Comorbidităti în Bronhopneumopatia Cronică Obstructivă la Vârstnici

Universitatea de Medicină și Farmacie

“Carol Davila,, București

Facultatea de Medicină

LUCRARE DE LICENȚĂ

Comorbidități în bronhopneumopatia

cronică obstructivă la vârstnici

Coordonator științific,

Conf.Univ.Dr.

Gabriel – Ioan PRADA

Absolvent,

Marilena MANOLE

2016

DECLARAȚIE

Prin prezenta, declar pe proprie răspundere că Lucrarea de licență cu titlul “ Comorbidități în bronhopneumopatie cronică obstructivă la vârstnici” îmi aparține în întregime și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau străinătate. De asemenea, declar că toate sursele utilizate, inclusiv cele de pe Internet, sunt indicate în lucrare, cu respectarea strictă a regulilor de evitare a plagiatului:

toate fragmentele de text reproduse exact, chiar și în traducere proprie din altă limbă, dețin referința precisă a sursei;

reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alți autori deține referința precisă;

rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul original.

București, 01.09.2016

Autor: Marilena MANOLE

_________________________

(semnătura în original)

NOTIUNI DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE A APARATULUI RESPIRATOR

ANATOMIA APARATULUI RESPIRATOR

Aparatul respirator este alcătuit din totalitatea organelor care contribuie la realizarea schimburilor dintre oxigenul din aerul atmosferic și bioxidul de carbon rezultat din procesele metabolice din organism.

Din punct de vedere anatomo-funcțional aparatul respirator este alcătuit din două categorii de organe:

– căile respiratorii cu rol în conducerea aerului,

– plămânii organele propriu-zise ale schimburilor gazoase.

Căile respiratorii se împart la rândul lor in cai respiratorii superioare, formate din cavitatea nazala,bucala și faringe si cai respiratorii inferioare, formate din laringe, trahee și plămâni.

Cavitatea nazala este situată deasupra cavitații bucale, in centrul maxilarului superior și între cele două orbite.

Cavitatea nazală comunică cu sinusurile paranazale si este divizată de septul nazal în două fose nazale. Fiecare fosă nazală se împarte în două regiuni reprezentate de vestibulul nazal și fosa nazală propriu zisă.Fosa nazală prezinta o regiune respiratorie și alta olfactorie.

Vascularizatia cavitatii nazale este asigurata de arterele etmoidale anterioară și posterioară provenite din artera oftalmică, arterele nazală postero-laterala și septală-posterioară provenite din artera sfeno-palatină și de ramuri ale arterei faciale.

Din plexurile venoase sângele este drenat de venele etmoidale tributare venei oftalmice superioare ,din porțiunea posterioară sângele este drenat prin venele sfenopalatine în plexul venos pterigoidian, iar din porțiunea anterioară este drenat în vena facială.

Din porțiunea anterioara a foselor nazale, limfa este condusă la nodurile limfatice submandibulare. Din porțiunea posterioară limfa este drenată spre nodurile retrofaringiene și spre nodurile cervicale laterale profunde superioare.

Inervatia senzitiva este asigurata de ramurile nazale postero-superioare mediale, ramurile nazale postero-superioare laterale, ramuri nazale postero-inferioare, ramuri ale nervului maxilar

Porțiunea antero-superioară a foselor nazale este inervată de numeroasele ramuri nazale ale nervului etmoidal anterior din nervul oftalmic. Nervul etmoidal anterior pătrunde în fosa nazala prin gaura etmoidală și se împarte în:

– ramuri interne care inervează mucoasa porțiunii anterioare și superioare a septului nazal

– ramuri laterale, care inervează mucoasa porțiunii anterioare și superioare a peretelui lateral al fosei nazale.

Inervația vegetativă este asigurată de fibre simpatice și parasimpatice. Fibrele simpatice preganglionare au originea la nivel C8-T1 din măduva spinării, iar cele postganglionare în ganglionul cervical superior. Fibrele parasimpatice preganglionare au originea în nucleul lacrimomuconazal anexat nervului facial iar fibrele postganglionare în ganglionul pterigopalatin. Fibrele nervoase vegetative ajung la mucoasa nazală, însoțind arterele.

Cavitatea bucala este situata in partea inferioara a fetei, sub fosele nazale si comunica prin orificiul anterior cu exteriorul si prin orificiul posterior cu faringele.Este impartita in vestibulul bucal si cavitatea bucala propriu-zisa.

Faringele este organul la nivel căruia calea digestivă se încrucișează cu calea respiratorie. Limita superioara este procesul bazilar al osului occipital, iar limita sa inferioară se găsește la nivelul marginii inferioare a cartilajului cricoid.Faringele este împărțit în partea nazală (nazofaringe), orală (bucofaringe) laringiană (laringofaringe).

Nazofaringele reprezintă etajul superior al cavității faringiene care comunică anterior prin choane cu fosele nazale, fiind separat de bucofaringe prin valul palatin.

Bucofaringele este porțiunea cavitații faringelui care se întinde între valul palatin și aditusul laringian care comunică anterior prin isthmus faucium cu cavitatea bucală și corespunde posterior primele trei vertebre cervicale iar inferior planului ce trece prin partea inferioară a osului hioid. La acest nivel palatul dur se continuă posterior cu valul palatin.

Laringofaringele corespunde posterior vertebrelor C4-C6. Comunică cu laringele prin aditusul laringian.

Musculara faringelui este formată din muschi constrictori care prin contracție îngustează lumenul faringian si muschi dilatatori care largesc lumenul laringian prin contractie.

Sursele arteriale de vascularizatie sunt artera faringiana ascendentă,artera palatina ascendentă,artera tiroidiana superioară,artera pterigopalatină.

Faringele drenează sângele într-un plex submucos și altul perifaringian care sunt tributare venei jugulare interne. Limfa este drenată în ganglionii retrofaringieni pentru partea nazală și ganglionii jugulari pentru părțile orală și laringiană.

Inervația motorie este asigurată de nervii glosofaringian, vag și accesor, iar cea senzitivă este asigurată de nervii trigemen, glosofaringian și vag.

Inervația vegetativă simpatică este furnizată de fibre furnizate din ganglionul simpatic cervical superior și cea parasimpatică de nervul vag.

Laringele este un organ tubular care face parte din căile respiratorii fiind în același timp și organul principal al fonației.. Laringele corespunde ultimelor patru vertebre cervicale si este situat in regiunea antero-superioara a gatului. Laringelui i se descriu: baza mare, baza mică sau vârful, două fețe laterale, o față posterioară, o margine anterioară și două margini posterioare.

Cavitatea laringelui prezintă două perechi de plici mucoase:

– superioare – plicile vestibulare (ventriculare) care delimitează un orificiu numit rimă vestibulară;

– inferioare – plicile vocale care delimitează un orificiu numit glotă (rimă glotică).

Cele două perechi de plici împart cavitatea laringelui în trei etaje:

– etajul superior (vestibulul laringian) situat superior de plicile vestibulare;

– etajul mijlociu (ventriculul taringian) situat între plicile vestibulare și cele vocale;

– etajul inferior (cavitatea infraglotica) situat inferior de plicile vocale și care se continuă cu lumenul traheal.

Pentru menținerea deschisă a lumenului căilor respiratorii acestea prezintă un schelet cartilaginos.

Cartilajele laringelui sunt: – neperechi: tiroid, cricoid, epiglota și

-perechi: aritenoid, corniculate, cuneiforme.

Vascularizația este asigurata de artera laringiana superioară, ramura din artera tiroidiană superioară si artera laringiană inferioara, ramură din artera tiroidiană inferioară.Venele dreneaza sangele în trunchiurile venoase tiroidiene.

Drenaj limfaticse realizeaza spre ganglionii cervicali profunzi situați de-a lungul venei jugulare interne.

Inervația este asigurată de nervul vag prin ramurile sale – nervul laringeu superior și inferior.

Traheea este un segment al căilor respiratorii, situat median în partea inferioară a gâtului și în mediastin, Limita superioară corespunde vertebrei C6 la adult, și C7 la bătrâni. Este unită superior de laringe prin ligamentului cricotraheal. Inferior la nivelul vertebrei T4-T5, se bifurcă în cele două bronhii principale, dreapta și stânga

Traheea cervicală, corespunde regiunii infrahioidiene si se întinde de la cartilajul cricoid pana la apertura toracică superioară

Anterior este acoperită de piele, lama superficială a fasciei cervicale, de mușchii sternotiroidieni și sternohioidieni înveliți de lama pretraheală. Inelele traheala II-III sunt acoperite de istmul glandei tiroide. Posterior traheea are raport cu esofagul, nervul laringeu recurent și artera laringiană inferioara. Lateral are raporturi cu lobii glandei tiroide, cu arterele tiroidiene inferioare, cu vasele vertebrale și cu mănunchiul vasculonervos al gâtului.

Traheea toracală, ,vine în raport anterior cu timusul, plexul tiroidian, mușchiul transvers al toracelui, și cu vena brahiocefalică stângă. Este încrucișată deasupra bifurcației de arcul aortic din care se desprinde trunchiul branhiocefalic care trece în dreapta traheei și artera carotidă comună stângă care trece mai sus în stânga traheii. Lateral, în partea dreaptă, vine în raport cu pleura mediastinală, nervul frenic drept, vena cavă superioară și crosa venei azygos iar la stânga, cu pleura mediastinală, nervul laringeu recurent stâng și cu arcul arterei aorte. Posterior traheea vine în raport cu esofagul.

Peretele traheii este format alcătuit din 15-20 de inele cartilaginoase incomplete,completate posterior de o membrană fibroelastică numită membrană traheala.

Vascularizația este asigurată de arterele tiroidiene inferioare pentru portiunea cervicala iar pentru porțiunea toracică de artere bronhice. Venele pentru porțiunea cervicală se varsă venele brahiocefalice, iar în porțiunea toracică venele se varsă în venele intercostale și de aici în sistemul venelor azygos.

Limfaticele drenează în ganglionii cervicali laterali profunzi, paratraheali, traheobronhici superiori și inferiori și mediastinali profunzi.

Inervația parasimpatică este asigurată de nervul laringeu recurent din nervul vag, iar cea simpatică de trunchiul simpatic cervical și toracic.

Bronhiile principale, dreapta și stânga, rezultă din bifurcarea traheii la nivelul celei de a patra vertebre toracice. Bronhiile se îndreaptă lateral și în jos formând între ele un unghi de 75-85°. După ce ajung la hilul plămânilor, bronhiile principale se ramifică intra pulmonar.

Au aceeași structură cu traheea ,bronhia dreaptă avand 6-7 inele cartilaginoase, se apropie mai mult de verticala si are un diametru de circa 15 mm , iar cea stângă se apropie mai mult de orizontala si are un diametru de circa 10 mm si prezinta 9-12 inele cartilaginoase.

Bronhiile principale alcătuiesc cu artera pulmonară, venele pulmonare, arterele bronhice, venele bronhice, limfaticele, fibrele plexului nervos pulmonar pediculului pulmonar.

Vascularizația arterială a bronhiilor este asigurată de ramuri bronhice din aorta toracică. Sângele venos este drenat de două vene bronhice, tributare la dreapta venei azigos, iar la stânga venei hemiazigos accesorii.

Limfa ajunge la nodurile traheobronhice. Nervii bronhiilor principale provin din plexul nervos pulmonar.

Plămânii sunt organele principale ale respirației,sunt situati in cavitatea toracica,la acest nivel avand loc schimbul alveolar de gaze.Au o masa medie de 1300g, si o constistenta moale,elastica.

Fiecare plămân prezintă o bază, un vârf, o fata costala si una mediastinala și două marginiinferioară și anterioară.

Fața costală este rotunjită și urmărește curba descrisă de coaste..Fața mediastinală este ușor concavă iar in treimea superioară a acesteia este situat hilul pulmonar. La nivelul hilului pulmonar drept, bronhia este situată postero-superior, artera înaintea ei, iar venele pulmonare inferior față de artere.

La nivelul hilului stâng elementul superior este artera, sub ea fiind situată bronhia,iar din venele pulmonare, una este situată înaintea bronhiei, iar cealaltă dedesubtul ei..

Marginea anterioară separă fața costală de cea mediastinala. La dreapta este ușor convexă, în timp ce la stânga prezintă scobitura cardiaca. Sub scobitura cardiacă exista o prelungire numită lingulă

Marginea inferioară pătrunde în recesul costodiafragmatic al pleurei parietale

Vârful depășeste orificiul superior al cavitatii toracice cu 2- 3 cm. Baza plămânului este reprezentată de fața diafragmatică.Fața diafragmatică a plămânului stâng are raporturi cu splina, fundul stomacului și parțial cu lobul stâng al ficatului. Fața diafragmatica a plămânului drept răspunde, tot prin intermediul diafragmei recesurilor subfrenice și feței diafragmatice a ficatului.

La plămânul stâng se întâlnește o scizură ob1ică care îl divide în doi lobi: superior și inferior.

Plămânul drept pe lângă fisura oblică mai prezintă și scizura orizontală care se îndreaptă medial,și se termină la nivelul hilului. Astfel cele două fisuri separă plămânul drept în trei lobi: superior, mijlociu și inferior.

Plămânii sunt constituiți în felul următor:

– Componenta bronhială

– Componenta parenchimaioasă,

– Stroma;

– Vase și nervii;

Componenta bronhială formează ramificații intra pulmonare provenite din ramificarea bronhiilor principale. Bronhia principală dreaptă dă trei bronhii lobare: superioară, mijlocie și inferioară în timp ce bronhia principală stângă dă două bronhii lobare: superioară și inferioară.

Bronhiile lobare se divid în continuare în bronhii segmentare. Bronhiile segmentare deservesc teritoriile bronhopulmonare numite segmente bronhopulmonare.

Segmentele bronhopulmonare se caracterizează prin aerație proprie, pedicul arterial propriu; stromă intersegmentară care le delimitează de segmentele vecine. La nivelul plămânului drept se întâlnesc zece bronhii segmentare, care deservesc același număr de segmente pulmonare .La nivelul plămânului stâng se intalnesc opt bronhii segmentare, care deservesc prin ramurile lor un număr egal de segmente bronhopulmonare

Desen

Componenta parenchimatoasă este reprezentata de Ramurile bronhiilor segmentare care continuă sa se dividă succesiv în ramuri bronhiale iar acestea în bronhiole lobulare sau terminale. Bronhiolele lobulare deservesc teritorii care reprezintă unitățile morfologice ale plămânilor, adică 1obu1ii pulmonari.

Bronhiolele lobulare se ramifică apoi în bronhiole respiratorii. Acestea continuă să se divida în ducte alveolare, terminate prin dilatații, numite săcu1eți alveolari. Săculeții se compartimentează în mai multe formațiuni veziculare, numite alveole pulmonare.

Bronhiola respiratorie și ramificațiile ei formează acinul pulmonar. Totalitatea acinilor alcătuiesc parenchimul pulmonar. Acinul reprezintă în consecința, unitatea morfofuncțională a plămânului.

Odata cu calibrul bronhiilor care descrește pe măsura ramificării se modifica si structura Bronhiile lobare mai au arcuri cartilaginoase, insa la nivelul bronhiolelor lobulare nu se mai întâlnesc structuri cartilaginoase

Bronhiolele lobulare și respiratorii prezinta celule musculare netede. Elementele musculare, formeaza la nivelul bronhiolelor lobulare o tunică musculară continuă care se prezintă ca o rețea cu ochiuri. La nivelul bronhiolelor respiratorii elementele musculare se răresc, iar la nivelul ductelor alveolare dispar in totalitate. În pereții ductelor alveolare întâlnim doar membrana fibroelastică căptușită cu epiteliu.Bronhiola respiratorie prezinta la nivelul peretelui doar alveolele pulmonare.

Alveolele pulmonare sunt formate din epiteliul alveolar dispus pe o membrană bazală. Alveolele sunt incluse în substanța reticulino-elastică a plămânului, care formează septele interalveolare.Complexul alveolo-capilar este format din pereții alveolelor pulmonare, septele interalveolare si rețeaua de capilare .

Țesutul conjunctivo-elastic al stromei formează o lamă continuă, membrana subpleurală, acoperită de pleură viscerală.Tesutul conjunctivo-elastic stromal însoțeste arborizațiile bronhice și pe cele ale arterelor pulmonare ramificațiile bronhopulmonare în interiorul lobilor și al segmentelor.

Vascularizația plămânilor este funcțională și nutritivă.

Circulatia funcțională este asigurată de trunchiul pulmonar cu cele două ramuri ale lui: artera pulmonară dreaptă și artera pulmonară stângă și cele patru vene pulmonare: două drepte și două stângi.

Trunchiul pu1monar care ia nastere in ventriculul drept al inimii și se capilarizeaza la nivelul alveolelor pulmonare , iar circulatia functionala de intoarcere este asigurata de venele pulmonare care se varsa in atriul stang.Trunchiul pulmonar și venele pulmonare alcătuiesc vasele circulației mici, prin care se asigură schimbul permanent de gaze în care artera pulmonară conține sânge neoxigenat, care se încarcă cu oxigen și se întoarce prin venele pulmonare, care conțin sânge oxigenat, la atriul stâng.

Artera pulmonară dreaptă se divide chiar înainte de pătrunderea ei în hil, în patru ramuri:superioară,ramura mijlocie destinata lobului mijlociu iar lobul inferior primește două ramuri,

ramura superioară, independentă, destinată segmentului superior si ramura inferioară, care se distribuie celorlalte segmente ale lobului inferior.

Artera pulmonara stângă este situata anterior si postero-lateral față de bronhia principală se divide la nivelul hilului în trei ramuri pentru cei doi lobi ai plămânului stâng.

Venele pulmonare se formează din rețeaua de capilare perialveolare, de unde transporta sângele bogat în oxigen si realizează legături cu rețeaua capilară bronhică, apoi formează vene perilobulare, intrasegmentare și intersegmentare.

Vena pulmonară dreaptă superioară adună sângele segmentelor lobului superior printr-un trunchi scurt care se formează prin unirea ramurilor apicală, anterioară și posterioară, precum și de la lobul mijlociu.Vena pulmonară dreaptă inferioară culege sânge din lobul inferior drept. Vena pulmonară stângă superioară se formează prin unirea ramurilor apicoposterioară, anterioară și lingulară si aduna sângele din lobul superior stâng

Vena pulmonară stângă inferioară se formează în același mod vena pulmonară dreaptă inferioară.

Circulația nutritivă face parte din marea circulație și aduce plamânului sânge încărcat cu substanțe nutritive și oxigen. Vascularizația nutritivă este asigurată de către arterele bronhice din aorta toracică O parte din sânge se întoarce în venele bronșice, care se varsă în venele azygos la dreapta si venelor brahiocefalice la stanga și acestea în vena cavă superioară și atriul drept.

Limfaticele pulmonare superficiale,merg în profunzime și confluează cu limfaticele intrapulmonare, situate perilobular intersegmentar și peribronhovascular.

Inervatia este realizata printr-un plex anterior și altul posterior. Fibrele sunt parasimpatice din nervul vag și simpatice din ganglionii simpatici toracali si însoțesc bronhiile intrapulmonare și arterele.

Fibrele parasimpatice eferente sunt destinate musculaturii bronhiale, dând bronhoconstrictia

glandelor din mucoasa bronhică, determinând secreția acestora.

Fibrele simpatice sunt vasomotoare si au acțiune relaxantă asupra musculaturii bronhice regland calibrul vaselor și implicit, debitul sangvin pulmonar.

Ventilația pulmonară

Actul complex al respirației începe cu fenomene de distensie și retracție a cutiei toracice indispensabile ventilației pulmonare ca proces fiziologic care asigură schimburile gazoase între mediul extern și aerul alveolar.

Funcția respiratorie include patru procese fiziologice majore:

– ventilația pulmonară

– difuziunea oxigenului și a dioxidului de carbon între alveole și sânge;

– transportul oxigenului și a dioxidului de carbon prin sânge și lichidele interstițiale

– reglarea ventilației și a altor aspecte ale respirației.

Mecanica ventilației pulmonare

Expansiunea și retracția plămânilor se pot produce în două moduri:

– prin mișcările descendentă și ascendentă ale diafragmului,

– prin ascensionarea și coborârea coastelor

Respirația normala,se realizează prin mișcările diafragmului. În inspirație, contracția diafragmului tracționează în direcție descendentă porțiunile bazale ale plămânilor iar în expirație, diafragmul se relaxează, determinând comprimarea plămânilor și eliminarea aerului. În timpul respirației de efort, pentru a susține ritmul respirator rapid, surplusul de forță este obținut prin contracția mușchilor abdominali, care împinge organele abdominale în direcție ascendentă spre fața inferioară a diafragmului, comprimând astfel plămânii.

O alta modalitate de expansiune pulmonara este reprezentată de ascensionarea grilajului costal care determină o deplasare anterioară a sternului față de coloana vertebrala și o creștere cu aproximativ 20% a diametrului toracic antero-posterior în cursul unei inspirații maxime.

În repaus, coastele sunt înclinate descendent provocând apropierea sternului față de coloana vertebrală.

Responsabili de ascensionarea grilajului costal sunt mușchii inspiratori. Cei mai importanți sunt mușchii intercostali externi, însă un rol auxiliar îl au și:

– mușchii sternocleidomastoidieni;

– mușchii dințați anteriori;

– mușchii scaleni.

Mușchii responsabili de coborârea grilajului costal sunt denumiți mușchi expiratori.

Principalii mușchi expiratori sunt:

– mușchii drepți abdominali;

– mușchii intercostali interni;

Figura prezintă și mecanismul prin care mușchii intercostali externi și interni intervin în producerea inspirației și a expirației. În partea stângă a figurii, în expirație coastele prezintă angulație descendentă, iar mușchii intercostali externi sunt alungiți în sens anterior și descendent.

Prin contracție, aceștia determină tracțiunea anterioară a coastelor superioare în raport cu coastele inferioare, realizând un mecanism de pârghie care ascensionează coastele și produce inspirația. Mușchii intercostali interni acționează în sens opus, având rolul de mușchi expiratori, deoarece inserțiile lor costale sunt orientate în direcție opusă și produc un mecanism de pârghie contrar.

Presiunea pleurală reprezintă presiunea lichidului dintre pleura viscerală și cea parietală, presiunea este rezultatul unei sucțiuni ușoare, fiind ușor negativă. Presiunea pleurală la începutul inspirației este de aproximativ -5 centimetri coloană de apă. Ulterior, în timpul unei inspirații normale, expansiunea cutiei toracice produce tracțiunea externă a plămânilor și conduce la o negativare mai mare a presiunii intrapleurale, de aproximativ -7,5 centimetri coloană de apă.

Presiunea alveolară reprezintă presiunea aerului din interiorul alveolelor pulmonare. Când glota este deschisă și la nivel pulmonar nu există aflux sau eflux aeric, presiunile din toate segmentele sistemului respirator, sunt egale cu presiunea atmosferică, a cărei valoare convențională este zero și reprezintă nivelul presional de referință. Pentru a determina pătrunderea aerului la nivel alveolar în inspirație, presiunea alveolară trebuie să scadă sub valoarea presiunii atmosferice (sub zero).

În expirație, presiunea alveolară crește la aproximativ +1 centimetru coloană de apă, acest lucru determină eliminarea din plămâni a unui volum aeric de 0,5 litri în decursul celor 2- 3 secunde ale expirației.

Presiunea transpulmonară reprezintă diferența dintre presiunea alveolară și presiunea pleurală.

Complianța pulmonară reprezintă gradul de expansiune determinat de creșterea unitară a presiunii transpulmonare. La un adult, complianța este de 200 ml de aer per centimetru coloană de apă presiune transpulmonară. Pentru o creștere a presiunii transpulmonare cu 1 centimetru coloană de apă, volumul pulmonar se va mări cu 200 de mililitri.

La nivelul plămânilor apare o forță elastică de tip contractil, care este denumită forță elastică de tensiune superficială

Surfactantul are rol în reducerea forței elastice de tensiunea superficială a apei, implicând în același timp o creștere a complianței și scăderea tendinței de colaps a alveolelor.

Este secretat de către alveolocite de tip II și este un amestec complex de fosfolipide, proteine și ioni. Printre cei mai importanți constituenți se numără fosfolipidul dipalmitoilfosfatidilcolină, apoproteinele surfactantului și ionii de calciu.

Surfactantul conferă plămânului ca urmare a scăderii forței elastice de tensiune superficiale o serie de proprietăți:

– asigură distensia pulmonară;

– împiedică filtrarea lichidelor din interstițiu și capilare spre alveolele pulmonare către stratul hidrofob de suprafață;

– ușurează procesul de fagocitare al macrofagelor, favorizând emulsionarea particulelor inhalate.

S-a subliniat deja faptul că, contracția mușchilor respiratori se produce doar în inspirație determinând creșterea diametrelor vertical, antero-posterior și transversal al cutiei toracice, expirația fiind un proces pasiv.

Efortul inspirator poate fi împărțit în trei subtipuri:

– efort de complianță sau efort elastic;

– efort de rezistență tisulară;

– efort de rezistență respiratorie.

În timpul inspirului presiunea intrapleurală scade de la -10 -15mmHg și poate ajunge până la -50mmHg în cazul inspirului profund. În repaus presiunea intrapleurală este de -4 -6mmHg.

În expir are loc relaxarea musculaturii inspiratorii și contracția musculaturii expiratorii cu reducerea diametrelor cutiei toracice. Presiunea intratoracica negativă va scădea progresiv și poate ajunge în contextul unui expir forțat la până +60mmHg.

Rolul principal al ventilației pulmonare este reînnoirea continuă a aerului la nivelul zonelor pulmonare de schimb gazos, acolo unde aerul se găsește în apropierea capilarelor sangvine pulmonare.

Aceste zone includ alveolele, sacii alveolari, ductele alveolare și bronhiolele respiratorii. O parte din aerul inspirat nu ajunge niciodată în zonele de schimb gazos, în schimb umple căile respiratorii unde nu au loc schimburi gazoase, cum ar fi fosele nazale, faringele și traheea. Acest volum aeric este denumit aerul din spațiul mort deoarece nu este util în schimbul gazos.

Prin urmare din volumul de aer inspirat, 1/3 nu participă la schimburile gazoase alveolare întrucât rămâne în spațiul mort anatomic în căile respiratorii superioare așa încât doar 2/3 ajung la nivel alveolar. Raportul normal ventilație-perfuzie la nivel alveolar este de 0.8.

În expirație, este eliminat inițial aerul din spațiul mort, înainte ca aerul din alveole să ajungă în atmosferă. Așadar, spațiul mort dezavantajează semnificativ eliminarea gazelor expiratorii din plămâni. Volumul normal al aerului din spațiul mort în cazul unui adult tânăr de sex masculin este de aproximativ 150 de mililitri. Această valoare crește ușor odată cu înaintarea în vârstă.

Frecvența respiratorie medie este de 14-18 respirații pe minut cu variații în funcție de vârstă, sex, efort fizic intens. La nou-născut frecvența respirației este de 40-45 de respirații pe minut.

Consumul energetic total al organismului este de numai 3-5% în timpul unei respirații normale de repaus, dar în contextul unui efort fizic intens consumul de energie poate crește de 50 de ori mai ales dacă există complianța pulmonară redusă.

Metode de măsurare a ventilației pulmonare

– Metoda spirografică – este folosită pentru determinarea capacitații vitale și a volumelor care o compun;

– Metoda pneumatografică – permite înregistrarea debitelor instantanee și integrate raportate la valori de referința;

– Metoda pletismografică – constă în determinarea volumului gazos toracic cu ajutorul pletismografului corporal;

– Metoda diluției gazelor inerte(heliu/azot) – apreciază volumele pulmonare în funcție de concentrația acestora în aerul expirat.

Volumele și capacități pulmonare

Volumul curent reprezintă volumul de aer inspirat sau expirat în cursul unei respirații normale, are o valoare medie de aproximativ 500 de mililitri la adultul de sex masculin.

Volumul inspirator de rezervă reprezintă volumul de aer suplimentar care poate fi inhalat peste volumul curent printr-o inspirație forțată; de regulă, are o valoare de aproximativ 3000 de mililitri.

Volumul expirator de rezervă reprezintă volumul suplimentar maxim care poate fi eliminat printr-o expirație forțată care urmează unei expirații normale, curente; în mod obișnuit valoarea acestuia este de aproximativ 1100 de mililitri.

Volumul rezidual reprezintă volumul de aer care rămâne în plămâni la sfârșitul unei expirații forțate; valoarea acestui volum este în medie de aproximativ 1200 de mililitri.

Capacitatea inspiratorie este egală cu suma dintre volumul curent și volumul inspirator de rezervă. Este cantitatea de aer (aproximativ 3500 de mililitri) pe care un individ o poate inspira începând de la sfârșitul unui expir normal și până la nivelul de distensie pulmonară maximă.

Capacitatea reziduală funcțională este egală cu suma dintre volumul expirator de rezervă și volumul rezidual. Reprezintă cantitatea de aer care rămâne în plămâni la sfârșitul unei expirații normale (aproximativ 2300 de mililitri).

Capacitatea vitală este egală cu suma dintre volumul inspirator de rezervă, volumul curent și volumul rezidual. Reprezintă cantitatea maximă de aer care poate fi eliminată din plămâni printr-o expirație forțată care urmează unei inspirații forțate (aproximativ 4600 de mililitri).

Capacitatea pulmonară totală reprezintă volumul maxim până la care pot fi destinși plămânii în urma unui efort inspirator maxim (aproximativ 5800 de mililitri); este egală cu suma dintre capacitatea vitală și volumul rezidual.

Capacitatea reziduală funcțională se definește prin volumul de aer rămas în plămâni la sfârșitul unei expirații normale și este un parametru important al funcției pulmonare.

Valorile tuturor volumelor și capacitaților pulmonare sunt cu 20-25% mai mici la sexul feminin.

Debitul respirator este egal cu produsul dintre frecvența respirațiilor și volumul curent. Prin urmare,debitul respirator este în medie de aproximativ 6 l/min.

Ventilația alveolară pe minut reprezintă volumul total de aer proaspăt care ajunge în alveole și zonele de schimb gazos adiacente în decursul fiecărui minut. Este egală cu produsul dintre frecvența respirațiilor și cantitatea de aer proaspăt care ajunge în aceste zone în timpul fiecărei respirații.

Ventilația alveolară reprezintă unul dintre principalii factori care determină concentrațiile alveolare ale oxigenului și ale dioxidului de carbon.