Complexitatea Operatiilor Militare Desfasurate In Incercuire

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………..8

CAPITOLUL 1: STUDIU ASUPRA CONTEXTULUI OPERAȚIONAL CARE IMPUNE DESFĂȘURAREA OPERAȚIEI ÎN ÎNCERCUIRE……

Incursiune istorică referitoare la implicațiile luptei în încercuire de lungă durată…………………………………………………………………………

Influența factorilor naturali asupra dificultăților acțiunilor militare în încercuire……………………………………………………………

Contextul operațional care determină încercuirea forțelor și mijloacelor……………………………………………………………………….

CAPITOLUL 2: ANALIZA CARACTERULUI COMPLEX AL OPERAȚIEI DESFĂȘURATE ÎN ÎNCERCUIRE DE LUNGĂ DURATĂ…………………………………………………………………………

2.1 Importanța determinantă a includerii în sistemul de apărare a localităților mari și a unor forme dominante de relief pentru conferirea eficienței scontate a operației în încercuire……………………………………

2.2 Necesitatea planificării riguroase a consumurilor tuturor genurilor de resurse pe timpul luptei în încercuire……………………………….

2.3 Complexitatea fizionomiei și caracterului extrem al acțiunilor desfășurate în încercuire de lungă durată………………………………………

CAPITOLUL 3: STUDIU DE CAZ: ”BĂTĂLIA DE LA LENINGRAD (septembrie 1941-ianuarie 1944)”………………………………………………………….

3.1 Analiza istorică și geografico-militară a spațiului de confruntare…………………………………………………………………………………

3.2 Situația politico-militară anterioară confruntării armate…………………………………………………………………………..

3.3 Desfășurarea operațiilor. Reliefarea caracterului extrem al acțiunilor militare…………………………………………………………………………………

3.4 Consecințele politico-militare ale Bătăliei de la Leningrad și implicațiile majore asupra sistemului militar românesc…………………………………………………………………………………

CONSIDERAȚII FINALE………………………………………………………….

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ…………………………………………….

LISTA ANEXELOR……………………………………………………..

ANEXE…………………………………………………………………………………….

INTRODUCERE

Succesul luptei pe teritoriul ce s-ar afla vremelnic sub ocupația inamicului ar putea fi determinat, pe de o parte de acțiunile desfășurate chiar de către unitățile militare și de formațiunile de apărare care, dintr-un motiv sau altul, ar rămâne izolate spațial față de forțele de pe teritoriul liber, iar pe de altă parte, de vulnerabilitatea spatelui frontului agresorului și de posibilitățile lui relativ reduse de a face față acțiunilor îndreptate asupra diferitelor elemente ale dispozitivului acestuia și a căilor de comunicații.

Din punct de vedere al caracterului, al scopului urmărit și al forțelor participante, acțiunile desfășurate în spatele inamicului pot fi grupate, în principiu în:lupta în încercuire a unor forțe de valoare diferită, care deliberat sau fortuit, ajung în situația de a fi izolate spațial ca urmare a pătrunderii inamicului în adâncimea teritoriului național;lupta de rezistență sub diferitele ei aspecte rezistența armată și rezistența nearmată(neviolentă).

În literatura militară, departajările de mai sus sunt considerate ca deosebit de complexe și presupun unele dificultăți, întrucât de cele mai multe ori sunt rezultate din desfășurarea nefavorabilă pentru forțele apărării a acțiunilor de luptă anterioare. Cu toate acestea, lupta în spatele inamicului a avut un rol important în unele conflicte militare, mai ales în cel de-al doilea război mondial, în mișcările și războaiele revoluționare de eliberare națională din epoca contemporană.

Teoria militară românească acordă o justificată atenție celor două grupe de acțiuni în spatele dispozitivului inamic, în ideea că utilizate cu măiestrie, pot concura atât la subminarea potențialului militar și moral al agresorului, cât și la temporizarea acțiunilor acestuia.

Principalele direcții de investigare științifică pe care le-am abordat pe parcursul lucrării sunt:

În capitolul 1 în prima parte am realizat o scurtă analiză istorică asupra implicațiilor luptei în încercuire de lungă durată de unde, a reieșit importanța încercuirii de-a lungul istoriei, de la Hannibal până în zilele noastre. De cele mai multe ori trupele încercuite capitulau sau erau nimicite complet. În cea de-a doua parte am evidențiat importanța cunoașterii și folosirii cu pricepere a terenului în organizarea încercuirii pentru obținerea unor avantaje decisive. În ultima parte a capitolului am evidențiat contextul operațional care determină încercuirea forțelor și mijloacelor, precum și a formelor în care se poate duce această luptă în încercuire (deliberat sau impus)

În cel de-al doilea capitol am eviden

Lupta de rezistență armată sau nearmată este nelimitată în timp, desfășurându-se până la obținerea victoriei. Acțiunile de luptă desfășurate în încercuire și pentru ieșirea din încercuire sunt specifice trupelor, unităților și marilor unități militare, care rămân izolate parțial față de forțele principale de pe teritoriul liber, organizarea și conducerea luptei acestora revenind comandantului forțelor respective și eșalonului superior. Desfășurarea cu succes a luptei în spatele inamicului de către forțele rămase în încercuire este posibilă dacă acestea acționează pe baza unei concepții și conduceri unitare, în mod coordonat cu acțiunile forțelor de pe teritoriul liber, cu luarea unor măsuri judicioase de asigurare multilaterală a lor. Oricât de mari ar părea riscurile, tactica luptei în spatele inamicului pornește de la faptul că orice acțiuni care pot duce la slăbirea potențialului militar și moral al inamicului concură la obținerea victoriei. Teoretic s-a dovedit, iar experiența acțiunilor militare din cel de-al doilea război mondial și conflictele militare postbelice au confirmat, că orice fel de ripostă împotriva agresorului contribuie într-o măsură sau alta la succesul luptei generale împotriva forțelor inamice. Aceasta este de fapt și justificarea politico-militară a unui astfel de ansamblu de acțiuni. Tot experiența a arătat că acțiunile de luptă desfășurate în spatele dispozitivului inamic au un rol complementar celor desfășurate de forțele principale naționale de pe teritoriul liber care au rolul decisiv în zdrobirea agresorului.

CAPITOLUL 1: STUDIU ASUPRA CONTEXTULUI OPERAȚIONAL CARE IMPUNE DESFĂȘURAREA OPERAȚIEI ÎN ÎNCERCUIRE

Incursiune istorică referitoare la implicațiile luptei în încercuire de lungă durată

Conflictele militare consemnate de istorie au demonstrat tendința

permanentă a comandanților de la toate eșaloanele de a exploata situațiile cele mai favorabile pentru executare unor acțiuni hotărâtoare, fie folosind în avantajul lor părțile slabe ale adversarului, intervalele, flancurile descoperite, spatele dispozitivului, etc., fie creându-se condiții optime prin manevra iscusită a forțelor și mijloacelor, pentru executarea unor lovituri acolo unde inamicul se aștepta cel mai puțin.

Apărută încă din antichitate, lupta în încercuire și pentru ieșirea din încercuire a avut o evoluție deosebită în comparație cu formele de bază ale acțiunilor militare (apărarea și ofensiva), dar ca și în cazul lor aceasta a fost determinată, în general, de trăsăturile caracteristice ale artei militare din diferite epoci.

Istoricii militari consideră că Hannibal a realizat în bătălia de la Cannae (216 î.e.n.), printre primii, încercuirea unei oștiri, ca urmare a unei magistrale manevre dublu învăluitore, în care a prins ca într-un clește forțele romane pe care apoi le-a nimicit.

În Evul Mediu, o perioadă îndelungată de timp, datorită valorilor reduse a armelor și a armamentului rudimentar aflat în înzestrarea acestora, precum și faptului că victoria în război era decisă, de regulă, de rezultatul unei singure bătălii, care se desfășura pe un spațiu restrâns și avea o durată de ordinul orelor, conducătorii de oști nu au fost preocupați de încercuirea și capturarea inamicului. Adversarul înfrânt, dacă nu era nimicit, abandona lupta sau se retrăgea în cetăți. Cum cetățile asediate nu puteau rezista la infinit, în decursul vremii s-au folosit două metode de ieșire din această situație, fie prin încercarea de străpungere a blocadei și ieșirea din și ieșirea din această situație, fie prin deblocarea cetății de către forțele din exterior. Aceste metode au fost utilizate ulterior și chiar în prezent pentru recuperarea unor forțe încercuite pe câmpul de luptă.

Până la începutul celui de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, noțiunea de luptă în încercuire nu a fost întrebuințată. Orice grupare de forțe obligată să lupte izolat în cetăți, localități sau poziții fortificate era considerată asediată.

În războaiele purtate în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au realizat câteva încercuiri de forțe celebre prin amploarea și consecințele lor: Sevastopol(în războiul Crimeii), Sedan( în războiul franco-german din 1870), Plevna(1877) etc. Din cauză că în nici una din luptele menționate nu s-au luat măsuri pentru sprijinirea și deblocarea forțelor încercuite, acestea au capitulat, ceea ce a exercitat o influență deosebită asupra evoluției ulterioare a războaielor respective sau a determinat chiar sfârșitul lor, așa cum s-a întâmplat în ultimele două bătălii.

Deși consecințele aplicării cu succes a diferitelor forme de manevră se cunoșteau de mai multă vreme, nici scriitorii militari români și nici cei străini care au trăit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea n-au manifestat un interes special pentru lupta în încercuire și ieșirea din încercuire, socotind că forțele care ar cădea în asemenea situație sunt nerecuperabile. Astfel Helmuth von Moltke, fostul șef al marelui stat major al armatei prusiene în războiul din 1870, considera încercuirea de la Sedan drept un accident, o greșeală de neiertat a comandantului francez care nu a sesizat manevra armatei germane și nu a ordonat la timp retragerea trupelor sale.

Preocupați de pregătirea bătăliei ofensive prin care se urmărea nimicirea inamicului, iar după consumarea acesteia, de urmărirea viguroasă a adversarului sau de alegerea și amenajarea locului de desfășurare a acțiunilor defensive( apărarea cetăților sau pozițiilor fortificate) teoreticienii militari ai secolului al XIX-lea, consecvenți tradiției, considerau că odată ce adversarul și-a impus voința prin manevra reușită, orice rezistență izolată era neeficientă, singura soluție fiind capitularea.

De la apariția lucrării „ Cannae” a lui Alfred von Schieffen (șef al Marelui stat major german între 1891 și 1905) și până la primul război mondial, gândirea militară germană și în bună parte cea europeană, au fost dominate de ideile acestuia cu privire la rolul manevrei pentru încercuirea și nimicirea în timp scurt a adversarului. El prezenta formele de manevră care duceau la încercuirea inamicului ca „efectivul instrument al victoriei” față de care bătălia câștigată pe altă cale trebuie să apară ca o „izbândă de rând”, ca o performanță cu totul neînsemnată.

Această idee ca și mult discutatul plan Schieffen, care a stat la baza înaintării armatei germane în august 1914, s-a soldat cu un eșec, armata franceză neputând fi încercuită și nimicită. Apariția fronturilor continue a limitat capacitatea de manevră și a imprimat acțiunilor militare din primul război mondial un caracter precumpănitor pozițional. Doar în câteva situații s-au executat pătrunderi în adâncimea apărării adversarului, în care grupări de forțe importante au fost încercuite, frecvent fiind citată din acest punct de vedere bătălia de la Tanennenberg.

Pe de altă parte, datorită ritmului scăzut în care se duceau acțiunile de luptă, în această perioadă exista posibilitatea să se ia din timp măsuri de prevenire a încercuirii. Semnificative din acest punct de vedere sunt acțiunile desfășurate de Divizia 22 română, în perioada 25-30 septembrie 1916 care a reușit să se retragă de la Bran la Rucăr, sustrăgându-se încercărilor făcute de Brigada 8 Mecanizată austro-ungară de a ieși în spatele dispozitivului de apărare al diviziei la Podul Dâmbovița ( ocolind Munții Piatra Craiului) și căutând să o încercuiască. De asemenea acțiunile Diviziei 11 Infanterie române desfășurate în luna octombrie 1916 pe valea Jiului, într-o fâșie largă de circa 63 km, împotriva unui inamic superior din punct de vedere numeric și ca tehnică militară.

Cu toate că grupul Kneussel dispunea de 18 batalioane , 28 de escadroane și 22 de baterii de artilerie, iar Divizia 11 Infanterie română de numai 17 batalioane, 2 escadroane și 13 baterii de artilerie, forțele diviziei române au reușit să se sustragă încercuirii și nimicirii lor, ducând cu succes apărarea pe aliniamentele intermediare și luând măsuri ferme de asigurare a flancurilor.

Dezvăluirea vertiginoasă , între cele două războaie mondiale, a unor mijloace de luptă (tancurile, aviația) au marcat un moment însemnat în studiul formelor de ducere a acțiunilor militare. În această perioadă teoria și practica militară au fost preocupate îndeosebi de studiul formelor de manevră, implicit a procedeelor de încercuire și nimicire a adversarului. Pentru a evita încercuirea, trupelor amenințate li se recomanda retragerea, salvându-se astfel de la o nimicire mai mult sau mai puțin sigură. Bătut și respins de pe poziție, inamicul nu este învins decât pe jumătate; victoria completă, care egalează cu distrugerea, nu se poate obține decât prin urmărire, căci altfel, inamicul lăsat în pace se reface și opune din nou rezistență. În consecință, este natural ca orice succes să fie dezvoltat și exploatat până la urmărire, după cum tot logic și natural este ca inamicul să opună o acțiune contrară prin localizarea insuccesului și eventual prin retragere, în scopul restabilirii echilibrului sau salvării forțelor sale.

Influența factorilor naturali asupra dificultăților acțiunilor militare în încercuire

În condițiile câmpului de luptă modern, datorită faptului că acțiunile se desfășoară pe orice teren, indiferent de anotimp, încercuirea unor unități militare sau formațiuni de apărare poate avea loc în teren de șes, frământat și acoperit, muntos-împădurit și în localități, pe un spațiu mai mare sau mai restrâns, în raport cu valoarea trupelor ajunse în asemenea situații și de puterea loviturilor inamicului.

Cele mai grele condiții pentru lupta în încercuire apar atunci când acestea se desfășoară în teren de șes neacoperit și pe spații mici. De cele mai multe ori, în asemenea situații ea se soldează cu înfrângerea forțelor încercuite. Terenul frământat și acoperit cu numeroase obstacole și localități, precum și raioanele muntoase care au în interiorul lor centre industriale și bogate resurse economice, favorizează lupta în încercuire, fiind indicate chiar pentru organizarea luptei de lungă durată.

Perioadele de timp în care inamicul se preocupă de pregătirea loviturilor lui în scopul fracționării și nimicirii forțelor încercuite vor fi folosite de către acestea din urmă cu maximum de eficiență pentru consolidarea apărării circulare, pentru realizarea unor regrupări strict necesare care să le permită lupta îndelungată în încercuire și, treptat, crearea condițiilor favorabile pentru ieșirea din încercuire. Mai mult ca în alte forme de luptă, în încercuire cunoașterea și folosirea cu pricepere a terenului și a resurselor economice pe care le oferă raioanele respective au un rol determinant. Utilizarea obstacolelor din teren, a barajelor de toate felurile și amenajarea genistică a aliniamentelor de apărare pe toată adâncimea raionului asigură stabilirea apărării, condiții bune pentru executarea focului, ascunderea trupelor și a manevrelor de forțe și mijloace. Constituirea din timp a unor rezerve și dispunerea lor în raioanele centrale permit executarea oportună a ripostelor ofensive sau a unor acțiuni de luptă în exterior.

Contextul operațional care determină încercuirea forțelor și mijloacelor

Din punct de vedere al depărtării raionului în care trupele sunt izolate față de aliniamentul de contact, al trupelor agresorului cu forțele proprii de pe terenul liber, încercuirea poate fi considerată tactică sau operativă, iar în funcție de situația concretă și concepția de ansamblu a operației (luptei) impusă (obligată, forțată) sau preconcepută (voită).

Atunci când încercuirea unor unități miliare (inclusiv a formațiunilor de apărare) s-a produs pe o adâncime de până la 40 km de la linia de contact a forțelor beligerante, încercuirea se consideră tactică, iar dacă adâncimea la care se găsesc raioanele respective depășește această distanță, încercuirea se consideră operativă.

Experiența primului război mondial și-a pus amprenta asupra gândirii și practicii militare dintre cele două războaie. Lupta de încercuire era considerată , în continuare ca un accident ce trebuie evitat cu orice preț, prevenirea acesteia prin retragerea preconcepută sau forțată, fiind forma de acțiune recomandată de toți autorii.

După cum se știe, în cel de-al doilea război mondial acțiunile militare au căpătat încă din primele zile un pronunțat caracter manevrier. Ca procedeu de desfășurare a ofensivei se folosea executarea unor lovituri adânci pe câteva direcții paralele sau convergente care duceau în final, prin manevrele de învăluire și de întoarcere utilizate, la încercuirea și nimicirea unor mari grupări de forțe. De altfel, conducerea trupelor în operațiile(luptele) desfășurate în această perioadă s-a caracterizat prin tendința permanentă de a-l încercui pe adversar, de a-i tăia căile de retragere sau de a-i fracționa în așa fel gruparea de forțe încât, pe măsură ce lupta se desfășura, pericolul izolării spațiale să-l amenințe tot mai mult, fără a avea posibilitatea să evite încercuirea. Odată create aceste condiții, atacatorul lua toate măsurile pentru nimicirea grupării respective, concomitent cu încercuirea sau lichidarea ei în timp cât mai scurt, în cazul în care a fost inițial blocată , folosind în acest scop toate categoriile de trupe. Succesul unei operații ofensive era apreciat după valoarea forțelor încercuite , timpul cât au durat acțiunile pentru lichidarea acestora, numărul prizonierilor și cantitatea materialelor de război capturate.

Pot fi citate numeroase operații care au avut loc pe teatrele de acțiuni militare din Europa și nordul Africii, în care importante grupări de forțe au fost încercuite și în cele din urmă nimicite, ca urmare a combinării cu succes a diferitelor forme de manevră.

Studiul conflictelor militare arată însă că încercuirea unor forțe, indiferent de valoarea lor (unități, subunități, unități sau mari unități) nu s-a produs niciodată prin surprindere totală. În toate situațiile, eșaloanele respective au avut un anumit timp la dispoziție pentru a lua măsuri în vederea evitării încercuirii. Aceste măsuri începeau de regulă cu asigurarea flancurilor amenințate cu foc și trupe, se continuau apoi prin acțiuni ferme pentru oprirea sau limitarea înaintării adversarului pa direcțiile periculoase, se restructurau dispozitivele, iar de cele mai multe ori se încheiau cu puternice riposte ofensive. După ce grupările de forțe erau izolate de trupele proprii din exterior, lupta în încercuire și pentru ieșirea din încercuire a acestora se desfășura, frecvent în două etape. În prima etapă, forțele încercuite duceau lupta de apărare în raioanele în care erau blocate, concomitent cu pregătirea ieșirii din încercuire. În cea de-a doua etapă, trupele încercuite executau acțiuni de luptă pentru ieșirea din încercuire singure sau în cooperare cu forțele care participau la despresurarea (deblocarea) lor din afara raionului.

Apărarea raioanelor în care erau blocate forțele respective cuprindea, în general, o linie de avanposturi, un număr variabil de centre de rezistență pe perimetrul cercului și câteva aliniamente de apărare (arcuri de cerc succesive) în adâncime pentru oprirea inamicului pătruns și, de regulă, de rezerve.

În majoritatea situațiilor ariile în care rămâneau încercuite grupările de forțe mari, compacte, erau relativ mici în comparație cu valoarea forțelor încercuite. Astfel , teritoriul grupării de trupe fasciste germane încercuite la Korsun-Sevcenkovski care avea în conducerea ei peste 10 divizii, a avut o întindere de peste 750 km2 adică 30 km de front și până la 25 km în adâncime.

Aria spațială ca și valoare uneori mare a forțelor încercuite în cadrul acesteia au permis de cele mai multe ori să se organizeze apărări circulare puternice ( Stalingrad, Leningrad, Colmar, Bastogne, Berlin etc.) și în unele situații s-au manifestat chiar tentative de ieșire din încercuire (Korsun-Sevcenkovski, Ruhr, Colmar etc.).

Pentru interzicerea ieșirii adversarului din încercuire, trupele acestora formau un front interior continuu, adesea cu forțele principale,iar pentru a-l lipsi de posibilitatea de a primi ajutor din afară, se crea un front exterior al încercuirii, concomitent cu blocarea acestuia din aer, iar pe direcțiile de litoral, cu blocarea dinspre mare. Din această cauză, forțele încercuite, odată cu organizarea apărării pe perimetrul cercului își constituiau de regulă, uneori de la început, rezervele necesare pentru străpungerea blocadei, înainte chiar de a se realiza cercul exterior al adversarului. În același timp, trupele proprii din exterior executau riposte ofensive pentru a împiedica fie realizarea cercului, fie despresurarea trupelor încercuite. Atunci când aceste acțiuni nu aveau succes, iar situația (tactică sau operativă) impunea ca trupele respective să fie lăsate o anumită perioadă de timp în încercuire, încercările pentru scoaterea lor din cerc se executau după luarea, în prealabil, a unor măsuri speciale.

Ruperea apărării de pe cercul exterior și străbaterea spațiului până la al doilea cerc au ridicat probleme foarte mari pentru forțele care acționau din afara încercuirii, mai ales atunci când trupele din raionul luptei în încercuire nu au ieșit în întâmpinarea lor. De exemplu, din cauză că gruparea hitleristă încercuită la Stalingrad, deși avea posibilitatea, nu a întreprins nici o acțiune ofensivă în întâmpinarea grupării Manstein, care a acționat din exterior, ea a fost oprită definitiv la 21.12.1942, după 4 zile de ofensivă, la 40 de km de limita dinainte a apărării grupării încercuite, fără să poată realiza despresurarea acesteia.

În cel de-al doilea război mondial au fost situații în care grupări de forțe încercuite au fost despresurate prin acțiuni ofensive executate din exterior, cum au fost spre exemplu cele de la Iarțevo, Smolensk, Leningrad, Falaise, Bastogne, Debrețin etc.

Pentru scoaterea forțelor din încercuire s-au utilizat și alte procedee. Un procedeu l-a constituit ieșirea pe grupuri mici, prin dispozitivul încercuitor al adversarului, folosindu-se culturile înalte, localitățile, terenurile mlăștinoase și împădurite. Astfel au procedat o parte din forțele încercuite în raioanele Belostok, Minsk, Kiev, Viazma, Smolensm, Korsun-Sevcenkovski, Iași-Chișinău etc., care au reușit în condiții foarte grele și cu pierderi mari, să se salveze. Practica a demonstrat că acest procedeu de ieșire din încercuire nu este eficient întrucât grupurile mici și fără tehnică militară își pierd repede capacitatea de luptă și devin o pradă ușoară pentru inamic.

Cu toate că dificultățile pe care le prezintă această formă de luptă, în numeroase cazuri, unele forțe au fost lăsate în mod deliberat în încercuire, cum de altfel s-a procedat la Odessa, Leningrad, Stalingrad, Colmar, Bastogne etc. Măsura a fost luată ca urmare a avantajelor operative sau tactice pe care le prezenta în unele cazuri, o astfel de situație și care de regulă obligă la angajarea unor forțe importante ale adversarului, ceea ce duce la dispersarea grupării principale a acestuia, la diminuarea puterii loviturilor lui în sectorul respectiv sau în alte sectoare, asigurând astfel și menținerea unor noduri de comunicații ori a altor obiective militare care împiedicau manevra de forțe și mijloace. Pentru sporirea capacității de rezistență a forțelor încercuite se aveau în vedere executarea unor aprovizionări și evacuări pe calea aerului, iar scoaterea lor din încercuire se pregătea pornind de la schimbările ce aveau loc în desfășurarea de ansamblu a operațiilor (luptelor) respective.

După cel de-al doilea război mondial, lupta în încercuire și pentru ieșirea din încercuire a suscitat un interes sporit în cadrul teoriei și practicii militare, având în vedere condițiile deosebite de desfășurare a acestor tipuri de acțiuni care implică numeroase greutăți și privațiuni și impun o deosebită forță morală din partea trupelor. Tot în această perioadă, numeroase lucrări de teorie militară au analizat pe larg învățămintele rezultate din război, sintetizând unele principii ale acestor acțiuni, care în unele cazuri au făcut obiectul unor capitole speciale din regulamentele militare de luptă.

Experiența războaielor din Coreea, Indochina și a altor conflicte din perioada postbelică a scos în evidență faptul că în războiul modern vor fi frecvente situațiile în care forțe de valori diferite vor ajunge să fie încercuite ca urmare a unor acțiuni de luptă nefavorabile și a neluării la timp a unor măsuri de prevenire. Ca urmare, se poate afirma că în literatura militară contemporană predomină punctul de vedere potrivit căruia lupta în încercuire rămâne încă o acțiune temerară destul de riscantă și prin urmare se impun măsuri de evitare a ei, știut fiind că este mai ușor să previi decât să lupți în încercuire izolat de forțele proprii, blocat de inamic sau pentru ieșirea din încercuire. Pe de altă parte însă, faptul că uneori din motive întemeiate de ordin tactic, operativ și chiar strategic, lupta în încercuire este acceptată sau se recurge la ea în mod deliberat impune ca această formă de luptă să fie temeinic studiată și cunoscută de către toți comandanții și ofițerii de stat major.

CAPITOLUL 2: ANALIZA CARACTERULUI COMPLEX AL OPERAȚIEI DESFĂȘURATE ÎN ÎNCERCUIRE DE LUNGĂ DURATĂ

2.1 Importanța determinantă a includerii în sistemul de apărare a localităților mari și a unor forme dominante de relief pentru conferirea eficienței scontate a operației în încercuire

Pentru a se realiza o apărare fermă, atunci când se stabilește compunerea eșalonului întâi, se va ține seamă de particularitățile reliefului, exploatându-se la maximum avantajele terenului pentru a se realiza economie de forțe chiar în cadrul apărării pe perimetrul cercului prin densitățile neuniform realizate pe fiecare direcție. Direcțiile cele mai importante vor fi acoperite compact, realizându-se densități maxime și vor fi apărate de trupele cele mai instruite. Pe direcțiile mai puțin importante se vor realiza densități mai mici, unele putând fi apărate exclusiv cu formațiuni de apărare. Direcțiile greu accesibile, unde inamicul duce acțiuni secundare, vor fi supravegheate de elemente de siguranță, subunități de cercetare.

Unitățile (subunitățile) militare și formațiunile de apărare din eșalonul întâi, întărite cu artilerie, tancuri și îndeosebi armament antitanc, pregătesc punctele de sprijin, raioanele și pozițiile de apărare pe direcțiile favorabile ofensivei inamicului, pe toată adâncimea raioanelor și fâșiilor încredințate. Trupele nu trebuie să se rezume numai la menținerea apărării pe perimetrul cercului, ci ele vor imprima apărării un caracter deosebit de activ, folosind cu iscusință avantajele terenului, condițiile climatice și de vizibilitate redusă.

Apărarea Munților Apuseni efectuată în anul 1848 de către revoluționarii români împotriva oștilor nobililor maghiari, constituie un exemplu strălucit din punct de vedere militar. Hotărând să apere munții, Avram Iancu a adoptat o apărare circulară constituind-și dispozitivul din 4 grupări dispuse de principalele direcții de interzis. De remarcat este faptul că numai elementele înaintate ale acestor grupări sau ale grupărilor de legătură se găseau în dispozitiv de luptă, forțele principale urmând să se desfășoare numai în cazul când inamicul le-ar fi atacat.

Folosirea cu pricepere a avantajelor oferite de teren în lupta în încercuire înseamnă că toate detaliile de planimetrie și nivelment din interiorul raionului să favorizeze într-un fel sau altul lupta trupelor proprii și să dezavantajeze la maximum pe inamic, să permită executarea unor acțiuni active pe toată durata luptei în încercuire și pe timpul tentativelor de ieșire din încercuire. Folosirea iscusită a terenului aduce un plus important de eficiență acțiunilor de luptă desfășurate în încercuire. Terenul accidentat, râpele adânci, pădurile, râpele, mărăcinișurile, cursurile de apă, localitățile etc. constituie piedici în calea trupelor inamicului. Ele vor trebui însă amenajate din timp pentru a li se mări valoarea ca obstacol. Cu cât terenul este mai greu accesibil, cu atât mai mare va fi durata luptei în încercuire. Deosebit de complexă este și problema comunicațiilor. De aceea este important să se prevadă apărarea și întreținerea acestora, iar pe căile de pătrundere, de-a lungul raionului, să se prevadă distrugeri și realizarea de obstacole pentru a împiedica utilizarea lor de către inamic.

Dispozitivul de luptă al forțelor încercuite anexa 1 decurge din desfășurarea acțiunilor de luptă anterioare și are o formă aproximativ circulară. Dispunerea forțelor pentru luptă se face în așa fel încât să asigure menținerea cu fermitate a raionului ocupat de trupe, vulnerabilitate cât mai mică, față de loviturile inamicului, respingerea sau nimicirea inamicului care acționează pentru fracționarea dispozitivului, manevra de foc, forțe și mijloace, ducerea cu succes a acțiunilor de luptă și îndeplinirea misiunii primite.

În lupta de încercuire dispozitivul de luptă se constituie în funcția de: misiunea primită și durata luptei de încercuire, intensitatea acțiunilor inamicului, timp la dispoziție pentru executarea regrupărilor, gradul de înzestrare și completare cu armament, tehnică de luptă și efective, suprafața raionului și caracterul terenului.

În cazul în care acțiunile de luptă au o durată mică de timp, dispozitivul de luptă este necesar să asigure menținerea cu fermitate a raioanelor ocupate și posibilitatea realizării prin manevre cât mai simple, a grupării sau regrupării forțelor în vederea ieșirii din încercuire. Când se preconizează că lupta în încercuire să dureze o perioadă mai mare de timp, dispozitivul va asigura: concentrarea eforturilor principale ale apărării pe direcțiile importante și pe toată adâncimea raionului, precum și o supraveghere optimă pe direcțiile mai greu accesibile pentru inamic pe care nu sunt dispuse trupe, folosirea forțelor proprii potrivit cantității, naturii și posibilității lor de luptă, executarea diverselor manevre de forțe și mijloace necesare pe o direcție sau alta, vulnerabilitate cât mai redusă față de loviturile executate din aer, elasticitatea necesară adaptării lui cu destulă ușurință la diferitele complicații ale situației și pentru ieșirea din încercuire fără regrupări complicate, respingerea succesivă și concomitentă a încercărilor repetate ale inamicului de despicare pătrundere și lichidare a forțelor încercuite, executarea unei hărțuiri eficace și continue a inamicului și a unor acțiuni îndrăznețe pentru ieșirea din încercuire la momentul oportun sau atunci când aceasta se ordonă.

2.2 Necesitatea planificării riguroase a consumurilor tuturor genurilor de resurse pe timpul luptei în încercuire

Perioadele de timp în care inamicul se preocupă de pregătirea loviturilor lui în scopul fracționării și nimicirii forțelor încercuite vor fi folosite de către acestea din urmă cu maximum de eficiență, pentru consolidarea apărării circulare, pentru realizarea unor regrupări strict necesare care să le permită lupta îndelungată în încercuire, și treptat, crearea condițiilor favorabile pentru ieșirea din încercuire. Mai mult ca în alte forme de luptă, în încercuire cunoașterea și folosirea cu pricepere a terenului și a resurselor economice pe care le oferă raioanele respective au un rol determinant. Utilizarea obstacolelor din teren, a barajelor de toate felurile și amenajarea genistică a aliniamentelor de apărare pe toată adâncimea raionului asigură stabilirea apărării, condiții bune pentru executarea focului, ascunderea trupelor și a manevrelor de forțe și mijloace. Constituirea din timp a unor rezerve și dispunerea lor în raioane centrale permit executarea oportună a ripostelor ofensive sau a unor acțiuni de luptă în exterior.

Succesul luptei în încercuire depinde de rezolvarea oportună și eficientă a unor probleme de conducere și de întrebuințare judicioasă a resurselor proprii, ca și a celor existente în raion, precum și de alte aspecte care pot influența pozitiv sau negativ ansamblul luptei. Acestea se referă cu prioritate la organizarea conducerii și asigurarea unei capacități de luptă ridicate, și constau în: organizarea sau reorganizarea comandamentului forțelor încercuite, îndeosebi atunci când sunt încercuite unități militare și formațiuni de apărare care au aparținut altor eșaloane, luarea în subordine de către comandantul respectiv a tuturor forțelor, indiferent de genul de armă și destinația anterioară, stabilirea locului punctului de comandă, adaptarea sistemului de transmisiuni. adaptarea sistemului de asigurare materială, tehnică, și medicală. Pentru luarea acestor măsuri cât și a altora ce se impun, de la început trebuie să se stabilească cantitatea, natura și calitatea forțelor și mijloacelor existente în raionul respectiv. Toate unitățile militare și formațiunile de apărare rămase în încercuire sunt luate imediat în subordine de comandantul eșalonului cel mai mare rămas în cerc sau numit prin ordin, iar cele dezorganizate sau din alte unități și mari unități vor fi puse în ordine sau vor fi folosite pentru completarea altora nou create. Acolo unde lipsesc comandanții titulari se vor numi comandanți fie din cadrul unităților dezorganizate, fie din cadrul celor în care au fost încorporate. De asemenea, se vor constitui sau reorganiza statele majore, cărora li se va asigura numărul strict necesar de ofițeri pentru asigurarea conducerii trupelor. Evacuarea răniților, a bolnavilor ca și înlăturarea unor impedimente se vor efectua, pe cât posibil, încă pe timpul cât se iau măsurile de prevenire a încercuirii.

În lupta în încercuire asigurarea materială a trupelor și formațiunilor de apărare, iar în situații speciale și a populației, se realizează de către subunitățile și formațiunile de servicii din stocurile de materiale existente asupra lor în momentul în care s-a produs încercuirea. La realizarea stocurilor participă, de asemenea, depozitele militare de teritoriu și unele din economia națională, (rezervele de stat). Atunci când se prevede din timp ducerea luptei în încercuire se vor constitui formațiuni de servicii, într-o structură și funcționalitate specifică.

Încă din momentul când s-au conturat premisele de încercuire, comandantul forțelor respective stabilește formațiunile de servicii rămase în încercuire, stocurile de muniții și materiale existente asupra acestora, depozitele militare de teritoriu și existentul în cadrul lor, posibilitățile de completare din sursele locale și pe calea aerului. Se vor identifica toate resursele de unde se poate face aprovizionarea cu materiale de toate felurile a trupelor și formațiunilor de apărare, și se iau măsuri severe de pază a acestora. De asemenea, încă de la primele ore de la producerea încercuirii se vor aplica măsuri de raționalizare a consumurilor, eventual se va face o nouă redistribuire a mijloacelor materiale pe unități, până la nivel de individ (militar). Corespunzător cu misiunea primită și valoarea stocurilor. La unitățile militare vor rămâne formațiunile de servicii și de asigurare tehnică strict necesare; toate formațiunile se dispun cât mai aproape de trupe, în adăposturi situate în raioane inaccesibile acțiunii tancurilor și a elementelor de cercetare-diversiune inamice și se i-au măsuri de pază și apărare a acestora. Dispunerea dispersată și o oarecare descentralizare a conducerii serviciilor este uneori de dorit pentru a realiza un compromis între vulnerabilitate și eficiență.

Fiind nevoie de un număr sporit de luptători și de executarea centralizată a asigurării materiale și tehnice, o parte din formațiunile de servicii și de asigurare se vor desființa, efectivele acestora urmând să completeze unitățile luptătoare. Pe timpul luptei în încercuire se va spori volumul de asigurare tehnică de blindate și autotractoare datorită: folosirii intensive a autovehiculelor și a numărului redus al acestora; varietății tipurilor de autovehicule; creșterea numărului autovehiculelor scoase din funcțiune, lipsa pieselor de schimb și a agregatelor, precum și scăderii de reparații a atelierelor, bazelor și eventual uzinelor existente în raionul luptei în încercuire, ca urmare a lipsei mâinii de lucru sau a pierderilor provocate de loviturile inamicului aerian și uneori terestru.

Pierderile blindate și autotractoare în lupta în încercuire se vor completa prin repararea într-un timp scurt a celor deteriorate și a celor provenite din capturi. Repararea tehnicii impune coordonarea eforturilor forțelor și mijloacelor de asigurare tehnico-materială. Aprovizionarea cu piese de schimb a autovehiculelor se face din depozite mixte teritoriale, pe calea aerului de la trupele proprii aflate în exterior și din capturi.

În lupta în încercuire aprovizionarea cu carburanți-lubrifianți este dificilă și greu de realizat, ea făcându-se în exclusivitate din rezervele existente pe plan local, stații PECO etc, din capturile realizate de la inamic, la utilizarea carburanților, se vor avea în vedere, valoarea stocurilor existente și posibilitățile de aprovizionare, în primul rând pentru unitățile luptătoare; limitarea cu severitate a deplasării autovehiculelor și centralizarea transporturilor; recuperarea carburanților de la autovehiculele deteriorate, menținerea unei rezerve de carburanți îndeosebi pentru tancuri și autovehicule destinate tractării armamentului sau a mașinilor care au montate armament și tehnică pe ele în vederea executării unor acțiuni de luptă în afara raionului încercuirii.

Asigurarea medicală se organizează în funcție de situația în care s-a produs încercuirea, structura organizatorică și înzestrarea formațiunilor medicale rămase în încercuire, numărul și valoarea formațiunilor din rețeaua sanitară teritorială existente în zona respectivă, dispozitivul de luptă adoptat, condițiile și intensitatea acțiunilor de luptă. De la început se iau măsuri pe linie medicală pentru a evita o aglomerare a formațiunilor medicale. Tratamentul, evacuarea și spitalizarea răniților și bolnavilor nu vor mai urma fluxul normal adică puncte medicale, spitale de linia întâi, ci în funcție de situație, aceștia vor fi evacuați și tratați la formațiunea medicală de companie sau teritorială cea mai apropiată sau specializată, în funcție de gravitatea acțiunii. O mare atenție se va acorda tratării răniților, întrucât astfel se contribuie la menținerea unei capacități ridicate de luptă prin recuperarea unor importante efective luptătoare, atât de necesare în situația menționată. O bună organizare a asigurării medicale menține un moral ridicat, deoarece în acest fel fiecare luptător ar fi conștient că se poate interveni oportun în cazul în care este rănit, deci ar lupta cu și mai multă vitejie pentru menținerea apărării și ieșirea din încercuire. De asemenea, nici un rănit și nici un mort nu trebuie lăsat la inamic. Dacă încercuirea se prelungește, iar situația permite (de regulă, după stabilizarea frontului), medicii unităților vor propune statelor majore ca pe lângă odihna trupelor organizată în cadrul dispozitivului de luptă, la 6-8 zile să se recurgă la scoaterea din eșalonul întâi, pe rând, a subunităților pentru refacere. Specialiștii în domeniul medical apreciază că luptătorul modern, din cauza încordării psihice prelungite și epuizării nervoase, poate intra mai ușor în panică decât cei din războaiele trecute. Căci ”la fel ca și corpul, mintea poate deveni obiectul unei îmbolnăviri epidemice cu caracter exploziv”. Stresul prezintă importanță deosebită nu numai din punct de vedere medical, ci și militar, întrucât afectează combativitatea și capacitatea de luptă a trupelor, creând premisele apariției fenomenelor de panică sau de apatie în rândurile militarilor. Din această cauză, comandanții și medicii trebuie să ia măsuri pentru evitarea situațiilor care duc la declanșarea unor reacții de acest gen în rândurile militarilor, în special în momentele deosebite ale luptei și cum este cazul nostru în lupta în încercuire și pentru ieșirea din încercuire.

Resursa umană este probabil cea mai importantă resursă pe care o poate avea o armată. Pe timpul luptelor în încercuire vor crește simțitor importanța informării oportune a luptătorilor și populației asupra succeselor obținute de trupele proprii, de ajutorul pe care trupele încercuite îl primesc din exterior, pentru a combate propaganda și zvonurile lansate de inamic. Se va pune un accent deosebit pe păstrarea fermă a disciplinei, pe respectarea cerințelor câmpului de luptă, și pe desfășurarea activităților de producție, cunoscând că în lupta în încercuire disciplina și ordinea joacă un rol de mare importanță.

Moralul trupelor poate să scadă uneori foarte repede, la gândul că acțiunea respectivă s-ar putea solda cu eșec. În asemenea împrejurări dau roade deosebite încrederea în comandanți, în spiritul camaraderesc dintre militari, convingerea că oricând se pot bizui pe ceilalți luptători, pe superiorii lor.

Moralul luptătorilor din eșalonul întâi trebuie susținut întotdeauna cu multă atenție. Militarii români și-au demonstrat capacitatea de a rezista privațiunilor atunci când sunt conștienți de utilitatea acțiunii, când simt că li se portă de grijă și faptele lor de arme sunt înțelese și apreciate. Stabilirea și menținerea unui permanent dialog cu subordonații pentru angajarea lor voluntară la executarea celor mai riscante misiuni dau rezultate bune în astfel de situații, mai ales atunci când acțiunile de luptă urmează să se execute în afara raionului de încercuire. Experiența de război a demonstrat că atitudinea micilor comandanți(grupe și plutoane) a influențat în mare măsură în astfl de situații moralul luptătorilor. Din această cauză, se va căuta să se elimine îndoielile asupra succesului luptei în încercuire. Lipsa mijloacelor de luptă și raționalizarea consumului de muniții, care în alte situații sunt din belșug, nu trebuie să influențeze moralul trupelor. Este necesar ca atât luptătorii cât și comandanții să înțeleagă că economia de muniții, producerea pe cale artizanală a barajelor și a altor mijloace reprezintă metode care asigură lupta îndelungată în încercuire. Cea mai sigură cale este însă procurarea prin toate mijloacele a muniției și tehnicii militare de la inamic, repararea acesteia, dacă este cazul, și folosire acestora cu pricepere împotriva trupelor agresorului.

2.3 Complexitatea fizionomiei și caracterului extrem al acțiunilor desfășurate în încercuire de lungă durată

Din experiența războaielor a rezultat că durata luptei de încercuire nu este nelimitată, datorită, pe de o parte, dificultăților specifice, iar pe de altă parte din cauză că adversarul acceptă cu greu existența îndelungată a acestor insule de rezistență considerate niște ghimpi în coastă sau adevărată pacoste.

Forțele încercuite pot încurca acțiunile adversarului în curs de desfășurare sau cele preconizate, cu repercusiuni nedorite de el pe plan operativ sau tactic. În literatura de specialitate s-a comentat pe larg influența pe care au exercitat-o asupra desfășurărilor acțiunilor militare grupările încercuite, îndeosebi în cel de-al doilea război mondial, pentru ca un agresor să nu prevadă în planurile sale ;i astfel de posibilități. Dacă ne referim și la cazurile posibile într-un război de apărare a țării, agresorul căutând să cucerească în timp scurt centrele politice și economice de interes vital, va angaja acțiuni cu caracter decisiv, în primul rând asupra forțelor încercuite prin nimicirea cărora scontează că va obține succese cât mai importante pe plan local sau general. Ca urmare, este dificil să se exprime în cifre, chiar și de principiu, durata luptei de încercuire, din cauza multitudinii de factori și condiții de care aceasta depinde.

Studiul unor lupte în încercuire din ultimul război mondial a arătat că durata acestora a fost, în general, direct proporțională cu valoarea eșalonului izolat, astfel: câteva ore companiile, una două zile batalioanele și regimentele, mai mult de o săptămână diviziile, câteva săptămâni și chiar luni corpurile de armată și armele întrunite.

Cuantumul pierderilor trupelor pe timpul luptei în încercuire depinde printre altele de violența atacurilor adversarului, capacitatea de ripostă a trupelor asediate și gradul de amenajare genistică a terenului. La Bastogne, de exemplu, mari unități încercuite au avut în cele 7 zile de luptă 482 morți, 527 dispăruți și 2449 răniți.

Într-o situație reală de conflict, atunci când rațiuni majore impun menținerea voită în încercuire a unor forțe, în funcție de situația de ansamblu și de natura și de concepția acțiunilor ulterioare, durata luptei în încercuire a acestora va fi variabilă, stabilindu-se prin hotărâre pentru fiecare unitate militară și formațiune de apărare în parte. Caracteristic însă pentru toate situațiile este faptul că o dată acceptată, lupta în încercuire trebuie să dureze atât timp cât este necesar pentru realizarea scopurilor propuse.

Experiența de război arată că distanța între trupele încercuite și trupele proprii din exterior a fost de 50-100 km și chiar mai mare. În condițiile ducerii acțiunii de luptă pe teritoriul național, datorită reliefului și posibilităților economice aceste distanțe pot fii și mai mari.

După modul în care pot acționa forțele pe timpul ieșirii lor din încercuire până la realizarea joncțiunii cu trupele proprii din exterior, atunci când acestea ies din încercuire singure (in mod independent), practica evidențiază utilizarea mai multor procedee de luptă. Astfel, pentru ruperea frontului și străpungerea încercuirii se folosesc procedee de luptă specifice ofensive, pentru evacuarea raionului luptei în încercuire, procedee caracteristice retragerii , iar pentru acoperirea spatelui, forțele care execută acțiuni ofensive și a coloanelor de marș, procedee de luptă ale apărării pe aliniamente intermediare.

Ieșirea din încercuire nu trebuie să constituie o acțiune pripită și imediată, iar decizia nu trebuie să se ia sub presiunea timpului și a condițiilor de moment, deoarece inamicul care execută blocarea, nefiind întotdeauna uzat fizic și moral, scopul acțiunilor pentru scoaterea forțelor din încercuire va fi greu de obținut, mai ales că trupele respective urmează să străpungă , de cele mai multe ori, ”două bariere”: dispozitivul realizat de inamic pe cercul exterior și dispozitivul acestuia pe cercul exterior, din contact cu trupele proprii de pe teritoriul liber. Din această cauză trupele nu ies oricând și oricum din încercuire. În cele mai multe cazuri ieșirea din încercuire se execută la ordin sau cu aprobarea eșalonului superior, prin surprindere, în mod organizat, de regulă prin luptă, și numai după ce s-au luat toate măsurile de sprijin și de asigurare materială a acțiunii.

Luând în seamă elementele enumerate, reiese că ieșirea din încercuire reprezintă un complex de acțiuni, dominante fiind cele ofensive, prin care forțele încercuite execută la ordin și într-un dispozitiv de luptă adecvat, în mod succesiv ruperea frontului de încercuire și realizarea unei breșe în interiorul acesteia, străpungerea în continuare a dispozitivului inamicului și crearea culoarului pentru retragerea și evacuarea forțelor și a mijloacelor spre obiectivul propus, cu sau fără menținerea raionului luptei de încercuire.

Pentru scoaterea forțelor din încercuire, în funcție de condițiile situației și gradul de participare la acțiune a forțelor încercuite, se poate aprecia că într-o situație reală de război se pot folosi mai frecvent patru procedee pentru ieșirea din încercuire.

Primul procedeu constă în ieșirea din încercuire prin executarea unor acțiuni ofensive din interiorul raionul i spre trupele proprii sau alte obiective de pe teritoriul liber, prin străpungerea frontului încercuirii. În acest caz gradul de participare a forțelor încercuite la acțiunile de luptă este preponderent , joncțiunea cu trupele proprii realizându-se pe un aliniament dinainte stabilit sau pe linia lor de contact cu inamicul. Acest procedeu este specific subunităților și unităților de arme întrunite și formațiunilor de apărare care organizează temporar lupta în încercuire sau nu au legătura cu eșalonul superior și nici nu o pot stabili prin mijloacele de care dispun. Din cauza distanței relativ mici până la trupele proprii, în aceste situații ieșirea din încercuire se reduce la un atac impetuos, asemănător unei ”lovituri de pumnal”, sub acoperirea unui minimum de forțe și continuat printr-o înaintare în ritm rapid și în dispozitiv compact până în liniile proprii. Ieșirea independentă din încercuire se execută atunci când eșalonul superior, din exterior, nu dispune de forțe suficiente pentru executarea unor lovituri hotărâtoare în scopul despresurării trupelor încercuite; terenul nu oferă condiții pentru lupte îndelungate în încercuire, iar forțele încercuite, dispunând de o capacitate de luptă corespunzătoare, sunt în măsură să execute o acțiune independentă, cu sau fără sprijin din partea trupelor proprii. O grupare poate ieși independent din încercuire și în situația când se urmărește mutarea forțelor respective într-un alt raion favorabil din punct de vedere tactic, operativ dar și economic care să permită fie organizarea unei apărări de lungă durată în încercuire, fie executarea în continuare a loviturilor până la realizarea joncțiunii cu trupele proprii de pe teritoriul liber. Acest procedeu a fost folosit în unele războaie de eliberare națională. În cazul României acest procedeu tactic poate găsi o largă întrebuințare, în special în zonele muntoase.

Al doilea procedeu de ieșire din încercuire este cel în care la acțiunea respectivă participă ambele părți, prin acțiuni ofensive executate simultan de către trupele proprii din exterior spre cele care luptă în încercuire și de forțele din raionul luptei în încercuire în întâmpinarea lor, joncțiunea realizându-se pe un aliniament de întâlnire, dinainte stabilit, în spațiul care le separă. Acest procedeu utilizat în cel de-al doilea război mondial, asigură condiții bune pentru reușita acțiunii, micșorând spațiul și timpul în care se desfășoară lupta pentru ieșirea din încercuire, obligându-l pe inamic să acționeze concomitent pe două fronturi. De obicei în folosul trupelor care ies din încercuire, de pe teritoriul liber se execută atacuri până la aliniamentul pe care se urmărește eliberarea teritoriului sau se întărește gruparea respectivă cu trupe sau mijloace de luptă. Un ajutor adesea neînsemnat din partea eșalonului superior poate să exercite o influență hotărâtoare asupra ieșirii cu succes din încercuire.

Cooperarea cu trupele din exterior constă, îndeosebi, în executarea loviturii din raionul luptei în încercuire pe direcția de acțiune a trupelor care vin în ajutorul lor. Întrucât joncțiunea cu forțele respective se realizează pe un aliniament de întâlnire, acesta trebuie stabilit la organizarea cooperării și luate toate măsurile ca trupele din ambele direcții să ajungă la timp în raioanele stabilite. În ceea ce privește ajutorul dat de pe teritoriul liber trupelor care ies din încercuire, el va consta în executarea unor lovituri din aer asupra inamicului care execută blocarea, sprijinirea cu foc de artilerie pe măsura apropierii de linia de contact, completarea pe calea aerului sau prin infiltrare, a deficitelor în muniții și materiale a trupelor încercuite.

Pot fi situații în care scopul loviturilor executate de pe teritoriul liber nu vizează direct despresurarea trupelor încercuite, ci nimicirea unei grupări inamice aflate în apropierea raionului luptei în încercuire. Loviturile hotărâtoare ale trupelor din exterior pot obliga inamicul să renunțe la desfășurarea unor acșiuni active. În acest fel, ajutorul trupelor din exterior este indirect. Ca urmare, gruparea încercuită nu execută, de obicei, lovitura de ieșire din încercuire în întâmpinarea trupelor atacatoare, ci trece la ofensivă pe direcția cea mai scurtă până la trupele proprii sau participă la nimicirea inamicului, executând lovitura pe direcția ordonată.

Al treilea procedeu constă în despresurarea forțelor încercuite, prin acțiuni ofensive, executate pe teritoriul liber, până la raionul luptei în încercuire. În acest caz forțele încercuite rămân pe loc, menținând cu fermitate raionul respectiv și executând, în funcție de situație, acțiuni de hărțuire a inamicului sau acțiuni cu obiectiv limitat. Scopul de ansamblu al acțiunilor, pentru ambele părți, este mărirea teritoriului liber. De cele mai multe ori, scopul ripostelor ofensive ale apărării vizează și despresurarea subunităților, unităților sau formațiunilor de apărare încercuite. Acest procedeu se poate folosi în situațiile în care lupta în încercuire se desfășoară cu succes, iar capacitatea de luptă a trupelor respective este corespunzătoare sau atunci când nu mai sunt condiții pentru menținerea raionului luptei în încercuire, deoarece există pericolul nimicirii în timp scurt a forțelor respective. Procedeul este indicat și atunci când sunt despresurate localitățile, trupele care mențin fâșiile de apărare inițiale, forțele încercuite de desantul aerian sau trupele aeromobile inamice, sau când din raionul luptei în încercuire urmează să se execute acțiuni de luptă în vederea teritoriului național vremelnic ocupat de agresor.

Al patrulea procedeu, cu largă utilizare în toate conflictele militare, constă în ieșirea din încercuire în grupuri mici a forțelor respective și infiltrarea lor prin dispozitivul inamic până la trupele proprii de pe teritoriul liber. Procedeul este mai dificil, întrucât ieșirea din încercuire pe grupuri mici fără tehnică militară, face ca trupele respective să-și piardă repede capacitatea de luptă, devenind o pradă ușoară pentru inamic. Din această cauză tacticienii militari consideră că procedeul nu poate fi utilizat decât de subunități.

Ieșirea din încercuire prin acest procedeu se execută atunci când există goluri și intervale mari în cadrul dispozitivului de luptă al inamicului, iar acțiunile de luptă se duc în munți, terenuri irigate, mlăștinoase sau împădurite, iarna, noaptea, sau în condiții de vizibilitate redusă. De asemenea, acest procedeu se folosește și atunci când distanța până la trupele proprii este mică și poate fi străbătută în 1-2 nopți sau când raionul respectiv nu oferă condiții pentru luptă. Procedeul a fost utilizat în cel de-al doilea război mondial, în special de trupele care au putut fi ajutate din exterior sau nu au avut condiții pentru lupta îndelungată în încercuire.

Condițiile create în care se duce apărarea în toate direcțiile, procedeele întrebuințate pentru ieșirea din încercuire a trupelor și destinația ulterioară a acestora determină scopul luptei unităților militare și formațiunilor de apărare în această acțiune.

În cazul în care forțele execută independent ieșirea din încercuire, scopurile acțiunilor de luptă constau în nimicirea inamicului de pe direcția de ieșire din încercuire, retragerea și evacuarea raionului respectiv și realizarea joncțiunii cu trupele proprii. Dacă distanța până la trupele proprii depășește posibilitățile ofensive ale trupelor care ar urma să iasă din încercuire sau suprafața raionului nu oferă condiții optime pentru luptă, scopul ieșirii din încercuire poate consta în mutarea forțelor respective într-un raion de teren favorabil sau realizarea joncțiunii cu alte trupe încercuite, în vederea măririi capacității de luptă a grupării nou create.

Atunci când forțele încercuite sunt despresurate de trupele din exterior, acțiunile de luptă vor viza nimicirea inamicului care execută blocarea trupelor respective, recuperarea acestora și a raioanelor în care s-a dus lupta, mărind teritoriul național liber, în vederea desfășurării unor acțiuni de amploare pentru nimicirea inamicului și eliberarea teritoriului național.

CAPITOLUL 3: STUDIU DE CAZ: ”BĂTĂLIA DE LA LENINGRAD (septembrie 1941-ianuarie 1944)”

3.1 Analiza istorică și geografico-militară a spațiului de confruntare

Se cunoaște faptul că spațiul este o componentă foarte importanta a statului rus. Spațiul este desigur elementul central al entității ruse , înaintea limbii sau a culturii. Această apartenență comună a generat un sentiment de solidaritate și ideea cetății asediate.

Acesta este un studiu despre încercuirea Leningradului, cea mai nimicitoare blocadă a unui oraș din istoria omenirii. Leningradul este situat în colțul de sud-est al Mării Baltice, la capătul golfului lung și îngust ce împarte țărmurile sudice ale Finlandei, de cele vestice ale Rusiei. Era capitala Imperiului Rus înainte de revoluția rusă și se numea Sankt Petersburg, după fondatorul lui, țarul Petru cel Mare. După căderea comunismului și-a recăpătat vechiul nume, dar pentru locuitorii mai bătrâni este încă Leningrad, nu atât în memoria lui Lenin cât în cinstea celor aproximativ trei sferturi de milion de civili care au murit de foame în cele aproape 900 de zile( septembrie 1941-ianuarie 1944) în care orașul a fost asediat de armata Germaniei naziste. Alte asedii din epoca contemporană (al Madridului și al orașului Sarajevo) au durat mai mult, dar în timpul acesta nu au murit nici măcar a zecea parte dintre locuitorii lor. La Leningrad au murit de 35 de ori mai mulți civili decât în asediul Londrei și de patru ori mai mulți decât în bombardamentele de la Nagasaki și Hiroșima.

Aria suprafeței regiunii Leningradului era de 84.500km2,iar în oraș se aflau aproximativ 3.000.000 locuitori. Orașul constituia un punct vital pentru fabricarea armamentului pe timp de război,era un important port naval pe Marea Baltică,precum și un important centru industrial.

Teritoriul Uniunii sovietice deși era vast, avea un număr limitat de căi de comunicații, astfel în eventuala pierdere a unor spații teritoriale aceștia preferau să își distrugă aceste drumuri decât sa le cedeze adversarilor. Teritoriul este constituit dintr-o mulțime de mlaștini și poduri vaste, astfel deplasarea vehiculelor blindate și motorizate fiind aproape imposibilă înafara acestor căi de acces.

3.2 Situația politico-militară anterioară confruntării armate

Înainte de desfășurarea operațiunii Barbarossa, Germania Nazistă și Uniunea Sovietică păreau aliate, în urma semnării pactului de neagresiune semnat pentru a împărții spațiile vecine ale celor 2 mari puteri.

În urma ocupării relativ ușoare a Cehoslovaciei, Poloniei,Danemarcei, Norvegiei, Franței și regiunii Balcanice de către forțele germane aproape fără pierderi, Germania Nazistă avea să atace Uniunea Sovietică prin operațiunea Barbarossa.

În materie de forțe Uniunea Sovietică deșii ca număr era superioară forțelor germane practic erau nepregătiți de război, majoritatea armelor erau demodate sau nefuncționale. Diviziile erau cu 5-6 mi oameni mai puțini decât era prevăzut pe timp de război, 3 din 4 divizii motorizare nu aveau tancuri, 4 din 5 vehicule erau avariate.

În 21 iunie 1941 Uniunea Sovietică dispunea de 5.000.000 luptători din care 1.000.000 erau dislocați în apărarea Leningradului, 23.000 tancuri din care doar 8.000 erau pregătite de luptă, din acestea 1.200 au fost repartizate Leningradului. Majoritatea erau T-25, T-28 tancuri medii ,demodate în comparație cu cele ale armatei germane , precum și tancul masiv T-35 care s-a dovedit a fi dezastruos în acțiune.

Pe de alta Grupul de Armată Nord, care urma să aibă misiunea de a ocupa Leningradul, dispunea de 800.000 luptători cu experiența victoriei de pe fronturile câștigate anterior, 600 tancuri împărțite in 3 divizii de infanterie motorizata, 20 divizii de infanterie, 3 divizii de securitate, mai dispuneau în 1941 de 200.000 cai pentru a tracta cele 1200 de piese de armament greu, aveau 430 aeronave , superioare în mobilitate și capacitate de lupta celor Sovietice.

Pentru pregătirea atacului, Germania Nazistă a trimis 3,2 milioane de soldați către frontiera sovietică, au lansat numeroase raiduri de recunoaștere a teritoriului sovietic și a impus stocarea unor cantități enorme de materiale necesare ofensivei asupra Uniunii Sovietice. Astfel se profita de credința de lui Stalin că Germania nu va ataca decât după cel puțin doi ani de la semnarea pactului Molotov-Ribbentrop. El mai credea că germanii vor încheia pace cu Anglia înainte de a deschide un front în răsărit. Încerca cu disperare să amâne un conflict cu forțele armatei Germaniei Naziste, altfel în noiembrie 1939 Stalin a declarat că Marea Britanie și Franța au atacat Germania și nu invers;orice publicare care putea aduce ofense Germaniei era estompată;în 1940 a crescut numărul de resurse ce era acordat Germaniei; odată cu ocuparea zonei Iugoslaviei a exilat ambasadorii săi de pe teritoriul Sovietic. În ciuda avertismentelor serviciilor de spionaj, Stalin a refuzat să ia masuri, apreciind că sunt doar dezinformări britanice care doreau să stârnească un conflict între Uniunea Sovietică și Germania Nazistă. Guvernul german a profitat de această credibilitate și au susținut că mutarea de trupe este pentru a scăpa de sub bombardamentele britanice. Au mai explicat ca încearcă dezinformarea britanicilor prin mutarea acestor trupe și că ele ar fi de fapt atacului peste Calea Mânecii..

Strategia pe care Hitler împreună cu generalii săi au ales-o a fost de a împărții trupele în trei grupuri de armate care urmau sa cucerească diferite regiuni sovietice,astfel:Grupul de Armate Nord a avut misiunea de a traversa Tăriile Baltice , de a intra în partea de nord a Rusiei și de a cucerii sau a distruge orașul Leningrad; Grupul de Armate Centru avea misiunea de a ataca către Smolensk, după care avea să aibă ca țintă Moscova, traversând regiunile central-vestice ale Rusiei; Grupul de Armate Sud avea misiunea de a cucerii Kievul.

Uniunea Sovietică nu era o țară slabă, era a doua ca industrie în lume la egalitate cu Germania Nazistă. În 1941, forțele sovietice depășeau numeric forțele germane. Numărul trupelor sovietice din iunie 1941 era mai mare de 5 milioane de oameni, ceva mai mult decât forțele terestre germane desemnate în Operațiunea Barbarossa. În cazul unei mobilizări generale, forțele sovietice ar fi putut aduce pe front mai mulți soldați decât ar fi reușit germanii. Avantajul numeric sovietic era contrabalansat de calitatea mai bună a avioanelor germane, ca și de pregătirea superioară a piloților germani și de experiența lor. Corpul ofițeresc sovietic fusese decimat (1935–1938), 30% dintre ofițerii experimentați ai Armatei Roșii și aproape toți generalii au fost exilați în Siberia sau uciși și înlocuiți de alții noi care erau considerați mai de încredere. Dintre cei cinci mareșali, trei au fost executați. Jumătate din comandanții corpurilor de armată și ai diviziilor au fost împușcați. În locul acestora au fost numiți ofițeri tineri,lipsiți de experiență . În 1941, 75% dintre ofițeri aveau experiență mai mică de 1 an.

Armata Roșie părea să fie egală celei germane în 1941, realitatea pe câmpul de luptă era diferită. Ofițerii neexperimentați, suportul logistic motorizat insuficient și antrenamentul demodat a dispus Armata Roșie într-o poziție de dezavantaj în timpul atacului german. Sovieticii pierdeau 6 tancuri la 1 distrus al germanilor.

Pe 27 iunie 1941, populația orașului s-a mobilizat pentru a construi fortificații. În total, au fost făcute 190 km de obstacole din lemn, 635 km de garduri din sârmă ghimpată, 700 km de șanțuri împotriva tancurilor, 5.000 de amplasamente de pământ și beton pentru arme grele și 25.000 km de tranșee deschis. Grupul de Armate Nord, după cucerirea  Kunda și Kingisepp, au înaintat spre Leningrad pentru a izola orașului înspre est și pentru realiza joncțiunea cu trupele finlandeze de pe malul Lacului Ladoga. Pe 30 august odată cu ajungerea trupelor pe malul Neva legătura pe calea ferată a orașului a fost întreruptă. Pe 4 septembrie au început primele bombardamente asupra orașului. Odată cu ajungerea pe malul lacului Lagoda a forțelor germane pe 8 septembrie a avut loc ruperea ultimei legături a orașului cu forțele sovietice.

Aproape o jumătate de milion de leningrădeni urmau să fie înrolați fie evacuați, lăsând peste 2,5 milioane de civili din care 400.000 erau copii, prinși în oraș. În scurt timp civili au fost înrolați devenind miliția după o pregătire de 16 ore. Prima divizie a fost introdusă în luptă după 6 zile de la formarea ei, a doua la 2 zile, iar a 3-a în aceeași zi.

Ofensiva finlandeză din Karelia s-a finalizat în august, finlandezii au recucerit Istmul Karelia, amenințând Leningradul, avansând pe urmă prin Karelia la est de Lacul Ladoga, amenințând orașul încercuit din nord. Forțele finlandeze au oprit înaintarea pe aliniamentul vechilor frontiere din 1939. Comandanții finlandezi nu au fost de acord cu planurile Germaniei Naziste de a desfășura atacuri cu forțele aeriene asupra orașului Leningrad și nu au trecut dincolo de râul Svir din Karelia Răsăriteană, atins la 7 septembrie, la 160 km depărtare de Leningrad.

În schimb sovieticii neștiind de refuzul comandanților finlandezi,Amenințarea unui atac al trupelor finlandeze a îngreunat mult defensiva sovietică. Astfel, comandantul de Front Markian Popov nu a avut posibilitatea de a-și transfera rezervele din regiunea amenințată de finlandezi în alte locuri unde era mai important, deoarece părea importantă întărirea apărării Istmului Karelia. Pe 31 august Mannerheim a dat ordin trupelor finlandeze să-și înceteze înaintarea când de erau ocupate frontierele avute 1939 care se întindeau pe aliniamentul determinat de  Golful Finic la Lacul Ladoga. La începutul lunii septembrie aliniamentul dorit de a fi ocupat de către mareșalul Mannerheim a fost atins. Popov pe 5 septembrie după ce a sesizat încetarea presiunilor din partea forțelor finlandeze a dislocat două divizii pe frontul de luptă cu forțele germane.

Pe 2 septembrie rațiile de mâncare s-au redus la 600g pentru muncitori, 400 grame pentru angajații de stat, 300g pentru copii și alte persoane.

3.3 Desfășurarea operațiilor. Reliefarea caracterului extrem al acțiunilor militare

Leningradului nu i s-a acordat multă atenție, istoricii militari s-au concentrat mai mult pe bătăliile de la Stalingrad și Moscova, în ciuda faptului că Leningradul a fost primul oraș din Europa pe care Hitler nu a reușit să îl cucerească, deși ocuparea acestuia i-ar fi oferit cele mai mari fabrici de armament, cele mai mari șantiere navale din Uniunea Sovietică, și i-ar fi permis să întrerupă liniile ferate pe care erau transportate ajutoare trimise de Aliați

Grupului de Armată Nord sub comanda mareșalului Ritter von Leeb, avea misiunea de a distruge forțele staliniste din zona baltică și de a ocupa Leningradul. Grupul de Armate Nord avea în componență : armata a 18-a și armata a 16- a, se adăuga Grupul 4 Panzer,în rezervă 3 divizii de securitate.

Intenția lui Hitler, pe 23 iulie, a fost de a captura Leningradul înainte de a trimite armatele germane la atac împotriva Moscovei. Înainte de data de 6 august , majoritatea teritoriului baltic este cucerit de Grupul de Armate Nord , depășind zona de fortificații „Stalin” și a ocupat poziții în regiunea lacului Ilmen-Narva , urmând să atace Leningradul. Pe 8 august mareșalului Ritter von Leeb urma să pornească ofensiva împotriva Leningradului.

Pe data de 30 august , a 20-a divizie motorizată cucerit localitatea Tosno și a ajuns la râul Neva ,blocând ultima cale ferată ce lega Leningradul de restul Uniuni Sovietice. După ocuparea orașului Sinevino, divizia ocupă regiunea lacului Ladoga ,mai exact localitatea Shlisselburg. Pe data de 8 septembrie 1941, începe asediul ce va dura 872 de zile, care a nimicit viața a peste 1 milion de civili.

Apărarea slab organizată de mareșalul Voroșilov, care era un apropiat de-ai lui Stalin, n-a ajutat cu nimic, poate doar la slăbirea moralului trupelor care aveau de trăit un coșmar zilnic. Jukov l-a înlocuit pe acesta, reușind sa organizeze o apărare buna a orașului. Jukov a trimis la moarte sute de mii de soldați pentru a încerca străpunge liniile germane; acestea neavând succes.

Stalin pentru a reorganiza și îmbunătăți apărarea Leningradului ,îl numește pe data de 10 septembrie pe generalul Jukov în comanda Frontului Leningrad. Acesta avea rolul de a stabiliza frontul din Leningrad. El a contraatacat forțele germane cu obiectivul de a le hărțui precum și a le extenua. Atacul trupelor germane și finlandeze a făcut posibilă pătrunderea liniilor defensive ale Leningradului,aflat la 3km de uzina unde erau fabricate tancurile grele KV.

Contraofensiva lui Jukov, sprijinită de forțele artileriei terestră și navală, reușind să oprească înaintarea trupelor germane și finlandeze. Pe 22 septembrie , se hotărăște distrugerea Leningradului printr-un asediu prelungit ,care prin înfometare și bombardarea continuă să ducă la exterminarea populației. Hitler considera că aprovizionarea unui oraș așa mare ca Leningradul ar fi fost prea grea, având în vedere că germanii urmăreau distrugerea sa completă.

La începutul lunii octombrie, Jukov a fost chemat la Moscova pentru a stabili planul de apărare al capitalei, lăsând Leningradul sub comanda lui Andrei Jdanov. Acesta a continuat planurile lăsate de Jukov, dar a întărit cenzura și propaganda publicațiilor pentru a menține moralul trupelor. Soldații aveau să aștepte până în ianuarie 1943 ca forțele din exterior să pătrundă blocada creată.

Singura cale de aprovizionare a Leningradului a fost pe lacul Ladoga ori pe calea aeriană. Încercuirea orașului nu a reușit niciodată să fie completă deoarece a rămas neocupată o fâșie ce lega Leningradul de lacul Ladoga. Această rută de aprovizionare peste lacul Ladoga a fost poreclita „Drumul vieții” prin care s-a reușit supraviețuirea populației pe timpul asediului. Deși era o țintă a bombardamentelor aeronavelor Luftwaffe pe această cale mulți civili au evacuat orașul în ciuda bombardamentelor numeroase ale armatei germane.

Populația Leningradului suferise enorm în perioada încercuirii , și în special pe perioada primei ierni. Blocarea utilităților publice, epidemiile și foametea au măcinat orașul . Impactul imediat al asediului a fost limitarea stocului de alimente ,de muniție pentru război și combustibil. Eliminarea depozitului de provzii Badaevski , prin bombardamentele executate de trupele germane în 12 septembrie 1941, a îngreunat și mai mult situația critică în care se aflau locuitorii orașului. Combustibilul, proviziile și hrana au devenit raționalizate. Sistemul de raționalizare era fundamentat pe norme stricte care aveau în vedere funcția avută în domeniul militar sau pe clasa de muncitor în care era încadrat fiecare individ. Foametea s-a instalat imediat, iar în octombrie miliția a început să raportez apariția cadavrelor cauzate de foamete. Foametea a fost așa de insuportabilă încât s-au produs acte de canibalism. Au fost raportate mai multe cazuri, 866 de civili fiind găsiți vinovați până în 27 februarie 1942 precum și cazuri de profanare a mormintelor noi,pentru procurarea hrănii. Numărul morților a crescut ajungând în februarie la 100.000 pe lună. Până la sfârșitul acelei ierni cumplite cu temperaturi de până la -30 grade, frigul și foametea au ucis în jur de 500.000 de vieți omenești. Din cauza lipsei de energie electrică, majoritatea fabricilor au fost închise, serviciile de transport în comun au fost oprite. Curentul electric se folosea numai în sediile Statelor majore, bazelor aeriene și doar în câteva instituții de stat importante pentru apărarea teritorială. La sfârșitul lunii septembrie singura resursă de energie era lemnul în urma epuizării stocurilor de cărbune si petrol. Pe 8 octombrie, sa hotărât începerea unei tăieri masive de copaci pentru încălzirea orașului în raioanele Pargolovo și Vsevoljski aflate în nordul orașului. Asupra acestor luni de moarte în masă, pe care istoricii ruși le numesc ”perioada eroică” a asediului, se concentrează lucrarea mea de licență.

Pe timpul acestei ierni trupele germane s-au văzut neputincioase în a-i face față,a aceștia erau majoritar îmbrăcați cu ținută de vară, mașinile de luptă germane nu erau făcute să funcționeze în aceste condiții extreme, astfel motoarele nu se mai porneau, părțile de metal se crăpau, muniția nu mai funcționa.

Căile de comunicații de pe teritoriul Uniunii Sovietice erau infinit mai importante decât cele de pe restul continentului unde se putea găsi cu ușurință alta cale de acces, aici importanța unei singure căi de comunicații putea însemna moartea unei armate întregi. Astfel trupele sovietice preferau să distrugă aceste puncte cheie decât să le predea germanilor.

Pe timpul iernii apărătorul avea avantaj, acesta având o mai bună acoperire în zăpadă ,putând fi observat doar de la o distanță foarte apropiată ,astfel aceștia așteptau până la momentul în care focul executat ar fi fost cel mai precis. Pe de altă parte atacatorul avea dezavantaj,el fiind ușor de observat chiar și cu ținută de camuflare pe timp de iarnă. În urma frigului cumplit, mijloacele de artilerie și-au pierdut aproape toata eficiența, doar puștile de asalt au rămas funcționale pe această vreme.

Aceste condiții critice întâlnite pe teritoriul sovietic, pe care armata germană nu se gândea că le vor întâmpina: teren dificil, multe mlaștini, păduri vaste, foarte puține drumuri; au creat un coșmar pentru forțele logistice ale germanilor care adeseori nu ajungeau să aprovizioneze trupele aflate pe front. Perdelele de praf pe care acestea le creau, mari de sute de metri constituiau un reper ușor de nimicit pentru trupele aviației sovietice încă funcționale.

Perioada cea mai dificilă a raționalizării a fost pe data de 20 noiembrie, când un muncitor primea 350 de grame de pâine, iar un inginer, 250 de grame. Copii precum și alți cetățeni primeau 125 de grame (pâine făcută din 50% celuloza).La sarcinile administrative precum deszăpezirea chiar și copii erau obligați să participe. În ciuda acestor rații , activitatea fabricilor și uzinelor, a școlilor, a operelor și a teatrelor precum și a altor instituții publice nu a încetat. În acele condiții precare se putea observa cu ușurință atașamentul incredibil al populației Leningradului pentru cultură. În ciuda tuturor lipsurilor ce le aveau aceștia continuau să își țină sărbătorile tradiționale, se poate observa faptul că aceste tradiții au avut o importanță deosebită în motivația persoanelor,ajutându-i câtuși de puțin să își păstreze un moral ridicat pentru a continua apărarea orașului. Aceștia preferau să moară de frig decât să-și ardă mobila veche de peste 200 ani sau cărțile care aveau o valoare inestimabilă. Din ianuarie 1942, orașul nu mai dispunea de electricitate și nici de aprovizionare cu apă potabilă. Aceștia erau nevoiți pe timpul iernii sa procure apa din gheața râului Neva.

Pe străzile Leningradului, era un peisaj macabru, ele erau pline de corpuri neînsuflețite ale cetățenilor cuprinși de boli, răpuși de foame sau de bombardamentele germane. Când pământul era înghețat se folosea dinamită pentru a crea gropi în care se îngropau numeroasele victime răpuse de foame, boli sau de bombardamente. .

Pentru eliminarea blocadei cele mai însemnate operațiuni ale trupelor sovietice au avut loc în Siniavino(27 august 1942) și Iskra(12ianuarie 1943).

Prima operațiune cea de la Siniavino a eșuat deoarece forțele germane se pregăteau de ofensivă asupra Leningradului în aceeași perioada. Însă cea de-a doua operațiune, cea de la Iskra a reușit sa elibereze un culoar de 12km pe care se putea aproviziona orașul.

În toamna anului 1942 situația din oraș începe să se îmbunătățească, acesta începe să fie alimentat cu electricitate, precum și alimentarea cu combustibil fiind posibilă

Înfrângerea armatei germane la Kurks a însemnat pierderea totală a inițiativei pe frontul de est și a urmat o serie de retrageri continue ale trupelor germane înspre teritoriul național.

În ianuarie 1944, s-a realizat sfârșitul celor 872 zile de asediu ale Leningradului odată cu ofensiva Leningrad-Novgorod a Armatei Roșii. Sfârșitul asediului a fost însemnat și pentru Armata Roșie care a mai pierdut un număr semnificativ de trupe pe lângă cele peste 1 milion pierdute în timpul asediului. Deși Grupul de Armate Nord a fost depășit din punct de vedere numeric și calitativ de Armata Roșie acestea au reușit să se retragă succesiv si organizat reușind să pună la punct o apărare structurată.

În concluzie pe lângă operațiunile complexe desfășurate,bătălia de la Leningrad, a reprezentat lupta cotidiană desfășurată de civili pentru supraviețuire. În cadrul acestei confruntări armate, s-au pierdut nenumeroase vieți în ambele tabere, datorită frigului, climatului, lipsei hranei, a suportului logistic pe de-o parte, iar pe de-alta parte din cauza confruntării violente între atacatori si apărători. Această bătălie a fost numită „Bătălia Omului sărac” deoarece acest spațiu nu constituia principalul punct de interes ale trupelor germane și ale celor sovietice. Conflictului asupra Moscovei și a Stalingradului aveau o mai mare importanță, astfel adesea Grupul de Armate Nord era nevoit să trimită diferite eșaloane din compoziția sa pentru a sprijini alte fronturi considerate vitale. Astfel întăririle pentru acest sector nu au ajuns niciodată , de altfel și eliberarea spațiului a avut loc doar spre finalul conflictului, trupele civile fiind nevoite să apere orașul în niște condiții traumatizante.

3.4 Consecințele politico-militare ale Bătăliei de la Leningrad și implicațiile majore asupra sistemului militar românesc

CONSIDERAȚII FINALE

Ca urmare, se poate afirma că în literatura militară contemporană predomină punctul de vedere potrivit căruia lupta în încercuire rămâne încă o acțiune temerară, destul de riscantă, și prin urmare se impun măsuri de evitare a ei, știut fiind că este mai ușor să previi decât să lupți în încercuire izolat de forțele proprii, blocat de inamic sau pentru ieșirea din încercuire. Pe de altă parte însă, faptul că uneori din motive întemeiate de ordin tactic, operativ și chiar strategic, lupta în încercuire este acceptată sau se recurge la ea în mod deliberat impune ca această formă de luptă să fie temeinic studiată și cunoscută de către toți comandanții și ofițerii de stat major.

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

1. Aurelian Rațiu, Gestionarea dinamicii conflictelor asimetrice, -, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2012.

2. Chiriac, D., Ion, E., Manta, D., Conflictul militar în epoca contemporană, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, Bucureṣti, 2007.

3. Col. prof. univ. dr. Mihai Marcel Neag, Corelația dintre central de greutate al forței și momentul critic în acțiunea militară, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2006.

4. Coman, I., Nicolae, E., Cursa modernă a înarmăilor.Dimensiuni ṣi implicații, Editura Militară, Bucureṣti, 1980.

4. Dr. Gheorghe Văduva, Războiul Asimetric și noua fizionomie a conflictualității armate, Editura Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2007.

5. General de brigadă dr. Virgil O. Pop, Afganistan, țara conflictelor fără sfârṣit, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2014.

6. General de brigadă dr. Visarion Neagoe, 185 de zile în Irak, Editura Militară, București, 2009.

7. General locotenent dr. Eugen Bădălan, General de brigadă dr. Teodor Frunzeti, Asimetria și Idiosincrasia în acțiunile militare,Centrul Tenic-editorial al Armatei, București, 2004.

8. Mihaela Șchiopu, Căderea Bagdadului, Irak: Jurnal de război, Editura Ziua, București, 2003.

9. Roman, N., Ispas, L., Elemente de artă militară-Tactică-, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2010.

10. Valerică Cruceru, Insurgență, contrainsurgență și război limitat, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.

11. Xenofontov, I., Războiul din Afganistan, Iaṣi, Editura Lumen, 2010.

Autori străini:

1. Carl von Clausewitz, Despre Război, Editura Militară, Bucureṣti, 1982.

2. Otto, D., Lexiconul erorilor militare, Editura Paralela 45, Piteṣti, 2005.

Documente și regulamente românești:

1. F.T.-1, Doctrina operațiilor forțelor terestre, Bucureṣti, 2007.

2. F.T.-5, Manualul operațiilor de contrainsurngeță, Bucureṣti, 2012.

Documente și regulamente străine:

1. FM 3-24 INSURGENCIES AND COUNTERING INSOURGENCIES, Headquarters, Department of the Army, May 2014

2. FM 3-07.22, COUNTERINSURGENCY OPERATIONS, Headquarters, Department of the Army, Oct. 2006

3. Joint Publication 3-24, Counterinsurgency operations 2009

4. Counter-Insurgency Operations, Canadian Army, no. B-GL-323-004/FP-003, Canada, December 2008;

5. The Battle Staff Smartbook, The Lightning Press, Lakeland, SUA, 2005;

LISTA ANEXELOR

ANEXE