Comparatia Intre Sistemul de Ingrijire de Lunga Durata(camine de Batrani) In Austria Si Romania

=== d7b6c20c5cb6191a86bbd666be9b9c4f0180ba96_593918_1 ===

LUCRARE DE MASTER

COMPARAȚIE ÎNTRE SISTEMELE DE ÎNGRIJIRE DE LUNGĂ DURATĂ DIN ROMÂNIA ȘI AUSTRIA

ELABORATĂ DE

LIC. ASISTENT MEDICAL MICU ILENUȚA

DATA NAȘTERII: 20.09.1967

PENTRU ACORDAREA

TITLULUI ACADEMIC ,,MASTER OF BUSINES ADMINISTRATION (MBA)

CURS MBA IN HEALTH CARE AND HOSPITAL MANAGEMENT,

LA UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ GRAZ

SUB ÎNDRUMAREA

1. SILVIA TAUCHER, MSC

2. KARIN GEGHARDT, MSC

2 APRILIE 2018

Cuprins

Introducere–––––––––––––––––––––––––––––––-3

Capitolul 1. Aspecte generale privind asistența socială a vârstnicilor din România––––6

1.1. Caracteristici sociale ale bătrânilor în prezent––––––––––––––––-6

1.2. Sistemul de îngrijire al bătrânilor pe termen lung în România––––––––––10

1.3 Serviciile disponibile în centrele de îngrijire pe termen lung pentru bătrâni ––––-13

1.4. Scurt istoric al azilelor–––––––––––––––––––––––––29

Capitolul 2. Persoanele vârstnice în societatea din Austria––––––––––––-34

2.1. Sistemul legislativ privind persoanele vârstnice din Austria––––––––––-34

2.2. Percepția persoanelor în vârstă în societatea din Austria––––––––––––47

2.3. Scurt istoric al centrelor de îngrijire pentru vârstnici din Austria––––––––51

Capitolul 3. Studiu de caz: Comparație între sistemul de îngrijire de lungă durată (camine de batrani) în Austria și România––––––––––––––––––––––––57

3.1. Metodologia cercetării–––––––––––––––––––––––––57

3.2. Prezentarea datelor cercetării––––––––––––––––––––––-57

3.3. Analiza rezultatelor cercetării––––––––––––––––––––––72

Concluzii––––––––––––––––––––––––––––––––73

Bibliografie–––––––––––––––––––––––––––––––74

Introducere

Uniunea Europeană recunoaște și respectă drepturile persoanelor în vârstă, care sunt mai predispuse să depindă de alții pentru îngrijire, să ducă o viață demnă și independentă și să participe la viața socială și culturală.

Orice restricție a acestor drepturi, dacă este cauzată de vârstă și dependență, trebuie să se bazeze pe temeiuri juridice clare și proceduri legale transparente, trebuie să fie proporțională, revizuită și, mai ales, considerată în interesul părții interesate. Nerespectarea și disprețul față de aceste drepturi trebuie considerate inacceptabile. Statele membre ar trebui să dezvolte politici care să promoveze aceste drepturi la domiciliu și în instituțiile de îngrijire instituțională și să sprijine persoanele care le afirmă.

Europa este cel mai vechi continent din lume în termeni demografici. Până în 2050, o treime din populația Europei va avea peste 60 de ani, în comparație cu 13%, care vor avea sub 16 ani. Numărul persoanelor peste 60 de ani va crește cu 44% între ziua de astăzi și 2050. Numărul celor mai vechi de vârstă de 80 de ani este de așteptat să crească cu 180%.

Europenii se bucură printre cele mai înalte niveluri ale speranței de viață în lume: 75,1 ani pentru bărbați și 81,4 pentru femei. Speranța de viață a crescut în medie cu 2,5 ani pe deceniu în Europa.

Există tot mai multe dovezi că nu numai că trăim mai mult, dar că trăim și mai sănătoși. Nivelul general al dizabilităților în rândul europenilor în vârstă scade, nu crește. Dar deoarece există mai mulți oameni în vârstă în ansamblu, numărul absolut al persoanelor vârstnice dependente poate crește în viitor. Factorii de decizie trebuie să țină seama de nevoile îmbătrânirii populației în planificarea, livrarea și organizarea serviciilor.

O populație mai în vârstă eterogenă

Există tendința de a strânge toate persoanele de peste 60 de ani împreună ca grup omogen. În multe privințe, acesta este echivalentul presupunerii că toți cei sub 40 de ani au aceleași nevoi de sănătate.

Lipsa datelor informative cu privire la persoanele în vârstă de 60 de ani și peste exacerbează această tendință. Există o nevoie clară pentru statistici de sănătate mai bine clasificate pe grupe de vârstă în rândul populației în vârstă. Aceste date vor informa mai bine și vor orienta viitoarele politici de sănătate.

Diversitatea în cadrul populației în vârstă trebuie de asemenea luată în considerare în politicile și practicile clinice. Îngrijirea trebuie să abordeze nevoile individuale, preferințele, circumstanțele sociale și culturale și să vizeze întotdeauna să fie orientată spre persoană.

Diversitatea regională în cadrul UE

Speranța de viață (LE) variază de la 71 în Estonia până la 80 în Italia. LE la naștere este în medie cu 4 ani mai mică în UE-10, cu excepția Ciprului și a Maltei, unde ratele LE sunt mai apropiate de cele ale țărilor din UE-15.

Cea mai mare parte a diferenței de LE se datorează mortalității prevenite și premature. Bărbații în vârstă de 35-55 de ani care trăiesc în țările din Europa Centrală și de Est (CEE) au un risc de deces de 2 ori mai mare comparativ cu bărbații de aceeași vârstă din UE-15. Diferența medie în LE dintre bărbați și femei este de 8 ani în UE-10, comparativ cu 6 ani în țările UE-15.

Campaniile vizate de sănătate publică pot contribui la reducerea acestor inegalități regionale. Lecțiile pot fi învățate din succesele obținute în unele țări și aplicate altora, rămânând în același timp sensibile la contextele și specificitățile culturale.

Importante inegalități în materie de sănătate

Dificultăți importante în ceea ce privește speranța de viață și starea generală de sănătate se regăsesc și în țările europene. Anumite grupuri "uitate" de persoane în vârstă sunt expuse unui risc mai mare de îmbolnăvire decât altele. Acestea includ femeile în vârstă, membrii minorităților etnice și culturale, persoanele izolate social și persoanele în vârstă cu dizabilități.

Ca și în alte grupe de vârstă, sărăcia și statutul socio-economic mai scăzut cresc riscul de îmbolnăvire. Persoanele în vârstă slabă au un risc de aproape toate bolile cronice cu 30-65% mai mare decât cele din grupurile sociale mai privilegiate.

Sunt necesare cercetări suplimentare pentru a înțelege barierele specifice în ceea ce privește accesul, calitatea și rezultatele îngrijirii pe care diferite grupuri vulnerabile le-ar putea confrunta pe măsură ce îmbătrânesc în întreaga Europă. O bază de dovezi mai puternică poate ajuta la informarea soluțiilor de politică.

Sunt necesare acțiuni specifice care să permită acestor grupuri să se implice în sănătatea și bunăstarea lor. Echitatea accesului la servicii este critică.

Grupuri uitate: femeile mai în vârstă

Se spune adesea că "oamenii mor mai repede, dar femeile sunt mai bolnave". Riscul de mortalitate este mai mare pentru majoritatea afecțiunilor cronice la bărbații mai în vârstă, totuși femeile prezintă un risc mult mai mare de dizabilitate pe măsură ce îmbătrânesc, mai ales datorită prezenței multiplelor afecțiuni (comorbidități).

În cercetare, femeile în vârstă sunt adesea neglijate ca un subgrup important. În calitate de pacienți, ei pot lua un rol pasiv. Multe femei mai în vârstă sunt îngrijitori și își pot dedica energiile pentru îngrijirea rudelor în detrimentul sănătății lor. Femeile, de obicei, nu își permit timp să se refacă în același mod ca și bărbații.

Sistemul de sănătate joacă un rol important în asigurarea abordării nevoilor femeilor în vârstă în politicile și furnizarea de servicii.

Capitolul 1. Aspecte generale privind asistența socială a vârstnicilor din România

1.1. Caracteristici sociale ale bătrânilor în prezent

După 1990, populația României a cunoscut numeroase schimbări, atât în ​​ceea ce privește dinamica naturală și migraționistă, cât și schimbările structurale, fie în funcție de vârstă și sex, fie în alte tipuri de structuri (structură profesională sau nivel de pregătire, spre exemplu). Deși schimbările care au avut loc în structura pe grupe de vârstă nu au fost înregistrate imediat după anii 1990, ele nu au apărut, România intră în tendința țărilor din Europa Centrală și de Est prin creșterea ponderii populației vârstnice în totalul populației populație. Pe fondul reducerii drastice a natalității și în contextul creșterii speranței medii de viață, în România, fenomenul îmbătrânirii demografice a fost intensificat printr-un proces dublu: îmbătrânirea prin baza piramidei (generată de scăderea natalității și procentul tinerilor sub 15 ani) și îmbătrânirea prin vârful piramidei (prin creșterea speranței de viață la naștere, care, la rândul său, a generat o creștere a procentului de bătrâni).

La nivel european, situația României din perspectiva îmbătrânirii demografice se deteriorează, în condițiile în care procentul de aproape 17% din populație este de peste 65 de ani, țara noastră fiind mai aproape de cele mai îmbătrânite state europene (Italia – 21,7%, Germania 21%, Grecia – 20,9%), cele în care procentul vârstnicilor este minim (Albania 12,5%, Macedonia – 12,7%, Insula – 13,5%, Irlanda – 13%). Dacă ne referim la limitele care indică în literatură intensitatea procesului de îmbătrânire demografică, pragul de 12% pentru populația în vârstă care indică o îmbătrânire a populației, a fost depășit, la nivelul populației României, de la începutul lui 2000.

Perspectivele pe termen mediu și lung nu sunt în niciun caz optimiste, având în vedere că, în aproximativ 15 ani, vor începe să se încadreze în categoria generațiilor mai în vârstă, născute în perioada manifestării politicii pro-nataliste, promovată de statul socialist românesc, iar rata natalității nu arată semne de redresare, pe fondul unui climat socio-economic încă fragil și al unei politici demografice incoerente sau absente.

Consecințele îmbătrânirii demografice sunt numeroase și pot fi resimțite atât la nivel economic, cât și social. Sistemul de sănătate, sistemul de asistență socială și administrațiile locale se confruntă deja și vor continua să facă acest lucru tot mai frecvent în viitor, cu nevoile speciale ale unui segment în continuă creștere a persoanelor în vârstă. În acest context, cunoașterea modului în care îmbătrânirea demografică se manifestă la nivel teritorial, diferențele existente la nivel interregional, precum și factorii care pot crește nivelul de vulnerabilitate a unei entități teritoriale în ceea ce privește îmbătrânirea populației sunt aspectele esențiale necesare pentru fundamentarea politicilor publice în domeniu.

În același timp, cunoașterea percepției publice (în vârstă sau nu) cu privire la acest fenomen, identificarea problemelor create de o îmbătrânire a populației și soluția pe care societatea o poate oferi (fie la nivel individual, fie colectiv) poate ajuta la înțelegerea mai bună particularitățile naționale și regionale ale fenomenului îmbătrânirii demografice.

Acest articol urmărește, pe lângă identificarea particularităților îmbătrânirii demografice la nivel național și analiza modului în care statul (prin instituții specializate) și societate (la nivel individual, la nivel familial, dar și la nivel colectiv, de actorii privați) reacționează în fața acestui fenomen în curs de desfășurare.

O problemă cu care se confruntă astăzi societatea românească și care se va înrăutăți în viitor este îngrijirea persoanelor în vârstă. Procesul de îmbătrânire demografică a început să se manifeste în România înainte ca statul să poată atinge nivelul de prosperitate economică necesar pentru a gestiona cu ușurință procesul, iar la nivelul populației tinere și adulte se recuperează rata mare de plecări în străinătate, atât temporare, cât și permanente. În aceste condiții, îngrijirea vârstnicilor apare ca o nouă problemă, cel mai adesea rezolvată în cercurile familiei. Trimiterea persoanelor în vârstă către instituții, atât publice, cât și private, nu este o soluție foarte răspândită în România, dar va deveni una în viitor.

Adulții în vârstă de 65 de ani și mai în vârstă (adulții în vârstă) reprezintă segmentul cu cea mai rapidă creștere a populației și se așteaptă ca numărul lor să se dubleze între 2010 și 2050. Două schimbări legate – și remarcabile – au avut loc în ultimul secol. Datorită salubrității apei, a unei alimentații îmbunătățite, a unor medicamente moderne și a unei locuințe mai bune, am biruit multe dintre maladiile din care ne-au omorât strămoșii. Iar durata medie a vieții umane s-a dublat. În 1900, bolile infecțioase au fost principala cauză a decesului, chiar și în țările dezvoltate, cum ar fi Statele Unite. Astăzi, cele mai dese cauze ale decesului sunt bolile de inimă și cancerul.

Speranța globală de viață a crescut de la aproximativ 30 de ani la 70 de ani în aceeași perioadă. Totuși, această imensă îmbunătățire a longevității umane aduce un cost. În timp ce bolile infecțioase lovesc atât tineri, cât și bătrâni, bolile cronice devin mai predominante odată cu vârsta. Astfel, în cadrul sistemelor actuale de sănătate, persoanele în vârstă consumă mai multă asistență medicală. De exemplu, cetățenii mai în vârstă reprezintă 14,7% din populație, dar 33,9% din proiectul de lege privind asistența medicală.

Un model similar prevalează în UE, cheltuielile pe cap de locuitor pentru asistența medicală dublând aproximativ între 66 și 86,4 , scăderea ratelor de fertilitate a creat o dublă demografică: întrucât numărul persoanelor în vârstă crește, astfel încât numărul lucrătorilor disponibili să ofere și să plătească pentru îngrijirea lor este în scădere.

Și schimbarea stilului de viață afectează viața bătrânilor. Tot mai puțini bătrâni se vor putea baza pe ajutor din partea rudelor. Aproape un sfert dintre toți nord-americanii și occidentalii trăiesc acum singuri. În Australia, în cazul în care tendințele actuale vor continua, va crește la 90% procentul persoanelor în vârstă. Studiul Euromonitor International prezice că vor exista 288 de milioane de gospodării cu o singură persoană până în 2020 – de la 240 de milioane în 2010.

În plus, calitatea îngrijirilor indivizilor din fiecare generație este în creștere. Accesul pe scară largă la informațiile digitale datorate noilor tehnologii și cheltuielile personale mai mari pentru asistență medicală (sub formă de prime de asigurare mai mari, deductibile și taxe de rețetă) au generat așteptările oamenilor. Așadar, experientele lor sunt ca și consumatori, în cazul în care au o voce, alegere și conveniență.

Ca urmare, oamenii doresc mai multe opțiuni și informații despre îngrijirea pe care o primesc, mai multă contribuție la luarea deciziilor cu privire la îngrijirea lor și la standarde mai înalte de tratament. Din ce în ce mai mulți oameni doresc să primească servicii în casele lor. Un studiu australian a constatat că aproape 60% dintre australienii în vârstă de 70 de ani sau mai mult ar prefera să primească îngrijire formală la domiciliu în cazul în care nu sunt în măsură să aibă grijă de ei înșiși, comparativ cu 28% care preferă să primească îngrijire rezidențială. Restul ar prefera să beneficieze de îngrijire din partea familiei.

Modul actual de îngrijire a persoanelor în vârstă este nesustenabil din punct de vedere economic, deoarece se bazează pe un sistem de sănătate centralizat, centrat pe spitale. Dacă trebuie să concepem o alternativă mai bună, trebuie să începem prin înțelegerea nevoilor reale ale persoanelor în vârstă și de ce cheltuim în prezent atât de mult pentru îngrijirea lor. Cultura este un factor-cheie. De obicei, sănătatea este defensivă în ceea ce privește "boala", iar persoanele în vârstă au mai multe boli decât persoanele mai tinere. Prin urmare, din perspectiva clinică, persoanele în vârstă suferă mai multe boli – iar soluția este mai multă asistență medicală.

Dar oamenii în vârstă se văd adesea lucrurile în mod diferit. Într-un sondaj de 650 de cetățeni vârstnici din Olanda, de exemplu, două treimi dintre respondenți – indiferent de vârstă – au afirmat că starea lor generală de sănătate este bună sau foarte bună. Cu alte cuvinte, ei se bucurau de viață, nu vedeau ei înșiși bolnavi și nu au vrut să fie tratați. Cercetarea gerontologului britanic Ian Philp întărește aceste descoperiri.

Când întrebați de fapt persoanele mai în vârstă ce au nevoie, notează, primele trei priorități sunt gestionarea durerii, companie și bani – în această ordine. Astfel, furnizorii de asistență medicală se concentrează asupra unui lucru greșit. Cu toate acestea, ipotezele clinice înclinate sunt doar unul dintre motivele pentru care îngrijirea pentru persoanele în vârstă costă atât de mult.

În majoritatea țărilor, asistența primară, secundară, comunitară și socială este organizată separat, cu profesioniști care operează într-un mediu care încurajează specializarea și segregarea. În cel mai bun caz, acest lucru înseamnă că cei care au nevoie de îngrijire trebuie să navigheze pe o cale circulară prin sistem. În cel mai rău caz, provoacă fricțiuni între diferiții furnizori de servicii de îngrijire și cheltuielile inutile pentru testele și serviciile.

Un nou model de furnizare a serviciilor pentru persoanele în vârstă ar trebui să aibă mai multe caracteristici fundamentale. Ar trebui să fie mult mai holistic, cu accent pe vitalitate și incluziune și pe îngrijire, calitatea vieții și a bunăstării, în loc să se concentreze pe boală. De asemenea, ar trebui să fie organizată în jurul comunităților, nu în instituții, cu grupuri de furnizori de servicii de îngrijire care să-și asume răspunderea pentru bugetele pe care le administrează și calitatea serviciilor personalizate pe care le furnizează. În plus, ar trebui să aducă servicii de asistență cât mai aproape de cetățean.

Noul model ar trebui, de asemenea, să recompenseze rezultatele – în detrimentul persoanelor în vârstă – mai degrabă decât activități, numărul de intervenții, dar eficacitatea lor care contează. Dar pentru multe sisteme acest lucru va necesita o schimbare în modul în care măsoară rezultatele. În cazul în care calitatea vieții este obiectivul, sondajele privind experiența clienților pot adăuga informații valoroase cu privire la modul în care evaluăm rezultatele, de exemplu.

În cele din urmă, ar trebui să fie în colaborare. Furnizarea unei îngrijiri personalizate și integrate presupune dizolvarea "divizării clasice între medicii de familie și spitale, între sănătatea fizică și cea mintală, între sănătate și îngrijire socială, între prevenire și tratament" 11 și între public și privat.

Într-adevăr, mulți factori care influențează bunăstarea și calitatea vieții – alimentele, locuințe proprii, o infrastructură de comunicații fiabilă și altele asemenea – se află în afara controlului furnizorilor de asistență medicală și de asistență socială. Menținerea unei populații sănătoase nu este, prin urmare, doar un loc de muncă pentru medic, asistent sau asistent social; este o provocare și oportunitate colectivă pentru multe organizații din diferite industrii.

Odată cu perturbarea puternică a noilor tehnologii și a noilor intrați care intră în sistemul de sănătate din afara industriei, această abordare colectivă împuternicește persoanele în vârstă să creeze sistemul de asistență medicală de care avem nevoie și într-un mod rentabil. să adopte o abordare mai personalizată și mai integrată a furnizării de servicii pentru persoanele în vârstă în domeniul asistenței medicale.

1.2. Sistemul de îngrijire al bătrânilor pe termen lung în România

Sistemul de îngrijire pe termen lung din România include toate serviciile medicale și sociale furnizate pe o perioadă lungă de timp celor care au nevoie, cum ar fi bolnavii cronici, bolnavii terminali, persoanele cu handicap și persoanele în vârstă dependente care au nevoie de ajutor cu activitățile zilnice activități vii sau instrumentale ale vieții cotidiene. Termenul "vârstnici" este definit de Legea 17/2000 ca referindu-se la toate persoanele la sau peste vârsta de pensionare oficială românească.

În ceea ce privește persoanele în vârstă fără handicap, care fac obiectul acestui raport, există șase acte legislative care reglementează drepturile și organizarea serviciilor:

1. Legea 17/2000 privind asistența socială pentru persoane în vârstă (Legea privind asistența socială a persoanelor vârstnice) cu modificările adiționale (Legea 281/2006, Legea 270/2008 și GO 118/2008) și

2. Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății care a pus bazele reformei naționale în sistemul de sănătate și a stabilit sistemul național de asigurări sociale de sănătate.

Reglementarea asigurării calității este reglementată de următoarele decrete:

3. Decretul (Ordinul) nr. 318/2003 se referă la normele privind organizarea și funcționarea serviciile de îngrijire la domiciliu, precum și autorizarea persoanelor care furnizează aceste servicii.

4. Decretul 246/2006 care stabilea standardele minime de calitate specifice pentru serviciile de îngrijire la domiciliu și centrele rezidențiale pentru persoanele în vârstă în ceea ce privește organizarea și administrarea, resursele umane, accesul la servicii, furnizarea de servicii, drepturile și etica.

Descentralizarea organelor administrative este reglementată de:

1. Legea 435-XVI / 2006 (Legea privind descentralizarea administrativă nr.435-XVI / 2006).

Evaluarea nevoilor

Evaluarea individuală a nevoilor se realizează conform formularului de evaluare socio-medicală pentru vârstnici. Acest formular de evaluare este obligatoriu și utilizat în întreaga țară. Acesta conține criterii pentru evaluarea statutului social și economic al persoanei, statutul său medical și gradul de dependență. Ea stabilește tipurile de servicii sociale sau socio-medicale care sunt necesare pentru a satisface nevoile unei persoane în funcție de nivelul de dependență, de dorințele persoanei sau de îngrijitorii săi informali și de serviciile locale disponibile care îndeplinesc cerințele (Ordonanța de Guvern, 886/2000).

Evaluarea socială se referă la tipul de condiții de viață, rețeaua familiei și rețeaua de prieteni și vecini a persoanei în vârstă. Evaluarea economică analizează venitul lunar constant, alte surse de venituri și active materiale. Evaluarea stării medicale se referă la condițiile medicale stabilite și la starea medicală curentă.

Grila Națională pentru Evaluarea Nevoilor Vârstnicilor / Grila Națională pentru Evaluarea Nevoilor Vârstnici (Ordonanța de Guvern, 886/2000, Anexa 1) evaluează gradul de dependență și se bazează pe sau statutul său funcțional (pentru activitățile de bază de zi cu zi și activitățile funcționale) și bunăstarea sa senzorială și emoțională și psihologică. Pe baza acestei evaluări, există trei niveluri de dependență, fiecare dintre acestea fiind subdivizate în continuare în trei categorii, A, B, C, gradul întâi fiind cel mai grav:

I. A – persoana a pierdut autonomia și are nevoie de îngrijire continuă; B – persoana nu poate efectua activități zilnice și are nevoie de ajutor și îngrijire medicală pentru majoritatea activităților pe parcursul zilei și al nopții; C – persoana are nevoie de supraveghere permanentă și ajutor datorită tulburărilor comportamentale și îngrijirii periodice a activităților legate de igiena personală.

II. A – persoana are abilități mentale perfecte, dar are o capacitate parțială a motorului și are nevoie de îngrijire zilnică pentru activități de bază; B – persoana are nevoie de ajutor să se ridice și să ajute parțial la activitățile zilnice; C – persoana nu are probleme cu motorul, dar are nevoie de ajutor cu activitățile zilnice legate de igiena personală.

III. A – persoana are nevoie de ajutor regulat cu activitățile de zi cu zi, dar atunci când este plasată într-o instituție în vârstă poate fi considerată independentă; B – persoana are autonomie completă și poate efectua activități zilnice fără ajutor.

Evaluarea este efectuată de o echipă de doi asistenți sociali din consiliul local și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din Consiliul Județean, împreună cu specialistul medical care a supravegheat progresul persoanei. Această echipă poate fi completată de un reprezentant al Organizației de Pensii sau al altor organizații neguvernamentale (ONG) care oferă asistență socială vârstnicilor. (Legea nr. 17/2000, art. 28).

1.3 Serviciile disponibile în centrele de îngrijire pe termen lung pentru bătrâni

Serviciile disponibile în centrele de îngrijire pe termen lung pentru bătrâni sunt instituționale și la domiciliu, acestea din urmă fiind formale sau informale. Diferitele tipuri de servicii includ:

• îngrijirea la domiciliu – servicii temporare sau permanente

• îngrijirea la domiciliu (casa de bătrânețe) – servicii temporare sau permanente

• îngrijirea instituțională (îngrijirea rezidențială) în centrele de zi, cluburile pentru persoanele în vârstă, casele de îngrijire temporară, locuințele asistate, apartamentele și locuințele sociale, precum și alte locuri similare (Legea 17/2000).

În prezent, România are un deficit major de servicii instituționalizate. Îngrijirea la domiciliu este cea mai frecvent folosită opțiune de îngrijire pentru persoanele vârstnice dependente, datorită confortului oferit de familie și costurilor reduse în comparație cu îngrijirea instituționalizată. Acest lucru, totuși, ridică multe probleme. Majoritatea îngrijitorilor de familie sunt femei; soțiile sau fiicele celor dependenți. Mulți îngrijitori sunt înșiși în vârstă și pot deveni, de asemenea, dependenți. Îngrijirea familiei este mai frecventă în zonele rurale, unde tradițiile și valorile morale sunt menținute într-o mai mare măsură (Raportul Național Strategic privind Protecția Socială și Incluziunea Socială 2008-2010 – România).

Serviciile comunitare pentru persoanele în vârstă includ:

• servicii sociale, în special pentru prevenirea marginalizării sociale și pentru sprijinirea reintegrării sociale; consiliere juridică și administrativă; plata unor servicii și a obligațiilor curente; acasă și prezența în gospodărie; ajutor pentru gospodărie și prepararea alimentelor;

• servicii medicale și sociale, în special în ceea ce privește igiena personală, adaptarea locuinței la nevoile persoanei în vârstă, încurajarea activităților economice, sociale și culturale, precum și frecventarea temporară a centrelor de zi, a adăposturilor de noapte sau a altor centre specializate;

• servicii medicale, cum ar fi consultații medicale furnizate de instituțiile de sănătate publică sau de la domiciliu de către medicul general, consultații dentare, administrarea medicamentelor, susținerea materialelor sanitare și a dispozitivelor medicale.

Eligibilitate

Dreptul la asistență socială este garantat tuturor cetățenilor români și tuturor persoanelor străine și apatride care au reședința în România și sunt persoane în vârstă (definite ca persoane care au atins vârsta standard de pensionare). Ei trebuie să fie fără familii sau tutorii legali, fără o casă sau posibilitatea de a se asigura cu resurse proprii. Acestea nu trebuie să obțină venituri sau să aibă venituri insuficiente pentru a acoperi îngrijirea corespunzătoare și nu trebuie să fie în măsură să asigure (i) ADL sau să aibă nevoie de îngrijire specializată sau să nu-și poată satisface nevoile socio-medicale din cauza bolii, a stării fizice sau psihologice.

Actorii locali implicați în gestionarea îngrijirii persoanelor în vârstă sunt autoritățile județene și municipale, care respectă liniile directoare și legislația stabilite de guvern. Țara este împărțită în 41 de județe sau districte, plus Bucureștiul.

Organele centrale implicate în reglementarea CTC fac parte din parlament și din guvern. Parlamentul României are două camere: Senatul și Camera Deputaților. Organele din Senat implicate în asistența socială pentru persoanele în vârstă sunt Comisia pentru Sănătate Publică și Comisia pentru Muncă, Familie și Protecție Socială. Organele din Camera Deputaților sunt Comisia pentru Sănătate și Familie, care se ocupă de asistența medicală, problemele sociale ale persoanelor în vârstă și ale persoanelor cu dizabilități și de Comisia pentru Protecția Muncii și Protecției Sociale, care se ocupă de pensii, indemnizații și asistență socială în numerar beneficii.

Guvernul asigură furnizarea de îngrijire pe termen lung a bătrânilor în România prin intermediul Ministerului Muncii, Familiei și Solidarității Sociale, respectiv Departamentului de Asistență Socială și Politici Familiale, în colaborare cu Ministerul Sănătății Publice, care sunt reprezentate în județ (provincial) și municipale de către Consiliul Județean și, respectiv, Consiliul Local. Autorizația legală de furnizare sau de obținere a serviciilor sociale este acordată de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, reprezentată în fiecare județ de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, subordonată Consiliului Județean.

Responsabilitățile Direcției Generale includ aplicarea politicilor, crearea de strategii (care trebuie aprobate de Consiliul Județean), colaborarea cu alte instituții publice și realizarea unor măsuri de asistență socială privind protecția copiilor, a familiei, a persoanelor singure, a persoanelor în vârstă, persoanele cu dizabilități sau orice persoană aflată în nevoie (HG 1434/2004 r1, Hotarare de Guvern privind organizarea și funcționarea Direcției generale asistență socială și protecția copilului).

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului are responsabilitatea de a monitoriza standardele naționale de calitate stabilite de Ministerul Muncii, Familiei și Solidarității Sociale și de Ministerul Sănătății Publice prin Decretele 318/2003 și 246/2006. Fiecare Consiliu Județean are capacitatea de a-și crea propriile strategii și obiective, în conformitate cu obiectivele naționale, de a organiza și de a supraveghea instituțiile relevante și de a mobiliza fonduri suplimentare. Planificarea capacităților diferă în întreaga țară, deoarece fiecare Consiliu Județean poate organiza servicii de LTC în funcție de nevoia evaluată sau percepută, iar finanțarea este distribuită în funcție de disponibilitatea financiară și de nevoia de îngrijire.

Sistemul LTC din România este organizat pentru a oferi servicii de îngrijire în mod coordonat prin intermediul a două ministere cheie care operează la nivel județean. În prezent, serviciile LTC includ atât servicii medicale, cât și servicii sociale, fiecare fiind reglementat de diferite organisme cu legislație separată. Serviciile medicale sunt reglementate prin Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății prin intermediul Ministerului Sănătății. Cu toate acestea, legislația pentru fiecare tip se adresează și altor categorii de persoane, cum ar fi copiii sau victimele abuzului, caz în care serviciile medicale includ reabilitarea și tratamentul. Nu există nicio distincție clară pentru reglementările sistemului LTC, ceea ce face dificilă integrarea serviciilor medicale și sociale pentru acest tip de îngrijire.

Acest lucru creează o mare varietate printre județe, deoarece acestea au libertatea de a administra fonduri și de a coordona serviciile în modul în care consideră potrivit. Prin urmare, strategia națională actuală vizează conectarea acestor două tipuri de servicii într-un sistem comun, unificat al îngrijirii pe termen lung a bătrânilor (Raportul Național Strategic privind Protecția Socială și Incluziunea Socială 2008-2010 – România).

Sistemul integrat ar prevedea o echipă multidisciplinară, care ar fi compusă din specialiști geriatrici, terapeuți ocupaționali, fizioterapeuți și stomatologi. Acest lucru nu este cazul în prezent, deoarece în majoritatea cazurilor evaluările, deciziile și punerea în aplicare a îngrijirii se desfășoară într-o manieră disociată și fără o comunicare adecvată între specialiști. În plus, atât în ​​casele instituționalizate publice, cât și private, structura personalului este incompletă și lipsesc specialiștii care ar trebui să fie incluși în îngrijire, cum ar fi specialiștii geriatrici, terapeuții ocupaționali, fizioterapeuții și dentiștii (Consiliul Național al Vârstnicilor 2006).

Finanțarea

Îngrijiriea pe termen lung a bătrânilor este finanțată prin mijloace publice și private. Cea mai mare parte a responsabilității revine administrației publice centrale, care finanțează toate tipurile de îngrijire prin bugetul de stat consolidat și administrația publică locală, care se alocă din bugetul local. Fondurile private provin în principal din organizații neguvernamentale (ONG-uri).

Atât finanțarea pe bază de impozitare cât și cea a asigurărilor sunt incluse în toate formele de îngrijire instituțională. Pentru toate tipurile de îngrijire, cheltuielile pentru personalul medical și echipamentele medicale sunt acoperite exclusiv de bugetul de stat consolidat, care este alcătuit din bugetul asigurărilor sociale de stat și din bugetul asigurărilor medicale naționale și alte impozite. Pentru tipurile instituționale de îngrijire, costurile administrative precum apa, încălzirea, energia electrică, reparațiile, alimentele și mobilierul sunt acoperite exclusiv de bugetele locale, care sunt în principal alocate din impozite și venituri locale.

Tabelul 1.1 oferă o imagine de ansamblu a cheltuielilor publice și private pentru serviciile prestate persoanelor în vârstă fără handicap în 2016.

Îngrijirea instituțională pentru persoanele în vârstă este în cea mai mare parte finanțată din bugetele locale prin consiliul județean. În cazul în care bugetele locale sunt insuficiente, bugetul de stat va completa sursele extrabugetare de venituri pentru casele de pensionare pentru a asigura buna funcționare a acestora (Legea 17/2000, art.21).

Conform legii, finanțarea serviciilor medicale, a materialelor, a dispozitivelor medicale și a medicamentelor este acoperită de sistemul de asigurări sociale de sănătate. Cheltuielile care nu sunt acoperite de sistemul de asigurări de sănătate trebuie să fie acoperite de casa de pensionare unde îngrijirile sunt asigurate prin venitul proprii, credite externe, subvenții externe, donații și sponsorizări conform art. 23 din Legea 17/2000.

Responsabilitatea financiară a beneficiarilor îngrijirii care trăiesc în casele de pensionare este stabilită în fiecare an de consiliul județean. Costul mediu de întreținere lunar pe persoană, stabilit de guvern pentru serviciile publice acoperite de consiliul județean, este de 69, 37 euro (290 RON). Pe această bază se calculează contribuția fiecărei persoane vârstnice care locuiește într-o casă instituțională (Decretul 687/2005). Orice persoană care primește îngrijire într-o locuință în vârstă trebuie să contribuie cu o sumă lunară de până la 60% din venitul lunar, fără a depăși costurile lunare de întreținere stabilite pentru fiecare azil. În cazul în care există o diferență între suma solicitată și suma plătită de beneficiar, această diferență trebuie acoperită de familia sau de tutorele familiei, dacă venitul lunar este mai mare de 150 euro / lună / membru de familie (600 RON). Această sumă se modifică în fiecare an în funcție de rata inflației (GO 118/2008, art IV). Aceste plăți sunt considerate surse extrabugetare de venit pentru azil. Persoanele în vârstă fără venit, familia sau tutorii legali sunt scutiți de la plata contribuțiilor financiare. Suma este acoperită de bugetul local într-o anumită măsură.

Îngrijirea familială la domiciliu este organizată de consiliul local, care poate angaja personal care este plătit pe oră cu normă parțială sau cu normă întreagă, în funcție de nevoile și de perioada de îngrijire. Beneficiarul nu plătește o contribuție individuală pentru aceste servicii.

Îngrijirea informală la domiciliu poate fi asigurată de soțul / soția sau de rudele persoanelor în vârstă aflate în întreținere care pot opta pentru un program de lucru cu fracțiune de normă; cealaltă parte fiind susținută financiar de către bugetul local la o valoare calculată în funcție de salariul lunar brut al unui asistent social inferior cu studii liceale (Legea 17/2000, art.13).

În prezent, în România nu există nici un fel de prestații în bani legalizate pentru îngrijirea vârstnicilor. Prestațiile în bani legalizate și avantajele în natură mai mari sunt disponibile pentru persoanele care sunt oficial recunoscute ca având un handicap. Multe persoane în vârstă, care sunt bolnavi cronic sau terminologic sau care au probleme de sănătate multiple, beneficiază de un grad de invaliditate, iar numărul acestor cazuri a crescut în mod constant în ultimii ani. Există, prin urmare, o delimitare legală între îngrijirea persoanelor în vârstă (Legea 17/2000) și îngrijirea persoanelor cu handicap (Legea 448/2006), însă în realitate multe servicii și clasificări se suprapun, iar beneficiarul ar putea combina alte prestații (limită de vârstă, invaliditate sau supraviețuitor) cu prestații de invaliditate. Totuși, acest raport se concentrează exclusiv pe îngrijirii pe termen lung a pentru persoanele în vârstă care nu sunt incluse în nici o categorie de handicap.

Alte prestații în natură pentru toți persoanele în vârstă includ: o reducere de 50% pentru maximum șase bilete de tren pe an, o reducere de 50% pentru o prescripție medicală pe lună, evaluată la maximum 72 de euro (300 RON), și posibilitatea de a mergeți la o stațiune pentru odihnă și tratament timp de 18 zile pe an, cu un cost maxim de 50% din venitul lunar; un număr limitat de bilete aprobate de "casa națională de pensii" pentru fiecare județ.

Datorită îmbătrânirii populației și creșterii speranței de viață globale, există o nevoie mai mare pentru toate tipurile de servicii de îngrijirie pe termen lung pentru persoanele în vârstă. În 2008, când numărul total de locuitori din România era 21 528 627, 14,9% din populație era mai în vârstă de 65 de ani, cu 28% mai multe femei decât bărbați (8,8% femei și 6,1% bărbați).

18,7% din populația vârstnică era formată din persoane cu vârsta peste 80 de ani. Rata de dependență a vârstei în România a fost estimată la 23,6% și se preconizează că va crește substanțial în următoarele decenii (Eurostat, 2008). Numai acest lucru demonstrează nevoia acută pentru aceste tipuri de servicii.

Procentul populației cu vârsta de peste 65 de ani a crescut cu 43% în ultimii 15 ani, de la 10,4% la 14,9%, în timp ce procentul persoanelor cu vârsta de peste 80 de ani a crescut cu 55%, de la 1,8% la 2,8%. 2).

Tabel 1.2. Structura populației pe vârstă și speranța de viață la naștere. Sursa EUROSTAT 2009.

Se estimează că aceste procente vor crește în următorii 25 de ani cu 54% pentru persoanele de 65 ani de mai sus și de 114% uluitoare pentru cei cu vârsta de 80 de ani și peste (Tabelul 1.3).

Tabel 1.3 Proiecții viitoare privind speranța de viață la naștere a populației din România. Sursa Eurostat 2009.

Datorită accesului limitat și a resurselor financiare, există inegalități în ceea ce privește distribuția geografică și numărul de servicii. Nevoia de servicii de îngrijire în întreaga țară în anul 2008 a fost evidențiată de numărul mare de persoane care așteaptă să aibă acces la casele în vârstă (Tabelul 1.4).

Tabelul 1.4. Zone și județe cu locuri de îngrijire pentru persoanele în vârstă, finanțate de consiliile locale și ONG-uri, 2008. Sursa: Date statistice privind activitățile de incluziune socială în anul 2008, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale (Statistici privind activitatea de incluziune socială în anul 2008, MMFPS).

Distribuția națională a furnizorilor este inegală. Există o lipsă mai mare în zonele rurale, unde majoritatea activităților sunt desfășurate de ONG-uri, iar serviciile publice de îngrijire la domiciliu sunt limitate.

Majoritatea persoanelor vârstnice dependente beneficiază de serviciile de îngrijire furnizate în interiorul familiei. Cu toate acestea, îngrijirea familiei este asigurată în principal în zonele rurale, unde tradițiile și valorile morale sunt menținute într-o măsură mai mare. Această realitate ridică numeroase probleme care trebuie rezolvate. Populația urbană are o nevoie mai mare de servicii pentru persoanele în vârstă. Majoritatea îngrijitorilor de familie sunt femei, soții sau fiice. Mulți îngrijitori sunt persoane în vârstă și pot deveni și dependenți (Raportul Național Strategic privind Protecția Socială și Incluziunea Socială 2008-2010 – România).

Cererea și oferta de îngrijire informală

Există foarte puține date statistice disponibile despre gradul de îngrijire informală în rândul populației. Importanța îngrijirii informale este recunoscută pe scară largă în întreaga țară, însă până în prezent nu au fost făcute estimări oficiale.

Cererea și oferta de îngrijire formală

Cererea pentru toate tipurile de servicii sociale pentru persoanele în vârstă a crescut continuu în ultimii ani, ca urmare a tendințelor în ceea ce privește îmbătrânirea populației și creșterea speranței de viață. Oferta a fost insuficientă până acum. În ultimii ani însă, a avut loc o explozie a numărului și a diversității instituțiilor publice și private, precum și a persoanelor care oferă servicii formale de îngrijire pe termen lung. Cu toate acestea, nu este suficientă satisfacerea cererii pentru toți cei care au nevoie. În plus, ONG-urile au devenit foarte implicate în ultimii ani și sunt acum al doilea furnizor de servicii pentru vârstnici, după serviciile publice:

Instituțiile care acoperă cele mai multe nevoi și au fost evaluate în acest raport sunt casele pentru persoanele în vârstă, centrele de îngrijire de zi și aranjamentele asistate de viață. Serviciile de îngrijire la domiciliu prezentate aici acoperă atât asistența socială, cât și cea medicală.

"Alte surse" reprezintă finanțe provenite din donații sau alte implicații private. Numărul exact al persoanelor care beneficiază de îngrijire formală, numărul de persoane care figurează pe listele de așteptare, numărul de furnizori și capacitățile acestora nu au putut fi stabilite deoarece unele instituții au fost înscrise de două ori, deoarece primesc finanțare atât din partea consiliilor locale, cât și a ONG-urilor.

Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor în care există fonduri mixte, cea mai mare parte este acoperită de bugetele locale. Nu există liste de așteptare pentru persoanele care primesc îngrijire oficială la domiciliu, dar există așteptări îndelungate pentru cei care încearcă să aibă acces la casele de îngrijire pentru vârstnici.

Politica de îngrijire pe termen lung

Îngrijirea la domiciliu este cea mai eficientă strategie pentru îngrijirea vârstnică dependentă, nu numai pentru că această metodă este mai puțin costisitoare decât îngrijirea instituțională, ci și pentru că este preferată de persoanele în sine, reprezentând un element esențial în calitatea vieții. Pentru a oferi servicii de îngrijire la domiciliu în România, prioritatea este pusă pe dezvoltarea unei infrastructuri sociale pentru a susține o rețea de servicii care ar putea fi coordonată între domeniile medical și social.

Aceasta implică mijloace financiare suficiente, acordate conform unui model bine structurat definit la nivel național, personal specializat, numărul cărora ar trebui să fie proporțional cu problema socială, implicarea societății civile, dezvoltarea serviciilor voluntare și sprijinul acordat familiilor și îngrijitorii (Raportul Strategic Național privind Protecția Socială și Incluziunea Socială 2008-2010 – România).

Instituțiile actuale nu abordează în mod suficient subiectul îngrijirii paliative. Există mai multe probleme, cum ar fi prețul medicamentelor eliberate pe bază de prescripție medicală (în special opioidele), formarea pentru îngrijirea paliativă și absența unor orientări și protocoale. Prezenta îngrijire paliativă se realizează în principal prin intermediul organizațiilor publice nonprofit și nu acoperă mai mult de 5% din nevoile de îngrijiri paliative ale țării. Elaborarea unui plan național de îngrijiri paliative este o componentă a Planului național de combatere a cancerului.

Pregătirea persoanelor în vârstă pentru pensionare nu este o sarcină ușoară, ci una pe care România o întreprind acum. Guvernul discută despre modalități prin care persoanele în vârstă să poată menține viața activă și să rămână implicate social. Din această perspectivă, îngrijirea la domiciliu ar putea lua noi dimensiuni, inclusiv programe de reintegrare socială, precum și îngrijire medicală și socio-medicală.

Consiliul Național al Bătrânilor a susținut dezvoltarea și îmbunătățirea în continuare a activităților legate de îngrijirea la domiciliu, care sunt în prezent insuficiente și acoperă doar activitățile instrumentale de viață zilnică, mai degrabă decât asistența medicală sau alte tipuri de îngrijiri cum ar fi terapia ocupațională sau fizioterapia.

În ultimii trei ani s-au discutat multe despre introducerea unei "indemnizații de dependență" pentru pensionari, a căror venit lunar este sub pensia națională. Conform nivelului de dependență, indemnizația este considerată între 50 și 100 de euro (aproximativ 200 până la 400 de lei), de la cel de-al treilea nivel de dependență la cel de-al treilea. Până în prezent, nu sa luat nicio măsură în acest domeniu.

Politica de integrare

Următoarele strategii vizează integrarea serviciilor sociale și medicale pentru a asigura o mai bună îngrijire și o mai bună integrare socială a persoanelor în vârstă și a persoanelor cu handicap:

1. Strategia națională privind sistemul integrat de servicii sociale 2008-2011, Ministerul Protecției Sociale, Familiei și Copilului (Strategia Națională privind sistemul integrat de servicii sociale 2008-2011, Ministerul Protecției Sociale, Familiei și Copilului)

2. Strategia națională privind protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap pentru anii 2006-2013, numită și "Egalitatea de șanse pentru persoanele cu handicap – către o societate fără discriminare" (Strategia națională pentru protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap handicap în perioada 2006-2013).

Reformele recente și dezbaterea actuală a politicilor

Reformele recente s-au concentrat asupra sistemului de protecție socială a persoanelor în vârstă, în special pentru cei fără venit, fără familie sau sprijin sau mijloace insuficiente de trai. Acestea sunt incluse în Strategia Națională pentru Dezvoltarea Sistemului de Asistență Socială pentru Vârstnici (2005-2008) și Strategia Națională de Protecție Socială 2003-2007. Aceste strategii au fost implementate în mod diferit de către fiecare consiliu județean responsabil.

Aprecierea critică a sistemului de îngrijire pe termen lung

Tendința actuală în România este de a transfera îngrijirea persoanelor în vârstă de la îngrijirea instituțională la îngrijirea la domiciliu sau viața asistată. Presupunerea este că îngrijirea la domiciliu este metoda preferată de îngrijire a persoanelor în vârstă, deoarece le permite să-și mențină independența și rețeaua socială și, de asemenea, să reducă cheltuielile guvernamentale pentru îngrijire pe termen lung.

Cu toate acestea, această ipoteză ar putea să nu fie corectă, deoarece îngrijirea la domiciliu presupune o implicare mai mare a familiei sau a tutorelui, care, la rândul său, renunță la o parte din munca sa pentru a oferi îngrijirea necesară. Costul oportunității financiare a persoanelor care își dedică timpul și atenția persoanelor dependente nu a fost evaluat corespunzător în Europa sau în România.

În concluzie, România urmărește tendința către creșterea îngrijirii la domiciliu, deși costurile reduse percepute ale serviciilor de îngrijire la domiciliu se pot dovedi a fi nerealiste pe termen lung.

România are un sistem social sărac în ceea ce privește îngrijirea pentru bătrâni, nu există destule paturi în casele de îngrijire medicală, în spitale și nu avem suficienți specialiști care să poată oferi asistență la domiciliu. Bătrânețea nu este o boală este un statut care trebuie acceptat de societate. Persoanele bătrâne nu ar trebui să se simtă singure, ar trebui să rămână împreună cu alte persoane și să facă parte din activități sociale și culturale.

Rata nașterii, mortalitatea, speranța de viață sunt niște factori absolut decisivi în determinarea standardelor de viață și a dezvoltării unei țări. Acești factori, alături de puterea economică, pot stabili tendințe în programele de arhitectură, materialele folosite, funcțiile necesare pentru ca populația să fie mulțumită.

Fenomenul de îmbătrânire în global nu poate fi oprit. Acesta este rezultatul scăderii mortalității ca urmare a dezvoltării medicamentelor și a celei mai semnificative scăderi a fertilității. Desigur, rezultatul este ușor de ghicit, reducerea numărului de copii și o creștere a numărului de persoane din sectorul muncii și a persoanelor în vârstă.

În 2013, rezultă următoarele: categoria persoanelor peste 60 de ani a crescut de la 9,2% în 1990 la 11, în 1 și se așteaptă să atingă 21,1% în 2050. Deci, cifrele se vor schimba, în 2013 acolo unde 841 milioane de persoane peste 60 de ani și 2050 vor ajunge la 2 miliarde, sau mai mulți vârstnici.

Acum, avem două treimi din populația în vârstă a lumii în țările dezvoltate, dar datorită faptului că numărul persoanelor în vârstă crește mai repede în zonele nedezvoltate, se așteaptă ca până în 2050, 8 din 10 bătrâni să locuiască în zone mai puțin dezvoltate. Fenomenul îmbătrânirii globale are consecințe în toate domeniile: economie, activități sociale, arhitectură, politică. Îmbătrânirea populației necesită, de asemenea, alte condiții de muncă, alte programe alte funcții pentru a le oferi o viață confortabilă.

Un fapt pozitiv este faptul că persoanele în vârstă pot avea o autonomie independentă în majoritatea regiunilor, singure sau cu partenerul lor, deoarece au independență financiară și pot să-și ajute copiii.

Datorită faptului că majoritatea populației în vârstă își pot permite să trăiască fără ajutor, ei încearcă să-și facă viața mai ușoară, iar bătrânețea lor la fel de plăcută. Una dintre cele mai comune soluții din țările dezvoltate este de a se deplasa într-o comunitate pentru bătrâni, comunități care oferă activități sociale, o viață confortabilă, adunări, activități sportive și, de asemenea, servicii medicale accesibile și locuiesc într-o casă pentru bătrâni, de la azil.

Centrele de îngrijire sunt instituții sociale organizate ca așezări pentru locuit colectiv pentru populația în vârstă. În Europa, avem următorii termeni echivalenți: maison de retraite în Franța, Zentren für ältere Menschen / seniorenheim în Germania. Termenul înlocuiește termenul de bughouse, cuvânt care moștenește o conotație peiorativă. În Franța, termenul maison de retraite este, de fapt, tradus drept casa de pensionare, noțiune care confirmă faptul că cei mai mulți bătrâni nu mai lucrează și se retrag într-un spital sau într-un azil din lumea activă.

Datorită faptului că societatea este mai preocupată de persoanele în vârstă se încearcă o detașare a sensului semantic al termenului de caracteristici inițiale asociate cu boala, dependențele, îngrijirea permanentă a sănătății, supravegherea continuă. În ultimii ani a apărut o nouă categorie de vârstă datorită faptului că oamenii trăiesc mai mult, vârsta a patra, grupul de persoane care au nevoie de îngrijire medicală și de supraveghere constantă.

Cercetările au scos la iveală problemele comune care au devenit aspecte normale ale vieții persoanelor în vârstă (probleme medicale, economice, de transport). Cu toate acestea, cetățenii în vârstă sunt persoane complexe care au alte nevoi și probleme decât cele menționate mai sus.

Una dintre problemele se referă la fondurile asigurărilor sociale, atât de sănătate, cât și de pensionare, a căror necesitate este tot mai mare. O altă problemă majoră în cadrul unei societăți cu un procent ridicat de populație în vârstă este legată de constituirea cadrului social și ocupațional pentru persoanele în vârstă, astfel încât acestea să poată duce o viață civilizată. Cercetările din domeniu relevă faptul că persoanele în vârstă și cuplurile suferă o diminuare a nivelului de trai, în majoritatea cazurilor.

La acestea se adaugă o situație social-psihologică specială, pe care o putem înțelege greu, dacă nu o vom experimenta. Acesta este șomajul profesional, retragerea de la locul de muncă a persoanelor care sunt încă capabile, disponibile atât din punct de vedere intelectual cât și cultural.

Structura ego-ului, modul în care nevoile și impulsurile unei persoane se manifestă în relația sa cu mediul, întâlnește un nou context psihologic odată ce s-a retras. Astfel, pensionarul trebuie să facă față unei crize a intereselor și capacităților profesionale utilizate înainte de pensionare, însoțită de o criză de prestigiu. Persoana care se pensionează trebuie să-și schimbe interesele profesionale. Din păcate, în multe societăți, datorită nivelului scăzut al vieții, interesul nu numai că se schimbă, ci se limitează la probleme de uz casnic.

Persoana în vârstă trebuie să se ocupe de contradicția dintre integritatea personală și disperarea, între dorința de a trăi fericit și îmbătrânirea în demnitate și anxietatea legată de anticiparea vremii mari, de pierderea autonomiei și de moarte. Individul se uită înapoi la viața sa, măsurând distanța dintre scopurile pe care le-a stabilit și scopul pe care l-a atins. Dacă rezultatul este unul pozitiv, persoanele în vârstă vor avea sentimentul de integritate, dacă nu, vor avea sentimentul de disperare. O mică distanță îi permite să atingă un sentiment de înțelepciune exprimat printr-o retragere "filosofică" care, împreună cu teoria dezangajării, face ca persoana să aleagă relații sociale de natură spirituală.

Complexul sau sindromul "Hemingway" se referă la regretul dramatic al pierderii tinereții și maturității, cu toate avantajele lor: sănătatea fizică și intelectuală, dorința și potența sexuală erotică, proiectele viguroase, optimismul bazat pe conștiința capacităților realiste.

Acest punct de vedere oarecum negativ la bătrânețe este foarte des descrisă în literatura de specialitate, prin urmare, nu am putut să mă întreb dacă, în timpul tezei de doctorat. Spre deosebire de aceasta, importanța rolului persoanei în vârstă în societate s-a redus.

Modificările aduse de pensionare, sindromul "cuiburilor goale", lipsa suportului social, bolilor, dizabilităților, gândirii la moartea iminentă sunt probleme cu care se confruntă cu greu persoanele în vârstă.

Toate aceste schimbări provoacă alterarea identității persoanei. Pensionarii trebuie să-și redefinească identitatea în ceea ce privește munca. Parintele care se confrunta cu sindromul "cuib gol" trebuie sa-si redefineasca identitatea familiei prin gasirea de noi obiective în viață.

Un studiu efectuat asupra cetățenilor în vârstă din Europa și Israel relevă faptul că și-au redefinit identitatea după pensionare, după o perioadă inițială de disperare, un rol important jucat de rețelele sociale și comunitare.

1.4. Scurt istoric al azilelor

Din cele mai vechi timpuri societatea a simțit nevoia de a-și proteja cetățenii în vârstă, după ce societatea avea o formă de organizare, dar prima dovadă tangibilă în acest sens este din Evul Mediu. La început, forma primară de izolare a fost făcută din motive sanitare, numai bolnavi sau cei care au fost afectați de epidemie. Cea mai cunoscuta epidemie, ciuma bubonica, a avut loc intre anii 541-542 în Constantinopol. În anii 541 și 542, ciuma bubonică a lovit Constantinopolul, iar peste 40% din populația orașului a fost ucisă (aproximativ 10 mii de oameni pe zi).

Răspândirea pe întreg teritoriul Mediteranei echilibra numărul estimat de morți a fost de aproximativ 25 de milioane. În următorii 800 de ani nu sa întâmplat nimic groaznic, până la mijlocul secolului al XIV-lea, când sa întors ciuma bubonică a lui Justinian, ucigând un sfert din populația Europei și aproximativ 137 de milioane de oameni din întreaga lume.

Datorită acestor condiții, din Evul Mediu, după ce numărul mănăstirilor și bisericilor a crescut, bolnavii au primit adăpost aici pentru a proteja comunitatea. Prima clădire izolată pentru persoanele care au suferit de epidemie, numită "lazaretts". Lazzaretta era izolată sau legată de clădirea mănăstirii. În timp, toți oamenii care au avut probleme medicale sau unde s-au adunat neajutorați în aceste facilități. De la origini, casele de îngrijire pentru bătrâni au fost asociate cu bolnavi și cu un stil de viață ne-independent. Acest lucru în perioada în care casele de îngrijire medicală devin instalații de îngrijire a sănătății, atribute anexate la casele de îngrijire medicală până în epoca modernă. În secolul al 17-lea, împreună cu adăposturile pentru bolnavi, vechiul și singurul, apar primele facilități care sunt dedicate persoanelor în vârstă și nu celor bolnave.

Unul dintre primele centre superioare este clădirea care astăzi este folosită ca muzeu, dar a fost inițial utilizată ca o casă de îngrijire a bărbaților. Fiecare cameră era ocupată de doi bărbați. Pentru a primi o cameră, un bărbat trebuia să aibă peste 60 de ani, să fie cetățean al orașului Haarlem și, de asemenea, să fie singur sau văduv. De asemenea, pentru internare trebuia să aducă un pat, un scaun, o pernă, 3 pături, șase cămăși și lenjerie de pat. Aveau un program de somn și se supuneau regulilor. Funcția de îngrijire medicală până în 1810, am fost transformată într-o îngrijire asistată.

Începând cu secolul al XIX-lea numărul de case de îngrijire medicală începe să crească, dar trebuie să se confrunte cu o problemă: reticența de a lua bătrâni din habitatul lor natural, datorită faptului că copiii lor ar trebui să fie responsabili pentru vârstnici. Autoritățile au considerat că nu sunt responsabile pentru persoanele în vârstă care au nevoie de îngrijire și supraveghere a sănătății, aceasta este o responsabilitate familială, dar, pe de altă parte, autoritățile au trebuit să se confrunte cu faptul că, în anumite condiții, moartea iminentă, integrați îngrijirea medicală pentru vechile persoane din structura existentă.

La sfârșitul secolului apar multe case de asistență medicală specializate, ceea ce înseamnă schimbări în sistemul medical, sistemul de drept, sistemul educațional și o distribuție a vârstei foarte specifice. Numai în secolul al XX-lea cuvântul se schimbă de la azil la casa de pensionare și instituția socio-medicală și, de asemenea, o schimbare în utilitatea lor, nu este nu numai pentru cei săraci este pentru bolnavi și pentru bătrâni. Din 1950, casele de îngrijire medicală devin din ce în ce mai specializate, având personal medical, personal instruit, iar din 1970 de asemenea au nevoie de asistenți medicali, terapeuți, fizioterapeuți pentru a oferi un program adecvat de îngrijire a sănătății. Aceasta duce la medierea casei de îngrijire medicală.

În zilele noastre apare un nou concept: psiho-geriatric. Este un concept multidisciplinar care vizează vindecarea, calmarea și susținerea vârstnicilor care suferă de tulburări psihice sau de dificultăți psihologice. Această abordare se bazează în primul rând pe existența unei rețele de instituții cu caracteristici medicale și sociale. Instituția psiho-geriatrică se adresează mai multor moduri diferite. Una dintre direcții ar putea fi cea a vechilor case de îngrijire medicală care au condus la asistența rezidenților și a condițiilor psihiatrice în schimbarea lor. Cele mai recente, totuși, sunt concepte moderne de arhitectură, prinse între mărimea personalului medical și rezidența permanentă.

În România există probleme grave legate de îngrijirea sănătății pentru persoanele în vârstă. Potrivit Ministerului Muncii, în prezent în România există un număr foarte mic de locuințe pentru persoanele în vârstă, raportat la numărul de persoane care locuiesc singure sau într-o familie care nu poate avea grijă de ei sau de simpli bătrâni care au nevoie de constante îngrijire și supraveghere.

Conform Anuarului Statistic pentru anul 2014, în anul 2013 în România s-au înregistrat 776 739 persoane vârstnice în vârstă de 80 de ani și peste, reprezentând grupul de vârstă cel mai expus riscului de dependență, în creștere cu 32 000 față de anul 2013 și cu 52 000 față de anul 2010.

La sfârșitul anului 2013, au fost înregistrate un numar total de 229 de locuințe publice și private cu o capacitate totală de 9825 de paturi, din care 103 locuințe publice cu 6941 locuri și 126 asociații și fundații de case, cu o capacitate de 5075 paturi. Se estimează că numărul de cereri de admitere va crește rapid în următorii ani datorită evoluției ascendente a numărului de persoane în vârstă, ca rezultat al sănătății, socio-economice și familiei, nu mai pot oferi îngrijire acasă. Pe baza vârstei în România, avem 3 200 000 de milioane de persoane în vârstă și 9825 de paturi, ceea ce înseamnă că avem 3 paturi / 1000 persoane în vârstă. În ceea ce privește funcția arhitecturală, avem trei tipuri de facilități: casele de îngrijire medicală transformate în vechile case de pensionare; asistență și facilități de îngrijire medicală și centre de reabilitare.

În prezent, în România tendința este de a adapta vechile case de îngrijire medicală și mai multe companii private încep să creeze centre superioare. Din păcate, toate aceste facilități sunt la început și nu au toate funcțiile pentru a oferi o îngrijire adecvată. Datorită numărului mic de paturi, persoanele în vârstă din România trebuie să plătească pentru un pat în centre private, în jur de 200-1000 de euro pe lună, dacă au nevoie de îngrijire medicală specializată.

În România nu avem centre tipice superioare, avem casele de îngrijire vechi care nu au activități sociale, activități culturale, terapie fizică și fizioterapie, activități de reabilitare sau orientare. Aici, oamenii locuiesc de obicei în camere cu 3-6 paturi în casele de îngrijire medicală și 2-4 paturi în casele de îngrijire privată.

Toate casele de îngrijire medicală sunt medicale mari, astfel încât nu este atmosfera potrivită pentru petrecerea perioadei vârstnice în cazul în care nu sunteți bolnav. Nu avem comunități sau case de pensionare pentru ca persoanele cu probleme de vârstă tipică și bătrânii singuri să-și petreacă timpul în caz că sunt singuri și încep să aibă dificultăți în a-și îngriji casa și ei înșiși.

Unitățile de îngrijire medicală trebuie să se specializeze în două categorii: pentru persoanele care au nevoie de asistență medicală permanentă și de supraveghere și pentru cei care au nevoie de îngrijire medicală de bază și care au nevoie de activități sociale. Singuratatea este principalul factor de agravare a sănătății.

Pentru a face oamenii să se simtă confortabil și să aibă același sentiment ca într-o familie am dezvoltat o schemă funcțională pentru un centru senior. Desigur, schema poate fi adaptată pe baza numărului rezidentți dimensiunii, locație, nivelul de medicalizare și a altor factori restrictivi. Cazarea variază de la camere single la apartamente.

Toate serviciile se stabilesc pe baza numărului rezident și a profilului său: foarte medicalizat; persoane defavorizate; probleme mentale; sistem rezidențial într-un sistem deschis pentru persoanele cu o capacitate mare de adaptare.

În cultura europeană gradul de civilizație și dezvoltare a unei societăți este măsurat de sistemul de protecție socială care există în societatea respectivă, astfel încât redistribuirea sistemelor de venituri și a sistemului de servicii sociale nu oferă un nivel de trai acceptabil și oportunități egale pentru participarea la viața socială pentru toți cetățenii.

Statul social din România promovează o responsabilitate mixtă, pe de o parte, prin componenta implicării familiei, iar pe de altă parte, protecția și asistența socială publică și privată. Ambele sisteme de susținere ar trebui să fie susținute și dezvoltate, modificarea lor adițională în timp și în funcție de situația socio-economică.

Cea mai importantă nevoie a persoanelor în vârstă este să beneficieze de sprijin social pentru o gestionare optimă a propriei vieți, prevenirea pierderii autonomiei și a unei integrări eficiente la nivel de societate, utilizând potențialul lor profesional și civic. Programele de asistență și protecție socială pentru persoanele în vârstă trebuie văzute printr-o dublă optică, una de conștientizare a populației cu privire la procesele de îmbătrânire, iar cealaltă la nivel educațional.

Astfel, la nivelul sferei familiei, accentul se pune pe educarea membrilor de familie în vârstă, în scopul restructurării percepțiilor și cognițiilor ce țin de semnificația celei de-a treia veacuri și la nivelul societății, educarea societății, în scopul de combatere a așa-numitelor "mituri referitoare la vârstnici" (nu se mai îndrăgostesc, sunt o povară, sunt neproductivi, au întotdeauna probleme medicale, nu pot învăța, uita mereu, nu se pot bucura de viață, etc).

Stabilirea unui cadru cuprinzător și dinamic, care să permită dezvoltarea și implementarea politicilor și programelor de asistență socială destinate nevoilor specifice ale persoanelor în vârstă pentru a sprijini participarea acestora la viața economică, comunitatea socială și culturală și asigurarea dreptului acestora o viață, trebuie să fie o intervenție prioritară pentru a depăși nivelul de acoperire a nevoii sociale.

Deși există multe forme de îngrijire a persoanelor în vârstă, atât în ​​sistemul rezidențial, cât și în îngrijirea de zi și îngrijirea la domiciliu, programele active ale politicilor de stat ar trebui să promoveze și să abordeze o strategie de înlocuire treptată a instituțiilor rezidențiale și să se concentreze cu sprijin alternativ la servicii pentru persoanele în vârstă care au nevoie, asigurând egalitatea de șanse și autonomia individuală sau de grup, protecția prin integrare, potențialul curativ, după modelul familiei. Chiar și incapacitatea de a menține persoanele în vârstă în constelația familiei lor, îmbătrânirea activă rămâne un proces integrativ de împuternicire a bătrânilor în ceea ce privește autonomia și utilitatea lor cât mai mult cu vârsta și, acolo unde este posibil, să contribuie la economie și societate. O astfel de abordare ar putea permite crearea a două direcții de acțiune pentru programele de asistență și protecție socială destinate persoanelor în vârstă, una orientată spre o "societate incluzivă", iar cealaltă către o "participativă".

Mobilizarea resurselor necesare, împuternicirea factorilor relevanți și asigurarea unui parteneriat public-privat eficient, în vederea evaluării vârstnicilor în societate și promovării protecției și respectării drepturilor lor, constituie un obiectiv central. Completarea, tabelarea și profesionalizarea sistemului de servicii sociale specializate pentru a asigura accesibilitatea, transparența și coerența sistemului în beneficiul persoanelor în vârstă, cel mai important obiectiv în furnizarea de servicii de asistență pe termen lung, atât formale, cât și informale, este ponderea anilor petrecuți în activitățile populației vârstnice cu o stare bună de sănătate.

Capitolul 2. Persoanele vârstnice în societatea din Austria

2.1. Sistemul legislativ privind persoanele vârstnice din Austria

Prezentare generală și filozofia sistemului de îngrijire a vârstnicilor din Austria.

Sistemul de asistență socială din Austria este împărțit în trei aspecte:

• asigurări sociale

• protecție socială

• asistență socială.

Asigurările sociale oferă asigurări de boală, pensie și asigurări în caz de accident în schimbul contribuțiilor obligatorii. Protecția socială este oferită ca acoperire pentru grupurile speciale pentru care statul trebuie să-și asume o responsabilitate directă, de exemplu victimele de război și pentru care se acordă beneficii din impozitarea generală. Asistența socială oferă o rețea de siguranță bazată pe necesități pentru cazuri individuale. Este prevăzută numai dacă alte beneficii sunt indisponibile sau inadecvate și sunt finanțate de provincii din impozitare.

În general, sistemul austriac de îngrijire pe termen lung este o combinație de beneficii în numerar și în natură. Partea centrală a acestuia este un program de indemnizație pentru îngrijire pe termen lung la nivel federal și provincial. Astfel, spre deosebire de alte țări europene, beneficiile în numerar sunt cele mai importante. Toate persoanele care au nevoie de îngrijire pot beneficia de prestații în numerar, în conformitate cu Legea federală privind alocațiile pe termen lung.

Persoanele care au nevoie de asistență care nu fac obiectul prezentei legi (persoane cu dizabilități sau beneficiari de asistență socială) pot solicita prestații în numerar acordate de provincii. Aceste prestații în numerar pot fi utilizate pentru a cumpăra servicii de îngrijire formală de la furnizori publici sau privați sau pentru a rambursa îngrijirea informală.

În plus, provinciile sunt obligate să ofere locuri în instituții, centre de zi / noapte și servicii de îngrijire la domiciliu. Numai dacă venitul beneficiarului (inclusiv indemnizația de îngrijire) și activele nu sunt suficiente pentru acoperirea costurilor acestor servicii, sistemul de protecție socială va acoperi diferența.

Indemnizația de îngrijire pe termen lung este:

• un beneficiu alocat dedicat exclăusiv cheltuielilor suplimentare ocazionate de nevoile de îngrijire; trebuie remarcat totuși că beneficiarii sunt liberi să aleagă modul în care cheltuiesc indemnizația, care nu este impozabilă;

• bazată pe necesitatea de îngrijire; nivelul este determinat de valoarea specifică a serviciului și asistenței personale solicitate;

• acordată indiferent de cauza nevoilor de îngrijire sau de vârsta persoanei în cauză;

• acordată indiferent de venituri și active și pe baza unui drept legal;

• supusă unor criterii uniforme și guvernate de o lege federală și nouă legi provinciale corespunzătoare;

• finanțată din bugetul general federal și cele nouă bugete provinciale, dar organizată și administrată de instituțiile de asigurări sociale.

O altă parte esențială a sistemului austriac de îngrijiri pe termen lung este articolul 15a B-VG din Acordul din 1993 pentru persoanele care au nevoie de îngrijire (articolul 15a B-VG pentru gemeinsame Maßnahmen des Bundes und der Länder (Vereinbarung zwischen dem Bund und den Ländern gemäß für pflegebedürftige Personen). Prin urmare, provinciile trebuie să elaboreze planuri de cerere și dezvoltare pentru un sistem instituțional adecvat și cuprinzător de servicii de îngrijire bazate pe o acoperire geografică completă, respectând standardele minime. Forța obligatorie a prezentului acord este destul de limitată, deoarece nu există sancțiuni atașate.

Filozofia sistemului de îngrijire pe termen lung austriac este în mare parte determinată de scopul BPGG. Ar trebui să le permită celor care au nevoie de îngrijire să ducă o viață determinată și orientată spre nevoi și să îmbunătățească oportunitatea de a alege între diferitele setări de îngrijire.

Majoritatea persoanelor care au nevoie de îngrijire preferă să rămână într-un mediu privat și să beneficieze de îngrijire formală din partea rudelor sau membrilor familiei; în consecință, aproximativ 80% dintre persoanele care au nevoie de îngrijire nu primesc îngrijire informală.

Oferind alocație în numerar, indiferent de setarea de îngrijire aleasă (instituție formală / informală, instituție / domiciliu), filozofia sistemului este din nou una care susține posibilitatea alegerii individuale. Pe de altă parte, alocația în numerar nu este de obicei suficientă pentru a acoperi costul total al îngrijirii în cazul în care nevoia este mare. Acest lucru ar putea fi văzut ca un indicator potrivit căruia sprijinul informal (și deci mai puțin costisitor) este favorizat de sistem, cu atât mai mult cu cât prevederile actuale afirmă că îngrijirea la domiciliu trebuie să fie prioritizată față de îngrijirea rezidențială. Dar atunci trebuie să recunoaștem că asistența socială acoperă orice diferență financiară dacă persoanele cu nevoie de îngrijire nu sunt în măsură să-și finanțeze îngrijirea rezidențială.

În concluzie, am putea spune că filozofia furnizării îngrijirii pe termen lung reflectă preferințele populației: în conformitate cu sondajul Eurobarometru din 2002, Austria se află într-o poziție intermediară în ceea ce privește principala responsabilitate pentru îngrijire, poate ceva mai aproape de modelul mediterano-catolic de un înalt grad de responsabilitate familială, față de modelul nordic-protestant, al unui nivel ridicat de responsabilitate individuală și de un rol mai pronunțat pentru guvern în furnizarea de servicii.

Evaluarea nevoilor

În sistemul de îngrijire pe termne lung austriac nu există nici o definiție a „nevoilor de îngrijire”, dar cerințele de eligibilitate pentru indemnizația în numerar ar putea fi considerate parțial substitut pentru o astfel de definiție. Evaluarea nevoii de îngrijire pe termen lung se bazează mai degrabă pe cerințele individuale pentru servicii și asistență personală.

Necesitatea atât de servicii personale, cât și de asistență este o condiție pentru a putea beneficia de indemnizația federală sau provincială de îngrijire pe termen lung. Evaluarea nevoilor se bazează pe avizul unui medic și reprezentanți ai altor domenii (de exemplu, asistența medicală) sunt admiși pentru o evaluare amplă a situației. Opinia expertului este de obicei întocmită după o examinare la domiciliu. Este posibil ca o terță parte de încredere să fie prezentă în timpul examenului medical, dacă dorește persoana care solicită alocația de îngrijire pe termen lung.

Decizia de eligibilitate este comunicată printr-o notificare oficială, cu posibilitatea de a face recurs împotriva acestei decizii la Curtea Socială și Muncă. Evaluarea medicală, clasificarea și plata indemnizațiilor de îngrijire pe termen lung sunt efectuate de instituțiile de asigurări sociale, în special cele care acoperă asigurarea pensiei și asigurarea de accidente.

Dispozițiile specifice privind evaluarea necesității îngrijirii sunt stabilite în Ordonanța privind alocațiile pentru îngrijire în temeiul Legii federale privind alocațiile de îngrijire pe termen lung. Această ordonanță definește îngrijirea și asistența și timpul alocat sarcinilor individuale, de exemplu îmbrăcarea și dezbrăcarea, îngrijirea corpului, pregătirea hranei și alimentației, precum și asistența pentru mobilitate.

În plus, Federația Instituțiilor de Asigurări Sociale din Austria are dreptul de a defini orientările naționale pentru evaluarea nevoii de îngrijire. Aceste linii directoare au fost emise și actualizate de mai multe ori pentru a asigura interpretarea uniformă a legilor respective în practică și între factorii de decizie diferiți.

Legea definește șapte nivele ale nevoilor de îngrijire, rezultând o indemnizație de îngrijire care variază de la 154,20 € pentru o necesitate între 50 și 75 de ore de îngrijire pe lună (nivelul 1) până la maximum 1.655,80 € (nivelul 7) pentru mai mult de 180 ore de îngrijire pe lună în combinație cu imobilitate completă. Cantitatea de timp petrecută pentru serviciile de îngrijire este criteriul relevant pentru a se califica pentru nivelurile 1-4. Trebuie îndeplinit un criteriu suplimentar pentru a se putea califica pentru nivelurile 5-7.

Nivelul alocației de îngrijire acordate este important pentru beneficiarii de îngrijiri nu numai din cauza alocațiilor pentru îngrijire în sine. Eligibilitatea pentru alte prestații se referă, de asemenea, la nivelurile de îngrijire acordate. Exemplul cel mai notabil este asistența medicală la domiciliu: nu există o procedură specială de evaluare pentru intrare în îngrijire la domiciliu sau în azil.

Având în vedere locurile vacante, de obicei, administrația casei de îngrijire medicală acceptă / respinge solicitanții de locuri. În cazurile de cerere mai mare decât oferta de locuri, casele de îngrijire medicală necesită de obicei un anumit nivel de îngrijire, de exemplu casele din orașul Viena (sau, mai precis, conduse de Fonds Soziales Wien) ar trebui să accepte persoane cu cel puțin nivelul 3.

Servicii de îngrijire pe termen lung disponibile

Sistemul austriac de îngrijire pe termen lung este, după cum s-a menționat mai sus, o combinație de beneficii în numerar și în natură. În plus față de alocația de îngrijire, serviciile sociale sunt furnizate persoanelor care au nevoie de îngrijire. În general, furnizarea de servicii sociale se caracterizează printr-un sistem foarte fragmentat cu diferiți furnizori (majoritatea non-profit), diverse forme de prestări și reglementări diferite privind finanțarea. Furnizorii din unele regiuni acționează într-o situație aproape monopolistă. Serviciile sociale sunt responsabilitatea provinciilor, astfel încât sistemul nu este doar fragmentat într-o provincie, ci și fragmentarea diferă în fiecare provincie.

Articolul 15a al Acordului din 1993 impune tuturor provinciilor să furnizeze servicii instituționale, semiinstituționale și descentralizate la domiciliu. În acest scop, un acord a inclus un catalog de servicii și criterii de calitate pentru serviciile sociale. Provinciile sunt, de asemenea, responsabile de interconectarea serviciilor oferite și de garantarea informațiilor și a consilierii.

Obiectivele sistemului sunt următoarele:

• Persoanele care au nevoie de îngrijire ar trebui să poată alege în mod liber serviciile oferite.

• Extinderea serviciilor la domiciliu are o prioritate clară în ceea ce privește extinderea instalațiilor bazate pe instituții.

• Casele de îngrijire medicală ar trebui să fie mici, descentralizate și integrate în zone rezidențiale.

• Extinderea noilor servicii / facilități de îngrijire trebuie să reducă sarcina de îngrijire a membrilor familiei. Gama de servicii furnizate este de o importanță crucială (de exemplu, îngrijire de zi, îngrijire pe termen scurt, îngrijire de răgaz).

Trebuie reținut, totuși, că aceste obiective sunt declarate în mod calitativ, lăsând loc pentru provincii să facă alegeri, de exemplu cât de „mici” sunt casele sau ce înseamnă exact „priorități clare în cadrul setărilor de îngrijire”.

Sistemul austriac de îngrijire pe termen lung face distincția între două tipuri principale de servicii sociale:

• servicii de îngrijire instituțională, care sunt în principal furnizate de provincii și municipalități sau de organizații religioase și alte organizații non-profit. Aceste servicii includ, de obicei, îngrijire în case rezidențiale, case de îngrijire medicală, centre de îngrijire de zi și centre de noapte;

• servicii la domiciliu, furnizate în principal de organizații non-profit, cum ar fi Caritas, Hilfswerk, Crucea Roșie și Volkshilfe. Printre altele, acestea includ îngrijirea la domiciliu, asistență medicală la domiciliu, servicii terapeutice mobile, mese la domiciliu, servicii de transport, curățenie acasă, servicii de spălătorie și ajutor la sfârșit de săptămână.

În plus, sunt disponibile servicii / asistență pentru îngrijitorii informali, printre care se numără:

• sprijin financiar pentru contribuțiile la planurile de pensii (Begünstigte Selbst / Weiterversicherung in der Pensionsversicherung), al căror cuantum pentru îngrijitor depinde de indemnizația de îngrijire pe termen lung a beneficiarului îngrijirii căruia îi asigură îngrijirea. Cel puțin nivelul 4 este necesar pentru ca îngrijitorii să beneficieze de sprijin financiar. Din 2009, există posibilitatea ca publicul să acopere întreaga contribuție;

• sprijin financiar pentru îngrijirea de răgaz (Ersatzpflege), care este un ajutor financiar temporar și limitat pentru îngrijitorii informali, alocați pentru finanțarea îngrijirilor de răgaz;

• sistemul familial de concediu în familie (Familienhospizkarenz), un sistem care permite îngrijitorului informal să ia concediu de lucru, să schimbe locul de muncă sau să schimbe programul de lucru pentru a avea grijă de rudele apropiate. Se limitează la o perioadă de șase luni pentru fiecare caz.

Beneficiile în numerar și în natură fac obiectul anumitor criterii de eligibilitate:

• pentru beneficiile în numerar (adică alocația de îngrijire), eligibilitatea este supusă

– nevoiei permanentă de servicii personale și asistență datorită unui handicap fizic, mental, psihologic sau senzorial, care se preconizează că va dura cel puțin șase luni;

– unei nevoi permanentă de cel puțin 50 de ore de îngrijire pe lună;

– cetățeniei austriacă (sau persoanele legal egale cu cetățenii austrieci);

– domiciliul în Austria;

• pentru prestațiile în natură, eligibilitatea este supusă următoarelor condiții:

– nevoia de îngrijire a sănătății;

– cetățenia austriacă (sau persoanele legal egale cu cetățenii austrieci);

– reședința în Austria.

Gestionarea și organizarea îngrijirii pe termen lung

Provinciile și-au asumat respon sabilitatea pentru furnizarea corespunzătoare a serviciilor sociale. Dacă provinciile nu furnizează aceste servicii ele însele, ele trebuie să se asigure că alte instituții le furnizează conform standardelor de calitate corespunzătoare. Astfel, gestionarea și organizarea serviciilor sociale diferă între provincii.

În general, există patru furnizori de asistență socială / îngrijire pe termen lung: provincii, municipalități, organizații sociale (Sozialhilfeverbände) și fonduri sociale (Sozialfonds).

În Burgenland și Austria Inferioară, provinciile sunt singurii furnizori de servicii sociale. În celelalte provincii, structura furnizorului este de două sau trei feluri. Salzburg deleagă furnizarea serviciilor sociale municipalităților, Austria Superioară organizațiilor sociale și Viena către fondurile sociale. Carinthia și Styria o transmit municipalităților și organizațiilor sociale, Tyrol și Vorarlberg municipalităților și fondurilor sociale.

Principala bază pentru gestionarea și organizarea serviciilor sociale sunt cele nouă acte provinciale de bunăstare socială. Aceste legi nu acoperă doar asistența pentru asigurarea nevoilor zilnice și a ajutorului în situații specifice, ci și serviciile sociale. Nu există nici un drept legal pentru aceste servicii.

Serviciile sociale sunt furnizate de entități în drept privat. Persoanele care au nevoie de îngrijire pot fi invitate să contribuie la costurile serviciilor sociale, însă aspectele sociale trebuie să fie luate în considerare în evaluarea cotei care trebuie suportată de aceștia. Astfel, există, în general, un fel de testare a mijloacelor în ceea ce privește serviciile sociale, însă forma concretă diferă în funcție de provincie.

Standarde de calitate

Provinciile sunt de asemenea responsabile pentru asigurarea calității profesionale adecvate și controlul serviciilor sociale. Anexa A la art. 15a B-VG al Acordului din 1993 definește standardele minime respective pentru îngrijirea instituțională și la domiciliu.

Standardele minime necesare pentru îngrijirea instituțiilor sunt următoarele:

• case mici, ușor de gestionat,

• integrarea locuințelor în comunitate,

• standarde minime de mobilier pentru camere,

• echipament minim,

• timp nelimitat de vizitare și dreptul de vizită în orice moment,

• alegerea liberă a medicului,

• protecția juridică a femeilor din casele de îngrijit,

• reglementările de supraveghere din partea provinciilor.

Standardele minime necesare pentru îngrijirea la domiciliu sunt următoarele:

• libera alegere a serviciilor oferite,

• o gamă cuprinzătoare și integrată, precum și o rețea de servicii,

• disponibilitatea în zilele de duminică și de sărbătorile legale;

• asigurarea și controlul calității de către provincii.

Aceste reglementări, totuși, lasă loc pentru diferențe considerabile de interpretare. Exemple de îngrijire instituțională: dimensiunea maximă pe unitate variază de la 350 de locuri în Viena până la 50 de locuri în Carinthia. În timp ce Austria Superioară cere ca 90% din toate locurile să fie în camere single, Austria Inferioară necesită doar 50% din toate locurile în camere single și în unele cazuri permite camere triple.

Viena oferă camere cu 4 paturi pentru persoane „care doresc contacte sociale”; Burgenland permite, de asemenea, camere cu 4 paturi. Vorarlberg cere ca noile facilități să fie echipate numai cu camere single; Stiria încă permite încăperi single și duble pentru facilități noi. Dimensiunea minimă pe cameră este cuprinsă între 14 și 18 m2.

Baza legală pentru asigurarea calității în sectorul îngrijirii pe termen lung a fost creată printr-o modificare a Legii federale privind indemnizațiile de îngrijire pe termen lung începând cu 1 iulie 2001. În consecință, factorii de decizie (de exemplu, asiguratorii de pensii sociale, asiguratorii de accidente și alte autorități care se ocupă de indemnizațiile de îngrijire) pot pune în aplicare măsuri de asigurare a calității.

În special, asigurarea de îngrijire poate fi monitorizată cu privire la respectarea standardelor de calitate și a cerințelor persoanelor care au nevoie de îngrijire. Această monitorizare se efectuează sub formă de vizite la domiciliu. Dacă este necesar, sunt oferite informații și sfaturi pentru a îmbunătăți situația îngrijirilor medicale. Rețineți însă că legea nu impune obligativitatea acestui tip de asigurare continuă a calității.

Planificarea capacitatii

Conform art. 15a B-VG din Acord, gama serviciilor sociale oferite în toate provinciile urmează să fie extinsă. Atingerea acestui obiectiv necesită în mod evident o planificare pe termen lung. În acest scop, provinciile au elaborat planuri de cerere și dezvoltare între 1996 și 1998.

Aceste planuri trebuie să includă cadrul legal în fiecare provincie, o analiză structurală a datelor socio-demografice, resursele umane necesare în sectorul social, standardele minime de furnizare, obiectivele de dezvoltare cu evaluarea costurilor, precum și un plan de implementare. Implementarea treptată va fi finalizată până în 2010. Provinciile ajustează planificarea la evoluțiile actuale în mod continuu.

Integrarea îngrijirii pe termen lung

În general, instituțiile diferite sunt responsabile pentru furnizarea și finanțarea îngrijirii pe termen lung și a asistenței medicale. În timp ce asistența medicală este finanțată și organizată de sistemul de asigurări sociale de sănătate, îngrijirea pe termen lung este asigurată de serviciile sociale organizate de comunități și finanțate în mare parte prin impozite.

În ciuda a ceea ce pare la prima vedere o împărțire clară a responsabilității, există o legătură strânsă între serviciile de îngrijire pe termen lung și sistemul de asigurări sociale, deoarece aparatul sistemului de asigurări este cel care organizează și gestionează alocația pentru îngrijirea pe termen lung.

În plus, intrarea unui beneficiar de îngrijire în sistemul de îngrijire pe termen lung este adesea declanșată sau inițiată de furnizorii de servicii de sănătate (cum ar fi medicii de familie), iar linia conceptuală de separare între serviciile de sănătate de bază și serviciile de îngrijire pe termen lung nu este întotdeauna executată exact pentru a asigura o bună prestare a serviciilor.

Finanțarea

În general, depinde de individ să-și finanțeze nevoile de îngrijire pe termen lung, utilizând indemnizația de îngrijire, precum și veniturile sau activele private. În majoritatea cazurilor de îngrijire instituțională însă, aceste mijloace nu sunt suficiente pentru a acoperi costurile totale generate de îngrijire sau taxele pentru îngrijirea instituțională, iar furnizorii de asistență socială au luat măsuri pentru a acoperi diferența.

Îngrijirea la domiciliu este finanțată atât din fonduri private, cât și din asistența socială, în funcție de venit și alocația de îngrijire. Asigurarea de sănătate socială joacă doar un rol marginal prin finanțarea asistenței medicale de îngrijire la domiciliu, care nu îndeplinește adesea definiția specificată aici, și anume îngrijirea pe termen lung, mai degrabă decât îngrijirea „recuperatorie” (de exemplu, după cazurile de spitalizare).

Cheltuielile totale pentru îngrijirea pe termen lung în 2005 s-au ridicat la 3,664 miliarde EUR, din care 2,826 miliarde de euro au fost finanțate prin impozite și 0,838 miliarde EUR prin mijloace private.

Există două grupe majore de cheltuieli finanțate prin impozite – indemnizațiile de îngrijire (55% din cheltuielile cu îngrijirea pe termen lung finanțate din impozite în 2005 pentru toată federația și 10% pentru indemnizațiile provinciale de îngrijire) și finanțarea pentru servicii în natură prin asistență socială (33%). Atât indemnizațiile de îngrijire cât și asistența socială sunt finanțate din impozite.

Ca urmare a situației slabe a datelor, nu se poate face distincția între suma finanțată din bugetele naționale și cele ale provinciilor și ale municipalităților. Aproape toată finanțarea fiscală se datorează mai degrabă impozitelor naționale, decât celor regionale sau locale, deoarece acestea din urmă au o importanță minoră în Austria, iar toate bugetele provinciei și ale municipiilor se bazează în mare măsură pe cotele lor din impozitele naționale. Nu există niciun impozit care să fie alocat în mod special pentru finanțarea îngrijirii pe termen lung.

Provinciile austriece au contribuit cu un total de 1,936 miliarde de euro pentru îngrijire pe termen lung în 2005. Majoritatea acestor cheltuieli, 1,44 miliarde de euro, au fost utilizate pentru îngrijire instituțională, 130 milioane euro pentru facilități semi-staționare și 360 milioane euro pentru îngrijire la domiciliu. Aceste cifre sunt aproximativ conforme cu datele oficiale, care au prezentat o imagine mai detaliată a finanțării îngrijirii pentru anul 2004.

Potrivit estimărilor, valoarea asistenței informale pe an este cuprinsă între 2 și 3 miliarde EUR, adică dacă serviciile furnizate efectiv de îngrijitorii informali sunt furnizate de îngrijitorii formali cu salariul minim, costul pentru acest lucru ar fi între 2 și 3 miliarde de euro. În realitate, totuși, forța de muncă existentă în domeniul asistenței sociale nu ar fi suficientă pentru a furniza efectiv aceste servicii în sectorul oficial de îngrijire pe termen lung.

De la introducerea lor, cheltuielile pentru alocațiile federale de îngrijire au crescut de la 1,34 miliarde de euro în 1994 la 1,69 miliarde de euro în 2007. Sunt incluse doar cheltuielile pentru indemnizațiile federale de îngrijire pentru că majoritatea beneficiarilor de alocații provinciale de îngrijire sunt sub vârsta de 65 de ani. Nu există serii temporale comparabile pentru cheltuielile totale de îngrijire pe termen lung, dar există speranța că disponibilitatea datelor privind finanțarea pentru îngrijirea pe termen lung se va îmbunătăți pe măsura dezvoltării proiectului.

Îngrijirea instituțională

În general, persoana este responsabilă pentru finanțarea șederii sale într-o locuință sau în azil, din venituri și bunuri personale, care constau în mod obișnuit dintr-o pensie pentru limită de vârstă plus o indemnizație de îngrijire pentru îngijirea pe termen lung. Dacă veniturile și activele destinatarului îngrijirii nu sunt suficiente pentru a acoperi onorariile, prestatorul de asistență socială ia măsuri pentru acoperirea diferenței.

În acest din urmă caz, destinatarul îngrijirii deține, de regulă, 20% din venitul din pensie și o pondere mai mică din alocația de îngrijire (10% din indemnizația de îngrijire la nivelul 3) ca bani de „buzunar”, dar trebuie să folosească acești bani de buzunar pentru acoperirea costurilorigienei personale, împărțirea costurilor pentru medicamente etc. Furnizorul de asistență socială are totuși posibilitatea de a solicita ulterior rudelor, adică soților sau copiilor, să restituie diferența, un proces numit regress (recurs).

Conform legii provinciale, toate provinciile teoretic pot aborda rudele în felul acesta, dar provinciile fac uz de această posibilitate într-un grad diferit, de exemplu în ceea ce privește problema rudelor care pot fi abordate – soți, copii sau nepoți. Recent, regulamentul cu privire la regress a fost atenuat. Din 2009, provinciile se pot aborda doar soții, cu reacția imediată a creșterii cererii de locuri de îngrijire la domiciliu.

La momentul redactării, este încă neclar dacă și care provincii vor reintroduce un fel de regress. Datorită responsabilității legale provinciale, provinciile reglementează și alte aspecte ale finanțării în mod diferit, de exemplu valoarea minimă a activelor scutite de finanțarea îngrijirii instituționale.

Aproximativ jumătate din întreaga îngrijire instituțională este finanțată prin asistență socială. Mai mult de 40% sunt finanțate din veniturile beneficiarilor de îngrijiri medicale (inclusiv alocații federale pentru îngrijirea pe termen lung.

Indemnizația provincială de îngrijire joacă un rol minor, deoarece majoritatea persoanelor în vârstă care au nevoie de îngrijire sunt eligibile pentru alocația federală de îngrijire. Finanțarea din resursele beneficiarilor de îngrijiri medicale și din rambursările acordate de rudele beneficiarilor de îngrijiri medicale contribuie cu 7% la finanțarea globală, iar rambursările au fost componenta mult mai importantă. Trebuie reținut, totuși, că aceste procente oferă doar o estimare brută, deoarece lipsesc date pentru unele provincii și există diferențe între provincii.

Un alt indicator al importanței asistenței sociale pentru finanțarea asistenței instituționale este faptul că contribuie la finanțarea a cel puțin 80% din toate locurile disponibile.

Ponderea ridicată a beneficiarilor de asistență socială este ușor de explicat prin faptul că taxa lunară pentru o locuință sau un loc de îngrijire medicală variază între 1.000 € și peste 6.000 €, în funcție de echipament și de nivelul de îngrijire. Cu toate acestea, venitul mediu pentru pensii a fost de 840 EUR (femei) și 1.480 EUR (bărbați), iar indemnizația medie lunară de îngrijire a fost de 375 EUR (femei) și 428 EUR (bărbați) în 2006.

Îngrijirea la domiciliu

Situația datelor privind îngrijirea la domiciliu în Austria este chiar mai scăzută decât situația datelor privind îngrijirea instituțională; astfel toate valorile furnizate trebuie privite ca indicative, mai degrabă decât exacte. Se estimează că cheltuielile totale pentru îngrijirea la domiciliu în anul 2004 au fost de 445 de milioane de euro, dintre care beneficiarii de îngrijire oferă în medie cel puțin 27%.

Există variații largi între provincii: în Burgenland, provincia cea mai estică și mai puțin prosperă, beneficiarii contribuie cu mai puțin de 4%, în Salzburg și Austria Inferioară beneficiarii de îngrijiri medicale contribuie cu aproape 60%.

Deoarece majoritatea provinciilor nu raportează cheltuielile pentru îngrijirea la domiciliu așa cum sunt definite în această luucrare, suma de 445 milioane de euro cuprinde mai mult decât îngrijirea pe termen lung pentru persoanele în vârstă, de exemplu îngrijirea familială definită în mai multe feluri. Sunt raportate costuri pe ora de îngrijire în valoare de 14,20-42,60 EUR, în funcție de provincie și calificările îngrijitorului.

Art. 15 al Acordul din 1993 prevede că provinciile sunt responsabile pentru asigurarea unui standard minim de servicii de îngrijire instituțională, semiinstituțională și la domiciliu; astfel, serviciile trebuie să fie furnizate în toate părțile geografice ale țării.

Acordul conține un cadru de bază, în timp ce mai multe detalii trebuie să fie reglementate la nivel de provincie și să difere în consecință. Prin urmare, în realitate găsim o variație largă între și în interiorul provinciilor, în ceea ce privește disponibilitatea și calitatea serviciilor. Această diversitate regională se regăsește în ambele domenii de îngrijire formală, îngrijire instituțională și la domiciliu.

Asistență instituțională

Un nivel mai bun de trai și o capacitate sporită a serviciilor formale la domiciliu au îmbunătățit abilitățile persoanelor în vârstă de a-și acoperi nevoile de îngrijire în mediul privat. Acest lucru a dus la niveluri mai ridicate atât a vârstei medii, cât și a nevoilor de îngrijire la momentul introducerii îngrijirii instituționale.

Scholta oferă vârsta medie de intrare în îngrijire instituțională pentru două provincii în 2005. În Carintia, participantul mediu a fost de 74,2 ani, în Austria, iar media vârstei pentru cei mai în vârstă beneficiari a fost de 81,4 ani, în timp ce vârsta medie a locuitorilor de la domiciliu a fost doar puțin mai mare: 74,8 ani în Carintia și 82,9 ani în Austria Superioară.

Aproximativ 66.000 de persoane din Austria primesc îngrijire instituțională. În ultimii șase ani, numărul beneficiarilor a crescut cu 13,6%, dar nu a fost omogen în întreaga țară. Unele, dar nu toate provinciile au raportat o lipsă de locuri de îngrijire medicală.

Diferențele regionale în acest sens trebuie văzute nu numai în contextul diferitelor capacități, ci și al diferitelor reguli de finanțare: ca regulă generală, provinciile cu reglementări și practici mai severe Regress nu au avut timp de așteptare pentru locurile de îngrijire la domiciliu. Experiența după recenta scădere a Regress arată că, în unele provincii, capacitățile existente nu mai sunt suficiente.

În 2006, puțin peste jumătate din toate locurile instituționale au fost furnizate de instituțiile publice, 40% de alte instituții private și 8% de facilitățile organizate de organizații religioase. În plus față de îngrijire medicală și îngrijire personală, cele mai multe facilități de profit oferă, de asemenea, o gamă largă de servicii hoteliere.

Multe din aceste facilități se concentrează pe beneficiarii de îngrijiri cu venituri mai mari, iar astfel de case nu sunt adesea eligibili pentru cofinanțarea asistenței sociale.

De obicei, nu există cerințe speciale de eligibilitate pentru locurile din Seniorenresidenzen, cu condiției financiare. Legislația provincială privind îngrijirile instituționale a fost extinsă succesiv de la case publice la case particulare, efectele cărora au variat în funcție de provincie: în unele provincii, oferta de locuințe private a scăzut sau chiar ar trebui să dispară până în 2010 (Carintia), în timp ce alte provincii s-au modificat calitatea, mai degrabă decât cantitatea de locuințe private.

Chiar dacă există o distincție între casele de locuit și casele de îngrijire medicală, asistența medicală poate fi asigurată în ambele locații – unele case rezidențiale au un număr definit de locuri pentru beneficiarii de îngrijiri cu nevoi de îngrijire medicală.

În 2006, aproximativ jumătate din toate locurile erau în casele de îngrijire medicală, dar mai mult de jumătate din toate locurile din instituțiile rezidențiale erau, de asemenea, echipate pentru îngrijirea medicală. Astfel, asistența medicală este asigurată la aproape 80% din toate locurile, cu o pondere mai mare în instituțiile publice și religioase.

2.2. Percepția persoanelor în vârstă în societatea din Austria

În 2017, aproximativ 8,3 milioane de persoane au locuit în Austria. Aproximativ 17,3% sau 1,412,904 persoane aveau vârsta de 65 de ani sau mai mult, iar aproximativ 4,5% sau 376,022 persoane aveau vârsta de 80 de ani sau mai mult.

Ca și în alte țări europene, este de așteptat ca ponderea persoanelor în vârstă să crească considerabil în viitor. Până în 2050, se așteaptă ca 28% din populație să aibă vârsta de 65 de ani sau mai mult (a se vedea figura 2.1). Deoarece nevoia de îngrijire este strâns legată de vârstă, ne putem aștepta ca nevoia de îngrijire să crească și ea.

Figura 2.1. Procentul persoanelor adulte din totalul populației Austriei, anul 2017.

În Austria, 464.315 de persoane în vârstă de 65 de ani sau mai mari au nevoie de ajutor cu cel puțin (asistență în viața cotidiană). După cum s-a menționat mai sus, în Austria nu există o definiție națională dedicată persoanelor care au nevoie de îngrijire.

Nevoia de îngrijire depinde, de asemenea, de situația vieții persoanelor în vârstă. Este posibil ca persoanele singure să aibă nevoie de ajutor din afara gospodăriei decât persoanele care locuiesc cu un partener.

Dacă doar 31% din populația 65+ locuiesc singure, cotele respective pentru populația 75+ și 85+ sunt 39% și 44%. Pe de altă parte, în timp ce 18% din populația de peste 85% trăiește în instituții, cota corespunzătoare a persoanelor de peste 65 de ani este de numai 4%. În special numărul de persoane vârstnice va crește brusc în viitorul apropiat, nevoia de îngrijire va crește, de asemenea, dinamic.

Figura 2.2. Distribuția pe categorie de vârstă a persoanelor în vârstă care locuiesc singure.

În Austria, cele mai dificile date disponibile privind nevoia de îngrijire sunt cele legate de alocația de îngrijire. Deoarece nici indemnizațiile de îngrijire federale și provinciale nu sunt testate în medii, dar diferențiază între șapte nivele de îngrijire, probabil că oferă cea mai bună descriere statistică a nevoii de îngrijire în Austria. Trebuie reținut, totuși, că există un nivel minim de îngrijire implicat: nevoile de îngrijire de mai puțin de 50 de ore de îngrijire pe lună nu este acoperită.

În plus, persoanele care, indiferent de motiv, nu au solicitat alocații de îngrijire nu pot fi acoperite în mod evident. Cu toate acestea, deoarece indemnizația de îngrijire pare să fie apreciată pe scară largă și cunoașterea generală despre aceasta pare a fi mare, ultimul grup ar putea să nu fie foarte substanțial.

Alocațiile federale și provinciale de îngrijire coexistă și sunt aplicabile diferitelor grupe de populație, rezultând o structură de vârstă diferită a destinatarilor. În timp ce 80% din totalul bărbaților (92% din toate femeile) care primesc alocații federale de îngrijire sunt de peste 60 de ani, cotele comparabile pentru indemnizațiile provinciale de îngrijire sunt de 16% (bărbați) și 61% (femei).

Figura 2.3. Cotele comparabile pentru indemnizațiile provinciale de îngrijire.

Rolul îngrijirii informale și formale în sistemul de îngrijire pe termen lung.

Modelele cu privire la modul de abordare a schimbărilor induse de populația în vârstă și în vârstă în creștere, precum și nevoile lor în schimbare nu sunt încă foarte bine dezvoltate. Prestarea serviciilor este încă caracterizată de formele tradiționale de îngrijire informală de către membrii familiei la domiciliu și de îngrijire formală într-o casă rezidențială sau de îngrijire medicală.

În plus, nu a fost încă dezvoltat un consens național cu privire la ceea ce constituie îngrijirea "adecvată" pentru persoanele în vârstă cu nevoi de îngrijire. Încă suntem în curs de elaborare a unor modele și standarde comune adecvate pentru asigurarea unei îngrijiri adecvate adaptate societății actuale.

În ciuda lipsei de date clare pentru a susține această estimare, majoritatea autorilor studiului sunt de acord că în Austria aproximativ 80% din persoanele în vârstă care au nevoie de îngrijire beneficiază de îngrijire informală.

În cele mai multe cazuri, îngrijirea este asigurată de membrii familiei, mai ales de femei. Evident, îngrijirea tuturor persoanelor care au nevoie de îngrijire ar fi imposibilă numai cu furnizorii de îngrijire formală. Deși există un drept de a primi o alocație de îngrijire în caz de necesitate de îngrijire, nu există niciun drept de a fi alocat un loc într-un azil sau de a primi îngrijire formală la domiciliu.

Chiar dacă aceasta afectează doar o minoritate dintre persoanele care au nevoie de îngrijire în mod direct, discuția publică din ultimii ani s-a axat pe furnizarea îngrijirii în mediul privat cu ajutorul furnizorilor de îngrijire, de multe ori din țările vecine la est, pe o bază de 24 de ore, de 7 zile pe săptămână. Interesul crescut în acest tip de îngrijire reflectă câteva fapte:

• lipsa de dorință a beneficiarilor de a părăsi mediul privat obișnuit și / sau cel al rudelor;

• costurile ridicate ale locurilor de îngrijire la domiciliu pentru un nivel ridicat de îngrijire;

După punerea în aplicare a unui temei juridic pentru acest tip de îngrijire, discuțiile publice asupra acestuia au încetat mai mult sau mai puțin.

2.3. Scurt istoric al centrelor de îngrijire pentru vârstnici din Austria

Geneza prestațiilor în numerar curente în sistemul de îngrijire pe termen lung din Austria

Până la începutul anilor 1990, percepția populară, precum și politicienii, considerau cp îngrijirea pe termen lung în Austria, în cea mai mare parte este responsabilitate a familiei. Politicile au fost foarte fragmentate, competențele fiind transferate, în principal, administrațiilor provinciale. Au fost disponibile trei tipuri de sprijin public pentru îngrijirea persoanelor în vârstă dependente.

În primul rând, beneficiile în numerar au fost în mare parte scăzute și limitate la anumite grupuri și circumstanțe. În al doilea rând, multe municipalități furnizaseră servicii de îngrijire instituțională, fie în case rezidențiale și case de îngrijire medicală, fie în instituții mixte. Disponibilitatea serviciilor sociale în municipalități, ca al treilea tip de beneficii, a fost semnificativ diferită între provincii și regiuni și a fost adesea limitată la îngrijirea medicală.

Trei factori au reprezentat reforma din 1993: reprezentanții persoanelor cu handicap au reprezentat o forță motrice a discuțiilor, conducând la o politică axată mai general pe riscul social al dependenței, decât pe vârstnici singuri.

Aprovizionarea cu numerar a fost puternic susținută ca o abordare în vederea consolidării responsabilității și autonomiei beneficiarilor și pentru a încuraja evoluția orientată spre piață a îngrijirii pe termen lung. Și, în cele din urmă, trei provincii austriece au introdus noi scheme de beneficii în numerar care acordau numerar pentru îngrijire pe bază de nevoi și bazate pe mijloace.

Programul de reformă din 1993 a constat din două părți principale: legislația privind beneficiile în numerar și un acord între autoritățile federale și provinciale cu privire la responsabilitățile pentru furnizarea de îngrijire pe termen lung.

Acordul este încă valabil și precizează că dezvoltarea serviciilor în sectoarele de îngrijire instituțională, semiinstituțională și de îngrijire la domiciliu rămâne o responsabilitate provincială, în timp ce nivelul federal este responsabil de elaborarea unor acorduri privind asigurarea socială pentru îngrijitori. Chiar dacă între timp au existat numeroase modificări ale legilor relevante, reforma din 1993 trebuie privită ca o piatră de hotar pentru LTC în Austria și încă formează foarte mult întregul sector.

Programul de beneficii în numerar

Partea centrală a sistemului LTC austriac este, așa cum s-a menționat mai sus, un program de indemnizație pe termen lung la nivel federal și provincial pentru a oferi ajutor financiar cu îngrijire instituțională, îngrijire semiinstituțională și îngrijire la domiciliu (formal și informal).

Conform articolului 1 din Legea federală privind indemnizațiile de îngrijire pe termen lung, scopul alocației este de a contribui la compensarea cheltuielilor suplimentare legate de îngrijire care rezultă din necesitatea îngrijirii, pentru a asigura îngrijirea adecvată și pentru a îmbunătăți oportunitățile pentru o persoană o viață determinată și orientată spre nevoi.

Alocația de îngrijire pe termen lung este concepută ca o plată pentru beneficiarul îngrijirii și variază de la 154,20 € la nivelul 1 la 1,655,80 € la nivelul 7. În cazul îngrijirii instituționale, indemnizația de îngrijire este transferată direct organismului însărcinat cu îngrijirea instituție de îngrijire instituțională. Pentru majoritatea beneficiarilor de îngrijiri instituționale, aceasta înseamnă că primesc doar o indemnizație personală lunară (bani de buzunar) în valoare de 44,30 EUR pe lună, în timp ce cea mai mare parte a indemnizației lor de îngrijire pe termen lung, împreună cu alte venituri, de ex. venitul din pensii, este folosit pentru finanțarea îngrijirii.

În 2007, 351.057 de persoane au primit indemnizația federală de îngrijire pe termen lung, iar 60.919 persoane au primit alocația provincială de îngrijire pe termen lung, reprezentând împreună 4,8% din populația austriacă. Aproximativ jumătate dintre aceștia au primit indemnizații de îngrijire pe termen lung în conformitate cu nivelurile 1 și 2. Mai mult de două treimi (67,5%) dintre toți beneficiarii sunt femei. Tabelul 2.1. oferă o imagine de ansamblu asupra nivelului alocației de îngrijire și a sexului destinatarilor. Aproximativ 85% dintre persoanele care beneficiau de alocația federală de îngrijire pe termen lung aveau 65 de ani sau mai mult.

Programul austriac de indemnizație pentru îngrijirea pe termen lung acoperă toate persoanele care au nevoie de îngrijire. În afară de persoanele în vârstă, care reprezintă cel mai mare grup de beneficiari, și copii cu handicap, persoanele cu dizabilități fizice, psihologice și psihice primesc indemnizații de îngrijire.

După cum s-a menționat mai sus, schema de indemnizație pentru îngrijirea copilului este produsul unui act federal. Nivelul federal este responsabil pentru beneficiarii de îngrijiri care primesc pensii sau beneficii similare pe baza dispozițiilor legale federale, în timp ce provinciile acordă alocații, pe baza unor principii standardizate, tuturor celor cărora nu li se aplică nivelul federal, cum ar fi persoanele cu handicap sau beneficiarii asistență socială. Această responsabilitate diferită explică diferitele structuri de vârstă ale beneficiarilor la nivel federal și provincial.

Cererea și oferta de îngrijire informală

Numărul de persoane care beneficiază de îngrijire informală este de 464.800; aceasta este cu aproximativ 100.000 de persoane mai mult decât numărul beneficiarilor alocațiilor de îngrijire în același an, deoarece sunt incluse două grupuri suplimentare de persoane care au nevoie de îngrijire: persoanele care nu au solicitat alocații de îngrijire și persoanele care nu se califică pentru îngrijire indemnizații, de exemplu deoarece nevoia lor de îngrijire este estimată la mai puțin de 50 ore pe lună.

Se remarcă totuși că se vorbește doar de populația neinstituționalizată, în timp ce numărul beneficiarilor alocațiilor de îngrijire și îngrijirea la domiciliu. Potrivit lui Mikrozensus, 281.900 de femei și 144.000 de bărbați de peste 18 ani îngrijesc una sau mai multe persoane datorită problemelor lor de sănătate mai îndelungate, fără a fi pe deplin compensate pentru această îngrijire.

Mai mult, 38.900 de persoane sau una din zece persoane din acest grup îngrijesc mai mult de o persoană, grupul de vârstă 50-54 fiind cel cu cea mai mare pondere a îngrijitorilor multipli. Trebuie reținut totuși că Mikrozensus 2002 nu vorbește de vârsta beneficiarilor îngrijirii. Numerele atât pentru destinatarii de îngrijire, cât și pentru furnizorii de îngrijiri medicale, supraestimă îngrijirea informală a persoanelor în vârstă.

În 2005, a fost realizat un studiu reprezentativ pentru a se stabili despre situația îngrijitorilor informali. A fost extras un eșantion al tuturor beneficiarilor de indemnizații pentru îngrijirea pe termen lung, iar beneficiarii au fost rugați să transmită chestionarul principalului îngrijitor (informal).

Această abordare era necesară pentru că nu exista o bază de date cu privire la îngrijitorii informali, ci doar se știa că există o persoană care beneficiază de indemnizație de îngrijire. Studiul a fost completat de interviuri cu reprezentanți ai furnizorilor de servicii de îngrijire la domiciliu. Rezultatele principale ale acestui studiu sunt în general comparabile cu cele ale lui Mikrozensus:

• Din cei responsabili cu îngrijirea principală, 79% erau femei. Mikrozensus arată, de asemenea, că există o tendință de a alege îngrijitorii principali de același sex ca și primitorul de îngrijire atunci când îngrijitorul principal este copilul beneficiarului, dar că femeile sunt, de departe, îngrijitorii cei mai importanți pentru părinți.

• Vârsta medie a îngrijitorilor este de 58. De asemenea, Hörl subliniază faptul că majoritatea activităților de îngrijire informală este generată de generațiile de vârstă mijlocie, dar că o parte considerabilă de îngrijire este oferită de persoane de 80 de ani și mai în vârstă.

• Soții / partenerii oferă 40% din totalul îngrijirilor informale, în timp ce un sfert din acesta este asigurat de copii.

• Printre îngrijitorii principali, 30% sunt remunerați, în timp ce 68% nu sunt; Cu toate acestea, 56% dintre toți îngrijitorii principali declară că au fost angajați înainte de a-și asuma responsabilitățile de îngrijire. Potrivit lui Mikrozensus, 43% sunt angajați, 2% șomeri și 55% nu mai sunt angajați. Potrivit lui Badelt și colab., 23% dintre toți îngrijitorii informali au fost angajați și 37% dintre toți îngrijitorii au fost sub vârsta de 60 de ani.

• În ceea ce privește nivelul studiilor, 32% dintre îngrijitori nu au decât clasele primare, 30% au terminat programe de ucenicie, 21% au frecventat o școală profesională, 7% au liceul, în timp ce doar 4% dintre îngrijitori au terminat învățământul superior.

• În ceea ce privește venitul, 47% dintre îngrijitori nu au un venit lunar personal sau au un venit sub 700 EUR (cu excepția oricărei remunerații de îngrijire). Unul din cinci îngrijitori nu are venituri, dintre care 91% sunt femei.

• Studiul a constatat că 82% dintre îngrijitori plătesc contribuții la sistemul public de pensii pentru limită de vârstă, ceea ce înseamnă că venitul la bătrânețe este neclar pentru unul din cinci îngrijitori.

Trei din patru îngrijitori asigură îngrijirea persoanelor care au nevoie de niveluri mai scăzute de îngrijire (nivelurile 1-3), unul din cinci îngrijitori pentru destinatarii de nivel 4 sau 5 și 7% pentru beneficiarii de nivel 6 sau 7. Cea de-a doua pondere s-a dublat din 1997.

• În rândul îngrijitorilor, 58% afirmă că numai existența alocației de îngrijire face posibilă îngrijirea la domiciliu; dar indemnizația de îngrijire nu este considerată suficient de mare pentru a permite îngrijitorilor de a renunța la locul de muncă.

• Unul din trei îngrijitori consideră că este necesară adaptarea locuinței nevoilor persoanei în vârstă.

• Aproximativ unul din trei îngrijitori se simte incapabil să cuantifice orele de îngrijire. Acestea par extrem de greu de determinat dacă ambii locuiesc în aceeași casă sau dacă destinatarul de îngrijire – adesea confuz – are nevoie de mai multă supraveghere decât de îngrijire (activă). În medie, 20% îngrijitori petrec 1-2 zile cu un destinatar de îngrijire la nivelurile 1-3 (nivelurile 4-7) nu mai mult de cinci ori pe săptămână, 11% (5%) zilnic și 27% (20%) de mai multe ori pe zi.

• Aproape trei din patru destinatari de îngrijire sunt mai mult sau mai puțin mobili.

• Dacă nu se primește o îngrijire formală, 48% dintre respondenți consideră asistența formală, în general ca fiind ineficientă și 42% declară că nu au apelat la asistența informală din cauza lipsei fondurilor. În zonele rurale există, în plus, și problema aprovizionării scăzute. În unul din patru cazuri, îngrijirea informală este completată de servicii oficiale de îngrijire la domiciliu.

• Îngrijirea formală este folosită în mod semnificativ mai mult de persoanele cu venituri proprii, de îngrijitorii cu locuri de muncă cu normă întreagă și de îngrijitorii cu niveluri superioare de învățământ, comparativ cu persoanele fără venit, cu normă întreagă sau, respectiv, cu studii superioare.

• Fără a fi surprinzător, îngrijirea formală este folosită mai intens pentru a completa îngrijirea informală în cazul unor niveluri mai înalte de îngrijire. În medie, se utilizează între cinci ore de îngrijire la domiciliu și nouă ore de îngrijire la domiciliu pe săptămână.

• În cazurile de absență obișnuită a îngrijitorilor informali, 83% au prevăzut înlocuirea în cazul incidentelor acute și 71% pentru absențele planificate.

• Aproximativ 70% dintre îngrijitorii informali simt că povara îngrijirii este uneori sau chiar de cele mai multe ori prea ridicată. Responsabilitatea, lipsa de speranță și sentimentul suprasolicitat sunt văzute ca fiind cei mai importanți factori de stres psihologic.

Între timp, politicile au avut grijă de unele dintre îmbunătățirile dorite în situația îngrijitorilor informali:

Accesibilitate sporită la informații privind aspectele medicale;

o linie telefonică telefonică;

cel puțin o creștere moderată a valorii monetare a indemnizației de îngrijire;

și creșterea ofertei suplimentare, cum ar fi serviciile formale de îngrijire la domiciliu, îngrijirea de scurtă durată, îngrijirea de zi și îngrijirea de noapte.

Capitolul 3. Studiu de caz: Comparație între sistemul de îngrijire de lungă durată (camine de batrani) în Austria și România

3.1. Metodologia cercetării

Obiectivele

Stabilirea avantajelor pe care le prezintă centrele de îngrijire pe termen lung a vârstnicilor din Austria, comparativ cu România.

Identificarea pnctelor forte și punctelor slabe ale centrelor de îngrijire pe termen lung vârstnicilor din Austria, comparativ cu România.

Contribuția la literatura de specialitate.

Scopul

Realizarea unei analize comparative între sistemul de îngrijire de lungă durată (camine de batrani) în Austria și România.

Metoda

Datele cercetării de față s-au cules cu ajutorul chestionarului semistructurat-închis. Chestionarul a cuprins un număr de 15 itemi cu alegere multiplă.

Eșantion

În realizarea cercetării de față am recurs la un eșantion de 100 de persoane, din care:

50 de respondenți angajațți în cadrul centrelor de îngrijire pe termen lung, pentru vârstnici, din Austria.

50 de respondenți angajațți în cadrul centrelor de îngrijire pe termen lung, pentru vârstnici, din România.

3.2. Prezentarea datelor cercetării

1. Genul meu este:

Masculin: Austria 30%; România 35%

Feminin: Austria 70%; România 65%

Figura 3.1. Genul meu este:

2. Fucția ocupată este:

Asistent social: Austria 10%; România 12%

Asistent medical: Austria 15%; România 18%

Îngrijitor bătrâni: Austria 55%; România 50%

Psiholog: Austria 10%; România 7%

Terapeut: Austria 5%; România 8%

Altele: Austria 5%; România 5%

Figura 3.2. Fucția ocupată este:

3. Lucrez într-un azil de bătrâni de:

Sub 1 an: Austria 10%; România 5%

1-3 ani: Austria 30%; România 40%

3-5 ani: Austria 30%; România 20%

5-8 ani: Austria 10%; România 20%

8-10 ani: Austria 10%; România 5%

10-13 ani: Austria 5%; România 6%

13-15 ani : Austria 3%; România 3%

peste 15 ani: Austria 2%; România 1%

Figura 3.3. Lucrez într-un azil de bătrâni de:

4. Nivelul studiilor mele este:

Liceu: Austria 10%; România 15%

Postliceală: Austria 10%; România 15%

Facultate: Austria 40%; România 40%

Masterat: Austria 25%; România 28%

Doctorat: Austria 5%; România 2%

Figura 3.4. Nivelul studiilor mele este:

5. Numărul azilelor de bătrâni din țara mea este insuficient pentru numărul beneficiarilor care ar avea nevoie de îngrijire instituționalizată pe termen lung:

Adevărat : Austria 60% ; România 70%

Fals: Austria 10%; România 5%

Depinde de regiune: Austria 18%; România 15%

Nu știu. Nu răspund: Austria 2%; România 10%

Figura 3.5. Numărul azilelor de bătrâni din țara mea este insuficient pentru numărul beneficiarilor care ar avea nevoie de îngrijire instituționalizată pe termen lung:

6. În general, calitatea serviciilor în cadrul sistemelor de îngrijire de lungă durată este una:

Bună: Austria 38; România 50%

Proastă: Austria 22%; România 10%

Extrem de bună: Austria 30%; România 2%

Extrem de proastă: Austria 2%; România 18%

Nu știu. Nu răspund. : Austria 8%; România 20%

Figura 3.6. În general, calitatea serviciilor în cadrul sistemelor de îngrijire de lungă durată este una:

7. Sursele de finanțare pentru căminele de bătrâni din țara mea sunt:

Surse private: Austria 10%; România 5%

Surrse de la sistemul bugetar: Austria 10%; România 40%

Sprijin de la ONG-uri: Austria 10%; România 20%

Surse proprii ale beneficiarului: Austria 40%; România 15%

Surse provenite de la rudele beneficiarului: Austria 20%; România 10%

Nu știu. Nu răspund. : Austria 5%; România 2%

Altele: Austria 5%; România 8%

Figura 3.7. Sursele de finanțare pentru căminele de bătrâni din țara mea sunt:

8. Cele mai frecvente nevoi ale beneficiarilor internați în centre îngrijire de lungă durată sunt:

Îmbrăcat: Austria 5%; România 1%

Igienă personală: Austria 10%; România 19%

Igienă locuință: Austria 10%; România 10%

Medicamente: Austria 5%; România 10%

Mișcare zilnică: Austria 15%; România 10%

Deplasare: Austria 15%; România 2%

Comunicare: Austria 20%; România 8%

Pregătirea meselor: Austria 10%; România 10%

Cumpărături: Austria 5%; România 9%

Nu știu. Nu răspund. 5%: Austria ; România 1%

Figura 3.8. Cele mai frecvente nevoi ale beneficiarilor internați în centre îngrijire de lungă durată sunt:

9. Vârstnicii dependenți de îngrijire, preferă în general îngrijirea:

la domiciliu, de către rude: Austria 50%; România 70%

la domiciliu, de către personal specializat: Austria 10%; România 5%

în centre îngrijire de lungă durată: Austria 5%; România 1%

la domiciliu de către rude și în centre de zi: Austria 15%; România 4%

la domiciliu de către personal specializat și în centre de zi: Austria 10%; România 15%

altele: Austria 8%; România 1%

Nu știu. Nu răspund. : Austria 2%; România 4%

Figura 3.9. Vârstnicii dependenți de îngrijire, preferă în general îngrijirea:

10. Costul mediu al serviciilor pentru îngrijirea persoanelor în centre de îngrijire pe termen lung este:

sub 300 euro: Austria 1%; România 20%

300-500 euro: Austria 4%; România 20%

500-700 euro: Austria 30%; România 30%

700-1000 euro: Austria 40%; România 20%

1000-1300 euro: Austria 10%; România 3%

1300-1500 euro: Austria 10%; România 4%

peste 1500 euro: Austria 5%; România 3%

Figura 3.10. Costul mediu al serviciilor pentru îngrijirea persoanelor în centre de îngrijire pe termen lung este:

11. Cele mai mari beneficii pentru persoanele vârstnice internate în centre de îngrijire pe termen lung sunt:

vârstnicii nu mai sunt singuri: Austria ; România

vârstnicii socializează și își comunică nevoile: Austria ; România

vârstnicii sunt tratați corespunzător: Austria ; România

vârstnicii sunt hrăniți corespunzător: Austria ; România

vârstnicii sunt monitorizați în permanență: Austria ; România

Figura 3.11 Cele mai mari beneficii pentru persoanele vârstnice internate în centre de îngrijire pe termen lung sunt:

12. Cele mai mari dezavantaje pentru persoanele vârstnice internate în centre de îngrijire pe termen lung sunt:

Vârstnicii simt lipsa rudelor.: Austria 10%; România 20%

Vârstnicii simt lipsa casei lor. : Austria 40% ; România 60%

Vârstnicii simt lipsa mediului de căminului propriu. : Austria 10% ; România 10%

Vârstnicii sunt demoralizați când văd numai persoane dependente în jur. : Austria 20%; România 3%

Vârstnicii suferă de depersonalizre. : Austria 10%; România 3%

Nu știu. Nu răspund.: Austria 10%; România 4%

Figura 3.12. Cele mai mari dezavantaje pentru persoanele vârstnice internate în centre de îngrijire pe termen lung sunt:

13. În general, vârstnicii internați în centre de îngrijire pe termen lung își îmbunătățesc starea de sănătate după un timp:

Adăvărat: Austria 40%; România 20%

Fals: Austria 40%; România 60%

Nu știu. Nu răsăund. : Austria 10% ; România 10%

Depinde de la caz la caz. : Austria 10%; România 10%

Figura 3.13. În general, vârstnicii internați în centre de îngrijire pe termen lung își îmbunătățesc starea de sănătate după un timp:

14. Cele mai mari probleme cu care se confruntă centrele de îngrijire pe termen lung din țara mea sunt:

lipsa fondurilor: Austria 20%; România 40%

lipsa personalului: Austria 5%; România 20%

dotarea: Austria 10%; România 10%

lipsa unui personal specializat: Austria 15%; România 10%

lipsa facilităților: Austria 20%; România 10%

lipsa igienei: Austria 10%; România 5%

Altele: Austria 10%; România 3%

Nu știu. Nu răspund. : Austria 10%; România 2%

Figura 3.14. Cele mai mari probleme cu care se confruntă centrele de îngrijire pe termen lung din țara mea sunt:

15. Speranța de viață a vârstnicilor internați în centrele de îngrijire pe termen lung din țara mea este:

1-3 ani: Austria 20%; România 30%

3-5 ani: Austria 30%; România 40%

5-8 ani: Austria 30%; România 20%

8-10 ani: Austria 15%; România 8%

peste 10 ani: Austria 5%; România 2%

Figura 3.15. Speranța de viață a vârstnicilor internați în centrele de îngrijire pe termen lung din țara mea este:

3.3. Analiza rezultatelor cercetării

În mare parte, centrele de îngrijire pe termen lung din România sunt mult mai slab desvoltate și ineficient prganizate, ca urmare a crizei fondurilor. Cu toate acestea, din punct de vedere psihologic vârstnicii sunt aproape la fel. Excepția este data de faptul că austriecii au încredere în centrele de îngrijire pe termen lung, din țara lor, în schimb românii nu au încredere.

În plus, personalul este ineficient pregătit în România, comparativ cu Austria, iar nivelul fondurilor este mai ridicat în Austria. În România vârstnicii privesc cu pesimism ideea de a viețui la cămin, în timp ce vârstnicii din Austria sunt mai optimiști, în ceea ce privește viața în azil.

Concluzii

Analiza problemelor demografice în România vine în contextul unei lungi serii de așteptări legate de dezvoltarea și asigurarea bunăstării. Obiectivele dezvoltării propuse a României se confruntă în mod inevitabil cu fenomene demografice care nu pot fi neglijate. Mecanismele acestui fenomen sunt greu de controlat, iar efectele care se manifestă pe termen lung, chiar dacă se iau măsuri imediate, sunt mai greu de identificat.

Dimensiunea și creșterea populației

Populația României a cunoscut, în ultimele decenii, schimbări semnificative cu tendințe negative pe termen lung. Până în 1990, populația a înregistrat o creștere, dar după această perioadă, populația totală a scăzut de la an la an, după cum se poate vedea în figura 1. Cea mai importantă scădere a fost în perioada 1992-2002 când populația a scăzut cu aproximativ un milion, atingând până în prezent o scădere de 1.375.154 de locuitori, ceea ce a dus la o scădere de 6%.

Scăderea populației este determinată în principal de creșterea naturală negativă și într-o măsură mai mică de migrația netă. Structura sexului populației arată aceeași tendință negativă (figura 2.1), astfel încât în perioada analizată numărul femeilor a depășit numărul bărbaților, cu excepția perioadei de după 2006, când ponderea femeilor în totalul populației a scăzut. În perioada 1992-2002, a fost o tendință de scădere în numărul bărbaților, schimbarea fiind de 0,4 puncte procentuale, dar din 2002 am înregistrat o creștere de 0,01 puncte procentuale.

Această creștere a fost realizată abia în 2002, în prezent bărbații înregistrând un procent de 48,7% din populație. În ceea ce privește numărul femeilor din aceeași perioadă analizată, ea a cunoscut fluctuații, sporind astfel din 1992 până în 2002, apoi a scăzut timp de patru ani până în 2006, apoi a continuat să crească, iar acum numărul femeilor în total a fost de 51,3%.

Fenomenele demografice din România în ultimele decenii s-au reflectat în mod semnificativ în schimbările structurii de vârstă a populației. După cum se poate observa din analiza datelor, grupurile cele mai afectate sunt cele cuprinse între 0 și 19, care înregistrează scăderi ale populației de până la 43%.

Bibliografie

Albu, Emilia, Psihologia dezvoltării, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2008;

Apahideanu, Octavian, Asistența socială a persoanelor de a III-a, Editura Eftimie Murgu, Reșița, 2001;

Bennis W., Nanus, B. Liderii. Strategii pentru preluarea conducerii. – București: Bussines, Tech International Press, 2000;

Bodogai, Simona Ioana, Protecția socială a persoanelor vârstnice, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2009;

Burduș, E., Căprărescu, G., Androniceanu A., Managementul schimbării organizaționale, Ediția a treia, Editura Economicăm, București, 2008;

Bălașa, Ana, Sănătatea – componenta esențială a calității vieții vârstnicilor, Calitatea Vieții, Editura Academiei Române, București, Anul 18, Nr. 3-4, 2007;

Ciocodeica, Vasile, Demografia și sociologia populației, Editura Universitas, Petroșani, 2007;

Crețu, Tinca, Psihologia vârstelor, Editura Polirom, Iași, 2009;

Dewhirst D., Management de proiect, Notițe de curs Universitatea din Tennessee, 1995;

Donald R Hoover; Stephen Crystal; Rizie Kumar; Usha Sambamoorthi; Joel C Cantor (1 decembrie 2002). Cheltuieli medicale in ultimul an de viata: constatarile din 1992-1996 Medicare curenta Beneficiar Survey. Servicii de cercetare în domeniul sănătății. 37;

Gal, Denizia, Asistența socială a persoanelor vârstnice, Editura Todesco, Cluj-Napoca, 2003;

G. Hofstede, Managementul structurilor multiculturale, Editura Economică, București, 1995;

Huang, Shirlena; Thang, Leng Leng; Toyota, Mika (2012). "Mobilități transnaționale de îngrijire: Regândirea dinamicii asistenței medicale în Asia". Rețele globale. 12 (2): 129.

Isac Florin Lucian, Management în servicii, Editura Mirton, Timișoara, 2008;

Kijong Kim; Rania Antonopoulos (2011). Îngrijirea neplătită și plătită: Efectele îngrijirii copiilor și îngrijirea vârstnicilor asupra standardului de viață (PDF). Levy Economics Institute;

Lile Ramona,Pantea,V .V ., Cuc,L.D.- Management strategic,logistic și controlul afacerii, Editura Universității Aurel Vlaicu din Arad, 2011;

Lucuț, Grigore, Rădulescu, Sorin, Calitatea vieții și indicatorii sociali: teorie, metodă, cercetare, Editura Luminales, București, 2000;

Macarie, F., C. (2012). Managementul organizațiilor, Editura Eikon, Cluj-Napoca;

Marina, Lucian, Rămânerea în societate, Editura Emia, Deva, 2003;

Marshall, Mary, Asistența socială pentru bătrâni, Editura Alternative, Iași, 1993;

Mintzberg, H., Rise and Fall of Planning Strategic, Presa Liberă, 2013;

Nancy Adler, Dimensiunile internaționale ale comportamentului organizațional, McGraw Hill, Boston, 1986;

Nicolescu, O., Verboncu, I., Managementul organizației, Editura Economică, București, 2007;

Pollit C., Bouckaert, G., Reforma managementului public, o analiză comparativă, Oxford University Press, New York, 2000;

Rainey, Hal G., Înțelegerea și gestionarea organizațiilor publice, Editura Jossey Bass, San Francisco, 2009,

Schein, E.H., Cultură organizațională și conducere: Vedere dinamică, Jossey Bass, San Francisco, 2010;

Szentesi, S., Cioarna, A., Lile, R., Cureteanu, R., Managementul proiectelor, Editura Universității "Aurel Vlaicu" din Arad, 2009;

***Autoritatea Națională a Persoanelor cu Handicap, Statistica Buletinului, 31 martie 2011;

***Autoritatea Națională a Persoanelor cu Handicap, Buletin statistic, 31 martie 2015;

 ***Comisia Europeană, Portret statistic al Uniunii Europene 2012, Îmbătrânirea activă și solidaritatea între generații, Eurostat – Ediția 2012;

***Legea nr. 17/2000, lege privind asistența socială a persoanelor vârstnice.

 ***Ordonanța de Guvern, 886/2000.

 ***Raportul Național Strategic privind Protecția Socială și Incluziunea Socială 2008-2010 – România.

Chestionar

1. Genul meu este:

Masculin

Feminin

2. Fucția ocupată este:

Asistent social

Asistent medical

Îngrijitor bătrâni

Psiholog

Terapeut

Altele

3. Lucrez într-un azil de bătrâni de:

Sub 1 an

1-3 ani

3-5 ani

5-8 ani

8-10 ani

10-13 ani

13-15 ani

peste 15 ani

4. Nivelul studiilor mele este:

Liceu

Postliceală

Facultate

Masterat

Doctorat

5. Numărul azilelor de bătrâni din țara mea este insuficient pentru numărul beneficiarilor care ar avea nevoie de îngrijire instituționalizată pe termen lung:

Adevărat

Fals

Depinde de regiune

Nu știu. Nu răspund

6. În general, calitatea serviciilor în cadrul sistemelor de îngrijire de lungă durată este una:

Bună

Proastă

Extrem de bună

Extrem de proastă

Nu știu. Nu răspund.

7. Sursele de finanțare pentru căminele de bătrâni din țara mea sunt:

Surse private

Surrse de la sistemul bugetar

Sprijin de la ONG-uri

Surse proprii ale beneficiarului

Surse provenite de la rudele beneficiarului

Nu știu. Nu răspund.

8. Cele mai frecvente nevoi ale beneficiarilor internați în centre îngrijire de lungă durată sunt:

Îmbrăcat

Igienă personală

Igienă locuință

Medicamente

Mișcare zilnică

Deplasare

Comunicare

Pregătirea meselor

Cumpărături

Nu știu. Nu răspund.

9. Vârstnicii dependenți de îngrijire, preferă în general îngrijirea:

la domiciliu, de către rude

la domiciliu, de către personal specializat

în centre îngrijire de lungă durată

la domiciliu de către rude și în centre de zi

la domiciliu de către personal specializat și în centre de zi

altele

Nu știu. Nu răspund.

10. Costul mediu al serviciilor pentru îngrijirea persoanelor în centre de îngrijire pe termen lung este:

sub 300 euro

300-500 euro

500-700 euro

700-1000 euro

1000-1300 euro

1300-1500 euro

peste 1500 euro

11. Cele mai mari beneficii pentru persoanele vârstnice internate în centre de îngrijire pe termen lung sunt:

vârstnicii nu mai sunt singuri

vârstnicii socializează și își comunică nevoile

vârstnicii sunt tratați corespunzător

vârstnicii sunt hrăniți corespunzător

vârstnicii sunt monitorizați în permanență

12. Cele mai mari dezavantaje pentru persoanele vârstnice internate în centre de îngrijire pe termen lung sunt:

Vârstnicii simt lipsa rudelor.

Vârstnicii simt lipsa casei lor.

Vârstnicii simt lipsa mediului de căminului propriu.

Vârstnicii sunt demoralizați când văd numai persoane dependente în jur.

Vârstnicii suferă de depersonalizre.

13. În general, vârstnicii internați în centre de îngrijire pe termen lung își îmbunătățesc starea de sănătate după un timp:

Adăvărat

Fals

Nu știu. Nu răsăund.

Depinde de la caz la caz.

14. Cele mai mari probleme cu care se confruntă centrele de îngrijire pe termen lung din țara mea sunt:

lipsa fondurilor

lipsa personalului

dotarea

lipsa unui personal specializat

lipsa facilităților

lipsa igienei

15. Speranța de viață a vârstnicilor internați în centrele de îngrijire pe termen lung din țara mea este:

1-3 ani

3-5 ani

5-8 ani

8-10 ani

peste 10 ani