Comuna Breznita Motru Studiu Fizico Geografic

COMUNA BREZNITA-MOTRU STUDIU FIZICO-GEOGRAFIC

CUPRINS

Introducere

Istoricul cercetărilor Capitolul I. Influența cadrului natural în fixarea populației, apariția și dezvoltarea localităților

I.1.Poziția geografică și limitele regiunii

I.1.1.Poziția geografică

I.1.2.Limitele regiunii

I.2.Cadrul natural

I.2.1.Relieful

I.2.2.Clima

I.2.3.Elemente de hidrografie

I.2.4.Particularități bio și pedogeografice

Capitolul II. Istoria comunei Breznița-Motru

II.1.Denumirea satului Breznița-Motru

II.2.Atestarea documentară a localității Breznița-Motru

II.3. Înființarea comunei Breznița

II.4. Satele componente Capitolul III. GEODEMOGRAFIE

III.1. Evoluția numerică a populației

III.1.1. Evoluția numerică a populației la nivelul podișului

III. 1.2. Evoluția numărului de locuitori la nivel de sate

III.2. Densitatea populației

III.2.1. Densitatea Agricolă

III.3. Dinamica populației

III.3.1. Dinamica naturală

III.3.2. Natalitatea

III.3.3. Mortalitatea

III.3.4. Evoluția bilanțului natural

III.3.5. Evoluția bilanțului migratoriu

III.3.6. Migrații pentru muncă în străinătate

III.4. Structura demografică a populației

III.4.1. Structura pe sexe

III.4.2. Structura populației pe grupe de vârstă

III.4.3. Structura etnică

III.4.4. Structura populaiței pe religii

III.4.5. Structura socio-economică

4.5.1. Populația active și inactive

4.5.2. Rata de activitate

4.5.3. Rata șomajului

III.4.6. Repartiția populației pe sectoare de activități

III.4.7. Raportul de dependență economică

Capitolul IV. ECONOMIA

IV.1. Pe domeniul mănăstirii (până la 1863

IV.2. Satul Breznița după secularizare și împroprietărire

IV.3. Satul Breznița în perioada 23 august 1944 până la 22 decembrie 1989

IV.4. Desființarea cooperativelor agricole de producție și respectarea proprietății private în Breznița

IV.5. Modul de utilizare al terenurilor

IV.6. Structura culturilor si a producției agricole

Capitolul V. Viața politică în comună

Capitolul VI. Însemnări etnografice

VI.1. Locuința (casa

VI.2. Hrana

VI.3. Portul popular

VI.4. Datini ṣi obiceiuri

Capitolul VII. Învățământul, Cultura, Sănătatea, Biserica în Breznița-Motru

VII.1. Învățământul

VII.2. Activitatea culturală în Breznița

VII.2.1. Căminul cultural

VII.2.2. Biblioteca căminului

VII.2.3. Monumentul eroilor

VII.3.Sănătatea

VII.4. Biserica satului

Capitolul VIII.Transportul și telecomunicațiile

VIII.1.Transportul

VIII.2. Sistemul informațional și telecomunicației

Bibliografie

Introducere

Lucrarea se scrie în TNR 12, justify, line spacing 1,5, primul paragraph din cap I și-l face u tu preiei exemplul

Paragrafele încep întotdeauna cu aliniat ( tab) și nu spațiu

La pozele, hărțile care nu sunt făcute de tine scrii în paranteză sursa

Folosește diacriticele șâîăpț

Capitolul I. Influența cadrului natural în fixarea populației, apariția și dezvoltarea localităților

I.1. Poziția geografică și limitele regiunii

I.1.1 Poziția geografică Comuna Brezniṭa-Motru este situată în judeṭul Mehedinṭi, situat în partea de Sud-Vest a ṭǎrii, la ieṣirea Dunării din defileu pe sectorul inferior al acesteia. La rândul ei, comună Brezniṭa-Motru se află în partea de est a judeṭului, la o distanṭǎ de 57 km de municipiul Drobeta-Turnu Severin, la 9 km de oraṣul Strehaia, oraṣul cel mai apropiat ṣi 7 km de D.E. 70. Teritoriul comunei se află situat în Podiṣul Piemontan al Bǎlǎciṭei ce aparṭine Piemontului Getic constituind a doua subdiviziune ca întindere după Piemontul Olteniei, situat în partea de sud-vest a ṭǎrii.

Figura nr.1 : Așezarea geografică a Podișului Piemontan al Bălăciței ( sursa:…..)

Podișul Getic este împărțit de 7 unități separate de văi principale (vezi Figura nr.2): Piemontul Motrului, Piemontul Bălăcitei, Dealurile Jiului, Piemontul Oltețului, Piemontul Cotmenei, Gruiurile Argeșului, Piemontul Cândești, delimitare întâlnită în lucrarea „Regionarea geomorfologică a teritoriului României”, în care se precizează că limitele unităților de relief sunt date în primul rând de discontinuitățile geomorfologice. Podișul Piemontan al Bălăcitei ocupă partea de sud-vest a Podișului Getic. Distanța față de punctele extreme Strehaia (nord), Radovan (sud), Batoți (vest) și Podari (est) este de 55 de kilometri pe direcție nord-sud, peste 90 de kilometri de la vest la est și aproape 100 de kilometri pe direcția nord-vest – sud-est. Suprafața unității este de aproximativ 2750Km².

Piemontul Bălăcitei este limitat de Valea Dunării la vest, Valea Jiului în partea de est, Motrul la nord-nord est și Hușnița la nord, iar la sud limita este dată de aliniamentul ce leagă localitățile Vânju Mare, Oprișor, Plenița, Perișor, Radovan și Podari.

Figura nr.2 – Diviziunile principale ale Podișului Getic

Împărțirea administrativ-teritorială a țării noastre pe județe, realizată în funcție de factorii naturali, istorici și politici a determinat că teritoriul studiat să se încadreze în două dintre județele țării Dolj și Mehedinți.. Numărul comunelor (unități administrativ-teritoriale inferioare județului) din Podișul Piemontan al Bălăcitei a variat de la o perioadă istorică la alta în funcție de politica dusă în acele vremuri. În prezent, așezările umane din podiș aparțin de 36 de comune, dintre care 25 comune aparțin județului Dolj (Argetoaia, Botoșești Paia, Brabova, Braloștița, Breasta, Bucovăț, Carpen, Cernătești, Coțofenii din Dos, Gogoșu, Grecești, Orodel, Predești, Radovan, Sălcuța, Șopot, Secu, Seaca de Pădure, Scăești, Terpezița, Vela, Vârtop, Vârvoru de Jos, Verbița, Pleșoi) și 11 comune ce aparțin județului Mehedinți (Bălăcița, Bâcleș, Breznița Motru, Dumbravă, Greci, Livezile, Pădina, Poroina Mare, Prunișor, Tâmna și Vlădaia). Teritoriul administrativ al comunelor Prunișor, Tâmna, Vlădaia, Radovan nu se află în totalitate pe suprafața podișului, elementul care a impus studiul lor fiind prezența unei părți însemnate al acestor așezări în spațiul podișului. Comună Brezniṭa-Motru se află în partea de Nord-Est a Podiṣului Piemontan al Bǎlǎciṭei, la locul unde se întâlneṣte longitudinea estică de 23° ṣi 15’, cu latitudinea nordică de 44° ṣi 35’, în tipul de relief Cândeṣti la interferenṭa subdistrictului Dealurile Motrului, cu districtul Câmpiei colinare, larg ondulat, dealuri cu înǎlṭimi medii cuprinse între 200 ṣi 300 m.

Figura nr.3 – Poziṭia comunei Brezniṭa-Motru în cadrul Podisului Piemontan al Bǎlǎciṭei

I.1.2. Limitele Comunei Brezniṭa-Motru

Comună Brezniṭa-Motru se învecinează cu:

La Nord-Est comună Stângăceaua;

La Est comună Butoieṣti;

La Sud-Est judeṭul Dolj;

La Sud ṣi Sud-Vest comuna Dumbrava;

La Vest comună Greci;

La Nord-Vest oraṣul Strehaia.

Figura nr. 4 – Limitele comunei Brezniṭa-Motru

I.2. Cadrul natural

I.2.1.Relieful

Comuna Brezniṭa-Motru are o suprafațǎ de 63 km², mai exact 5115 ha.

Podișul Getic se desfășoară peste două unități structurale separate de falia pericarpatică, înscrisă pe traseul Pitești – Filiași – Strehaia – Drobeta Turnu Severin.

Podișul Getic se desfășoară între Subcarpați, Podișul Mehedinți și câmpie, are o lățime ce variază între 18 – 20 km în Podișul Cândești și 40 – 50 km în Podișul Oltețului. Interfluviile – netede, au lățimi ce cresc de la nord (sub 1 km) spre sud (câțiva kilometri); spre Subcarpați, unde altitudinile sunt mai mari, fragmentarea torențială este mai intensă și reduce uneori podurile interfluviale la culmi și vârfuri rotunjite. Către sud, interfluviile sunt mai puțin înalte, mai slab fragmentate, impresionează prin netezime de unde și numele de « platformă » care le-a fost atribuit uneori.

            Versanții – abrupți, concavi, tăiați în pietrișuri și nisipuri slab cimentate în nord (aici au caracter de cueste) și în depozite loessoide în sud. Baza lor este acoperită de materiale coluvio – proluviale care uneori înaintează până aproape de jumătate.

            Văile autohtone aparțin de trei generații: prima își are obârșia la contactul cu Subcarpații sau în cadrul acestora, a doua la altitudinile de 350…450 m (centrul podișului), iar cea mai nouă – în vecinătatea câmpiei. La acestea se adaugă văile alohtone (largi) care separă marile subunități. Toate relevă faze evolutive ce se coroborează cu extinderea uscatului spre sud în a doua parte a cuaternarului.

Văile cele mai mici se remarcă prin lărgirea treptată a culoarelor de vale de la nord la sud, albii majore în una – două trepte, în raport de care se desfășoară bilateral sau alternant mai multe nivele de terasă.

            Înălțimile cele mai mari se întâlnesc la contactul cu Subcarpații, dar cresc ca valoare de la vest la est (300 m în Dealurile Coșuștei, 400 m în Gruiurile Jiului, peste 500 m în Podișul Oltețului și Podișul Cotmenei, peste 700 m în Podișul Cândești). Cea mai ridicată valoare (745 m) este în Dealul Perilor din Podișul Cândești. Altitudinile minime sunt în culoarele văilor principale (Olt, Jiu, Argeș) și în sud, la contactul cu câmpia (sub 200 m). Vârfurile și podurile culmilor depășesc 500 m înălțime, se desfășoară pe cca 3 %, cele aflate la altitudini cuprinse între 300 și 500 m însumează 30 %; reliefului dezvoltat între 200 și 300 m îi revin 40 %, iar sub 200 m circa 27 % (1,3% sub 100 m, la contactul cu Câmpia Olteniei). Dacă se ia ca reper curba de nivel de 300 m se poate separa un sector nordic mai înalt (33 %), unde fragmentarea este mai intensă (peste1 km/km2), și unul sudic unde energia de relief este sub 50 m (fig.31) și domină interfluviile plate. Ca urmare a fragmentării accentuate, în nord versanții au expuneri diferite, pe când în centrul și sudul regiunii vor avea două direcții dominante – estică și vestică. În afara declivităților mai mari impuse de fragmentare, în Podișul Getic la nivelul interfluviilor se impun: căderea lentă spre sud, în concordanță cu retragerea apelor lacului în pleistocen și cu ridicarea ușoară a părții nordice; unele înclinări regionale spre SV sau SE ca urmare a unor bombări (Podișul Strehaiei, Podișul Cotmenei) determinate de acumularea unor conuri enorme de pietriș și nisip sau de producerea unor ridicări ușoare a blocurilor din fundament. Ele se reflectă în orientarea generațiilor de văi în aceste locuri. Treptele de relief. Podișul Getic a rezultat prin ridicarea treptată în pleistocen a unei câmpii piemontane acumulată în villafranchian – pleistocen inferior. Modelarea s-a înfăptuit într-un interval de timp scurt (pleistocen mediu – holocen) și a dat trei – patru generații de văi a căror evoluție a fost condiționată de: variația mecanismului eroziune – acumulare în fazele reci sau calde (umede ori uscate) ale climatului de la finele pleistocenului și din holocen, retragerea sacadată a lacului spre sud și est și ridicarea mai accentuată a părții nordice din vecinătatea Subcarpaților.

Terasele – cinci pe Jiu, Olt și una-trei pe celelalte văi, care se racordează alcătuind un sistem unitar cu cel al Dunării. În general, terasele la râurile mari sunt paralele cu albia actuală. Apar convergențe către obârșie la râurile mici și unele deformări locale provocate de ridicări sau de lăsări neotectonice ce dau asimetrii în distribuția teraselor, mai elocvente la Jiu (până la confluența cu Motru sunt pe dreapta, iar de la Filiași pe stânga), Olt (pe stânga, în amonte de Drăgășani), Argeș (pe dreapta, la Pitești, unde ating lățimi de mai mulți kilometri – fig. 31). Din punct de vedere altimetric, terasele din lungul văilor mari sunt la 4-10 m, 15-22 m, 30-40 m, 40-60 m, 70-100 m fiind mai joase în vest și ceva mai înalte în est. Există terase aluviale, cu nisipuri și pietrișuri mărunte predominant provenite din formațiunile piemontane. Stratul de aluviuni are grosimi de peste 5 m la cele superioare și sub 5 m la cele joase. Peste stratul de aluviuni sunt conuri de dejecție (extinse pe podul terasei de 4-10 m) și materiale coluvio-proluviale. Primele trei terase aparțin pleistocenului superior, cea de 60 m pleistocenului mediu, iar cea de 100 m trecerii de la au expuneri diferite, pe când în centrul și sudul regiunii vor avea două direcții dominante – estică și vestică. În afara declivităților mai mari impuse de fragmentare, în Podișul Getic la nivelul interfluviilor se impun: căderea lentă spre sud, în concordanță cu retragerea apelor lacului în pleistocen și cu ridicarea ușoară a părții nordice; unele înclinări regionale spre SV sau SE ca urmare a unor bombări (Podișul Strehaiei, Podișul Cotmenei) determinate de acumularea unor conuri enorme de pietriș și nisip sau de producerea unor ridicări ușoare a blocurilor din fundament. Ele se reflectă în orientarea generațiilor de văi în aceste locuri. Treptele de relief. Podișul Getic a rezultat prin ridicarea treptată în pleistocen a unei câmpii piemontane acumulată în villafranchian – pleistocen inferior. Modelarea s-a înfăptuit într-un interval de timp scurt (pleistocen mediu – holocen) și a dat trei – patru generații de văi a căror evoluție a fost condiționată de: variația mecanismului eroziune – acumulare în fazele reci sau calde (umede ori uscate) ale climatului de la finele pleistocenului și din holocen, retragerea sacadată a lacului spre sud și est și ridicarea mai accentuată a părții nordice din vecinătatea Subcarpaților.

Terasele – cinci pe Jiu, Olt și una-trei pe celelalte văi, care se racordează alcătuind un sistem unitar cu cel al Dunării. În general, terasele la râurile mari sunt paralele cu albia actuală. Apar convergențe către obârșie la râurile mici și unele deformări locale provocate de ridicări sau de lăsări neotectonice ce dau asimetrii în distribuția teraselor, mai elocvente la Jiu (până la confluența cu Motru sunt pe dreapta, iar de la Filiași pe stânga), Olt (pe stânga, în amonte de Drăgășani), Argeș (pe dreapta, la Pitești, unde ating lățimi de mai mulți kilometri – fig. 31). Din punct de vedere altimetric, terasele din lungul văilor mari sunt la 4-10 m, 15-22 m, 30-40 m, 40-60 m, 70-100 m fiind mai joase în vest și ceva mai înalte în est. Există terase aluviale, cu nisipuri și pietrișuri mărunte predominant provenite din formațiunile piemontane. Stratul de aluviuni are grosimi de peste 5 m la cele superioare și sub 5 m la cele joase. Peste stratul de aluviuni sunt conuri de dejecție (extinse pe podul terasei de 4-10 m) și materiale coluvio-proluviale. Primele trei terase aparțin pleistocenului superior, cea de 60 m pleistocenului mediu, iar cea de 100 m trecerii de la pleistocenul inferior la cel mediu (Gr.Posea și colab. 1980). Luncile,bine dezvoltate, au dimensiuni variate, în concordanță cu generațiile de văi. Au lățimi mari – sute de metri sau chiar kilometri, pe văile principale și chiar la confluențe. Racordul cu versanții sau frunțile de terasă se face prin acumulări coluvio – proluviale care uneori sunt foarte bogate, împingând albia minoră spre malul opus. În cadrul lor, pe văile mari, se disting una – trei trepte, la: 0,5 m; 1,5 m și 2,5 m. Relieful comunei este în cea mai mare parte de tip colinar, deține elemente geografice de deal cu teren accidentat. Comună este situată în partea de est a județului pe platforma Strehaiei, în bazinul râului Motru la o altitudine de 200-300m. Este o zonă a ulucului depresionar de contact dintre Podișul Mehedinți și Platforma Strehaiei -Piemontul Motrului și o zonă deluroasă.

O parte din aceste dealuri joase sunt:

Coasta lui Milaru, la N-E de satul Pârlita, cu înǎlṭimea de 324 m;

Dealul Mănescu la N-V de satul Brezniṭa, de 292 m;

Dealul Drăganu la N de Brezniṭa, tot cu 292 m;

Dealul Brezniṭa la N-NE de sat cu 248 m;

Piscul Crucii la sudul aṣezǎrii de 242 m

Dealul Gliganului la NV de resedinṭa comunei;

Dealul Epureasca, NE de satul Pârlita (Valea Teiului).

Energia de relief este mare, cu diferențe de altitudine, creând unele probleme în teritoriu, în întreținerea drumurilor ṣi vetrelor.

Relieful de deal și parțial colinar al comunei a contribuit la dezvoltarea în timp a localităților comunei liniar de-a lungul văilor și în trupuri răzlețe, în formă răsfiratǎ și cu o vatră mai închegatǎ la reședința de comună. De asemenea, ulițele din localități sunt dezvoltate haotic, urmând formele de relief, sunt în pante nesistematizate ṣi nemodernizat, greu de întreținut.

Peisajul geografic al regiunii în care este așezată comună Brezniṭa-Motru, cu cadrul său natural ṣi cel transformat de om, dă amprenta geografică a acestor locuri, zonă de străveche populare în trecutul Olteniei.

I.2.2. Clima

Clima, împreună cu alte elemente ale cadrului natural, reprezintă unul dintre factorii importanți ce au favorizat umanizarea regiunii studiate, fiind de tip temperat continental, caracterizată prin veri calde, cu precipitații nu prea bogate, ce cad în mare parte sub formă de ploaie și ierni moderate ce prezintă frecvente încălziri datorate maselor de aer mediteranean. Poziționarea teritoriului în partea sud-vestica a țării, altitudinile, în general sub 300 m determină apariția unor nuanțe climatice distincte față de restul țării.

Pentru analiza elementelor meteorologice s-au folosit datele de la stațiile meteorologice din Craiova, Drobeta Turnu-Severin, Bâcleș.

Temperatura aerului Situarea Podișului Piemontan al Balaciței în sud-vestul țării și a comunei Breznița-Motru în partea de nord-est a podișului face ca temperatura aerului să se afle sub influența centrilor barici de acțiune din Marea Mediterană.

Temperatura medie anuală este de 10-11° C, ea scazând de la sud unde este de 11° C către nord, unde atinge valoarea de 10° C, precum și de la vest (Drobeta Turnu-Severin 12° C) către est (Strehaia 10,8° C, Craiova 11,1° C).

Temperaturile medii pentru lunile de iarnă sunt cuprinse între 0,2° C si -1,6° C la stația Craiova și de aproximativ 1,3° C si -1° C la stația din Drobeta Turnu-Severin. Vara este călduroasă cu temperaturi medii de 20° C. În cea mai călduroasă lună a anului, luna iulie, temperatura medie este de 23,1° C la Dr. Tr. Severin și de 23° C la Craiova. Temperaturile extreme maxim absolute sunt influențate de altitudine, de prezența vegetației arborescente, sau de unele influențe venite din exterior (mase de aer cald de origine mediteraneană) sau locale. Temperatura maximă absolută înregistrată la Strehaia 43,5° C la 20 august 1946, față de Targu Jiu unde temperatura maximă absolută a fost de 40,1° C în data de 17 iulie 1952. La Dr. Tr. Severin maxima absolută s-a înregistrat la 4 iulie 2000, fiind de 42,6° C, la Vanju Mare 42,4° C, la Bâcleș 40,9° C, iar la Craiova temperatura maximă s-a înregistrat în 5 iulie 1916, fiind de 41,5° C. Deseori temperaturile depășesc 35° C la umbră ca urmare a valurilor de aer fierbinte, tropical. Numărul zilelor tropicale (cu temperaturi mai mari de 30° C) este de 45-50 de zile. În unele veri se manifestă fenomenul de uscăciune și secetă datorită pătrunderii aerului continental din est și nord-est.

Existența unor inversiuni de temperatură în partea de nord și nord-est a regiunii conduce la înregistrarea valorilor minime absolute (Strehaia -33,6° C, Craiova -35,5° C la 25 ianuarie 1963).

Înghețul de sol are loc între jumătatea lunii noiembrie și sfârșitul lunii martie. Durata de strălucire anuală a soarelui variază între 1500 și 2200 de ore, dovedind un climat specific mediteranean. Cea mai secetoasa lună este luna august.

Precipitațiile

Regimul precipitațiilor atmosferice și repartiția acestora sunt strâns legate de valoarea umezelii aerului și de gradul de nebulozitate, care variază în funcție de etajarea reliefului pe verticală, ceea ce duce la o creștere sensibilă a cantității lor în funcție de acest criteriu.

Precipitatiile atmosferice cad in cea mai mare parte a anului sub forma lichida. Iarna stratul de zapada nu se mentine mai mult de 15 zile. Precipitațiile medii anuale cad aici în jurul a 600 mm/an. Cantitatile medii anuale inregistrate la Craiova au fost de 568,8 mm, la Vanju Mare 559 mm, la Bacles 597,2 mm, iar la Drobeta Turnu Severin 670,7 mm.

În lunile de iarnă cantitățile de precipitații sunt mai ridicate la contactul Piemontului Bălăciței cu Piemontul Motrului (Strehaia 40,2 mm în ianuarie). La stația Craiova, la contactul dintre piemont și câmpie a fost înregistrată o cantitate de 37,6 mm în luna ianuarie.

Ninsorile se produc în circa 20 de zile, însă stratul de zapadă nu se pastrează decat 15-20 de zile. Vara este în general secetoasă. În septembrie precipitațiile prezintă o descreștere aflându-se între 35-40 mm. Zăpada se instalează de pe 15 noiembrie, prelungindu-se pană pe 20 martie; stratul de zăpadă variază între 10-30 cm rareori 50 cm.

Regimul vântului

Vântul reprezintă mișcarea pe orizontală a maselor de aer dintr-un centru de maximă presiune spre unul de minimă presiune, încercându-se astfel o egalizare a acestora. Regimul vântului este determinat de caracterul, succesiunea și frecvența sistemelor barice și a proceselor circulației atmosferice la nivel național.

Vânturile predominante sunt cele care bat din vest ṣi nord-vest. Dispoziția reliefului duce la o circulație locală a maselor de aer care dau iarna temperaturi mai scăzute decât cele din împrejurimi. Înregistrările la stația din Craiova indică o circulație a aerului cu două frecvențe dominante, dinspre est (21,7%) și dinspre vest (19,4%). La Drobeta Turnu-Severin, vânturile de vest și cele de nord-vest au o frecvență de 12-13%, iar cele de sud-vest 2,5-3%.

În diferite luni (ianuarie, aprilie, iulie, octombrie) frcvența vântului nu se deosebește prea mult de frecvența medie, iar direcțiile dominante ale vântului se mențin aceleași în toate lunile, se modifică doar frecvențele. La Craiova, calmul atmosferic a înregistrat valoarea de 26%, stagnarea aerului are urmări importante în sedimentarea poluanților și determină o concentrare a acestora.

I.2.3. Elemente de hidrografie Rețeaua hidrografică este formată din pârâul (matcă) Brezniṭa, care vine dinspre apus, numită la început matca Stejei care se unește cu Breznicioara la răsărit de satul Brezniṭa sub numele pârâul Brezniṭa, care primește ca afluent ṣi pârâul Pârlita, ducându-și apele până în râul Motru. Când plouă cu apa colectată de pe diferite ogaṣe, Gliganul, Leaota, Drăganului ṣi altele, pârâul Brezniṭa își mărește debitul, care în lunile de varǎ fără ploi rămâne un simplu firicel de apă. Apele de adâncime sunt cantonate în straturile de nisipuri grosiere și de pietrișuri romaniene care coboară treptat spre sud, cu caracter artezian în lungul văii Motrului, de la Strehaia până la vărsare. Debitul acestor straturi este cuprins între 0,5 și 5 l/s, debite foarte mari în anul 1969 (16,5Kg/s debitul mediu anual și 65,6 Kg/s cel lunar, în iulie) –din Geografia României, Piemontul Getic, 1992. Regimul termic al apelor din această zonă depinde de volumul de apă și factorii climatici care determină variații în timp și spațiu. Pentru Râul Motru, temperatura medie anuală variază între 9-12°C. În timpul iernii, când temperaturile sunt scăzute, formațiunile de gheață sunt prezente între 20-40 de zile. Cele mai mari temperaturi se ating în luna august (medii între20-23°C), când volumul de apă este scăzut. Hidrochimic, apele de suprafață aparțin clasei bicarbonatate, cu mineralizare între 200 și 500 mg/l. Dezvoltarea socio-economică a regiuniia dus la o modificare a calității apelor pe arterele principale, în care se deversează, după epurare, apele menajere și cele folosite în industrie. Datorită acestor cauze, cursul inferior al Motrului este inclus în categoria adoua de calitate, cu un grad avansat de autoepurare și de mineralizare a materiilor organice.

Img. Nr. – Pârâul Brezniṭa

I.2.4. Particularități biopedogeografice

Vegetația Vegetația este guvernată de o serie de legi geografice globale: zonalitate, etajare și interzonalitate. În zona studiată, vegetația naturală prezintă unele caracteristici legate de influențele climatului sub-mediteranean, de altitudinile coborâte ale reliefului favorabilitatea solului. Pădurile de cer și gârniță, defrișate în mare parte se găsesc în alternantă cu pajiștile stepizate cu festuca valesiaca și terenuri agricole. O vreme aceste păduri erau întrerupte numai in luncile râurilor, unde se dezvoltau zăvoaie de plopi, salcii, anini. În aceste păduri se mai pot întâlni cerul, jugastrul (Acer campestre), ulmul (Ulmus minor), sorbul (S. tarminalis), mărul (Malus sylvestris). În aceste păduri se dezvoltă un subarboret variabil ca abundență și compoziție floristică. Se întalnesc specii precum: Cornus mas, Prunus spinosa, Crataegus monogyna. Stratul ierbos este foarte bine dezvoltat în cerete, ce aparțin păiușurilor (Festuca pseudovina, Festuca sulcata),fraga de câmp (Fragaria viridis), mărgeluța, iarba fiarelor.

Se mai întalnesc:

– A. undulatum (Hedw.) P. Beauv. – Frecv. pe sol umed. Breznița de Motru (Dl. Priporu)

– P. formosum (Hedw.) G.L. Sm. [Polytrichum formosum Hedw.] – Frecv.pe sol, stâncării în paj. și păd. în tot bazinul Motrului. Breznița de Motru, 10.VI.2001

-P. formosum (Hedw.) G.L. Sm. [Polytrichum formosum Hedw.] – Frecv.pe sol, stâncării în paj. și păd. în tot bazinul Motrului. Breznița de Motru, 10.VI.2001

-P. cuspidatum (Hedw.) T.J. Kop. – Frecv. în loc. băltite din păd., marg.bălți. Breznița de Motru (Dl. Priporu), la marg. de păd., cu Brachythecium glareosum, Thuidium delicatulum;

-B. glareosum (Spruce) Schimp. – MH: Breznița de Motru (Dl. Priporu);

-V. chaixii Vill. subsp. austriácum (Schott) Hayek – Coada vacii,Lumânărică – Frecventă pe pajiști, tufǎriṣ, locuri însorite, uscate.

Img.nr. – Vegetația

Fauna

În domeniul forestier, fauna a suferit modificări importante prin dispariția biotopurilor de pădure. Acest fapt a determinat dispariția de specii tipice pădurilor și dominant celor specifice stepei. Specii frecvente în zona de pădure de fag: căprioare, vulpea, lupul, viezurele, jderul, fazanul, multe specii de fluturi și păsări, licurici. În zonele cu umiditate accentuate și temperaturi mai scăzute pot apărea specii ca: Salamandra salamandra.

Pe terenuri precum pajiști, culturi agricole se pot întalnii elemente tipice stepelor precum: popândăul, iepurele și păsări: potârnichea, cucul, ciocănitoarea, privighetoarea, ciocârlia, mierla, pupăza, sticletele, gaița, sitarul, grangurele, graurul.

Avifauna formată din rațe, cufundari, stârci, este din ce în ce mai rară. Umanizarea intensă a acestor locuri a generat numeroase modificări în caracteristicile faunei. Unele animale au dispărut, iar altele sunt în declin: corbul (Corvux corax). S-au înmulțit specii precum ciocănitoarea de grădină, vrabia spaniolă.

Solurile

În teritoriul cercetat predomină solurile brune eu-mezobazice (dinclasa cambisoluri) pe podurile interfluviilor, pe pantele mai mari supuse șiroirii, spălării.

Clasa cambisolurilor cuprinde soluri care prezintă orizont B cambic. Solurile brune eu-mezobazice sunt definite ca soluri care au unorizont Bv în culori cu nuanțe predominante mai galbene de 5YR și crome³  3,5 la materialul în stare umedă și un grad de saturație în baze mai marede 55%. Este întâlnit în toate unitățile de relief, în arealele în care roca parentală este bogată în minerale cu caracter bazic, în climat cu temperaturi de 5-9°C și vegetație cu păduri de foioase și amestec de foioase cu rășinoase.

Caracteristicile fizico-mecanice ale terenului de fundare sunt în funcție de poziția localitățiilor în cadrul reliefului, aflate pe poduri, pe versanți și pe zonele de vale, au caracteristici geotehnice diferite. O mare parte din satele comunei sunt asezate atât pe zona de platou, cât și pe zona de văi.

Caracteristicile geotehnice se împart în:

Caracteristici geotehnice ale zonei de platou – pământurile din această zonă de platou,sunt de natură coezivă și are grosimi de 12-15m. Aici găsim urmatoarele categorii de pământuri: argile, argile grase, argile prăfoase.

Caracteristici geotehnice ale pământurilor de fundare:

-stare de plasticitate fiind mare și foarte mare ;

-starea de consistență este consistentă și dură;

-gradul de umiditate fiind ud și foarte ud;

-compresibilitatea – medie;

-coeziunea – 30-40Kpa.

Caracteristicile geotehnice ale zonei de versant – pământurile din acestă zonă sunt de natură deluvială și are ca origine alterarea stratelor naturale ce apar pe versant.Aici caracteristicile și condițiile de fundare sunt asemănătoare cu cele de pe platou.

Caracteristicile geotehnice ale zonei de vale –stratificația acestei regiuni este compusă din depozite deluvio-coluviale, dar și aluviale.

Caracteristici geotehnice ale terenului de funadare pot fi:

-plasticitatea fiind medie și mare;

-consistența – destul de consistent;

-gradul de saturație – pământuri umede ,foarte umede dar și saturate;

-compresibilitatea – medie și mare.

Resurse ale subsolului

aici sunt predominante solurile de tip brun-roșcate fiind foarte favorabile culturii grâului, porumbului, floarea-soarelui, pomi fructiferi;

în subsol nu se găsesc resurse;

nu deține arii naturale protejate;

Capitolul II. Istoria comunei Breznița-Motru/Istoricul locuirii

II.1. Denumirea satului Breznița-Motru Numele proprii de locuri cu valoare istorică și geografică, cunoscute sub numele de toponimice nu au apărut întâmplător.

Ele au apărut și s-au dezvoltat în decursul perioadelor istorice legate de mediul geografic (cu relieful, flora și fauna lui), de viața economică, de viața socială (și chiar politică), de limba strămoșească, de limba popoarelor care au trecut ori populat seccesiv sau concomitent teritoriul țării noastre. Au apărut hărți topografice și lucrări lincvistice care sunt departe de a cuprinde toate toponimicele care îmbracă Pământul țării. Cu atât mai departe sunt explicațiile privind originea, sensul, forma și evoluția numelor proprii de locuri. Multe din aceste explicații sunt ipoteze. Se ridică întrebarea cum este posibil ca un popor de limbă romanică să aibă (după studiile și explicațiile lincviștilor) în general toponimicele de origine slavă atât de numeroase? S-au adus explicații legate de formarea limbii și poporului roman, exagerându-se rolul jucat de slavi care la rândul lor ar fi tradus numele mai vechi românești de localități și mai ales de hidronime în nume slave. În ce măsură studiile și explicațiile date sunt juste și complete, răspunsul încă nu este definitiv. După Iorgu Iordan, toponimul Breznița ar fi de origine slavă de la Brẽstu-ulm. În codul poștal al localităților din România se întâlnesc numai două așezări cu numele Breznița, amândouă în județul Mehedinți, a căror origine trebuie să fie comună de la o așezare cu mult ulm, azi dispărut datorită unor boli și poluării naturii. Pentru a explica evoluția toponimului de la Brestu la Breznița se impune consultarea unor specialiști cunoscători ai limbii slave, a popoarelor sud slave, croată, sarbă, bulgară, deoarece Iorgu Iordan îl dă de origine slavă (croat, sarb, bulgar). Terminația “nița” (în afară de Breznița) o mai întâlnim la așezările Blahnița de Jos și Blahnița de Sus, din județul Gorj și la hidronimul Blahnțta din județul Mehedinți, de unde și Câmpia Blahniței. Terminația se întâlnește la mai multe toponime și alte cuvinte, astfel: Hușnița, Topolnița; localități: Ișalnița, Plenița, Gârnița etc. Toponimul Breznița este un toponim compus din Brestu + nița. Întrebarea, această terminație este sufix adăugat la rădăcina Brestu, să fie un element fonetic (infix), ori de la un antroponim adică de la numele unor foști proprietari, proprietari individuali sau obștii sătești colective a neamurilor de moșneni existenți cândva în zonele respective: Nițu, Nițǎ, Nița. În tradiția populară locală se vorbește despre un oarecare Nițǎ, Nița, legat de legenda denumirii satului, de la brazii lui Nițǎ, Nița de unde denumirea satului tot de la un toponim, cu antroponim. În ducumentele publicate și nepublicate (aflate înca în arhive) întâlnim două așezări Breznița. Una situată la 7 km de Turnu-Severin, care a aparținut de plasa Ocolului și una situată la 7 km de Strehaia, reședința plășii Motru. În secolul al XIX- lea administrația județului Mehedinți le-a înregistrat în documentele locale, spre a le deosebi, cu numele Breznița-Ocol și Breznița-Motru. Deci Breznița-Motru nu are nimic comun cu râul Motru, numele de Motru fiindu-i dat după plasa de care aparținea din punct de vedere administrativ.

Breznița-Ocol a aparținut de domeniul feudal al mănăstirii Tismana (care la început a aparținut de județul Mehedinți, nu de Gorj), care a avut cel mai mare domeniu feudal mănăstiresc din județul Mehedinți, din Oltenia și chiar din Țara Românească, 172 de sate cu moșii.

Breznița-Motru a aparținut de mănăstirea Strehaia, a treia din județ, în ce privește domeniul feudal (Tismana, Gura Motrului, Strehaia). Privind geneza satelor, pentru majoritatea așezărilor (dacă nu chiar și pentru toate) există și legende populare românești, păstrate în circulația orală, de unde își trag numele. Aceste legende constituie o enciclopedie a științei populare.

Satul Breznița-Motru are și el o astfel de legendă populară neconsemnată în scris și publicații. A continuat și continuă să circule oral, încercând să explice din perspestiva mentalității colectivității așezării, a unui act cultural despre care nu putem spune că este echivalent realității.

Realitatea poate fi transfigurată, dar demnă de ținut în seamă, însă numai ca obiect de studiu (informare), nu ca document istoric. Din tradiția poporului și din spusele bătrânilor, vatra actualului sat Breznița nu a fost de la început pe acest loc, vechea vatră a fost între actuala vatră și satul Pârlita, care a fost incendiată. Nu se știe când și de cine. După incendiere au mai rămas câtiva brazi, cunoscuți sub numele de “Brazii lui Niṭǎ “. Factorul timp a preluat termenul de Brazii lui Niṭǎ, ajungandu-se la Brazi-Niṭa, cuvânt compus, de unde numele satului Breznița.

Considerăm că legenda nu mai păstrează frust evenimentul real, ci amintirea acestuia. El și-a pierdut coordonatele, istoria nemaiputând oferii garanții de reconstituire.

II.2. Atestarea documentară a localității Breznița-Motru

În atestările documentare ale satelor, nu aflăm vreo mențiune asupra începuturilor și întemeierii lor. “Atestarea documentară a satelor arată numai o schimbare sau o confirmare a stăpânirilor și nu constituie nicicum o dovadă asupra începuturilor lor”. Satele menționate în documente existau dinainte. Autoritatea de stat nu face decât să le înscrie în acte ca realități bine cunoscute. Pe beneficiarii actelor nu-i interesa “aterstarea satului, ci drepturile și deci veniturile ce le dobândeau sau li se confirmau în legătură cu aceste ocine”.

După I. Donat, între anii 1351/2 și 1625 sunt atestate documentar în Țara Românească 3220 de sate și târguri. Din rândul acestor sate atestate documentar este și Breznița atestată documentar în 1568, 16 martie, prin hrisovul dat de domnul Țării Românești, Petru cel Tânăr (septembrie 1559 – iunie 1568).

Anul 1568 nu este o dovadă a începuturilor satului, începuturile și întemeierea sunt mult mai vechi. El există dinainte ca o așezare permanentă, mai mică – cătun – ori mai mare – sat, în 1568 fiind trecut într-un act scris.

Din conținutul documentului aflăm că satul și moșia Breznița a fost proprietatea boierilor Craiovești, descendenți din Neagoe ban Strǎhǎianul, cunoscut și intrat în istorie sub numele de Neagoe de la Craiova, Neagoe ban Strǎhǎianul (Craiovescu). A avut patru copii.

Având în vedere că Neagoe ban Strǎhǎianul împarte averea celor patru copii în timpul domnitorului Vlad Cǎlugǎrul (1482-1495) putem admite fară să greșim că satul (moșia) Breznița exista ca așezare permanentă în secolul al XV- lea (cel puțin cu 100 ani dacă nu mai mult față de anul 1568).

În documentul emis de Alexandru al II-lea (1568-1574), la 1 ianuarie 1573 care întărește lui Oprea Spatar și fratelui său Stancu jumătate din satele Filiași și Frasin precum și țigani, găsim menționată și Breznișa-Motru de unde Oprea și Stanciul au cumpărat o țigancă: “și iarăși au cumpărat Oprea și Stanciu o Țigancă, anume Rǎfǎiloaie, de la Voisiloaie din Breznița drept 500 asprii gata”. Vânzarea unei țigănci, este dovada că pe moșia satului Breznița lucrau țigani în anul 1573, prezența lor fiind anterioară acestui an, dacă nu chiar și anul 1568.

Satul Breznița a fost proprietate a Craioveștilor, încă din secolul al XV- lea cum rezultă din documentul din 1568, coroborat cu cel din 17 mai 1589, dat de domnitorul Mihnea Turcitul (1585-1591), din care aflăm că Neagoe ban Strǎhǎianul (Neagoe de la Craiova) împarte averile sale celor patru copii în timpul domnitorului Vlad Cǎlugǎrul (1482-1495).

Matei Basarab (1632-1654) reface curtea boierească a ascendenților săi, a Craioveștilor, de la Strehaia, pe locul unde a fost ridicată de aceștia între anii 1508-1511 pe care o transformă apoi în mănăstire cetate la 1645 “din pricina turcilor, ca s-o completeze”, cum a procedat și Vasile Lupu (1934-1953) cu mănăstirea Neamțului, pe care o transformase și el în jurul anului 1640 în mănăstire cetate.

II.3. Înființarea comunei Breznița

Între reformele și legile date de domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost și Legea Comunală, în ședința Camerei din 21 martie 1864 după legea franceză adaptată însă realităților românești. În urma acestei legi, publicată în “Monitorul” nr. 154 din 1864 s-au înființat și organizat pe teritoriul României comunele, formate dintr-un sat cu mahalalele lui. Pe parcursul timpului componența acestor comune va cunoaște o serie de modificări, față de înființarea lor când aproape fiecare sat, bine structurat cu un număr de familii mai mare, a fost declarant comună.

Satul Breznița s-a contituit comună din anul 1864, împreună cu cătunul Pârlita, menționată și de Ion Ionescu de la Brad în lucrarea sa publicată în anul 1868 “Brezniṭa este 1 oară de la Strehaia cu care este încorporată ca domeniu și se megieșește cu Albuleștii statului, însă formează o comună și unită cu Pârlita”.

În prezent în componența comunei Breznița-Motru intră satele: Breznița-Motru – reședința comunei, Cosovǎț, Deleni, Fǎuroaia, Plai, Tǎlǎpanu și Valea Teiului (Pârlita).

Până în prima jumătate a secolului al XIX- lea nu s-a putut stabilii numărul gospodăriilor locuitorilor satului Breznița.

Statistica, ca știință necesară statului modern a apărut în secolul al XVIII-lea. La noi, Biroul de Statistică al Tării Românești s-a înființat la 28 aprilie 1859, ca șef fiind numit Dionisie Pop Marțian. Organele administrative s-au folosit de această sșiință și până atunci fără a se putea vorbii de o instituție care să aibă această preocupare. Faptul acesta nu micșorează cu nimic valoarea datelor statistice întocmite până la acea dată.

Austriecii în teritoriile ocupate au întocmit recensăminte ale populației, în scopul de a avea o evidență a locuitorilor, cu puterea lor economică, ca nimeni să nu scape de a da obligațiile la care erau supuși ca ocupanți. Aceste recensăminte au dus la aplicarea unui regim fiscal sever, foarte precis și apăsător, măsura care a nemulțumit profund populația și din această cauză multe sate se risipesc, locuitorii fugind peste Dunare.

Din aceste recensăminte se pot afla date de ordin economic și demografic pentru studiul istoriei noastre. Pentru Breznița-Motru nu putem da nimic din lipsa unor știri în acest sens.

În afară de recensăminte, austriecii au întocmit și o serie de hărți. Pentru Oltenia, sub ocupația austriacă (1718-1739), harta lui Schwantz din 1720-1722 ne dă prețioase date despre satele Olteniei, printre care și Breznița, fără a preciza numărul gospodăriilor ei ci doar mențiunea “sat părăsit sau sat locuit”.

În memoriile generalului Bauer, din anul 1778, Breznița este dat sat cu trei vii pe râul Motru. Cartografiile întocmite de ocârmuirea județelor, plaselor și de mănăstiri, ne dau suficiente date economice, sociale și culturale, asupra multor localități din țară. Harta rusă din 1835 dă pentru Țara Românească 7798 de așezări omenești cu numărul de gospodării pentru fiecare așezare. Breznița ca așezare este menționată de două ori, deci 2 sate, fără a indica care-i Breznița de Severin și care-i Breznița de Motru. Una are 231 gospodării, alta 82 gospodării.

Având în vedere numărul de 389 clăcași împroprietăriți la 1864 la Breznița de Motru, înclinăm să admitem cele 231 de gospodării pentru Breznița de Motru. În 30 de ani (de la 1835 la 1864) numărul gospodăriilor nu putea să crească de la 82 la 389. De la 231 la 389 era posibilă o creștere de circa 150 de gospodării.

În acestă situație, la 231 gospodării, populația satului Breznița de Motru era la 1835 de circa 1155 locuitori. Statistica admite câte 5 membrii pe fiecare gospodărie (231*5 = 1155).

După numărul clăcașilor împroprietăriți la 1864, de 389, Breznița avea circa 389 gospodării ce alcătuia o populație de aproximativ 1945 locuitori, chiar dacă cifrele sunt orientative și pentru anul 1835 și pentru 1864.

La sfârșitul secolului al XIX-lea s-au întocmit, la nivel de țară, dicționare geografice (și istorice) pentru fiecare județ al țării, având și conținut demografic și economic. Pe baza acestor dicționare județene a fost realizat Marele dicționar geografic al României, în cinci volume, primul volum apare în 1898.

Pentru județul Mehedinți, de bază a fost “Dicționarul geografic al județului Mehedinți”, București 1894, întocmit de învățătorul mehedințean N.D. Spineanu. În acest dicționar Breznița constituie comună cu satele Higiu și Pârlita; cu 1296 locuitori, cu 539 case. Aceleași date le găsim și în Marele dicționar geografic al României, el fiind o reproducere fidelă după Dicționarul geografic al județului Mehedinți al lui N.D. Spineanu.

După statisticile vremii, populația fostului județ Mehedinți, între anii 1859 și 1930, a crescut de peste 1,6 ori, de la 185.731 de locuitori, cât consemna pentru recensământul din 1859-1860 Ion Ionescu de la Brad, la 303.868 locuitori consemnat de recensământul populației din 29 decembrie 1930 pentru fostul județ Mehedinți.

Din studierea datelor statistice ale Recensământului general al populației României din 29 decembrie 1930, populația Brezniței de Motru era de 1876 locuitori dintre care 862 bărbați și 1014 femei.

Dinamica populației județului Mehedinți urmează o linie ascendentă, de creștere lentă cu mult sub ritmurile de creștere pe tară.

Până în anul 1948 factorii principali care au contribuit la ritmuri scăzute de creștere a populației au fost cele două războaie mondiale, structura populației pe grupe de vârstă și sexe, precum și migrarea ei către centrele mai dezvoltate. Acești factori și-au prelungit acțiunea și în perioada următoare până la recensământul din 1956, perioadă în care numărul de locuitori a staționat.

Populația Brezniței de Motru înregistrată la recensământul din 1956, era de 1689 locuitori, dintre care bărbați 779 și 910 femei.

Din datele Recensământului locuințelor și populației din 15 martie 1966, constatăm că numărul locuințelor comunei Breznița de Motru este de 587, numărul gospodăriilor este de 538, iar numărul persoanelor care alcătuiesc gospodăriile respective este de 1621. Populația localității Breznița de Motru va scădea în continuare, datorită încadrării în muncă în întreprinderile industrial din Strehaia, Turnu-Severin, Craiova și alte orașe, mai întâi a bărbaților apoi treptat mutarea întregii familii. În cadrul județului, ca urmare a acestui fapt, se va accentua creșterea ponderii populației feminine astfel că la recensământul din 5 ianuarie 1977, femeile alcătuiesc 54,2% din totalul populației.

La recensământul din 1992 populația comunei Breznița-Motru era de 2116 locuitori din care 1036 bărbați și 1080 femei. Datele recensământului din 2002 arată o mare scădere a locuitorilor, 1772 locuitori dintre care 883 bărbați și 889 femei.

La ultimul recensământ, acela din anul 2011, populația avea un număr de 1566 locuitori (773 bărbați, 793 femei).

În prezent, populația comunei Breznița-Motru (plus populația satelor componente) este de 1457 locuitori (730 bărbați, 727 femei).

II.4. Satele componente

Cosovăț (Coșovățu, Coșovățul)

Este situat în partea de S-E față de centrul comunei. În documente apare până la 1864 sub numele de Coșcodia. De la 1864 apare numai sub numele de Cosovățu.

Coșcodia apare menționată în documente în hrisovul dat de Mihnea Turcitul (1585-1591) în 1589, mai 17 citat ca fostă proprietate a Craioveṣtilor din secolul al XV-lea împărțită de tatăl acestora Neagoe de la Craiova (Neagoe ban Strehăianul) celor patru fii: Barbu, Pârvu, Danciu și Radu în timpul domnitorului Vlad Călugăru (1482-1495). A fost dată lui Pârvu iar acesta a dat-o fiicei sale Marga: “Iar zestrea jupâniței Marga cea bătrână… ṣi alte sate care au fost vândute de jupânița Marga ṣi fii (i) ei… încă au vândut și din partea lui Basarab Voevod și a lui Preda ban… Coșcodia” .

Mai apare menționat la 1575, mai 24, prin hrisovul dat de Alexandru al II-lea (1574-1577) “… ca să le fie satul Coșcodia jumătate și de pretutindeni din ocină jumătate pentru că au cumpărat acești mai suszișii numiți de la Marcea pentru 7000 aspri”.

Prin hrisovul dat de Mihai Viteazul (1593-1601), 1594, august 29, satul Coșcodia a 4-a parte este dat mănăstirii Glavaciog (ca și a 4-a parte din Strehaia și Slǎtinic) ca foste proprietăți ale jupâniței Magda, fiica lui Matei ban, căsătorită cu Ivan postelnic.

În timpul lui Matei Basarab (1632-1654) are loc hotărnicia moșiei Coșcodia. Prin actul dat de Matei Basarab (1632-1654) are loc hotărnicia moșiei Coșcodia. Prin actul dat de Matei Basarab din 1653 devine proprietatea mănăstirii Strehaia, cum rezultă și din documentul dat de Constantin Șerban (1654-1658) la 23 iunie 1654 prin care căpitanului Pașcu din Strehaia I se dǎ ordin să strângă oameni fugiți din Strehaia, Stângăceaua și Coșcodia, ai mănăstirii Strehaia spre a da bir și ascultare egumenului orânduit de domnie.

Din timpul lui Matei Basarab și până la secularizarea averilor mănăstirești din 1863 a făcut parte din domeniul mănăstirii Strehaia, fiind prezentă într-o serie de documente ale mănăstirii și plǎșii Motrului de Jos și a ocârmuirii județului Mehedinți.

Alături de Breznița este unul din cele mai vechi sate ale comunei, datând că și Brezniṭța din a doua jumătate a secolului al XV-lea, din timpul lui Vlad Călugărul (1482-1495), cum apar citate dintr-un document indirect de la 1589 dat de domnul Mihnea Turcitul (1585-1591). Restul satelor apar mult mai târziu, în secolul al XIX-lea.

În harta rusă de la 1835 apare menționat sub numele de Coșovițul, de două ori, Coșovițul (cel de Motru) cu 67 gospodarii și Coșovițul (de Albulești) datând din secolul al XIX-lea cu 5-20 gospodării. Sub acest nume de Coșovițul este trecut ṣi la Ion Ionescu de la Brad care îl situează malul drept al Motrului în valea Coșovițului, menționând că la 1864 au fost împroprietăriți fiii de clăcași din care 9 cu patru boi, 36 cu doi boi ṣi 6 cu brațele cu 466 pogoane ṣi 918 stânjeni. C. Pajură îl menționează la 1947 sub numele de Cosovǎțu, sat alcătuit din două așezări distincte, Cosovǎțu de Motru și Cosovǎțu de Dumbrava sau simplu Cosovǎțu precizând că în secolul al XVII-lea apare în documente sub numele de Coșcodia (1646) luând de la 1864 numele de Cosovǎț – îl citează ca avâd 108 clădiri, 116 gospodării ṣi 385 locuitori, din care 157 bărbați. În 1970 Cosovǎțului îi reveneau 11% din numărul locuitorilor comunei Breznița. La recensământul populației din ianuarie, anul 1992, Cosovǎṭul a fost înregistrat cu un număr de 176 locuitori stabili.

Școala din Cosovǎț a luat ființă în 1838, fiind deschisă la 1 noiembrie cu 17 elevi, învățător fiind Gheorghe Marinescu. Închisǎ după înfrângerea Revoluției de la 1848 a fost redeschisă la 1857, cu învățătorul Dimitrie Popescu, pe care îl găsim că învățător și la 1864. În 1908 învățător era Victor Preto Pian (născut la 1886) absolvent al școlii Normale București. Comună. Satul Cosovǎțu de Dumbrava, la 1864 cu 105 familii, a fost organizat în comună administrativă, formată din satul cu același nume. În 1892 i-a fost arendat și satul Plaiu, până în 1912. Din acest an s-a format o singură comună Cosovǎțu, în care au intrat satele: Cosovǎțu-Dumbrava, Cosovǎțu-Motru, Deleni, Plaiu și Târsa. Satul Cosovǎțu de Motru, la 1864 cu 166 familii, a fost organizat în comună administrativă formată din satul cu același nume până la 1892. În 1892 i-au fost arondate satele Cosovǎțu, Deleni și Târsa, până în 1912, când cele două Cosovǎțuri au format o singură comună Cosovǎțu, plus satele Deleni și Târsa, până în 1931. În 1932-1938 a fost reînființatǎ comună Cosovǎțu, formată din satele Cosovǎțu și Plaiu. În satul Cosovǎțu de Dumbrava exista o vale cu apă, numită și Coșcodia, ca și dealul omonim.

Deleni

Această așezare nu apare normalizată în indicele numerelor de locuri în secolele XIII-XVII (1625), în documentele publicate de Academia română pentru secolul XVII (după 1625) ca și cele publicare de Direcția generală a Arhivelor Statului.

Nu apare în harta lui Schwantz (1720-1722), Memoriile generalului Bauer 1778/și Harta rusă (1835). Se consideră că datează cel puțin din prima jumătate a secolului XIX. N.D.Spineanu’, la 1894 menționează satul Deleni ca făcând parte din plasa Motrului de Jos aparținând de comuna Cosovǎțu de Motru având 24 de clădiri.

C. Pajurǎ, în Dicționarul județului Mehedinți scie că la 1947 era comună, de care aparțineau satele: Deleni, Cosovǎțu, Plaiu, Târsa și Fǎuroaia, cu 1496 locuitori. Satul Deleni este trecut cu 30 cladiri și 88 locuitori, cu 10 cazane de țuica. În sat a funcționat o scoala cu clasele I-VIII, cu un efectiv în anul scolar 2009 de 115 elevi, însa în iunie 2010 aceasta a fost închisă la fel fiind și în prezent.

În sat există și un monument al eroilor din primul Razboi Mondial ridicat prin stăruința unui comitet format din V. Pretorian, C. Catanǎ si Gh. David. Ceremonia dezvelirii a avut loc la 20 septembrie 1931. Monumentul se află așezat la intrarea în satul Deleni pe partea dreaptă a șoselei ce vine de la Tâmna.

Pe un soclu format din trei trepte se ridică un obelisk terminat printr-un capitel pe care se află un vulture cu aripile larg deschise. Pe capitel sunt săpate trei nume ce amintesc de locurile unde au luptat și căzut eroii, în dreapta Jiu, în față Mǎrǎṣeṣti, în stanga Cerna. În partea de sus a obeliscului este săpat urmatorul text:

“ În amintirea eroilor din comuna Deleni morți în războiul 1916-1919. Nu plângeți eroii ci slăviți-i”. Mai jos este încrustată o placă de marmură albă pe care este săpată harta țării.

Populația: 88 locuitori în 1945, 58 locuitori în 1977, 35 locuitori în 1992, 27 locuitori în 2002. S-a format ca mică așezare la mijlocul secolului al XIX-lea, în 1864, cu cele 25 de familii ale sale, fiind arondat comunei Socolești, până în 1892, când a intrat în component comunei Cosovǎț. În centrul satului se află un obelisk ridicat în 1938, cu textul: “ În amintirea eroilor din comuna Deleni morți în războiul din 1916-1919. Nu plângeți eroii ci slăviți-i.”

Comună, organizată în 1925 și formată din satele Deleni, Făuroaia, Plaiul și Târsa, ca și în 1932-1938. În 1931-1950 a cuprins și satul Cosovǎțu. În 1938-1950 a cuprins satele Cosovățu, Deleni, Făuroaia, Plaiul și Târsa, iar în1965- mai 1968 din satele Breznicioara, Deleni, Cosovățu, Făuroaia, Plai, Satu Mare și Târsa.

Cătun al satului Balta Verde, în anii 1945-1950.

La recensământul din 1966 Delenii sunt înscriși cu 24 locuințe, cel mai mic număr de locuințe din toate satele componente ale comunei, iar numărul persoanelor 65. La recensământul din 1992, satul Deleni apare cu populație stabilă de 127 locuitori.

Fǎuroaia

Asemeni Deleniului, Fǎuroaia nu apare în documentele și hârtiile publicate. Ca sat (mahala) îl găsim menționat la 30 octombrie 1833, în “Lista deslușitoare de satele din plasa Dumbrava care figurează pe hartă dar lipsesc din condica de capitație, între acestea și Fauroaia – mahala unită cu Cosovǎțul.

În însemnările sale documentare, Radu Crețeanu, îl dă ca toponim în anul 1650, iar ca sat din 1894, acest an după Dicționarul geografic al județului Mehedinți, necunoscând documentul din Arhivele Statului Mehedinți, publicat de N. Chipurici în anul 1982. Însemnările lui Radu Crețeanu trebuie luate numai orientativ și completate pe cât se poate cu documente aflate în arhivele județului cât și în cele centrale. Aici era o școala de patru clase care a fost închisă, biserică și cimitir. A existat aici și o moară dar care a fost dărâmată și nu s-a mai refăcut. C. Pajura menționează Făuroaia ca mahala a satului Deleni cu 472 locuitori, 140 clădiri și 129 gospodării.

În “Localitățile județului Mehedinți” se arată ca se găsește la o depărtare de 12 km de reședința comunei. La recensământul din 1966 avea 152 locuințe, iar populația în anul 1970 reprezenta 13,0% din populația totală a comunei.

Sat al comunei Breznița-Motru, din mai 1968, situată în estul acesteia și la sud de satul vecin Deleni, pe valea Fǎuroaia. S-a format ca mahala a satului Cosovǎțu de Motru, pe moșia Mǎnǎstirii Gura Motrului, pe valea Cosoviciorului (Fǎuroaia), la depărtare de un sfert de oră de satul Cosovǎțu (situație raportată în 1833). În anul 1864 avea 25 de familii și a fost arondat comunei Socolești până în 1912. Din 1925 până în 1968 a aparținut comunei Deleni.

Populația: 472 locuitori în 1945, 399 locuitori n 1977, 214 locuitori în 1992, 228 locuitori în 2002.

În sat este un pârâu cu acelasi nume.

Plai

În însemnările lui Radu Crețeanu apare menționat pentru prima dată în anul 1873, satul aparținând în 1965 de comună Deleni. C. Pajură în lucrarea citată scrie: “Plaiul – sat mic cu 45 clădiri, 56 gospodării și 168 locuitori. Face parte din comuna Deleni. (p 122)”

În “ Localitățile județului Mehediți” aflăm că se găsește față de reședința de comună la depărtare de 3 km. La recensământul din 1966 apare cu 62 locuințe, 56 de gorpodarii și 153 locuitori. În 1970 populația satului reprezenta 5,4% din populația comunei. La recensământul din 1992 apare cu 92 locuitori.

Nu are școală, copiii mergeau până în clasa a IV-a la Școala din Cosovǎț, iar pentru clasele V-VIII la Școala din Deleni. Deoarece acestea au fost închise, în prezent toți copiii merg la Școală cu clasele I-VIII din Breznița- Motru.

Locuitorii folosesc Biserica și cimitirul din Cosovǎț, satul fiind un fel de mahala a Cosovǎțului. Sat al comunei Breznița-Motru din anul 1968 mai, situate în vecinătatea sud-vestică a satului de centru. S-a format înainte de 1892, când a fost inclus în nomenclatura oficială satelor mehedințene. A fost așezare componentă a comunei Cosovǎțu de Dumbava în 1892-1912; comuna Cosovǎțu (1912-1931, 1938-mai 1968).

Populația: 1688 locuitori în anul 1945, 138 locutori în 1977, 92 locuitori în 1992, 91 locuitori în 2002.

Tǎlǎpanu

Sat al comunei Breznița-Motru din 1951, situat la poalele dealului cu același nume, lână valea omonimă. Populația: 123 locuitori în 1945, 94 locuitori în 1977, 42 locuitori în 2002.

Întemeierea așezării a început la mijlocul secolului al XIX-lea. În anul 1912 a fost înscrisă în nomenclatura oficială a satelor județului și arondată comunei Socolești (1864-1925, 1938-1950) și Breznița-Motru (1925-1938).

Radu Crețeanu dă satul ca menționat documentar la 1864, anul împroprietăririi țăranilor de Alexandru Ioan Cuza.

În lucrarea lui C. Pajurǎ putem citi: “sat, face parte din comuna Socolești, e asezat în valea cu același nume la poalele Dealului Tǎlǎpanu, are 39 clădiri și 123 locuitori (p. 152.).”

La recensământul din 1966 avea 45 de locuințe, 37 gospodării și 101 locuitori.

Pârâu în acest sat numit și Breznița.

Valea Teiului (Pârlita)

Vechiul și adevăratul nume al satului a fost Pârlita, până în deceniul al șaptelea al secolului XX când conducerea de atunci a țării a hotărât să schimbe denumirea unor sate.

Mai multor sate din fostul raion Strehaia l-i s-a schimbat denumirea, între acestea și satul Pârlita, cu un nou toponim Valea Teiului, probabil, după pădurea de tei din zonă.

Denumirea unor așezări din trecut cu toponimul ARSURI; ARSURILE; ARȘI; PÂRLITURA; PÂRLITA este legată de o anumită situatie istorică dată, în legătură cu înființarea satelor și defrișarea pădurilor și prin foc pentru terenuri de agricultură. Orice așezare îsi are și legenda ei în legătură cu toponimul care a dat numele satului. Pentru Pârlita tradiția reține că vechea vatră a satului a fost mai aproape de Breznița dar satul a fost mistuit de foc, distrus, iar locuitorii au ridicat o nouă vatră de sat mai spre apus pe care au numit-o Pârlita spre a nu uita chinul și zbuciumul prin care au trecut înaintașii lor când a fost “Pârlitǎ” vechea vatră a satului.

Cât a fost de veche vatra în timp, nu se dispune de date mai vechi de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Apare menționată la 1864 de Ion Ionescu de la Brad, unde arată că Pârlita este cătun ce aparține de Breznița de Motru, că au fost împroprietăriți la 1864 separat de Breznița cu 352 pogoane, din care 21 clăcași cu 4 boi, 25 cu doi boi, 25 cu brațele și unul cu loc de casă, deci peste 50 de familii. Un sat menționat în scris la o anumită dată istorică, în cazul nostru la 1864, cu peste 50 de familii, este mult mai vechi, cel puțin de la începutul secolului al XIX-lea. A fost cătun pe moșia Mǎnǎstirii Strehaia ca și Breznița.

La 1845 apare în documentele Mǎnǎstirii plângerea către Departamentul Credinței a “ cinci locuitori clăcași de pe moșia Breznița și cătune… cerând lemne pentru construcție de case”. Cătun nu poate fi altul decât Pârlita trecut cătun de la 1864, după 20 de ani.

Școala satului a luat ființă în 1922. Până acum se învăța în casa lui Ionașcu Mogoșu, iar înainte de 1900 copiii mergeau la școală la Breznița. Se învățau mai întai 5 clase apoi 7 clase. Elevii învățau toți în aceeași clasă. Printre primii învățători se numără: Gemescu Gh. de la Strehaia, Belbițǎ de la Bâcleș, Sandu Mihai, Botescu Gheorghe, Enescu Emil de la Bâltanele, Ioneci Ana, Câmpeanu Constantin de la Greci. Începând din 1950 școala a funcționat numai cu clasele I-IV simultan. Școala era frecventată de un număr de 6 copii în clasele I-II și IV, învățator fiind Bǎnuțoiu Ion. Pentru clasele V-VIII elevii merg la Breznița. Începând din anii 1994-1995 numărul elevilor a scăzut sub cinci și școala s-a desființat.

În cinstea eroilor căzuți în primul război mondial 1916-1919 a fost ridicat în 1930 un monument în formă de cruce de către Societatea “Cultura eroilor” de pe lângă Ministerul de Război, prin stăruința unui fiu al satului și anume Simion I. Marin, orfan de război, funcționar la acea societate cu gradul de plutonier major. Aceste date au fost culese de la cetățeanul nonagenar Filipescu Grigore din satul Pârlita.

Satul nu are biserică, locuitorii merg la Biserica din Bâltane și la cimitirul de aici. În anul 1980 s-a Înființat un cimitir la capatul de răsărit al satului spre Breznița. La recensământul din 1966, Pârlita era înregistrată cu 81 locuințe, 78 de gospodării și 232 locuitori.

La recensământul din 1992 este înregistrată cu 46 gospodarii și 112 locuitori. Se observă o scădere foarte mare a populației ca urmare a faptului că satul este mai izolat, departe de șosea și calea ferată. Sperăm că va crește numărul locuitorilor odată cu împroprietărirea țăranilor.

Capitolul III. GEODEMOGRAFIE

III.1. Evoluția numerică a populației

Populatia reprezinta un element important al complexului geografic, prezentand un deosebit interes in studiile de geografie regionala.

Populatia nu este doar un element statistic, o suma de indivizi sau un sistem care evolueaza doar prin nasteri si decese, populatia este un sistem complex a carei evolutie este conditionata de factorii naturali, sociali, economici, culturali si istorici.

Cresterea sau descresterea numarului populatiei este determinat de dinamica populatiei, fertilitate, mobilitate etc. Fenomenul demografic care domina evolutia populatiei rurale este acela al imbatranirii demografice, acest fapt fiind prezent atat la nivel de tara, cat si la nivel de continent.

După modul de distribuire a gospodăriilor în teritoriu, in localitatea Breznita-Motru relieful de deal si parțial colinar al comunei a contribuit la dezvoltarea in timp a localităților comunei liniar dea lungul văilor si in trupuri răzlețe, in forma răsfirata si cu o vatra mai închegata la reședința de comuna.

Deasemenea, ulițele din localități sunt dezvoltate haotic, urmand formele de relief, sunt in pante nesistematizate si nemodernizat, greu de intretinut.

III.1.1. Evolutia numerica a populatiei la nivelul podisului

Evolutia numerica a populatiei a inregistrat o traiectorie schimbatoare, fiind intr-un dezechilibru permanent inregistrand cresteri si descresteri cantitative inegale ale numarului populatiei intre anii 1930-1992, datorita unor factori favorabili sau nefavorabili de ordin politic, social si istoric. Dupa 1992 populatia a fost intr-o continua scadere , astfel la nivelul anului 2002 era de 1772 locuitori, in anul 2008 de 1643 locuitori, ajungand la 1566 locuitori in 2011 si 1457 locuitori in 2015.

Tabel nr. 1 – Evoluția numerică a populației (1930-2015)

Figura nr. – Graficul evoluției numerice a populației

Intre anii 1930-1966 se remarca o scadere a populatiei de la 1876 locuitori la 1621 locuitori cauzata de ce-a de-a doua conflagratie mondiala, datorita foametei din anii 1946-1947, iar mai apoi a redresarii situatiei politice a tarii si a faptului ca in acest teritoriu rural populatia era tanara, cu o mentalitate pro-natalista.

Scaderea numarului populatiei din anul 1977 pana in prezent a dus la complexe modificari in structura pe sexe si grupe de varsta, pe sectoare de activitate. A avut loc o migrare intensa din mediul rural in cel urban, crescand ponderea populatiei ce lucre in industrie si constructii. S-a renuntat la munca in agricultura pentru cea in industrie din mediul urban, unde existau conditii de trai mai bune (se oferea loc de munca, locuinta, nivel cultural mai ridicat).

III. 1.2. Evolutia numarului de locuitori la nivel de sate

III.2. Densitatea populatiei

Densitatea populației reprezintă numărul de persoane pe unitate de suprafață. In general ea se masoara in persoane pe kilometru patrat, calculandu-se  prin împărțirea numărului de locuitori la suprafață în kilometri pătrați. Densitatea este influentata de o serie de factori:

factori naturali – altitudine, gradule de fragmentare a reliefului, pante;

factori hidrologici – reteaua hidrografica, vulnerabilitatea la inundatii;

factori edafici – fertilitatea solului;

factori antropici;

factori economici – resurse naturale (ale solului si subsolului);

factori istorici; factori politici.

D = P/S, unde D – densitatea populației; P – numărul locuitorilor; S – suprafața teritoriului.

Tabel nr. Evolutia dentitatii populatiei

Fig. nr. – Graficul evolutiei densitatii medii a populatiei

Densitatea medie a populatiei la nivelul comunei Breznita-Motru cat si la nivelul Podisului Piemontan al Balacitei prezinta valori reduse (valorile medii in intervalul 1977-2011 fiind de 29,53 loc/km², respectiv 41,71 loc/km²) avand continua tendinta de scadere.

Din anul 1977 pana in anul 2011 la nivelul Podisului Piemontan al Balacitei se observa o scadere a valorii densitatii medii a populatiei (de la 55,53 loc/km² la 35,46 loc/km²), situatie asemanatoare si comunei Breznita-Motru unde valorile densitatii medii au scazut de la 47,75 loc/km² la 24,12 loc/km², scadere datorata declinului demografic al populatiei.

Comuna face parte dintr-o regiune care se confrunta cu o imbatranire demografica accentuata si o migrare a populatiei tinere si adulte spre exterior.

III.2.1. Densitatea Agricola

Densitatea Agricola reprezinta raportul dintrenumarul de locuitori si suprafata agricola a unui teritoriu. Se exprima in locuitori pe 100 ha teren agricol.

Tab. nr. – Evolutia densitatii

agricole

Figura nr. – Evolutia densitatii agricole

In Breznita-Motru densitatea Agricola a avut o evolutie descendenta, valorile scazand de la 73,6loc/100ha in 1992 la 59,9loc/100ha in 2004. Aceasta scadere a densitatii agricole se datoreaza in principal scaderii numarului populatiei.

La nivelul anului 2011, densitatea Agricola are valoarea de 52,8loc/100ha fiind intr-o continua scadere.

III.3. Dinamica populatiei Dinamica populatiei reprezinta tatalitatea transformarilor ce au loc in numarul,structura si repartitia populatiei intr-un anumit teritoriu, intr-un anumit interval de timp. Miscarea naturala cuprinde toate modificarile ce apar in numarul si structura populatiei cu privire la nasteri, decese, casatorii si divorturi. Miscarea migratorie cuprinde modificarile numarului si structurii populatiei ca urmare a schimbarii domiciliului stabil. Miscarea naturala si cea migratorie sunt supuse conditiilor legate de factori naturali, economici, sociali, istorici, politici, psihologici.

III.3.1. Dinamica naturala

Bilant natural – reprezinta diferenta dintre natalitate si mortalitate, exprimata in valori absolute sau relative pentru un anumit interval de timp. Se mai numeste si spor natural. Acesta este influentat de factori naturali, sociali, economici, politici, istorici.

III.3.2. Natalitatea

Natalitatea – reprezinta numarul sau proportia nasterilor care au loc intr-o populatie,intr-un anumit interval de timp. Ea se calculeaza raportand numarul nascutilor vii dintr-un an la 1000 locuitori. Dupa primul razboi mondial, natalitatea a scazut in intreaga tara. Odata cu modernizarea societatii natalitatea scade. Aceasta scadere influenteaza negativ societatea pe plan social, cultural si economic, micsorandu-se volumul resurselor de munca.

La nivelul Podisului Piemontan al Balacitei, in intervalul 1985-2010, rata natalitatii a variat, astfel intre 1985-1989 s-a inregistrat o crestere de la 13,44 ‰ la 15,42 ‰, dupa care rata natalitatii a scazut progresiv pana in anul 2004 cand a fost de 8,83 ‰. Aceasta evolutie o intalnim si la nivelul tarii.

La nivelul comunei Breznita-Motru rata natalitatii urmeaza aceeasi evolutie ca la nivelul intregului podis, valorile osciland astfel: intre anii 1985-1989 se inregistreaza o crestere a ratei natalitatii de la 11 ‰ la 16 ‰, dupa care rata natalitatii a interistrat o scadere continua pana in anul 2004 cand valoarea sa era de 9,56 ‰. In ultimii ani rata natalitatii are valori constante de aproximativ 10 ‰.

Pana in anul 1989 tendinta ratei natalitatii era de crestere (se interziceau avorturile, lipseau metodele contraceptive, exista modelul familiei cu mai multi copii, numar mare de locuri de munca). Dupa acest an, tendinta natalitatii este de scadere (legalizarea avorturilor,, modelul familiei cu un singur copil, economia de piata, nesiguranta zilei de maine).

Tabel nr. – Evolutia bilantului natural

Fig. nr. Dinamica miscarii naturale a populatiei

III.3.3. Mortalitatea

Mortalitate – reprezinta numarul sau proportia deceselor dintr-o populatie intr-un interval de timp. Se calculeaza raportand numarul persoanelor decedate intr-un an la 1000 locuitori.

Factorii care influenteaza mortalitatea sunt: nivelul de dezvoltare economica, factorii sociali, sanitari, istorici, politici.

La nivelul podisului rata mortalitatii a fost in crestere de la 19,17 ‰ in anul 1985, la 24,36 ‰ in anul 2004. Aceasta crestere s-a datorat imbatranirii populatiei.

La nivelul comunei, in anul 1985 rata mortalitatii era de 18 ‰, in anul 2002 – 21 ‰,iar in 2011 valoarea a crescut la 23 ‰, valori apropiate celor din Podisul Piemontan al Balacitei.

III.3.4. Evolutia bilantului natural

Acest spatiu rural este caracterizat printr-o imbatranire demografica evidenta avand un bilant natural cu valori negative in tot intervalul studiat, exceptie facand anul 1989 cand acesta are valoare pozitiva de 0,8 ‰. La nivelul anilor 2004, respectiv 2011, valorile ajung la -12 ‰ , -13 ‰.

Fig. nr. – Evolutia bilantului natural

III.3.5. Evolutia bilantului migratoriu

Bilantul migratoriu al populatiei este diferenta dintre numarul imigrantilor si cel al emigrantilor exprimata in valorile relative, calculata pentru un an sau pentru o perioada determinata de timp. El poate avea valoare pozitiva ori negativa.

Tab. nr. – Evolutia bilantului migratoriu

Fig. nr. – Evolutia bilantului migratoriu

III.3.6. Migratii pentru munca in strainatate

Dupa evenimentele din anul 1989 apare un nou tip de migratie, aceea pentru munca in afara tarii, datorita crizei economice, restructurarii activitatilor industrial si acorarea libertatii de miscare. Au foat retrocetate terenurile agricole proprietarilor de drept, insa, acestia din lipsa banilor nu reusesc sa-si asigure un nivel de trai satisfacator si aleg sa plece in alte tari cu o economies i potential economic mai dezvoltat. Plecarile populatiei rurale spre alte tari cresc dupa anul 1995, afectand populatia cu varsta intre 20-45 ani.

Populatia care migreaza in alte tari poate fi de doua categorii: cei care pleaca in starinatate pentru a acumula resurse financiare mai mari dupa care se intorc in tara; si cei care pleaca si se stabilesc definitive acolo (populatia tanara 20-30 ani).

III.4. Structura demografica a populatiei

III.4.1. Structura pe sexe

Structura populatiei pe sexe este rezultatul miscarii natural, a raportului dintre mortalitatea feminina si cea masculina, a diferitelor riscuri de mortalitate pe sexe datorate diferitelor evenimente sociale. Structura populatiei pe sexe este rezultatul miscarii migratorii ce priveste proportia dintre numarul migrantilor de sex feminin sic el masculine. Ea mai poate fi influentata de specificul dezvoltarii teritorial economice si de nivelul material si spiritual.

Structura pe sexe a populatiei in intervalul 1977-2010 la nivelul podisului prezinta o usoara preponderenta a sexului feminine, valorile osciland intre 50,55% si 52,64% datorita valorii mai mari a mortalitatii generale masculine. Frecventa mai mare a numarului de femei sau de barbati are o influenta puternica asupra dezvoltarii teritoriului.

Tabel nr. 10 – Ponderea populatiei pe sexe

Fig. nr. 22 – Ponderea populatiei pe sexe

In comuna Breznita-Motru se remarca la fel ca si la nivelul intregului podis aceeasi predominanta a populatiei feminine, valorile osciland intre 51% in anul 1992 si 52% in 2008.

Tendinta de feminizare a populatiei in spatial rural s-a datorat inainte de 1989 industrializarii oraselor, fapt ce a condus la migrarea populatiei masculine din mediul rural in mediul urban si a cauzelor biologice (durata medie de viata la femei este mai mare decat la barbate). Dupa 1989 si pana in prezent ponderea populatiei feminine a inregistrat o usoara scadere datorita intensificarii migratiei populatiei din mediul urban spre cel rural ca urmare a restructurarii sectorului industrial care a afectat in mare parte populatia masculina.

In anul 1992, numarul populatiei feminine era de 1058 persoane, mai mare decat numarul populatiei masculine acesta fiind de 1031 persoane. Odata cu trecerea anilor atat populatia feminina cat si ce-a masculina sunt intr-o continua scadere, la nivelul actual inregistrand valori aproximativ egale, si anume: 730-femei; 735-barbati.

O alta cauza a scaderii populatiei feminine ar fi aceea a migrarii populatiei feminine tinere spre mediul urban pentru gasirea unui loc de munca sau pentru casatorie.

Raportul de feminitate este raportul dintre numarul femeilor sic el al barbatilor. Acesta se calculeaza dupa formula: Rf= F/M * 100, unde: Rf – raportul de feminitate, F – populatia de sex feminine, M – populatia de sex masculin. In Podisul Piemontan al Balacitei in intervalul 1977-2005 raportul de feminitate a inregistrat usoare oscilatii insa a avut valori superioare celor masculine in permanenta. Valorile au oscilat intre 102,29-120,68 persoane de sex feminin la 100 persoane de sex masculin. In comuna Breznita-Motru situatia sta astfel: in intervalul 1992-2008 valorile ai oscilat intre 102,61 si 106,41 persoane de sex feminin la 100 persoane de sex masculin. In anul 2014 se observa o scadere a raportului de feminitate, acesta avand o valoare mai mica decat cea masculina, si anume 99,31.

Tab. nr. 11 – Raportul de feminitate

Tabel nr. 12 – Raport de feminitate pe grupe de varsta

Figura nr. – Raport de feminitate pe grupe de varsta

III.4.2. Structura populatiei pe grupe de varsta

Aici trebuie interpretată piramida vârstelor

Fig. nr. – Piramida varstelor (2011)

III.4.3. Structura etnicǎ In comuna Brezniṭa-Motru populatia este costituita aproape in totalitate de romani, 97%. La 2,63% din numarul locuitori nu le este cunoscuta etnia.

Fig. nr. – Structura etnica

III.4.4. Structura populatiei pe religii

Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (97,3%). Pentru 2,63% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.

Fig. nr. – Structura populatiei pe religii

III.4.5. Structura socio-economica

4.5.1. Populatia active si inactive

Structura socio-economica a populatiei releva gradul de participare a acesteia la o activitate economica. La nivel mondial, cunoaste mari diferentieri spatiale, in functie de gradul de dezvoltare economica, de factori demografici (dinamica populatiei), de factorii sociali si politici. Nu toata populatia este activa: varsta demoeconomica variaza intre 19-20 ani si respectiv 61-62 ani. Sunt nenumarate situatii insa, in special in tarile subdezvoltate sau in curs de dezvoltare, cand tinerii sub 16 ani sau varstnicii peste 65 ani desfasoara activitati economice.

Populatia activa cuprinde totalitatea persoanelor care executa in mod obisnuit o activitate profesionala. In consecinta, populatia activa cuprinde toate persoanele care desfasoara o activitate economica retribuita dar si populatia aflata in cautarea unui loc de munca. Include salariatii, muncitorii independenti, somerii inregistrati la ultimul recensamant, tinerii in cautarea primului loc de munca, muncitorii sezonieri si persoanele cu activitate temporara. Nu intra in categoria persoanelor active: studentii, menajerele, pensionarii si persoanele intretinute in intregime de altii. 

Populatia inactiva – populatia care nu exercita o activitate aducatoare de venituri si care se afla sub sau peste varsta de munca. Configuratia structurii demografice determina ponderea populatiei active din cea totala. Rolul activilor in societate este esential pentru ca acestia sustin economic si populatia inactiva (elevi, studenti, pensionari etc.).

O populatie imbatranita reduce numarul activilor, influentand negativ dezvoltarea economica, in timp ce o populatie tanara constituie un rezervor de forta de munca, care impulsioneaza cresterea economiei.

Fig. nr. – Ponderea populatiei active si populatiei inactive

La nivelul comunei, ponderea populatiei active a avut o evolutie descendenta: 54,05% din populatia totala in 1997, 49,2% in 1992 scazand dramatic la 27,16% in 2002. Ponderea populatiei inactive a fost intr-o continua crestere ajungand in anul 2002 la valoarea de 72,29%.

Ponderea populatiei active este foarte redusa datorita lipsei unei specializari intr-o anumita ramura agricola si in special plecarii spre alte activitati neagricole, in apropierea unor cente urbane (Craiova, Drobeta Turnu-Severin, Filiasi).

Modul de asigurare cu forta de munca a diferitelor ramuri economice depinde de raportul dintre populatia active si cea inactiva pe un anumit teritoriu.

4.5.2 Rata de activitate

Rata de activitate reprezinta raportul dintre populatia active si populatia totala. Se exprima in procente. Acest indicator arata gradul de participare a populatiei la activitatea economica.

In spatial rural rata de activitate este influentata de faptul ca mare parte din populatie desfasoara activitati care genereaza productii mici si venituri medii. In agricultura veniturile sunt relativ mici insa numarul locuitorilor care lucreza in aceasta activitate economica este mare.

Tab. nr. – Evoluṭia ratei de activitate

Rata de activitate in comuna Brezniṭa-Motru a fost intr-o permanenta scadere de la 54% in 1977, la 49% in 1992, ajungand in 2002 la 27%, scadere ce se datoreaza cresterii populatiei inactive.

4.5.3.Rata somajului

Somajul reprezinta un fenomen economic, un excedent al ofertei fata de cererea de munca ce are sensuri si niveluri de evolutie diferite, are un caracter initial temporar, dar in prezent unul permanent. Exista o disproportie intre cerere si oferta, cererea exprimand gradul de dezvoltare economica, oferta exprimand volumul si dinamica populatiei.

Tab. nr. – Evolutia ratei somajului

III.4.6. Repartitia populatiei pe sectoare de activitati

In functie de activitatea economica prestata, populatia active se imparte in trei sectoare de activitati:

sectorul primar (agricultura, silvicultura, pescuit)

sectorul secundar (industrie, constructii)

sectorul tertiar (comert, transport, servicii)

Ocupatia de baza din trecut a locuitorilor din comuna Brezniṭa-Motru a fort agricultura, la fel este si in prezent. In agricultura, ramurile cele mai dezvoltate sunt cultura plantelor si cresterea animalelor, pe langa acestea viticultura si pomicultura.

Ponderea populatiei active din sectorul primar a inregistrat o scadere de la 68,27% in 1977, la 60,53% in 1992, apoi in anul 2002 ponderea populatiei active din sectorul primar creste la 75,96%. Ponderea populatiei din sectorul secundar a crescut de la 17,69% in 1977 la 21,77% in 1992, apoi a scazut la 11,49 % in 2002. In sectorul tertiar, la fel ca si sectorul secundar ponderea a inregistrat o crestere apoi o scadere de la 14,04% in 1977, la 17,70% in 1992 si respectiv 12,55% in 2002.

Tab.nr. – Evolutia populatiei pe sectoare de activitati

III.4.7. Raportul de dependenta economica

Raportul de dependent economica se obtine raportand populatia inactive la populatia activa, din punct de vedere economic. Se exprima in procente. Pentru calcularea indicatorului se foloseste formula: Rde=Pi/Pa * 100, unde Pi – populatia inactiva, Pa – populatia activa.

Cauzele principale care duc la modificarea acestui indicator sunt legate de modificarile numarului populatiei (in special in structura pe grupe de varsta), de disparitia unor activitati economice, de marirea duratei de scolarizare, pensionarea inainte de varsta limita, peridata economica dificila prin care trece tara noastra.

Tab.nr. – Evolutia raportului de dependent economica

La nivelul comunei se observa o crestere a acestui indicator la nivelul anilor 1977, 1992 si 2002 de la 85% in 1977, 103% in 1992 si 266% in 2002.

Capitolul IV.ECONOMIA

IV.1. Pe domeniul mănăstirii (până la 1863)

Făcând parte din domeniul mănăstirii, clăcașii satului Breznița au luat parte la viața economică a mănăstirii până la secularizarea din 1863 și împroprietărirea din 1864.

Mănăstirea ca stăpân feudal, avea în stâpanire pădurile, ogoarele, fântânile, apele, viile și livezile, oferind condiții optime pentru agricultură, creșterea vitelor, albinarit, cultivarea viilor si a livezilor, mai putin a pisciculturii.

Fiind regiune deluroasa, cultivarea cerealelor era practicata, indeosebi in zona campului, care se intindea de-a lungul raurilor si paraielor care strabateau domeniul feudal. In satul Brezniṭa curge raul Brezniṭa care vine dinspre apus, din zona satului Pâlita si in Brezniṭa se cultiva porumb si grau inclusiv pe dealurile care strajuiesc cele doua sate.

In cultivarea cerealelor, porumbul ocupa primul loc. Existau magaziile satesti de rezerva infiintate de Kisseleff pentru eventualii ani de lipsa, pana la 1834 (cand armatele ruse au parasit Principatele romane), si mentinerea lor dupa 1834. Atitudinea clacasilor privind obligatiile fata de recolta pentru aducerea si in magaziile de rezerva, presiunea facuta asupra clacasilor de a raspunde la ordinele manastirii, prin subocarmuire si ocarmuire.

O alta ramura a economiei domeniului feudal al manastirii era cultivarea vitei de vie fiind favorizata de solul dealurilor satelor Brezniṭa si Pârlita, indeosebi a dealurilor din zona satului Pârlita. Obligatiile taranilor de a da din 20 de vedre una.

In traditie se vorbeste de „drumul butii”. Numit asa pe motivul ca manastirea isi trimitea carele cu buti si clacasii ieseau la marginea drumului cu hardaiele cu vin, drept dijma, si il turnau in butiile asezate pe care, pentru a-l transporta in pivnitele manastirii.

Varietatile cultivate au fost: Corbu Negru, Negru Vartos (probabil Zaibar), Negru Moale (probabil Terasa), Berbecelul, Braghina, Tamaioasa, Coarna Alba si Neagra. Trasatura vinului era data de Negrul Vartos, Negrul Moale, Berbecelul si Braghina.

Dupa improprietarirea din 1864 suprafetele cu vii ale fostilor clacasi au crescut. Aparitia filoxerei si la noi in tara incepand cu anii 1880-1882 a facut ca viile sa cunoasca un declin pentru un timp, fiind adusa in tara vita americana port altoi.

Dupa combaterea filoxerei, cultura vitei de vie cunoaste o noua dezvoltare, Brezniṭa devenind o zona apreciata cu vinuri cunoscute cu numele de „vinuri de Brezniṭa”. Suprafetele cultivate cu vita de vie cunosc o noua decadere odata cu colectivizarea inceputa in 1949 si incheiata in 1962.

O indeletnicire de capetenie a clacasilor de pe domeniile manastirii a fost cresterea vitelor, care a ocupat un rol important in economia manastirii si a clacasilor. Se cresteau: oi, capre, porci, cai, vaci si boi. Manastirea face comert cu vite in cadrul targului din localitatea Strehaia, dar si dincolo de hotarele tarii.

Locuitorii mai povestesc si astazi, cum bunii si strabunii lor dadeau drumul vitelor singure in padure si le lasau acolo de primavara pana toamna. Cand mergeau sa le caute se orientau dupa sunetul clopotului de la gatul vitelor. Vacile veneau cu viteii mari ca si scroafele cu purceii, dusi la ghinda si jir toamna. Pentru paza vitelor prin padure erau si conace.

Statistica anilor 1845-1846 – dupa condica de claza a manastirii, pentru clacasii strehaieni inregistreaza in 1845; 555 boi, 816 vaci, 446 manzati, 6125 oi si capre, 1181 porci si 187 cai; 523 boi, 563 vaci, 291 manzati, 5957 oi si capre, 952 porci si 173 cai. Aceste cifre vin in sprijinul nostru in ce priveste cresterea vitelor numai intr-unul din satele de pe domeniul manastirii care a dus la faima targului din localitate privind comertul de vite.

Nu dispunem de o statistica (o condica) a manastirii pentru clacasii brezniceni, dar nu poate fi decat asemanatoare cu a celor strehaieni, aici existand un numar insemnat de vite, mai ales ca satul si mosia Breznita aveau un singur targ de mosie, dupa cum am aratat anterior.

In baza legii de improprietarire din 1864 putem da orientativ, pentru satul Breznita, un numar de 463 de boi si 390 de vaci, iar pentru Parlita 58 de boi si 25 de vaci.

Albinaritul a constituit o indeletnicire pe care conducerea manastirii nu a neglijat-o. Mierea era folosita ca hrana, pentru prepararea bauturilor, ceara pentru facerea lumanarilor dar si pentru vanzare. Stupii se duceau in padure in poienele curatate si amnajate in acest sens.

Legat de agricultura si nevoile casnice au aparut si mestesugurile: dulgheria, tamplaria, fieraria, lucrarea postavilor si lingurilor, cojocaria etc. In cadrul manastirii lucrau si mestesugarii, tamplarii, rotarii, fierarii, cojocarii. Existenta unor rudari care faceau linguri, fuse, blide si postavi, viind obligati sa confectioneze postavi pentru constructia Carantinei de la Turnu- Severin in anii 1834-1840.

Un salt economic pentru clacasii manastirii Strehaia va fi lecularizarea averilor manastiresti din 1863 si Legea rurala din 1864.

Inaintea legii rurale, a fost data legea secularizarii averii manastiresti 17/22 decembrie 1863. In urma acestei legi a fost desfiintat si domeniul feudal al manastirii Strehaia si a carui suprafata se intindea cale de o posta in lung si in lat, spune Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) in „Agricultura romana din judetul Mehedinti”, 1868, o suprafata de circa 62500 ha.

Prin legea rurala promulgata la 14/26 august 1864 in Muntenia sateanul cu 4 boi si o vaca avea 11 pogoane adica 55129,69m²; pentru cel cu 2 boi si o vaca primea 7 pogoane si 19 prajini, adica 35754,94m²; pentru cel care nu avea decat vaca, cu bratele taran numit si „toporas”, 4 pogoane si 15 prajini adic 20057,01 m², peste locul de au satenii in vatra satului, pentru casa si gradina.

La clacasi cu 2 boi, 195 clacasi cu bratele, suma pogoanelor ce li s-au cuvenit fiind de 2531 plus 136 pogoane date de lege, din totalul 2667 pogoane si 11 stanjeni.

Pe unarul celor inproprietariti apasa greaua obligatie a rascumpararii locurilor primite, care trebuia platite in timp de 15 ani.

IV.2. Satul Breznita dupa secularizare si improprietarire

Prin legea rurala din 1864 se infiinteaza si se constituie mosiile (domeniul) statului. Guvernul a fost “autorizat a vinde locuri pe mosiile statului”. Nu se va putea vinde la o singura familie decat pana la maxim de 12 pogonane”. Prin regulamentul de aplicare pentru executarea art. 5 si 6 din legea rurale de la 20 iulie 1878, s-a infiintat in fiecare judet o comisie ad-hoc compusa dintr-un membru al comitetului permanent, un delegate al administratiei domeniilor si primarul comunei. Comisia trebuia sa studieze tabelele cu satenii in drept de a primii pamant pe mosiile statului, intocmita in urma circulatiei ministerului de finante si a instructiunilor publice.

In satul Breznita-Motru pe mosia statului (fosta proprietate a manastirii Strehaia) a luat fiinta o noua vatra a satului, numita “Linia Noua” (pe langa cele existente “Valea Bisericii”, “Sânuica”, “Gliganu”) constituita din 74 de familii prin cumpararea a 5 ha, teren cu obligatia de a se stabili aici timp de 3 ani/adica pana in 1896. Statul le-a acordat avanduri rambursabile de 700 lei pentru cumpararea de vite si instrumente agricole. Agricultura cu principalele ei ramuri a ramas si dupa 1864 principala ocupatie a locuitorilor satului Breznita, cu vaile lui adiacente, ale carui gospodarii au crescut in numar fata de anul 1864.

La 1894, Breznita forma comuna cu satele Parlita si Higiu. N.D. Spineanu mentioneaza: 539 case cu 1296 locuitori, din care 404 contribuabili, locuitorii poseda 108 pluguri, 200 care cu boi, 42 carute cu cai si 116 stupi. Este citata si o carciuma.

Locuitorii posedau 2016 cornute, 104 cai, 611 oi, 35 capre, 511 porci, revenind in medie 6 animale, unele peste altele. Bugetul comunei era de 4186 lei la venituri si 3047 lei la cheltuieli.Aceleasi date le gasim trecute si la 1898, in Marele dictionar geografic al Romaniei, vol I, p 644.

Structura proprietatii agrare nu s-a schimbat in satul Breznita, prin legea pentru definitivarea reformei agrare din Romania veche din 17 iulie 1921. Pe teritoriul satului, fost sat de clacasi pana la 1863, nu existau proprietari, suprafete pentru expropriate. O situatie asemanatoare si pentru expropriatii din 1945, in urma legiferarii reformei agrare din 23 martie 1945. Nu am putut afla daca in urma Decretului 308/1953 au fost sau nu familii breznitene care sa fii primit pamant.

Economia comunei si in principal agricultura va evolua dupa 1900 ca urmare a punerii in aplicare a legilor din perioada anterioara. Prefectura judetului Mehedinti mentioneaza morile existente in comuna in anul 1936. Iata cum este facuta descrierea acestor mori:

proprietarul morii – I.P. Mihutescu – functioneaza; este infiintata in 1909; forta metrica este de 24 H.p; capacitatea in 24 ore 3-8; felul produselor ce fabrica : porumb si grau; moara taraneasca cu doua pietre.

proprietarul morii – Dumitru Boruga – functioneaza, este infiintata 1926, forta metrica 20 H.p; capacitatea in 24 ore 15-25; felul produselor de fabrica :grau si porumb; moara taraneasca cu doua pietre.

Aceasta dezvoltare a agriculturii se datoreaza si sporirii numarului locuitorilor comunei, fapt care ne indreptateste sa credem ca si celelalte ramuri ale economiei, respectiv cresterea vitelor, cultivarea vitei de vie si a pomilor fructiferi, albinaritul se va extinde. In 1947 Breznita forma comuna tot cu satele Parlita si Higiu. Comuna avea 598 cladiri, 571 gospodarii si 2409 locuitori, Breznitei revenindu-i 486 cladiri si 1949 locuitori. Pe teritoriul comunei se gaseau 28 cazane de tuica, 1 unitate cooperativa si o carciuma.

IV.3. Satul Breznita in perioada 23 august 1944 pana la 22 decembrie 1989

In perioda colectivizarii agriculturii, pana la incheierea ei, statul totalitar a aplicato serie de masuri coercitive (de constrangere) asupra taranilor mai gospodari ai satelor,a unor tarani mijlocasi pe care i-a trecut in categoria chiaburilor, cei care opuneaurezistenta la inscrierea in colectiva. In cei priveste pe chiaburi masurile coercitive au fost foarte aspre. Breznitenii au opus rezistenta la procesul de colectivizare.

Pentru a atrage taranimea, cu gospodarii mici si mijlocii, statul a dat la 14 iulie 1949 Decretul asupra impozitului prin care taranimea cu gospodarii mici si mijlocii a fost complet scutita de impozitul agricol, iar pentru taranimea cu gospodarii mijlocii el a fost mult redus, in timp ce asupra taranilor mai instariti a crescut.

La mai putin de un an de la emiterea Decretului asupra impozitului, la 26 mai 1950, sstatul a dat un act decret, Decretul privind stabilirea regimului de colectare a produselor agricole, vegetale, care erau fixe, fiind stabilite in functie numai de suprafata si in raport cu conditiile economice natural si cu fertilitatea solului.

Acest decret nu a facut altceva decat sa inaspreasca existenta cotelor obligatorii in raport cu suprafata de teren, indifferent daca era sau nu pentru cultura cerealelor, indifferent cat si cum producea la hectar. Cotele fiind obligatorii li se lua intreaga munca fara a respecta nici hrana pentru minimum de trai. La 27 octombrie 1953, Co,siliul de Ministrii hotaraste introducerea sistemului de contrastari si achizitii de animale si produse animaliere. Taranimea era obligata a da lapte si carne, raportate tot la suprafata de teren. Cantitatile de lapte cerute erau atat de mari ca nici o vaca nu le putea produce chiar intr-o ferma zootehnica bine dotata si pusa la punct. La fel si carne. Prin Plenara C.C. al P.C.R. din 27-29 decembrie 1956 si-au aprobat masurile privind inlocuirea sistemului de cote obligatorii si trecerea integral a schimbului dintre industrie si agricultura pe baze comerciale prin dezvoltarea sistemului contractarilor si achizitiilor, o noua forma de a lua taranilor munca lor, la preturi de nimic. Urmare a acestei hotarari a fost dat Decretul din 21 ianuarie 1957, privind desfiintarea cotelor obligatorii la produsele agricole vegetale si la lapte stabilite prin Decretul din 26 ianuarie 1953 si din 11 martie 1955. In iunie 1958, trupele sovietice stationate pe teritoriul nostru de la 23 august 1944 sunt retrase de catre Hruṣciov. Urmarea retragerii trupelor sovietice, urmare a refacerii economiei si trecerea la o viata economica mai stabile, urmare a constatarilor ca presedintii G.A.C., alesi din randul unor tarani mai putin gospodari dar buni organizatori, prin Decretul Marii Adunari Nationale din 30 martie 1959 s-a hotarat lichidarea ramasitelor oricaror forme de exploatare a omului de catre om in agricultura. De fapt, desfiintarea chiaburimii in lumea satelor a fost lichidata treptat si metodic prin masurile aplicate asupra ei timp de aproape 15 ani. In zilele de 18-22 decembrie 1961 a avut loc la Bucuresti “Consfatuirea pe tara a taranilor colectivisti”, la care au participat 1800 de tarani colectivisti si peste 1300 de invitati “consfatuire convocata de catre biroul politic al Comitetului General al P.M.R”. In cuvantul sau, tovarasul Gheorghe Dindere, secretar al Comitetului regional Oltenia al P.M.R. cu probleme agrare a aratat printer altele ca : “sectorul colectivist al agriculturii regiunii cuprinde circa 56 % din suprafata colectivizata.

In zilele de 27-30 aprilie 1962, a avut loc sesiunea extraordinara a Marii Adunari Nationale, cu participarea a 11.000 de tarani consacrata terminarii procesului de cooperativizare a agriculturii. S-a facut un bilant al activitatii desfasurate de partid in domeniul transformarii socialiste a agriculturii. In acest bilant nu s-a mentionat un cuvant despre metodele folosite, despre crimele fizice si psihice aplicate asupra taranilor, despre numarulcelor arestati si condamnati, a celor care au pierit in inchisori si lagare de munca. Cifra de 11.000 de tarani reprezenta chipurile pe cei 11.00 de tarani morti pentru pamant in 1907. O precizare – la 1907 nu au fost inpuscati 11.000 de tarani. Cifra mai aproape de adevar este circa 4700. Cifra de 11.000 a aparut in presa vremii, nu in documente. Nu s-a spus o vorba, cati au fost batuti, schingiuiti, arestati, condamnati, tot pentru pamant, in anii 1949-1962 in procesul colectivizarii impusa de PCR.

In aceste conditii s-a incheiat procesul colectivizarii si in comuna Breznita si satele din component ei. Dintr-o statistica publicata pentru anii 1970-1971 aflam ca pe teritoriul comunei Breznita existau si isi desfasurau activitatea doua cooperative agricole de productie cu 776 membri cooperatori si o suparafata Agricola in folosinta obsteasca de 2320 ha., si doua sectii pentru mecanizarea agriculturii.

Se arata ca in structura suprafetelor cultivate si a productiei vegetale oponderea cea mai mare o aveau culturile de grau si porumb.

IV.4. Desfiintarea cooperativelor agricole de productie si respectarea proprietatii private in Breznita

IV.5. Modul de utilizare al terenurilor

Spatiul agricol reprezinta totalitatea terenurilor folosite de populatie pentru cultura plantelor si cresterea animalelor. Este conditionat de factori naturali, demografici, tehnici, juridici si politici.

Definitia spatiului agricol este urmatoarea: “intindere de pamant exploatata prin cultura plantelor si/sau cresterea animalelor, reprezinta component cea mai importanta a spatiului rural, ocupand o parte mai mare sau mai mica din acesta si are anumite limite impuse de conditiile de relief, clima sau de dezvoltarea tehnologica la un moment dat.

Tab.nr. – Structura fondului funciar agricol dupa modul de folosinta

Comuna Breznita-Motru detine un profil agricol predominant ocupat cu teren arabil.

De interpretat tabelul

IV.6. Structura culturilor si a productiei agricole

Capitolul V. Viața politică în comună Pana in perioada interbelica in lumea satelor nu putem vorbi de o viata politica, de existent unor organizatii ale partidelor politice existente in perioada respectiva. Acolo unde a fost cat de cat viata politica s-a datorat unor invatatori si preoti care s-au implicat in aceasta activitate. Sunt cunoscuti invatatorii – Constantin Dobrescu – Argeṣ (1859-1903), Ion Mihalache (1882-1995) si altii care au jucat un rol secundar. Dupa intregirea neamului (1918) urmare a celor doua reforme, votul universal si improprietarirea taranilor, se poate vorbii de o influenta asupra vietii politice si in lumea satelor, a noilor formatiuni politice care apar la nivel central, prin infiintarea de organizatii politice locale la centrul de comuna. Aceste organizatii politice, acolo unde se vor infiinta vor reflecta interesele diferitelor partied si grupuri politice din randurile burgheziei sau ale taranimii, care de cele mai multe ori era mintita ramanand uneori cu promisiunile, mai ales cele din perioada campaniei electorale. Dupa razboiul de reintregire a neamului apar noi formatiuni politice, ca Partidul Ṭǎrǎnist condus de Ion Mihalache si Partidul Poporului condus de generalul Alexandru Averescu. Aceste partied se prezentau ca exponente ale unei miscari innoitoare, intre altele ridicarea si intarirea economica si culturala a taranimii care reprezinta 80 % din populatie. Taranimea a fost si a ramas si in perioada interbelica “zestrea” electorala a guvernelor care se succedeau la conducerea tarii. Pentru aceasta “zester” sa poata fi usor folosita de fiacare partid politic, care spera sa devina partid de guvernamant, s-a trecut la infiintarea de organizatii ale partidelor respective in lumea satelor, la centrele de comuna, bazandu-se in primul rand pe intelectualii satelor, pe primari si taranii mijlocii. In perioada interbelica la nivelul comunei Brezniṭa intalnim organizatii politice ale Partidului Poporului, ale Partidului National Taranesc, Partidului National Liberal si ale miscarii regionale, mai ales in perioada cat legionarii au fost la conducerea tarii 1940-1941. Organizatia din Brezniṭa a Partidului Poporului a sprijinit candidature lui Octavian Goga ca deputat de Mehedinti in alegerile parlamentare din zilele de 25-27 martie 1920, alegeri care s-au incheiat cu victoria Partidului Poporului, cu 42% din voturi la nivel de tara. Partidul Poporului alcatuit in jurul generalului Averescu, imediat dupa razboi s-a bucurat de o mare popularitate, ca fiind exponent al unei miscari innoitoare. In urma guvernarilor din 13 martie 1920- 17 decembrie 1921 si 30 martie 1926- 2 iunie 1927 nu a corespuns asteptarilor la care se spera.

La alegerile parlamentare din martie 1920 din partea Partidului Taranist, cu semnul electoral “secera”, pentru camera deputatilor din judetul Mehedinti a candidat Gheorghe Razvan, propus pe Brezniṭa. Acesta a obtinut un numar foartemic de voturi, 3378, candidand pe lista nr. 6, intrand in parlament ca deputat supleant ca si I.C. Angelescu de la Bǎlǎciṭa. La obtinerea victoriei lui Gheorghe Razvan, cei din Brezniṭa si-au adus o contributie meritorie sperand in programul partidului care prevede transformari burghezo-democratice radicale.

Viata politica a comunei Brezniṭa-Motru se oglindeste si in alegerile pentru consiliul communal. In februarie 1929 au loc alegeri pentru consiliul communal. Au fost inscrisi 534 alegatori si au votat 422. S-au prezentat doua liste cu propuneri. Lista nr. 1 a obtinut 328 voturi.

Consilierii care au fost alesi din lista nr.1 cu semnul (trei linii verticale): A.I. Bocancea, C.R. Dascǎlu, C.R. Boboc, Gh.N. Voicu, C. Buzulescu, Marius Diculescu, in total 9 consilieri.

Capitolul VI. Însemnări etnografice Încercăm să urmărim creația populară locală sub aspectul locuințelor (caselor), hranei, portului, credinței, superstițiilor, datinilor, obiceiurilor, obiceiurilor de nuntă etc. Satul (satele) nu au reușit să-și păstreze aceste valori spiritual. Mai mult, obiceiurile și tradițiile nealterate până azi, o parte au dispărut. În urma acestui fapt încercăm să mai restituim aceste valori spirituale.

VI.1. Locuința (casa) Din descrierile locuitorilor vârstnici și din tradiții putem să aflăm nivelul de construcție al acestora.

Bordeiul era o groapă mare în pământ, acoperită cu pământ și resturi cerealiere. În mijlocul locuinței se găsea vatră. Fumul ieșea printr-un orificiu din tavan sau prin orice deschizătură. Iarna de cele mai multe ori prin orificiul din tavan introduceau un trunchi de copac. Acestuia i se punea foc la capătul din vatră și astfel el ardea încontinuu. Doar așa se putea obține o temperatură cât de cât constantă.

Casa era construită din bârne groase, încheiată la capete prin inbucare (în chei). În general locuința săteanului avea două cameră, una cu o singură ușă spre exterior, denumită ogeac; din ogeac se intra în camera de dormit. În față se găsea tinda care mărginea cele două camere.

Ogeacul era camera cea mare. Aici se găsea vatra, iar deasupra se afla hornul, care în partea de jos era destul de larg, întinzându-se pe dimensiunile vetrei, iar sus se termină prin coșul de fum. De jur împrejurul hornului se găsea o poliță care îl înconjura – corlata. În interiorul hornului, la o înălțime convenabilă, se găsea un stâlp transversal de care se prindea lanțul, lanț folosit la agățarea ceaunului (căldarea de tuci) pentru mămăligă. Între vatră și corlată era o dimensiune de circa 1,50 m sificienta pentru a permite tirajul hornului. Coșul superior avea o formă prismatică sau tronconică și era placate cu scândură. Partea terminală a coșului era acoperită cu sindrile depuse în două ape.

Pe vatră se găsea inevitabil testul, fabricat la început din lut, după o anumită tehnică. Acesta era cilindro-conic, de înălțime mică, atât cât permitea introducerea pâinii sau mălaiului (turta din făină de porumb). La partea superioară era un orificiu prin care se introducea o bară de metal de circa un metru, care era susținută de lanț. Cu timpul, în locul țestului lucrat din pământ au apărut țesturi din metal (tuci). Accest test era folosit la coptul asmelor și al mălaiului, care se acoperea cu testul. Etanșeitatea de asigurare prin cenușă și spuză. În aceste condiții se realiza o coacere lentă. Tot pe vatră se mai găseau diverse oale, frigare (verigă de fier pe care se frigea carnea la foc), cârpătoare, linguri și alte instrumente necesare preparării hranei. Pe peretele interior al hornului se găseau, ca și pe corlată, diferite trochițe pentru sare, ardei pisat etc. Iarna pe horn erau puse la afumat diverse semipreparate din carne de porc.

Mobilierul ogeacului se compunea din câteva piese: o masă joasă rotundă, un dulap pentru vase sau polițe, unde se așezau de obicei lingurile de lemn simple sau lucrate cu diverse crestături. Tot în ogeac era păstrată făina într-o ladă specială, iar alta era păstrată în vatră; era așezată împreună cu ulcioarele pe o măsuță alcătuită din doi pari bătuți în pământ și o scândură deasupra lor.

Apa se lua din vadră cu caucul confecționat din lemn având formă unei linguri de dimensiuni mai mari.

Cea de-a doua cameră era de dimensiuni mai mici și avea destinația unei camera de dormit. În ea se găseau, în mod obișnuit, două paturi, unul lângă sobă iar celălalt în partea opusă, la fereastră. De obicei paturile erau făcute din patru pari bătuți în pământ, peste care se așezau scânduri fasonate cu barda. În mod obișnuit ai casei dormeau împreună cu copiii în patul de lângă sobă care era mai mare, iar celălalt pat era pentru eventuali musafiri. Păturile erau acoperite cu pături țesute în casă. Acestea erau din cânepă sau cu urzeală din cânepă iar beteala din lână; pe alocuri, destul de rar, din lână în lână. Pe cele de purtare erau scoase din țesătură modele simple liniare, iar cele bune – scoarțele care erau păstrate pentru zestrea fetelor – erau decorate cu motive geometrice sau florale, cu nuanțe predominant roșii. Acest tip de locuințe a dispărut treptat, treptat. În multe oceaguri se păstra și puțină cu varză și scara podului. Dependințele erau reprezentate prin pătul și pivniță. Pătulul era construit din răchită, nuiele, iar compartimentul pentru cereale-boabe era lipit cu lut. Pivnița era construită din “toable” groase de lemn, lucrate în chei. Vitele locuiau mai intotneauna pe lângă casă. Iarna erau adăpostite în șoproane ori grajduri cu pereții nelipiți de trecea vântul prin ele.

Locuințele erau împrejmuite cu un gard din stobori. Acesta era construit din bucăți de trunchiuri secționate, aranjate unul lângă altul. Capătul inferior era introdus în pământ, iar cel superior tăiat într-un anumit fel, era legat prin împletituri de nuiele. Gardurile aveau o înălțime de circa 1,50 metri și erau astfel construite încât nu permiteau ieșirea animalelor și păsărilor domestice.

VI.2. Hrana Hrana de capetenie era mamaliga si malaiul (turta facuta din faina de porumb si coapta in test de pamant sau tuci). Painea era mai rar folosita: la praznice, la nunti, pomeni sau sarindare.

In postul Pastelui ca fiertura era ciorba de fasole si varza acra. In perioada Craciunului, baza alimentatiei era carnea si untura porcului.

Vara, fierturile de zarzavaturi, ouale si puii de gaina erau baza. Laptele oilor si al vacilor imbunatatea hrana copiilor.

VI.3. Portul popular Astǎzi e deosebit de greu sǎ vorbim despre el datoritǎ faptului cǎ elementele tradiṭionale au dispǎrut. Aceste elemente tradiṭionale erau produse în casele majoritǎṭii ṭǎranilor, atât pentru îmbrǎcǎmintea bǎrbaṭilor cât ṣi a femeilor. Bǎrbaṭii se îmbrǎcau în mod obiṣnuit cu pantaloni de dimie, cǎmaṣǎ alba de tort,uneori cu sabace. Dimia – stofa era lucratǎ în casǎ, ṭesutǎ. Hainele erau tot din dimei cu o croialǎ asemǎnǎtoare celor din zilele noastre. Se purtau în mod frecvent în opinci ciorapi de lânǎ cu obiele albe (fǎcute din dimie). Pe cap purtau cǎciula cu fundul moṭat. Pantalonii erau confecṭionaṭi din dimie alba ṭesutǎ în casǎ, cusuṭi cu gǎitane negre. Aveau “ghizduri”, despicǎturi necesare pentru a se putea îmbrǎca. Acestea aveau ṣi rolul unor buzunare. În afarǎ de hainǎ, se mai folosea ṣi vesta fǎrǎ mâneci,bogat ornamentatǎ cu motive naṭionale. Aceastǎ vestǎ era confecṭionatǎ tot din dimie, fǎrǎ preferinṭe asupra culorii.Vesta de sǎrbǎtoare era confecṭionatǎ din dimie alba, cu o lucrǎturǎ mai finǎ, ornamentatǎ cu gust deosebit.

Femeile purtau cǎmǎṣi cu râuri ṣi altiṭe, fǎcute de mâna lor; oprege (vilnice), care puteau fi pliate, lungi, ṭesute de ele din lânǎ, vopsite în negru sau roṣu ṣi bǎtute în urzealǎ de bumbac mai gros. Vilnicele de sǎrbǎtoare erau alese (împodobite la ṭesut), cu râuri de desene fǎcute din lânuṭǎ de diferite culori sau din fir ṣi mǎrgele. La astfel de volnice se lucre câte o lunǎ, chiar douǎ, din postul Paṣtelui.

Pe cap, femeile în vârstǎ foloseau peṣchire din borangic sau pânzǎ, iar cele tinere basmale. Aceste peṣchire erau confecṭionate în casǎ cu o grijǎ deosebitǎ, ornamentate cu motive mono sau bicolore. Frumuseṭea peṣchirului rezida în mǎiestria urzelii.Ca element predominant erau motivele florale.

Marame “cârpe” lucrate din borangic, erau lucrate în casǎ. Aceste marame se purtau în mod deosebit în zilele de sǎrbǎtoare, la petreceri ṣi la nunṭi. Astǎzi femeile nu mai lucreazǎ, nu mai ṭes, nu mai produc în gospodǎrie astfel de valori material tradiṭionale.

Femeile mai purtau brǎciri (bete) ṭesute cu ochiuri frumoase. Aceste brǎciri, femeile le foloseau în mod frecvent pentru susṭinerea velnicelor – opregelor, cât ṣi pentru esteticǎ.

Astǎzi formele tradiṭionale au început sǎ disparǎ. Piesele vestimentare amintite nu numai cǎu se mai poartǎ, dar nici nu se mai confecṭioneazǎ.

Img.nr. – Costume populare

VI.4. Datini ṣi obiceiuri

Dintre obiceiurile specifice cu o îndelungatǎ existenṭǎ au fost clǎcile ṣi însurǎṭitul.

• Clǎcile au fost forme de petrecere ṣi muncǎ colectivǎ, prilejuite de diverse munci agricole sau casnice: depǎnuṣatul porumbului, tors etc. Ele erau locul de petrecere, de vehiculare al tradiṭiilot ṣi creaṭiilor populare. Prin cântece ṣi snoave era perpetuate tradiṭia folcloricǎ a meleagurilor satelor. Aici se fǎcea legǎtura între generaṭii, se transmitea, depǎṣind timpul, zestrea de aur al folclorului, savoarea snoavelorsatirice populare cu character moralizator. Aceste clǎci au dispǎrut, iar conṭinultl lora fost preluat într-o formǎ artisticǎ superioarǎ de cǎtre aṣezǎmintele culturale, fǎrǎ a se pǎstra specificul tradiṭional.

• In ajunul Anului Nou se adunau baieti si fete la cate o casa, ca sa faca vrajitul. Se puneau pe o masa o oglinda, inelul, banul, carbunele, pieptenele, o druga de porumb sip e fiecare obiect se punea cate o caciula. Fiecare fata si fiecare baiat trebuia sa ridice cate o caciula si obiectul ce se gasea simboliza pe viitorul sot: banul simboliza un sot bogat, oglinda sot frumos, inelul un sot dragalas, carbunele un sot urat, pieptenele un sot coltat, druga de porumb un sot nerod.

Treceau apoi la vatra focului ori la plita de la soba fierbinte si puneau cate doua boabe de grau: unul simboliza pe cel ce pune si altul pe iubitul de inima. Daca booabele se apropiau, insemna ca se vor lua amandoi; daca fug insemna ca nu vor avea parte unul de altul.

In noaptea vrajitului mergeau in curte si numarau fiecare pe rand in gard zece stobori, incepand cu zece. Parul unu, daca era inalt, neted si drept, insemna frumusetea sotului, daca era stranb sau noduros, insemna batranete si uratenie.

Fiecare mama avea grija sa puna busuioacele. Cati oameni avea in casa, atatea busuioace aseza in gard sa cada bruma pe ele. Busuiocul cu bruma arata omul cu noroc si sanatate. Se mai puneau 12 linguri pe o masa sau 12 foi de ceapa uscate cu putina sare in ele. Cele care erau gasite a doua zi cu umezeala in ele reprezentau lunile cu ploaie ale anului ce vine. In ziua Anului Nou, nepotii mergeau cu plocon la mos. Mosii ridicau copiii la grinda si le ziceau: “Bine au venit nepotii sanatosi. Sa traiasca la Multi Ani!” La masa incepeau urarile: “Bine v-am gasit sanatosi!” – “Bine ati venit sanatosi!” – “Sa traiasca mosii!” – “Amin. Sa traiasca si nepotii!”

• La Sfantu’ Ioan, in fiecare casa mergea cineva la Biserica cu o sticla sa ia apa sfintita. Dupa slujba de la Biserica, oamenii mergeau grupuri-grupuri pe la praznice. Cand se lua prima data din fiecare fel de bautura se ura pe rand la fiecare cam asa: “In noroc si sanatate! Sfantul Praznic sa va ajute la Multi Ani Sa traiti sa-l pomeniti si impreuna sa ne fie de bine!”

• La San’ Toader, baietii si fetele mergeau noaptea dupa human (o buruiana cu radacina mirositoare, folosita la spalatul pe cap). Din radacina homanului a doua zi se puneau bucati in lesie si se spalau fetele pe cap sa le cresca parul. Radacinile nefolosite le taiau si le dadeau amestecate cu faina vitelor – mai ales oilor.

• La Mucenici – 9 Martie – se sarbatoreau 44 de Mucenici. Mucenicii dau cu maciucile in pamant ca sa iasa caldura. “Intra frig si iesi caldura.”

Femeile afumau casele de jur imbrejur, prin colturi, cu fum de zdreanta, apoi pe copii sip e batrani ca sa nu-i muste serpii. Cu carpa aprinsa dupa afumat se dadea foc gunoiului. Fetele si femeile scoteau toate toalele la soare si le insirau in curte pe franghii sa ia aer de primavara.

Cand da soarele, se scoteau de la iernat si se curatau stupii de fagurii uscati, se sotea si putina miere si se asezau apoi in gradina pentru vara. Femeile coceau niste colacei (bradosi) pe care-I ungeau cu miere si-I dadeau de pomana. Tot in ziua de Mucenici se zicea ca e bine in fiecare gospodarie sa fie cate 44 de pahare de bautura.

• La Sfantu’ Gheorghe – noaptea era obiceiul ca sa se impodobeasca portile cu ramuri verzi din padure, in special fag si salcii. Vitele, fara miei si fara vitei, mergeau la naprour – un fel de pasunat de cateva ceasuri prin livezi ori prin zonele care au o vegetatie mai puternica. Din laptele muls de la vitele naproorate, se da de pomana pus in strachini cu coliva ori cu mamaliga calda.

• Insuratitul – avea lc la trei marti dupa Pasti. Baietii si fetele din sat, insotite de batrani si femei, participau la ritualul insuratitului. Se adunau la o fantana cu apa curgatoare. Cate doua fete mergeau la tuturul fantanii si puneau cununitele pe tutur, iar in mijlocul lor puneau si un ou rosu. Una zicea : “Mi-esti surata pana la moarte” .Cealalta raspundea: “Sunt surata pana la moarte!”. Aceste vorbe se spuneau de trei ori. Apoi, fiecare fata bea de trei ori apa prin aceste cununite, iar cu oul rosu dau pe fata. Cununitele le rupeau si le aruncau in parau. Oul rosu il pastrau, sa-l puna vara in patul cu gandacii de matase.

Fetele ce se insuratesc, amandoua isi zic surate un an de zile. Daca se marita raman surate toata viata. Insuratitul se pierde in negura timpului. El reprezinta infratirea omului cu natura, infratirea oamenilor din aceeasi zona, este legat probabil de muncile agricole, de rodnicia pamantului.

Cert este ca legaturile de rudenie simbolica care se faceau erau deosebit de trainice, pastrandu-se toataa viata. Serbarea era continuata de o hora care tinea pana la mijlocul noptii.

Trebuie sa spunem ca aceste comori ale artei populare si ale spiritualitatii locuitorilor din satele noastre sunt pe cale de disparitie.

• Sanziene – In ziua de Sanziene, femeile si fetele merg pe camp si la padure si culeg plante de leac: flori de tei, flori de soc, flori de oglici, de romanita si de coada soricelului.

• Hramul Bisericii (nedeea) – De Hramul Bisericilor, Sfintii Mari imparati Constantin si mama sa Elena; si Sf. Cuvioasa Parascheva, tot satul face praznic de obste la care vin rudele din satele vecine. Nu e casa in care sa nu fie auzit:

– Buna ziua!

– Multamim dumitale. Sanatos?

– Sanatos. Mnealui (sau Mneaiei) sanatos? (sanatoasa?)

– Sanatos, sanatos, multam dumitale!

Beau rudele si se ospateaza. Se intinde masa mare. Merg apoi la hora ce se face la Biserica, mai trec in drum pe la alte rude sis pre seara se intorc la casele lor din satele vecine, cu carutele ori pe jos.

In perioada regimului communist (1945-1989), aceste hramuri ale bisericilor (nedeile) au fost oprite din cauza ateismului, chiar interzise si treptat, treptat aceste valori spiritual au disparut. Dupa 1989 au inceput sa fie reluate, dar nu au ajuns inca la valoarea din trecut.

• In serile de vara, dintre Sfantul Ilie cel Mic (Sf. Pantelimon) si Carstov (Inaltarea Sfintei Cruci), fetele fac focurile. La focuri se aduna fete mari si femeile tinere, cu furci, cu caiere de lana, ori fuior de canepa pentru tors; altele cu fusul de borangic pentru rasucit. Nu lipsesc nici flacaii, care glumesc, spun ghicitori, canta din fluier si petrec cu fetele aici pana dupa miezul noptii, cand de-abia se indura sa plece spre casele lor.

• In ziua de Ignat, fiecare om gospodar taie un porc gras, satiul casei. In trecut porcii se jupuiau de piele, care era folosita pentru opinci. In present nu mai este obicei, iar purtatul opincilor din piele de porc sau alte material a disparut din lumea satelor.

• In ziua bubelor si a Sfantului Sava, femeile fac turte de paine, le coc in spuza, le ung cu miere si le dau de pomana cu fasole si fuioare de canepa pentru ca copiii lor sa fie feriti de bubat (varsat) care odinioara facea ravagii printer copii. De cand se vaccineaza copiii, boala nu mai are acea putere inspaimantatoare. Obiceiul insa a ramas.

• In ziua de Ajunul Craciunului, in fiecare casa se face chisalita din seminte de dovleac, se fierbe coliva din grau, se coc colindeti, se taie dovleti turcesti, femeile impart pentru cei morti pe la vecini din toate aceste bucate, dau colindetii colindatorilor care nu intarzie nici ei sa vina cu traistele lor mari, cu colindele lor si cu “Buna dimineata la Mos Ajun”.

La pranz se pune masa numai cu chisalita, cu coliva, cu colindeti si dovleac turcesc copt in cuptor.

• In noaptea Craciunului femeile fierb matele porcului (caltabosii) ca sa fie calde in ziua de Craciun. Baietii cu STEAUA vin la fiecare casa sic anta minunea cea neauzita a Nasterii Domnului ISUS HRISTOS. Ei canta cantecele de STEA invatate in serile din Postul Craciunului, mai multe, ori mai putine, dupa cum e casa in care se gaseau. Apoi spun urmatoarea prorocire-talmacire, insotite de urari: “Ascultati dumneavoastra cinstiti boieri mari, ca aceasta e STEAUA care a prorocito mai intai duhovnicul Varlam, zicand ca va rasari o STEA din Iacob si va sfarama pe toti domnii. Si aceasta e STEAUA pe care au prorocit-o cei trei crai filosofi, de lumina purtatori si inainte mergatori, mergand dupa razele ei pana la Vitleiem (Betleem), acolo gasind prunc mic infasat si in iesle culcat. Orice s-a inaltat, intri Inalta Intelepciune, pricepere si desfatare Dumnezeiasca, in toti vecii, amin. Sfanta Nastere a lui Hristos sa fie, dumneavoastra boieri, de mult folos si sfantul Botez ce vine sa va fie de mult bine. La Multi Ani sa Traiti!”

Primesc bani, colindeti, carne, nuci si cei mai mari dintre ei chiar si tuica fiarta. In noaptea Craciunului mai umbla si vicleiul cu jocul de papusi.

STEAUA si VICLEIUL umblau in serile celor trei zile ale Craciunului. Acest obicei cu steaua si vicleiul, comunistii l-au interzis. Dupa 1989 a inceput reluarea lui.

• Tamaiatul. In diminetile zilelor mari (de sarbatori mai mari), in revarsatul zorilor, femeile merg la tamaiat. Ele iau lumanari, tamaie si un vas cu foc (ciob din fund de oala) si merg la cimitit unde au mortii din familie. Aprind lumanari si le pun pe cruce ori pe morminte, apoi dau cu ciobul de tamaie peste morminte. Prinosul acesta de lumina si tamaie este insotit si de bocete care mai de care mai falnice – unele insotite de siruri de lacrimi. Tot femeile sunt mai duioase si pastreaza in casa legatura cu cei disparuti.

• Obiceiuri la nunti. Casatoria se face cu nunta. Flacaul trimite petitori la parintii fetei. Unii tineri merge i in petit la casa parintilor fetei. Dupa petit urmeaza cautatul casei din partea parintilor fetei la casa tanarului. Dupa aceste vizite de rigoare se fixeaza ziua pentru logodna. Tanarul cumpara inele si impreuna cu parintii si rudele mai apropiate merge la casa fetei. Duc la ei merinde: azime de paine cu carne proaspata de pasare ori purcel si bautura: tuica si vin. Nu lipsesc nici lautarii. Nu lipsesc nici lautarii. Nasul, sau in lipsa lui ruda cea mai apropiata schimba inelele tinerilor. Apoi incepe masa. Nunta se hotaraste intr-o duminica apropiata.

In sambata nuntii, cumnatul de mana cu o plosca de tuica si una de vin si cu lautarii pofteste – invita la nunta rudele si prietenii tinerilor. Sambata seara in casa miresei se aduna suratele, rudele si prietenele miresei. Acolo, ele pregatesc gateala si bradul nuntii. La casa tanarului e petrecere cu masa si hora cu rudele invitate. Duminica, de dimineata, se strang nuntasii la casa ginerelui. Cu carute, sanii, depa vreme, nunta pleaca la casa miresei. In fruntea nuntii merg calaretii. De veste la casa mireseida un calaretmai istet, numit colacer, rostind colaceriile, o urare. Mireasa ii arunca inainte o vadra sau galeata cu apa. In acest timp soseste si nunta. Nasa merge cu lucrurile de gateala in casa miresei. Mireasa se aseaza pe un scaun in mijlocul tuturor fetelor nuntase.

Lautarii canta “invelirea miresei”. Nasa isi gateste fina cu beteala. La gat ii pune (ii punea) salba de galbeni de la ginere, adusa de cumnatul de mana insirata pe caciula lui. Mireasa ii pune cumnatului de man ape caciula in schimb o cununa impletita din beteala si flori si peste umar ii leaga un peschir (prosop) tesut de ea din borangic si ii incredinteaza si bradul nuntii. Nuntasilor le prinde in piept flori de beteala. Ginerele primeste de la soacra un peschir tesut de mireasa din borangic si cu alesaturi. Ginerele si mireasa, astfel impodobiti, inainte de a parasi casa parinteasca a fetei, ingenuncheaza inaintea socrilor mici si un nuntas rosteste iertaciunile, un fel de rugaminte din partea tinerilor prin care li se cere parintilor binecuvantarea.

In timpul gatirii miresei, nuntasii norocesc luand bucate de pe masa bogata intinsa in casa ori in curtea miresei. Soacra pune (punea) in car zestrea fetei si o trimite la casa ginerelui.

Nunta, dupa cununia la Biserica, mergea la casa ginerelui. O masa rotunda, mica, cu azima pee a si un pahar de vin e asezata la scara casei ginerelui. Mireasa, condusa de cumnatul de mana, o ocoleste de trei ori si o rastoarna cu piciorul. Azima e rupta in bucati si aruncata in patru directii. Bucatile sunt adunate de fetele ce se marita pana anul urmator. Mireasa e condusa in noua locuita unde isi aseaza zestrea. Bradul nuntii e asezat de cumnatul de mana la acoperisul casei ginerelui.

La masa, mireasa si ginerele stau unul langa altul, mananca pe o farfurie si se servesc de o lingura, beau vin dintr-un pahar.

La sfarsitul mesei (in timpul mesei) mireasa imparte daruri, obiectele lucrate de ea, nasilor, socrilor mari, cumnatului de mana, cumnatilor si rudelor.

Nuntasii dau tinerei perechi daruri in bani; cei ce primesc daruri, dupa valoarea darurilor; cei ce nu primesc platesc si ei mai putin. Femeile aduc (aduceau) la nunta plocon, dar compus din trei azime de paine, fasole nuci si fuior de canepa. Cele ce nu aduceau, dadeau bani ca si sotii lor.

Si asa se petrece si se ispraveste sarbatorirea acestui mare eveniment din viata familiei unui satean.

Aceste obiceiuri, datini si traditii ale comunei Breznita-Motru si a satelor ce-i apartin, au fost (o parte mai sunt) asemanatore cu cele pe care le-am descries si in satele din imprezurimi.

Capitolul VIII. Învățământul, Cultura, Sănătatea, Biserica în Breznița-Motru

VII.1. Învățământul Până în anul 1838, când s-au înființat primele școli politice la sate nu putem vorbi de un învățământ organizat în lumea satelor. Puțină învățătură de carte, scris, citit, acolo unde o întâlnim, era făcută de către un preot mai isteț și interesat de unii țărani, care doreau să poată citi și socoti. În astfel de sate primele noțiuni de citit și scris s-au dat în tinda bisericilor. La Breznița nu putem vorbi de astfel de încercări nici din tradiție și nici din izvoare scrise. Anul 1838 este anul infiintarii invatamantului public in Tara Romaneasca, judetul Mehedinti fiind unul dintre judetele “cu una din cele mai bune organizari si evolutii scolare din Tara Romaneasca, fara caderi alarmante, cu cele mai mari cifre absolute in functiune si de scolari pana in anul scolar 1845-1846, cand a inceput sa fie depasite de Dolj… inceputul ca numar de scoli si scolari a fost cel mai bun din intreg Principatul”. In anul scolar 1838-1839, in judetul Mehedinti au fost “293 de sate in care copiii incepusera invatatura; 37 de sate in care copiii inca nu incepusera invatatura, 498 scolari mentionati in satele in care se incepuse invatatura si 276 de invatatori de scoli in functiune”. In randul celor 293 de sate in care copiii si-au inceput invatatura de carte, in anul 1838, a fost si satul Breznita din plasa Motrului, la 13 noiembrie 1838 cu 38 de elevi, cu invatatorul Ghita Popescu. Dupa scoala din Strehaia cu 69 de elevi, satul Breznita este urmatorul la egalitate cu satul Stolojanu , din cele 43 de sate din plasa Motrului, in care copiii incepusera invatatura. O buna parte din primii invatatori ai scolilor satesti au fost preotii si dascalii de biserica fapt pentru care invatatorii au mai fost numiti dascali, termen pastrat (mai ales in lumea satelor) pana in prima jumatate a acestui secol, (timp de circa 100 de ani, mai fiind folosit de cei in varsta). Statul a admis ca preotii care doresc pot sa fie si invatatori. Alaturi de Biserica, scoala a fost institutia hotaratoare in lumea satelor, preotilor si dascalilor de biserica, revenindu-le menirea sa puna in practica hotararea Departamentul Treburilor Dinauntru ale Tarii Romanesti, din 24 ianuarie 1838, in sensul ca primii candidate de invatatori au fost dascalii de biserica, ca recrutarea tinerilor pentru candidatii de invatatori s-a facut tot la recomandarea preotilor, care erau buni cunoscatori ai satelor, ca preotii au indemnat si mobilizat pe tarani sa sprijine ridicarea de localuri pentru scoala sfatuindu-I si convingandu-i sa-si dea copiii la scoala. Sa retinem ca preotii si invatatorii au fost numai fii de tarani, ei facand totdeauna cauza comuna cu viata acestora in lupta pentru o situatie mai buna. Suntem convinsi ca si primul invatator al satului Breznita a fost preot, ca a avut un rol hotarator in a-i convinge pe tarani sa-si dea copiii la scoala. Numai asa se explica faptul ca scoala din Breznita a avut cel mai mare numar de elevi dupa cea din Strehaia. Prin legislatia timpului, locuitorii satelor erau obligati sa ridice localurile de scoala, mobilierul necesar, sa suporte cheltuielile pentru candidatii de invatatori care urmeaza invatatura la scoala normal din judet, pe vreme de doua luni in fiecare vara, timp de 3-4 ani, sa-i plateasca pe invatatori. Locuitorii multor sate se vor plange ocarmuirii ca nu pot ridica localurile de scoala, nu pot sa trimita banii pentru hrana necesara celor inscrisi la pregatirea pentru invatatori si chiar pentru plata invatatorilor de la catedra. Acest lucru rezulta din plangerile taranilor ca si din partea celor ce sunt la invatatura la Cerneti ca sa le se plateasca cheltuielile necesare, iar cei care sunt la catedra sa li se dea regulat plata. In documentele aflate la indemana, edite si inedite, pentru primii invatatori si scolile satesti din judetul Mehedinti, nu am gasit astfel de plangeri din partea locuitorilor din Breznita, precum nici din partea celor ce erau la invatatura la Cerneti ori la catedra. Pentru invatatura de carte a copiilor de tarani, invatatorul trebuia sa primeasca 2 kg de bucate si 2 lei pe an la fiecare cetatean, unul la Sf. Gheorghe si altul la Sf. Dumitru, iar din magaziile de rezerva ale satelor cele 2 kg de bucate sau 800 oca porumb. Candidatul de invatator si invatatorul erau scutiti prin lege de darile puse asupra dojnicilor. In anumite sate invatatorii si candidatii de invatatori nu vor beneficia de aceste drepturi, ei fiind nevoiti sa se planga ocarmuirii judetului. Am gasit un singur document al alesilor satului Breznita catre ocarmuirea plasii Motrului de Jos din 19 octombrie 1846 prin care arata ca “invatatorul satului nostru ne sileste ca sa inchidem casa de scoala, fiindca a venit vremea ca sab age scolarii in scoala, iar noi am mers la ingrijitorul mosiii, i-am zis sa ne dea lemne ca sa inchidem scoala, iar du(mnea)lui zice ca nu ne da ca nu are voie de la egumen, ca sa dea lemne verzi. Pentru aceea rugam cinstita suptocarmuire a slobozi o cinstita porunca, ca daca nu ne da lemne din mosia noastra, noi din alta mosie nu putem cumpara”. Semneaza pentru alesii satului: Preda Sandu, Ion Duru si Ghita Chiritoiu. Documentul este o dovada ca locuitorii satului ridicasera local de scoala (nu putem spune in ce an a fost dat in folosinta) ca la 1846 el trebuia inchis cu gard, fie pentru prima data, fie ca cel vechi era distrus. Unde anume a fost primul local de scoala nu am putut stabili. Memoria orala a locuitorilor nu retine acest amanunt. Eforia scolilor a aprobat deschiderea de scoli in anul 1838 in toate satele care aveau mai mult de 50 de familii. In satele unde s-au deschis scoli la 1838 reiese dupa harta ruseasca din 1835 ca ele aveau intr-adevar peste 50 de familii. Breznita este trecuta in aceasta harta de doua ori (este vorba de cele doua sate cu acelasi nume, Breznita Motru si Breznita de Ocol, de langa Turnu-Severin). Una cu 231 gospodarii alta cu 82 gospodarii. Daca avem in vedere ca scoala Breznita-Motru si-a inceput invatatura de carte la 1838, cu 38 copii, iar Breznita din plasa Ocolului, nu apare singura cu scoala, ci impreuna cu Jidostita si Gura Jidostitei, scoala la Jidostita deschisa la 9 decembrie 1838 cu 11 copii putem admite sub rezerva, cele 231 gospodarii la 1835, pentru Breznita-Motru. In timpul revolutiei de la 1848 invatatorii satelor au jucat un rol deosebit, de adevarati comisari ai revolutiei, de propagandisti ai guvernului provizoriu, in a explica punct cu punct, noua costitutie in randul maselor populare, cele 21 de articole din “Proclamatia Mantuitoare”, primita de sateni cu mare entuziasm, incredere si aclamatii. O parte din invatatori au fost propusi pentru candidate pe lista de deputati pentru Obsteasca Adunare Constitutionala. Urmare a rolului pe care l-au jucat invatatorii in timpul Revolutiei de la 1848, o data cu infrangerea revolutiei de la 6 septembrie 1848 scolile satesti au fost inchise pana la noi dispozitii si lefile invatatorilor suspendate pana la complete lamurire a activitatii lor in timpul revolutiei. In anul 1851 vor fi redeschise scolile de la orase, iar scolile satesti vor fi redeschise in anul 1857, in baza unui opis dat de caimacamul Tarii Romanesti, Alexandru Dimitrie Ghica, fostul domn la insistentele lui P. Poenaru. Vor fi deschise numai in satele care au cel putin 100 de familii. Aceasta masura referitoare la numarul familiilor nu poate fi decat o forma de a nu redeschide scolile in majoritatea satelor. Scoala din Breznita-Motru si-a redeschis portile in iarna anului 1857 cu invatatorul George Gerculescu. De la redeschiderea sa, scoala din Breznita a functionat fara intrerupere pana in prezent. Nu putem spune daca a functionat in localul ridicat pana la Revolutia de la 1848 (cel ce trebuia inchis la 1846) ori si-a ridicat un nou local. Scoala din Breznita, la redeschiderea din 1857, a avut ca invatator pe George Gergulescu. Una din legile date de domnul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a fost “Legea instructiunii publice” promulgate la 25 noiembrie 1864. A fost cea dintai legiuire scolara care prevedea un system de invatamant unitar pentru ambele Principate. Legea prevedea obligativitatea si gratuitatea invatamantului primar intre 8 si 12 ani ca si egalitatea la invatatura a fetelor in raport cu baietii. Gratuitatea s-a realizat, obligativitatea nu s-a generalizat datorita conditiilor economico-sociale dar si atitudinii parintilor fata de scoala, de invatatura de carte, ii tineau acasa pentru a-i trimite cu vitele si ii puneau sa lucreze impreuna cu ei la munca campului. Dupa 1864 a crescut treptat numarul invatatorilor absolventi ai scolilor normale. Cei mai multi invatatori din judetul Mehedinti, proveneau de la Scoala normalaa din Bucuresti, Scoala normal din Craiova, Iasi si alte centre. Un absolvent al scolii normale din Iasi a fost invatatorul M. M. Manescu, nascut in anul 1855, absolvent al scolii in anul 1881. Acesta a fost primul invatator al scolii primare din Breznita, absolvent de scoala normal. A fost mai intai invatator la scoala primara de la Bâcleṣ de unde a venit la Breznita. A fost invatator capabil, patruns de “apostolat”, dornic de activitate, plin de “focul dragostei” pentru scoala il caracteriza regizorul scolar al judetului Arsenescu. Dupa informatiile date de C. Pajura se considera ca in primul deceniu al acestui secol s-a infiintat al doilea post in persoana invatatorului Gh. Socolescu, nascut la 1880 absolvent al Scolii normale din Craiova, in 1902 invatator la Baltatii de Sus si din 1906 la Scoala din Brezniṭa. Insa, nu se poate spune pana cand a functionat. Un invatator al scolii dupa primul razboi mondial a fost fiul lui M. Manescu, Iustinian Manescu, nascut in anul 1898, a petrecut ani in inchisorile comuniste, iar gospodaria si casa au fost trecute in proprietatea statului. Dupa razboiul de reintregire a neamului (1916-1918) sunt luate o serie de masuri privind promovarea invatamatului de toate gradele. Pentru invatamantul primar la 26 iulie 1924 se voteaza “ Legea invatamantului primar – normal”, prin care se da invatamantului primar si normal pentru pregatirea invatatorilor o organizare unitara pe tara si se prevede obligativitatea si gratuitatea invatamantului primar. Se creeaza cursul “supraprimar” de trei clase – scoala inchisa, cu o program ace repeat in mare masura pe cea din cele patru clase primare si nu urmau mai departe o scoala de ucenici, profesionala ori secundaranerau obligati sa urmeze cursul superior, adica sapte clase primare. In perioada interbelica, la scoala din Breznita-Motru au functionat invatatorii: Manescu Justinian, Manescu Eugenia, Boṭilǎ Marius, Boṭilǎ Tereza, Botescu Gheorghe, Botescu Aneta, Popescu Aura, Vlad Vasilica, preot Popescu Stefan. La cursul supraprimar orele erau predate numai de barbate, Manescu Justinian, Boṭilǎ Marius si Botescu Gheorghe. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, la conducerea Romaniei a fost instaurat regimul communist de la 6 martie 1945 pana la Revolutia din decembrie 1989. Una din legile date de statul comunist roman a fost “Legea privind reforma invatamantului” din 3 august 1948.

Prin aceasta lege este desfiintat invatamantul supraprimar, desfiintate gimnaziile teoretice si industriale, ca si cursul inferior de liceu, clasele I-IV. Locul acestora este luat de invatamantul elementar cu doua cicluri: clasele I-IV si clasele V-VII (VIII), obligatoriu pentru toti copiii tarii fiind ciclul I (mai tarziu si ciclul II si treapta intai de liceu). In urma acestei reforme, scoala primara din Breznita-Motru s-a transformat in scoala elementara cu clasele I-VII (VIII), marindu-si numarul de cadre, unii invatatori trecand sa predea la clasele V-VII ca profesori fara pregatire corespunzatoare. Mai tarziu vor fi asimilati ca profesori in urma unor cursuri special de doi ani, in vacanta de vara, in cadrul I.P.C.U. Pana la colectivizare (1962) numarul elevilor care invatau in scoala din Breznita in medie anual era de 150-200. Dupa 1962 ca urmare a faptului caci unii locuitori au parasite satul stabilindu-se in orasele apropiate impreuna cu familia, numarul elevilor a scazut ajungand in medie pe an la 100-150.

In prezent scoala functioneaza cu urmatoarele efective de elevi:

clasa 0 (pregatitoare) – 11 elevi; invatator Enache Steliana;

clasa a I-a – 9 elevi; invatator Udrea Ana Nicoleta;

clasa a II-a – 8 elevi; invatator Gusman Alexandrina;

clasa a III-a – 11 elevi; invatator Gusman Alexandrina;

clasa a IV-a – 12 elevi; invatator Udrea Ana Nicoleta.

Clasele I-IV functioneaza in program simultan datorita efectivului scazut de elevi:

clasa a I-a – clasa a IV-a

clasa a II-a – clasa a III-a

In clasele V-VIII sunt inscrisi 52 de elevi repartizati astfel: clasa a V-a 14 elevi, clasa a VI-a 11 elevi, clasa a VII-a 15 elevi, clasa a VIII-a 12 elevi. Director al scolii este doamna profesor Vipie Claudia. Gradinita de la Breznita-Motru a fost infiintata in anul 1951, educatoare fiind incadrata Botescu Elena Victoria, care a functionat de la 1 septembrie 1951 pana la 31 august 1952. A urmat apoi Botescu Marcela din 1952 pana in 1954, ambele educatoare calificate. Urmeaza apoi Bolboroiu Teodora (invatatoare) pana la 15 septembrie 1958. Din acest an s-a desfiintat, reinfiintandu-se in 15 septembrie 1967, educatoare fiind Bǎnuṭoiu Elena.

Numarul prescolarilor a variat de la un an la altul fiind cuprins intre 15 si 25. In prezent gradinita functioneaza cu un numar de 25 de copii, iar educatoare este Ramona Radulescu.

Img. Nr. Scoala Brezniṭa-Motru

VII.2.Activitatea culturala in Breznita

VII.2.1.Caminul cultural Caminul cultural a fost infiintat in anul 1939, al carui presedinte era preotul paroh, Stefan C. Popescu, de la biserica parohiala cu hramul “Sfintii Imparati Constantin si Elena”. Pentru inceput a functionat in localul scolii de centru, in urma orelor de clasa, pentru ca activitatea caminului se desfasura seara, duminica si in timpul vacantei elevilor. Cu prilejul fiecarui spentacol tinerii formatiilor artistice improvizau o scena din scanduri, iar in loc de culise si cortina foloseau macaturi si scoarte aduse de fetele din sat. Pentru a nu mai produce greutati desfasurarii orelor de invatamant pana la construirea localului propriu, conducerea caminului cultural a luat legatura cu locuitorul Pavel Cretescu si in schimbul unei chirii lunare a consimtit sa se amenajeze o sala permanenta pentru camin in casa lui situate in centrul satului langa primarie si scoala. In aceasta perioada dinaintea celui de-al doilea razboi mondial au existat urmatoarele formatii artistice: cor mixt, dirijor invatatorul Botescu Gheorghe; o echipa de teatru care a jucat pe scena caminului piesele: “Hajolea la stapan”, “Eu tac, tu taci, ea vorbeste” si altele; o echipa de dansuri populare formata din batrani si o alta din tineri; solisti vocali si instrumentali. In timpul razboiului activitatea caminului cultural a incetat fiind reluata dupa razboi. Atunci activitatea culturala a fost organizata si condusa de organizatia de baza din comuna, directori de camin au fost chiar secretarii organizatiei de partid, printre acestia: Potânc Gavril, Ioneci Nicolae, pana in septembrie 1953, invatatorul Balaban I. Crǎciun, pana in septembrie 1958, apoi tanarul invatator Turescu Tiberiu, Mihutescu Leontina, Bolboroiu Constantin, Voicu Constantin, iarasi Turescu Tiberiu. In cadrul schimbului de experienta se faceau deplasari in alte localitati ca: Strehaia, Stangǎceaua, Deleni, Bâltane, Greci, Albuleṣti. Cu aceste formatii mereu intinerite si innoite caminul cultural din Breznita a participat si la activitatile desfasurate in cadrul Festivalului national, “Cantarea Romaniei”. Conform informatiilor primate in cadrul acestui festival aceste formatii nu au obtinut premii sau locuri fruntase pentru a se califica la fazele superioare. Dupa Revolutia din 1989, activitatea caminului cultural s-a diminuat. Director al caminului cultural a fost Ioneci Grigore, care a depus un efort deosebit pentru refacerea activitatii culturale, dar lipsa tinerilor din sat isi spune cuvantul. Activitatea caminului se reduce la discoteci saptamanale mai frecvente in perioada vacantelor scolare, la vizionarea de filme, video tot in vacantele scolare. Actualmente postul de director s-a desfiintat. Dupa anul 2000 caminul cultural a fost inchis definitive, aici nemaiavand loc nici un fel de activitate. In momentul actual, cladirea caminului cultural este in proces de renovare.

VII.2.2.Biblioteca caminului a functionat din anul 1939, odata cu infiintarea caminului si are la baza biblioteca scolara. Aceasta a aparut ca urmare a donatiei de 300 de volume facuta de I.G. Bibicescu, patriot al judetului Mehedinti, majoritatii scolilor din judet. Odata cu aceste carti a daruit si mobilierul necesar format dintr-un dulap care avea in partea de sus un inscris incrustat in lemn “Biblioteca I.G. Bibicescu”. Dupa razboi biblioteca a fost dotata cu carti, periodice, ziare si reviste, ajungand in anul 1982, dupa marturisirile profesoarei Mihutescu Leontina la 11835 volume. In prezent biblioteca este condusa de doamna Ciocan Maria si are 8243 volume, numar cu mult mai mic decat cel din 1982 datorita distrugerii si retragerii mai multor volume dupa Revolutia din decembrie 1989. Numarul cititorilor este destul de mic, 230 in timpul vacantelor se ridica la 300 de cititori. Pentru locuitorii comunei, la biblioteca sunt organizate activitati precum: expozitii de carte, cuprinzand noutatile aparute mai ales cele legate de preocuparile oamenilor, de agricultura, explicarea de catre specialistii din comuna, oamenilor de rand a unor legi recent aparute care pentru ei sunt noutati. Prin scoala, prin caminul cultural si in general prin intelectualitatea comunei din vremuri stravechi s-a acordat atentia cuvenita intretinerii cultului eroilor.

Img.nr. Caminul – in renovare.

VII.2.3.Monumentul eroilor

Eroii unui neam sunt de doua categorii, eroii cunoscuti si eroi necunoscuti. Eroii cunoscuti sunt eroii a caror nume este trecut in manualele scolare, in paginile de literature si teatru, in subiecte cinematografice, in diferite studii de specialitate.

In memoria tuturor eroilor necunoscuti pe plan national, a fost ridicat “Monumentul eroului necunoscut”, simbolizand eroismul, vitejia si sacrificial tuturor eroilor care au murit pe campul de lupta pentru Patrie si Neam. Acest monument este considerat monumental nr. 1 al tarii, unde arde vesnic flacara recunostintei.

Initiativa ridicarii unor monumente poate venii de la conducerea tarii (Parlament si Guvern) cu aplicarea de fonduri totale sau partiale, fie la initiativa unor personalitati si conducatori ai diferitelor asezari din tara, prin subscriptie publica. Marea majoritate a monumentelor noastre au fost ridicate prin subscriptie publica, prin contributia miilor de cetateni de pe intreg cuprinsul tarii pentru eroii asezarilor lor.

Astfel, eroii necunoscuti la nivel de tara devin cunoscuti la nivelul asezarilor prin ridicarea de monumente cu numele tuturor ostasilor asezarilor respentive care si-au jertfit viata pentru apararea Pamantului strabun.

Odinioara, voievozii nostrii dupa fiecare biruinta ridicau un altar (biserica) de vesnica pomenire. In cinstea eroilor cazuti pe campul de lupta pentru independenta, in razboiul neatarnarii din anii 1877-1878, au fost ridicate monumente la nivel national dar si in diferite orase ale tarii. La sate nu au fost ridicate astfel de monumente. La initiative lui Spiru Haret (1851-1912) s-au intocmit si alcatuit listele cu numele tuturor vitejilor din fiecare comuna morti in razboi. Toate aceste liste au fost apoi publicate intr-o “Tabela de ostasii morti in razboiul din 1877-1878 – Eroii razboiului de independenta”. In Biblioteca Academiei exista un singur exemplar oferit Academiei de sotia lui George Cosbuc.

Lui Spiru Haret ii apartine si idea de a se intocmi tablourile cu numele vitejilor morti, tablori care sa fie asezate in toate scolile si bisericile comunelor si satelor din fiecare judet. Aceste tablouri au fost realizate de pictorul N. Grimani la rugamintea lui Spiru Haret.

Tablourile erau incadrate intr-o coloana de lauri si stejari (stejarul simbol al barbatiei, laurul al recunostintei) legate in partea de jos cu o pamblica tricolora, iar deasupra coloanei vegheaza vulturul (simbolul independentei nationale) cu aripile intinse tinand in gheare doua steaguri nationale cu tricolorul Romaiei. Aceste tablouri ca si lucrarea “Tabela de ostasii morti in razboiul din 1877-1878, Eroii razboiului de independent au fost tiparite la Institutul de arte grafice Carol Gorl, tablouri expediate la scolile si bisericile din toate judetele.

“ Invatatorilor li s-au dat ordine sa se caute in toate ocaziunile sa se intipareasca in mintea si inima scolarilor numele ostasilor din comuna lor, aratandu-le vitejia ce au desfasurat intru apararea patriei. Nunele acestea sa le fie scumpe sis a fie mandria comunei lor. Preotilor, dat de asemenea ordine de Prea Sfintii Mitropoliti si Episcopi, ca sa pomeneasca numele ostasilor din parohiile lor la sfintele slujbe bisericesti”.

Astfel de tablouri, cu inscrisul “In amintirea vitejilor morti pentru tara in razboiul de neatarnare din 1877-1878. Patria recunoscatoare” au fost trimise si scolii si bisericii din Breznita cu numele celor trei eroi Jianu Niṭǎ, Munteanu Marin, Pavel Gheorghe, toti din Regimental 4 linie.

La Breznita se mai pastreaza cel de la Biserica, parohia I lipsa partea de jos stanga.El se poate reconstitui. A fost gasit de preotul Emilian D. Giurescu in podul bisericii, aruncat acolo (probabil) de fostul preot paroh Ṣtefan Popescu (azi decedat). Cel care a fost la scoala a disparut.

Pentru eroii din razboiul pentru intregirea neamului (1916-1918), din subscriptie publica li s-a ridicat un monument la rascruce de drumuri, asezat in fata Primariei si peste drum de localul scolii.

Monumentul reprezinta un ostas sculptat in piatra, orientat spre rasarit, spre Moldova, unde au avut loc luptele de la Oituz, Marasti, Marasesti. Partea din fata a armei, teava i-a fost rupta de ostasii armatei “eliberatoare” motivand ca are pusca indreptata spre tara lor, ca Romania si armata romana le sunt dusmani, nu prieteni, din moment ce au asezat ostasul cu fata si arma spre rasarit.

Pe soclu se afla scris: “Comuna Brezniṭa de Motru recunoscatoare fiilor ei morti pentru patrie 1916-1919”. Sunt inscrise numele ostasilor Sus Nicolae, M. Manescu Lt., apoi “Tabloul ostasilor cazuti pe campul de lupta pentru intregirea neamului in faurirea Romaniei Mari in Razboiul din 1916-1919”. In continuare sunt trecuti toti ostasii din comuna in numar de 122, al caror nume il reproducem si noi.

In partea dinspre rasarit: Lt. Manescu Nicolae, Socolescu Gheorghe, Plt. Popescu N.D., Serg. Juganaru Ion, Istodor Alexandru, Popescu Gheorghe, Dǎogaru I. Constantin, Marica I. Constantin, Hristea N. Gheorghe, Mateescu I. Constantin, soldati, Drǎgoi Pǎtru, Munteanu Grigore, Remescu I. Alexandru, Simion I. Ion, C. Filipescu, C. Popescu.

Pe partea dinspre sud, sus apare inscriptia “Oituz” si apoi soldatii.

Pe partea dinspre vest – inscriptia – Mǎrǎṣeṣti – si numele eroilor.

Pe partea dinspre nord apare inscriptia – Jiu – si numele eroilor.

Pentru eroii cazuti pe campul de lupta in razboiul din rasarit si apus (1941-1945) la care Romania a participat, in conditiile situatiei international cunoscute, nu ezista pana in prezent cel putin o evidenta a lor, la nivelul comunei. Ar putea fi intocmit un tabel (un pomelnic) al lor pastrat la scoala si la biserica alaturi de eroii din 1877-1878, 1916-1919. Numele lor nu trebuie sa se piarda, sa ramana necunoscuti pentru generatiile urmatoare.

Img. nr. – Monumentul eroilor

VII.3.Sanatatea

Primele spitatele din Romania isi au inceputul in cadrul unor manastiri, destul de numeroase pe teritoriul patriei noastre, numite bolniṭe. In aceste bolniṭe bolnavii primeau adapost si hrana, cu un tratament medical empitic.

In Tara Romaneasca si Moldova printre primele spitale urbane, bazate pe o organizare sanitara iau fiinta in secolul al XVII-lea tot pe langa manastiri.

Primele asezaminte spitalicesti rurale de stat, au luat fiinta tot pe langa manastiri, pe baza Legii pentru infiintarea spitalelor rurale din iunie 1881, aplicata pe baza Regulamentului din 11 august 1881. Spitalele rurale infiintate se vor intretine din fondurile statului si vor fi administrate de Ministerul de Interne, ca, in aceste spitale vor fi acordate si consultatii gratuite, iar bolnavilor ambulanti saraci le erau distribuite medicamente gratuite.

Pe baza legii din 11 iunie 1881 si a regulamentului de aplicare din 11 august 1881 au luat fiinta primele spitale rurale din stat. In acest context, in anul 1883, la 27 septembrie, si-a inceput activitatea Spitalul din Strehaia, cu 60 de paturi, pe langa manastirea cu acelasi nume, fiind al cincilea spital rural de stat ca vechime din Romania. Odata cu infiintarea spitalului a luat fiinta si prima farmacie din Strehaia.

Pentru apararea sanatatii populatiei, statul a infiintat si dispensare medicale. Aceste dispensare medicale din teritoriu depind de anumite spitale din cadrul judetului. De Spitalul Strehaia, sectia externa, depind urmatoarele dispensare medicale: Bacles cu 3665 locuitori, Brezniṭa-Motru cu 2402 locuitori. Brosteni cu 3124 locuitori, Butoesti cu 3764 locuitori, Corcova cu 5864 locuitori, Dumbrava cu 2972 locuitori, Greci cu 2314 locuitori, Stangaceaua cu 2214 locuitori, Tamna cu 4100 locuitori, Voloiacul cu 2488 locuitori.

Dispensarul Brezniṭa-Motru a luat fiinta in anul 1969, a funtionat mai intai in casa lui Grigore Mihuṭescu, apoi s-a mutat in localul C.A.P., unde i-a fost repartizata o camera. In prezent dispensarul se afla in cladire Primariei. Nu dispune de o dotare deosebita. Primul medic al acestui dispensar a fost Barbilian Virgil care a functionat pana in 1991 cand s-a pensionat. In 1991 se angajeaza ca medic Juganaru Elena, iar ca asistent Stuparu Vasilica. In prezent medic al dispensarului este dr. Vulpe Dumitru iar asistent medical Stuparu Vasilica.

In comuna s-a deschis si o farmacie coordonata de asistenta Stuparu Vasilica.

Img.nr. – Farmacia din Breznita-Motru

VII.4. Biserica satului Satul Brezniṭa-Motru are doua biserici. Una din lemn si una din zid. Cea din lemn in partea de rasarit a satului, constituie parohia cunoscuta sub numele de „Valea Bisericii”. Cea din zid este asezata in partea de vesta satului, langa scoala si primarie. Mitropolia Olteniei a intocmit „Anuarul Mitropoliilor Olteniei”, publicat in anul 1941, care prezinta intr-o forma prescurtata istoria, viata si activitatea tuturor bisericilor din cuprinsul mitropoliei. Reproducem integral cele scrise despre bisericile satului Brezniṭa-Motru; fiind o pagina de istorie oficiala cu valoare de document. „Brezniṭa de Motru. Alcatuita numai din satul Brezniṭa de Motru cu 484 familii, 1949 suflete. Situata la 10 km de gara si oficiul postal Strehaia si la 70 km de Turnu-Severin. Biserica parohiala cu hramul „Sf. Imparati Constantin si Elena”, zidita din caramida in 1871. Starea generala buna. Biserica filiala cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” construita din lemn mai inainte de 1871, renovata in 1943. Starea generala buna. Nu are casa parohiala. Cor bisericesc nu este. Biblioteca parohiala din 1930 are 150 de volume cu 50 de cititori. Sunt doua cimitire. Viata religios morala a parohiei este buna. Sectanti nu sunt.

In istoricul Bisericii, cerut de protopopiatul Strehaia preotul paroh scrie: „Prima pictura a fost facuta de zugravul Ghiṭǎ Coṣveanu. Atat icoanele, cat si crucile sunt vechi odata cu biserica”.

Img. Nr. – Biserica Sf. Imparati Constantin si Elena

Capitolul VIII. Transportul si telecomunicatiile

1.Transportul

Un rol important in dezvoltarea economica a tarii il are transportul si comunicatia. Fara existent lor nu poate fi asugurata legatura dintre diferite ramuri ale economiei, dintre diferite judete si orase cat si dintre sat si orase. Transporturile sunt acele mijloace care apropie industria de agricultura, regiunile industrial de cele agricole, asigura schimbul de produse intre asezarile tarii.

Transporturile contribuie de asemenea la raspandirea culturii in randul populatiei prin difuzarea cartilor, a ziarelor si revistelor, pana in colturile cele mai indepartate ale tarii, prin legaturi telefonice, prin radio si televiziune.

Inainte de a vorbi de legatura satului Brezniṭa cu resedinta judetului, prin Strehaia, pe drumul national Bucuresti – Craiova – Turnu-Severin – Timisoara, am ingaduit o ipoteza privind traseul drumului Drubeta – Romula pe care TABULA PEUT INGERIANA inseamna peincipalele staticuri: Drubeta – Amutria = 53,460 km, Amutria- Pelendava = 51,975km, Pelendava- Castris Novis = 29,700km. Si Castris Novis- Romula = 29,700km, total Drobeta- Romula = 164,835km.

Ne vom referi la traseul Drobeta- Amuria pe care Pomfil Polonic, in 1894, a cautat sa-l duca spre raul Motru, unde trebuie sa fie localizata AMUTRIA din Tabula Peutingeriana. AD MUTRIUM, de la Drobeta, ajungand cu el prin Plopi, Greci, Bâltanele, Strehaia si Butoiesti und ear fi fost AD. Mutrium.

Dumitru Tudor in lucrarea sa “Oltenia romana” pe baza studiilor lui Polonic si Tocilescu, satele citate mai sus (Plopi, Greci, Bâltanele, Strehaia, Butoiesti) si in Harta Olteniei Romane intocmita de autorul lucrarii, pe traseul Drobeta- Admutium, marcheaza satele, fara a le mai trece pe cele citate.

Respectand traseul de pe harta intocmita de Dumitru Tudor in “Oltenia romanǎ” si in “Orase tiganesti si sate in Dacia romanǎ”, atunci drumul roman nu trecea de la Plopi prin Greci, Bâltanele, Strehaia ci prin Plopi, Rocṣoreni, pe culmea sau pe valea paraului Brezniṭa care se varsa in Motru; Pârlita, Brezniṭa, Butoieṣti.

In prezent , legatura comunei Brezniṭa-Motru este asigurata de drumul national Drobeta Turnu-Severin – Strehaia, iar pe calea ferata (Bucuresti – Timisoara) la o distanta de 7 km se afla statia CFR Lunca Banului.

Statia CFR Lunca Banului a luat fiinta in timpul celui de-al doilea razboi mondial, ca si statia CFR Ciochiuta.

Pana la infiintarea statiei CFR Lunca Banului, locuitorii din Breznita veneau la Gara Strehaia, data in folosinta in anul 1875, odata cu calea ferata Bucuresti – Vârciorova. Veneau pe drumul vechi care lega Brezniṭa de Strehaia, mai ales in anotimpurile de primavara si toamna sau iernile cu zapezi abundente.

In locul acestui drum de tara, in timpul existentei raionului Strehaia (1950-1968) s-a amenajat dupa anul 1960 un nou drum, o sosea pietruita, apoi asfaltata de-a lungul paraului Brezniṭa, iesind in dreprul statiei CFR Lunca Banului. Vechiul drum iesea in apropierea garii Strehaia. El se mentine si astazi, fara a mai circula pe el mijloace de transport auto sau tractiune animal. Este folosit numai de cei care au locuri de munca in zona respectiva.

In anul 1961, a luat fiinta autobaza Strehaia (IRTA). Odata cu infiintarea IRTA Strehaia s-au pus in circulatie autobuze care legau resedinta raionului cu asezarile din cuprinsul sau. Strehaia, prin pozitia ei geografica, face legatura zonei de dealuri cu cea de campie, gasindu-se la intretaierea a numeroase drumuri de acces in zona. Cu infiintarea Autobazei Strehaia s-au pus in circulatie autobuze la diferite ore din zi, in mod deosebit la orele legate de transportul celor deveniti muncitori in unitatile economice, politice si administrative, de pe raza orasului Strehaia, constituite odata cu infiintarea raionului.

Odata cu darea in folosinta si exploatare a bazinului carbonifer Motru, in baza H.C.M. nr. 1241 din 1959, foarte multi locuitori din zona au devenit mineri, in randul acestora si cei din satul si comuna Brezniṭa.

O parte s-au stabilit in orasul Motru, infiintat prin Decretul Consiliului de Stat din 24 mai 1966, iar unii au ramas la gospodariile si satele lor, fiind trasportati cu autobuze speciale in conventie, contracostul fiind suportat de unitatea miniera Motru, pentru toate cele trei schimburi.

In prezent, strada principal a comunei Breznita-Motru este asfaltata, insa strazile secundare (ulitele) au o structura din pamant si pietris. In satele component, strazile nu sent asfaltate, avand nevoie urgenta de reparați.

Majoritatea locuitorilor, atat la sate, cat si in orase se deplaseaza cu mijloc personal de transport(masina proprie).

2. Sistemul informational si telecomunicatiei

Tab. nr. – Sistemul informațional

Activitatea Oficiului poștal din localitate. A fost înființat în anul 1980, cu un diriginte și doi factori poștali. În același an a fost instalată și rețeaua telefonică cu două telefoniste. Începând din anul 1983 se instalează o centrală telefonică cu peste 100 de abonați, în clădirea fostei primării. Până la înființarea ofiiciului poștal, Breznița și satele erau deservite de oficiul poștal Strehaia, înființat în anul 1883, când a luat ființă poșta rurală. Cu înființarea poștei și în mediul rural s-a trecut la distribuirea corespondenței, mandatelor și telegramelor și pe linii secundare nu numai pe cele principale. O linie secundară deservită de oficiul poștal Strehaia, de la 1883 și până la 1980 (deci timp de 100 de ani) a fost Breznița. În anii 1904-1905 au fost realizate primele instalații telefonice care legau oficiul poștal Strehaia cu comunele rurale, între acestea și Breznița. Aceste instalații erau ale Prefecturii Mehedinți, cu reședința în Turnu-Severin și primăriile din comunǎ. Dacă numărul abonaților telefonici depășește cu puțin cifra de 100, a posturilor, aparatelor de radio și televizoarelor este aproape generalizat mai ales la reședința de comună Breznița. A crescut numărul abonaților la presă, reviste, ziare, mai ales în rândul intelectualității din comună.

Img. Nr.- Oficiul poṣtal Brezniṭa-Motru

Concluzii

Bibliografie