Comparatie Intre Eroare Si Dol Ca Vicii de Consimtamant , Analiza Teoretica Si Practica
=== a23231baa368c9c1042a569dc9220653cfc1732f_585642_1 ===
CUPRINS
INREODUCERE
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND STRUCTURA ACTULUI JURIDIC
Preliminarii
Scurt istoric al actului juridic civil
Sediul materiei
CAPITOLUL II EROAREA-VICIU DE CONSIMTĂMÂNT
Concept
Clasificare
Sancțiune
CAPITOLUL III DOLUL-VICIU DE CONSIMȚĂMÂNT
Noțiune
Structura dolului
Clasificarea dolului
Cerințele dolului
CAPITOLUL IV PRACTICĂ JUDICIARĂ
Dolul
Eroare
COCNLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
H.G. – Hotărârea Guvernului
JOUE – Jurnalul Oficial
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
vol. – volumul
INTRODUCERE
Prezenta analiză debutează prin a discuta în câteva rânduri despre noțiunea de act juridic civil, aceasta reprezentând trecerea graduală spre subiectul propriu-zis al lucrării de licență.
Noțiunea de act juridic civil presupune acea manifestare de voință făcută cu intenția de a produce în cele din urmă efectele juridice dorite, cu alte cuvinte, pentru a naște, modifica sau stinge, după caz, un raport juridic civil. Conform definiției, actul juridic civil cuprinde două elemente caracteristice:
primul element îl reprezintă manifestarea de voință, manifestare care poate proveni de la una sau de la mai multe persoane, fie persoane fizice sau juridice;
al doilea element caracteristic actului juridic civil îl reprezintă faptul că această manifestare de voință este exprimată cu scopul de a produce efecte juridice.
Pentru ca un act juridic să producă efectele juridice dorite de către părțile contractante, acesta trebuie să îndeplinească patru condiții importante: „Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimțământul valabil al părții care se obligă; 3. un obiect determinat și licit al actului juridic civil; 4. existența unei cauze licite și morale”.
Așa cum actul juridic civil trebuie să îndeplinească cele patru condiții prevăzute de articolul 1179 din Noul Cod civil pentru a produce efectele juridice dorite, tot la fel și aceste condiții trebuie la rândul lor să respecte alte condiții pentru ca actul juridic civil să fie considerat valabil încheiat.
Tema lucrării se concentrează pe o antiteză a două dintre viciile de consimțământ, respective eroarea și dolul.
Fiecare din aceste vicii nu alterează doar consimțământul persoanei în cauză, ci afectează și moralul acesteia. Oare cât o fi de dificil pentru o persoană să fie inconștientă de eroare sau mințită prin dol?
Prin eroare se înțelege, în genere, ignorarea sau cunoașterea greșită a realității, lipsa de concordanță între percepția realității și realitatea obiectivă.
Cu alte cuvinte, putem spune că ideea pe care ne-o construim în legătură cu ceea ce urmează să se întâmple ulterior semnării contractului este cu totul diferită realității și asta din cauza neînțelegerii unor termeni în momentul semnării contractului.
Așa cum am expus în cuprinsul analizei, comparative cu eroarea dolul viciază (alterează) consimțământul atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți, sau când aceasta din urmă a omis, în mod viclean, să îl informeze pe contractant asupra unor situații pe care trebuia să i le dezvăluie.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND
STRUCTURA ACTULUI JURIDIC
Preliminarii
Actul civil poate fi înțeles ca un mecanism volitional, care are ca scop și efect producerea unor consecințe juridice. Dar, ca orice mecanism, și actul juridic se caracterizează printr-o structură proprie, formată din elemente juridice, care, îmbinate după o anumită tehnică, formează un tot funcțional. Dacă analiza se focalizează pe structura actului civil, merită subliniat că acesta trebuie să fie „valabil încheiat”, adică elementele lui de formare trebuie să respecte anumite condiții legale.
Scurt istoric al actului juridic civil
Dreptul de a încheia acte juridice își are originile în antichitate. Spre exemplu dreptul quiritar le acorda cetățenilor romani posibilitatea de a încheia acte juridice. „ În vechiul drept roman, pentru ca un act să producă efecte, trebuia să fie îmbrăcat în anumite forme; simpla manifestare de voință era lipsită de valoare juridică. (…) Menționăm, în acest sens, că, în aceea epocă, datorită formalismului actelor juridice, dolul sau violența nu erau posibile, ceea ce explică de altfel și sanctionarea relativ târzie a viciilor de consimțămant în dreptul roman. ”
Dreptul de a încheia acte juridice este reglementat în țara noastră de Codul civil român. Codul civil român, denumit și Codul civil al lui Cuza sau Codicele civil din 1864 a fost adoptat la 26 noiembrie 1864 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. Codul civil a avut ca model Codul civil francez de la 1804 denumit și Codul civil Napoleonian. Cei care au contribuit la elaborarea Codului civil au luat în considerare și proiectul de Cod civil italian, legea franceză a transcripției din 1853, legea ipotecară din Belgia și dispoziții din vechiul drept românesc.
În vechiul drept românesc, normele juridice erau reglementate prin lucrarări notabile precum: Pravila cea mare dată din porunca lui Matei Basarab la Târgoviște 1622; Condica lui Ipsilante, în Muntenia anul 1776; Codul Calimah în Muntenia anul 1831; Codul Caragea în Muntenia 1831.
Codul civil din 1865 a fost în vigoare în Principatele Unite Române și apoi în România până la 1 octombrie 2011. În 2011 a intrat în vigoare un nou Cod civil care a avut ca model Codul civil din Quebec, Canada.
„Codul civil cuprinde principalele norme ale dreptului nostru civil și aproape toate instituțiile acestui drept. Valoarea sa este incontestabilă, aceasta deschizând, practic, o nouă eră în istoria dreptului. (…) Normele dreptului civil definesc persoana, reglementând condiția juridică a acesteia și reglementează care se stabilesc între persoane în ceea ce privește interacțiunea socială a lor, precum și relațiile care se stabilesc între persoane cu privire la bunuri. Actele juridice sub aspectul încheierii, derulării, modificării, încetării efectelor, problematica izvorâtă din competențele persoanei de a încheia acte juridice civile, actele si faptele cauzatoare de prejudicii, garanțiile ce însoțesc contractele civile, drepturile reale, proprietatea si problemele legate de proprietate, problematica moștenirii, toate aceste instituții a căror importanță și actualitate nu trebuie să le mai subliniem își găsesc reglementarea în cuprinsul Codului civil. ”
Modificările, adăugirile și abrogările aduse reglementărilor de-a lungul timpului nu fac decât să ridice calitatea raporturilor juridice dintre persoane. Noțiunea de act juridic civil, a cunoscut din aceste considerente, o aprofundare în noua variantă a Codului Civil.
Sediul materiei
Actualul Cod civil consacră un articol enumerării condițiilor „esențiale pentru validitatea contractului”, iar următoarele texte – art. 1180-1245 C. civ. – dezvoltă unele aspecte legate de aceste condiții.
Astfel, sunt legal considerate elemente structurale ale actului juridic: capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza. Dar, condițiile actului civil sunt enumerate doar cu titlu exemplificativ în art. 1179, sau legea civilă impune categoric și imperativ condițiile care trebuie respectate la formarea unui act juridic? Răspunsul la această întrebare trebuie să fie tranșant în favoarea caracterului imperativ și de ordine publică al art. 1179 C. civ. Condițiile impuse de acest text legal trebuie respectate întocmai, altfel nu vom avea de a face cu o operațiune juridică, ci cu altceva sau cu un nimic juridic. Se ridică întrebarea ce ce ar sta totuși lucrurile astfel?
În primul rând, datorită faptului că art. 1179 C. civ. nu cuprinde decât elementele necesare și utile ale voinței juridice. Textul de lege e atât de condensat, de redus la esențial, încât se impune de la sine cu forța necesității de a fi respectat pentru a ne afla în prezența unui act juridic civil. Cu alte cuvinte, în lipsa unuia dintre elementele constitutive ale actului civil nu am mai avea operațiune juridică.
Altfel spus, art. 1179 C. civ. nu face decât să constate o succesiune logică care trebuie respectată pentru a fi în prezența unui act juridic. Logica normativă pe care se articulează art. 1179 este aceea a constatării, nu a creării condițiilor esențiale ale actului juridic. Evident că această logică e de sorginte voluntaristă, deoarece totul se centrează pe voință, care reprezintă esența actului juridic. în fond, condițiile de la art. 1179 C. civ. nu fac decât să scoată în evidență discernământul și voința, ca elemente subiective esențiale ale unui act civil.
Acest lucru reiese din aceea că art. 1179 C. civ. enumeră elementele tehnice ale voinței juridice (consimțământul și cauza actului), la care adaugă condiția în care se poate exprima valid consimțământul (capacitatea civilă) și sensul exterior pe care îl vizează voința exprimată (obiectul). Articolul 1179 C. civ. nu este decât expresia analizei voinței juridice, iar forța imperativă a textului se deduce din structura contractului, iar nu atât dintr-un imperativ exterior acestuia
În al doilea rând, forța imperativă a art. 1179 C. civ. se poate deduce și din aceea că un act civil produce efecte juridice, adică este înzestrat cu puterea de a modifica ordinea juridică existentă. Din acest unghi, e imposibil ca un izvor se obligații să nu respecte anumite condiții legale, a căror întrunire va forma jn instrument juridic eficient.
O logică inversă ne va conduce la ideea că orice potrivire haotică a unor elemente volitive ar putea genera oricând efecte juridice, cu rezultatul instalării dezordinii, iar nu a prezervării ordinii de drept. De aceea, egea civilă organizează nu numai efectele actului juridic, ci și condițiile în care acesta poate să le producă.
În al treilea rând, art. 1179 C. civ. este de ordine publică deoarece sancțiunea neobservării lui este nulitatea. Nerespectarea art. 1179 C. civ. poate să producă un asemenea haos juridic încât se justifică sancțiunea nulității pentru operațiunea de voință ce nu respectă exigențele legale de formare.
Lipsa unui element, a unei condiții arătate de art. 1179 C. civ. va atrage, deci, nulitatea sau anularea actului civil. În fond, dacă în mod concret lipsește ceva din ceea ce ar trebui să formeze un contract, ceea ce e afectat este chiar actul juridic, iar ordinea juridică preexistentă unui act nul ar trebui să nu poată fi influențată de un asemenea act. Din acest punct de vedere, ar trebui subliniat că manifestarea de voință care nu îndeplinește condițiile de la art. 1179 C. civ. nu e act juridic, ci fapf juridic (stricto senso).
Vorbind despre condițiile actului civil, este de observat că acestea pot purta denumiri deosebite, după cum pot avea și un conținut diferit. Dacă luăm în discuție sediul legal al materiei, art. 1179 C. civ., se poate lesne observa că legea se referă la „condițiile esențiale pentru validitatea contractului”. Acestea mai sunt denumite condiții de fond, de validitate sau
ad validitatem, ori condiții intrinseci ale actului civil.
Termenii sunt juridic sinonimi și au vocația să sublinieze că ei desemnează elementele care trebuie regăsite în interiorul, în intimitatea unei operațiuni voliționale pentru ca aceasta să merite numele de act juridic. Articolul 1179 C. civ. privește actul civil ca manifestare de voință și nu face decât să descompună tehnic această voință juridică în consimțământ și cauză, la care adaugă un obiect care să justifice expresia de voință. În timp ce „capacitatea de a contracta” se leagă de subiecții de drept, care au discernământul de a exprima o voință validă juridic.
Din acest punct de vedere, capacitatea civilă nu este atât o condiție a convenției, cât o pre-condiție de îndeplinit în persoana părților actului juridic.
Astfel, condițiile intrinseci ale actului sunt doar trei: consimțământul și cauza sa, la care se adaugă obiectul determinat de voința subiecților de drept. În plus, întrebarea este dacă
art. 1179 C. civ. epuizează întreaga problematică a condițiilor actului juridic civil. Altfel spus, condițiile esențiale înscrise în Codul civil sunt primele și ultime de observat? Răspunsul este nu! Se impugn a fi făcute câteva precizări.
Astfel, art. 1179 C. civ. constituie dreptul comun, în sensul că orice act civil va trebui să corespundă prescripției legale. La dreptul comun se mai pot adăuga și alte condiții speciale, pe care uneori suntem ținuți să le observăm. Legislația specială, care se referă doar la anumite tipuri sau specii de act juridic, poate impune condiții în plus față de litera art. 1179. Mai mult, exigențele practice la care e supus actul juridic pot și ele să ordone unele condiții suplimentare.
Cele două categorii de cerințe (speciale și practice) nu se exclud, ci se completează, uneori fiind greu de distins. Prin urmare, dacă ar fi să vorbim despre cerințe sau exigențe de natură practică, aici ar trebui să introducem condițiile probatorii ale actul juridic.
Condițiile de probă (sau ad probationem) sunt elementele care ne determină să vorbim despre actul civil ca înscris (instrumentum probationis). Iar elementul practic este dezvăluit de faptul că un act e o construcție intelectuală, o manifestare de voință care poate să îmbrace diferite forme de manifestare, dintre care numai unele ne dau certitudinea juridică că operațiunea juridică s-a și întâmplat. Deși teoretic trebuie imperativ făcută deosebirea dintre act și proba acestuia, dintre operațiunea juridică și înscrisul său constatator, practic, nu va exista decât actul civil care poate fi probat.
Cu toate acestea, se consideră că elementele sau condițiile probatorii sunt externe celor de fond, rămânând deci în afara sferei condițiilor cuprinse în art. 1179 C. civ.
Anterior vorbeam despre condiții speciale, pe care unele acte civile – în temeiul unor reguli speciale de drept obiectiv – trebuie să le îndeplinească, intră în această categorie contractele speciale.
Dacă ne vom referi la convenția matrimonială sau donație vom constata că acestea sunt acte solemne, adică trebuie ca forma lor să fie autentică, pentru ca ele să genereze efecte juridice. Ceea ce înseamnă că actele solemne trebuie, pe lângă observarea condițiilor de la
art. 1179 C. civ., să mai îmbrace și o anumită formă prescrisă de lege.
Astfel, forma autentică a donației este o condiție de fond, chiar dacă ea se concretizează și într-un element aparent formal. În fine, unele forme se subsumează tot condițiilor esențiale, de fond sau de validitate, deoarece ele concretizează modalitatea de expresie a consimțământului, a voinței juridice care e actul juridic. Deci, conexiunea cu consimțământul premerge legăturii cu proba actului și de aceea forma autentică a contractului e considerată o condiție (specială) de fond, iar nu una de simplă formă.
Tradițional, condițiile de validitate pot fi opuse condițiilor de eficacitate. Astfel, dacă primele privesc nașterea sănătoasă a unei operațiuni juridice, secundele vizează efectele actului civil. Mai precis, aici e vorba despre existența efectelor contractului față de alte persoane decât față de autorii actului, asupra cărora se răsfrâng efectele unui act valid.
Prin urmare, chiar dacă la încheierea unui act juridic sunt respectate toate condițiile sale de validitate, se poate ca actul în cauză să își limiteze efectele doar la părțile sale, fiind lipsit de orice ecou juridic față de alții, dacă nu au fost îndeplinite și aite condiții.
Astfel, de pildă, un contract de ipotecă mobiliară trebuie să respecte și exigențele de formă, dar și cele de opozabilitate, în sensul că el trebuie înscris în AEGRM. Diferența dintre cele două specii de condiții se constată și pe tărâmul sancțiunilor civile care le însoțesc.
Astfel, dacă nerespectarea condițiilor de validitate va fi sancționată cu nulitatea actului civil, neîndeplinirea condițiilor de eficacitate nu va atrage decât inopozabilitatea actului față de alții.
CAPITOLUL II
EROAREA-VICIU DE CONSIMȚĂMÂNT
Concept
Se impune a preciza că voința internă trebuzie să fie liberă și conșientă, deoarece numai astfel un act civil se poate naște valid juridic.
Generic, viciile de consimțământ exprimă situația în care voința internă există, dar nu e liberă și conștientă. Tehnic, viciile de consimțământ desemnează anumite deficiențe ale voinței interne, pe care legea le sancționează cu nulitatea relativă. Aceste deficiențe constituie maladii ale voinței juridice, al căror remediu presupune anularea actului juridic, pentru a salvgarda astfel caracterul liber și conștient al voinței juridice.
Viciile de consimțământ se plasează la mijloc (act invalid), între extrema lipsei consimțământului (pedepsită cu nulitatea absolută) și normalitatea consimțământului sănătos, apt să producă efectele juridice pentru care s-a încheiat (act valid).
Viciilor de consimțământ sunt consacrate de noul Cod civil în art. 1206-1224, iar art. 1206 alin. (1) C. civ. le înșiră: consimțământul „este viciat când este dat din eroare, surprins prin doi sau smuls prin violență’. „De asemenea, consimțământul este viciat în caz de leziune”
Din înșiruirea legală nu numai că rezultă care ar fi viciile de consimțământ, dar mai reiese și ideea că o alterare a voinței juridice, pentru a merita numele de viciu de consimțământ, trebuie să se înscrie într-una dintre cele patru categorii.
Prin urmare, legea civilă enumeră expres și limitativ viciile de voință juridică, asigurându-le și un regim juridic strict.
Clasificare
Prin eroare se înțelege în genere ignorarea sau cunoașterea greșită a realității.
Lipsa de concordanță între percepția realității și realitatea obiectivă, între ideea pe care ne-o facem despre un lucru și starea reală a acestuia, aspect care definește greșeala de interpretare a realității, nu este un fenomen strict juri- die, Dacă ne înșelăm singuri, chiar fără concursul altuia, putem spune că suntem în eroare, hrănindu-ne cu iluzii.
În plus, nu numai în materie de act juridic interesează incongruența dintre realitate și ideea reflectată strâmb despre aceasta.
Astfel, una dintre noțiunile cheie ale dreptului civil, buna-credință, se întemeiază pe o greșită înțelegere a realității. Apoi, eroarea, în sensurile de mai sus, nu trebuie confundată cu greșeala, în sensul de vină ori de comportament ilicit. De acest ultim aspect se ocupă răspunderea civilă, care cuprinde vinovăția în structura sa, ca element care justifică nașterea raportului obligațional de reparație a prejudiciul cauzat altuia.
În materia actului civil, eroarea, care e identificarea greșită a realității prin noțiuni inadecvate, prezintă interes, fiindcă actul e o manifestare de voință. Iar această manifestare trebuie să exprime cât mai exact voința reală internă, cu ajutorul cuvintelor, a unor semne exterioare. Când o asemenea exprimare nu există, confundându-se spontan sensurile cuvintelor, apare o distanță între ceea ce s-a vrut și ceea ce s-a exprimat. Această distanță desemnează rătăcirea voinței exprimate, a consimțământului, de la sensurile voinței interne, care determină ca actul juridic să nu mai exprime adevăratul rost juridic urmărit de contractantul aflat în eroare (errans).
Eroarea se poate prezenta în forme distincte, după cum poate avea intensități diferite.
Astfel, din punctul de vedere al gravității sau intensității sale, eroarea – viciu de consimțământ poate fi plasată median între eroarea-obstacol și eroarea-indiferentă.
Această clasificare era esențială în regimul vechiului Cod civil, având acum o importanță mai mult teoretică și exprimând nostalgia unei viziuni clasice asupra dreptului civil.
Noul Cod civil preferă să vorbească despre eroarea esențială, care atrage întotdeauna anulabilitatea contractului. Pentru noua lege, eroarea este ori esențială, ori indiferentă, cu efectul că numai cea esențială este sancționată cu anulabilitatea. În plus, uniformizarea practicată de noul Cod civil în materia erorii se concretizează în aplicarea aceleiași sancțiuni, oricare ar fi cazul concret de eroare esențială: nulitatea relativă.
Din această perspectivă, clasificarea clasică a erorii și-a pierdut din importanța practică, noi o păstrăm însă, subliniind însă identitatea de regim și de sancțiune pentru eroarea esențială, care viciază consimțământul contractanților.
Eroarea obstacol
Eroarea obstacol poartă acest nume, pentru că ea împiedică pur și simplu întâlnirea manifestărilor de voință care formează contractul, fiecare prezumtivă parte a acestuia exteriorizând o voință care va trece pe lângă cealaltă.
În acest caz, în fond, nu există înțelegere juridică, deoarece fiecare vorbește pe limba lui despre un alt lucru juridic. Eroarea obstacol poate fi atât de gravă încât face imposibilă nașterea contractului. Acest lucru se poate întâmpla deoarece fiecare prezumtivă parte vorbește despre altceva.
La acest tip de eroare se referă art. 1207 alin. (2) pct. 1 C. civ., când dispune că e esențială eroarea „când poartă asupra naturii sau obiectului contractului". Eroarea obstacol poate să cadă asupra naturii operațiunii juridice {error in negotium), atunci când fiecare partener de negocieri juridice trăiește cu ideea că va încheia un alt act juridic decât crede celălalt.
Pot constitui exemple de eroare obstacol cazurile în care o persoană crede că încheie o vindere, iar cealaltă gândește că în discuție e un contract de întreținere; când unul dintre parteneri crede că manifestarea lui de voință e o acceptare a succesiunii, iar celălalt consideră că actul încheiat e un partaj. Tot eroare obstacol există și în cazul în care un partener juridic vorbește despre vindere, dar celălalt înțelege donație sau dacă unul crede că va încheia un contract de locație, iar celălalt trăiește cu impresia că va săvârși un contract de împrumut.
Fiecare partener juridic vorbește, deci, despre un alt act civil, ceea ce face imposibilă încheierea oricărui act dintre cele aflate în discuție, deoarece lipsește consensul juridic. Tot error in negotium poate fi calificat și cazul în care unul dintre parteneri vrea să se oblige juridic, iar celălalt este convins că între ei este un act de complezență sau de prietenie. În ipoteza în care fiecare partener vorbește despre un alt contract, eroarea asupra operațiunii juridice poate fi tratată ca o eroare asupra cauzei contractului, deoarece aceasta determină sensul juridic al consimțământului.
O altă specie concretă de eroare obstacol e aceea care poartă asupra obiectului contractului (error in corpore). În acest caz, fiecare partener juridic vorbește despre un alt obiect principal al contractului, chiar dacă există înțelegere asupra naturii juridice a acestuia.
Astfel, există error in corpore când o parte a contractului înțelege să vândă o motocicletă, iar cealaltă parte înțelege o bicicletă; când unul vorbește de o casă aflată într-o localitate, iar celălalt se gândește doar la o parcelă de teren sau ia un alt imobil asemănător aflat în altă localitate etc.
Eroarea asupra obiectului poate să se referă și la preț, când partenerii contractuali vorbesc despre aceleași cifre, dar fiecare se gândește fie la o monedă diferită (lei/euro/dolari), fie la valori nominale diferite ale aceleași monede (lei noi/ lei vechi).
Aceste cazuri nu trebuie confundate cu erorile aritmetice sau cu erorile asupra valorii bunurilor, fiindcă ele au consecințe diferite. Eroarea aritmetică e o simplă neconcordanță între ceea ce s-a hotărât și ceea ce s-a menționat în scripte, în timp ce eroarea asupra valorii bunului poate justifica soluții juridice diferite.
Astfel, dacă aceasta este rezultatul unei erori asupra calității substanțiale a obiectului, ea poate fi analizată ca o eroare viciu de consimțământ. În schimb, dacă eroarea de evaluare a valorii obiectului este determinată de o prețuire greșită a importanței sale economice, deși evaluarea a avut ca temei date economice și monetare reale, se poate vorbi despre leziune, după cum s-ar putea să nu aibă niciun efect juridic
În toate cazurile, trebuie evitată confuzia între eroarea obstacol și greșelile sau erorile de interpretare a operațiunii juridice. în acest ultim caz, actul civil există, dar ceea ce se contestă este doar sensul și întinderea unor raporturi juridice generate de actul în discuție.
Astfel, se poate întâmpla ca una dintre părți să susțină că actul juridic este desființat automat, în baza unei clauze rezolutorii, iar cealaltă parte să considere că desființarea contractului atârnă de o notificare. În această ipoteză, se pot naște dispute cu privire la interpretarea unor clauze ale contractului, validitatea acestuia nefiind pusă în discuție. în fond, error in negotium e adusă în discuție când nu există înțelegere asupra existenței și întinderii efectelor obligaționale esențiale aie contractului.
Noul Cod civil mai introduce și categoria erorii de comunicare sau de transmitere, aceasta putând fi și ea circumscrisă erorii obstacol. Eroarea de comunicare se poate ivi când eroarea poartă asupra declarației de voință, ori când declarația a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță.
Principial, eroarea obstacol împiedică formarea actului juridic. în acest caz, operațiunea juridică era considerată, sub vechiul cod, ca fiind lovită de nulitate absolută. Inovația noului Cod civil constă tocmai în sancționarea acestei erori – numită acum esențială – cu nulitatea relativă; poate una dublă, invocată (simultan sau pe rând) de fiecare contractant. Din unghiul sancțiunii aplicabile, nu mai are prea multă importanță să facem distincția între eroarea-obstacol și eroarea considerată propriu-zis un viciu de consimțământ.
Eroarea indiferentă
La polul opus erorii obstacol, tradițional se plasa eroarea indiferentă, care, precum îi indica și numele, nu avea nicio consecință asupra formării actului civil sau asupra efectelor sale.
Prin urmare, eroarea indiferentă, care acum poate fi redenumită, după terminologia noului Cod civil, eroare neesențială, nu este însoțită neapărat de o sancțiune specifică, dar uneori ea ar putea justifica, la actele oneroase, reducerea valorică a contraprestației. Apoi, noul Cod civil ne mai vorbește despre „simpla eroare de calcul”, care nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, în sensul de corectare, ce se poate face la cererea oricărui contractant (art. 1210 C. civ.). Totuși, o eroare de calcul poate să poarte și asupra mărimii prestației, iar dacă a fost esențială și determinantă la încheierea contractului, se poate invoca viciul de consimțământ.
Eroarea indiferentă poate fi considerată o eroare ușoară, care cade asupra unor elemente de fapt care rămân în fond indiferente procesului volițional de formare și exteriorizare a voinței juridice. Pot intra în această categorie erorile de calcul sau aritmetice, erori de expresie a volumelor și suprafețelor, erori asupra unor calități ale obiectului contractului sau prestației datorate (culoarea, proveniența sau modalitatea de furnizare a unui material) sau chiar asupra unor calități ale persoanei (sex, rasă, confesiune, origine socială, pregătire profesională), care nu au nicio înrâurire asupra consimțământului. Tot în această categorie ar putea fi introdusă și eroarea asupra motivului contractului, atunci când acesta nu se identifică cu cauza actului juridic sau nu ia expresia unei condiții (suspensive sau rezolutorii) contractuale. Prin motiv trebuie să înțelegem impulsul strict subiectiv care determină o persoană să contracteze.
Astfel, se cumpără o motocicletă cu scopul de a face incursiuni off road sau se cumpără piese de schimb cu scopul de a fi adaptate pentru reparația unui aparat sau mecanism. Contractul prin intermediul căruia se achiziționează un asemenea bun rămâne juridic indiferent față de mobilul urmărit de cumpărător (plimbări/adaptare tehnică). Aceasta, întrucât mobilul e străin, exterior contractului, prin păstrarea lui secretă față de cealaltă persoană cu care se contractează.
Dacă, în schimb, mobilul este împărtășit celuilalt contractant și are relevanță raportat la obiectul actului, situația se schimbă, justificându-se viciul de consimțământ, sancționat cu nulitatea relativă (idem in fine). În exemplul nostru, dacă se dovedește că motocicleta vândută a fost prezentată ca fiind aptă pentru trasee accidentate, mobilul cumpărătorului fiind dezvăluit, dar e imposibil tehnic de folosit astfel, situația poate fi interpretată ca o eroare asupra substanței lucrului, iar contractul este anulabil.
Eroarea indiferentă poartă în fond acest nume pentru că elementele asupra cărora există o reprezentare greșită se plasează în afara câmpului contractual, ele nu mai interesează actul civil.
Astfel se poate explica de ce aceeași împrejurare de fapt poate să aibă sau nu valoare juridică, după cum e plasată sau scoasă din sfera descrisă de operațiunea juridică.
Dar, ceea ce poate părea aici paradoxal este faptul că aceste elemente, care se depărtează sau se apropie de zisui câmp contractual sunt elemente subiective, iar nu obiective.
Cu alte cuvinte, cu cât ne depărtăm de sfera de atracție juridică exercitată de contract, cu atât aceste elemente exterioare contractului devin mai subiective, adică interesează forul interior al unui contractant, dar lasă indiferent consimțământul juridic.
După natura realității fals reprezentate, eroarea este de două feluri: eroare de fapt și eroare de drept.
Eroarea de fapt – constă în reprezentarea eronată a realității unei situații de fapt, situație privind încheierea actului juridic civil;
Eroarea de drept – se referă la reprezentarea eronată a existenței ori a conținutului unei norme juridice, care de asemenea este strâns legată de încheierea actului juridic civil.
Potrivit Codului civil, eroarea de drept poate avea ca sancțiune anularea actului juridic civil. Eroarea de drept este esențială în cazul în care aceasta privește o normă juridică determinată, potrivit voinței părților, pentru încheierea actului juridic. Potrivit articolului 1208, alineatul (2) C. civil, eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale previzibile și accesibile.
Este de subliniat faptul că nu orice eroare, fie eroare de fapt ori eroare de drept constituie viciu de consimțământ, doar eroarea esențială constituie un viciu de consimțământ.
Eroarea reprezintă viciu de consimțământ numai pentru faptul că ea falsifică și alterează voința declarată.
Cu alte cuvinte una dintre părți nu înțelege sensul anumitor termeni din contract, își manifestă voința, însă dacă la momentul semnării contractului aceasta ar percepe realitatea și ar semnala o eroare între ceea ce gândea că va obține în urma semnării contractului și ceea ce va obține cu adevărat dacă își oferă consimțământul atunci cu siguranță nu și-ar manifesta acordul de încheiere al contractului.
După cum este imputabilă sau nu părții aflate în eroare, aceasta poate fi: eroare scuzabilă și eroare nescuzabilă.
Eroarea scuzabilă – acest tip de eroare nu poate fi reproșată părții (errans-ului), deoarece aceasta a adunat toate informațiile necesare pentru a lua cea mai bună decizie și pentru a-și exprima voința juridică;
Eroarea scuzabilă reprezintă un viciu de consimțământ deoarece partea aflată în eroare este de bună-credință, dar în pofida străduințelor sale pentru a-și manifesta voința fără a exista consecințe grave, consimțământul acesteia va rezulta ca fiind viciat de eroare, așadar aceasta are tot dreptul de a cere anularea actului juridic civil pentru ca acesta să nu intre în circuitul civil și să înceapă să își producă efectele juridice.
De exemplu, încheierea unui contract de închiriere a unui apartament pe o perioadă de un an de zile, apartament care prezintă anumite probleme în legătură cu pereții dormitorului care în permanență sunt amenințați de igrasie, situație cunoscută de proprietar, dar ascunsă viitorului chiriaș, care la momentul încheierii contractului, chiriașului nu i-a fost adusă la cunoștință această problemă tocmai pentru a nu-și retrage consimțământul.
În acest caz există o obligație a proprietarului de a-l informa pe viitorul său chiriaș cu privire la problemele apartamentului, obligație ce trebuie să aibă ca sursă atât buna-credință, precum și civilitatea. Cu toate acestea, proprietarul a ales să ascundă acest viciu, să-l mascheze astfel încât să poată obține consimțământul celeilalte părți, iar contractul de închiriere al imobilului să poată fi încheiat. Adevărat este că și chiriașul are obligația, în calitate de parte aflată în eroare, să se informeze cu privire la orice posibil viciu în contractul de închiriere, să solicite informații detaliate de la cealaltă parte astfel încât consimțământul său să nu rezulte a fi viciat de eroare, iar contractul odată încheiat să intre în circuitul civil și să își producă efectele juridice.
Eroarea nescuzabilă – acest tip de eroare implică o culpă, o anumită lipsă de diligență din partea părții care își manifestă voința.
Drept urmare acest tip de eroare nu poate fi invocată ca fiind viciu de consimțământ, iar actul juridic civil nu poate fi sancționat prin anulare.
De exemplu, cumpărarea unei case aflate în apropierea unui râu, casă care încă de la o primă privire se poate sesiza că poate fi evaluată la un preț extrem de mic, deoarece aceasta este veche și pe deasupra poziționarea ei în apropierea unui râu poate aduce anumite amenințări, cum ar fi inundațiile pe perioada verii, curenții de apă care sunt prezenți în permanență, și ca să nu mai vorbim despre umezeala pereților casei din cauza apropierii față de râu.
Toate aceste probleme nu ar trebui să existe în momentul în care o persoană dorește să își achiziționeze un imobil, mai ales dacă problemele enumerate mai sus sunt atât de vizibile, prin urmare persoana care presupune că se află în eroare nu poate solicita anularea actului juridic încheiat cu proprietarul casei prin invocarea motivului că nu a cunoscut la momentul încheierii contractului toate aceste dezavantaje pe care le presupune cumpărarea casei respective, și că prețul estimat este mult prea mare. Aceasta este o eroare nescuzabilă, iar partea aflată în eroare are drept culpă lipsa de interes față de obiectul prestației.
După asumarea riscului erorii, eroarea poate fi: eroare asumată și eroare neasumată.
Eroarea asumată – poartă, potrivit articolului 1209 C.civ., asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după caz, ar fi trebuit să fie asumat de acesta;
De exemplu, îmi asum greșeala că la momentul încheierii unui contract de vânzare a unui ceas trebuia să cunosc că acesta nu este rezistent la apă din moment ce pe certificatul de garanție îmi erau foarte clar precizate indicațiile de folosire printre care era subliniat în mod expres faptul că ceasul respectiv nu trebuie să intre în contact cu apa, ceea ce eu nu am respectat.
În momentul în care ceasul a încetat să funcționeze ca urmare a folosirii inadecvate,
mi-am asumat greșeala și nu am putut solicita restituirea sumei acordate pentru obiectul în cauză precum nici reparația acestuia, deoarece nerespectarea instrucțiunilor de folosire ale ceasului nu intră în costurile garanției.
Eroarea neasumată – aceasta se referă la situația în care autorul manifestării de voință nu și-a asumat absolut niciun risc privind o posibilă eroare esențială în care acesta s-ar putea afla.
În exemplul dat anterior în cazul erorii nescuzabile, partea contractantă nu și-a asumat eroarea produsă de neglijența sa la momentul încheierii actului, aceasta se afla în caz de eroare nescuzabilă deoarece era obligată să cunoască la momentul semnării contractului faptul că imobilul respectiv prezintă numeroase defectuozități, iar achiziționarea acestuia mai ales la un preț ridicat nu este cea mai bună alegere.
Proba
Dat fiind că eroarea este o stare de fapt, ca viciu de consimțământ, eroarea poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Sarcina probei revine persoanei care presupune că s-a aflat în eroare la momentul încheierii actului juridic civil.
2.3. Sancțiune
Actul juridic afectat de viciul de consimțământ al erorii se anulează, cu alte cuvinte, actul juridic este supus nulității relative.
În ceea ce privește cazul actelor juridice bilaterale ori cazul actelor juridice plurilaterale nu este obligatoriu ca fiecare parte să se identifice în eroare pentru a fi în prezența acestui viciu de consimțământ, ci este suficient să cadă sub semnul erorii doar una dintre părțile contractului.
În cazul în care ambele părți se află în eroare, atunci fiecare dintre ele se poate folosi de starea de eroare în care s-a aflat în acel moment. Este de subliniat faptul că în noua reglementare s-a oferit posibilitatea adaptării contractului în scopul evitării anulării acestuia.
Astfel, potrivit articolului 1213, alineatul (1) C. civ., dacă o parte este îndreptățită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, în schimb cealaltă parte declară că este dispusă să execute sau chiar execută contractul exact așa cum a fost înțeles de partea îndreptățită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră a fi încheiat exact așa cum a fost înțeles de ultima parte.
Pentru a împiedica anularea contractului de partea care este îndreptățită să invoce cererea de anulabilitate tocmai pentru că se află în eroare, cealaltă parte trebuie să fie de acord cu executarea fără întârziere a contractului în termen de 3 luni de la data când a fost notificată sau de la data când i-a fost comunicată chemarea în judecată, exact așa cum a fost înțeles de partea aflată în eroare.
În cazul în care declarația a fost făcută și comunicată părții care se află în eroare în termenul mai sus menționat sau dacă contractul a fost executat, este stins dreptul de a obține anularea, iar notificarea este considerată a fi lipsită de efecte [articolul 1213 alineatul (2) și alineatul (3) din Noul Cod civil].
CAPITOLUL III
DOLUL-VICIU DE CONSIMȚĂMÂNT
3.1. Noțiune
Dolul viciază (alterează) consimțământul atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți, sau când aceasta din urmă a omis, în mod viclean, să îl informeze pe contractant asupra unor situații pe care trebuia să i le dezvăluie.
La romani, cuvântul dolulus însemna viclean, șiret, dar mai poate însemna și laș. Modelul trădătorului este Dolon, acesta fiind spionul trimis de Hector pentru a afla intențiile aheilor, ajunge pe mâna lui Diomede și Ulise, trădând astfel secretele sistemului de apărarea a cetății Troia. Făcând uz de aceste informații, împresurătorii vor reuși în cele din urmă să dea o lovitură importantă troienilor.
Când vorbim de dol ne aflăm în prezența unei erori provocate, care este diferită de eroarea propriu-zisă, eroare care prezintă un caracter spontan, deoarece aceasta apare din neatenția uneia dintre părți și nu din dorința de a induce în eroare prin mijloace dolosive, cum este cazul dolului.
Așadar, rezultă că dolul este mai simplu de probat spre deosebire de eroare, deoarece aceasta din urmă reprezintă o stare psihologică a părții aflate în eroare, pe când dolul se caracterizează prin anumite acțiuni ori inacțiuni ale părții care provoacă eroarea.
Dolul, ca viciu de consimțământ este reglementat în Codul civil doar în două articole: 1214 și 1215.
Astfel, potrivit articolului 1214, alineatul (2) C. civ., “partea a cărui consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost una esențială”.
3.2. Structura dolului
Dolul ca viciu de consimțământ are în componența sa două elemente, respectiv un element obiectiv și un element subiectiv.
Elementul obiectiv (material) – acesta se referă la utilizarea de mijloace viclene, frauduloase (manopere dolosive) cu scopul de a induce în eroare, care de obicei se pot concretiza în acțiuni – dolul comisiv care are două forme: captația și sugestia în materia liberalităților și succesiunilor;
Captația reprezintă folosirea de manopere frauduloase cu scopul de a câștiga încrederea dispunătorului pentru a înșela buna sa credință, iar sugestia se referă la determinarea dispunătorului prin mijloace viclene, să facă o donație sau un legat pe care din propria inițiativă dispunătorul nu l-ar fi făcut.
De exemplu, în cazul unui testament, autorul dolului încearcă să îndepărteze rudele dispunătorului, aducând calomnii la adresa acestora și încercând să câștige încrederea și afecțiunea victimei pentru a o determina să îl numească în testament. Avem aici captație prin uzitarea de mijloace viclene pentru a câștiga încrederea și afecțiunea dispunătorului, iar sugestia apare atunci când autorul dolului reușește cu ajutorul manoperelor dolosive să-l determine pe dispunătorul testamentului să își respingă rudele pentru ca acesta să devină unicul beneficiar al testamentului.
Sau se pot concretiza în inacțiuni și aici avem – dolul omisiv, cum este cazul așa-numitului dol prin reticență, acest tip de dol constă în neinformarea cu caracter viclean a persoanelor interesate cu privire la aspectele unei anumite probleme, având drept scop ascunderea adevărului.
De exemplu, în cazul unui contract de vânzare a unei case de vacanță la munte, proprietarul acesteia a ascuns cu bună-știință faptul că terenul pe care este construit imobilul a devenit cu timpul predispus alunecărilor de teren din cauza ploilor frecvente.
Elementul subiectiv (intențional) – se referă la intenția de a induce în eroare o persoană pentru a o determina să își exprime consimțământul la încheierea unui act juridic civil
În ceea ce privește elementul subiectiv, doctrina și jurisprudența au făcut următoarea precizare: comiterea unei erori fără rea-credință nu presupune dol, dar cu toate acestea partea care a fost indusă în eroare din cauza neatenției celeilalte părți este îndreptățită să solicite despăgubiri dacă este cazul, iar în funcție de cum sunt îndeplinite cerințele erorii, contractul poate fi desființat pentru acest viciu de consimțământ.
3.3. Clasificare
Înainte de toate, trebuie precizat faptul că în noua reglementare a fost eliminată distincția care se făcea în dreptul privat roman între dolus malus, adică dolul grav, și dolus bonus, adică dolul ușor, această distincție a fost preluată și în doctrina noastră care a corespuns anterioarei reglementări, reglementare care deosebea în funcție de consecințele pe care le are ori nu asupra validității actului juridic, între dolul principal și dolul incident.
În funcție de consecințele pe care le are asupra valabilității actului, dolul se clasifică în: dol principal (dolus dans causam contractui) și dol incident (dolus incidens).
Dolul principal era cel care viza împrejurări importante încheierii actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia, iar dolul incident, numit și secundar vizează împrejurări mai puțin importante încheierii actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea acestuia.
Potrivit Codului civil, partea al cărui consimțământ a fost viciat prin dol are dreptul să solicite anularea actului juridic chiar dacă starea de eroare în care s-a aflat nu este una importantă, prin urmare potrivit Codului civil, și dolul incidental (secundar) poate atrage nulitatea actului juridic.
Cerințele dolului
Cerințele dolului:
Dolul-viciu de consimțământ, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
prin intermediul mijloacelor frauduloase (dolosive) să fi fost provocată starea de eroare a celeilalte părți, chiar dacă eroarea a fost sau nu una esențială, important este că există această stare de eroare provocată celeilalte părți prin folosirea manoperelor frauduloase;
Se poate observa că în reglementarea actuală nu mai este impusă condiția de caracter dominant al dolului cum era impusă în anterioara reglementare. Potrivit vechiului Cod civil, dacă celeilalte părți a contractului i-a fost viciat consimțământul prin dol, aceasta putea solicita anularea contractului numai în situația în care dolul purta asupra sa un element determinant și decisiv pentru încheierea actului juridic civil.
În actuala reglementare, potrivit articolului 1214, alineatul (2) din C. civ. partea al cărei consimțământ a fost alterat prin dol are dreptul de a solicita anularea contractului “chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială”.
Prin urmare, potrivit actualei reglementări este suficient să existe această stare de eroare provocată prin manopere dolosive, fiind lipsit de importanță dacă starea de eroare provocată a fost esențială sau nu pentru semnarea contractului.
o altă condiție a dolului potrivit articolului 1214, alineatul (3) C. civ., “contractul este anulabil și atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul sau gerantul afacerilor celeilalte părți”, iar în articolul, 1215 alineatul (1) din C. civ. ”partea care este victima dolului unui terț nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului”.
Dolul provine de la reprezentantul legal ori convențional al uneia dintre părți, persoană fizică ori de la organul de administrare al unei persoane juridice, chiar dacă nu participă în mod direct la dol, partea contractantă beneficiază de încheierea contractului, deoarece efectele produse de acesta se refrâng asupra ei;
Dolul care provine de la prepusul uneia dintre părți, de obicei acesta lucrează în interesul comitentului, efectele juridice producându-se asupra comitentului și nu asupra prepusului.
Dolul produs de gerantul afacerilor uneia dintre părți, gerantul este cel care încheie actele juridice pentru o altă persoană numită „gerat”, acesta din urmă beneficiază de situația produsă de gerant.
În ceea ce privește dolul care provine de la un terț aici apar unele semne de întrebare: oare terțul a fost instigat de către cocontractant sau a acționat chiar în complicitate cu acesta?
Prin urmare, cealaltă parte participă în mod indirect la manoperele dolosive. Atunci când dolul este produs de către un terț, însă cocontractantul avea cunoștință despre manoperele frauduloase folosite de terț, dar nu le-a adus și la cunoștința celeilalte părți, cocontractantul devine și el parte responsabilă de producerea dolului.
Prin urmare, este esențial ca dolul, viciu de consimțământ să provină de la cealaltă parte a contractului care s-a folosit de mijloace viclene pentru a obține consimțământul cocontractantului.
Din această ultimă cerință ar rezulta că dolul poate exista doar în cazul actelor juridice bilaterale, asta pentru că numai în cazul acestor acte se poate aduce în discuție existența celeilalte părți care provoacă dolul, însă trebuie reamintit faptul că dolul mai apare și în materia liberalităților, adică a actelor juridice unilaterale, cum este cazul testamentului.
Potrivit articolului 1038, alineatul (2) C. civ., “dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârșite de beneficiarul dispozițiilor testamentare și nici nu au fost cunoscute de către acesta”.
De exemplu, în cazul în care X se folosește de mijloace viclene pentru a-l determina pe Y să-l numească pe Z în testamentul său, în cazul în care sunt descoperite manoperele dolosive folosite de X pentru numirea în testament a lui Z, acesta din urmă nu va beneficia de dispozițiile testamentare chiar dacă nu a folosit el în mod direct manoperele dolosive sau nici măcar nu a avut cunoștință de existența lor.
3.5. Proba dolului. Sancțiune
Potrivit articolului 1214, alineatul (4) din Noul Cod civil care este asemănător cu articolul 960, alineatul (2) din Codul civil din anul 1864, dolul nu se presupune, adică nu se prezumă, dolul trebuie dovedit.
Sarcina probei îi revine persoanei care pretinde că este victima acestui viciu, aceasta având posibilitatea să se folosească de orice mijloc de probă, deoarece dolul reprezintă o chestiune de fapt, precum eroarea.
Ca și în cazul Codului civil de la 1864, sancțiunea pentru dol este reprezentată de nulitatea relativă a actului juridic civil.
Asemenea erorii-viciu de consimțământ, nu este obligatoriu ca dolul să fie comun, cu alte cuvinte, nu este necesar ca acesta să existe pentru fiecare dintre părțile actului juridic bilateral ori plurilateral, deoarece după cum am prezentat mai sus, dolul poate apărea și în materia liberalităților, adică a actelor juridice unilaterale, cum este cazul testamentului, unde nu există decât o singură parte, dispunătorul testamentului care devine victima dolului comisiv prin captație și sugestie.
În cazul în care dolul ar fi reciproc atunci, fiecare parte ar fi în situația să solicite anularea actului juridic a cărui victimă este.
Dacă ar fi să ne aruncăm o privire asupra structurii dolului observăm că acesta are în componența sa două elemente care au fost prezentate în paginile anterioare, anume: un element subiectiv (intențional) care se referă la inducerea în eroare a unei persoane cu scopul de a obține consimțământul acesteia și de a încheia actul juridic, iar altul obiectiv (material) care presupune folosirea de mijloace viclene tocmai pentru inducerea în eroare a persoanei în cauză.
Din analiza acestor elemente care compun dolul ca viciu al consimțământului este evident că acesta atrage nulitatea relativă a actului juridic încheiat și viciat de dol.
Nu trebuie neglijat faptul că victima dolului are două posibilități: pe de o parte poate solicita nulitatea relativă a actului juridic, iar pe de altă parte poate solicita repararea prejudiciului ce i-a fost adus prin intermediul folosirii de manopere frauduloase pentru a o induce în eroare.
Cele două acțiuni (nulitatea relativă și repararea prejudiciului) pot fi cumulate, adică, victima dolului poate solicita atât anularea contractului cât și acordarea unor despăgubiri.
Dacă în cazul erorii legiuitorul a prevăzut în mod expres că actul juridic civil poate fi modificat în așa fel încât cele două părți să ajungă la o înțelegere, iar actul juridic să poată fi încheiat fără probleme, în cazul dolului nu ar trebui aplicată o astfel de măsură deoarece dolul presupune (spre deosebire de eroare) rea-credință din partea părții care l-a produs sau a beneficiat de el, iar adaptarea contractului la inițiativa aceleiași persoane ar putea să îi fie benefic în continuare acesteia. Acest lucru ar însemna ca “reaua-credință” să rămână nesancționată, fapt ce nu trebuie acceptat. Cel care este victima dolului poate ignora fie expres, fie tacit cauza de anulare determinată de dol.
Consider că, adaptarea contractului viciat de dol asemenea adaptării contractului viciat de eroare ar reprezenta o greșeală, în primul rând eroarea nu este provocată cu intenția uneia dintre părțile contractului, ea apare fie din neatenția, fie din neînțelegerea unor termeni juridici sau a unor situații la un moment dat. Chiar și în aceste situații, eroarea este sancționată prin nulitatea relativă, însă, în cazul acesteia contractul poate fi adaptat în termenii înțeleși de partea aflată în eroare asta pentru că în cazul erorii nu există “reaua-credință” a uneia dintre părți, după cum nu se pune nici problema folosirii de mijloace viclene precum în materie de dol, drept urmare eroarea poate fi iertată, însă nu și viclenia, iar aici aș dori să-l citez pe Napoleon Bonaparte care foarte bine spunea: “Pot ierta prostia, dar nu și răutatea”.
Așadar, eroarea poate fi remediată, însă răutatea (dolul, “reaua-credință”) nu trebuie și nu poate fi iertată.
CAPITOLUL IV
PRACTICĂ JUDICIARĂ
4.1. Dolul
Titlu: Anulare contract. Consimțământ viciat. Cauză falsă. Condiții dol
Tip speță: Hotărâre
Dată speță: 31.10.2013.
Domeniu asociat: Contracte
Deliberând asupra cauzei civile, se constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. …/200/27.03.2012 pe rolul acestei instanțe, reclamanta OF a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul CG, pe baza probelor administrate, instanța să dispună în baza art.1143 din Noul Cod civil lichidarea stării de indiviziune prin atribuirea efectivă a bunului imobil casă de locuit în suprafață de 42 mp împreună cu suprafață de 509 mp teren categoria intravilan situat în intravilanul satului Pietrosu, com. Costești, jud. Buzău, să se constate că reclamanta a efectuat îmbunătățiri la imobilul sus menționat, obligarea pârâtului la restituirea bunurilor mobile proprietatea sa.
În motivarea cererii prin contractul de donație imobiliară autentificat sub nr. … 22.07.2010 de către BNP Tudorancea M. i-a fost donată cota de ½ din imobilul teren și construcție.
A arătat în continuare că părțile au avut o relație de concubinaj, care nu mai este de actualitate.
A învederat că locuiește în străinătate, iar ultima oară când a venit în țară pârâtul i-a refuzat accesul în imobil.
A mai învederat că a adus îmbunătățiri imobilului.
În drept a invocat dispozițiile art.1143 din Noul Cod civil.
În dovedirea cererii a înțeles să se folosească de proba cu înscrisuri, martori, interogatoriu și orice alt mijloc de probă a cărui necesitate va rezulta din dezbateri. A anexat cererii următoarele înscrisuri, în copii certificate: contractul de donație, extras de carte funciară.
La data de 08.01.2013 reclamanta a formulat cerere de modificare a cererii introductive, arătând că solicită și obligarea pârâtului la restituirea sumei de 5275 euro (22682 lei).
În motivare a arătat că a remis suma de bani pârâtului în mai multe tranșe.
În drept a invocat dispozițiile art.132 Cod pr. civilă. În ședința publică din data de 19.02.2013 pârâtul a arătat că înțelege să formuleze cerere reconvențională prin care solicita obligarea reclamantei la plata sumei de 21000 de euro, cu titlu de împrumut pentru edificarea casei.
La data de 19.03.2013 pârâtul a formulat întâmpinare prin care a arătat că nu este de acord cu cererea reclamantei de împărțire a imobilului casă de locuit.
În ceea ce privește contractul de donație a arătat că părțile s-au cunoscut în Italia, în anul 2007, conviețuind acolo până în anul 2008. A mai arătat că a ajutat-o pe reclamantă să își edifice un imobil casă de locuit în com. Costești, sat Pietrosu, ajutor constând în faptul că a edificat casa împreună cu alți muncitori pe care i-a adus și care nu au fost plătiți de către reclamantă, precum și prin faptul că i-a dat reclamantei suma de 21000 de euro investită în casă.
A învederat că imobilul a fost edificat în perioada august-septembrie 2008, iar finisajele interioare și mobilarea casei au fost realizate până la sfârșitul anului 2011. A mai învederat că reclamanta era plecată în Italia în august 2008, iar pârâtul la sfârșitul lui septembrie 2008, în perioada ulterioară trimițând în țară, pe numele fiului reclamantei sau al altor rude, suma de aproximativ 21000 de euro pe care reclamanta a investit-o în realizarea lucrărilor de finisaje interioare și în mobilarea casei. A mai arătat că în luna ianuarie 2009 a revenit în țară împreună cu reclamanta și pentru a compensa sumele de bani pe care le dăduse acesteia și valoarea manoperei înglobate în edificarea casei de locuit, reclamanta i-a înstrăinat un imobil casă de locuit și terenul aferent acesteia situate în com. Costești, sat Costești.
În luna iunie 2010 reclamanta i-a adus la cunoștință faptul că este însărcinată, iar ulterior acestui moment reclamanta i-a solicitat să îi întocmească un act pentru cota de ½ din imobilul casă de locuit, fiind încheiat contractul de donație.
A arătat că în toamna anului 2010 (septembrie) a aflat că în realitate reclamanta nu era însărcinată, condiții în care a realizat că a fost indus în eroare cu privire la existența unei sarcini, relația dintre părți încetând la începutul anului 2012. A precizat că niciuna dintre îmbunătățirile menționate de către reclamantă nu au fost realizate de către aceasta, în realitate nefiind vorba despre îmbunătățiri, ci de finisajele interioare.
A mai precizat că nu a primit niciodată o sumă cu titlu de împrumut de la reclamantă, sumele trimise în perioada decembrie 2009 – februarie 2012 fiind trimise pentru diverse nevoi ale familiei acesteia.
Pârâtul a formulat și cerere reconvențională, solicitând anularea contractului de donație.
În motivare a arătat că reclamanta l-a indus în eroare cu privire la existența sarcinii, eroare fără de care nu ar fi încheiat acest contract. Astfel a apreciat că actului juridic îi lipsește cauza întrucât a existat o eroare cu privire la motivul determinant al întocmirii actului juridic.
În drept a invocat dispozițiile art.948 pct.2 și 4, ale art.953 teza ultimă, ale art.960, 961 și 966 Cod civil 1864.
În dovedirea cererii a înțeles să se folosească de proba cu înscrisuri, martori și interogatoriu.
Reclamanta a formulat întâmpinare la cererea reconvențională solicitând respingerea apărărilor și a cererii reconvenționale ca neîntemeiate.
În motivare a arătat că relația părților a început în anul 2005, trăind împreună în Italia și în România până în luna ianuarie a anului 2012.
A precizat că era singura care beneficia de venit, pârâtul neavând un loc de muncă, iar în vara anului 2007 s-a întors în țară pentru a renova imobilul proprietatea părinților săi, unde își aveau locuința copiii săi minori.
A învederat că niciodată pârâtul nu i-a remis nicio sumă de bani, singura contribuție constând în mâna de lucru pentru imobilul renovat.
A mai precizat că toate sumele de bani care apar ca fiind transmise de către pârât îi aparțin, acesta din urmă fiind numai cel care se deplasa la serviciul poștal pentru a transmite sumele de bani copiilor reclamantei.
În ceea ce privește cererea reconvențională, a arătat că pârâtul a cunoscut faptul că în anul 2009, în urma unei operații ginecologice, reclamanta devenise inaptă de a mai putea procrea. A arătat că la începutul lunii iulie 2010 pârâtul a ipotecat bunul imobil pentru un împrumut de 2200 de euro numitului MG și întrucât se apropria data scadentă a împrumutului pe la începutul lunii august pârâtul a rugat-o să îi dea suma de 2200 de euro pentru achitarea împrumutului și drept recunoștință i-a donat cota de ½ din imobilul casă de locuit și teren aferent. A apreciat că existența cauzei trebuie examinată în raport de specificul donației, ca liberalitate, astfel încât voința de a dispune nu poate fi separată de scopul determinant, cauza cuprinzând, în primul rând, voința de a dărui, animus donandi și apoi motivul pentru care a hotărât dispunătorul să facă liberalitatea, fără însă ca aceste elemente să poată fi separate și examinate apoi izolat, ele formând un tot.
A solicitat în apărare încuviințarea probelor cu înscrisuri, martori, interogatoriu și orice alt mijloc de probă a cărui necesitat va rezulta din dezbateri.
Prin încheierea din data de 14.05.2013 instanța a dispus disjungerea cererii principale cu formarea unui nou dosar, astfel încât în prezenta cauză urmează a fi analizată numai cererea reconvențională având ca obiect anularea contractului de donație. Instanța a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri, proba cu martori și proba cu interogatorii reciproce.
Analizând actele și lucrările dosarului, rețin următoarele:
Prin contractul de donație imobiliară, reclamantul CG a donat pârâtei OF cota indiviză de ½ din imobilul format din teren în suprafață de 509 mp, teren de categoria de folosință arabil și construcția C1, cu destinația de locuință, în suprafața construită de 42 mp, imobil situat în intravilanul com. Costești, sat Costești, jud. Buzău.
Reclamantul a susținut că sus menționatul contract este lovit de nulitate relativă invocând existența unui dol și a cauzei false.
Instanța va stabili pentru început legea aplicabilă.
Potrivit dispozițiilor art.102 alin.1 din Legea nr.71/2011: „Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”. În consecință, prin raportare la data încheierii contractului de donație a cărui anulare se solicită, 22.07.2010, instanța constată că legea aplicabilă în cauză este Codul civil din 1865. Potrivit art.960 alin.1 Cod civil, “dolul este viciul de consimțământ constând în utilizarea unor manopere dolosive, frauduloase în scopul inducerii în eroare cu ocazia încheierii actului juridic”. Dolul poate fi întâlnit și în actele juridice unilaterale, sub forma captației sau sugestiei, constând în utilizarea unor manopere viclene cu intenția de a determina persoana care gratifică să dispună în sensul în care nu ar fi făcut-o din proprie inițiativă. Potrivit art.966 Cod civil, obligația fondată pe o cauză falsă nu poate avea nici un efect.
Reclamantul a susținut că a încheiat contractul de donație fiind indus în eroare de către pârâtă cu privire la existența unei sarcini.
Instanța urmează a cerceta în continuare, pe baza probelor administrate, existența manoperelor dolosive, respectiv dacă pârâta i-a spus reclamantului că este însărcinată pentru a-l determina pe acesta să îi doneze bunul imobil.
Martorul MC, audiat la cererea reclamantului, a declarat că în vara anului 2010 a asistat la discuții între părți generate de faptul că pârâta era însărcinată, părțile dezbătând dacă pârâta să păstreze sau nu sarcina, arătând totodată că nu știe dacă părțile au fost împreună la un consult ginecologic. Martorul a mai declarat că discuțiile au fost purtate la imobilul din satul Budișteni, imobil la renovarea căruia martorul a participat în anul 2010.
Martorul CC, audiat la cererea pârâtei, a arătat că a lucrat la imobilul din Budișteni în perioada 2009-2010, arătând totodată că în perioada în care a lucrat acolo, martorul MC nu a participat la renovarea casei.
Martorul TS, audiat la cererea reclamantului, a arătat că în luna iulie 2010, pe când lucra la fațada imobilului din Costești al reclamantului, a asistat la o discuție între părți, pârâta comunicându-i reclamantului că este însărcinată și condiționând păstrarea sarcinii de donarea de către reclamant a unei părți din imobil.
Martora PI, audiată la cererea pârâtei, a arătat că pârâta a fost internată la Maternitatea Buzău în anul 2009, suferind o intervenție chirurgicală pentru fibrom uterin, reclamantul fiindu-i alături pe perioada spitalizării, cunoscând în consecință motivul pentru care aceasta era spitalizată.
Analizând aceste declarații de martor în întregul context probator instanța va da relevanță declarației martorei PI, declarație care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză. Astfel, împrejurarea că pârâta a suferit o intervenție chirurgicală este confirmată de înscrisurile medicale, respectiv, biletul de ieșire din spital emis de Maternitatea Buzău în data de 26.05.2013. În plus reclamanta a susținut că pârâtul a fost alături de ea pe perioada spitalizării, cunoscând cauza internării, împrejurare confirmată de martoră.
Mai mult, analizând istoricul operațiunilor de transfer de bani efectuate de către reclamant din Italia în România, instanța observă că acestea s-au desfășurat cu o anumită regularitate de la începutul anului 2009 (7,14, 17 și 22.02; 1, 8 și 23.03; 3, 9 și 15.04), pentru ca în perioada 15.04.2009-09.07.2009 reclamantul să nu efectueze niciun transfer, iar ulterior să fie desfășurate cu aceeași periodicitate. Astfel, pornind de la acest fapt cunoscut, instanța va prezuma că reclamantul se afla în țară în perioada în care pârâta a fost internată. Este greu de crezut astfel, că aflându-se în țară și fiind într-o relație cu pârâta încă din anul 2007, nu a avut cunoștință de problemele de sănătate cu care se confrunta aceasta.
Instanța mai observă că la data de 2.07.2010 reclamantul a încheiat un contract de împrumut cu garanție imobiliară pentru suma de 2200 de euro, împrumut scadent la data de 01.08.2010. Mai observă că potrivit declarației din 21.07.2010 de către BNP Tudorancea M. împrumutul a fost restituit la data de 21.07.2010, împrumutătorul consimțind la radierea ipotecii constituite în favoarea sa.
A doua zi, 22.07.2010, a fost încheiat contractul de donație ce face obiectul prezentei cauze, fapt ce conferă veridicitate susținerilor pârâtei cu privire la motivul pentru care a fost gratificată de către reclamant.
Instanța nu va reține declarațiile martorilor MC și TS, acestea fiind lipsite de coerență.
În consecință, instanța apreciind că reclamantul nu a probat dolul, va respinge cererea ca neîntemeiată. În temeiul dispozițiilor art.274 Cod pr. civilă, reținând culpa procesuală a reclamantului, va respinge cererea acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată, luând totodată act că pârâta nu solicită cheltuieli de judecată.
Eroarea
Titlu: Obligație de a face, ce își are izvorul în antecontractul de vânzare-cumpărare constă în încheierea în viitor a contractului în formă autentică.
Tip speță: Decizie
Număr speță: 360
Dată speță: 16.04.2014.
Obligație de a face, ce își are izvorul în antecontractul de vânzare-cumpărare constă în încheierea în viitor a contractului în formă autentică, obligație care este susceptibilă de executare silită prin pronunțarea de către instanță a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Această posibilitate întemeiată pe dispozițiile art.1669 din Noul Cod civil vizează suplinirea consimțământului părților la încheierea actului în formă autentică și presupune prin ipoteză un antecontract valabil încheiat în care clauzele contractuale au fost respectate, precum și refuzul uneia dintre părți de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Antecontractul trebuie să îndeplinească cerințele esențiale prevăzute de art.1179 din Noul Cod civil, și anume: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părților, obiectul determinat sau determinabil, cauză licită și morală. Mai mult, promitentul-vânzător trebuie să fie proprietarul bunului ce face obiectul antecontractului, iar prețul stabilit să fie achitat în integralitate.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tecuci, reclamanții CDN și CM au solicitat, în contradictoriu cu pârâții IM, IV, ICD și SI, moștenitorii defunctului IC, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare privind o parte determinabilă din imobilul situat în Tecuci și anume o cameră cu o suprafață construită de 31 mp, situată în partea de nord-vest a construcției corpul C1.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 07.03.2012 au încheiat cu autorul pârâților, IC, antecontractul de vânzare-cumpărare nr.33, prin care acesta din urmă s-a obligat să le vândă o parte determinată din imobilul situat în Tecuci, respectiv o cameră cu o suprafață construită de 31 mp, situată în partea de nord-vest a construcției corpul C1 din imobil. Părțile au solicitat ca, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, să se facă în termen de 30 de zile de la finalizarea documentației de dezmembrare și intabularea în cartea funciară.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.1528 și 1669 din Noul Cod civil.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată.
În motivare, acesta a arătat că în cauză camera pentru care s-a întocmit promisiunea, identificată pe latura de nord-vest nu are ieșire directă la stradă, iar promitentul-vânzător a fost în eroare la momentul încheierii promisiunii, crezând că încheie o vânzare asupra camerei situate pe latura de vest, pentru care există un contract de închiriere și care are ieșire directă la stradă.
Mai arată că respectiva cameră despre care se face vorbire în acțiune nu face obiectul contractului de închiriere, cu atât mai mult cu cât nu are ieșire la stradă. Semnarea în aceeași zi a celor două acte de succesiune și promisiune bilaterală, fără a-i da răgaz pârâtului să studieze cu atenție actul și să se sfătuiască cu familia, denotă o tendință de viciere a consimțământului pârâtului.
Pârâtul a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare și constatarea nulității absolute a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare pentru existența unui viciu de consimțământ, respectiv eroare, întrucât a fost tot timpul convins că a încheiat un contract de vânzare pentru spațiul ce are o suprafață de 21 mp, cu ieșire la stradă, situat pe latura de vest și nu pe latura de nord-vest, cu suprafața de 31 mp.
S-a mai arătat că rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare are în vedere neplata prețului, în conformitate cu dispozițiile art.1550 și 1554, cu aplicarea dispozițiilor art.1516 alin.2 raportat la art.1237, 1665 și 1724 din Noul Cod civil.
În drept, au fost invocate dispozițiile articolelor 115-119 Cod pr. civilă, art.1207 alin.2 pct.2 din Noul Cod civil și art.274 Cod pr. civilă.
Pe parcursul procesului pârâtul IC a decedat și au fost introduși în cauză, în calitate de moștenitori, pârâții IM, IV, ICD și SI.
Prin sentința civilă pronunțată de Judecătoria Tecuci a fost admisă cerere principală, s-a dispus perfectarea vânzării-cumpărării intervenite prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. …., prin care reclamanții CDN și CM au cumpărat și pârâții IM, IV, ICD și SI, prin autorul lor IC, au vândut o cameră cu o suprafață construită de 31,93 mp, situată în partea de nord-vest a construcției corpului C1 din imobilul situat în Tecuci și s-a respins cererea reconvențională ca fiind nefondată.
Împotriva sentinței civile au declarat recurs pârâții-reclamanți IM, IV, ICD și SI.
În motivarea cererii, s-a arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu există dubii cu privire la camera vândută, în condițiile în care a arătat că autorul IC a fost în eroare asupra identității obiectului la momentul întocmirii promisiunii de vânzare-cumpărare, respectiv cu privire la camera care a făcut obiectul promisiunii, crezând că este vorba de camera aflată pe latura de vest, cu ieșire directă la stradă, în suprafață de 21 mp.
Mai arată că promisiunea precizează clar că are acces direct la stradă, ori camera pentru care s-a dispus perfectarea are doar o fereastră spre stradă.
S-a mai arătat că autorul în vârstă de 78 de ani nu a avut posibilitatea să înțeleagă pe deplin semnificațiile acestui act, având în vedere graba cu care s-au desfășurat demersurile pentru încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare, fiind indusă o stare de confuzie și profitându-se de starea de sănătate a acestuia. Astfel, acesta era bolnav de aproximativ un an și jumătate, era nedeplasabil și imobilizat la pat.
Al doilea motiv de recurs vizează neplata prețului, întrucât față de răspunsurile la interogatorii există un dubiu cu privire la momentul plății (dimineața sau după-amiaza), astfel că și seriozitatea reclamanților și a notarului rezultă și din încheierea în formă autentică a unei promisiuni de vânzare-cumpărare în locul unui contract de vânzare-cumpărare, în situația în care prețul a fost plătit integral. S-a dispus de către instanță efectuarea a două expertize, una în specialitate construcții și cealaltă în specialitate grafologie, însă niciuna dintre acestea nu a fost analizată cu temeinicie de către instanța de fond, astfel că s-a admis acțiunea deși nu s-a confirmat sau infirmat că în cauză chitanța olografă ar fi fost semnată de către autorul IC.
Al treilea motiv de recurs vizează faptul că prețul stipulat în înscrisul intitulat Chitanță și în promisiunea de vânzare-cumpărare a fost stabilit cu încălcarea dispozițiilor imperative din Legea nr.571/2003, întrucât din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză reiese că valoarea camerei promise spre vânzare este de 49.404 lei, cu mult peste dublul valorii care ar fi trebuit cunoscute și respectate de notar.
Un alt motiv de recurs vizează încălcarea dispozițiilor art.1221 Cod civil, în sensul că există leziune, întrucât s-a profitat de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți prin stabilirea unei prestații considerabil mai mare decât valoarea propriei prestații.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.8 și 9 Cod pr. civilă.
Verificând legalitatea sentinței civile prin prisma motivelor de recurs, instanța de control judiciar reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Între părți s-a încheiat promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. … la data de … de BNP X, prin care părțile s-au obligat să încheie contractul în formă autentică în termen de 30 zile de la finalizarea documentației de dezmembrare și intabulare în Cartea Funciară. În rezolvarea conflictului temporal de legi existent între dispozițiile vechiului Cod civil (din 1864) și cele ale Noului Cod civil (Legea nr.287/2009 republicată), instanța va face aplicarea normelor Noului Codul civil, deoarece potrivit articolelor 3, 4 și 102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil, contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa. Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut în mod corect că este vorba de un antecontract prin care părțile au intenționat transmiterea unui drept real de proprietate cu privire la o parte dintr-un imobil, care dă naștere în sarcina părților la o obligație de a face, constând în încheierea în viitor a contractului în formă autentică, obligație care este susceptibilă de executare silită prin pronunțarea de către instanță a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Această posibilitate întemeiată pe dispozițiile art.1669 din Noul Cod civil vizează suplinirea consimțământului părților la încheierea actului în formă autentică și presupune prin ipoteză un antecontract valabil încheiat în care clauzele contractuale au fost respectate, precum și refuzul uneia dintre părți de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Astfel, pentru a pronunța o astfel de hotărâre, este necesar ca toate celelalte condiții necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare să fie îndeplinite.
Antecontractul trebuie să îndeplinească cerințele esențiale prevăzute de art.1179 din Noul Cod civil, și anume: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părților, obiectul determinat sau determinabil, cauza licită și morală. Mai mult, promitentul-vânzător trebuie să fie proprietarul bunului ce face obiectul antecontractului, iar prețul stabilit să fie achitat în integralitate.
În cazul de față, instanța de fond a apreciat că aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, în ceea ce privește primul motiv de recurs, referitor la obiectul antecontractului de vânzare cumpărare, s-a susținut de către pârâții-reclamanți că autorul lor a fost în eroare cu privire la identitatea obiectului la momentul întocmirii promisiunii de vânzare-cumpărare, respectiv cu privire la camera care a făcut obiectul promisiunii, crezând că este vorba de camera aflată pe latura de vest cu ieșire directă la stradă, în suprafață de 21 mp.
S-a reținut în mod corect de către instanța de fond că obiectul obligației a fost camera cu suprafața construită de 31,93 mp, situată în partea de nord-vest a construcției corpul C1 din imobilul situat în Tecuci, cameră care a fost identificată atât în promisiunea de vânzare-cumpărare, cât și prin înscrisul intitulat „chitanță”. Mai mult, a fost efectuată și o expertiză tehnică de specialitate, ocazie cu care a fost identificată camera în cauză, iar susținerea că această cameră nu are ieșire directă la stradă nu poate fi avută în vedere, întrucât și aceasta are vedere la stradă, însă nu are ușă de acces, ci doar o fereastră, aspecte care reies atât din raportul de expertiză, cât și din planșele foto depuse la dosarul cauzei.
Faptul că există încheiat un contract de închiriere pentru camera în suprafață de 15,07 mp și că aceasta ar face de fapt obiectul promisiunii nu are relevanță în cauză, întrucât suprafața camerei menționată în promisiune nu corespunde cu suprafața acestei camere, iar pe de altă parte aceasta este situată pe latura de vest a imobilului și nu pe cea din nord-vest.
Nu poate fi avută în vedere nici susținerea potrivit căreia autorul era în vârstă de 78 de ani și nu a avut posibilitatea să înțeleagă pe deplin semnificațiile acestui act, astfel că i-a fost indusă o stare de confuzie, profitându-se de starea de sănătate a acestuia, întrucât nu s-a dovedit prin niciun mijloc de probă aceste afirmații. Mai mult, din ansamblul mijloacelor de probă administrate în cauză nu a rezultat că reclamanții-pârâți ar fi folosit manopere frauduloase față de autorul pârâților-reclamanți pentru a-l determina să încheie antecontractul de vânzare-cumpărare în modalitatea realizată, cu atât mai mult cu cât acest act juridic a fost încheiat în fața notarului public, sarcina probațiunii acestora incumbându-le pârâților-reclamanți, potrivit dispozițiilor art.1169 din vechiul Cod civil.
Mai mult, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.17/2000, persoanele vârstnice au dreptul la asistență socială, potrivit dispozițiilor prezentei legi, în raport cu situația socio-medicală și cu resursele economice de care dispun la cererea acestuia sau din oficiu.
În cauză, nu s-a dovedit că s-ar fi solicitat de către autorul pârâților-reclamanți să i se acorde asistență, dar acest drept i s-a refuzat. Nici teza potrivit cu care asistența trebuia cerută din oficiu nu s-ar confirma, întrucât în caz de îndoială cu privire la consimțământul acestuia, notarul ar fi avut obligația să solicite asistență socială, dar în prezent o asemenea îndoială nu a existat. Dacă într-adevăr autorul pârâților-reclamanți ar fi fost în situația de a nu înțelege semnificația actului juridic și ar fi apreciat că a fost indus în eroare la momentul încheierii actului, atunci acesta ar fi putut ulterior discuta cu familia și ar fi luat măsuri în acest sens, însă cei nemulțumiți în cauză sunt moștenitorii.
Mai mult, aceștia au cunoscut că s-a dezbătut succesiunea defunctului IC, cât și faptul că s-a încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare, întrucât acestea s-au realizat la domiciliul acestuia și nefiind transportabil, este puțin probabil să fi fost singur la domiciliu.
Nu poate fi avută în vedere nici susținerea că s-ar fi putut încheia contractul de vânzare-cumpărare, în locul promisiunii de vânzare-cumpărare, întrucât pentru a se perfecta contractul privind doar o parte dintr-un imobil trebuie îndeplinite anumite formalități prealabile.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs care vizează prețul, se reține că acesta, ca element esențial de validitate al contractului de vânzare-cumpărare, trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil și să fie sincer și serios, în sensul de a fi stabilit în vederea achitării în realitate și de a nu fi derizoriu.
Instanța de fond a constatat că prețul stabilit de părți în antecontract îndeplinește condiția de a fi sincer, nefiind stabilit în mod fictiv.
Prin preț neserios se înțelege un preț infim, derizoriu, atât de disproporționat în raport de valoarea lucrului vândut, încât practic nu există obiect al obligației cumpărătorului, seriozitatea prețului fiind o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanței de judecată. Antecontractul de vânzare-cumpărare este valabil chiar și în situația în care prețul este inferior valorii reale a bunului vândut, întrucât părțile sunt libere să determine prețul sub această valoare, echivalența fiind relativă, întrucât este raportată atât la valoarea bunului, cât și la subiectivismul părților.
În acest sens, prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-a stabilit valoarea camerei la suma de 49.404 lei, luându-se în considerare prețul de 1.547,28 lei mp, însă față de prețul de 550 lei/mp stabilit prin raportul de expertiză avut în vedere de Camera Notarilor Publici Galați, valoarea este rezonabilă. Deși prețul în cuantum de 20.000 lei este inferior valorii de circulație a imobilului în litigiu, față de cele menționate instanța apreciază că acesta nu are caracter derizoriu la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare.
În ceea ce privește neplata prețului, se reține că în mod corect a apreciat instanța de fond că acesta a fost achitat, fiind avute în vedere atât mențiunile din promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată în formă autentică, cât și din înscrisul intitulat „chitanță”.
Faptul că în patrimoniul autorului pârâților-reclamanți nu s-a regăsit suma primită cu titlu de preț nu poate fi imputat reclamanților-pârâți, până la proba contrară, acesta fiind liber să dispună de această sumă.
Față de toate acestea, nu pot fi reținute nici celelalte motive de recurs, care vizează faptul că prețul stipulat în înscrisul intitulat „chitanță” și în promisiunea de vânzare-cumpărare a fost stabilit cu încălcarea dispozițiilor imperative din Legea nr.571/2003, nefiind astfel vorba de o fraudă la lege sau încălcarea dispozițiilor art.1221 din Noul Cod civil, în sensul că există leziune, prețul nefiind derizoriu.
Având în vedere toate acestea se reține că promitentul-vânzător și-a dat consimțământul în mod valabil pentru încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare.
Pe de altă parte, pentru ca instanța să poată pronunța o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile, instanța trebuie să suplinească consimțământul promitentului-vânzător, iar un astfel de refuz a fost dovedit în cauză.
Instanța de fond a considerat în mod corect că, în cazul în care bunul se află în patrimoniul vânzătorului-promitent și nu există alte impedimente legale, la cererea cumpărătorului-promitent, îl poate obliga pe vânzătorul-promitent la respectarea obligației de vânzare asumate în antecontract, chiar și fără acordul acestuia, în lumina principiilor executării în natură a obligațiilor și reparării în natură a prejudiciilor, hotărârea instanței având caracter constitutiv de drepturi, transferând dreptul de proprietate dintr-un patrimoniu în altul, urmând a suplini consimțământul vânzătorului-promitent.
Având în vedere că, în materie contractuală, culpa debitorului este prezumată, iar pârâții-reclamanți nu au făcut dovada unei cauze exoneratoare de răspundere în ceea ce privește nerespectarea obligației ce îi incumbă de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, precum și faptul că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art.1279 din Noul Cod civil, se constată că sentința atacată este legală și temeinică, motiv pentru care în temeiul art.312 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
CONCLUZII
Prezenta lucrare face o analiză comparativă a vicierii consimțământului, încălcarea uneia dintre condițiile de validitate ale acestuia.
Primii pași făcuți spre dezbaterea temei i-au constituit explicarea noțiunii de eroare – viciu de consimțământ.
Pornind de la sensul de bază al cuvântului, termenul eroare ne inspiră ideea de greșeală, de “viciu nevinovat” asta pentru că nu are loc manifestarea unei rele-voințe cum este cazul celorlalte vicii, însă trebuie avut în vedere că acest consimțământ trebuie să fie dat și în cunoștință de cauză, iar atunci când ne aflăm sub imperiul erorii, consimțământul este viciat, este alterat, degradat, după cum îmi place să-l numesc atunci când acesta nu este dat în mod conștient.
Ca fiecare viciu, și eroarea este sancționată, însă în cazul erorii apare un element diferit celorlalte vicii, contractul poate fi modificat după cum a fost înțeles de către partea aflată în eroare, având în vedere că starea de eroare nu a fost produsă de folosirea unor mijloace viclene, ci doar de înțegerea în mod eronat fie a unor termeni juridici, fie a unor situații de fapt sau de drept, la momentul încheierii contractului.
Cu privire la dol, un alt viciu al consimțământului, care smulge și în același timp alterează consimțământul, în cazul acestuia se poate aduce în discuție “reaua-voință” a uneia dintre părțile contractului, uzitarea manoperelor viclene, frauduloase, cu scopul de a induce în eroare. Dolul modifică, degradează, “fură” consimțământul persoanei de bună-credință.
Am dezvoltat noțiunea de dol începând cu etimologia cuvântului, până la formele sale de manifestare. Ca viciu de consimțământ, dolul prezintă și el la rândul său o particularitate: spre deosebire de eroare, dolul se manifestă și în cazul actelor juridice unilaterale, exemplul testamentului, sub forma captației sau sugestiei-dol comisiv, dar și în cadrul actelor juridice bilaterale/multilaterale după cum apar și se manifestă și celelalte vicii ale consimțământului, însă o altă particularitate a sa se referă la faptul că poate exista dol și în momentul în care nu există o acțiune, cum este cazul așa-numitului dol prin reticență, care constă în neinformarea cu caracter viclean a unor aspecte importante, pentru a trage anumite beneficii.
Dacă dolul se manifestă prin ascunderea unor fapte importante ale realității pentru a masca realitatea și pentru a obține consimțământul celeilalte părți, pe care în condiții normale nu l-ar fi obținut, violența este singurul viciu al consimțământului care “joacă pe față”, asta ca să ironizez caracterul josnic al viciului.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
T. Bodoașcă, S. Nour, I. A. Cionca, Drept civil. Partea generală, București, Editura Universul Juridic, 2012;
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de Drept civil – în reglementarea noului Cod civil, București, Editura Hamangiu, 2012;
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Științifică, București 1969;
E. Dragomir, Dolul. Interferențe, București, Editura C.H. Beck, 2012;
D. Gherman, Buna-credință în raporturile juridice civile, Editura Academiei R.S.R., București 1981;
C. Jugastru, Dreptul persoanelor, dreptul obligațiilor-secvențe în actualitatea Codului civil, București, Editura Hamangiu, 2013;
E. Jürgen Prediger, Introducere în studiul dreptului civil. Raportul juridic civil, actul juridic civil și prescripția extinctivă potrivit reglementărilor din Noul Cod civil, București, Editura Hamangiu, 2011;
E. Lupan, S. Sztranyiczki, Emőd Veress, Rikhard-Arpad Pantilimon, Drept civil. Partea generală conform Noului Cod civil, București, Editura C.H. Beck, 2012;
E.Molcuț, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, București, 2011;
T.Prescure, R. Matefi, Drept civil. Partea generală.Persoanele, Editura Hamangiu 2012, București;
I. Reghini ș.a., Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu 2013;
L.C. Stoica, Ineficacitatea actului juridic civil. Practica judiciară și reglementarea din noul Cod civil, București, Editura Hamangiu, Ediția a 2-a, 2012;
C. T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, București, Editura Hamangiu, 2012;
Legislație
Articole din reviste de specialitate
I. Predescu, Elogiu Codului civil, în Științe Juridice
nr. 7/2006;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comparatie Intre Eroare Si Dol Ca Vicii de Consimtamant , Analiza Teoretica Si Practica (ID: 111790)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.