentul că este ascultat. Ambele abilități se bazează pe încadrarea de cuvinte-cheie. Parafrazarea acordă atenție vorbitorului și implică capacitatea de a recomunica persoanei în cauză ceea ce ea a spus înainte.

Empatia este calitatea de a asculta și a înțelege corect clientul, de a vedea lucrurile din punctul lui de vedere.

Rezumarea este asemănătoare cu parafrazarea și reflectarea sentimentelor, dar cere o așezare mai amplă asupra a ceea ce s-a spus pentru o perioada mai lungă de timp.

Indicații de limbaj non-verbal:

Contactul vizual: trebuie să privim persoana care ne vorbește, respectiv persoana căreia îi vorbim. Când ne uităm în ochii altei persoane, o lăsăm să știe că îi acordăm întreaga noastră atenție.

Limbajul trupului: poziția trebuie să fie de ușoară înclinare în față și deschisă (brațele nu trebuie să fie încrucișate).

Distanța interpersonală: distanța normală este de un braț. Trebuie evitate semnele de nervozitate, mișcarea excesivă sau poziția împietrită.

,,Comunicarea poate fi ,,verbală”, când informația este transmisă prin limbajul articulat (oral sau scris) sau ,,nonverbală”, când nu folosim acest limbaj”.

Diferența dintre comunicarea verbală și comunicarea non-verbală ne pot ajuta sa înțelegem mai bine natura comunicării verbale și non-verbale.

Ansamblul elementelor non-verbale (mimică, gesturi, privire, postură) întreține conversația și dă sens mesajului verbal, îl restabilește.

Diferența teoretică și metodologică dintre comunicarea verbală și cea non-verbală nu trebuie să-l conducă pe cercetător la neglijarea aspectelor legate de complexitatea procesului de comunicare, la existența unei interdependențe permanente între cele două tipuri de comunicare.

Cele două modalități de comunicare, verbală și non-verbală pot opera separat, prin comunicarea verbală transmițându-se ideile și prin comunicarea non-verbală mesajele emoționale.