Comisia Europeana
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………………………………………………..03
Capitolul 1. Instituția Comisiei Europene
Constituirea și atribuțiile Comisiei Europene…………………………………………………08
Atribuțiile Comisiei Europene………………………………………………………………………10
Funcționarea Comisiei Europene ………………………………………………………………..12
Capitolul 2. Instituția Consiliului Uniunii Europene
Constituirea și atribuțiile Consiliului U.E………………………………………………………15
Funcționarea Consiliului U.E……………………………………………………………………….16
Comitetul reprezentanților permanenți de pe lângă Consiliul U.E. …………………..17
Atribuțiile Consiliului U.E……………………………………………………………………………18
Capitolul 3. Instituția Parlamentului European
Constituirea și atribuțiile Parlamentului European…………………………………………21
Regimul juridic și statutul parlamentarilor europeni……………………………………….22
Funcționarea și atribuțiile Parlamentului European………………………………………23
Capitolul 4. Instituțiile judiciare ale Uniunii Europene
Instituția Curții Europene de Justițe……………………………………………………………….25
Funcționarea Curții Europene de Justiție………………………………………………………..26
Atribuțiile Curții Europene de Justiție………………………………………………………….27
Instituția Tribunalului de Primă Instanță………………………………………………………..28
Curtea Europeană de Justiție și Curtea Europeană a Drepturilor
Omului,instituții semnatare a Convenției Europene a drepturilor omului …………..29
Capitolul 5. Curtea Europeană de Conturi și Consiliul European
Rolul Curții Europene de Conturi………………………………………………………………….30
Structura Curții de Conturi…………………………………………………………………………..31
Constituirea și natura juridică a Consiliului European……………………………………32
Funcționarea Consiliului European……………………………………………………………….33
Capitolul 6. Organele Comunitare ale Uniunii Europene
Comitetul Economic și Social și Comitetul Științific și Tehnic al Euratom………34
Banca Europeană de Investiții……………………………………………………………………..35
Comitetul Regiunilor……………………………………………………………………………………36
Agențiile Europene specializate…………………………………………………………………….37
Europol………………………………………………………………………………………………………38
Banca Centrală Europeană…………………………………………………………………………..39
Mediatorul European…………………………………………………………………………………..40
Concluzii………………………………………………………………………………………………………………41
Spețe……………………………………………………………………………………………………………………46
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………..59
Introducere
Obiectivele Uniunii Europene sunt prevăzute în Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană:
– promovarea progresului economic și social, scopul final fiind realizarea pieței unice, a uniunii economice și monetare și introducerea monedei unice;
– afirmarea identității Uniunii în plan internațional, prin politica de securitate și externă comună; în viitor, se preconizează realizarea unei politici de apărare comune;
– apărarea drepturilor și intereselor cetățenilor europeni, prin instituirea cetățeniei europene;
– dezvoltarea Uniunii ca spațiu de libertate, securitate și justiție, prin cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne;
– dezvoltarea acquis-ului comunitar.
Cei trei „piloni” pe care se sprijină organizarea și funcționarea Uniunii Europene sunt, așa cum am mai arătat:
1. pilonul comunitar – Comunitățile europene;
2. pilonul interguvernamental de politică externă și de securitate comună (PESC);
3. pilonul interguvernamental de cooperare în justiție și afaceri interne (JAD.
Deosebirea dintre cei trei piloni constă nu numai în scopurile distincte pe care le întruchipează – piața internă unică și uniunea economică și monetară (1), salvgardarea valorilor comune, a independenței Uniunii (2), respectiv protejarea cetățenilor europeni printr-o colaborare întărită a statelor membre în materie penală, lupta împotriva criminalității, a terorismului, traficului de droguri, de arme, a corupției și fraudei (3), ci și în mecanismele de decizie distincte existente, în funcție de „pilonul” vizat.
Astfel, sistemul instituțional este unic pentru cei trei piloni, însă competențele instituționale sunt diferite, în funcție de pilonul pe teritoriul căruia se acționează. De exemplu, Curtea Europeană de Justiție este competentă pentru pilonul comunitar, nu însă și pentru pilonul nr. 2, iar față de pilonul nr. 3 este parțial competentă. De asemenea, dacă în cazul primului pilon funcționează procedurile de integrare, în cazul celorlalte două funcționează proceduri interguvernamentale .Motorul comun al celor trei piloni este Consiliul European, organism ce reunește șefii de state și de guverne din țările membre și care dă Uniunii impulsul necesar dezvoltării sale, definind orientările și politicile generale.În conformitate cu acest principiu, în domeniile care nu țin de competența sa exclusivă, Uniunea Europeană nu intervine decât dacă și în măsura în care obiectivele activității proiectate nu pot fi realizate de statele membre într-o manieră satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor acțiunii proiectate.
Sistemul instituțional al Uniunii Europene este construit în jurul a cinci instituții fundamentale:- Comisia Europeană, care inițiază politici și le pune în aplicare,
– Consiliul U.E. – organul legislativ, de decizie comunitară, care acționează
pe baza propunerilor Comisiei.
– Parlamentul European, cu rol inițial consultativ, însă în ultimul timp tot mai important în procesul de luare a deciziilor comunitare,
– Curtea Europeană de Justiție, care are sarcina de a interpreta actele comunitare și tratatele institutive, în caz de conflict juridic,
– Curtea de conturi, instituție cu rol de control financiar, al administrării bugetului comunitar. Acestea sunt instituțiile comunitare care au funcționat în temeiul tratatelor institutive (C.E.C.O., C.E.E. și EURATOM); ele au continuat să funcționeze și după crearea Uniunii Europene, iar, în plus, Uniunea Europeană a dobândit competențe noi, care nu intră în sfera de atribuții a instituțiilor comunitare, ci sunt rezolvate pe baze interguvernamentale – politica externă și de securitate, respectiv cooperarea în justiție și afaceri interne.De asemenea, sistemul instituțional comunitar este completat cu alte organe comunitare, cum ar fi Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic și Social etc.La Uniunea Europeană pot adera „statele Europei care practică democrația pluralistă și economia de piață”.Aderarea la Uniunea Europeană presupune, de fapt, aderarea la cele două Comunități europene rămase după expirarea Tratatului CECO, acceptarea pilonilor interguvernamentali ai Uniunii, prevăzuți în Tratatul de la Maastricht, și implică mai multe etape:
– Aderarea propriu-zisă este precedată de semnarea unui Acord de asociere între statul candidat și Comunitățile europene, care se derulează o anumită perioadă de timp, diferită de la stat la stat.
– Al doilea pas este semnarea tratatului de aderare, de către reprezentanții tuturor statelor membre, pe de o parte, și de către reprezentantul statului candidat, pe de altă parte. în prealabil, Consiliul U.E. votează în unanimitate aderarea, cu consultarea Comisiei Europene și cu avizul favorabil, dat printr-un vot majoritar, al Parlamentului European.
– În fine, tratatul de aderare este supus ratificării în parlamentele naționale ale tuturor statelor membre și, în unele cazuri, referendumului.Strâns legată de problema aderării la Uniunea Europeană este chestiunea îndelung discutată a excluderii, respectiv retragerii din Uniune.Într-adevăr, tratatele constitutive și tratatele de aderare nu prevăd posibilitatea excluderii din Uniune și nici nu există dispoziții care să justifice, în mod indirect, această măsură; prin urmare, se poate spune că această posibilitate nu există .Cât privește retragerea din Uniune, este acceptată posibilitatea oricărui stat de a se retrage, chiar dacă nu sunt prevăzute forme procedurale specifice pentru aceasta.Groenlanda a obținut „retragerea” din Comunitate, însă această retragere nu este una tipică, neputând constitui un precedent. Astfel, Groenlanda a făcut parte din Comunitate ca provincie daneză, începând cu anul 1973; autonomia internă dobândită în 1980 a făcut ca, în 1984, Danemarca să încheie un tratat cu celelalte state membre având ca efect încetarea aplicării dreptului comunitar pe teritoriul provinciei autonome. Prin această operațiune a fost modificat câmpul teritorial de aplicare a tratatelor comunitare, deci nu este vorba propriu-zis de o retragere a unui stat membru.Chiar dacă tratatele nu prevăd mijloace juridice de retragere a unui stat, este evident că dacă acesta dorește retragerea nimic nu ar fi mai simplu decât să practice o perioadă nedefinită politica „scaunului gol”, care, de facto, semnifică același lucru. In fața unui astfel de comportament, celelalte state ar fi forțate să modifice tratatele în așa fel încât Uniunea să funcționeze cu mai puțini membri, luând astfel act de retragere.În 2004, problema retragerii a fost ridicată de parlamentarii europeni din Irlanda de Nord și Scoția, care propuneau cetățenilor lor soluția declarării independenței față de Marea Britanic cu păstrarea statutului de membru al Uniunii Europene. Reacția Uniunii nu s-a lăsat însă așteptată, Președintele Comisiei Europene Romano Prodi arătând clar că o regiune care-și declară independența față de un stat membru UE devine stat terț față de UE și trebuie să parcurgă toate etapele pentru a adera la această organizație. Suspendarea unui stat din Uniune este însă posibilă, pe baza dispozițiilor Tratatului de la Amsterdam, dacă acel stat a încălcat în mod grav și persistent principiile înscrise în tratate (art. F par. 1). Suspendarea are loc prin decizia unanimă a Consiliului U.E. (evident fără participarea reprezentantului statului în cauză), la propunerea Comisiei Europene sau a unui stat membru și cu avizul favorabil (majoritate de 2/3) a Parlamentului European.Încă de la începuturile lor, Comunitățile europene și Uniunea Europeană au suscitat discuții aprinse în rândul politicienilor, mediului academic sau cetățenilor europeni.Confruntarea are loc între mai multe curente de opinie: curentul federalist, care privește Uniunea ca un „supra-stat”. curentul confederalist, care îmbină suveranitatea națională cu integrarea europeană într-un sistem politic sui generis, și curentul naționalist, al „Europei națiunilor”, care înțelege integrarea europeană ca un proces de cooperare între guvernele naționale.Viziunea „părinților fondatori” ai Uemarca să încheie un tratat cu celelalte state membre având ca efect încetarea aplicării dreptului comunitar pe teritoriul provinciei autonome. Prin această operațiune a fost modificat câmpul teritorial de aplicare a tratatelor comunitare, deci nu este vorba propriu-zis de o retragere a unui stat membru.Chiar dacă tratatele nu prevăd mijloace juridice de retragere a unui stat, este evident că dacă acesta dorește retragerea nimic nu ar fi mai simplu decât să practice o perioadă nedefinită politica „scaunului gol”, care, de facto, semnifică același lucru. In fața unui astfel de comportament, celelalte state ar fi forțate să modifice tratatele în așa fel încât Uniunea să funcționeze cu mai puțini membri, luând astfel act de retragere.În 2004, problema retragerii a fost ridicată de parlamentarii europeni din Irlanda de Nord și Scoția, care propuneau cetățenilor lor soluția declarării independenței față de Marea Britanic cu păstrarea statutului de membru al Uniunii Europene. Reacția Uniunii nu s-a lăsat însă așteptată, Președintele Comisiei Europene Romano Prodi arătând clar că o regiune care-și declară independența față de un stat membru UE devine stat terț față de UE și trebuie să parcurgă toate etapele pentru a adera la această organizație. Suspendarea unui stat din Uniune este însă posibilă, pe baza dispozițiilor Tratatului de la Amsterdam, dacă acel stat a încălcat în mod grav și persistent principiile înscrise în tratate (art. F par. 1). Suspendarea are loc prin decizia unanimă a Consiliului U.E. (evident fără participarea reprezentantului statului în cauză), la propunerea Comisiei Europene sau a unui stat membru și cu avizul favorabil (majoritate de 2/3) a Parlamentului European.Încă de la începuturile lor, Comunitățile europene și Uniunea Europeană au suscitat discuții aprinse în rândul politicienilor, mediului academic sau cetățenilor europeni.Confruntarea are loc între mai multe curente de opinie: curentul federalist, care privește Uniunea ca un „supra-stat”. curentul confederalist, care îmbină suveranitatea națională cu integrarea europeană într-un sistem politic sui generis, și curentul naționalist, al „Europei națiunilor”, care înțelege integrarea europeană ca un proces de cooperare între guvernele naționale.Viziunea „părinților fondatori” ai Uniunii Europene a fost o federație europeană, supranațională, cu competențe largi de decizie. Acest obiectiv reiese din „Declarația Schuman” din 9 mai 1950.Președintele francez Charles de Gaulle a fost cel mai mare susținător al Europei confederate, formată din state independente, care singure au dreptul de decizie: „statele națiuni sunt singurele entități care dispun, spre deosebire de organizațiile supranaționale, de legitimitate. Care sunt realitățile Europei? Care sunt bazele pe care se poate construi? De fapt, statele sunt cele care, fiind, e adevărat, foarte diferite unele de altele, au fiecare un suflet, o istorie” – spunea de Gaulle. În opinia aceluiași om politic, Europa trebuie să fie independentă față de Statele Unite, fiind criticabile încercările unor state europene de a o plasa sub influență americană. În fine, cea de-a treia opțiune, o Europă interguvernamentală, este susținută fățiș sau disimulat de Marea Britanie, tributară încă în plan ideologic și politic relației sale cu S.U.A., izolării ei insulare, precum și nivelului de dezvoltare superior. De asemenea, statele nordice și în special Danemarca profită cel mai mult de pe urma întârzierilor în procesul de integrare adâncită, preferând formele de cooperare interguvernamentală.Extinderea Uniunii Europene la peste 28 de membri pune probleme deosebite din punct de vedere al adâncirii integrării europene, mai multe scenarii fiind prefigurate: a) Europa „a la carte”, care presupune alegerea politicilor comunitare în funcție de interesul imediat al statelor membre; această soluție implică reducerea rolului pe care-1 joacă instituțiile comunitare, în favoarea unei cooperări interguvernamentale;
b) Europa „cu mai multe viteze”, în care există niveluri diferite de integrare a statelor membre ;
c) Europa „cu nucleu tare” presupune formarea unui nucleu federal de state care sunt dispuse (și capabile) să continue integrarea, în timp ce relațiile lor cu celelalte state rămân flexibile.
Capitolul 1.
Instituția Comisiei Europene
1.1.Constituirea și atribuțiile Comisiei Europene
Comisia Europeană, cea mai originală dintre instituțiile comunitare, este formată în prezent din 28 de comisari desemnați de guvernele statelor membre pe baza competenței lor generale, profesionale, „a căror independență este în afara oricărui dubiu”.
Tratatul de la Nisa, ultimul tratat comunitar ce amendează tratatele institutive din anii '50, reglementează desemnarea Comisiei Europene astfel:
a) Consiliul European hotărăște desemnarea unei personalități ce urmează a fi numită președinte al Comisiei, Parlamentul European aprobând această desemnare;
b) Consiliul U.E. (cu majoritate calificată) împreună cu viitorul președinte al Comisiei, desemnează comisarii pe baza propunerilor venite din partea guvernelor naționale;
c) comisarii, împreună cu președintele acestora, sunt supuși, în calitate de organ colegial, aprobării Parlamentului European;
d) Comisia Europeană în întregime este numită în funcție de Consiliul U.E., cu majoritate calificată.
Comisarii sunt cetățeni ai statelor membre și, în prezent, sunt câte unul din fiecare stat membru. Numărul lor este stabilit de Consiliul U.E., cu unanimitate de voturi.Mandatul comisarilor europeni este de 5 ani și sunt reeligibili. Deși sunt desemnați de guvernele naționale, nu pot fi demiși de acestea. Singura instituție care are dreptul de a demite un comisar este Curtea Europeană de Justiție , în timp ce Comisia în întregime, ca organ colegial, poate fi demisă de Parlamentul European, prin moțiune de cenzură, adoptată cu votul a două treimi din voturile exprimate și, în același timp, a majorității membrilor (majoritate destul de greu de obținut, însă care putea fi realizată în 1999, dacă demisia Comisiei Santer nu ar fi intervenit în timp util).Este de la sine înțeles că extinderea Uniunii la 28 de state presupunea modificarea structurii instituțiilor comunitare și a modalităților de desemnare a acestora.După extinderea Uniunii la 28 de state, numărul membrilor Comisiei ar putea fi chiar mai mic decât numărul statelor membre. Prin urmare, îi va reveni Consiliului U.E. sarcina de a respecta egalitatea dintre state, desemnând în așa fel comisarii încât diferența dintre numărul total al mandatelor deținute de reprezentanții diferitelor state să nu fie mai mare de un mandat, iar Comisia să reflecte permanent și de o manieră satisfăcătoare evantaiul demografic și geografic al statelor membre.
Conducerea Comisiei este formată din:
a) Președintele Comisiei. Desemnat cu 6 luni înainte ca mandatul său să înceapă, acesta este consultat în legătură cu desemnarea celorlalți comisari. Numirea sa se face pentru un mandat egal cu cel al Comisiei.
Președintele Comisiei europene este figura cea mai proeminentă a Uniunii Europene, cea mai mediatizată persoană din angrenajul instituțional comunitar. Nu este de mirare, așadar, că toate comisiile care au funcționat până în prezent au purtat numele președinților lor – de exemplu Comisia Jenkins, Comisia Thorn, Comisia Delors, Comisia Santer, Comisia Prodi, Comisia Barroso. Președintele Comisiei are, teoretic, rol administrativ și protocolar, el reprezentând Comisia în fața celorlalte instituții comunitare, precum și în relațiile cu terții. Influența președintelui poate fi însă, în practică, destul de mare, fapt demonstrat de perioada Delors și confirmat prin modificarea Regulamentului intern al Comisiei, prin care sunt recunoscute largi puteri discreționare președintelui în atribuirea sarcinilor în interiorul instituției (comisarilor) și în revizuirea acestora.
Continuând pe linia acestei orientări, Tratatul de la Nisa a întărit rolul președintelui Comisiei Europene în raport cu ceilalți comisari: el definește orientările politice și organizarea internă a Comisiei, asigurând coerența, eficacitatea și colegialitatea acțiunilor acesteia, numește vicepreședinții Comisiei și poate cere demisia unui comisar .
b) Vicepreședinții, în număr de doi, sunt desemnați, așa cum am arătat, de către președinte, dintre comisari. Vicepreședinții au ca rol suplinirea președintelui atunci când împrejurările o cer.
1.2. Atribuțiile Comisiei Europene
a) atribuții în procedura legislativă. Comisia Europeană deține monopolul inițiativei legislative în sfera primului „pilon”, cel comunitar, inițiativă care este transmisă spre decizie Consiliului U.E. In cazul celui de-al doilea „pilon”, Comisia este doar asociată inițiativei Consiliului U.E., iar în cazul celui de-al treilea ea împarte această atribuție cu statele membre.
Consiliul U.E., singur sau împreună cu Parlamentul European, adoptă acte normative în principiu numai pe baza propunerilor înaintate de Comisie – aceasta este regula instituită prin tratate. Iată de ce Comisia este considerată „organul motrice al integrării europene” .
Consiliul poate însă solicita Comisiei să facă anumite propuneri, pentru realizarea unui obiectiv comunitar. Decizia va respecta propunerea înaintată de Comisie, nu-i va putea fi contrară; dacă se dorește modificarea propunerii, singura în măsură să o facă este Comisia, la solicitarea instituțiilor comunitare interesate – Consiliul U.E. sau Parlamentul. Prin excepție de la acest principiu, Consiliul va putea adopta, însă doar cu vot unanim, o decizie în care propunerea venită de la Comisie se regăsește cu modificări.
Inițiativele Comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria „C”, fiind numite „documente COM”.
Distinct de dreptul de a iniția acte normative, Comisia dispune și de o putere normativă proprie în anumite domenii, strict delimitate prin textele tratatelor: uniunea vamală, concurentă etc.
De asemenea, Comisia are și o putere normativă subordonată celei a Consiliului U.E., care-i permite executarea actelor adoptate de Consiliu.
În fine, Comisia poate emite decizii individuale (precum și recomandări sau avize), adresate statelor sau întreprinderilor comunitare, prin care intervine în anumite domenii, cum ar fi concentrările economice.
b) atribuția de „gardian al tratatelor”. Tratatele institutive împuternicesc Comisia Europeană să urmărească și să asigure respectarea dreptului comunitar originar sau derivat, atât de către statele membre, cât și de către celelalte instituții comunitare.
Procedura utilizată de Comisie în cazul în care un stat membru omite sau refuză să-și îndeplinească o obligație ce decurge din tratate are mai multe etape:
– inițial, Comisia reamintește statului obligațiile pe care le are și îl invită să-și prezinte observațiile într-un anumit interval de timp;
– în situația în care statul nu se conformează, Comisia emite o „opinie motivată”, prin care stabilește o perioadă de timp în care statul este obligat să-și îndeplinească îndatoririle;
– dacă nici acest termen nu este respectat, Comisia sesizează Curtea Europeană de Justiție, care constată nerespectarea obligațiilor din tratate și solicită, la rândul ei, statului membru, să se conformeze cerințelor Comisiei;
– ultima etapă o constituie acționarea de către Comisie a statului membru în fața Curții Europene de Justiție, pentru încălcarea obligațiilor prevăzute în tratat, finalizată cu o hotărâre judecătorească de obligare a acestuia.
Pentru a-și îndeplini atribuția de „gardian al tratatelor”, Comisia poate cere informații statelor, întreprinderilor sau persoanelor fizice, în scop preventiv sau de informare.În fine, mai trebuie subliniat faptul că fiecare comisar are atribuții specifice, într-un domeniu de activitate determinat, din această perspectivă Comisia asemănându-se cu un guvern național.Deciziile luate de un comisar în domeniul său de activitate nu sunt considerate deciziile Comisiei decât atunci când există o delegare expresă în acest sens din partea Comisiei, iar această delegare poate fi acordată doar în chestiuni de gestiune și administrare.
c) atribuția de organ executiv al Uniunii Europene. Comisia este organul executiv al Uniunii, cel care pune în executare actele normative emise de Consiliul U.E. sau de acesta în codecizie cu Parlamentul European În exercitarea acestei atribuții, de a pune în executare deciziile Consiliului U.E., Comisia dispune, așa cum am mai precizat, de o putere normativă proprie, putând adopta regulamente, directive și decizii, precum și recomandări sau avize.Domeniile în care Comisia are putere normativă subordonată, de executare, sunt, conform tratatelor :
– implementarea (execuția) bugetului comunitar, al cărui proiect este tot de competența Comisiei;
– uniunea vamală;
– concurența;
– funcționarea pieței comune (cu excepția agriculturii);
– gestiunea fondurilor comunitare.
În celelalte cazuri, puterea normativă derivată decurge din voința Consiliului de miniștri, care deleagă în mod expres Comisia să execute actele normative pe care le-a adoptat.
d) atribuția de reprezentare. Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relațiile cu statele nemembre și în organismele internaționale; în interiorul Uniunii, ea reprezintă interesul comunitar, în raport cu persoanele fizice sau juridice, cu celelalte instituții comunitare sau cu statele membre.
Comisia Europeană trebuie să acționeze în așa fel încât interesul comunitar să primeze în fața intereselor statelor membre. Rolul ei este cu atât mai dificil, cu cât el necesită negocieri prealabile adoptării oricărei inițiative legislative cu statele membre,, cât și medierea negocierilor dintre statele membre. Așa cum s-a subliniat în doctrină, Comisia apare ca un intermediar neutru între statele membre, pe de o parte, și între acestea și Uniune, pe de altă parte.
Ca reprezentant pe plan extern al Uniunii, Comisia este cea care negociază tratatele internaționale încheiate de Uniune, fiind împuternicită de fiecare dată de către Consiliul U.E. printr-o „decizie de negociere”. Ulterior, Consiliul U.E. va ratifica acordul internațional, votând de regulă cu majoritate calificată, cu excepția acordurilor de asociere sau aderare, care trebuie votate cu unanimitate.
1.3. Funcționarea Comisiei Europene
Fiecare comisar este asistat în activitatea sa de un Cabinet, format din funcționari administrativi.Șefii de cabinet se întâlnesc săptămânal pentru discutarea problemelor ce necesită întrunirea Comisiei și pentru a pregăti lucrările acesteia. Aceștia analizează problemele de discutat și le includ în două categorii: categoria „A” și categoria „B”- Problemele de categoria „A” sunt aspecte asupra cărora comisarii cad de acord prin intermediul șefilor de cabinet și nu mai trebuie să discute în plen, adoptarea lor în Comisie fiind, așadar, o simplă formalitate de vot. Aspectele din categoria „B” necesită însă discuții în Comisie și realizarea unui acord între comisari pentru a fi transpuse în acte comunitare. Asupra acestora din urmă se vor concentra lucrările Comisiei.
Comisia are sediul la Bruxelles și se întrunește săptămânal (de regulă, miercurea), prezența comisarilor la ședință fiind obligatorie. Hotărârile se iau în prezența majorității membrilor, cu majoritate simplă, și implică răspunderea colectivă a comisarilor europeni.
Evident că, în cazul în care consideră necesar, comisarii europeni se pot întâlni în afara cadrului deliberativ din Comisie pentru discutarea directă a problemelor urgente sau cu caracter deosebit.Activitatea permanentă cu caracter administrativ este asigurată de cele 36 de direcții generale (D.G.), dintre care menționăm secretariatul general, serviciul juridic, biroul de statistică etc.Personalul administrativ al Comisiei (aproximativ 21.000 persoane), concentrat în majoritate la Bruxelles, dar și la Luxemburg, este recrutat de către Comisie, pe criterii geografice, și i se aplică aceleași cerințe privind independența față de statul de origine. O mare parte a personalului administrativ este angrenată în activitatea de traducere a documentelor oficiale în cele 23 limbi oficiale ale Uniunii Europene.
Caracterul tehnic al Comisiei necesită emiterea a nu mai puțin de 6.000 de acte comunitare pe an, dintre care aproximativ 4.000 sunt emise de un comisar sau altul, pe bază de abilitare. La luarea deciziilor un rol important îl joacă asociațiile de lobby, reprezentând diferite categorii socio-profesionale sau economice, ce încearcă să-și impună propria versiune în textul viitorului act comunitar.Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene fiind percepută ca un „guvern” comunitar. Ea întruchipează „ideea europeană”, întrucât membrii săi, deși numiți de guvernele naționale, nu au nicio obligație față de acestea, fiind loiali doar intereselor Uniunii Europene. Comisia urmărește, prin urmare, realizarea interesului comunitar, aflat adesea în contradicție cu interesul național al statelor membre.Independența comisarilor europeni este o problemă de o importanță deosebită, deoarece ei trebuie să ia poziție adesea în fața tendinței de influențare din partea statului care i-a desemnat.Pentru a asigura independența comisarilor, tratatele impun anumite obligații atât în sarcina acestora, cât și a statelor membre.Astfel, membrii Comisiei nu pot cere sau primi, în exercitarea atribuțiilor lor, niciun fel de instrucțiuni din partea guvernelor naționale sau a altor instituții naționale sau comunitare și trebuie să se abțină de la orice activitate incompatibilă cu natura atribuțiilor lor. După încetarea activității de comisar european, persoana respectivă are îndatorirea de a se comporta cu discreție și integritate. Încălcarea obligațiilor asumate de comisar atrage răspunderea juridică a acestuia, în fața Curții Europene de Justiție, care îl poate demite, de asemenea, comisarul poate pierde drepturile de pensie, tot printr-o decizie a Curții Europene de Justiție .În contrapartidă, comisarul european beneficiază de numeroase privilegii și imunități, pentru a-și putea realiza activitatea în bune condiții.
Capitolul 2.
Instituția Consiliului Uniunii Europene
2.1.Constituirea și atribuțiile Consiliului U.E.
Consiliul Uniunii Europene (înainte de Maastricht, al Comunităților Europene) este cunoscut și sub numele de Consiliul de miniștri De altfel, Proiectul de Constituție europeană consacră din nou termenul de „Consiliu de miniștri”.
Consiliul Uniunii Europene este format din reprezentanții guvernelor statelor membre. Instituția poate lua forma unui Consiliu general, atunci când este compus din miniștrii de externe ai statelor membre, sau a unor Consilii speciale, specializate sau sectoriale, când este compus din miniștrii specializați într-un domeniu sau altul (agricultură, industrie, comerț etc.).
Conducerea instituției este formată dintr-un președinte, desemnat prin rotație, la fiecare 6 luni, dintre reprezentanții statelor membre, într-o ordine prestabilită .
Astfel, în ianuarie–iunie 2011,președinția Consililui U.E. a aparținurt Ungariei,iar în iulie-decembrie 2011 Poloniei. În perioada ianuarie-iunie 2012,președinția Consiliului U.E. a aparținut Danemarcei ,iar în iulie – decembrie 2012 Ciprului. În perioada ianuarie –iunie 2013,președinția Consiliului U.E. a aparținut Irlandei,iar în iulie-decembrie 2013,Lituaniei.
În perioada ianuarie – iunie 2014 ,președinția Consiliului U.E. a aparținut Greciei,iar în iulie-decembrie 2014,Italiei.Din ianuarie și până în iulie 2015 președinția Consiliului U.E. este asigurată de Letonia ,iar în perioada iulie-decembrie 2015 va reveni Luxemburgului.
În perioada ianuarie-iunie 2016 ,președinția Consiliului U.E. va reveni Olandei iar în perioada iulie-decembrie 2016 Slovaciei. În funcție de țara care deține, 6 luni, fotoliul de președinte al Consiliului U.E., se vorbește despre „președinția letonă”, „președinția luxemburgheză”, „președinția olandeză” etc. a Uniunii Europene.
După unele opinii, termenul de 6 luni este prea scurt, deoarece nu permite statului care deține președinția să-și finalizeze proiectele începute și, în consecință, se propune mărirea lui; această propunere se lovește însă de opoziția statelor mici, care se tem că, aplicându-se o formulă de calcul a termenului care să țină seama de ponderea voturilor în Consiliu, ar putea fi ținute prea mult timp departe de președinția Uniunii.O altă propunere de reformare a acestei instituții vizează alegerea directă, prin sufragiu universal, a unui Președinte al Uniunii (propunerea Fischer) sau desemnarea președintelui de către șefii de stat sau de guvern, din rândul lor, caz în care cel desemnat demisionează din funcția națională și se dedică întru totul Uniunii Europene. Această a doua propunere nu este acceptată de statele care sunt adversare federalizării europene și care nu privesc cu ochi buni o eventuală legitimitate democratică europeană mai mare a președintelui vizavi de Consiliul U.E. și de Consiliul European.
Președinții Consiliului își asumă, de obicei, misiunea de a realiza compromisuri dificile între statele membre, în așa fel încât să-și lase amprenta asupra funcționării și evoluției Uniunii Europene. De asemenea, președintele Consiliului U.E. este cel care reprezintă efectiv Uniunea în relațiile externe, exprimând opinia acesteia la conferințele internaționale.
În domeniul politicii externe și de securitate comună, președintele are atribuția de a duce la îndeplinire deciziile comunitare luate de Consiliul U.E., devenind prin urmare organ executiv. De altfel, în acest domeniu este instituită o conducere tripartită, așa-numita „troică”, cuprinzând fostul președinte, președintele în exercițiu și viitorul președinte, structura având menirea de a asigura continuitatea în ceea ce privește gestionarea afacerilor externe ale Uniunii Europene .
Consiliul dispune și de un Secretariat general, condus din 1999 de Javier Solana Madariaga (fost Secretar general al NATO).
2.2. Funcționarea Consiliului Uniunii Europene
Consiliul general se întrunește lunar, pentru a asigura continuitatea activității, necesară funcționării Uniunii în bune condiții. Consiliile specializate însă se reunesc atunci când se impune discutarea unor aspecte concrete din domeniul de activitate respectiv, fie odată cu Consiliul general, fie între întâlnirile acestuia.
Membrii Consiliului acționează la instrucțiunile statelor membre. Guvernele naționale pot împuternici mai mulți membri să participe la dezbaterile Consiliului, însă numai unul va avea drept de vot – dispozițiile tratatelor fiind clare în acest sens
Considerăm util să subliniem faptul că, spre deosebire de Consiliul European, care lucrează pe baze interguvernamentale, Consiliul Uniunii Europene este o instituție comunitara (alături de Comisie, Parlament și Curtea de Justiție), care își desfășoară activitatea în mod permanent, pe principii comunitare.În interiorul Consiliului Uniunii Europene se realizează echilibrul între interesul comunitar (pe care trebuie să-1 apere ca organ colegial și ca instituție comunitară) și interesul național al statelor membre, care dau instrucțiuni miniștrilor ce-1 compun. Tendința de a pune interesul național mai presus de interesul comunitar, care totuși există, este contracarată prin plasarea monopolului inițiativei legislative în mâinile Comisiei Europene. Președintele Consiliului U.E. are îndatorirea de a organiza, în țara sa de origine, una din cele două întâlniri anuale ale șefilor de stat și de guvern, cunoscute sub denumirea de Consiliul European. în timp ce Consiliul European discută problemele de strategie viitoare ale Uniunii, Consiliile U.E. specializate se întâlnesc în localități de provincie, într-un cadru informai și relaxat, pentru a schimba opinii despre probleme concrete.Lucrările Consiliului U.E. sunt convocate de președintele acestuia, de unul dintre membri sau de Comisia Europeană și la ele participă președintele Comisiei Europene și/sau comisarul însărcinat cu problema în discuție; ședințele se desfășoară în principiu cu ușile închise, însă cu unanimitate de voturi se poate decide ca ședința să fie transmisă în direct pe posturile de televiziune.Adoptarea hotărârilor se face cu respectarea următoarelor reguli de vot: a) când Consiliul U.E. decide pe baza propunerii Comisiei (adică în majoritatea cazurilor), actul normativ va putea fi adoptat numai cu majoritate calificată ponderată .
În prezent, fiecare stat are un anumit număr de voturi, stabilit proporțional cu numărul populației. Astfel, cele patru state mari – Germania, Franța, Italia, Marea Britanie, au 29 de voturi în Consiliul U.E., Spania și Polonia 27, România 14, Olanda 13, Ungaria, Portugalia, Grecia și Belgia câte 12, Austria, Bulgaria și Suedia câte 10, Lituania, Slovacia, Irlanda, Finlanda și Danemarca câte 7 voturi, Cipru, Letonia, Estonia, Slovenia, Luxemburg – 4 voturi, Malta – 3 voturi.Din momentul în care Uniunea are 27 de membri, majoritatea calificată ponderată este reprezentată de 258 de voturi din 345 posibile și acestea trebuie să provină de la majoritatea membrilor. De asemenea, orice stat va putea cere verificarea condiției ca voturile să reprezinte 62% din populația Uniunii.
b) când decizia Consiliului U.E. nu se bazează pe propunerea Comisiei, actul trebuie adoptat cu majoritate calificată, adică sunt necesare 258 de voturi din 345 posibile, exprimate de 2/3 din membri, dar totodată 62% din populația Uniunii.
c) votul unanim se cere pentru adoptarea deciziilor din domenii politice „sensibile”, cum ar fi fiscalitatea, industria, fonduri sociale și regionale, lansarea unei noi politici comunitare comune, aderarea de noi state, amendarea tratatelor etc. Procesul de renunțare, treptată, la votul unanim a fost întreruptă și „sabotată" în 1966 prin Compromisul de la Luxemburg, conform căruia fiecare stat are drept de veto în probleme importante, ce aduc atingere intereselor sale naționale majore.Reluat în 1986, acest proces continuă și în prezent, când tot mai multe domenii sunt scoase de sub incidența votului unanim și trecute la votul cu majoritate calificată ponderată . Ultima modificare de acest fel s-a realizat la Nisa, în 2000, ajungându-se ca doar 20% din deciziile Consiliului să mai necesite vot unanim. De altfel, aceasta este singura soluție compatibilă cu extinderea Uniunii la 27 de state.
2.3. Comitetul reprezentanților permanenți de pe lângă Consiliul U.E.
Sub denumirea de COREPER este cunoscut Comitetul reprezentanților permanenți de pe lângă Consiliul U.E. Întrucât Consiliul U.E. are o activitate periodică, intermitentă (de altfel, singura compatibilă cu calitatea de miniștri în guvernele naționale a membrilor acestuia), iar procesul de decizie comunitară necesită tot mai mult existența unor organe cu activitate continuă, zilnică – prin Tratatul de fuziune a fost creat COREPER.
Acest organ comunitar reunește înalți funcționari și experți din fiecare stat membru, conduși de un Reprezentant permanent al acelui stat pe lângă Uniune, cu rang de ambasador. El este subordonat Consiliului U.E. și are rolul de a ajuta Consiliul în activitatea sa, de a pregăti lucrările acestuia și, ulterior, de a-i executa deciziile. în același timp, COREPER realizează o dublă legătură: între reprezentanții statelor membre și apoi între fiecare reprezentant și guvernul său.În cadrul COREPER există două unități distincte, COREPER I și COREPER II, primul dedicându-și activitatea chestiunilor tehnice, iar al doilea problemelor mai importante.Puține subiecte ajung pe agenda de lucru a Consiliului U.E. fără a fi fost discutate în prealabil în COREPER, sub toate aspectele.
După primirea propunerii din partea Comisiei Europene, Președintele COREPER (care este desemnat în același mod ca și președintele Consiliului U.E.) hotărăște dacă trimite inițiativa spre discuții Grupurilor de lucru sau o reține în COREPER.
Problemele asupra cărora în COREPER se realizează un acord vor fi înaintate Consiliului U.E. ca probleme de categoria „A”, ce nu necesită discuții, ci doar votarea lor; dimpotrivă, problemele delicate, asupra cărora acordul nu este realizat, sunt aspecte de categoria „B” și ele vor fi discutate de experții naționali de la nivel inferior, până la realizarea unui acord; dacă numai câteva state se opun deciziei, problema este înaintată Consiliului, în speranța unei negocieri desfășurate la acest nivel și care să ducă la decizie.
2.4. Atribuțiile Consiliului Uniunii Europene
a) atribuții legislative. Spre deosebire de un stat național, unde legislația este adoptată de Parlament, rolul legislativ în Uniunea Europeană aparține în primul rând Consiliului U.E. în ultimul timp însă, această atribuție este partajată cu Parlamentul European, căruia i se dă o tot mai mare importanță în ansamblul instituțional al Uniunii.
În exercitarea atribuțiilor legislative, Consiliul U.E. adoptă legislația europeană,acte normative cu forță juridică obligatorie (regulamente, directive), care se impun statelor membre, celorlalte instituții comunitare și însuși Consiliului U.E. Actele normative adoptate de Consiliu fac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene și trebuie să fie conforme cu tratatele comunitare. Este motivul pentru care în literatura de specialitate se subliniază că organul legislativ al Uniunii nu are competențe legislative absolute, ci numai pe acelea care sunt explicit prevăzute în tratate. În cazurile în care tratatele statuează doar obiectivul comunitar și necesitatea luării unei decizii, fără a preciza instituția competentă să facă acest lucru (art. 235 C.E.E. și 236 Euratom), competența aparține Consiliului, cu unanimitate, la propunerea Comisiei și cu avizul Parlamentului. Acțiunea Consiliului este justificată, așadar, numai dacă urmărește realizarea obiectivului comunitar prevăzut expres în tratat.
De asemenea, Consiliul poate revizui tratatele comunitare și să ia decizii de natură constituțională, cum a fost decizia privind alegerea parlamentarilor europeni prin sufragiu universal (sub rezerva ratificării acestei decizii de către parlamentele naționale, evident).
b) politica externă și de securitate comună, politica în justiție și afaceri interne. Cei doi „piloni” interguvernamentali ai Uniunii Europene sunt în sarcina Consiliului U.E., instituția care reprezintă interesele statelor membre în Uniune.
Consiliul este cel care autorizează deschiderea negocierilor cu statele asociate, în vederea aderării, sau cu alte state sau organizații internaționale, în scopul încheierii unor acorduri internaționale, iar ulterior aprobă acordurile internaționale încheiate de Comisie.
c) atribuția de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene. în special pentru asigurarea funcționării uniunii economice și monetare.Există două tipuri de politici comunitare: cele conduse de instituțiile comunitare (politicile comune), respectiv cele organizate de statele membre, însă care trebuie armonizate la nivel comunitar (politicile de armonizare).Coordonarea se realizează printr-o diversitate de acte comunitare, de la declarații până la programe de lucru, deoarece tratatele nu prevăd mijloacele de realizare a acestei atribuții (temeiul juridic al acestei soluții este art. 235 C.E.E.) . Lipsa unor instrumente precise pentru realizarea acestui obiectiv comunitar nu face decât să ducă la creșterea rolului Consiliului European, ca organism de cooperare politică între statele membre, singurul în măsură să realizeze consensul necesar realizării politicilor comunitare, tendință nu tocmai favorabilă abordării comunitare în funcționarea Uniunii Europene.
d) atribuția de aprobare a bugetului comunitar, al cărui proiect este depus de către Comisie, atribuție pe care o împarte cu Parlamentul European.
e) atribuția de propunere a membrilor unor organe comunitare, cum ar fi Comitetul Economic și Social, Curtea de Conturi.
Consiliul European nu este format din membri permanenți ai celor 28 de state europene membbre ale Uniunii .La fiecare reuniune a Consiliului ,statele membre își desemnează miniștrii care răspund de domeniul aflat pe ordinea de zi de pe agenda de discuții. Ședințele Consiliului European sunt prezidate de ministrul de resort al statului care deține preșidenția Uniunii Europene,cu excepția reuniunii miniștrilor de externe, reuniune al cărei președinte permanent este Înaltul reprezentant pentru politica externă și de securitate comună a U.E.
Capitolul 3.
Instituția Parlamentului European
3.1. Constituirea și atribuțiile Parlamentului European
Interesant de știut este faptul că denumirea oficială a acestei instituții comunitare, prevăzută în tratatele institutive, a fost „Adunarea generală”; doar în 1962, instituția a decis să se numească „Parlament”, cu toată opoziția Consiliului U.E., care-și vedea amenințate atribuțiile de legislator european. De atunci, noua denumire a fost folosită și în actele comunitare, în final fiind legiferată prin Actul Unic European. Prin adoptarea denumirii de „Parlament European” s-a dorit sporirea importanței acestei instituții și apropierea ei de un parlament național, deși rolul conferit prin tratatele institutive era doar unul consultativ. Parlamentul European este format din reprezentanți ai popoarelor statelor membre. Până în 2004, a avut 626 de membri, iar din 2004, odată cu intrarea în vigoare a dispozițiilor Tratatului de la Nisa și a Protocolului anexat acestuia, 732 de membri.În 2007, când Uniunea avea 27 de state membre, numărul membrilor a fost 785 . Cu începere din 2013 numărul de europarlamentari U.E. este de 751, care reprezintă interesele celor 28 de state membre,(după aderarea la data de 01.07.2013 a Croației la Uniunea Europeană).
Parlamentarii europeni sunt grupați în grupuri politice, cu caracter mixt, adică multinațional, nu în delegații naționale; cele mai importante grupuri parlamentare sunt Grupul Socialiștilor Europeni , Grupul Partidului Popoarelor Europene (sau Popular European), Grupul Uniunii pentru Europa, Grupul Partidului liberal, democratic și reformator european, Grupul Verzilor, existând și parlamentari neînscriși în niciun grup parlamentar.Numărul minim necesar pentru formarea unui grup parlamentar este de 19 membri, dacă provin din cel puțin 5 state membre.Conducerea instituției este asigurată de un președinte, 14 vicepreședinți – care împreună cu cei 6 chestori formează Biroul Parlamentului European, organ executiv – și de un secretariat general. Președintele și vicepreședinții sunt aleși de membrii Parlamentului, pe o perioadă de 2 ani și jumătate.
Fiecare membru al Parlamentului European este membru de drept într-una din cele 20 Comitete (comisii) parlamentare și membru supleant într-altul. Comitetele parlamentare sunt formațiuni specializate de lucru ale instituției, care pregătesc decizia luată de plenul Parlamentului European.
3.2. Desemnarea și statutul parlamentarilor europeni
Desemnarea membrilor Parlamentului European se face prin sufragiu universal direct, pentru un mandat de 5 ani (nu există clauze de dizolvare înainte de termen), următoarele alegeri generale programate au fost în 2009, cu participarea a 27 de state membre. Sistemul electoral nu a fost, până recent, unitar în toate statele membre, Marea Britanic păstrând un sistem bazat pe reprezentarea majoritară, în timp ce restul statelor au aplicat sistemul de reprezentare proporțională. Din 2004 însă, Marea Britanie a acceptat la rândul ei un sistem proporțional. Chiar și între sistemele proporționale utilizate există diferențe: unele sunt aplicate la circumscripții naționale (de exemplu, în Austria, Danemarca, Franța, Grecia, Suedia, Spania) sau la circumscripții regionale (Belgia, Irlanda, Italia și, din 2004, Marea Britanie), existând și sisteme mixte (Germania, Finlanda). Candidaturile pot fi depuse fie independent, fie pe listele unor partide, în conformitate cu legislația națională a fiecărui stat.
Alegerile au loc timp de 3-4 zile și participă orice persoană peste 18 ani, statele au avut, până la Tratatul de la Maastricht, puterea discreționară de a limita votul exercitat pe teritoriul lor la proprii cetățeni sau, dimpotrivă, de a-1 extinde și la rezidenți. După 1992 însă, s-a eliminat criteriul naționalității, orice rezident putând vota sau candida în statul în care trăiește.Membrii Parlamentului European pot cumula mandatul de parlamentar european cu cel de parlamentar național, însă nu pot fi membri în guvernele naționale sau în alte instituții comunitare .Parlamentarii beneficiază de imunitate în ceea ce privește exprimarea opiniilor și voturilor în exercițiul funcției și nu pot fi arestați sau urmăriți judiciar pe teritoriul altui stat; pe teritoriul propriului stat se aplică legislația națională, deci ei pot fi arestați dacă nu sunt și parlamentari naționali. Imunitatea europeană durează pe toată durata mandatului parlamentar, aceasta fiind interpretarea care se degajă din deciziile Curții Europene de Justiție.În ceea ce privește salariul unui parlamentar european, interesant de' remarcat este că fiecare dintre aceștia primește salariul parlamentarilor din țara de origine, drept urmare există o diferențiere destul de serioasă între sumele cuvenite aleșilor europeni, parlamentarii germani și francezi având cea mai bună remunerație, pe când cei est europeni – cea mai mică. Se încearcă uniformizarea indemnizațiilor parlamentarilor europeni, prin stabilirea unui sistem unic, la nivel comunitar, însă în prezent egalitatea de tratament se limitează la indemnizațiile de deplasare, asistența medicală, cheltuielile de secretariat și de cercetare.
3.3. Funcționarea și atribuțiile Parlamentului European
Parlamentul se întâlnește în sesiuni ordinare lunare de câte o săptămână (cu excepția lunii august) și în sesiuni extraordinare. De asemenea, o mare parte a activității se desfășoară în Comitete parlamentare, câte două săptămâni pe lună.
Statele membre nu și-au îndeplinit încă obligația prevăzută în tratate de a stabili un singur sediu pentru Parlament, eficiența acestuia fiind diminuată de fragmentarea geografică a activității sale: sesiunile plenare au loc la Strassbourg, Comitetele parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, iar Secretariatul general este la Luxemburg. Lucrările se desfășoară în cele 23 de limbi oficiale, cu traducere simultană, și documentele oficiale trebuie traduse, de asemenea, în toate aceste 23 de limbi, fapt ce îngreunează destul de mult activitatea curentă și crește costurile de funcționare ale instituției.
Ședințele sunt publice, la ele pot participa membrii Comisiei Europene, în timp ce prezența membrilor Consiliului U.E. este obligatorie la sesiunile plenare.
Deciziile sunt adoptate, în principiu, cu majoritatea absolută a membrilor și iau forma unor rezoluții. De regulă, Consiliul U.E. solicită opinii Parlamentului European; opinia este redactată de către Comitetul parlamentar specializat în problema ce face obiectul solicitării și este înaintată spre adoptare plenului Parlamentului, în urma dezbaterilor devenind rezoluție.
a) atribuția de supraveghere și control. în conformitate cu dreptul de supraveghere asupra activității comunitare și a instituțiilor comunitare, Parlamentul:
– poate adresa interpelări Comisiei Europene sau Consiliului U.E.,
– dezbate raportul anual general al Comisiei Europene,
– dezbate orice problemă de politică generală,
– poate constitui Comisii de anchetă pentru investigarea unor cazuri de nerespectare a dreptului comunitar,
– poate sesiza Curtea Europeană de Justiție și pentru alte aspecte decât apărarea propriilor prerogative (atribuție introdusă prin Tratatul de la Nisa), cum ar fi ilegalitatea unor acte comunitare sau a unor omisiuni de a acționa din partea instituțiilor comunitare,
– poate adopta o moțiune de cenzură care să ducă la demiterea în bloc a Comisiei Europene. Pentru aceasta, este necesar votul a 2/3 din voturile exprimate de membrii Parlamentului, voturi care să reprezinte, în același timp, majoritatea membrilor Parlamentului, condiție destul de restrictivă, greu de întrunit, și care, din acest motiv, rămâne mai mult o amenințare teoretică la adresa Comisiei. Cu toate acestea, presiunea exercitată cu ajutorul procedurii moțiunii de cenzură a dat roade, în 1999, când Comisia Santer a demisionat pentru a evita supunerea ei la vot a doua oară.
b) atribuții legislative. Rolul legislativ al Parlamentului European se prezintă sub două aspecte:
1. Parlamentul European emite avize care, după caz, pot fi facultative, consultative sau conforme.Astfel, procedurile de adoptare a deciziilor comunitare presupun, de regulă, propunerea Comisiei, avizul Parlamentului și hotărârea Consiliului U.E.
În cazul procedurii „cooperării instituționale”, în care Consiliul U.E. folosește majoritatea cerută de tratate pentru adoptarea unei decizii, avizul Parlamentului este obligatoriu a fi cerut și conținutul său obligă Consiliul U.E. – este vorba deci de un aviz conform.Avizul devine consultativ – trebuie solicitat, dar se poate trece peste poziția cuprinsă în el – dacă decizia este luată în Consiliul U.E. cu unanimitate.
În fine, dacă tratatele nu prevăd obligativitatea consultării Parlamentului European, Consiliul U.E. poate totuși să ceară opinia acestuia, caz în care ne aflăm în prezența unui aviz facultativ.
2. Procedura codeciziei pune pe același plan al adoptării legislației Parlamentul European și Consiliul U.E.. În acest caz, o decizie nu poate fi luată decât prin acordul celor două instituții comunitare.
c) atribuții bugetare. Bugetul comunitar este adoptat de Consiliul U.E., la propunerea Comisiei Europene, cu avizul Parlamentului European, în final însă, Parlamentul European este cel care aprobă bugetul, refuzul unei astfel de aprobări însemnând reluarea procedurii bugetare. în fine, tot Parlamentul European este cel care aprobă descărcarea de gestiune a Comisiei, după încheierea exercițiului bugetar.
Capitolul 4.
Instituțiile judiciare ale Uniunii Europene
4.1. Instituția Curții Europene de Justiție
A patra instituție comunitară, Curtea Europeană de Justiție, cu sediul la Luxembourg, are menirea de a garanta aplicarea, interpretarea și respectarea dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Judecătorii europeni nu pot fi influențați în deciziile lor de apartenența la un stat membru, ci trebuie să urmărească interesul comunitar. Litigiile aduse în fața sa sunt fie între instituțiile comunitare, fie între Comisia Europeană (în numele Uniunii Europene) și statele membre, fie între satele membre, fie, în fine, între persoane fizice sau juridice și Uniunea Europeană. Toate litigiile au natură administrativă sau civilă. Curtea neavând competențe de instanță penală.
Nu trebuie confundate Curtea Europeană de Justiție și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg – organ creat de Consiliul Europei în baza Convenției Europene a Drepturilor Omului. Jurisdicția C.E.D.O. în domeniul drepturilor omului este recunoscută de toate statele membre ale Uniunii Europene.
În prezent, Curtea este formată din 28 judecători, câte unul pentru fiecare stat membru. Curtea este asistată de 8 avocați generali, Consiliul U.E. având dreptul să crească numărul acestora, votând cu unanimitate la propunerea Curții.Judecătorii sunt desemnați de Consiliul U.E., la propunerea statelor membre, dintre persoanele „a căror independență este mai presus de orice îndoială și care au pregătirea necesară numirii în cele mai înalte funcții judecătorești în țările lor ori sunt universitari de competență recunoscută”. Mandatul judecătorilor este de 6 ani și poate fi reînnoit; jumătate din judecători sunt schimbați din 3 în 3 ani, pentru a se asigura o anumită continuitate în activitatea Curții. Avocații generali sunt numiți (și reînnoiți) pe aceleași principii ca și judecătorii și au rolul de a prezenta public, cu toată imparțialitatea și total independent, concluzii motivate asupra cauzei în care este obligatorie prezența lor, asistând astfel Curtea în activitatea sa. Avocații generali sunt o prezență originală în mecanismul judiciar comunitar, ei apropiindu-se prin atribuții mai degrabă de clasicul procuror, decât de avocații pledanți din sistemele naționale.
Judecătorii și avocații generali pot fi demiși cu votul unanim al celorlalți colegi ai lor, când se ajunge la concluzia că nu mai sunt calificați pentru a-și exercita atribuțiile – în istoria Curții nu au fost, până acum, cazuri de demitere a vreunui judecător sau avocat general.
4.2. Funcționarea Curții Europene de Justiție
Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, un președinte, ai cărui mandat este de 3 ani și poate fi reales. Președintele Curții are rolul de a prezida audierile și deliberările din Camera de consiliu și de a dirija activitatea Curții.Judecătorii sunt ajutați în îndeplinirea atribuțiilor jurisdicționale de către grefieri și referenți.
Grefierii sunt aleși de către judecători și au atribuții de asistare a acestora în funcția judiciară – asistă la audieri, consemnează dezbaterile, țin arhivele Curții și răspund de publicarea hotărârilor judecătorești în „Colecția de jurisprudență a Curții”, precum și în atribuțiile administrative – asigură administrarea bugetului Curții, sub autoritatea președintelui acesteia.Referenții funcționează pe lângă fiecare judecător sau avocat general (câte doi la număr), fiind juriști conaționali ai acestuia, de regulă doctori în drept. Referenții alcătuiesc un fel de „cabinet” al judecătorului sau avocatului general, subordonat exclusiv acestuia. Formațiunile de lucru ale Curții sunt plenul, Marea cameră și camerele.
Plenul desemnează o prezență majoritară a celor 28 de judecători,deoarece cazurile judecate au un ridicat nivel de complexitate .
Camerele sunt compuse din 3 sau 5 judecători, iar Marea Cameră este compusă din 13 judecători (art. 221 C.E.E., după Nisa). în principiu, Camerele doar instrumentează cauzele, însă treptat, prin decizii ale Curții sau prin tratatele comunitare, acestea au primit și atribuții de judecată. Deciziile lor au aceeași forță juridică cu a deciziilor Curții. De regulă, sunt de competența Camerelor litigiile care nu prezintă dificultate. Dacă acțiunea vizează un stat membru sau o instituție comunitară, competența va aparține însă plenului Curții.
Marea Cameră se întrunește atunci când statul membru sau instituția comunitară parte în litigiu o solicită în mod expres.
Curtea judecă în plenul său în cazurile în care complexitatea cazului dedus judecății o cere, precum și în alte patru situații:
a) când judecă cererea Parlamentului European de demitere a Mediatorului european (Ombudsman);
b) când se pronunță asupra sesizării Comisiei sau Consiliului U.E. în legătură cu nerespectarea obligației de onestitate și prudență după încetarea funcției de către un fost comisar european;
c) când se pronunță asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu privind comiterea de către un comisar european a unor greșeli grave sau privind neîndeplinirea condițiilor necesare exercitării funcției sale;
d) când ia act de demisia unui membru al Curții de conturi, care nu mai îndeplinește condițiile de exercitare a funcției.
Procedura de judecată este contradictorie (fiecare parte își susține și argumentează pretențiile), publică, mixtă (cuprinde două etape: una scrisă și una orală) și inchizitorie (deoarece presupune activități de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza și audierea martorilor).
O condiție destul de bizară de procedură pretinde ca partea să aibă domiciliul în Luxemburg. Statele rezolvă această problemă prin reprezentanțele lor diplomatice existente în Ducatul de Luxemburg, însă persoanele fizice sau juridice trebuie să apeleze la un rezident luxemburghez, folosit ca și „cutie poștală”, doar pentru introducerea acțiunii.
Deliberările au loc în „Camera de consiliu”, adică într-o încăpere distinctă de sala de judecată; la ele participă judecătorii care au fost prezenți la procedura „orală”, iar avocații generali nu participă. Numărul judecătorilor trebuie să fie impar.
Hotărârea se ia cu majoritate de voturi . Întru-cât Statutul Curții nu precizează ce fel de majoritate, se aplică regula generală, a majorității simple. Indiferent de numărul de voturi favorabile unei decizii, aceasta angajează în mod colectiv Curtea, opiniile contrare neputând fi făcute publice sau publicate, așa cum se întâmplă în sistemele de drept naționale.
Părțile sunt reprezentate în mod obligatoriu în fața Curții, în orice fază a procedurii. Instituțiile comunitare și statele membre sunt reprezentate prin agenți – juriștii instituțiilor comunitare, respectiv ai Ministerului afacerilor externe din guvernul statului membru -, iar persoanele fizice sau juridice, prin avocați.Limba în care se desfășoară procesul este, de regulă, limba pârâtului; în cazul în care pârât este o instituție comunitară, reclamantul poate decide „limba de procedură”. Odată stabilit regimul lingvistic, acesta va fi respectat până la sfârșit, în limba respectivă fiind redactate actele procedurale, susținute pledoariile și redactată hotărârea. Orice versiune tradusă a hotărârii are valoare ca atare, nu ca document original.Cuantumul cheltuielilor de judecată nu este stabilit prin hotărâre, acesta fiind lăsat, într-o primă fază, acordului părților; dacă acestea nu se înțeleg, va decide instanța, printr-o ordonanță.
4.3. Atribuțiile Curții Europene de Justiție
Curtea îndeplinește două funcții, manifestându-se în diferite modalități, în funcție de ipostaza în care se află:
a) o funcție jurisdicțională:
– 1) atunci când acționează ca o curte constituțională, judecând recursurile contra unei instituții comunitare sau a unui stat membru care nu-și respectă obligațiile din tratate sau când interpretează tratatele comunitare;
– 2) atunci când se comportă ca o curte administrativă, controlând legalitatea actelor comunitare și judecând recursurile funcționarilor comunitari;
– 3) atunci când exercită atribuțiile unei jurisdicții civile, soluționând cauzele ce au ca obiect acordarea daunelor-interese;
– 4) atunci când acționează ca o curte de apel, judecând recursurile împotriva hotărârilor date de Tribunalul de Primă Instanță.
b) o funcție consultativă, întrucât emite avize în cazul în care se pune problema revizuirii tratatelor comunitare sau a încheierii unor acorduri internaționale.
4.4.Instituția Tribunaluuil de Primă Instanță
Actul Unic European a prevăzut înființarea unui tribunal, atașat Curții de Justiție, care să judece în primă instanță litigiile în care reclamanți sunt persoanele fizice și funcționarii comunitari. Tratatul de la Nisa amintește, alături de Curte, și Tribunalul de Primă Instanță ca organ comunitar chemat să „asigure respectul dreptului în interpretarea și aplicarea prezentului tratat”.
Structura și funcționarea Tribunalului de Primă Instanță sunt similare celor ale Curții de Justiție. Tribunalul de Primă Instanță are dreptul de a-și stabili singur regulile de conduită și de funcționare, cu acordul Curții de Justiție și cu aprobarea unanimă a Consiliului U.E.; întrucât aceste reguli nu au fost încă stabilite, Statutul Curții de Justiție se aplică și în cazul Tribunalului de Primă Instanță.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, Tribunalul va fi format din câte un judecător din fiecare stat membru, iar prin Statutul Curții Europene de Justiție poate fi prevăzută existența avocaților generali. Până când vor fi instituiți avocații generali, atribuțiile acestora sunt îndeplinite de judecători. Judecătorul care exercită atribuția de avocat general nu poate participa la pronunțarea hotărârii în cauza respectivă.
În competența Tribunalului intră:
– acțiunile în anulare contra actelor adoptate prin codecizie de Consiliul U.E. și Parlament, a actelor emise de Consiliul U.E., Comisia Europeană și Banca Central Europeană;
– acțiunea în carență împotriva instituțiilor comunitare;
– contenciosul funcției publice comunitare;
– recursul împotriva hotărârilor camerei jurisdicționale;
– chestiunile prejudiciale de interpretare și de apreciere a validității, responsabilitatea extracontractuală a Comunităților, precum și cea contractuală, când s-a stabilit clauză compromisorie.
Prin excepție de la aceste reguli de competență, acțiunile introduse de instituțiile comunitare, de statele membre sau de Banca Central Europeană sunt de competența Curții Europene de Justiție.Relația dintre Tribunalul de Primă Instanță și Curtea Europeană de Justiție este similară relației dintre un tribunal și o curte de apel dintr-un sistem de drept național. Astfel, hotărârile Tribunalului de Primă Instanță pot fi atacate cu recurs, motivat numai pe probleme de drept, în fața Curții de Justiție. Dacă recursul este fondat, cauza se rejudecă de către Curte sau este trimisă spre rejudecare Tribunalului de Primă Instanță, care trebuie să țină seama de modul în care Curtea a rezolvat problemele de drept.
Tribunalul judecă în Camere de câte 3 sau 5 judecători, fără a exista ședințe ale plenului. Procedura de judecată este aceeași, cu deosebirea că Tribunalul poate renunța la faza scrisă. Prin Tratatul de la Nisa s-a prevăzut posibilitatea înființării, pe lângă Tribunalul de Primă Instanță, a unor Camere jurisdicționale, specializate pe anumite domenii și ale căror hotărâri să fie supuse recursului pentru chestiuni de drept sau apelului pentru chestiuni de fapt, în fața Tribunalului de Primă Instanță.
Un prim astfel de tribunal specializat este Tribunalul Serviciului Public, înființat în Noiembrie 2004 pentru a judeca litigii privind funcția publică. El este compus din 7 judecători, iar deciziile sale sunt contestabile cu apel în fața Tribunalului de Primă Instanță și cu recurs în fața Curții de Justiție.
4.5. Curtea Europeană de Justiție și Curtea Europeană a Drepturilor Omului
instituții semnatare a Convenției Europene a Drepturilor Omului
Comunitățile europene nu sunt parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă statele membre ale acestor Comunități au semnat Convenția. Datorită acestei realități, Curtea Europeană de Justiție a susținut în deciziile sale necesitatea încadrării drepturilor fundamentale individuale apărate de Convenție între principiile generale ale dreptului comunitar, idee reluată și inserată în Tratatul de la Maastricht.În consecință, Convenția constituie o sursă importantă de inspirație pentru Curtea Europeană de Justiție, în privința întinderii drepturilor individuale fundamentale apărate prin ea. Instanța comunitară nu este însă ținută de interpretările date Convenției de către organele jurisdicționale de la Strassbourg, Comunitățile europene nefiind parte, așa cum am mai arătat, la Convenție.
Cu toate tentativele de a realiza o clarificare a raporturilor dintre cele două curți de justiție internaționale, situația este încă destul de confuză: prin Tratatul de la Amsterdam, Curtea Europeană de Justiție a primit anumite competențe în materia drepturilor fundamentale individuale, cum ar fi dreptul de azil sau libera circulație a persoanelor, însă este în continuare doar de competența C.E.D.O. de a se pronunța asupra drepturilor încălcate de organele de poliție, în activitatea de menținere a ordinii publice. De aceea, putem concluziona că raporturile dintre cele două curți judiciare nu sunt încă ierarhizate pe baze solide, urmând ca, în momentul în care se vor produce conflicte de jurisdicție între cele două, situația să fie discutată cu mai mult interes.
O încercare de reglare a situației s-a realizat la Nisa, în 2000, când a fost adoptată Carta drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană, elaborată de o Convenție compusă din 30 de reprezentanți ai parlamentelor naționale, 16 reprezentanți ai Parlamentului european, 15 reprezentanți personali ai șefilor de stat sau de guvern și un comisar european, prin Cartă s-a dorit oferirea Curții Europene de Justiție a unui instrument pentru analiza compatibilității actelor comunitare sau statale cu drepturile fundamentale. Dintre drepturile fundamentale, amintim inviolabilitatea domiciliului, dreptul de a forma sindicate, dreptul la respectarea vieții private, dreptul de a alege și de a fi ales etc.Conferința interguvernamentală de la Nisa, din 2000, a luat în discuție problema reformării Curții Europene de Justiție, confruntată cu creșterea cauzelor aduse în fața sa spre soluționare, de la 5 în 1986, la 899 în 1999, și depășind 1000 în 2003.Reforma preconizată vizează deblocarea Curții prin reducerea chestiunilor prejudiciale soluționate la acest nivel și responsabilizarea treptată a judecătorilor naționali în procesul de interpretare a dreptului comunitar; de asemenea, se dorește sesizarea directă a Curții numai cu acele recursuri considerate esențiale pentru buna funcționare a Uniunii Europene .
Capitolul 5.
Curtea Europeană de conturi și Consiliul European
5.1. Constituirea și atribuțiile Curții Europene de conturi
Înființată în 1975, Curtea de conturi, cu sediul la Luxembourg, este cea mai puțin cunoscută dintre instituțiile Uniunii Europene. Statutul de „instituție comunitară” i-a fost atribuit prin Tratatul de la Maastricht.
Rolul ei este acela de instituție specializată în controlul financiar, exercitat asupra instituțiilor comunitare, asupra modului de încasare a veniturilor comunitare și de realizare a cheltuielilor din bugetul comunitar. De asemenea, Curtea controlează managementul financiar al conducerilor instituțiilor și organismelor comunitare.
Rapoartele redactate de instituție sunt cu caracter general, anuale, privesc modul de administrare a conturilor comunitare și determină descărcarea de gestiune a Comisiei Europene în privința administrării bugetului comunitar sau pot interveni pentru anumite probleme specifice, la cererea altor instituții comunitare sau din oficiu. în activitatea de control, Curtea poate cere documente sau să facă propriile investigații; atunci când acționează pe teritoriul statelor membre, organele fiscale naționale sunt ținute să-i acorde sprijinul necesar.Tratatul de la Amsterdam a lărgit aria controlului financiar și la organismele publice sau private beneficiare a unor fonduri comunitare .Curții de conturi îi lipsește atribuția jurisdicțională . Jurisdicția financiară aparține doar Curții Europene de Justiție, fără ca în primă instanță soluționarea litigiilor fiscale să fie încredințată unui corp specializat de judecători financiari; pe de altă parte, trebuie remarcat că, în conformitate cu dispozițiile comunitare adoptate la Nisa, există posibilitatea înființării unor Camere specializate pe lângă Tribunalul de Primă Instanță, prin urmare putem să presupunem că, mai mult ca sigur, una dintre aceste camere specializate va avea specific financiar și fiscal.
5.2. Structura Curții de Conturi
Curtea de conturi este compusă din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, numit pe o perioadă de 6 ani, al cărui mandat poate fi reînnoit.
Numirea se face de către Consiliul U.E., cu majoritate calificată, după obținerea avizului cu caracter consultativ al Parlamentului European și pe baza propunerilor înaintate de statele membre.Curtea are un președinte ales dintre membrii acesteia, pentru un mandat reînnoibil de 3 ani. Instituția își poate organiza, ca structuri de lucru, Camere interne specializate.Membrii Curții de conturi, la fel ca și cei ai Comisiei sau ai Curții de Justiție, trebuie să fie independenți în exercitarea sarcinilor comunitare, numai în acest fel instituția putând funcționa în mod eficient ca organ de control comunitar. Ei trebuie să aibă pregătire de specialitate, corespondentă unui expert național dintr-un corp de control contabil extern sau să fi fost membri ai Curților de conturi naționale .
5.3. Constituirea și natura juridică a Consiliului European (1974)
Deciziile ce se iau la nivelul Uniunii Europene sunt în primul rând decizii politice. Consultările și negocierile între statele membre, în vederea adoptării strategiilor privind viitorul Uniunii sau pentru surmontarea dificultăților inerente procesului de integrare, sunt necesare și întotdeauna utile.În acest context, statele membre au instituit conferințe periodice ale șefilor de state și guverne (summit-uri), care să constituie cadrul organizatoric propice unor astfel de discuții.Întâlnirile la cel mai înalt nivel au început să se desfășoare din 1961, pentru ca în 1974, la Summit-ul de la Paris, în urma propunerii președintelui francez Valery Giscard d'Estaing, să fie instituționalizate sub forma Consiliului European, organism de cooperare politică la cel mai înalt nivel.
Trebuie precizat de la bun început că acest for european de dialog politic nu este nici instituție comunitară, cum sunt Comisia, Consiliul U.E., Parlamentul, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi, și nici organ comunitar cu activitate permanentă sau deliberativă, cum sunt COREPER, Comitetul regiunilor etc.
Consiliul European nu deține putere publică la nivelul U.E. Influența sa se manifestă cu pregnanță însă la nivel informai, deoarece șefii de state și de guverne sunt cei care stabilesc direcțiile de urmat în politica Uniunii, urmând ca instituțiile comunitare, în frunte cu Consiliul U.E. și Comisia, să pună în aplicare, prin acte comunitare, hotărârile luate la nivelul Consiliului European. Prin urmare, compromisurile negociate la acest nivel sunt puse în aplicare, în concret, de miniștrii de externe din statele membre, care formează Consiliul U.E., forța legislativă principală a Uniunii. Numai actele comunitare adoptate de Consiliul U.E. au forță juridică pe teritoriul comunitar.
Din aceste rațiuni, natura juridică a Consiliului European este greu de precizat.
Într-o opinie , la care ne raliem, el este considerat organ paracomu-nitar, denumire ce vrea să sugereze puterea sporită (chiar dacă informală) pe care o are acest organism în spațiul comunitar, el fiind catalizatorul integrării europene la nivel de concepție și decizie politică.
În alte opinii, el este caracterizat fie ca organ inter guvernamental de cooperare, fie ca o formă instituțională nouă de prezentare a Consiliului U.E., fie ca organ sui generis.
5.4. Funcționarea Consiliului European
Consiliul European reunește, așadar, de două ori pe an sau ori de câte ori este nevoie, șefii de state sau de guverne ai statelor membre, asistați de miniștrii de externe, precum și Președintele Comisiei Europene .Întâlnirea este organizată cu ajutorul logistic al Secretariatului General al Consiliului U.E. și al celui ce deservește Comisia Europeană și este condusă de șeful de stat sau de guvern din țara care deține și președinția Consiliului U.E. Până la finele aului 2013 , reuniunile se desfășurau în statul care deținea președinția Consiliului U.E., însă la Nisa s-a decis ca o întâlnire pe președinție să se țină la Bruxelles, iar când Uniunea va avea 28 de membri, toate reuniunile să fie organizate, în principiu, la Bruxelles.Cu începere di 01.07.2013,odată cu aderarea Croației la U.E.,numărul statelor membre este de 28,iar reuniunile Consiliului European se desfășoară la Bruxelles.
Consiliul European dă Uniunii Europene impulsurile necesare dezvoltării sale și îi definește orientările politice generale.Rolul Consiliului European în viața Comunităților trebuie privit din mai multe puncte de vedere pentru a-i surprinde esența: astfel, pe de o parte, chiar dacă oficial el nu are drept de decizie juridică la nivel comunitar, în mod uzual deciziile luate la nivelul Consiliului European se impun Consiliului U.E., care le transformă în norme juridice obligatorii; acesta este motivul pentru care unii autori tratează Consiliul European și Consiliul U.E. sub denumirea generică și integratoare de „Consiliu”, care include și Secretariatul Consiliului; pe de altă parte, uneori chiar Consiliul U.E. este tentat să lase problemele mai dificile spre rezolvare Summit-urilor Consiliului European .
În doctrină se apreciază, de asemenea, că existența Consiliului European modifică întregul echilibru instituțional al Uniunii Europene: în fața structurilor comunitare cu legitimitate nesigură, Consiliul European se poate considera și el ca un „guvern” al Europei unite. În practică, reuniunile sale constituie „momente forte ale unificării europene”.
Capitolul 6.
Organele Comunitare ale Uniunii Europene
În doctrina de specialitate europeană, se face distincție între instituțiile comunitare – cele cinci prezentate mai sus, denumite astfel în tratatele comunitare și având un rol primordial în asigurarea reușitei abordării comunitare în procesul de integrare europeană, organele comunitare – entități instituționale cu rol secundar, de regulă cu competențe de avizare, tehnice și organismele paracomunitare – cum este Consiliul European, cadru atipic de decizie comunitară.
În continuare vom trata pe scurt organele comunitare, adică acele entități instituționale care nu au fost ridicate, prin tratatele comunitare, la rangul de instituție comunitară.
6.1. Comitetul economic și social (ECOSOC) și Comitetul științific și tehnic
al Euratom
a) Corespondent la nivel comunitar al structurilor organizaționale naționale menite să reprezinte categoriile socio-economico-profesionale, Comitetul economic și social, cu sediul la Bruxelles, este format din 344 membri, numiți de Consiliul U.E. cu majoritate calificată, pentru un mandat reînnoibil de 4 ani, pe baza listelor propuse de statele membre. Președintele Comitetului este ales din rândul membrilor, pentru un mandat de 2 ani.
Membrii ECOSOC sunt ținuți să reprezinte interesele categoriilor socio-profesionale și economice din care provin, nu pe cele ale statului membru de origine .
Astfel, sunt reprezentate la acest nivel diferitele industrii producătoare de bunuri, comercianții, consumatorii, fermierii, micii producători, profesiile liberale (avocații, doctorii, arhitecții), membrii fiind împărțiți în trei mari grupuri: a) patroni, b) angajați și c) alte categorii.
Comitetul are un rol consultativ la nivelul U.E., el putând fi consultat de Consiliul U.E. sau de Comisia Europeană înainte de luarea unei decizii, atunci când aceste instituții consideră necesar sau când tratatele o impun.
La început exclusiv facultativă, consultarea ECOSOC a devenit în ultimul timp obligatorie, mai ales în domeniul pieței unice comunitare, a armonizării fiscale și a noilor politici comunitare care sunt lansate în cadrul spațiului european comunitar, cum au fost, în timp, politica transporturilor, politica socială, politica educațională, protecția consumatorilor, protecția mediului, politica industrială etc. În lipsa avizului consultativ al acestui organ comunitar, actul adoptat de Consiliul U.E. poate fi anulat de către Curtea Europeană de Justiție.
De asemenea, ECOSOC poate emite din oficiu avize în legătură cu acte comunitare aflate în diferite stadii de adoptare sau de aplicare.
Ca aspect negativ ce poate fi observat în activitatea Comitetului, remarcăm lipsa de omogenitate a acestuia, datorată intereselor de multe ori contrare ce sunt reprezentate la nivelul lui și, de aici, dificultatea adoptării unei poziții comune cu celeritate. Faptul că se cere întrunirea doar a unei majorități absolute de voturi pentru emiterea unui aviz face ca adoptarea lui să fie ușurată și compromisul să fie de cele mai multe ori realizabil. Totuși, în mod frecvent membrii ECOSOC preferă să recurgă la lobby pe lângă Comisie, atunci când doresc să susțină opiniile și interesele categoriei din care fac parte.
b) Comitetul științific al Euratom este similar celuilalt comitet consultativ, cu diferența că își desfășoară activitatea în domeniul specific al energiei atomice.
Numit pe 5 ani de Consiliul U.E. cu consultarea Comisiei Europene, acest comitet trebuie consultat obligatoriu de către organele de decizie comunitară, atunci când se intenționează adoptarea unui act comunitar în domeniul său de competență.
6.2. Banca Europeană de Investiții (B.E.I.)
Instituită inițial (1958) cu scopul sprijinirii pieței comune europene , prin finanțarea unor proiecte de reducere a decalajelor economice între regiunile din spațiul comunitar, B.E.I. a primit prin Tratatul de la Maastricht și alte competențe, legate de susținerea statelor candidate la aderare, în scopul unei mai ușoare tranziții înspre economia comunitară.
B.E.I. este o instituție financiară independentă, dotată cu personalitate juridică proprie, cu sediul la Luxembourg, și are ca membri statele membre ale U.E., care au subscris și capitalul social al băncii.
Conducerea băncii este asigurată de: a) Consiliul Guvernatorilor, format din Miniștrii de finanțe ai statelor membre, cu întâlniri anuale, b) Consiliul de administrație alcătuit din 24 de membri propuși de statele membre și unul propus de Comisia Europeană, ce lucrează cu jumătate de normă și c) un Comitet de conducere cu normă întreagă, din care face parte Președintele băncii și cei 7 vicepreședinți, numiți de Consiliul Guvernatorilor pentru un mandat reînnoibil de 6 ani. Majoritatea resurselor financiare sunt obținute de pe piețele internaționale de capital, unde este cotată cu rangul maxim (AAA); câștigurile obținute sunt alocate, pe baze non-profit, acțiunilor de sprijinire a statelor membre și a celor candidate (statele din Europa Centrală și de Est primesc împrumuturi prin programele PHARE și TACIS, acțiunile B.E.I. completându-se în acesta zonă cu cele ale B.E.R.D.), precum și a altor state mediteraneene, asiatice, sud-americane și sud-africane.
Banca Europeană de Investiții (B.E.I.) nu trebuie confundată cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.E.R.D.). Aceasta din urmă a fost creată în 1991 și cu contribuția B.E.I. (3%), în scopul acordării de împrumuturi statelor din Europa Centrală și de Est, în vederea realizării tranziției spre o economie de piață funcțională. La înființarea B.E.R.D. au participat peste 40 de țări, însă mai mult de jumătate din capitalul social 1-a constituit contribuția Uniunii Europene.
6.3. Comitetul regiunilor
Structura specifică a unor state europene, cum ar fi Germania, Belgia, Italia, Spania, dominată de regionalizare și descentralizare, precum și dorința entităților federate sau regionale de a fi implicate activ în procesul de luare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene au dus la constituirea, prin Tratatul de la Maastricht, a Comitetului regiunilor .
Creat ca organ consultativ format din reprezentanți ai diferitelor entități locale sau regionale din statele membre, autonome față de aceste state, Comitetul este organizat pe grupuri politice, la fel ca și Parlamentul European, distingându-se patru astfel de grupuri: popularii, socialiștii, liberalii și radicalii.Compoziția Comitetului regiunilor este asemănătoare celei a Comitetului economic și social: în prezent, sunt 344 membri (număr ce poate fi modificat, însă nu poate depăși 350) numiți cu majoritate calificată de Consiliul U.E, pe baza propunerilor statelor membre. Ei sunt autonomi în activitatea lor, desfășurată pe parcursul unui mandat de 4 ani.Membrii Comitetului nu pot cumula această calitate cu aceea de parlamentar european. Sediul Comitetului se află la Bruxelles, iar activitatea sa permanentă este dirijată de un Secretar general.
Repartizarea locurilor care revin fiecărei țări se face în funcție de structura ei administrativă, destul de diversificată: land-uri, departamente, unități administrative cu regim lingvistic specific etc. Astfel, spre exemplu, Belgia trebuie să asigure prezența în organismul comunitar a 6 vorbitori de flamandă, 5 vorbitori de franceză și unul de germană, iar Spania atribuie 18 locuri reprezentanților comunităților autonome și 4 celor ai comunelor.
În cazurile specificate expres în tratatele comunitare, consultarea Comitetului regiunilor este obligatorie, lipsa avizului putând fi sancționată de Curtea Europeană de Justiție prin anularea actului comunitar.Comitetul regiunilor are menirea de a apăra principiul subsidiarității, el fiind consultat totodată în probleme cum ar fi fondurile structurale, cultură, sănătate publică, tineret și formare profesională, cooperarea trans-frontalieră. De asemenea, Comitetul poate emite avize din oficiu, ori de câte ori consideră necesar, avizul fiind consultativ.
6.4. Agențiile europene specializate
Pe lângă principalele instituții și organe comunitare, în anii 1994-1995 au fost înființate o serie de agenții europene specializate pe anumite domenii. în continuare amintim câteva dintre ele:
a.) -Agenția Europeană pentru Protecția Mediului (E.E.A.), cu sediul la Copenhaga, în Danemarca, are rolul de a furniza informații despre mediul înconjurător atât statelor membre ale U.E., cât și publicului larg, în vederea dimensionării politicilor de mediu.
b.) -Agenția Europeană pentru Evaluarea Produselor Farmaceutice (E.M.E.A.), cu sediul la Londra, evaluează independent produsele farmaceutice care circulă liber pe piața unică europeană, în vederea protejării consumatorilor, dar și a industriei farmaceutice.
c.) -Centrul European pentru îmbunătățirea Pregătirii Profesionale (C.E.D.E.F.O.P.), cu centrul la Salonic, în Grecia, contribuie la îmbunătățirea pregătirii profesionale în Uniune, prin programele sale academice și tehnice .
d) -Biroul pentru Armonizarea Pieței Interne (O.H.I.M.) răspunde de înregistrarea și utilizarea ulterioară a mărcilor de comerț ale Uniunii Europene, așadar, rolul său este centrat pe probleme de proprietate intelectuală.
e) -Agenția Europeană pentru Siguranța și Protecția Muncii, cu sediul la Bilbao, are ca scop crearea unei rețele de informații între bazele de date naționale.
f) -Centrul de Traduceri pentru Organismele Uniunii Europene, situat în Luxemburg, realizează cea mai mare parte a traducerilor pentru instituțiile comunitare și celelalte organisme comunitare, misiune destul de importantă dacă avem în vedere complexitatea activității normative a Uniunii și necesitatea traducerii tuturor documentelor în toate limbile oficiale ale Uniunii.
Vrem să precizăm doar că el este un organ comunitar și că a fost înființat prin Tratatul de fuziune a executivelor, având rolul de a seconda membrii Consiliului U.E. în exercitarea sarcinilor ce le revin, prin asigurarea legăturii necesare și utile între guvernele naționale și instituțiile comunitare.
6.4.1. EUROPOL
Amintit în Tratatul de la Maastricht, Europol are un caracter supra-național, fiind creat într-un cadru interguvernamental.
Înființată pe baza Convenției Europol din 1995, care a intrat în vigoare la 1 octombrie 1998, organizația cu sediul la Haga are drept scop lupta împotriva criminalității internaționale, care include traficul de droguri, imigrația clandestină, terorismul sau spălarea de bani.
Europol se plasează între mijloacele instituționale de realizare a celui de-al treilea „pilon” al Uniunii Europene, cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne, printre scopurile sale numărându-se întărirea cooperării interstatale în domeniul traficului de droguri, de mașini, de persoane, a falsificării banilor și a altor mijloace de plată, a terorismului.
Dotat cu personalitate juridică, Europol este condus de un Consiliu de administrație format din câte un reprezentant al statelor membre, care votează cu majoritate calificată de două treimi, și un Director, numit de Consiliul U.E. după consultarea Consiliului de administrație, pentru o perioadă de 4 ani, reînnoibilă o singură dată. Alături de aceste organe de conducere se mai află o Autoritate comună de control a granițelor, un Controlor financiar și un Comitet bugetar.
Creat în 2002 și având sediul tot la Haga, Eurojust are rolul de a sprijini și îmbunătăți cooperarea judiciară dintre statele membre, prin adoptarea de măsuri structurale în acest sens.
Ideea centrală este că urmărirea și instrumentarea unor cauze judiciare care necesită acțiuni pe teritoriul mai multor state membre să se desfășoare în condiții mai bune de coordonare. De asemenea, este vizat domeniul extrădării și al executării înțelegerilor mutuale interstatale.
6.4.2. Banca Centrală Europeană
Banca Centrală Europeană a luat ființă la 1 iulie 1998 pentru a înlocui Institutul Monetar European,are sediul la Frankfurt în Germania,administrează moneda unică europeană „Euro” și asigură stabilitatea prețurilor în Uniune.De asemenea Banca Centrală Europeană răspunde de definirea și punerea în aplicare a politicii economice și monetare a Uniunii în toate cele 28 de state membre.
Constituită cu capital subscris de statele membre, după un criteriu ce are în vedere atât populația, cât și PIB-ul național, ea formează împreună cu băncile centrale din statele membre Sistemul European al Băncilor Centrale.
Banca Centrală Europeană dispune de următoarele organisme decizionale :
Comitetul Executiv al B.C.E.,compus dintr-un număr de 6 membri,respectiv Președinte,vicepreședinte și alți 4 membri desemnați de liderii zonei euro pentru un număr de 8 ani. Comitetul executiv conduce și gestionează întreaga activitate cotidiană a Băncii.
Consiliul guvernatorilor,compus din cei 6 membri ai Comitetului Executiv,la care se adaugă guvernatorii celor 19 bănci centrale ale statelor care au aderat la zona euro.Rolul Consiliului este cel de a definii politica monetară a zonei euro și de a fixa rata dobânzilor la care băncile comerciale pot obține bani de la Banca centrală europeană.
Consiliul general ,compus din Președintele BCE,vicepreședinte și guvernatorii băncilor centrale din toate cele 28 de state membre ale Uniunii Europene.Are rolul de a coordona,îndruma și sprijini instituțiile financiar-fiscale ale statelor membre care se pregătesc de aderare la zona euro.
Practic, Banca a intrat în funcțiune în 1999, odată cu introducerea monedei unice europene, Euro, în 11 dintre cele 19 state membre .
Fac parte din „zona Euro” următoarele state membre ale Uniunii Europene :
– Austria,cu începere din 01.01.1999:
– Belgia ,cu începere din 01.01.1999;
– Cipru,cu începere din 01.01.2008;
– Estonia ,cu începere din 01.01.2011;
– Finlanda,cu începere din 01.01.1999:
– Franța ,cu începere din 01.01.1999;
– Germania ,cu începere din 01.01.1999;
– Grecia,cu începere din 01.01.2001;
– Irlanda,cu începere din 01.01.1999;
– Italia,cu începere din 01.01.1999;
– Letonia,cu începere din 01.01.2014;
– Lituania cu începere din 01.01.2015;
-Luxemburg,cu începere din 01.01.1999;
-Malta ,cu începere din 01.01.2008;
-Olanda,cu începere din 01.01.1999;
-Portugalia,cu începere din 01.01.1999;
-Slocacia,cu începere din 01.01.2009;
-Slovenia,cu începere din 01.07.2007;
-Spania,cu începere din 01.01.1999;
Atribuțiile Băncii Centrale Europene sunt multiple,pornind de la cooperarea acesteia cu băncile centrale ale celor 19 state care au aderat la moneda unică europeană ,deci care au aderat la „ eurosistem”. Pe lângă această sarcină majoră B.C.E. are și următoarele :
Fixează ratele de referință a dobânzilor pentru zona euro și ține sub control masa monetară;
Gestionează rezervele valutare ale zonei euro ,cumpără și vinde valută pentru a menține un echilibru stabil ratelor de schimb;
Se asigură că instituțiile și piețele financiare sunt supravegheate corespunzător de către autoritățile naționale și că sistemele de plăți funcționează corect;
Autorizează băncile centrale ale statelor din zona euro să emită bancnote.
De reținut faptul că B.C.E. este instituție independentă ,nici ea și nici băncile centrale ale statelor membre ale U.E.precum nici membrii acestora nu se subordonează altor instituții.
6.4.3. Mediatorul european
Instituția Mediatorului este o inovație a Tratatului de la Maastricht.
Astfel, Parlamentul european numește, pe toată durata legislaturii sale, un Mediator european, după modelul Ombudsman-ului nordic, care are ca atribuții primirea și soluționarea plângerilor cetățenilor europeni vizând ilegalitățile săvârșite de instituțiile și organele comunitare în activitatea lor.
În urma sesizărilor primite, Mediatorul (cu sediul la Strassbourg, în sediul Parlamentului european) întreprinde o anchetă administrativă și redactează un raport, pe care îl prezintă Parlamentului european și instituției în cauză. Mediatorul nu poate impune însă niciun fel de sancțiuni juridice instituției în culpă, el fiind doar un organ de conciliere și de rezolvare amiabilă a litigiilor administrative.
În fața Parlamentului, Mediatorul prezintă anual un raport general, în care arată modul de soluționare a plângerilor primite.
Mediatorul poate fi demis de către Curtea Europeană de Justiție, la cererea Parlamentului, dacă nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcției sau în caz de culpă gravă.
Concluzii
Termenul de „Uniune Europeană” este utilizat începând cu 1992, când Tratatul de la Maastricht a denumit astfel ansamblul hibrid format din Comunitățile europene și formele de cooperare interguvernamentală între statele membre ale Comunităților europene.
Este imposibil de dat o definiție Uniunii Europene, tocmai datorită „ambiguității constructive” pe care o sugerează această sintagmă.
Spre deosebire de Comunitățile europene, Uniunea Europeană nu dispune, deocamdată, de personalitate juridică. Ea este mai degrabă un concept politic decât unul juridic, deoarece nu substituie Comunitățile europene, ci le înglobează într-un ansamblu mai larg.
Statele membre ale Uniunii Europene își pot transfera competențele, la aderare, doar unei persoane juridice aflate la un nivel superior, prin urmare doar Comunităților europene sau unui organ comunitar, cum Banca Centrală Europeană, nu și Uniunii Europene.
Din acest motiv, este acceptată explicația conform căreia, pentru a-și realiza obiectivele, Uniunea Europeană utilizează Comunitățile europene, completate cu formele de cooperare interguvernamentală prevăzute în tratate.
De asemenea, tot în rândul mijloacelor de realizare a obiectivelor Uniunii Europene se înscrie și sistemul instituțional unic, format din cele cinci instituții comunitare.
Obiectivele Uniunii Europene sunt prevăzute în Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană:
– promovarea progresului economic și social, scopul final fiind realizarea pieței unice, a uniunii economice și monetare și introducerea monedei unice;
– afirmarea identității Uniunii în plan internațional, prin politica de securitate și externă comună; în viitor, se preconizează realizarea unei politici de apărare comune;
– apărarea drepturilor și intereselor cetățenilor europeni, prin instituirea cetățeniei europene;
– dezvoltarea Uniunii ca spațiu de libertate, securitate și justiție, prin cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne;
– dezvoltarea acquis-ului comunitar.
Cei trei „piloni” pe care se sprijină organizarea și funcționarea Uniunii Europene sunt, așa cum am mai arătat:
1. pilonul comunitar – Comunitățile europene;
2. pilonul interguvernamental de politică externă și de securitate comună (PESC);
3. pilonul interguvernamental de cooperare în justiție și afaceri interne (JAD.
Deosebirea dintre cei trei piloni constă nu numai în scopurile distincte pe care le întruchipează – piața internă unică și uniunea economică și monetară (1), salvgardarea valorilor comune, a independenței Uniunii (2), respectiv protejarea cetățenilor europeni printr-o colaborare întărită a statelor membre în materie penală, lupta împotriva criminalității, a terorismului, traficului de droguri, de arme, a corupției și fraudei (3), ci și în mecanismele de decizie distincte existente, în funcție de „pilonul” vizat.
Astfel, sistemul instituțional este unic pentru cei trei piloni, însă competențele instituționale sunt diferite, în funcție de pilonul pe teritoriul căruia se acționează. De exemplu, Curtea Europeană de Justiție este competentă pentru pilonul comunitar, nu însă și pentru pilonul nr. 2, iar față de pilonul nr. 3 este parțial competentă. De asemenea, dacă în cazul primului pilon funcționează procedurile de integrare, în cazul celorlalte două funcționează proceduri interguvernamentale.
Motorul comun al celor trei piloni este Consiliul European, organism ce reunește șefii de state și de guverne din țările membre și care dă Uniunii impulsul necesar dezvoltării sale, definind orientările și politicile generale.
în fine, trebuie precizat că Tratatul de la Maastricht impune îndeplinirea obiectivelor Uniunii cu respectarea principiului subsidiarității.
În conformitate cu acest principiu, în domeniile care nu țin de competența sa exclusivă, Uniunea Europeană nu intervine decât dacă și în măsura în care obiectivele activității proiectate nu pot fi realizate de statele membre într-o manieră satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor acțiunii proiectate.
Sistemul instituțional al Uniunii Europene este construit în jurul a cinci instituții fundamentale:
– Comisia Europeană, care inițiază politici și le pune în aplicare,
– Consiliul U.E. – organul legislativ, de decizie comunitară, care acționează pe baza propunerilor Comisiei,
– Parlamentul European, cu rol inițial consultativ, însă în ultimul timp tot mai important în procesul de luare a deciziilor comunitare,
– Curtea Europeană de Justiție, care are sarcina de a interpreta actele comunitare și tratatele institutive, în caz de conflict juridic,
– Curtea de conturi, instituție cu rol de control financiar, al administrării bugetului comunitar.
Acestea sunt instituțiile comunitare care au funcționat în temeiul tratatelor institutive (C.E.C.O., C.E.E. și EURATOM); ele au continuat să funcționeze și după crearea Uniunii Europene, iar, în plus, Uniunea Europeană a dobândit competențe noi, care nu intră în sfera de atribuții a instituțiilor comunitare, ci sunt rezolvate pe baze interguvernamentale – politica externă și de securitate, respectiv cooperarea în justiție și afaceri interne.
De asemenea, sistemul instituțional comunitar este completat cu alte organe comunitare, cum ar fi Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic și Social ,Banca Centrală Europeană,Mediatorul Euroean etc.
Banca Centrală Europeană a luat ființă la 1 iulie 1998 pentru a înlocui Institutul Monetar European,are sediul la Frankfurt în Germania,administrează moneda unică europeană „Euro” și asigură stabilitatea prețurilor în Uniune.De asemenea Banca Centrală Europeană răspunde de definirea și punerea în aplicare a politicii economice și monetare a Uniunii în toate cele 28 de state membre.
Constituită cu capital subscris de statele membre, după un criteriu ce are în vedere atât populația, cât și PIB-ul național, ea formează împreună cu băncile centrale din statele membre Sistemul European al Băncilor Centrale.
Banca Centrală Europeană dispune de următoarele organisme decizionale :
-Comitetul Executiv al B.C.E.,compus dintr-un număr de 6 membri,respectiv Președinte,vicepreședinte și alți 4 membri desemnați de liderii zonei euro pentru un număr de 8 ani. Comitetul executiv conduce și gestionează întreaga activitate cotidiană a Băncii.
– Consiliul guvernatorilor,compus din cei 6 membri ai Comitetului Executiv,la care se adaugă guvernatorii celor 19 bănci centrale ale statelor care au aderat la zona euro.Rolul Consiliului este cel de a definii politica monetară a zonei euro și de a fixa rata dobânzilor la care băncile comerciale pot obține bani de la Banca centrală europeană.
-Consiliul general ,compus din Președintele BCE,vicepreședinte și guvernatorii băncilor centrale din toate cele 28 de state membre ale Uniunii Europene.Are rolul de a coordona,îndruma și sprijini instituțiile financiar-fiscale ale statelor membre care se pregătesc de aderare la zona euro.
Instituția Mediatorului este o inovație a Tratatului de la Maastricht.Astfel, Parlamentul european numește, pe toată durata legislaturii sale, un Mediator european, după modelul Ombudsman-ului nordic, care are ca atribuții primirea și soluționarea plângerilor cetățenilor europeni vizând ilegalitățile săvârșite de instituțiile și organele comunitare în activitatea lor.
În urma sesizărilor primite, Mediatorul (cu sediul la Strassbourg, în sediul Parlamentului european) întreprinde o anchetă administrativă și redactează un raport, pe care îl prezintă Parlamentului european și instituției în cauză. Mediatorul nu poate impune însă niciun fel de sancțiuni juridice instituției în culpă, el fiind doar un organ de conciliere și de rezolvare amiabilă a litigiilor administrative.
În fața Parlamentului, Mediatorul prezintă anual un raport general, în care arată modul de soluționare a plângerilor primite.
Mediatorul poate fi demis de către Curtea Europeană de Justiție, la cererea Parlamentului, dacă nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcției sau în caz de culpă gravă.
Spețe
Situația de fapt
Comisia a solicitat Guvernului elen informații cu privire la importul de cereale în timpul aplicării procedurii prevăzute de art. 226. Grecia a eșuat în demersurile de a oferi informațiile solicitate atât în etapa informală cât și în cea oficială.
Norme comunitare relevante
Articolul 10 TCE
Soluția și principii degajate de CJCE
Curtea a statuat că nefurnizarea informațiilor echivalează cu împiedicarea realizării sarcinilor comunitare, în temeiul art. 10.
Evaluare
În temeiul art. 10, statele membre trebuie să adopte toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor ce decurg din Tratat sau din legislația subsidiară. Trebuie să faciliteze îndeplinirea sarcinilor comunitare și să se abțină de la orice măsuri care ar putea prejudicia aceste obiective.
Situația de fapt
Italia nu a prezentat Comisiei raportul statistic din 1979, referitor la transportul de bunuri, încălcând astfel Directiva 78/546. Guvernul italian a invocat în apărarea sa un caz de forța majoră, susținând că a fost în imposibilitatea de a respecta dispozițiile Directivei ca urmare a unui atac cu bombă care a distrus registrul vehiculelor de la Centrul de Procesare a Datelor al Ministerului Transporturilor.
Norme comunitare relevante
Articolul 226 TCE
Soluția și principii degajate de CJCE
Cutea a stabilit că deși inițial atacul cu bombă a reprezentat un caz de forță majoră, dificultățile întâmpinate au avut o existență limitată în timp. Astfel, administrația nu a depus cele mai bune diligențe pentru înlocuirea echipamentelor și recuperarea datelor. De aceea Guvernul Italian nu invoca acest incident pentru a justifica continua nerespectare a Directivei.
Evaluare
Din hotărârea Curții se desprinde concluzia că forța majoră nu reprezintă o apărare temeinică împotriva unei acțiuni întemeiate pe art. 226. Aceasta deoarece pe când cazurile Comisiei ajung în faza judiciară, cazurile neîntemeiate sunt în mod normal soluționate în etapa administrativă.
Situația de fapt
Regulamentul 1463/70 stipulează instalarea de tahografe (pentru a indica pauzele și timpul de condus) în vehiculele care transportă pasageri și produse pe autostrăzi. Acesta ar fi trebuit implementat de la 1 ianuarie 1976. Marea Britanie a introdus un program de voluntariat pentru a înregistra aceste informații și a declarat că nu intenționează să implementeze Regulamentul în totalitate din considerente de ordin economic, industrial și practic.
Norme comunitare relevante
Articolul 10 TCE
Soluția și principii degajate de CJCE
Curtea a decis că dificultățile de implementare nu pot fi acceptate ca justificare. Permițând statelor să profite de pe urma calității de membru al Comunității Europene, Tratatul instituie și obligația ca aceste state să respecte regulile ce decurg din el. Un stat care încalcă în mod unilateral aceste reguli încalcă principiul solidarității enunțat de art. 10.
Evaluare
Concluzia Curții este că dificultățile practice în implementare nu constituie o justificare în fața procedurilor de sancționare. Curtea a avut întotdeauna o poziție tranșantă în ceea ce privește obligația statelor membre de a implementa legislația comunitară. Astfel, cu ocazia cauzelor aflate pe rolul său, a consacrat o serie de principii și criterii pe care actele naționale de executare a celor comunitare trebuie să le îndeplinească pentru a fi considerate ca având capacitatea de a implementare reală și efecientă.
Situația de fapt
Comisia s-a adresat Curții cu o reclamație în temeiul art. 228 în vederea impunerii unei amenzi zilnice Greciei pentru nerespectarea unei hotărâri date împotriva sa pe 7 aprilie 1992 în cazul C-45/91. Prin hotărâre se solicita Greciei să elaboreze și să implementeze programe pentru eliminarea deșeurilor toxice și periculoase, sub imperiul a numeroase directive ambientale.
Norme comunitare relevante
Articolul 171, 228 TCE
Soluția și principii degajate de CJCE
Întrucât Grecia nu a luat măsurile necesare pentru eliminarea deșeurilor, ea nu a respectat hotărârea Curții în cazul C-45/91 și nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 171 al Tratatului. Astfel Curtea a stabilit că plata periodică a unor sume răspunde cel mai bine circumstanțelor și a stabilit o sumă fixă pentru fiecare zi de întârziere în implementarea măsurilor necesare pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii din cazul C-45/91, începând de la data prezentei hotărâri și până la îndeplinirea acestei în totalitate.
Evaluare
Pentru prima oară, Curtea sancționează, la cererea Comisiei, un stat membru pentru nerespectarea unei hotărâri anterioare a sa. Astfel, dacă un stat membru nu respectă o hotărâre a Curții, acestuia i se poate aplica ca sancțiune plata unei amenzi constând într-o sumă globală sau plăți periodice, în temeiul art. 228.
În aplicarea Tratatului de la Maastricht, Curtea dezvoltă o jurisprudență nouă, care invită statele la respectarea imediată a dreptului comunitar. Curtea s-a mai confruntat, în același timp cu speța de față, cu două alte cazuri: unul împotriva Franței, cu privire la munca de noapte pentru femei (224/99) și celălalt împotriva Greciei, din nou, în materia recunoașterii diplomelor (197/98).
Situația de fapt
Franța s-a adresat Comisiei cu o plângere împotriva proiectului de lege al Marii Britanii privind mărimea ochiurilor de la plasele de pescuit. Întrucât Comisia nu a înaintat cazul Curții în temeiul art. 226, Franța s-a adresat acesteia în temeiul art. 227.
Norme comunitare relevante
Articolul 227 TCE
Soluția și principii degajate de CJCE
Curtea a stabilit ca Marea Britanie a încălcat reglementările comunitare cu privire la mărimea ochiurilor de la plasele de pescuit.
Evaluare
Concluzia care se desprinde din studierea hotărârii Curții este în sensul că statele membre preferă să adreseze cererile de soluționare a disputelor dintre ele Comisiei, evitând astfel confruntările directe. Totuși, dacă în termen de trei luni Comisia nu dezbate problema, statul poate înainta soluționarea acesteia CJCE în temeiul art. 227.
Situația de fapt
Comisia a emis o decizie prin care cerea Marii Britanii să recupereze plățile cu titlu de ajutor de stat, considerate ilegale, făcute Grupului Rover înainte de a fi preluat de British Aerospace. Deși ajutorul dat Rover-ului pentru acoperirea datoriilor a fost aprobat de Comisie, stipulând că nu se vor mai acorda ajutoare suplimentare, concesii financiare adiționale neautorizate au fost făcute de Guvernul britanic pentru British Aerospace. British Aerospace și Rover au solicitat anularea parțială a deciziei la CJCE.
Norme comunitare relevante
Articolul 88 TCE
Soluția și principii degajate de CJCE
În situația în care Comisia considera că Marea Britanie nu s-a conformat condițiilor din decizie și a acordat ajutoare suplimentare, ar fi trebuit aplicate sancțiuni direct împotriva Marii Britanii în temeiul art. 88 și să înștiințeze părțile interesate în vederea prezentării comentariilor lor. Decizia a fost anulată în ceea ce privește cererea de recuperare a plăților adiționale.
Evaluare
Potrivit Curții, Comisia poate emite o hotărâre prin care să solicite statului să modifice sau să anuleze ajutoarele de stat ilegale într-un termen dat. Nerespectarea acesteia îndreptațește Comisia sau orice stat interesat sa supună cazul CJCE, în temeiul art. 88 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
Bibliografie
[1.] Deaconu N.,2009, Constituirea Uniunii Europene și sistemul său instituțional,Ed. Lumina Lex,București .
[2.]. Duculescu V., 2008,Justiția europeană ,mecanisme,deziderate și perspective Editura Lumina Lex,București.
[3.] Filipescu I.P.,2010,Instituțiile Uniunii Europene ,Editura Actami,București.
[4.] Fuerea A.,2012,Istoricul constituirii și viitorul Uniunii Europene,Editura All Beck,București.
[5.] Fuerea A.,2005, Drept comunitar european,Editura Actami,București.
[6.]. Jinga I.,2009,Uniunea Europeană,realități și perspective,Editura Lumina Lex,București..
[7.] Leicu C,2007,Drept comunitar, Editura All,București.
[8.] Leicu C,Leicu I,2006,Instituțiile comunitare, Editura Socec, București.
[9.] Lefter C., 2004,Drept comunitar instituțional,Ed.Lumina Lex,București ;
[10.] Manolache O,2004, Drept comunitar,Editura All Beck,București.
[11.] Marcu V.,2005,Drept instituțional comunitar Editura All,București.
[12.] Mazilu D.,2008,Integrarea europeană,Editura Lumina Lex,București .
[13.] Muraru I., și colaboratorii 2010,Cetățenia europeană,, Editura Lumina Lex, București.
[14.] Tărchilă P.,Ioja M., 2008,Drept comunitar european, ,Editura Universității
„ Aurel Vlaicu „ Arad.
[15.] Ținca O.,2008, Drept comunitar ,Editura Academiei ,București.
Declarație,
Subsemnatul – CIREȘAN LUCIAN ,declar pe propria –mi răspundere că lucrarea de disertație intitulată: „INSTITUȚIILE ȘI ORGANELE COMUNITARE ALE UNIUNII EUROPENE ”, la disciplina Acquiss-ul comunitar, îmi aparține , nu a fost plagiată iar la întocmirea ei nu am consultat alte izvoare și materiale în afara celor menționate la bibliografie,în conținutul lucrării și în notele de subsol.
Absolvent,
BIBLIOGRAFIE
Agape Comșa, Dana, Structuri ale Uniunii Europene: elemente de legislație specifică, Edit. Economică, București, 2001
Ancheș, Diana-Ionela, Tratatul de la Lisabona: UE către reformă instituțională și consens, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 2008
Anghel, I.M., Personalitatea juridică și competențele Uniunii Europene, Edit. Lumina Lex, București, 2006
Bibere, Octav. Uniunea Europeană: între real și virtual, București, Edit. ALL Educațional, 1999
Constantinescu, M., Instituții parlamentare internaționale, Edit. Fundației României de Mâine, București, 2005
Cugleșan, Natalia, Ghidul Parlamentului European, Edit. CA Publishing, Cluj-Napoca, 2009
Darie N., Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Legislație. Politici comune. Dezvoltare, Edit. Matrix Rom, București, 2001
Dragoș, Dacian, Uniunea Europeană, Instituții. Mecanisme. Edit. All. Beck, București, 2007
Duțu Petre, Bogzeanu Cristina, Reforma instituțională a Uniunii Europene din perspectiva politicii de securitate și apărare comune, Edit. Universității Naționale de Apărare „Carol I” București, 2011
Edwards, Geoffrey, Comisia Europeană, Edit. Monitorul Oficial, București, 2008
Fontaine, P., Construcția Europeană de la 1945 până în zilele noastre, Edit. Institutul European, Iași, 2009
Fuerea, A., Manualul Uniunii Europene, Edit. Universul Juridic, București, 2010
Hriscu, M., Parlamentul European – Structură și atribuții, Edit. Pim, Iași, 2011
Mătușescu, Constanța, Drept Instituțional al Uniunii Europene, Edit. Pro Universitaria, București, 2013
Ținca, O., Aplicarea principiului subsidiarității în Comunitatea Europeană, 2003
Wallace, Hellen, Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, Edit. Institutul European din România, București, 2011
Surse electronice
www.alde.eu
http://europa.eu/
http://ue.mae.ro/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comisia Europeana (ID: 111765)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.