Comerțul Internațional ȘI Politici Comerciale Pentru Servicii DE Distribuție

UNІVЕRSІTATЕA СRЕȘTІNĂ „DІMІTRІЕ СANTЕMІR”

FAСULTATЕA DЕ RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE

COMERȚUL INTERNAȚIONAL ȘI POLITICI COMERCIALE PENTRU SERVICII DE DISTRIBUȚIE

ÎNDRUMĂTOR ȘTІІNȚІFІС,

LECT. UNІV. DR. ANA – MARIA DINU

ABSOLVЕNT,

MĂDĂLINA ELENA PITEȘTEANU

BUСURЕȘTІ

2016

CUPRINS

pag.

CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE COMERȚ INTERNAȚIONAL CU SERVICII 3

1.1 Comerțul internațional 3

1.2 Aspecte teoretice privind politicile comerciale 5

1.3 Politica Comercială Comună în Uniunea Europeană 8

1.4 Principii de bază ale politicii comerciale internaționale și la nivel de Uniunea Europeană 13

1.5 Obiectivele politicii comerciale internaționale 14

1.6 Aspecte generale ale comerțului internațional cu servicii 15

1.7 Apariția comerțului internațional cu servicii 23

1.8 Locul comerțului internațional cu servicii în economia mondială 24

CAPITOLUL II. POLITICI COMERCIALE INTERNAȚIONALE

2.1 Politica comercială 29

2.2 Tipuri de politici comerciale 30

2.3 Politica Comerciala a Romaniei 31

CAPITOLUL III. COMERȚUL INTERNAȚIONAL CU SERVICII DE DISTRIBUȚIE

3.1 Serviciile de distribuție 34

3.2 Conceptul de distribuție 34

3.3 Rolul serviciilor de distribuție 37

3.4 Funcțiile distribuției 39

3.5 Coordonate conceptuale ale canalelor de distribuție 40

3.6 Participanții la procesul de distribuție 42

3.7 Dimensiunile canalelor de distribuție 43

3.8 Tendințe în evoluția distribuției, previziuni și comparații 45

3.9 Sisteme de distribuție verticale și orizontale 49

3.10 Conținutul distribuției fizice 53

3.11 Serviciile de distribuție internațională 57

CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ: POLITICA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI IN DOMENIUL SERVICIILOR DE DISTRIBUTIE 59

4.1 Prezentarea serviciilor de distributie din Romania 61

4.2 Dezavantaje competitive ale României în sfera serviciilor de distributie 64

4.3 Nivelul modest al fluxurilor de servicii intermediate prin ISD 64

4.4 Perspective și oportunități ale serviciilor de distributie 65

BIBLIOGRAFIE 67

CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE COMERȚ INTERNAȚIONAL CU SERVICII

1.1 Comerțul internațional

Comerțul internațional și cooperarea economică și tenhico-stiintifica internațională constituie, fără îndoială, un element deosebit de important pentru dezvoltarea economică, în general, precum și pentru economia națională a țării noastre. Cooperarea este, în același timp, o condiție esențială a noii ordini economice internaționale, exprimată prin comerțul internațional lato sensu care îmbrățișează o inflnita gamă de operații economice, tehnice, flnanciare, bancare și alte asemenea.

Toate acestea operații se realizează prin instrumente juridice – cum sunt contractele – și prin cele mai diferite instituții juridice, menite să asigure certitudinea în privința atingerii efectelor și realizării scopurilor, pe care părțile le urmăresc, precum și justețea soluțiilor, în cazul în care s-ar ivi un contencios mtre părțile contractante.

Pentru cooperarea economică și tenhico-stiintifica internațională, dreptul îndeplinește o funcție asemănătoare a aceleia pe care o îndeplinește diplomația pentru relațiile politice internaționale. Într-adevăr, dreptul are, în primul rând și mai cu seamă, un rol preventiv acela de a evita litigiile și toate neajunsurile ce ar putea decurge de aici; o ignorare a regulilor de drept în acest domeniu al relațiilor economice internaționale sau o greșită aplicare ori interpretare a lor se poate traduce prin pierderi uriașe și ireparabile pentru economia națională a țărilor respective.

Aceasta se învederează cu atât mai mult, cu cât unele activități implică investiții uriașe, angjarea unor imense forțe de muncă și alte asemnenea eforturi ce se traduc prim costuri att de mari încât nici una dintre țările intersate nu ar putea singura să suporte toate cheltuielile implicate.

Cel mai adesea aportul de materii prime este furnizat de o țară, tehnologia de către o altă țară, finanțarea de un stat terț. În asemnea împrejurări un traumatism juridic, precum o desființare a relațiilor contractuale ar putea fi pentru părțile contractante, ca și pentru economiile naționale implicate de-a dreptul dezastruoase.

Pentru aceste considerente studiul dreptului comerțului internațional, în slujba acestor imperioase cerințe s-a impus cu necesitate. Comerțul internațional a depășit de mult sfera schimburilor de bunuri, adică sfera acelor operații care se reduceau la import și export de mărfuri realizate aproate exclusiv prin contractul de vânzare cumpărare, excecutabil la ternmen foarte scurt. În condițiile actuale comerțul internațional, lato sensu, întreaga gamă a operațiilor economice, bancare, financiare prin care se realizează cooperarea economică și tenhico-stiintifica internațională. Comerțul internațional se exprimă prin afaceri uriașe și complexe desfășurate pe termen lung și care numai pot fi înfăptuite numai cu ajutorul instrumentelor juridice tradiționale (contractul de vanzare-cumpărare, locație, antrepriza, etc.), ci, ele au nevoie pentru acestea de noi forme de contracte și chiar de noi metode de contractare nereglemenate în sistemele de drept naționale.

Practica fiind confruntată cu exigentelor afacerilor comerciale internaționale și fiind silită să găsească soluții tuturor problemelor care se ivesc, a imaginat noi forme juridice a căror configurație nu este întotdeauna bine defmita ci se afla în continuă transformare. Astfel alături de contractul de vânzare cumpărare se utilizează tot mai mult contractele de furnizare și montaj de bunuri de echipament industrial, livrarea de instalații imense'la cheie, contractul privind licențele, brevetele, asistență tehnică, transferul de tehnologie sau de know-how, contractul de leasing (tot mai des utilizat de țările în curs de dezvoltare care nu au mijloace necesare spre a cumpăra instalații de mare complexitate, implicând investiții uriașe), contractul de consulting-engeneering, contractele de concesiune și de investiții în doemniul petrolier și minier, contractul de factoring, acorduri complexe de proporții uriașe, proiecte industriale, lucrări de geniu, civile,etc. Cel mai adesea cooperarea economică internațională se realizează prin așa numitele Joint ventures care de fapt cuprind o întreagă gamă de operații economice și juridece, de contrapartidă sau de compensare în sensul larg, care ridică probleme cu totul noi.

Practica internațională a trebuit să pună în valoare și noi metode de contractare, deoarece în condițiile unei economii care cunoaște o producție în masă (mass production),o consumație în masă (mass merchadising) și schimburi comerciale în serie, mijloacele de comunicație și de transport fără precedent, vechea tehnica de a contracta în urma unor lungi și prealabile negocieri, care reclama timp, și prin urmare întârzieri în circulația bunurilor (mai cu seamă în sfera distribuției) a devenit incompatibilă cu exigențele comerțului internațional.

Pentru aceste considerente practica internațională comercială s-a orientat spre noi tehnici de contractare și mai apoi spre o uniformizare a acestor tehnici prin intermediul contractelor tip și al condițiilor generale (exprimate ca formă tot prin contracte-tip). Această tendință a uniformizării formelor de contractare s-a mai exprimat și în alt mod și anume prin clauze standard, formulări exprimate în termeni de cod, modele specifice unui anumit tip de contract, pentru o anumită ramură de activitate economică, sau, în cadrul unui anumit tip de contract, modele specifice obiectului contractului (cereale, bumbac etc.) ori modele de plată a prețului (credit documentar, P/D adică plata contra documente, sau P/A plata contra acceptare) etc. Comerțul internațional se mai caracterizează prin prezența unor parteneri neobișnuiți în afacerile comerciale interne și a căror pondere în acest domeniu este deosebit de importantă. Întradevăr statele sunt tot mai mult interesate de dezvoltarea cooperararii economice internaționale și iau parte în mod direct la aceasta. Noua situație nu putea să nu aibă influență asupra instrumentelor juridice prin care se realizează schimburile comerciale internaționale și asupra modurilor de soluționare a litigiilor ce s-ar putea ivi. Tot astfel cooperarea economică internațională se mai înfăptuiește și prin intermediul mărilor și puternicelor societăți multinaționale, a căror forță economică și putere de penetrație peste frontierele economice naționale ridică probleme noi și reclamă soluții noi. Putem afirma că noțiunea de comerț internațional este susceptibilă de două accepțiuni:

Aceasta se definește ca un ansamblu de relații de conlucrare între două sau mai multe persoane fizice și/sau juridice aparținând unui stat, care au ca scop realizarea, prin eforturi conjugate, a unor operațiuni complexe și conexe, eșalonate de regulă, pe perioade de timp determinate, în producție sau în sfera neproductivă, în scopul obținerii unor avantaje reciproce.

1.2 Aspecte teoretice privind politicile comerciale

Politica comercială reprezintă totalitatea reglementarilor adoptate de către stat (cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar) în scopul promovării sau restrângerii schimburilor comerciale externe și al protejării economiei naționale de concurență străină.

Există mai multe tipuri de politici comerciale, precum:

Politica liberului schimb este considerată ca fiind cea mai eficientă și cea care aduce cele mai multe avantaje. Comerț liber duce la bună alocare aresurselor și creșterea competitivității lor, astfel: între liberul schimb și creștereaeconomică se conturează o corelație directă. Protecționismul este în cea mai mare măsură general combătut, dar cel moderat poate fi chiar util. Pentru intervenția autorităților în materie de politici comerciale se aduc argumente precum protecția socială-păstrarea locurilor de muncă, maximizarea bunăstării naționale, industriile incipiente.

Prin intermediul unor instrumente de politici comerciale pot fi tratate disfuncționalitățile unor sectoare care și-au pierdut avantajele competitive. Astfel politică comercială se confunda uneori cu politica concurenței. Au ca obiectiv comun stimularea concurenței dar prin mijloace diferite.

Politica vamală este o componentă a politicii comerciale care cuprinde totalitatea reglementarilor și normelor emise de stat prin instituții abilitate care vizează intrarea sau ieșirea în și din țară a mărfurilor. Implica: controlul mărfurilor, a doc însoțitoare și a mijloacelor de transport; îndeplinirea formalităților vamale; impunerea vamală prin plata creanțelor vamale; alte formalități specifice și reglementări.

Instrumente de politica vamală: legile, codurile și reglementările vamale tarifele vamale taxe vamale. Obiectivele sistemului vamal sunt protejarea intereselor economice ale statului, elaborarea de statistici relevante despre activitatea de comerț exterior, înfăptuirea politicii fiscale ale statului, încurajarea activităților de export prin diverse forme și mijloace.

Sistemul vamaleste o structură complexă care cuprinde pârghiile utilizate de stat pentru influențarea activității vamale, metodelor administrative și de conducere, cadrul instituțional, juridic și normativ.

Instrumentul principal în aplicarea politicii vamale îl reprezintă impunerea. Aceasta reprezintă complex de măsuri și operații efectuate în baza legii pentru: stabilirea taxei vamale aferente operațiunii de import-export, îndeplinirea formalităților vamale, evaluarea mărfurilor în vamă, plata taxelor vamale.

Taxele vamale reprezintă o componentă importantă a fiscalității, deoarece crește veniturile bugetului statului, iar ca instrument de politică comercială reprezintă un instrument de protejare a economiei naționale nivelul încasărilor depinde de gradul de dezvoltare al țării. Este un impozit indirect, obligatoriu, aplicat produselor care trec frontiera vamală astatului. Depinde de diferența dintre costul, respectiv prețul produsului pe piața internă și externă.

Taxele vamale se clasific[ după cum urmează: după obiectul impunerii, de import, de export, de transit; după mod de percepere, ad valorem-cote procentuale, specifice-pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor importate, mixte; după modul de stabilire de către stat, autonome (generale) -în mod independent, nu pe baza acordurilor, convenționale (contractuale), preferențiale (de favoare), de retorsiune (de răspuns) – represalii la practicile com ale partenerilor considerate neloiale:taxe antidumping și taxe compensatorii.

Tarif vamal cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale. E un instrument de politică comercială admis de GATT. Uniune vamală se crează atunci când două sau mai multe țări ce pun în comun un teritoriu vamal. Acestea desființează dintr-o dată sau treptat barierele tarifare și netarifare în relațiile comerciale reciproce, iar în relațiile cu terții aplica o politică comercială comună. Bariere netarifare reprezintă un complex de măsuri de politică comercială, de natură publică și uneori chiar privată, derivate din practicarea unor instrumente aflate la confluența cu instrumentul fiscal, financiar-bancare sau valutare care împiedică, limitează sau deformează fluxurile internaționale pentru protejarea pieței interne de concurență externă și redefinirea dinamică a echilibrelor balanțelor de plăți și comerciale.

Diferă de cele tarifare prin faptul că urmăresc mărfurile pe tot parcursul lor logistic, dispun de o mare diversitate tipologică, au pronunțat caracter de netransparentă, sunt în multe domenii întâlnite, influențează direct și indirect volumul importurilor. Diversitatea gamei barierelor netarifare este un proces deosebit de dinamic, astfel acestea tind să crească în condițiile în care cele tarifare scad . Ele se manifesta prin: achiziții guvernamentale, impozite indirecte, obstacole tehnice și protecționism procedural.

Bariere netarifare, clasificare: care implică limitarea directă a importurilor, interdicții la import, contingentele de import, licențele de import: automate și neautomate; globale sau individuale, autolimitari la export, acorduri privind comercializarea automată cuprind pe lângă autolimitarea la export, anumite prevederi legate de preț și clauză de salvgardare.

Bariere netarifare care implică limitarea indirectă a importurilor: taxele de prelevare-cand prețurile interne sunt mai mari decât cele internaționale se stabilește un preț prag sau de ecluză, prețurile minime și maxime la import (UE practica astfel de prețuricu referire la produsele siderurgice provenite din Japonia și produsele agricole din afara comunității), ajustările fiscale la frontiera: TVA, taxa în cascadă, taxa de acciza, taxe oculte, măsuri de retorsiune: antidumping și compensatorii.

1.3 Politica Comercială Comună în Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este o entitate politică, socială și economică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 25 țări. Este considerată a fi o construcție situată între federație și confederație. UE are ca obiectiv stabilirea și creareaunei Piețe Comuneprecum și a unei uniuni economice și monetare. Prin implementarea politicilor comune se dorește promovarea, la nivelul Comunității, a unei dezvoltări armonioase, echilibrată și susținută a activităților economice, un nivel ridicat al angajării și al protecției sociale, egalitatea dintre bărbați și femei și dintre toți cetățenii din cadrul Comunității, fără discriminare, creștere economică echilibrată, susținută și cu un coeficient scăzut al inflației, un grad ridicat de competitivitate în domeniile economice, un grad ridicat de protecție și de îmbunătățire a mediului, creșterea standardelor de viață precum și a calității vieții în general, coeziune economică și socială și solidaritate între statele membre.

Pentru îndeplinirea acestor obiective este nevoie de o serie de măsuri, printre care foarte importante sunt: abolirea, între Statele Membre, a taxelor vamale precum și a altor limitări cantitative a produselor care pot face obiectul schimburilor comerciale între acestea, precum și a altor măsuri având un efect echivalent; o politică comercială comună; o piață internă funcțională, caracterizată prin abolirea, între Statele Membre a tuturor obstacolelor existente în cale liberei circulații a bunurilor, persoanelor, serviciilor și a capitalurilor. Astfel, Politică comercială comună reprezintă una din politicile comunitare care trebuiai implementate pentru atingerea obiectivelor UE și crearea unei Piețe Comune funcționale.

Elementele de bază ale politicii comerciale a UE (inclusiv politica vamală, ca parte constituentă) au fost creionate încă din momentul creării acestei entități prin Tratatul de la Roma privind crearea Comunității Economice Europene, din 1957. Principiile de bază ale politicii comerciale a UE, așa cum au fost statuate prin Tratatul de la Roma și completate prin tratate și reglementări ulterioare, se vor păstra în timp, țările care au aderat mai târziu la grupare angajându-se să se conformeze acestora. În cadrul Tratatului de la Roma se regăsesc fundamentele politicii comerciale europene. Grija manifestată de țările semnatare pentru acest domeniu este justificată prin prisma obiectivelor mai largi ale grupării, acelea ale creării, în viitor unei uniuni economice europene. Ori, în condițiile specifice momentului, crearea unei uniuni vamale între țările membre nu putea fi concepută și nu putea genera efecte benefice pentru statele membre în absența unui comportament articulat, coerent și uniform, la nivel de grupare în planul relațiilor comerciale externe ale grupării. Art. 110, într-unul din paragrafele sale, statutează că Politică comercială comunitara va trebui să ia în considerare efectele favorabile pe care le va genera înlăturarea taxelor vamale intre statele membre asupra creșterii competitivității și eficienței agenților economici. Transpus în contextul pieței unice interne, acest articol parcă lasă să se înțeleagă că măsurile economice care vor revărsa efectele pieței unice asupra competitivității vor conduce și la o politică comercială mai liberală. Desigur, așa cum a stabilit și Curtea de Justiție, art. 110 este mai degrabă un pachet de bune intenții, fără prea mult efort concret la scara comunitară. Art. 112 se referă la amonizarea schemelor naționale de stimulare a exporturilor la un nivel necesar pentru a se asigura că concurenta între agenții economici din Comunitate nu va fi distorsionată. Astfel, Tratatul confirma relația funcțională care există între uniformizarea regimurilor comerciale de export și concurență loială pe pita internă. Dar art. 112 nu are caracter evident imperativ la nivelul legislației comunitare. Deși se prevedea armonizarea regimurilor privind exportul până la finele perioadei de tranziție, ele nu au fost nici până în prezent pe deplin armonizate, cu excepția celor privind creditele de export.

O astfel de situație se datorează faptului că pentru un număr de țări membre schemele de subvenționare a exporturilor rămân instrumente importante de politică externă. Din punct de vedere, atât al politicii industriale, cât și din cel al politicii în domeniul concurenței, comunitatea va continua să acționeze pentru armonizarea schemelor de subvenționare a exporturilor pe baza prevederilor unei politici comerciale comune conform art. 113. Art. 113, cel mai clar și mai cuprinzător referitor la politică comercială, statutează ca regimurile de comerț exterior vor trebui să aibă la bazareguli uniforme privind exportul și importul și menționează explicit măsuri de protejare a schimburilor comerciale cum ar fi cele de retorsiune la dumping și subvenționare.

Obiectivele politicii comerciale comune desprinse din analiza textului din Tratatul de la Roma ar fi conform articolului 18: încheierea de acorduri internaționale care să readucă protecția tarifară, iar conform articolului 29: promovarea schimburilor comerciale între statele membre și statele terțe și evoluția condițiilor de concurență în direcția creșterii forței competitive a întreprinderilor; conform articolului 110:

Totuși, cu toate intențiile de restrângere a protecționismului comercial și de promovare a liberalizării comerțului internațional, CE a menținut restricții importante în domeniul produselor agroalimentare, textilelor, autoturismelor, cărbunelui și oțelului, construcțiilor de nave, serviciilor. Chiar prevederile acordurilor internaționale pe produsele de bază n-au fost considerate obligatorii pentru Comunitate.

Prin Tratatul de la Roma nu se intenționa crearea unui bloc comercial închis, inaccesibil țărilor neparticipante la grupare, ci, dimpotrivă, cel puțin la nivel formal, abordarea relațiilor comerciale ale CE avea la baza viziunea liberului schimb. Astfel, art. 110 al Tratatului de la Roma, este statuat faptul că prin crearea unei uniuni vamale, Statele semnatare vor contribui, în conformitate cu interesul comun al grupării, la dezvoltarea armonioasă a comerțului internațional, la reducerea progresivă a restricțiilor comerciale și a barierelor tarifare din calea schimburilor comerciale internaționale.

La 1 iulie 1968 a fost realizată, în linii generale, uniunea vamală preconizata în Tratatul de la Roma,după aplicarea completă a programelor de implementare convenite în 1962 și 1964. În această perioadă, a fost stabilit cadrul instituțional pentru luarea deciziilor de politică comercială. Totodată, această etapă a marcat și primele contacte cu GATT – în cadrul Rundei Dillon (1960-1961) – pentru stabilirea compensațiilor către terți pentru instituirea tarifului vamal comun – și a Rundei Kennedy. Astfel simbolul acestui moment îl constituie intrarea în vigoare a Tarifului Vamal comun al CEE în cadrul căruia nivelul taxelor vamale înscrise în tarifele vamale naționale ale statelor participante la 1 ianuarie 1959. De la acest moment, 1 iulie 1968, se poate vorbi de o politică comercială comună (cel puțin într-o anume măsura) a CEE. Față de țările terțe a fost instituit un tarif vamal extern comun, al cărui nivel mediu era 8.14%, începând cu ianuarie 1972, când s-a aplicat ultima transa a reducerilor convenite în cadrul GATT, cu ocazia 'Rundei Kennedy'. Trebuie remarcat că, în cadrul UE care grupează tari puternic dezvoltate din punct de vedere industrial, acest nivel de taxe, aparent redus, asigura producătorilor comunitari o preferință destul de importantă.

Întreaga perioadă dintre 1969 și 1985 a fost marcată de euro scleroza generală a construcției comunitare și politică comercială comună nu a făcut excepție. Totuși, evoluțiile din alte domenii au exercitat o influență extrem de importantă asupra acesteia: problemele sistemului monetar internațional s-au acutizat, a luat ființă Sistemul Monetar European (1978), politica agricolă comună a atins apogeul dezvoltării sale instrumentale și instituționale, industria siderurgică și cea textilă s-au confruntat cu o criză fără precedent. Politică comercială a trebuit să se adapteze la aceste noi condiții. În această perioadă a fost extinsă gama de măsuri de politică comercială, inclusiv prin participarea la acorduri internaționale. Astfel, în urma participării la Runda Tokio, Comunitatea a devenit parte la codurile referitoare la licențele de import/export, antidumping, evaluarea vamală, achizițiile publice, subvenții și obstacole tehnice. De asemenea, a fost acordată o atenție specială participării la acorduri sectoriale, în special cele referitoare la sectoarele în declin. Mai mult, a fost încheiată o serie de acorduri bilaterale, inclusiv cu alte grupări integraționiste. Momentul critic în evoluția din ultimele decenii a politicii comerciale comune a fost reprezentat Tratatul de la Maastricht (Gonzales Alonso, 1998), care a definitivat, practic, arhitectura legală și instituțională a acestei politici, așa cum se regăsește și în Tratatul Constitutiv.

Un moment foarte important este 1 mai 2004, odată cu lărgirea Uniunii Europene. Zece state devin membre ale acesteia: Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Slovenia, Slovacia, Malta. Această dată înseamnă înlocuirea oficială a politicii comerciale naționale cu politică comercială comună. Pregătirea momentului are multe implicații, îndeosebi în privința acordurilor comerciale bilaterale și internațional, a respectării și ajustării obligațiilor asumate anterior față de țările terțe și față de organismele internaționale, a conservării fluxurilor tradiționale de mărfuri și de investiții străine etc., toate privite din unghiul vechilor membri, al noilor membri, al țărilor terțe și, respectiv al interesului comunitar european.

Cei 10 noi membri au adoptat, sub toate aspectele, politică comercială comunitara. Ei aplică toate acordurile comerciale bilaterale ale UE, tariful vamal extern comun și toate măsurile comerciale defensive ale UE. Ei se implică, pe deplin, în deschiderea amplă a comerțului exterior al UE și în reducerea generală a tarifului vamal de import al EU de la 9% la 4%.

În OMC (Organizația Mondială de Comerț) UE va negocia pentru toți cei 25 de membri. Cei10 noi membri preiau toate angajamentele comerciale multilaterale și toate obligațiile ce decurg din ele pentru membrii UE. Totodată lărgirea avantajează și partenerii comerciali ai UE. O piață internă europeană mai mare: de peste 455 milioane locuitori, contribuind cu 28% la produsul brutmondial și reprezentândaproape 20% din exporturile mondiale de bunuri și servicii. Extinderea celor patru libertăți fundamentale(pentru bunuri, servicii, capital și forța de muncă), la noii membri, va simplifica și va mări accesul țărilor terțe la piața UE. De exemplu, produsele importate de Lituania, în concordanță deplină cu standardele și normele UE, vor putea să se miște liber în Suedia, în Grecia sau oriunde pe teritoriul UE. Un investitor sud-coreean său japonez, stabilit cu investiții în Slovacia, va fi liber să furnizeze servicii pe tot cuprinsul UE-25 în aceleași condiții în care operează în toate cele 15 vechi state membre. Acest lucru nu era posibil până acum.

Un acces simplificat și extins al țărilor terțe la piața celor 10 noi membri. Se elimină cele 10 regiuni comerciale diferite ale noilor membri și se aplică un singur set de reguli comunitare, cu un singur tarif vamal comun, un singur set de proceduri comerciale administrative pentru toate cele 25 de țări membre. O mai mare deschidere comercială a UE față de țările terțe. Adoptarea de către noii membri a tarifului vamal comunitar înseamnă o reducere substanțială a taxelor vamale plătite anterior de țările terțe.

1.4 Principii de bază ale politicii comerciale internaționale și la nivel de Uniunea Europeană

Principiile de bază ale politicii comerciale a UE sunt legate de uniformitatea (maibine spus, unicitatea) reglementarilor la nivel de grupare și al competentei UE. Astfel, în conformitate cu art. 113 al Tratatului asupra UE, politică comercială comună este construită pe principii uniforme în ceea ce privește modificările tarifare, încheierea acordurilor comerciale și tarifare, măsurile de liberalizare…. Elaborarea și adoptarea măsurilor de politica vamală (și comercială) față de terți, precum și semnarea cordurilor tarifare și comerciale sunt atributul UE și nu sunt de competenta statelor membre. În conformitate cu clauza comunitară, introdusa încă din 1961, toate acordurile comerciale preferențiale bilaterale sau multilaterale care, anterior acelui moment, fuseseră semnate de către statele membre ale CEE, s-au transformat în acorduri preferențiale în care parte era CEE și nu statul membru; totodată, toate acordurile tarifare și comerciale preferențiale ulterioare vor avea ca parte CEE/UE ca grupare, și nu statele membre ca participante individual.

În conformitate cu prevederile politicii comerciale comune, nici o țară membră a UE nu poate decide unilateral modificarea regimului si reglementarilor vamale sau semnarea unor acorduri tarifare cu parteneri din afara grupării, ci administrarea tuturor aspectelor legate de politica vamală și relațiile comerciale cu țările terțe se face de către organismele comunitare. Statele membre au conferit organelor comunitare competenta exclusivă în ceea ce privește semnarea acordurilor și administrarea relațiilor comerciale cu terții. Comisia Executivă pentru punerea în aplicare a politicii comerciale comune înaintează propuneri Consiliului Ministerial. De asemenea, în cazul negocierii de acorduri cu unul sau mai multe state terțe sau cu organizații internaționale, Consiliul este cel care autorizează Comisia să deschidă și reprezinte UE la negocierea acordurilor comerciale comunitare. Deciziile referitoare la politică comercială comună adoptate în Consiliu presupun întrunirea majorității calificate. Aceasta partajare a responsabilităților intre organismele comunitare ridică o serie de probleme și poate da naștere unor conflicte instituționale. Deși în UE funcționează reglementări vamale și politică comercială comună, totuși, nu se poate vorbi încă de o uniformitate de interese și de o atitudine comună, unică a țărilor participante în ceea ce privește politica comercială și vamală, fapt ce a devenit vizibil cu ocazia lărgirilor succesive. Astfel, pot fi identificate patru mari grupuri de țări în funcție de obiectivele de politică comercială pe care le urmăresc. Un prim grup, de orientare liberală, cuprinde: Germania, Olanda, Danemarca și Marea Britanie; obiectivul principal al acestui grup este legat de o mai mare deschidere comercială a UE, reducerea protecționismului tarifar și netarifar și promovarea multilateralismului comercial. Un al doilea grup este format din așa numiții oportuniști (Italia, Belgia, Luxemburg, Spania) care este interesat de protejarea intereselor sectoriale. Al treilea grup, apărătorii PAC(Politica agrară comună), format din Franța, Irlanda, Belgia și țările din sudul UE susținut frecvent de Comisie, promovează, cu precădere, protecționismul agricol ridicat. Al patrulea grup, compus din țările sărace ale UE- Irlanda, Grecia, Portugalia, care susțin protecționismul comercial față de terți.

1.5 Obiectivele politicii comerciale internaționale

Politică comercială are un rol extrem de important în ceea ce privește competitivitatea, putând reprezenta o sursă majoră de îmbunătățire a productivității, printr-o concurență crescută, adâncirea specializării, inovare, economii de scară, conținutul tehnologic al importurilor și investițiilor. Comisia Europeană estimează că 25% din câștigurile de productivitate se datorează liberalizării comerțului exterior. Din perspectiva politicii competitivității, politică comercială comună ar trebui să asigure atingerea următoarelor obiective: asigurarea unui grad suficient de deschidere a economiei europene, în scopul asigurării unor surse de aprovizionare ieftine cu inputuri pentru firmele europene, precum și pentru a induce o presiune concurențială semnificativă asupra acestora; asigurarea unui acces adecvat al producătorilor europeni pe terțe piețe, pentru că aceștia să poată beneficia de economii de scară, inovație și o mai mare specializare; asigurarea faptului că practicile anticoncurențiale nu afectează comerțul. Uniunea Europeană are o politică comercială comună, dar – în condițiile aceste politici comune – statele membre performează extrem de diferit, situația pricind competitivitatea diferă de la unstat la altul.Un sector economic dintr-o țară membră poate înregistra un succes deosebit, în timp ce același sector economic eșuează evident în alt stat membru.Ambele locații beneficiază de aceleași măsuri de protecție comercială sau de promovare și stimulare a exporturilor. Așadar politică comercială trebuie analizată prin prisma obiectivelor și a comportamentului agenților economici. Instrumentele specifice care compun politică comercială prin care se încearcă atingerea respectivelor obiective nu reprezintă decât soluțiile momentului în acest scop, și care dau sau nu rezultatele scontate în funcție de compatibilitatea cu modul de reacție al agenților economici. Expunerea la concurența internațională este singurul mod în care economia europeană poate să-și clădească și mențină avantaje competitive durabile.

1.6 Aspecte generale ale comerțului internațional cu servicii

Comerțul internațional reprezintă totalitatea schimburilor de bunuri și servicii dintre două sau mai multe state, pe zone geografice. Nu se poate vorbi de o determinare strictă între comerțul internațional și comerțul mondial. În general se folosește termenul de comerț internațional si nu cel de comerț mondial, termen ce există de mai mult timp. Când se are în vedere comerțul unei țari atunci se vorbește de comerț exterior.

Comerțul exterior este parte integrantă a comerțului internațional și include exportul,

importul, reexportul și tranzitul. Exportul reprezintă activitatea desfășurată de persoanele autorizate de a vinde bunuri și servicii în alte țări. Importul este reprezentat de activitatea desfășurată de persoanele autorizate pentru cumpărarea de bunuri și servicii din diverse țări pentru țara căreia îi aparțin importatorii.

Reexportul este activitatea desfășurata de persoanele autorizate de a cumpăra mărfuri din unele țări și a le revinde în altele. Când această activitate se practică rațional și pe scară largă, ea poate fi o sursă importantă de profit și constituie un mijloc de dezvoltare a comerțului internațional.

Tranzitul reprezintă activitatea desfășurată de persoanele autorizate pentru transportarea mărfurilor străine pe teritoriul național, dar și în activitatea de depozitare temporară a acestor mărfuri în condiții de securitate, fiind considerat un comerț invizibil. Pentru dezvoltarea comerțului exterior este importantă dezvoltarea de bunuri și servicii și, deci, politica economică a unui stat prin care se urmărește liberalizarea și sprijinirea tranzacțiilor comerciale externe.

Comerțul este unul dintre acele lucruri pe care le înțelegem în mod natural, dar întâmpinăm dificultăți atunci când trebuie să-l definim. Dificultatea se datorează tocmai conținutului foarte diferit pe care-l primește termenul, ca atare, în forme derivate sau în expresii. Acesta este motivul pentru care ne propunem să formulăm nu una, ci mai multe definiții. Etimologic, termenul de comerț vine din cuvântul latin comercium prin care se desemna schimbul efectuat cu ceva sau cu cineva. Noul Dicționar explicativ al limbii Române furnizează următoarele definiții:

Fig. 1. Definițiile din DEX

Dicționarul de sinonime indică pentru comerț: negoț, negustorie. După dicționarul Wikipedia, prin comerț se înțelege schimbul voluntar, trading, între două entități al unor bunuri valoroase, comerțul fiind conceptul central din care a derivat capitalismul și toate celelalte sisteme economice, iar prin comercializare înțelegându-se procesul de transformare a unui bun sau serviciu într-o valoare echivalentă mai prețioasă.

În prefața lucrării „The Penguin Dictionary of Commerce, autorul acestuia, Michael Greener scrie următoarele: O anumită distincție ar trebui făcută între comerț și economie, întrucât cele două teme se suprapun. Nu se intenționează a se da aici o definiție cuprinzătoare comerțului întrucât aceasta ar fi destul de provocator. Dar se poate menționa, în general, că un dicționar de comerț ar trebui să se ocupe de larga diversitate de instituții care servesc industria prin … facilitarea în orice fel a distribuției bunurilor și serviciilor.

Din perspectiva teoriei economice, comerțul este asociat cu schimbul oneros. Alain Samuelson îl citează pe Adam Smith arătând că acesta din urmă identifică o dublă relație între diviziunea muncii și schimb. Pe de o parte, schimbul este la originea diviziunii muncii, pe de altă parte diviziunea muncii progresează, amplificând piața, respectiv proporțiile schimbului în societate. Prima dintre aceste aserțiuni, fondată pe ideea că oameni urmăresc să-și satisfacă interesele prin intermediul celorlalți, prin schimb, a generat conceptul de „Homo Economicus, puternic exploatat ulterior de către Vifredo Pareto. Astfel comerțul este considerat un element central al existenței sociale.

Cum arăta tot Adam Smith: „Fiecare om devine un fel de negustor și societatea însăși devine o societate comerciantă. Potrivit lui Alain Samuelson, pentru Adam Smith și discipolii săi analiza societății din punctul de vedere al economiei politice se rezumă la explicarea modului în care funcționează schimbul, aceasta având ca o consecință secundară și faptul că bunurile nu mai sunt considerate ca satisfăcând trebuințe de consum, ci, ca mijloace de a obține alte bunuri.

„Specializarea trebuie să fie însoțită de comerț. Oamenii care produc un singur bun, trebuie să comercializeze cea mai mare parte din cantitatea produsă pentru a putea obține toate celelalte lucruri de care au nevoie. Întrucât în „economia de schimb satisfacerea trebuințelor se bazează pe specializare, comerțul este omniprezent și definește mecanismul fundamental prin care alegerile oamenilor conduc la repartizarea și valorificarea resurselor în economie. În economie, schimbul este alternativa la autoconsum, iar specializarea alternativa la pluriproducție. Cele două – specializarea și schimbul – s-au impus datorită capacității lor de a asigura un grad mai ridicat de satisfacere a nevoilor, pe ansamblul societății.

O abordare mai restrictivă în privința conceptului teoretic de comerț oferă profesorul Ion Stănescu. Acesta arată că numai o parte din bunurile consumate sau utilizate în economie fac obiectul schimbului (altele nu: autoconsum, bunuri libere, binefacere, dobândirea prin forță), dar nu toate cele care fac obiectul schimbului sunt mărfuri, ci numai acelea destinate schimbului prin însuși scopul producerii lor. Ansamblul proceselor prin care mărfurile trec de la producător la consumator reprezintă circulația mărfurilor. Aceasta se poate realiza prin relații directe sau prin intermediari specializați: negustorii.

Figura 2. Sfera comerțului

Sursa: www.bnr.ro

Din perspectiva teoriei distribuției mișcare fizică și economică a bunurilor materiale și serviciilor spre consumatorul/utilizatorul final și a marketingului, conceptul înrudit cu comerțul este acela de verigă a canalului de distribuție sau a lanțului de aprovizionare, unde comerțul este în poziție de intermediar, distingându-se activitățile de intermediere cu ridicata și cu amănuntul.

Din perspectiva structurilor economiei naționale, există două reprezentări: una care pornește de la calificarea activității drept activitate de comerț și una care se referă la gruparea actorilor, persoane fizice, întreprinderi, care au comerțul ca activitate principală.

Definind ramura economiei naționale ca ansamblu de activități omogene delimitate pe baza diviziunii sociale a muncii și desfășurate de agenți economici specializați în asemenea operațiuni, Ion Stănescu arată că în accepțiunea de ramură a economiei naționale comerțul cuprinde activitatea agenților economici specializați în operațiuni de intermediere a schimbului dintre producători și consumatori. „Aceștia formează categoria profesională a comercianților, iar accepția comerțului de ramură a economiei naționale privește activitatea practică a acestora. Tot astfel, Dumitru Patriche arată, într-un enunț succint, că noțiunea de comerț definește și „profesiunea unui corp de agenți economici care acționează în cadrul pieței asigurând actele de schimb. În linii generale, același conținut este atribuit comerțului și în statistică. Trebuie remarcat, însă, că, până la operaționalizarea definiției încât să permită măsurări și determinări cantitative și analize comparative, este necesară recurgerea la o metodologie complexă și utilizarea unor convenții. Acestea sunt oferite de Clasificarea activităților din economia națională (CAEN). Întrucât toate datele utilizate în prezenta lucrare sunt culese și prelucrate pe baza acestei metodologii, fie că se referă la România fie că se referă la Uniunea Europeană, este necesară, în acest stadiu, o trecere în revistă a principalelor aspecte privind comensurarea statistică a comerțului.

Comerțului i s-a atribuit una dintre cele 19 secțiuni – secțiunea fiind gruparea cu nivelul de agregare cel mai înalt a clasificării – 3 diviziuni, 19 grupe și 80 de clase. Secțiunea G atribuită comerțului acoperă toate formele de comercializare cu excepția acelora al căror obiect îl constituie bunuri netransportabile (imobile, aranjamente de voiaj, spații publicitare etc), precum și activități de intermediere comercială (comisionari, agenți), repararea și întreținerea autovehiculelor și motocicletelor, repararea și întreținerea bunurilor personale sau casnice; includerea la secțiunea comerț a activităților din urmă este justificată prin aceea că astfel de activități sunt asociate „uneori cu comercializarea; în fapt asocierea acestor servicii cu comercializarea este, foarte probabil mult mai puternică în unele dintre țările membre ale Uniunii Europene, iar la noi soluția a fost adoptată pentru a asigura comparabilitatea statistică cu Uniunea Europeană. Secțiunea H poartă denumirea de „Comerț cu ridicata și cu amănuntul, repararea și întreținerea autovehiculelor, motocicletelor și a bunurilor personale și casnice, denumire, în sine, cât se poate de sugestivă în legătură cu conținutul. În această secțiune se cuprind toate unitățile a căror activitate economică principală – determinată potrivit unei metodologii specifice – constă în achiziționarea de bunuri transportabile și revânzarea lor, precum și unitățile care au ca obiect intermedieri între vânzări și cumpărări de bunuri mobile. Astfel de bunuri sunt supuse, în mod obișnuit, o singură dată mișcării și ambalării și nu suportă transformări în mod semnificativ. Se cuprinde aici nu numai comerțul direct dintre două părți ci și cel efectuat în numele unor terți.

Ceea ce este esențial pentru încadrarea la comerț a activității unei unități este ca produsele revândute să nu fi suferit modificări substanțiale în ce privește forma fizică și destinația în consum. Mișcarea obișnuită în comerț a bunurilor nu influențează caracterul fundamental al acestora și include frecvent, fără a se limita la acestea: alcătuirea loturilor, amestecarea, ambalarea. Un exemplu tipic îl constituie ambalarea mărfurilor în cursul mișcării acestora în cadrul verigii cu ridicata. Serviciul de ambalare/reambalare realizat de către o unitate care are ca obiect comerțul se consideră a fi o activitate auxiliară comerțului și, ca atare, se atașează activității principale, spre deosebire de cazul în care ambalarea se realizează de unități specializate într-o asemenea activitate, pentru care ambalarea este activitatea principală, acestea fiind încadrate la clasa „Activități de ambalare din cadrul diviziunii „Alte activități de servicii prestate în principal întreprinderilor.

Activitățile importatorilor și exportatorilor precum și ale celor care intermediază tranzacții de import-export în contul terților se includ în comerțul cu ridicata. Se consideră intermediari în comerț unitățile a căror activitate principală este comerțul cu bunuri în numele sau pe contul altora. Activitatea intermediarilor în comerțul cu ridicata este clasificată ca o diviziune distinctă a comerțului cu ridicata, în timp ce activitatea intermediarilor cu amănuntul nu se clasifică distinct, ci se consideră comerț cu amănuntul (sunt considerați vânzători cu amănuntul plătiți pe bază de comision în raport cu valoarea mărfurilor vândute).

În diviziunile și clasele comerțului cu ridicata se cuprind unitățile care au ca activitate principală vânzarea mărfurilor către vânzătorii cu amănuntul, utilizatorii industriali, comerciali, instituționali sau profesionali sau, în unele cazuri, chiar către alți vânzători cu ridicata. Este interesant să se observe soluția practică reținută pentru delimitarea comerțului cu ridicata: după criteriul clienților și nu după acela al mărimii loturilor (alternativa din urmă ar fi fost mai greu de administrat). De asemenea, subdiviziunile comerțului cu ridicata se stabilesc în funcție de natura produselor ce fac obiectul comerțului (produse agricole, produse alimentare, bunuri de consum nealimentare etc.) fără a se ține seama de alte criterii cum ar fi dacă produsele comercializate sunt destinate unui consum intermediar sau final, ori dacă comerțul se realizează în limitele pieței interne sau ca activitate de import-export.

La delimitarea comerțului cu amănuntul s-a reținut același criteriu, natura clienților, ca și în cazul comerțului cu ridicata. Se consideră comerț cu amănuntul vânzarea mărfurilor către consumatori, alții decât cei enumerați la comerțul cu ridicata, în special persoane fizice și gospodării. Spre deosebire, însă, de comerțul cu ridicata, comerțul cu amănuntul – ce se realizează în cea mai mare parte în sedii accesibile publicului – se clasifică, înainte de toate, după tipul de magazin (loc sau punct de vânzare) și, după caz, formă de vânzare.

Numai pe următorul nivel de subdivizare intervine criteriul grupei de produse ce fac obiectul comerțului cu amănuntul. Dificultatea comparării constă în aceea că, la o cifră de afaceri egală, valoarea adăugată de unitatea în cauză în activitatea de producție este mult mai mare decât cea corespunzătoare activității de comerț. Ca urmare, prin convenție, pentru a asigura comparabilitatea, cifra de afaceri obținută din vânzarea carburanților și din vânzarea tutunului se divide cu 9, iar cifra de afaceri realizată în toate celelalte activități ale comerțului se divide cu 3. Se mai recomandă următoarele convenții terminologice:

Tabelul 1. Evoluția și perspectivele structurilor comerciale în România

Sursă: Evoluția și perspectivele structurilor comerciale în România

În contextul dezvoltării economico-sociale, comerciantului i-a revenit un rol important. Locul său de intermediar între producție și consum, începând cu secolul al XIX-lea ca un răspuns al corelării posibilităților societății cu nevoile de consum ale membrilor săi și de realizare a mărfurilor crește în importanță. În acest context, intermediarul este plasat pe o poziție specială în politica de dezvoltare a fiecărei societăți, bucurându-se, într-o măsură mai mare sau mai mică atât de atenția întreprinzătorilor, cât și de cea a puterii politice.

De-a lungul timpului, s-au conturat câteva etape mai importante în dezvoltarea comerțului:

Prima etapă, dezvoltarea comerțului în cadrul,,economiei pre-industriale, caracterizată prin:

Figura 3. Dezvoltarea comerțului în cadrul economiei pre-industriale. Et

A doua etapă are în vedere evoluția comerțului în cadrul economiei de producție, generată de progresul mașinismului, care nu mai producea la cerere, ca în etapa precedentă, ci în serie și în avans, caracterizată prin: o asemenea producție se impunea a fi vândută pe o piață greu de saturat și, mai mult, pe o piață foarte largă, situată atât în interiorul frontierelor, cât și în exteriorul acestora; comerțul devine indispensabil și, drept urmare, se dezvoltă puternic; dar, atât activitatea comerțului, cât și influențele sale sunt limitate la zonele de intermediere, produsul se situează în centrul atenției, pentru ca el este încă rar, iar consumatorul caută doar prezența și calitatea intrinseca a acestuia, nu și alte facilități sau trăsături acorporale ale produsului respectiv.

A treia etapă, care a început în jurul anului 1950 și este în plină dezvoltare în actuala perioadă, are în vedere evoluția comerțului într-o,,economie de consum, caracterizată prin: producția de masă atinge apogeul său; societatea se dezvoltă pe baza unei economii de piață; penuria a cedat locul unei concurențe puternice între producători și, mai ales, între distribuitori; profilul problematicii distribuției nu mai este dat de produs, ci de vânzare, care devine anevoioasă și costisitoare; sunt necesare eforturi continue de a pune la punct tehnici susceptibile de a permite întreprinzătorilor să cucerească piața; se modifică optica de abordare a piețelor, trecându-se de la ideea de a vinde ceea ce se fabrică la concepția potrivit căreia trebuie produs în permanență ceea ce se vinde; comerțului îi revin sarcini multiple, adăugând produsului, pe lângă utilitățile sale intrinseci, proximitățile de spațiu și timp, servicii complexe, eșalonate pe întregul parcurs al actului de cumpărare și utilizare, precum și o serie de condiții ambientale privind realizarea actului de vânzare; actul de vânzare – cumpărare devine un fenomen complex, generator de plăceri și satisfacții emoționale.

Având in vedere cele mai semnificative evenimente prin care a trecut economia națională a României și, implicit, piața internă, se pot reține următoarele etape: până în anul 1914 (demarată încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea), etapă în care a avut loc procesul de formare a pieței naționale; perioada primului război mondial (1914 – 1918), etapa când s-a realizat consfințirea statală a pieței romanești; perioada 1919 – 1939, caracterizată prin dezvoltarea sectoarelor de circulație și schimb; perioada 1940 – 1945, etapa celui de-al doilea război mondial, cu consecințe dramatice, ceea ce a condus la un regres al pieței interne și a economiei romanești în ansamblu; perioada 1946-1989, schimbarea regimului politic din țara noastră, sub ocupația sovietică, a determinat luarea unor măsuri în totală contradicție cu mecanismul economiei de piață, menite să statueze un nou mecanism specific socialismului monopolistic. Statul s-a implicat tot mai amplu în mecanismul pieței, extinzându-și controlul asupra producției și circulației mărfurilor, instaurându-se perioada specifică economiei de comandă, hipercentralizată; perioada 1990 până în prezent, România parcurge un proces de tranziție de o deosebită amploare și profunzime. Evenimentele din decembrie 1989 au declanșat procesul abolirii sistemului monopolist statal, de comanda, deschizând perspectivele promovării unei politici bazate pe un sistem social, politic și economic profund democratic, care oferă condiții pentru asigurarea unui standard de viață, la nivelul civilizației europene, România fiind o țară europeană.

1.7 Apariția comerțului internațional cu servicii

Economia imaterială și-a construit temelia și și-a conturat evoluția încă de la începutul perioadei postbelice. După al doilea război mondial, două dintre cele mai importante manifestăriireversibile de pe scena lumii, globalizarea și integrarea economico- politică, au avut o evoluție complementară. Fie că s-a produs sincronizat sau defazat la nivel regional, pe scară globală, suitade acțiuni politice a generat un efect sinergic la nivelulreacțiilor economice. Una dintre aceste reacții a fost bascularea interesului economic dinspre activitățile materiale spre cele imateriale. Astfel, scara valorilor economice dominată de produsele industriale cărora le erau subordonate ideile, creația șiserviciile a fost inversată. Nu numai că, de exemplu, informațiile,creația, serviciile au încetat a mai fi subordonate saucomplementare bunurilor industriale, este rândul acestora săservească, astăzi și în perspectivă drept suport al valorilor imateriale. De aceea, de exemplu, însumând valorile corespunzătoare tranzacțiilor internaționale cu servicii, fluxurilor generate de rețeaua globală a mass media și fluxurilor financiareinternaționale volumul fluxurilor internaționale imateriale(tranzacții invizibile plus fluxurile de informații și capital) este de50 -70 ori mai mare decât cel al comerțului internațional cu bunurimateriale. Putem afirma, în consecință, că imaterialulreprezintă, la scară planetară, liantul care adună într-un flux unic bunurile, capitalul, informațiile, ideile și imaginile, ce modeleazăactuala structură geoeconomică. Internaționalizarea serviciilor și lărgirea gamei de servicii comercializabile a fost determinată de:

Dezvoltarea fără precedent a sectorului serviciilor constituie o trăsătură a evoluției majorității țărilor lumii. Creșterea ponderiiși importanței acestora în schimburile economice internaționale adeterminat preocupări sporite în definirea comerțului internațional cu servicii. În rândul acestora se desprinde decizia de a negocia problema serviciilor sub auspiciile GATT. Eforturile s-au concentrat întâi în direcția termenilor de comerț și import deservicii, adică de vânzari și cumpărări ce depășesc efectiv frontiera vamală a țării. Însa în multe situații, vânzarea sau cumpărarea serviciilor înstrăinatate presupune de plasarea în acest scop a producătorilor,deci mișcarea factorilor de producție și în principal a muncii și acapitalului sau alteori a consumatorilor.

1.8 Locul comerțului internațional cu servicii în economia mondială

Schimburile comerciale internaționale constituie cea mai veche și importantă componentă a relațiilor economice dintre țări. Deși conexiunile între state sunt numeroase, depășind categoria economicului, fluxurile comerciale reprezintă cea mai însemnată conexiune prin valoarea, amploarea geografică și varietatea structurală a tranzacțiilor.

Deși SUA domină economia mondială, în comerțul internațional nu deține supremația. Parțial, datorită faptului că este independentă din punct de vedere comercial, cu o piață internă imensă. Europa de Vest are mult mai puține resurse interne și este divizată în mai multe state dar este centrul comerțului mondial. Între 1918-1945 comerțul vest-europeaan se desfășura între țări și coloniile lor. Cu timpul s-a intensificat comerțul între țările dezvoltate în deosebi în domeniul echipamentelor de utilaj greu ( utilizat pentru prelucrarea altor produse). Această tendință a continuat după 1945 și combinată cu independența crescândă a fostelor colonii europene , a dus la crearea alianțelor comerciale- Comunitatea Economică Europeana (Uniunea Europeană sau UE) sau a Asociației de Liber Schimb (EFTA).

În prezent asistăm la nivel global, la trecerea la un nou tip de economie, bazat pe preponderenta activităților terțiare în crearea avuției națiunilor, pe o dezvoltare masivă a tehnologiilor informaționale, a sistemelor de comunicare, al inovațiilor.

Uniunea Europeană deținut un excedent de 948 milioane euro din comerțul cu servicii către Africa de Sud. Excendentul de 948 milioane de euro a fost înregistrat de Uniunea Europeană în 2006. Banii provin din comerțul cu servicii către Africa de Sud. Excedentul este cu 35 milioane euro mai mic decât în 2005, exporturile urcând la 5,3 miliarde euro, iar importurile la 4,36 miliarde euro, potrivit datelor publicate de Eurostat. Datele biroului european de statistică arată ca exporturile de servicii din 2006 ale Uniunii Europene către Africa de Sud au fost cu 200 milioane euro mai mari decât în 2005, când s-au situat la 5,1 miliarde euro, și cu aproape un miliard de euro mai ridicate decât în 2004, când au fost de 4,35 miliarde euro. Și valoarea serviciilor importate de UE din Africa de Sud a fost mai mare, în 2006, respectiv de 4,357 miliarde euro comparativ cu 4,1 miliarde euro – în 2005 și aproape 4 miliarde euro, în 2004. Investițiile străine directe ale Uniunii Europene în Africa de Sud au fost, în 2006, de 4,54 miliarde euro, cu aproape 3 miliarde euro mai puțin decât în 2005, când s-au ridicat la 7,39 miliarde euro, și cu 1,5 miliarde euro mai mici decât în 2004, când au atins 6 miliarde euro. În schimb, investițiile directe ale Africii de Sud în UE s-au mărit, în 2006, până la 788 milioane euro, de la 417 milioane euro în 2005 și 158 milioane euro în 2004.

Comerțul intra-UE se ridică la 57% din comerțul internațional cu servicii al UE în 2007. Uniunea Europeană este cea mai mare putere comercială din lume, deținând 20% din volumul total de importuri și exporturi efectuate la nivel mondial. Liberul schimb între statele membre a stat la baza creării Uniunii Europene, în urmă cu 50 de ani. Prin urmare, în prezent, Uniunea conduce eforturile depuse în direcția liberalizării comerțului mondial, în folosul reciproc al națiunilor bogate și al celor sărace.

Piața internă rămâne unul dintre cele mai importante și continue priorități ale Uniunii. Serviciile sunt cele mai importante pe piața internă. Acestea reprezintă aproximativ 70% din valoarea adăugată brută și 69% din ocuparea forței de muncă în UE-27. În ultimele două decenii, importanța lor pentru economia UE a crescut constant.

Pe baza datelor din graficele 1 și 2 observăm că ponderea exporturilor intra-UE pentru perioada 2004-2007 este în scădere.

Grafic 1. Exporturile de servicii intra-EU, extra-EU

Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu

Grafic 2. Importuri de servicii intra-EU, extra-EU

Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu

În 2007, statele membre ale UE au înregistrat exporturi de servicii în valoare de 1160 miliarde euro, din care exporturile către alte state membre s-au ridicat la 658,6 miliarde euro, în timp ce exporturile către țările din afara Uniunii Europene s-au ridicat la 501,4 miliarde euro.

Cu alte cuvinte, piața internă a reprezentat 56,8% din total exporturi. Graficul 1 arată că exporturile intra-UE, ca o parte din exporturile totale ale tuturor statelor membre, au scăzut continuu, de la 58,6% în 2004 la 56,8% în 2007, iar în ceea ce privește importurile raportate la aceeași perioadă, acestea rămân constante.

Grafic 3. Ratele de creștere din UE în comerțul cu servicii, prețuri curente

Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu

Graficul 3 arată ratele de creștere anuală din totalul exporturilor de servicii din toate statele membre, precum și ratele de creștere a exporturilor către piața internă și pentru țările din afara Uniunii. Totalul exporturilor statelor membre ale Uniunii Europene către țări extra-UE a crescut la o rată de 10,1%, 10,9% și 11,4% în 2005, 2006 și respectiv 2007.

În fiecare din acești ani creșterea exporturilor intra-UE a fost semnificativ mai mică decât creșterea exporturilor extra-UE. Expansiunea comerțului de servicii în UE a fost astfel parte dintr-un fenomen global, nu o consecință de integrare în UE.

În ceea ce privește raportul dintre exporturile de servicii intra-UE și extra-UE , acesta este de aproximativ 1,3 conform datelor din tabelul 1.

Tabelul 1. Raportul dintre exporturi din interiorul UE și exporturile extra-UE

Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache

Pentru bunuri acest raport este mult mai mare, la aproximativ 2,1. Acest lucru înseamnă că, în cazul schimburilor de bunuri, Uniunea Europeană a promovat comerțul intra-UE față de comerțul cu restul lumii. Un alt mod de a privi acest lucru este de a vedea că serviciile reprezintă 28% din totalul schimburilor comerciale externe ale UE ( restul de 72% fiind bunuri), în timp ce schimburile comerciale interne ale UE sunt de 20% și 80%. Aceste date sugerează astfel faptul că sectorul serviciilor este mai puțin deschis la comerțul internațional decât sectorul producției de bunuri.

Din tabelul 2 observăm că, în anul2007, serviciile cu o pondere relativ mai mare de exporturi în interiorul UE au fost servicii de voiaj și servicii de comunicare, reprezentând 71% , respectiv 69% din totalul de exporturi. Totuși o imagine diferită este obținută atunci când comparăm exporturile fiecărui stat membru. Graficul 4 arată că dintre toate statele membre ale UE, ponderea exporturilor intra-UE în totalul exporturilor de servicii este mai mare în Slovacia. Mai mult decât atât ,România ,Malta, Austria,Portugalia, Polonia, au o pondere de peste 75%.

Grafic 4. Ponderea exporturilor intra-UE în statele membre, în anul 2007(%)

Dintre toate țările UE, Germania și Danemarca sunt cele mai mari state exportatoare de servicii de transport. De asemenea Spania este destinația călătoriei majore în UE. Luxembourg are cea mai mare parte intra-încasări UE(de 1,4 ori mai mare decât în UE ca un întreg), în timp ce Suedia și Regatul Unit câștiga relativ mai puțin decat alte țări ale UE.

În sectorul serviciilor de construcții există o mai mare variație între țări, Germania fiind lider exportator în această categorie de servicii.

În exporturile de servicii de asigurare, Irlanda și Marea Britanie sunt cei mai importanți jucători din UE. De asemenea în categoria servicii redevențe, Marea Britanie și Olanda sunt principalii exportatori. Ungaria, Franța și Finlanda, pe de altă parte, exportând relativ mai puțin în cadrul UE decât fac celelalte state membre.Marea Britanie și Germania sunt principalii exportatori de alte servicii de afaceri, care alcătuiesc cea mai mare categorie de servicii în ceea ce privește exporturile UE.

În cadrul exporturilor de servicii guvernamentale intra-UE, Germania este de asemenea cel mai mare exportator. Italia și Polonia au ponderea cea mai mică, cu 0,3 ori mai mare decât ponderea UE.

CAPITOLUL II. POLITICI COMERCIALE INTERNAȚIONALE

2.1 Politica comercială

Politica comercială ar putea fi definită ca totalitatea măsurilor și acțiunilor întreprinse de stat, prin intermediul organismelor guvernamentale cu mijloace și instrumente specifice, concepute în optica anumitor idei și doctrine economice, politice și sociale, pentru reglementarea relațiilor comerciale externe, în scopul maximizării avantajelor obținute din specializarea internațională și comerțul exterior.

Pe termen lung, politica comercială urmăreste stimularea dezvoltării economiei nationale in conditiile intensificarii concurentei din partea produselor externe.Plecand de la acest obiectiv general pe termen lung, politicile comerciale isi pot propune o serie de obiective specifice,pe termen mediu si scurt,in functie de situatia economica a fiecarei tari.

Obiectivele politicii comerciale sunt influentate considerabil si de potentialul economic de care dispune o economie nationala ,precum si de conjunctura economica internationala.

Scopul final al orcarei politicii comerciale este maximizarea castigurilor oferite prin participarea la comertul international,respectiv sporirea contributiei activitatii de comert exterior la progresul economic general al tarii.

Politica comerciala indeplineste o serie de functii,promovarea relatiilor economice externe respectiv impulsionarea exporturilor,protejarea pietei producatorilor nationali de concurenta straina,respectiv reglementarea si controlul importurilor,realizarea unui echilibru dinamic in balanta comerciala si in structura balantei de plati externe.

In conditiile existentei unor interdependente dinamice la nivel economic,politica comerciala se supune unei duble constrangeri.Astfel, politica comerciala depinde de toate celelalte masuri de politica economica in vigoare la un moment dat la nivel national.

In plus,aceasta este influentata si de masurile de politica ale altor tari,in acest domeniu suveranitatea nationala nefiind niciodata intacta.

In abordarea politicilor comerciale,un rol important trebuie acordat celor mai activi participanti la schimburile comerciale internationale,anume corporatiilor transnationale,asupra carora se resfrange direct sau indirect,intregul instrumentar specific politicilor comerciale.

In prezent,statisticile,studiile si experientele internationale evidentiaza participarea intr-o masura considerabila la fluxuile comerciale internationale a cororatiilor transnationale,aproximativ o treime din totalul fluxurilor comerciale internationale derulandu-se intre filialele acestora.

In anul 2012 din totalul exporturilor mondiale de bunuri si servicii de 22.432 mld.USD,7.479 mld.USD erau reprezentate de exporturile filialelelor externe.

Aceste date evidentiaza locul corporatiilor transnationale in fluxurile comerciale internationale si,ca o consecinta,impactul economic al filialelor acestora asupra politicilor comerciale.

Astfel,filialele in strainatate ale corporatiilor transnationale realizeaza 33.34%din exporturile mondiale.

Mai mult decat atat,daca s-ar lua in considerare valoarea activitatilor corporatiilor transnationale asociate cu acordurile non-equity,atunci corporatiile transnationale ar detine o parte si mai mare in acest indicator agregat la nivel mondial.

De-a lungul timpului,experienta comerciala internationala a evidentiatr manifestarea mai multor tipuri de politica comerciala practicate de tarile lumii participante la fluxurile comerciale derulate cu partenerii externi.

2.2 Tipuri de politici comerciale

Liberul schimb

Incepand cu Adam Smith,majoritatea economistilor au sustinut si argumentat ideea potrivit careia comertul liber reprezinta un ideal,toate modelele teoretice sugerand ca un astfel de comert evita pierderile de eficienta asociate productiei si consumului la nivel national.Desigur exista si economisti care considera ca un comert liber este mai putin eficient decat o politica perfecta,insa numarul acestora este considerabil mai redus comparativ cu aceia care sustin un comert liber.

In tipologia politicilor comerciale externe adoptate de statele lumiipot fi cuprinse urmatoarele tipuri de politica comerciala:liberalismul,protectionistul,politica comerciala strategica,politica comerciala autarhicasi politica comerciala discriminatorie.

Liberalismul reprezinta politica portilor deschise in calea importurilor si exporturilor,fiind promovata inca de la inceputul perioadei industrializarii de catre tarile care obtinusera pozitii concurentiale pe piata internationala.

Liberul schimb reprezinta o doctrina economica liberala caracterizata prin libera circulatie a marfurilor,capitalurilor si persoanelor,respectiv prin absenta barierelor in calea relatiilor economice internationale.

Protectionismul comercial se afla la confluenta dintre cele doua tipuri de politica exterme liberalismului si autarhia,si vizeaza protejarea anumitor industrii ale economiei economico-social in fata concurentei straine.

Acesta reprezinta o doctrina care consta in protejarea economiei nationale prin limitarea importurilor de produse straine.

Politica comerciala strategica urmareste captarea rentelor create de o situatie comerciala oligopolista si asigura firmelor nationale o cota semnificativa din marja de profit creat pe piata internationala ca uremare a unor avantaje create prin subventionarea sau protectia comerciala.

Politica comerciala autarhica reprezinta o stare de izolare economica fata de celelalte state si de orientare spre interior a satisfacerii cu orice pret a necesitatilor de consum productiv si personal,ignorandu-se avantajele ce decurg din relatiile economice internationale.

Politica comerciala discriminatorie directa intelegem situatia in care o tara este tratata mai putin favorabil,din punct de vedere comercial,decat alta din diferite motive.

2.3 Politica Comerciala a Romaniei

Politica comerciala a Romaniei va fi reglementara, incepand cu 1 ianuarie 2007, data aderarii la Uniunea Europeana, de regulile europene. Ce inseamna exact acest lucru: Romania se va retrage din toate acordurile in care este parte, in afara UE, si va trece la aplicarea cadrului juridic comunitar al relatiilor comerciale externe al UE.

Aspectul cu cea mai mare vizibilitate este tariful vamal comun. Nivelul taxelor vamale va fi, in ansamblu, mai redus fata de nivelul actual al taxelor vamale aplicate de Romania. Aceasta in conditiile in care aproape 70% din importurile si exporturile Romaniei sunt cu state membre ale UE.

Romania va aplica acordurile preferentiale comerciale ale UE.

Reglementarile UE in domeniul politicii comerciale comune sunt obligatorii si sunt aplicabile direct in toate tarile membre.

Asadar, la data aderarii, Romania se va retrage din Acordul European si Acordul Central European de Comert Liber (CEFTA), precum si din acordurile de comert liber semnate cu Moldova, Turcia, Israel, Serbia – Muntenegru, Albania, Bosnia si Hertegovina, AELS (Asociatia Europeana de Liber Schimb).

Vor iesi din vigoare si acordurile comerciale ne-preferentiale si acordurile de cooperare economica si comerciale.

Schimburile comerciale ale Romaniei se realizeaza in mare parte in cadrul Acordurilor de comert liber (circa 83,91% din exporturi si 70,56% din importuri). Ca pondere a schimburilor comerciale romanesti in cadrul acestor acorduri, in intervalul ianuarie – octombrie 2006, pe primul loc se afla Uniunea Europeana (67,8% din valoarea exportului si 74,6% din totalul importului).

Printre acordurile de comert liber incheiate de Uniunea Europeana, care vor fi aplicate si de Romania, ca stat membru, se numara acordurile cu tarile mediteraneene, Mexic, Chile, Africa de Sud, Acordurile de Stabilizare si Asociere cu statele din zona Balcanilor de Vest.

De asemenea, vor fi aplicate si acordurile comerciale ne-preferentiale in relatia cu terte state si alte angajamente in domeniul cooperarii economice si comerciale.

Uniunea Europeana este cel mai mare actor comercial global, acoperind circa 20% din exporturile si importurile mondiale. Ea joaca un rol important in promovarea comertului mondial bazat mai ales pe regulile de comert agreate in cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC).

Incepand cu anul 2007 Romania va aplica politica comerciala comuna a UE, respectiv: tariful vamal comun; schema de preferinte generalizate (SGP) a UE; masurile de aparare comerciala; acordurile preferentiale comerciale si de cooperare incheiate cu tarile terte; angajamentele comerciale din cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC).

Formularea si implementarea politicii comerciale comune a UE se face in baza art.133 din Tratatul CE (fostul art.113), conform caruia orice masura adoptata in cadrul acestei politici este propusa de Comisie si decisa de Consiliu. Comisia asigura reprezentarea uniforma a intereselor Comunitatii, precum si exercitarea politicii comerciale comune, atat la nivel bilateral, cat si multilateral.

Ea este asistata de un Comitet – Comitetul Articolul 133 – compus din reprezentanti ai statelor membre.

Tariful vamal comun:

Tariful vamal comun aplicabil importurilor din tarile terte a fost instituit in 1968, o data cu incheierea procesului de inlaturare a taxelor vamale intre tarile membre UE si formarea uniunii vamale.

Asadar, tariful vamal este comun tuturor statelor membre UE. Ceea ce difera este nivelul acestuia, taxele vamale diferind de la un produs la altul.

Tariful vamal comun se aplica uniform pe intreg teritoriul UE, avand rolul de a evita distorsionarea schimburilor prin intermediul taxelor vamale. Totodata, se evita orientarea schimburilor in functie de nivelul mai scazut al taxelor vamale in anumite tari. Nu in ultimul rand, aceasta masura raspunde nevoii de a mentine controlul la frontiera externa a Uniunii Europene.

Acest instrument al politicii comerciale UE are doua componente: taxele vamale si nomenclatorul tarifar.

Aplicarea tarifului vamal comun se va face fara adoptarea unei legislatii nationale specifice. Dupa aderarea Romaniei la UE, nivelul taxelor vamale va fi, in ansamblu, mai redus fata de nivelul actual al taxelor vamale aplicate de Romania.

Preluarea tarifului vamal comun va conduce la obtinerea, pentru operatorii economici romanii, a unor conditii de acces la marfurile din import, similare celor din UE.

CAPITOLUL III. COMERȚUL INTERNAȚIONAL CU SERVICII DE DISTRIBUȚIE

3.1 Serviciile de distribuție

Pentru a desemna conținutul și mecanismul sferei economice care acoperă spațiul și timpul dintre producție și consum, știința marketingului a optat pentru noțiunea de distribuție – o noțiune cuprinzătoare, incluzând procese și activități eterogene. În teoria și practica economică, se utilizează în mod frecvent mai multe noțiuni pentru a descrie activitatea desfășurată în această sferă, printrecare se înscriu: mișcarea mărfurilor, comercializarea mărfurilor. Noțiunea de distribuție le cuprinde pe toate acestea și este, cu alte cuvinte, mai cuprinzătoare, obiectul ei constând în trecereaproduselor din stadiul producției în cel de consum.

Distribuția este noțiunea pe care o întâlnim și în literatura universală, ce definește totalitatea proceselor economice și tehnico-organizatorice privind dirijarea și transmiterea fluxului de bunuri și servicii de la producător la conservator, în condiții de eficiența maximă.

Distribuția acoperă o mare diversitate de activități și operațiuni și arată cum pot fi gestionate relațiile ce apar între întreprinderi în dubla lor calitate de producător și consumator, pentru sporirea avantajelor puse la dispoziția.

Ca urmare, distribuția poate fi definită și ca alegerea și gestionarea modului de optimizare a disponibilităților unui produs său serviciu pentru un număr maxim de consumatori relevanți la un cost minim.Nu implică numai furnizarea bunurilor sau serviciilor, ci și mișcarea acestora în interiorul organizației.

3.2 Conceptul de distribuție

În viziunea marketingului modern, distribuția este un concept complex ce reflecta procesul circuitului fizic al mărfurilor, relațiile ce apar pe piață și ansamblul activităților ce marchează trecerea de la producător la consumator al produselor. Drumul pe care îl parcurg mărfurile pe piață, până ajung la consumatori, precum și participanții la acest traseu: producători, intermediari și consumatori, care compun canalul de distribuție: ansamblul operațiunilor de vânzare-cumpărare, concesiune, consignație, leasing etc., prin care se realizează transferul drepturilor de proprietate asupra mărfurilor de un agent de piață la altul, până la intrarea lor definitivă în sfera consumului; lanțul proceselor operative la care sunt supuse mărfurile în traseul lor spre consumator, respective distribuția mărfurilor sau logistica mărfurilor; aparatul tehnic, reprezentat de rețeaua de unități, dotări și personal, care participă la realizarea acestor procese și operațiuni. Distribuția se referă, în esență, la circuitul fizic și

economic al mărfurilor, la sistemul de relații ce intervin între agenții de piață, la activitățile unei mase largi și eterogene de unități, aparținând mai multor ramuri economice. O analiză extrem de amănunțită în cadrul distribuției scoate în relief prezența unor fluxuri între producție – capunct de plecare înperiplul mărfurilor – șiconsumație, ca punct final. Specialistul american Bert Rosenbloom delimitează de-a lungul unui canal de distribuție șase fluxuri, și anume: fluxul produselor, fluxulnegocierilor, fluxul titlului de proprietate, fluxul promoțional, fluxul informațional și fluxul decontărilor.

Fluxul produselor se referă la mișcarea efectivă a acestora de la producător până la consumator. Acest flux – numit și '' distribuția fizică'' sau logistică mărfurilor – cuprinde o suită de operațiuni : expediere, transport, recepție (cantitativă și calitativa), depozitare, păstrare, sortare, preambalare, etalare în spațiile de vânzare etc., încheind cu transmiterea produselor către cumpărătorii finaliUnele dintre aceste operațiuni se reiau, în situațiile în care produsele trec succesiv prin mai multe verigi ale distribuției până la ieșirea lor definitivă de pe piață. Un caz particular îl constituie distribuția inversă, respectiv, orientarea fluxului spre producător ; este vorba de colectarea de la consumatori și distribuitori a unor ambalaje, deșeuri, materiale refolosibile și orientarea lor spre producător în vederea reintroducerii în procesul de fabricație.

economic al mărfurilor, la sistemul de relații ce intervin între agenții de piață, la activitățile unei mase largi și eterogene de unități, aparținând mai multor ramuri economice.

O analiză extrem de amănunțită în cadrul distribuției scoate în relief prezența unor fluxuri între producție – capunct de plecare înperiplul mărfurilor – șiconsumație, ca punct

final. Specialistul american Bert Rosenbloom delimitează de-a lungul unui canal de distribuție șase fluxuri, și anume: fluxul produselor, fluxulnegocierilor, fluxul titlului de proprietate, fluxul promoțional, fluxul informațional și fluxul decontărilor.

Fluxul produselor se referă la mișcarea efectivă a acestora de la producător până la consumator. Acest flux – numit și '' distribuția fizică'' sau logistică mărfurilor – cuprinde o suită de operațiuni : expediere, transport, recepție (cantitativă și calitativa), depozitare, păstrare, sortare, preambalare, etalare în spațiile de vânzare etc., încheind cu transmiterea produselor către cumpărătorii finaliUnele dintre aceste operațiuni se reiau, în situațiile în care

produsele trec succesiv prin mai multe verigi ale distribuției până la ieșirea lor definitivă de pe piață. Un caz particular îl constituie distribuția inversă, respectiv, orientarea

fluxului spre producător ; este vorba de colectarea de la consumatori și distribuitori a unor ambalaje, deșeuri, materiale refolosibile și orientarea lor spre producător în vederea reintroducerii în procesul de fabricație.

Fluxul negocierilor, al tranzacțiilor (tratativelor) de piață precede și pregătește circuitul fizic și pe cel economic al produselor, stabilind cadrul desfășurării efectiv a distribuției. Întrucât inițiativa declanșării tranzacțiilor comerciale poate aparține oricărui participant din cadrul canalului de distribuție, acest flux poate fi orientat în ambele sensuri : de la ofertanți spre beneficiari sau invers. Acest flux se concretizează într-o serie de instrumente, precum : cererea de oferta, oferta, comanda, contractul etc.

 Fluxul titlului de proprietate reflecta transferul succesiv al acestuia, cu fiecare operațiune de vânzare-cumpărare. În mod firesc, el însoțește fluxul produselor, ceea ce nu presupune însa o suprapunere automată a celor două fluxuri în timp și spațiu. Astfel, un lot de mărfuri își poate schimba doar locul, nu și proprietarul (cazul livrării mărfurilor în consignație), după cum, alteori, mărfurile rămân depozitate în același loc, dar sunt vândute de mai multe ori. Transferul titlului de proprietate antrenează și un 'flux''al finanțării, al plăților (decontărilor) pentru produsele care își schimba proprietarul, precum și un 'flux'' al riscului pentru operațiunile desfășurate.

Fluxul promoțional cuprinde ansamblul mesajelor și informațiilor adresate pieței cumpărătorilor potențiali, în legătură cu produsele care formează obiectul distribuției. Cronologic, acest flux însoțește, iar alteori (în cazul produselor noi) precede fluxul propriu-zis al produselor, pregătind realizarea lui eficienta. Având ca punct de pornire producătorul, fluxul promoțional se îmbogățește pe parcurs cu mesajele transmise în aval de către distribuitori.

Fluxul informațional se aseamănă celui precedent prin caracterul imaterial al obiectului sau (informații, mesaje), dar se distinge însa prin două elemente esențiale. Pe de o parte, informațiile oglindesc mersul vânzărilor, mișcarea stocurilor, imaginea consumatorilor asupra produselor etc ; este vorba de date din evidente statistice, de rezultatele unor sondaje de pe piață, experimente de marketing – deci, informații care oglindesc laturi ale mișcării mărfurilor spre consumatori și măsura satisfacerii cerințelor acestora. Pe de altă parte, fluxul informațional este orientat în sens invers față de deplasarea mărfurilor. Informațiilor sunt solicitate (și atrase) de producători sau de unii distribuitori din surse aflate în aval.

Fluxul decontărilor cuprinde operațiile de încasări și plăti, înțelegerile privind termenele de plată, condițiile de livrare, adaosurile comerciale moneda utilizată în tranzacții și instrumentele de plată folosite.

Optimizarea acestor fluxuri contribuie la îmbunătățirea relațiilor dintre participanții la procesul distribuției, la o mai bună satisfacere a nevoilor clientului, la reducerea perioadei de timp de la finalizarea produsului și până la începerea utilizării acestuia de către cumpărătorul final, la creșterea eficienței economice a activității de distribuție.

3.3 Rolul serviciilor de distribuție

Activitatea de distribuție, apărută odată cu producția de mărfuri, a cunoscut o dezvoltare rapidă odată cu revoluția industrială, devenind în prezent una dintre cele mai dinamice activități. În perioada postbelică, evoluția fără precedent a distribuției a fost marcată pe de o parte, de reconsiderarea în planul teoriei și practicii economice a raportului producție-consum, iar pe de altă parte, de transformările în plan tehnic și organizatoric ale acestui domeniu. Cei mai importanți factori ce au impulsionat această evoluție sunt : dezvoltarea producției de serie și diversificarea ei, ce a condus la o sporire apreciabilă a consumului, precum și evoluția produselor sub aspect calitativ, novativ și tehnic.Prin pozițiape care o ocupa în ansamblul proceselor economice – ca activitate de intermediere între producător și consumator – distribuția îndeplinește un rol economic important. Prin intermediul distribuției, se finalizează activitatea economică a întreprinderilor și se încheie ciclul economic al produselor. Întreprinderea producătoare / comercială redobândește în formă băneasca resursele investite în producerea/comercializarea produselor, împreuna cu un profit pentru activitatea desfășurată, iar consumatorul / utilizatorul intra în posesia bunurilor necesare.

 În economia modernă, producția și consumul nu mai sunt practic posibile fără prezența distribuției. Dar cât de importantă este aceasta prezenta, rezulta din examinarea legăturii realizate de distribuție între producție și consum, atât pe plan spațial, cât și temporal. Sub raport spațial, distribuția pune în contact centrele de producție cu cele de consum, aflate, uneori, la distanțe apreciabile, conectează la circuitul economic național și internațional diferitele zone, cu profilul lor specific în ceea ce privește producția și consumul. Abordata pe plan temporal, distribuția apare ca un regulator între producție și consum, sprijinind desfășurarea lor specifică concentrată temporal, sezoniera sau uniforma – și amortizând efectelenesincronizării lor. În realizarea legăturii dintre producător și consumator, contribuția intermediarilor nu se limitează la un rol pasiv. Operatorii specializați în desfășurarea activității comerciale au capacitatea de a informa și influența atât pe producător, cât și pe consumator, sporind șansele vânzării produselor și satisfacerii cerințelor de consum.

Dezvoltarea cererii consumatorilor individuali și organizaționali, creșterea exigentelor acestora, precum și diversificarea ofertei de bunuri și servicii, vor conduce la apariția unor noi formule de distribuție, a unor noi metode și tehnologii comerciale. În România, devin tot mai vizibile preocupările de promovare a formulelor și metodelor de distribuție moderne, în special în domeniul bunurilor de consum. Un exemplu semnificativ este constituirea în anul 1996 a Comitetului Român al Distribuției, organizație afiliată la binecunoscuta asociație AIDA* (cu sediul la Bruxelles) și care reunește numeroși specialiști români interesați de cele mai noi aspecte conceptuale și pragmatice din aria distribuției.

Contribuția distribuției în viața economică a societății moderne poate fi apreciată prin prisma proporției în care această sferă economică antrenează fondurile materiale și resursele umane ale societății, ca și a ponderii pe care o deține în prețul final al produselor. Aceste ponderi diferă în funcție de structură pe ramuri a unei economii, precum și de nivelul ei de dezvoltare. În țările dezvoltate și cu o structură de producție complexă, distribuția angajează aproape jumătate din populația activă a societății și își apropie mai mult de o treime din prețul final al mărfurilor. La anumite produse, aceasta proporție poate depăși chiar jumătate din prețul de vânzare, ceea ce atrage atenția asupra faptului că distribuția produselor a devenit mai complexă decât producerea lor.  Este semnificativ faptul că, în cele două ponderi au o clară tendința de creștere. Explicațiile sunt mai numeroase: devansarea de către distribuție a ritmurilor înregistrate de producție, creșterea distantelor dintre locurile de producție și cele de consum, amplificarea gradului de complexitate a procesului de comercializare a produselor, asumarea în totalitate de către intermediari a funcției de constituire a stocurilor sezoniere, permeabilitate relativ redusă a distribuției – față de alte ramuri – la progresele tehnico-științifice. La acestea se adaugă și factori de natura socială, cum sunt : reducerea timpului total destinat achiziționării produselor și serviciilor, așteptările clienților privind alegerea dintr-un sortiment cât mai complet etc. Toate cazurile enumerate au accentuat tendința de creștere a părții pe care distribuția o deține în prețul final al mărfurilor.

 Amploarea activității distribuției se afla în directă legătura cu măsura bunurilor și serviciilor produse în societate care urmează a fi puse la dispoziția consumatorilor. Practica economică a impus însa ca legitate devansarea cvasi permanenta a volumului activității de producție de către activitatea de distribuție. Ea se explică prin creșterea complexității procesului de distribuție, expresie a utilităților(de loc, de timp, de posesie, de ambianța) adăugate mărfurilor de aparatul distribuției. Cel puțin trei argumente pot fi invocate în această privință.

În primul rând, se poate observa o tendință generală de creștere adistantelor dintre locurile de producție și cele de consum. Între cauze se înscriu : specializarea în producție, adâncirea diviziunii muncii (pe plan național și internațional), urbanizarea, diminuarea ori secătuirea unor resurse în anumite părți ale globului și altele. Cea mai elocventă ilustrare a acestei tendințe ar putea fi includerea în circuitul internațional a unei părți în continuă creștere din producțiile naționale. Un studiu al Organizației Națiunilor Unite apreciază că, de la 10,6% în 1970, ponderea produsului mondial brut care trece granițele naționale va ajunge în anul 2000 la 14,5%. Iar creșterea distantelor dintre locurile de producție și cele de consum antrenează totodată și o ''dilatare'' a perioadei de timp necesară traversării sferei de distribuție, o amplificare a proceselor pe care le presupune rămânerea produselor în aparatul distribuției.  În al doilea rând, amplificarea activității de distribuție este determinată de sporirea exigentelor consumatorilor, pe fondul unui standard de viață în creștere. În mod deosebit, în ultima secvență a canalului de distribuție – în zona contactului cu consumatorii – crește în gradul de complexitate a activității : vânzarea este precedata, însoțită sau urmată de o gamă de servicii comerciale, se depun eforturi pentru crearea unei ambianțe cât mai plăcute în spațiile de vânzare, pentru satisfacerea completă, la un nivel înalt, a trebuințelor consumatorilor. Aceasta înseamnă însa un ritm de creștere a ''volumului'' activității de distribuție care poate întrece pe cel al volumului fizic al mărfurilor distribuite.

În sfârșit, mai trebuie luat în considerație încă un factor, poate cel mai important : pătrunderea mai lentă, în mod obiectiv; a progresului tehnico-științific în sfera distribuției, comparativ cu sectoarele producției. Ceea ce înseamnă că, dacă într-un interval de timp oarecare masa bunurilor produse poate fi, de exemplu, dublată cu același volum de muncă, pentru difuzarea acesteia în consum va fi necesară sporirea volumului inițial de muncă angajată în sfera distribuției. Progresul tehnic găsește, evident, și aici destul teren prielnic; dar consecințele promovării lui nu sunt încă pe măsură celor din sfera producției.

3.4 Funcțiile distribuției

Distribuția, ca intermediar între producție și consum, este determinată de acestea, dar la rândul ei, are un rol activ asupra lor, influențând atât producția din ciclul următor cât și consumul din ciclul prezent.

Activitatea de distribuție gravitează în jurul următoarelor funcții principale, definite de Philip Kotler :

Unele dintre funcțiile enumerate permit punerea la punct a tranzacției, altele ajuta la efectuarea acesteia. Nu se pune problema dacă aceste funcții trebuie îndeplinite, ci doar cine este cel care le îndeplinește. Prin urmare, firmele trebuie să recunoască faptul că pentru îndeplinirea funcțiilor sunt necesare resurse mai mari sau mici și că cele mai bune rezultate se obțin prin specializare. Dacă producătorul se vă hotăra să îndeplinească el aceste funcții, atunci costurile vor fi mai mari, concomitent cu prețurile.

 În același timp, când o parte din aceste funcțiisunt îndeplinite de intermediar (persoana fizică sau juridică ce intervine între producător și consumator și care poate fi angrosist sau detailist), costurile și prețurile producătorilor pot fi mai mici, dar intermediarii vor pretinde sume mai mari pentru a acoperi costurile propriilor activități.

În divizarea activităților procesului de distribuție, funcțiile trebuie repartizate acelor participanți la acest proces, care le pot îndeplini cel mai eficient și care pot oferi satisfacția cea mai mare clienților cărora li se adresează produsele.

3.5 Coordonate conceptuale ale canalelor de distribuție

 Distribuția, prin rolul și funcțiile sale, contribuie la realizarea actelor de vânzare-cumpărare, prin intermediul cărora, odată cu mișcarea efectivă a mărfurilor are loc schimbarea proprietății asupra lor, respectiv transferarea succesivă a dreptului de proprietate de la producător până la consumator. Este vorba de un itinerar în circuitul economic al mărfurilor, alcătuind un canal de distribuție, acesta fiind reprezentat de o combinație de utilități și funcțiuni prin care se asigura realizarea actelor de vânzare-cumpărare. Canalul de distribuție este alcătuit dintr-un lanț de verigi prin care mărfurile trec succesiv, schimbându-și locul, proprietarul, iar uneori și înfățișarea materială. Sistemul integrat de canale, agenți economici și mijloace care asigura transferul mărfurilor de la producători la consumatori formează o rețea de distribuție.

Ansamblul canalelor de distribuție utilizate într-o economie formează rețeaua canalelor de distribuție și reprezintă o componentă de bază a rețelei naționalede distribuție. În cadrul acesteia întâlnim o mare diversitate de canale, unele specifice pe produse sau grupe de produse, altele specifice pe zone sau producători. Frecvent, tipologia canalelor de distribuție este analizată distinct pentru piața internă și pentru piața externă, pentru a pune mai clar în evidență particularitățile acestora și implicațiile asupra organizării și realizării distribuției pe cele două piețe. Piețele interne diferă mult de la o economie națională la alta în funcție de mai mulți factori : nivelul de dezvoltare economică; suprafața și caracteristicile zonale de relief, clima; modul de organizare a economiei, structura producției la nivel de economie; nivel de trăi; etc. În consecință, deși tipologia generală a canalelor de distribuție este aceeași, apar diferențe mari în ceea ce privește ponderea diferitelor tipuri de canale în total. În România, ca de altfel în întreaga economie a țărilor din estul Europei, sistemul de distribuție a cunoscut mutații substanțiale după 1990, tendința generală fiind de perfecționare și adaptare la o economie supusă unor însemnate modificări structurale: numărul unităților de vânzare cu amănuntul crește semnificativ; are loc o dezvoltare rapidă a cometului privat; numărul unităților din comerțul de stat și cooperatist se afla în continuă scădere.

 Ceea ce interesează pentru caracterizarea activității de distribuție este faptul că prin dezvoltarea comerțului privat are loc o creștere continuă a lățimii și adâncimii canalelor de distribuție. Un aspect negativ manifestat în această perioadă este creșterea lungimii canalelor de distribuție chiar și în domenii unde acest lucru nu era necesar. Acest aspect nu este însa caracteristic numai României sau Europei de Est. Un studiu făcut în Turcia demonstrează că produsele alimentare trec printr-un număr mare de intermediari fapt ce face că valoarea și volumul tranzacțiilor comerciale ale angrosiștilor în acest domeniu să depășească semnificativ volumul și vânzarea de alimente în comerțul cu amănuntul.

 O particularitate a distribuției în cazul bunurilor de consum în România este dată de numărul mare al comercianților independenți cu volum mai mic de activitate și putere economică scăzută. În multe țări din Europa, Asia de S-V și Japonia se manifestă în prezent o tendință de reducere progresivă și înlăturare a independenților ca urmare a creșterii cheltuielilor de distribuție peste nivelurile prețurilor de vânzare, niveluri stabilite în special, de marii comercianți. Procesul începe deja să se facă simțit și în România, în paralel cu o tendință de reducere a intermediarilor prin organizarea și dezvoltarea rețelelor proprii ale producătorilor.

3.6 Participanții la procesul de distribuție

Canalele de distribuție sunt constituite din operatori cu profiluri de a activitate diverse, care contribuie în măsură diferită la deplasarea fizică a mărfurilor și derularea tuturor celorlalte fluxuri asociate acesteia; în funcție de rolul îndeplinit în canalele de distribuție și de fluxurile în care sunt prezenți, participanții la procesul de distribuție pot fi clasificați în următoarele categorii majore: participanți primari,ofertanți de servicii funcționale, furnizori de servicii de sprijin.

Participanții primari – din această categorie fac parte firme care dețin, în general, proprietatea asupra mărfurilor pe care le distribuie și își asumă, în consecință un risc substanțial în procesul de adăugare a valorii, în cadrul distribuției. Producătorii și intermediarii angrosiști și detailiști sunt considerați participanți primari. Structura acestei categorii este foarte variată. De exemplu, în rândul angrosiștilor, se regăsesc atât operatori cu funcții complete cât și operatori cu funcții limitate – angrosiști de tip,,Cash & carry '', jobberide raft, distribuitori din camion sau vagon, agenți consignatari, comisionari, brokeri, case de licitații,etc. De asemenea, în rândul detailiștilor sunt incluși operatori de magazine independente și/sau lanțuri de magazine de tip hipermarket, supermarket, universal, de proximitate, discount, specializat, etc.

La acești operatori se adăuga ca detailiști și formele de comerț prin corespondența firmele de televânzare și firmele detailiste care comercializează produse pe web. Denumirea de participanți primari reflecta rolul principal pe care îl îndeplinesc producătorii, angrosiștii și detailiștii în oferirea serviciilor de bază din domeniul distribuției mărfurilor, în transferul dreptului de proprietate în canalul de marketing și asumarea de riscuri.

Ofertanții de servicii funcționale – în afară de participanții primari, în canalele de distribuție își desfășoară activitatea operatori având rolul de facilitare a distribuției. Această categorie este constituită din ofertanții de servicii funcționale, care asigura utilități de timp, loc șiforma, care îi sprijină pe participanții primari în operaționalizarea strategiilor de marketing ale acestora. Pe plan mondial, numărul ofertanților de servicii funcționale a înregistrat o tendință ascendentă. Prezența lor în canalele de distribuție este justificată de valoarea adăugată în procesul distribuției mărfurilor, valoare semnificativă din perspectiva clienților potențiali din piața ținta. Gama serviciilor funcționale pe care le oferă acești participanți include următoarele operațiuni: transportul – deplasarea mărfurilor între participanți primari ai canalului de distribuție, prin apelarea la mijloace rutiere, dar și la calea ferată, mijloace de transport pe apă și transport aerian, inclusiv prin conducte, și care răspund particularităților categoriilor de produse vehiculate; depozitarea – prin punerea la dispoziția participanților primari a unor spații de păstrare a mărfurilor pe perioade de timp determinate; expedierea de produse provenind de la diferiți membri ai canalului de distribuție; oferirea de spații de depozitare,,la cheie'' adaptate cerințelor referitoare la distribuție ale clienților majori; asamblarea – care constă în definitivarea formei finale a produsului ce va fi oferit clienților finali prin operațiuni cum sunt : ambalare grupată a unor produse și pregătirea lor pentru acțiuni de promovare la punctele de vânzare, combinarea componentelor produsului în funcție de cerințele clienților, etichetarea etc., pornind de la ideea diminuării riscurilor legate de anticiparea cererii, pentru participanții primari; preluarea și onorarea comenzilor – servicii solicitate de unii participanți primari pentru anumite categorii de clienți care lansează comenzi de valoare și frecvența mică a căror îndeplinire directă de participantul primar nu este eficientă; sortarea – pentru crearea unui sortiment de produse cu o structură adaptată la cerințele specifice ale unui anumit client, operațiune care poate consta, de exemplu, în reunirea mărfurilor provenind de la mai mulți producători, în vederea expedierii unui singur lot cu structura mixtă, unui supermagazin; servicii de merchandising – care se referă la aranjarea mărfurilor în spațiul de vânzare al magazinelor, distribuirea de echipamente speciale de expunere a mărfurilor la punctele de vânzare, crearea de pachete promoționale speciale dintr-un anumit produs,pentru un anumit detailist etc.

3.7 Dimensiunile canalelor de distribuție

Diferit de la o categorie de mărfuri la alta, canalul de distribuție se particularizează prin trei dimensiuni:

Lungimea canalului se referă la numărul de niveluri intermediare pe care le parcurg mărfurile de la producător la consumatorul (utilizatorul) final. Această dimensiune este determinată de numărul de verigi și nu de distanța în spațiu parcursă de mărfuri. Astfel, un produs care merge de la producător direct la destinatarul sau final parcurge cel mai scurt canal de distribuție, chiar dacă cei doi sunt despărțiți de mii de kilometri, în timp ce un produs, în itinerarul căruia intervin mai multe întreprinderi aflate în aceeași localitate cu destinatarul final, parcurge un canal de distribuție lung. În funcție de lungimea canalului se pot delimita câteva tipuri de canale: canal direct, când mărfurile sunt livrate de producător direct consumatorului (ex.- serviciul de reparat încălțăminte, cumpărarea pâinii direct de la cuptor și în mod frecvent la bunurile de investiții, de producție); canal scurt, în care apare intermediarul. Este un canal indirect, cu un singur intermediar – detailistul – considerat canal tradițional. Se utilizează mai ales pentru produsele agroalimentare perisabile, dar și pentru produse de valoare mare, de noutate, de modă sau când piața este concentrată. În cazul mijloacelor de producție, depozitele specializate pun la dispoziția consumatorului produsele, în general pe bază de comenzi. În acest caz producătorul își asumă funcția distribuției fizice, până la magazin. Avantajele acestui tip de canalse reflecta în reducerea cheltuielilor, realizarea relației cu consumatorii sau mărirea vitezei de rotație. Distribuitorul este cel care își asumă riscul comercial și funcția de promovare; canal lung, în care între producător și consumator, de obicei apar doi intermediari : angrosistul și detailistul. Se utilizează în mod frecvent pentru mărfurile cu sortiment complex, cu cerere sezonieră sau care presupun operațiuni de sortare, ambalare, etc. În acest caz produsele trec printr-o singură verigă de depozitare, dar pot fi și mai multe. Un asemenea canal necesita cheltuieli mai mari, încetinirea vitezei de rotație și chiar pierderi datorită condițiilor de depozitare, dar asigura o aprovizionare ritmică și condiții în genere adecvate de păstrare; canal complex, în care există mai mult de două verigi intermediare care vor spori cheltuielile. Se întâlnește mai ales în țările dezvoltate, ce practica comerț integrat și în comerțul internațional, dar îl întâlnim adesea și pentru bunuri de folosință curentă.

Lățimea canalului se referă lanumărul unităților prin care se asigura distribuirea unui produs în cadrul fiecărei faze (secvențe) a rutei de distribuție. În cazul bunurilor de consum, canalul de distribuție are o lățime incomparabil mai mare decât în cazul bunurilor de utilizare productivă. Această dimensiune nu este aceeași de-a lungul canalului, ci mai mare în partea inferioară. De pildă, difuzarea bunurilor de uz curent la consumatori se efectuează prin mii de puncte de vânzare.

Adâncimea canalului reflect măsura aproprierii distribuitorului de punctele efective de consum. La unele produse – bunuri de utilizare productivă, articole de consum de cerere rară – distribuția are un grad ridicat de concentrare teritorială, astfel încât punctele de '' ieșire a acestor produse din sfera circulației se afla uneori la distanțe apreciabile de locurile efective de consum (utilizare). La bunurile de larg consum, canalul de distribuție este mult mai adânc, acestea fiind aduse până în apropierea domiciliului consumatorului. Cel mai adânc canal se referă la formele de distribuție care presupun aducerea mărfurilor chiar la domiciliul consumatorului (comerț prin corespondență, vânzări prin intermediul caselor de comerț, vânzarea directă prin reprezentanți de vânzări care se deplasează la domiciliul cumpărătorilor potențiali etc).

 Fiecare categorie de bunuri/serviciiare canalul sau canalele specifice de distribuție. Uneori, același produs poate fi întâlnit în canale de dimensiuni diferite.Rețeaua de distribuție dintr-o economie va cuprinde, prin urmare, un număr mare de canale, de o largă diversitate. Pentru fiecare firmă, alegerea unor canale de dimensiuni adecvate în raport cu particularitățile pieței ținta este o decizie de marketing deosebit de importantă și o condiție a succesului.

3.8 Tendințe în evoluția distribuției, previziuni și comparații

Mărirea volumului activității de distribuție determina destul de multe schimbări în cadrul structurilor sale interioare. Analizând tendințele care îi influențează evoluția în ultima perioadă, sunt de așteptat în viitor, numeroase schimbări privind structurile organizatorice, conținutul, formele și localizarea activității pe fondul unor continue modificări în ponderile diferitelor categorii de produse și servicii care alcătuiesc obiectul distribuției. În cadrul evoluției distribuției sunt prezente numeroase tendințe, iar dintre acestea, cele mai importante se disting următoarele : concentrarea, integrarea, specializarea și scumpirea.

Concentrarea este o tendință fără limite, dar prezența în orice domeniu al activității economice datorită faptului că, izvorul ei îl constituie avantajele nete ale economiei la scară. Acest fenomen se desfășoară, de asemenea, și în domeniul distribuției având numeroase aspecte particulare, iar în urma efectuării unei analize comparative, gradul de concentrare în sfera distribuției apare mult mai redus decât în sfera producției (în principal, a celei industriale). Acest decalaj apărut între cele două domenii de activitate exprima într-un totul poziția de intermediar a distribuției, precum și rolul ei de instrument de legătura dintre o producție cu un grad tot mai ridicat de concentrare și un consum în general diminuat, cu o mare împrăștiere în spațiu. Urmărind ponderile concentrării de-a lungul canalului de distribuție, se ajunge la concluzia că ele descresc pe măsură ce se aproprie tot mai mult de consumatori. Într-o proiecție în ceea ce privește viitorul distribuției, continuarea tendinței de concentrare apare drept un element sigur, datorită nivelului optim de la care se pornește din prezent. Cu toate acestea, fenomenul operează extrem de diferit în ceea ce privește nivelul structurilor organizatorice și al activităților practice propriu-zise, referindu-se de fapt la nivelul firmei și la nivelul unității operative (restaurant, depozit, magazin, etc.). În ceea ce privește nivelul firmei, aici se pot atinge cote de concentrare extrem de ridicate, prin căi diferite cum ar fi : acumulări proprii de capital, regrupări, absorbiri, fuziuni, etc. În schimb, la nivelul unităților operative, concentrarea evoluează mult mai lent decât la nivelul firmei, datorită faptului că numărul unităților-gigant, al supermagazinelor este încă redus și cu posibilități limitate de creștere în viitor.  Integrarea reprezintă o tendință importanta în care se orientează activitatea în sfera distribuției, manifestata pe fondul general al concentrării în acest domeniu. Această tendință cunoaște două forme destul de importante, ele fiind : integrarea verticală și integrarea orizontală.

Integrarea verticală reprezintă asocierea, în diferite forme organizatorice și juridice, a unor participanți de-a lungul canalului de distribuție, în scopul fluidizării mișcării produsului spre consumator, al reducerii costurilor distribuției fizice, al corelării acțiunilor firmelor asociate. Acest tip de integrare cunoaște câteva forme variate de realizare concretă după cum urmează: după profunzimea până la care operează, integrarea poate fi totală sau parțială, adică cuprinde întreg canalul de distribuție sau numai o parte a lui; integrarea poate avea ca organizator oricare dintre participanții canalului de distribuție (producător, angrosist, detailist); integrarea poate presupune grade diferite de coeziune și autonomie a componentelor structurilor integrate .

 Astfel că, în această privință ies în evidență alte trei tendințe după cum urmează: o participare crescânda a producătorilor în sfera distribuției, atât în comerțul cu ridicată cât și în comerțul cu amănuntul, prin intermediul unităților proprii sau prin colaborarea cu firme comerciale în diferite forme (de exemplu, franciza care a cunoscut o largă dezvoltare în țările occidentale); restrângerea rolului agenților intermediari (brokeri, jobberi, comisionari, etc.) prin preluarea funcțiilor îndeplinite de aceștia de către ceilalți distribuitori; contopirea funcțiilor de gros și a celor de detail în activitatea unei singure firme (aceasta integrare fiind specifică în principal unor firme de detail, care dispun de o rețeaîntinsa având o mare capacitate de desfacere și de depozitare, dar și unor firme specializate în comercializarea unor produse cu preț ridicat și cu sortiment relativ redus, cum sunt aparatele tehnice, autoturismele, etc.)

Integrarea orizontală reprezintă asocierea unor intermediari din aceeași verigă (secvența) a canalului de distribuție. Spre deosebire de integrarea verticală, aceasta integrare nu produce mutații semnificative în modul de repartizare și exercitare a funcțiilor distribuției, ci doar lărgește scara și deci eficienta exercitării lor.

Specializarea reprezintă o tendință importanta în cadrul sferei distribuției, dar care, spre deosebire de celelalte tendințe existente, cunoaște o evoluție destul de contradictorie. În general, efectele pozitive ale specializării sunt proprii și sectorului distribuției, dar obținerea lor întâmpina însa limite și restricții, inexistente în alte sectoare.Lărgirea gamei sortimentale, alături de adâncirea diviziunii muncii în cadrul producției, favorizează extrem de mult specializarea în sfera circulației. Astfel că, având exigente în continuă creștere, consumatorul contemporan pretinde posibilități largi de alegere, ceea ce nu se poate realiza decât în condițiile unui comerț cu un grad ridicat de specializare. Dar cu toate acestea, același consumator exigent urmărește optimizarea timpului pierdut cu procurarea mărfurilor, preferând formula magazinelor cu profil larg, a ''marilor suprafețe de desfacere, care să-i asigure ''totul sub același acoperiș. În ciuda unei evoluții contradictorii, în cadrul procesului de specializare se pot observa câteva elemente cu un contur clar. 

Unul dintre aceste elemente se referă la criteriile specializării, dintre care criteriile tradiționale (funcțiile distribuției, natura mărfurilor), acorda câteodată prioritate altor criterii. De exemplu, funcțiile de gros care sunt delimitate de cele de detail, se pot realiza în interiorul acelorași structuri, dacă o asemenea formula organizatorica răspunde mai bine criteriului eficienței. Dar, în ceea ce privește gruparea mărfurilor în profilul unităților de desfacere, ea are de multe ori drept criteriu destinația lor comună, înrudirea în consum, frecventa cererii, etc. În alte situații, profilul de bază al unităților este completat în scopul ameliorării variațiilor sezoniere ale activității sau doar pentru atragerea unei cereri întâmplătoare și sporirea vânzărilor. De aceea, mărfurile adăugate celor din profilul obișnuit al unităților pot proveni nu numai din sectoare vecine, dar pot fi cu totul străine și de natura merceologica, dar și de destinația produselor din profilul de bază al unităților.O asemenea ''deviere'' de la profilul ''normal'' al unităților reprezintă o tendință destul de pronunțată în comerțul interior din S.U.A. (de exemplu, desfacerea de alimente și articole de grădinărit la stațiile de benzină, a televizoarelor color și minicalculatoarelor în supermagazinele alimentare, etc.), fenomenul primind denumirea, în literatura de specialitate americană, de ''scrambled merchandising''.

În ceea ce privește modul de realizare practică a specializării, dar și condițiile de extindere a rețelei de mari unități, au loc numeroase schimbări. Astfel că, în cadrul unităților comerciale de mari suprafețe, nomenclatorul produselor desfăcute atinge câteodată 200-300 mii de poziții sortimentale, acoperind astfel totalitatea grupelor de mărfuri. și în cazul acestor unități comerciale, specializarea își face simțită prezența, doar că ea trebuie căutată în interiorul lor, mai precis la nivelul raioanelor și compartimentelor. Deci, la acest nivel, specializarea poate atinge, sau de ce nu, poate depăși în profunzime pe cea specifică unităților mici, cu un profil specializat.Ajungând la o concluzie, nu se poate spune că fenomenul concentrării și orientarea distribuției spre unități din ce în ce mai mari alimentează tendința despecializării. Însa în realitate, avem de-a face cu o adâncire a specializării într-o formulă nouă, căreia i s-ar potrivi mai mult termenul de ''multispecializare''.

Scumpirea distribuției, alături de celelalte tendințe, are și ea un rol important în ceea ce privește evoluția procesului de distribuție. Astfel, se poate aprecia că distribuția este răspunzătoarele pentru o bună parte din prețul final plătit de consumatorul produselor. În prezent, în țările dezvoltate cu economie de piață, costurile verigilor aparatului de distribuție împreuna cu profitul net al acestora, acoperă aproximativ jumătate din prețul mărfurilor. În schimb, în cazul unor produse atrase în circuitul internațional (cum sunt : produsele foarte perisabile, de genul legumelor și fructelor proaspete; produsele cu preț unitar redus însemnând materii prime, cherestea, laminate; și produsele prelucrate superior, cum ar fi confecțiile, tricotajele etc.), cota distribuției poate fi uneori chiar mai mare decât cea atribuita producătorilor.

În general, se vorbește de o demonstrație a creșterii costurilor distribuției (creștere relativă, comparativ cu cea a producției), doar dacă se are în vedere ritmul mai lent al productivității muncii în sfera distribuției, pătrunderea mai limitată și cu întârziere, în această sferă, a progresului tehnic. Interpretarea tendinței de ''scumpire'' a distribuției trebuie să ia în considerație evoluția serviciilor pe care intermediarii le aduc cumpărătorilor și societății, în general. Dacă se pleacă de la faptul că distribuitorii ''crează utilități de timp, de loc, de posesie și de informare, marjele brute pe care ei le însușesc reflectă în multe privințe valoarea serviciilor de marketing pe care le efectuează.

Distribuția reprezintă o sferă care dă naștere la un anumit tip de servicii, activitatea desfășurată are un caracter productiv, iar creșterea costurilor distribuției poate fi interpretată ca o consecință a creșterii ''producției'' distribuției.

Având la dispoziție condiții de proximitate, promptitudine în aprovizionare, varietate sortimentală largă, servicii post vânzare etc., cumpărătorul realizează economii bănești și de timp, satisfăcându-și în același timp trebuințele, costul acestor condiții trebuind să se regăsească în marja distribuitorului.

3.9 Sisteme de distribuție verticale și orizontale

În cadrul procesului de distribuție se stabilesc numeroase relații între participanți, relații ce reflecta diferite grade de dependență. Dintre acestea, cel mai scăzut grad de dependența este specific canalelor de tip convențional. Astfel că, evoluția relațiilor de dependența dintre membrii canalelor de distribuție a determinat apariția unei varietăți de sisteme de distribuție verticale și orizontale. Un canal convențional este constituit din participanți primari (producători, angrosiști și detailiști), care își desfășoară activitățile în mod independent și au un comportament autonom. Fiecare membru al unui astfel de canal îndeplinește ''un anumit set de funcții definite în mod tradițional fiind preocupat doar de distribuția produselor până la nivelul imediat următor din structura canalului. Coordonarea dintre membrii canalului de distribuție se realizează prin negociere, și anume ''prin intermediul prețului și mecanismelor pieței''. În ceea ce privește procesul de negociere, membrii canalului se situează pe poziții de adversitate, principalul element de coeziune fiind prețul de tranzacție. general, canalele convenționale sunt considerate a fi instabile, astfel ca orice participant poate întrerupe relațiile cu ceilalți membri atunci când le considera nesatisfăcătoare din perspectiva propriilor obiective de profit. Viabilitatea canalelor convenționale este limitată de numeroși factori, dintre aceștia remarcându-se câțiva precum: incertitudinea specifică mediului în care își desfășoară activitatea operatorii; particularitățile procesului de negociere în astfel de canale.

În consecință, acești factori determina creșterea costurilor pe ansamblul canalului de distribuție, precum și la apariția unui fenomen de suboptimizare sub aspectul profitului. Sistemele de distribuție verticale reprezintă rețele raționalizate și capital intensive, proiectate pentru realizarea de economii tehnologice, manageriale și promoționale prin integrarea, coordonarea și sincronizarea fluxurilor de distribuție, de la punctele de producție la cele de utilizare finală.

Aceste sisteme se deosebesc foarte mult de canalele de distribuție clasice care sunt rețele fragmentate, în care producătorii, angrosiștii și detailiștii independenți se aliniază și stabilesc relații comerciale negociind agresiv unul cu celălalt pentru impunerea propriilor interese. Sistemele de distribuție verticale se clasifica în mai multe tipuri, și anume : sisteme corporative, sisteme contractuale, sisteme administrate.

Sistemele corporative iau naștere din integrarea a doua sau mai multe niveluri succesive ale canalului de distribuție pentru un anumit produs, sub proprietatea unei singure organizații. Integrarea verticală se poate realiza fie în aval (când producătorul se lansează și în distribuție), fie în amonte (când distribuitorul începe să fabrice produsul).

Procesul de integrare în aval consta în crearea de către producător a unui sistem propriu de centre de distribuție, filiale de vânzări și unități de vânzare cu amănuntul. În funcție de obiectivele și resursele organizației, integrarea se poate limita la nivelul distribuției cu ridicată sau se poate extinde până la nivelul de contact cu consumatorul final, în cadrul secvenței distribuției cu amănuntul. Integrarea în aval prezintă o serie de avantaje, și anume : oferă posibilitatea reducerii costurilor prin intermediul economiilor de scara prezente atât în producție, cât și în distribuție ; oferă producătorilor șansa de a cunoaște mai bine cerințele și tendințele pieței ; oferă posibilitatea de a-și spori notorietatea și îmbunătăți imaginea în rândul clienților finali ; determina creșterea volumului vânzărilor.

Procesul de integrare în amonte este inițiat fie de o firmă angrosistă, care preia sau înființează o unitate de producție, fie de la o firmă detailistă care decide să îndeplinească funcția de producție și/sau funcția de distribuție cu ridicată. De exemplu, acest proces se regăsește în cadrul marilor lanțuri de magazine și al marilor suprafețe comerciale cu amănuntul, care au ca scop să asigure o aprovizionare continua cu produse realizate potrivit specificațiilor proprii și livrate la momentul potrivit, la cel mai mic cost posibil.

Un sistem de distribuție de tip corporatist oferă ca avantaje controlul total asupra activităților corespunzătoare funcțiilor asumate de organizația inițiatoare a integrării, precum și obținerea de economii de scală prin intermediul standardizării, automatizării și unei direcționări mai bune a operațiunilor desfășurate în cadrul canalului.+Dar, același sistem oferă și o serie de dezavantaje, cum sunt : nivelul înalt al investițiilor necesare integrării ; necesitatea diversificării mixului de produse în cazul în care producătorul este cel ce creează un sistem corporativ ; dificultățile întâmpinate în managementul operațiunilor din amonte sau aval, care nu se înscriu în activitatea de bază a organizației, de exemplu, operațiunile de producție pentru firmele detailiste.

Sistemele contractuale iau naștere atunci când relația de coordonare inter-organizațională este prevăzută explicit sub forma unui contract. Aceste sisteme rezulta nu din integrarea în aceeași organizație a funcțiilor corespunzătoare mai multor niveluri ale canalului de distribuție, ci din integrarea pe baze contractuale a programelor unor întreprinderi independente, de la diferite niveluri de producție și distribuție, cu scopul de a obține economii de sistem și un impact sporit pe piață. În literatura de specialitate se considera că există trei tipuri majore de sisteme de distribuție verticale contractuale, și anume : organizații cooperative ale detailiștilor, lanțuri voluntare susținute de angrosiști și sisteme de franchising. 

Organizațiile cooperative ale detailiștilor sunt constituite atunci când mai mulți detailiști se hotărăsc să-și mărească puterea de cumpărare înființând o operațiune comună de comerț cu ridicată. Principala cauză a apariției acestor organizații o reprezintă ascensiunea lanțurilor de magazine. Cele mai importante obiective ale organizațiilor cooperative ale detailiștilor se referă la amplificarea capacității de negociere în relațiile cu furnizorii, la elaborarea de programe comune în domeniul promovării, amenajării magazinelor, pregătirii personalului, contabilității, etc. Aceste organizații sunt caracterizate, de asemenea, de o putere difuzată în rândul membrilor, ceea ce sporește dificultatea direcționării eforturilor participanților.

 Lanțurile voluntare susținute de angrosiști se înființează la inițiativa comerciantului cu ridicată. La inițiativa acestuia, detailiștii accepta să se aprovizioneze aproape în exclusivitate de la angrosistul respectiv și să vândă produsele la prețuri similare. Astfel, puterea de negociere crește simțitor, iar aprovizionarea se poate face la prețuri mai scăzute ceea ce permite obținerea unui avantaj competițional în raport cu detailiștii concurenți. Sistemele de franchising au cunoscut de la începutul secolului o mare răspândire ca modalitate de comercializare a unor produse foarte diverse, precum : automobilele, bunurile imobiliare, băuturile răcoritoare și alcoolice, hoteluri și moteluri, restaurante, produsele petroliere, tehnica de calcul, consultanta în afaceri, echipament birotic, etc. Prin contractul de franciza, francizorul acorda francizatului dreptul de a desfășura pe o perioadă determinată, anumite activități de producție sau distribuție a unui bun său serviciu, utilizând marca, numele comercial, know-how-ul și metodele francizorului, în schimbul unei plăți inițiale și a unor plati pe parcursul derulării contractului. În crearea și menținerea sistemelor de franchising sunt interesați atât francizorii, cât și francizații. Din punctul de vedere al francizorilor, sistemele sunt avantajoase deoarece permit o mai ușoară procurare a fondurilor necesare investițiilor, fără a crea obligații față de creditori; permit reducerea costurilor de distribuție deoarece oferă posibilitatea exercitării controlului asupra fluxului valorii adăugate până la utilizatorul final; permit o mai bună motivare a executanților, întrucât francizatul conduce operațiunea ca pe propria sa afacere și, implicit, tinde spre realizări mai mari decât un angajat al companiei mama.

De asemenea, și francizatul găsește avantaje într-un astfel de sistem, și anume: gradul de incertitudine asupra succesului afacerii este foarte mic, întrucât ''reteta'' a fost deja testată de către francizor; are acces rapid la know-how-ul dezvoltat de francizor; fondurile necesare lansării în afaceri sunt mult mai mici datorită cotei de participare a partenerului; primește asistenta managerială atât în momentul lansării, cât și pe parcurs.

Sistemele administrate iau naștere atunci când o firmă dominantă își atribuie rolul de ''căpitan'' și este recunoscută ca atare de către ceilalți membri ai canalului de distribuție. Fără a apela la contracte sau la dreptul de proprietate, un participant al canalului de distribuție poate realiza un sistem vertical datorită mărimii sale, dar și puterii pe care o deține în cadrul canalului de distribuție. Membrii acestui tip de sistem sunt de fapt firme independente, care recunosc poziția dominantă a organizației lider. Rolul de lider poate fi asumat de un producător ale cărui mărci au o cotă de piață majoră și o imagine favorabilă la nivelul pieței ținta. La rândul lor, organizațiile detailiste de mari dimensiuni pot obține un rol similar în sisteme de administrare, care îi includ pe furnizori. În cadrul sistemului vertical administrat, recompensele și cunoștințele specializate reprezintă importante surse pentru puterea liderului.

În afară de sistemele de tip corporativ, contractual și administrat se considera că alianțele pot fi incluse în categoria sistemelor de distribuție verticale.+Din punctul de vedere al gradului de dependența dintre participanți, alianțele verticale ocupa o poziție intermediară între sistemele contractuale și cele administrate.

O alianță își cunoaște dezvoltarea între două sau mai multe întreprinderi care stabilesc relații strânse de cooperare. În funcție de măsură în care participanții accepta să își schimbe propriul mod de a-și desfășura activitatea, alianțele înregistrează diferite niveluri de complexitate. În cadrul parteneriatului, considerat ca fiind cea mai elementară formă de alianță, participanții manifestă o anumită loialitate unii față de alții, urmăresc îndeplinirea obiectivelor comune, iar gradul de implicare în alianță este diminuat de individualitatea pe care și-o menține fiecare dintre membri.

Sistemele de distribuție orizontale reprezintă rezultatul cooperării a doua sau mai multe firme care urmăresc realizarea unui proiect comun, care ar fi prea costisitor sau riscant pentru a fi desfășurat de fiecare organizație în mod separat. Întreprinderile participante pot avea o contribuție în ceea ce privește capitalul și experiența în domeniul producției sau distribuției. Această relație orizontală între firme independente nu trebuie confundată cu integrarea orizontală care constă în extinderea activității unei firme aflate la un anumit nivel al canalului, prin cuprinderea mai multor unități de la același nivel. Adesea, integrarea inițiată de o organizație la nivel orizontal, în cadrul canalului de distribuție, se realizează prin fuziuni și achiziții de firme. Trecerea produselor de la producător la consumator sau utilizator necesita desfășurarea unor lanțuri de activități de încărcare-descărcare, transport ; stocare-depozitare, manipulare ; condiționare, recepție ; întocmirea unor documente care atestă transferul de proprietate, calitatea, intrarea-ieșirea din depozite ; vânzarea, etc.

În literatura de specialitate aceste activități mai sunt denumite și activități de logistică, ele alcătuind ''logistica de marketing'' și reprezintă un complex de activități prin care se asigura circuitul produselor și serviciilor de la producător la consumator, respectiv utilizator. Asociația de Marketing definește distribuția fizică astfel : mișcarea și manipularea bunurilor de la locul unde acestea sunt produse la cel în care sunt consumate sau utilizate. Philip Kotler considera drept obiectiv principal al distribuției fizice, aducerea produselor la locul potrivit, la momentul potrivit și cu cel mai scăzut cost.

În general, activitățile de distribuție consuma mult timp și resurse fiind generatoare de cheltuieli care pot depăși uneori o treime din costul de producție. Organizarea și derularea corespunzătoare a activităților de distribuție nu este o activitate minoră și nici lipsită de complicații. Chiar dacă toate celelalte componente ale mixului de marketing se derulează corespunzător, la nivelul cerințelor clientului, anumite disfuncționalități în activitatea de distribuție fizică pot anula toate eforturile anterioare și pot duce chiar la refuzul produsului.

3.10 Conținutul distribuției fizice

Distribuția fizică sau logistica implica planificarea, implementarea și controlul fluxului fizic de materiale, produse finite, informații între punctul de origine și punctul de consum, în scopul satisfacerii nevoilor clientului și obținerii unui profit corespunzător.

Distribuția fizică tradițională a început cu produsele aflate la locul fabricației și a încercat soluții care să ofere costuri reduse pentru expedierea acestor mărfuri către clienți. În prezent, operatorii de piață prefera logistica pieței, care începe cu analizarea pieței și parcurge, în sens invers fluxul unui produs până la nivelul fabricii în care a fost realizat. 

Logistica analizează nu numai fluxul parcurs de o marfă de la producător la client, ci și fluxul produselor și al materialelor de la furnizori către producători. De asemenea, logistica mărfurilor implica conducerea întregului lanț de furnizare, constituit din fluxurile care contribuie la formarea și adăugarea valorii de furnizori și utilizatorii finali.

În domeniul logisticii, cei care desfășoară activități au responsabilitatea de a coordona întregul sistem de distribuție fizică al canalului, și anume : activitatea furnizorilor, a agenților de aprovizionare, a operatorilor de piață, a membrilor canalului și a clienților. Activitățile desfășurate includ prognoza, achiziția, planurile de producție, înregistrarea comenzilor, managementul stocurilor, depozitarea și planificarea transporturilor. În prezent, firmele pun accent serios pe logistica mărfurilor din mai multe considerente, după cum urmează :

 În primul rând serviciile și satisfacția oferită clienților au devenit elementul esențial al strategiei de marketing a multor firme, distribuția fiind un element important în servirea clienților. De aceea, multe firme au descoperit că pot atrage mai mulți clienți oferindu-le servicii mai bune sau prețuri mai reduse prin intermediul unui sistem îmbunătățit de distribuție fizică. Dar, pe de altă parte, firmele își pot pierde clienții în momentul în care nu reușesc să furnizeze la timp produsele corespunzătoare nevoilor acestora.

În al doilea rând, logistica reprezintă un important element al costurilor pentru majoritatea firmelor de pe piață. Câteodată, chiar și cele mai importante firme folosesc prea puțin instrumentele moderne de decizie pentru coordonarea nivelului stocurilor, a modalităților de transport, a distanței parcurse de produse între locurile în care se fabrică, și cele în care se depozitează și comercializează. În cadrul eficienței sistemului de distribuție fizică, îmbunatățirile pot conduce la importante reduceri de costuri, atât pentru firmă, cât și pentru clienții ei.

În al treilea rând, creșterea exponențială a varietății produselor a impus nevoia unei conduceri îmbunătățite a activității de logistică. De exemplu, dacă la începutul secolului un magazin alimentar desfăcea între 200 și 300 de mărci de produse, în prezent un magazin de dimensiuni medii comercializează mii de mărci de produse. Cu toate acestea, comandarea, transportul, depozitarea și controlul unei astfel de varietăți de produse ridică numeroase probleme pentru activitatea logistică.

În sfârșit, evoluțiile din tehnologia informației au creat posibilități pentru îmbunătățirea eficienței activității de distribuție. Utilizarea pe scară largă a calculatoarelor, a sistemelor electronice de scanare la locul de vânzare, a codurilor uniforme pentru produse, a înregistrărilor prin satelit, a schimburilor electronice de date (ȘED) și a transferurilor electronice de fonduri (TEF) au permis firmelor să-și creeze sisteme avansate pentru procesarea comenzilor, controlul și dirijarea stocurilor, pentru planificarea transporturilor și a rutelor care vor fi urmate. Avantajele recentelor evoluții pe plan tehnologic sunt benefice nu numai pentru producători, ci și pentru ceilalți membri situați la fiecare nivel al canalului de distribuție. De exemplu, sistemul ȘED facilitează creșterea rapidității cu care sunt transmise documentele de afaceri, cum ar fi facturile și comenzile. În acest fel, un detailist conectat la furnizorii săi poate să se asigure că timpul dintre primirea comenzii și expedierea ei este scurtat la maximum posibil.

Producătorii sau furnizorii dispun de informații exacte legate de nivelul stocurilor detailiștilor, de nevoile acestora și pot răspunde mai rapid decât în cazul utilizării metodelor tradiționale. La rândul lor, clienții câștiga prin faptul că vor putea cumpăra ceea ce doresc la timpul potrivit și în cantitatea corespunzătoare. În anumite sectoare de activitate, cum ar fi comerțul cu amănuntul, o serie de firme vor solicita conectarea la ȘED, ca o condiție esențială de derulare a afacerii. Obiectivele distribuției fizice pot fi grupate în două categorii: prestarea de servicii către clienți și reducerea costurilor totale.

Sistemul logistic este compus dintr-un ansamblu de activități aflate în strânsa interdependenta, dintre cele mai importante fiind transportul, stocarea, depozitarea, manipularea, sortarea, preambalarea, ambalarea, condiționarea, expedierea și recepția produselor, distribuția inversă, derularea comenzilor, fluxurile informaționale privitoare la logistică produselor și altele.

Conducerea acestui sistem și integrarea să eficienta în realizarea obiectivelor de marketing reprezintă o sarcină complexă și foarte greu de realizat. Activitățile logistice sunt extrem de diferite în ceea ce privește conținutul, ele realizându-se în momente și locuri diferite în circuitul produsului, de către unități aparținând unor structuri organizatorice diferite și ale căror scopuri nu sunt întotdeauna coordonate.

Transportul produselor reprezintă una dintre activitățile esențiale ale distribuției fizice, fiind considerată cea mai importantă componentă a mixului de marketing. De obicei, transportul deține aproximativ două treimi din costurile aferente tuturor activităților logistice. Totodată, acest domeniu necesita adoptarea deciziilor cu o frecvență foarte ridicată și care, de cele mai multe ori, trebuie reconsiderate la mici intervale de timp, din cauza schimbării restricțiilor existente în momentul adoptării lor. Deciziile privitoare la transportul produselor se înscriu pe întregul circuit al acestora și își exercita impactul asupra tuturor activităților din lanțul logistic.

Printre cele mai importante domenii decizionale vizând transportul produselor pot fi menționate : alegerea modalității de transport, alegerea rutelor de transport și programarea operativă a vehiculelor pentru transportul produselor.

 Selectarea celei mai potrivite modalități pentru transportul unui produs necesita luarea în considerare a influenței unor criterii tangibile și intangibile, cum sunt : disponibilitatea mijloacelor de transport în locurile dorite, costul transportului, durata transportului, siguranță în respectarea termenelor, gradul de adaptabilitate la cerințele specifice de transport impuse de particularitățile produsului, măsura în care asigura accesul în locurile dorite, capacitatea de a asigura menținerea calităților și a integrității produsului. În funcție de aceste criterii se va alege mijlocul de transport corespunzător sau o combinație de mijloace.

Stocarea produselor reprezintă o activitate capabilă să creeze utilități de timp și de loc, fiind a doua ca pondere în totalul costurilor. Printr-o gestiune științifică a stocurilor se pot aduce însemnate economii de fonduri, paralel cu creșterea calității serviciilor logistice oferite consumatorilor sau utilizatorilor. Principalul obiectiv îl constituie asigurarea unei aprovizionări continue, adaptată specificului cererii și cu costuri cât mai mici. La nivel operațional, acest obiectiv se concretizează în decizii referitoare la : mărimea unei comenzi, frecvență și momentul lansării comenzilor, mărimea stocului de siguranță pentru evitarea rupturilor de stoc. Vizând o gestionare eficienta, în cadrul procesului decizional se cer a fi luate în considerație unele elemente ale mecanismului stocării, între care : oscilațiile imprevizibile în manifestarea cererii, incertitudinea legată de timpul de satisfacere a unei comenzi, necesitatea combinării a mai multor produse în procesul de aprovizionare și stocare, existența mai multor puncte pentru stocarea produselor, în diferite etape ale circuitului acestora, posibilitatea aplicării unor rabaturi la cantități considerate. Depozitarea este o activitate ce deține, de asemenea, un loc important între activitățile care compun lanțul logistic. Astfel, amplasarea, proiectarea și alegerea spațiilor de depozitare aflate la punctele nodale în circuitul fizic al produselor, în vederea realizării în condiții de eficientă a funcțiilor care le revin, angrenează numeroase decizii. Pentru realizarea funcțiilor sale, orice unitate de depozitare organizează o serie de activități, toate acestea presupunând luarea de decizii dintre cele mai diverse. În cadrul acestor unități se realizează mai multe activități, și anume : recepția produselor intrate, asigurarea unei păstrări și protecții optime a produselor, sortarea, constituirea loturilor corespunzătoare etapelor următoare ale circuitului logistic, pregătirea lor pentru expediere. Manipularea fizică a produselor în diferite faze ale circuitului logistic exercita un puternic impact asupra nivelului de satisfacere a nevoilor consumatorilor și asupra eficienței distribuției fizice. Printre obiectivele activității de manipulare fizică, cele mai importante sunt minimizarea costurilor de manipulare și utilizarea la maximum a spațiilor de depozitare.

În acest domeniu de activitate, deciziile urmăresc stabilirea celei mai bune mărimi a lotului supus unei manipulări, alocarea spațiilor pentru depozitarea produselor și pentru manipularea acestora, alegerea echipamentelor de depozitare și celor de manipulare manuală, parțial mecanizată sau total mecanizată.

3.11 Serviciile de distribuție internațională

Particularitățile economice, social-culturale, politice și legislative ale fiecărei piețe externe, alături de structurile specifice ale sistemelor de distribuție cu ridicată și cu amănuntul pe aceste piețe, determina un grad sporit de complexitate a deciziilor privind alegerea canalelor de distribuție internațională, comparativ cu distribuția produselor pe piața de origine. Tipologia intermediarilor care intervin în canalele de distribuție specifice mărfurilor care fac obiectul operațiunilor de export-import este deosebit de variată. Cu toate că aceste canale au anumite particularități, ele nu sunt însa total diferite de cele care asigura circulația mărfurilor pe piețele interne. Diversitatea canalelor pentru produsele exportate sau importate derivă din faptul că, producătorul și consumatorul (utilizatorul) fiind situați în țări diferite, canalele de distribuție vor avea în componenta lor niveluri intermediare situate fie în țara exportatoare, fie în țara importatoare, fie ambele.

Particularitățile tranzacțiilor, pe de o parte, caracteristicile și tendințele distribuției din diferite țări, pe de o parte, caracteristicile și tendințele distribuției din diferite țări, pe de altă parte, explica multitudinea variantelor sub care se poate înfățișa rețeaua canalelor de distribuție. În funcție de numărul nivelurilor intermediare, canalele de distribuție pentru mărfurile ce fac obiectul distribuției externe se pot delimita astfel:

 Canale fără intermediar. Aceste canale sunt de tipul '' producător-consumator ''. Operațiunile de comerț exterior care se desfășoară fără intermediari – cunoscute și sub denumirea de export (import) direct – sunt specifice instalațiilor, utilajelor și anumitor materii prime. 

Canalele scurte sunt caracterizate de prezența unui singur intermediar între producător și consumator. În această grupă sunt incluse mai multe tipuri concrete de canale, în funcție de natură și sediul intermediarului. Astfel, intermediarul poate fi un exportator sau un importator. În acest ultim caz, în poziția de importator poate funcționa o firmă specializată în operațiuni de comerț exterior sau o firmă de comerț interior (de exemplu, o mare firma de comerț cu amănuntul), care se aprovizionează direct de la furnizorul din străinătate

Canalele lungi sunt specifice mai ales distribuției bunurilor de consum cuprinzând doi sau mai mulți intermediari. Din combinația verigilor care poate interveni succesiv în mișcarea mărfurilor – și anume, exportator, importator, angrosist, micgrosist, detailist – rezultă mai multe tipuri de canale de distribuție. Prezența unui mare număr de intermediari conduce la creșterea costului distribuției și la reducerea ponderii ce revine producătorului în prețul final plătit de consumator.

Opțiunea pentru anumite tipuri de canale de distribuție internațională și modalități de acces va depinde de obiectivele strategice și resursele firmei, ca și situația pieței pe care intenționează să penetreze. Unele variante de acces implica riscuri mari, resurse financiare considerabile și un grad înalt de implicare a firmei pe termen lung, așa cum este cazul creării unui sistem propriu de distribuție. În schimb alte modalități sunt preferate de întreprinderile care nu dispun de resursele necesare și accepta un grad scăzut de control asupra distribuției produselor și pierderea avantajului unei imagini proprii, ca în situația vânzării sub marca unui distribuitor de pe piața externă. În ultima perioadă se remarcă o evidentă tendința de integrare a activităților de distribuție pe lângă cea de concentrare și specializare a acestora. Integrarea privește modul de constituire și de funcționare a canalelor de distribuție și se poate realiza sub două forme: integrare orizontală, care se referă la cuprinderea de către o firmă, în cadrul unei secvențe sau verigi a distribuției,a unui număr mai mare de unități, ajungând în unele cazuri, până la monopolizarea verigii respective într-o anumită zonă; integrare vertical, care se referă la cuprinderea în sfera de activitate a unei întreprinderi a unor etape succesive ale distribuției.

CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ: POLITICA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI IN DOMENIUL SERVICIILOR DE DISTRIBUTIE

În perioada cuprinsă între 1985 – 1989, în timpul regimului comunist, gradul de acoperire a importului din export era de 128 %, ceea ce a determinat existența unei balanțe comerciale excedentare și sporirea resurselor valutare ale țării. Exportul era considerat „prioritatea priorităților, iar în 1988 România a renunțat de bună voie la regimul clauzei națiunii celei mai favorizate din partea Statelor Unite. Astfel, situația României în 1989 era fără datorii externe, dar cu o economie epuizată sub aspect material și uman.

În 1989, România ocupa o pondere de 0,4 % din comerțul mondial, care reprezintă atingerea unui anumit nivel cantitativ, însă calitativ exporturile României au cunoscut o degradare continuă din mai multe cauze: înrăutățirea termenilor de schimb ca urmare a celor două șocuri petroliere, promovarea unei politici cu puternice accente autarhice, existența monopolului de stat și a unor structuri administrativ funcționale extrem de rigide în comerțul exterior, ineficiența aparatului productiv, lipsa concurenței pa piața internă, etc.. Pe de altă parte, practicarea politicii de substituire a importurilor în perioada anilor '80, când majoritatea națiunilor renunțaseră la ea, a afectat serios producția de export a României datorită dependenței de importuri.

Pe măsură ce „apelurile la realizarea planului de export deveneau tot mai insistente, calitatea producției era tot mai proastă, iar partenerii externi tot mai nemulțumiți. Prăbușirea regimului comunist (1989) a pus România în fața unor noi opțiuni de politică comercială determinate de necesitatea scoaterii rapide a țării din starea de autarhie în care era și îmbunătățirea performanțelor externe ale țării noastre.

În România, preocupările de liberalizare a comerțului exterior, au fost concentrate în următoarele direcții: reglementarea cadrului juridico-administrativ de derulare a schimburilor cu străinătatea, permeabilitatea frontierei și regimul valutar. Reglementarea cadrului juridico-administrativ de derulare a schimburilor cu străinătatea a avut drept obiectiv prioritar desființarea monopolului statului asupra comerțului exterior și stabilirea condițiilor legale în care persoanele fizice și juridice pot desfășura o activitate în acest domeniu. Ca urmare a descentralizării, în activitatea de comerț exterior s-au lansat un număr mare de firme private, ponderea sectorului privat crescând de la 1% în 1990 la aproape 50% în 1999. Până în 1989, economia României s-a caracterizat printr-un înalt grad de protecție la frontieră, corespunzător politicii de substituire a importurilor. Protecția era asigurată prin mijloace indirecte cum sunt: subvenționarea energiei, a produselor alimentare, controlul strict al schimburilor, etc. Trecerea la un sistemliberalizatcaracterizatprintr-o permeabilitate ridicată trebuie să aibă în vedere sistemul de protecție preexistent și măsura în care acesta influențează utilizarea resurselor, datorită riscurilor și costurilor pe care le implică.

Politica comercială a României din perioada 1990 – 1998 a avut efecte negative asupra industriei naționale datorită liberalismului prematur și excesiv și manevrării inabile a protecției efective prin menținerea unui nivel înalt al dispersiei tarifare. Cu toate că mai trebuie făcute multe până să se ajungă la competiție, important este că România a luat-o în direcția bună mai ales prin abandonarea substituirii importurilor și adoptarea unei noi viziuni în care competitivitatea pieței interne și criteriile de eficiență economică au un rol important. Se mai impun unele ajustări cu privire la permeabilitatea frontierei, creșterea eficacității protecției efective, completarea cadrului legislativ privind derularea schimburilor, etc.

De-a lungul perioadei de tranziție, politicile adoptate pentru ajustarea schimburilor comerciale internaționale au avut ca obiectiv diversificarea geografică a comerțului și restructurarea sectorială, pe ramuri ale industriei, a bunurilor și serviciilor comercializate. Primul obiectiv s-a putut realiza fără dificultăți majore, exporturile României fiind deja orientate într-o măsură apreciabilă, încă din perioada socialistă, către piețele vestice. Schimbarea structurii bunurilor exportate a fost însă mult mai dificilă deoarece aceasta este condiționată de viteza de restructurare a activității economice de ansamblu, în special în ceea ce privește exporturile. După aproape zece ani de transformări economice, comerțul internațional al României poate fi caracterizat prin următoarele elemente:

Cresterea continuă a proporției comerțului internațional în PIB

Față de nivelul existent la începutul perioadei de tranziție, volumul comercializat prin schimburile internaționale (exporturi – E, respectiv importuri – M) a înregistrat o tendință crescătoare de-a lungul timpului, ponderea sa în Produsul Intern Brut crescând de la 40,21% în 1990 la 61% în 1998.

Un nivel relativ constant al tranzacțiilor comerciale- se situează în jurul valorii de US $ 20.000 milioane anual. Odată cu integrarea în Uniunea Europeană, 1 ianuarie 2007, România a aplicat politica comercială comună a U.E., respectiv:

În cadrul negocierilor, România a acceptat în întregime legislația comunitară vizând relațiile economice externe și consideră că va fi capabilă să o implementeze în totalitate la momentul aderării. Crearea pieței unice reprezintă esența Uniunii Europene, ea constând în libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și populației între țările membre. Astfel, s-a ajuns ca, prin cele patru libertățide circulație între țările membre ale UE, să se formeze o piață unică unde circulația să fie similară cu cea care se desfășoară într-o singură țara; ca urmare a eliminării obstacolelor și deschiderii piețelor naționale, exportatorii din țările membre ale UE au reușit să aibă liber acces pe o piață care se apropie de 500 de milioane de consumatori. Această piață unică s-a realizat prin adoptarea de către instituțiile UE și țările membre a numeroase Directive, prin care au fost înlăturate barierele tehnice, legile birocratice și protecționiste tarifare și netarifare ale statelor membre și s-au instituit comerțul liber și mișcarea liberă în cadrul Uniunii Europene. Piața unică a permis o creștere a concurenței (competiției) între firmele din statele membre ale UE în beneficiul consumatorilor, deoarece ofertă de bunuri și servicii a fost, pe de o parte, mai mare, iar pe de altă parte, prețurile au devenit mai mici. Printre alte avantaje ale pieței unice a UE se evidențiază și practicarea unor politici specifice, cum sunt: politica antimonopol, care previne tentația firmelor de a controla prețurile sau piețele, posibilitatea liberalizării pieței utilităților (apă, gaz, electricitate, telecomunicații) în beneficiul consumatorilor care au libertatea de a-și alege furnizorii competitivi, precum și dreptul de a lucra în orice stat membru al UE care recunoaște și prețuiește calificarea profesională.

4.1 Prezentarea serviciilor de distributie din Romania

Politica de distributie reprezinta o veriga importanta in arhitectura strategica a afacerii.  Iar dimensionarea adecvata a canalului de distributie poate contribui decisiv la modul in care o companie depaseste contextul economic nefavorabil, considera specialistii in domeniu.

Canalele de distributie în general, ca grupuri de organizatii independente, implicate în procesul de punere la dispozitie a unui produs sau serviciu în vederea utilizarii sau consumului acestuia, se caracterizeaza prin dimensiunile: lungime, latime, adâncime.

În servicii, lungimea canalului de distributie, reprezentata de numarul de verigi intermediare prin care acestea trec de la producator la consumatorul final, poate fi:

foarte scurta – proprie canalului direct, de tip prestator-consumator (specific multor servicii),

scurta sau lunga – specifica canalului cu intermediari, prezente de exemplu, în turism, transporturi, activitate bancara, de asigurari, etc.

Tipul frecvent de intermediar utilizat în servicii este franciza.

Latimea canalului de distributie, ca numar de unitati prin care se distribuie serviciul la nivelul fiecarei secvente a rutei de distributie, poate varia în functie de tipul, natura serviciului, de nivelul de dezvoltare economica al tarii care creeaza conditiile multiplicarii numarului de unitati prestatoare, de caracteristicile politice, sociale, legislative ale mediului în care activeaza unitatile, etc.

De exemplu, multiplicarea firmelor de consultanta manageriala în tara noastra este determinata de evolutia societatii; cresterea numarului de spitale, scoli – determinata de îmbunatatirea calitatii vietii, etc.

Adâncimea canalului de distributie, ca masura a apropierii distribuitorului de servicii de punctele efective de consum, reprezentând de fapt, distanta fizica între prestator si consumator, poate varia de la:

adânc sau chiar foarte adânc (caz în care prestatorul se deplaseaza la domiciliul consumatorului pentru a presta serviciul) – în foarte multe servicii cu caracter local (reparatii, întretinere, furnizare a utilitatilor, învatamânt pre-universitar, asistenta medicala, transport, servicii culturale cu caracter local, etc.), la

superficial (turism, spitale specializate, învatamânt liceal, universitar, diferite activitati sportive, culturale, etc.).

Fiecare serviciu are un canal specific de distributie dar acelasi serviciu poate fi întâlnit în canale de dimensiuni diferite.

Reteaua de distributie este formata dintr-un mare numar de canale, de o larga diversitate. În formarea unei retele de distributie, firmele trebuie sa aiba în vedere, marimea ofertei de servicii, largimea retelei de distributie, echilibrarea acestor variabile, impactul politicii de distributie asupra mixului de marketing în servicii.

Firmele de servicii care vizeaza acoperirea unei parti cât mai mari de piata din punct de vedere geografic trebuie sa-si multiplice numarul de unitati de prestatie. Cercetarile de marketing efectuate au evidentiat ca pentru a-si atinge obiectivele, firma prestatoare trebuie sa multiplice numarul serviciilor periferice sau sa lanseze pe piata servicii noi.

Având în vedere gradul de diversificare al ofertei de servicii, tipurile de retele de distributie sunt:

retea de distributie larga – oferta de servicii limitata;

retea de distributie limitata – oferta de servicii diversificata;

retea de distributie larga – oferta de servicii diversificata.

Reteaua de distributie larga – oferta de servicii limitata este varianta la care apeleaza firmele de servicii care urmaresc cresterea cifrei de afaceri si a rentabilitatii, în general, cele care aplica strategii de dezvoltare.

Astfel de situatii sunt specifice restaurantelor de tip fast-food, Mc Donald‘s fiind cel mai tipic exemplu. Aceasta varianta permite:

realizarea unor prestatii relativ simple (ofertele de servicii fiind limitate),

extinderea geo-spatiala a unitatilor,

aplicarea sistemului franciza,

un mai bun control al activitatii de prestare.

oarecare standardizare si specializare a activitatilor

Un dezavantaj al aplicarii acestei variante îl constituie rigiditatea sistemului de servuctie în general, a ofertei de servicii, în particular.

Reteaua de distributie limitata – oferta de servicii diversificata este adoptata de firmele care vizeaza segmente de piata diferite. Firmele care practica astfel de strategii sunt orientate spre excelenta, spre cresterea prestigiului. De exemplu, parcurile de distractii Disneyworld actioneaza în aceasta varianta.

Datorita diversitatii ofertei, sistemul de servuctie este complicat dar, data fiind extinderea limitata în spatiu, posibilitatile de control al activitatii sunt ridicate. Daca se ajunge la o recunoastere nationala sau chiar internationala a firmei prestatoare, profitabilitatea ridicata este asigurata, fiind posibila astfel si lansarea unor noi servicii.

Reteaua de distributie larga – oferta de servicii diversificata poate fi aplicata de catre firmele care se afla în faza de maturitate sau chiar maturitate-declin. Aceste firme aplica initial varianta retea de distributie larga – oferta limitata, la un moment dat ajungând în situatia de saturare a pietelor. Conditia de relansare este de a introduce noi servicii, de a-si diversifica oferta.

Fata de firmele concurente specializate, aceste firme au dezavantajul de a ocupa o “pozitie de generalist“, nereusind sa realizeze cifre de afaceri ridicate.

Extinderea în spatiu, determina o mare eterogenitate a sucursalelor, filialelor, obligate sa se adapteze la conditiile specifice mediului local. Posibilitatile de gestionare a factorilor de productie utilizati sunt dificile, controlul se realizeaza greoi, etc. Totusi, în multe dintre tarile occidentale dezvoltate, acest sistem de actiune se aplica cu succes în activitatea bancara, super-marketuri, lanturi de magazine.

Se apreciaza ca aceste trei tipuri de situatii formeaza un asa -numit triunghi al Bermudelor, delimitând o zona periculoasa pentru firme, datorita dificultatilor de a conduce o retea extinsa geografic si o oferta de servicii diversificata. Cu toate acestea, multe dintre firme “migreaza“ spre acea zona periculoasa.

4.2 Dezavantaje competitive ale României în sfera serviciilor de distributie

Este evident că, în perspectivă, măsurile curente ale Comisiei Europene inițiate în plan legislativ, dar și într-un context mai larg (măsurile complementare destinate sporirii competitivității întreprinderilor europene) vor conduce la îmbunătățirea cadrului de desfasu-rare a acestor activități și, implicit, la creșterea competitivității întreprinderilor furnizoare și utilizatoare de servicii din spațiul UE. Ori, chiar și fără sporurile previzibile de competitivitate generate de aceste măsuri, performanțele curente ale industriilor de servicii din UE ridică sfidări majore la adresa capacității României de a face față presiunilor concurențiale în domeniu. Dezavantajele competitive ale României în sfera serviciilor în raport cu UE, dar și cu noile state membre și candidate, sunt numeroase și rezidă înainte de toate în nivelul scăzut de dezvoltare a sectorului românesc de servicii. O succintă analiză a realităților economice românești prin prisma serviciilor pune în evidență contraste izbitoare între performanțele României și cele ale statelor membre – vechi și noi – prin prisma contribuției acestui sector la crearea valorii adăugate brute, la ocuparea forței de muncă și, implicit, la fluxurile comerciale și investiționale internaționale.

4.3 Nivelul modest al fluxurilor de servicii intermediate prin ISD

Tranzacțiile internaționale cu servicii nu se rezumă doar la comerțul transfrontalier cu servicii, ci cuprind și fluxurile de servicii care iau naștere prin intermediul ISD. În acest din urmă caz, producția și distribuția serviciilor se desfășoară pe plan local, prin intermediul filialelor corporațiilor transnaționale (CTN) implantate pe piața românească sau al societăților cu capital mixt. Mărimea acestor tranzacții nu poate fi însă apreciată, ele nefiind înregistrate de statisticile de comerț, iar România nu a adoptat încă noul sistem statistic elaborat în acest scop pe plan internațional. Se poate însă deduce că, din cauza nivelului scăzut al ISD atrase de economia românească, internaționalizarea producției și a distribuției din sectorul românesc de servicii este încă foarte modestă. Cu un stoc de ISD estimat la numai 18,0 miliarde USD la sfârșitul anului 2004, România se plasează sensibil în urma performanțelor grupului de principale state receptoare de ISD din Europa Centrală și de Est format din Polonia (cu un stoc de 61,4 miliarde USD în același an), Ungaria (60,3 miliarde USD) și Republica Ceha (56,4 miliarde USD), potrivit datelor comparabile furnizate de UNCTAD. Nivelul scăzut al volumului cumulat al fluxurilor de ISD receptate de economia românească constituie una din cauzele majore ale progresului lent pe calea expansiunii sectorului de servicii după 1990. Există o corelație între volumul de ISD atrase și ritmul reformelor economice – și în special al privatizării – în țările în tranziție. Acele țări din Europa Centrală și de Est care au promovat reformele economice în ritmuri susținute și au privatizat masiv de la început, au reușit să atragă un volum apreciabil de ISD, spre deosebire de România unde reformele au fost lente, inconsecvente și inconsistente până de curând. țările care au fost capabile să atragă fluxuri substanțiale de ISD – precum Ungaria, Polonia sau Republica Ceha – au reușit să încheie încă la mijlocul anilor '90 procesul de recuperare a decalajului față de UE în materie de servicii, făcând implicit un pas semnificativ în direcția convergentei structurale,cu UE.

4.4 Perspective și oportunități ale serviciilor de distributie

Sub aspectul participării la tranzacțiile cu servicii, performanțele României sunt net inferioare nu numai în raport cu țările membre ale UE, dar și cu noile state membre și candidate, care vor constitui competitori redutabili pe o viitoare piața lărgită a serviciilor din UE.
Cu toate acestea, România dispune de unele avantaje competitive pe care le-ar putea valorifica în scopul impulsionării schimburilor sale cu servicii – atât a celor transfrontaliere, cât și a celor intermediate prin ISD. Nivelul (încă) relativ scăzut al costului forței de muncă, gradul ridicat de educație și de pregătire profesională a unor categorii de forță de muncă, afinitățile culturale (inclusiv de limbă) cu spațiul european și, nu în ultimul rând, garanțiile asociate cu preluarea acquis-ului comunitar și cu perspectiva aderării iminente la UE – reprezintă tot atâtea active care ar putea fi fructificate în vederea dezvoltării exporturilor de servicii către piața UE.

Mai mult decât atât, numeroase din tendințele de pe scenă economică internațională par a favoriza România prin prisma avantajelor competitive în sfera serviciilor, în special datorită competentelor sale educaționale și profesionale. În virtutea creșterii capacității serviciilor de a fi livrate pe plan internațional prin intermediul rețelelor electronice (datorită digitalizării și standardizării înlesnite prin aplicarea noilor TIC), numeroase categorii de servicii (sau componente ale acestora), precum și numeroase funcții de servicii utilizate de CTN pentru coordonarea diferitelor verigi ale lanțului valoric al producției lor globale, pot fi fragmentate și reamplasate acum în cele mai diferite locații din lume. România ar putea să profite din plin de procesul curent de “relocalizare” a serviciilor, la care recurg în măsură crescândă firmele europene pentru a se menține competitive (din considerente legate de reducerea costurilor, extinderea accesului la competente profesionale și îmbunătățirea calității serviciilor). În contextul reorganizării lanțului valorii la nivel global, dar și al lărgirii pieței interne, o mare gamă de servicii devenită recent “comercializabila” poate fi obiectul exportului, incluzând fie servicii cu valoare adăugată mai scăzută (intrări și prelucrări de date), fie mai ridicată (proiecte de arhitectură, analize financiare, programare software, cercetare-dezvoltare). Exportatorii romani, provenind cu precădere din rândul IMM-urilor, ar putea exploata în mod activ noile oportunități oferite de tranzacționarea transfrontalieră pe cale electronică a unei mari varietăți de servicii de producție. România ar putea deveni o locație atractivă pentru furnizarea către țările membre ale UE a numeroase categorii de servicii asociate cu TIC (servicii informatice și asociate cu computere, precum inputurile de date, procesarea de date, programarea și dezvoltarea de software s.a.), dar și pentru furnizarea altor categorii de servicii de producție care fac obiectul procesului curent de “relocalizare”, și care sunt destinate fie susținerii operațiunilor firmelor (servicii de contabilitate, de audit, gestionarea salariilor etc.), fie înlesnirii interacțiunii dintre firme și clienții acestora (centre de consultanță prin telefon, dezvoltarea de software s.a.) și, nu în ultimul rând, pentru furnizarea de servicii de producție mai sofisticate și cu conținut ridicat în valoare adăugată (precum serviciile de proiectare, anumite funcții de cercetare-dezvoltare, servicii de consultanță juridică etc.).

Este însă la fel de adevărat că potențialul de dezvoltare a exportului de servicii al țării noastre este grevat de constrângeri severe legate de nivelul precar al infrastructurii tehnologice și informaționale, care condiționează adoptarea și utilizarea la scară largă a comerțului electronic. Acestora li se adăugă și alți factori restrictivi, localizați la nivelul firmelor românești furnizoare de servicii, și care vizează mai ales lipsa capacităților adecvate de marketing, capitalul reputational redus și, în general, absența contactelor de afaceri de anvergură globală înlesnite prin rețelele electronice. Și, nu în ultimul rând, un factor inhibitor îl reprezintă insuficientă conștientizare la nivel guvernamental a sprijinului pe care îl pot oferi exporturile de servicii pentru susținerea performanței exporturilor de bunuri materiale.

BIBLIOGRAFIE

Alan Johnston, Darrell Porter, Trevor Cobbold, Robert Dolamore, Productiviy in Australia’s Wholesale and Retail Trade, October 2000

Albu, Gh., Evoluția și perspectivele structurilor comerciale în România, teză de doctorat, București, 1998

Alexa, C. – Transporturi și expediții internaționale, Ed. All, București, 1995

Bran, P. – Relații financiare și monetare internaționale, Ed. Economică, București, 1995

Ciurel, Violeta – Asigurări și reasigurări internaționale, Ed. All, București, 1994

Denuța, I. – Relații economice internaționale, Ed. Economică, București, 1999

Dumitru Patriche, Tratat de economia comerțului, Editura Eficient, București, 1998.

Dumitru Patriche, Viorica Ionașcu, Manoela Popescu, Economia comerțului, Editura Uranus, București 2002

Eurostat, Distributive trades in Europe – 2001, Office for Official Publications of the European Communities, Luxembourg, 2001

Floricel, C. – Relații și tehnici financiar-monetare, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1994

Gaftoniuc, Simona – Finanțe internaționale, Ed. Economică, București, 1995

Guyomar, A., Morin, E. – Commerce international, Edition Dalloz-Sirey, 1992

Iancu, A. – Tratat de economie, Ed. Economică, București, 1993

Iordache, S., Lazăr, C. – Curs de economie politică, Ed. Economică, București, 1999

Krugman, P. R., Obstfeld, M. – Economie internationale, De Boeck Universite, 1992

Michael Greener, The Penguin Dictionary of Commerce, Editura Penguin Books, 1974

Monod, D. P. – L’action commerciale a l’international, Edition ESKA, Paris, 1994

Munteanu, C. – Investițiile internaționale, Ed. Oscar Print, București, 1995

Negrițoiu, M. –Salt înainte. Dezvoltarea și investițiile străine directe, Ed. Pro & Ed. Expert, București, 1996

Negruș, Mariana – Mijloace și modalități de plată internaționale, Ed. Academiei, București, 1986

Popa, I. Bursa, vol. I-II, Ed. Adevărul, București, 1993, 1994

Popa, I. Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Economică, București, 1997

Puiu, Al. Managementul în afacerile economice internaționale, Ed. Independența economică, Brăila, 1996

Smith, Adam Avuția națiunilor, vol. I, Ed. Academiei, București, 1962

Stănescu, N. S. Decalaje economice ale lumii contemporane, Ed. Științifică și Pedagogică, București, 1980

Sută, N. (coord.) Comerț internațional și politici comerciale internaționale, Ed. All, București, 1995

Tinbergen, I (coord.) Restructurarea ordinii internaționale, Ed. Politică, București, 1978