Combinatul Siderurgic Galati Si Impactul sau Asupra Orasului Galati 1962 1989

Diverse

Combinatul Siderurgic Galati Si Impactul sau Asupra Orasului Galati 1962 1989

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== 1798602f2c10f9108091415786ecac8e73f4467b_506944_1 ===

UNIVERSITATEA……………..

FACULTATEA DE ISTORIE

SPECIALIZAREA: ISTORIE CONTEMPORANĂ

Materia:

LUCRARE DE

……………………..

Coordonator științific:

Prof. univ. dr.

NUME:

Prenume :

Absolvent:

NUME

Prenume

……………….., 2017

UNIVERSITATEA……………..

FACULTATEA DE ISTORIE

SPECIALIZAREA: ISTORIE CONTEMPORANĂ

Materia:

LUCRARE DE

……………………..

Titlu: Combinatul siderurgic Galati și impactul său asupra orașului Galați 1962 – 1989

Coordonator științific:

Prof. univ. dr.

NUME:

Prenume :

Absolvent:

NUME

Prenume

……………….., 2017

Pagina de gardă

CUPRINS

§Cuprins………………………………………………………………………………………

§1. Introducere…………………………………………………………………………….

§SecțiuneaI. Geneza Combinatului Siderurgic Galați……………………
1.1 Istoricul Orașului Galați……………………………………………………………………

1.1.1.Economie………………………………………………………………………………………

1.1.2.Societate……………………………………………………………………………………….

1.1.3. Demografie………………………………………………………………………………….
1.2 Inițiativa aducerii la Galați a Combinatului Sideruric Galați – ce oferea orașul…………………………………………………………………………………………………..

§Secțiunea a II-a Istoricul Combinatului Siderurgic Galați………..
2.1 Organizarea administrativă în perioada 1962 – 1989…………………….
2.2 Structura productivă a combinatului: furnale , laminoare , direcția de port, direcția de cale ferată……………………………………………………
2.3 Prducția – statistici – exporturi – unde se vinde……………………….…..

§Secțiunea a III-a Siderurgiștii – Resursa umană a combinatului…
3.1 Evoluția numerică a personalului în timp – muncitori barbați, femei , ingineri , tehnicieni , salarizare………………………………………….……
3.2 Pregătirea angajaților- Facultatea de metalurgie , mecanică , liceul metalurgic ……………………………………………………….……………
3.3 Infrastructura socială …………………………………………..…………

3.3.1.Cantina combinatului ……………………………………….………….

3.3.2.Policlinica …………………………………………………….………..

3.3.3.Grădinița ……………………………………………………….………

3.3.4.Organizarea muncitorilor – sindicatele și rolul lor ,organizațiile muncitoresti , asociatiile ccultural sportive , artistice…………………….….

§Secțiunea a VI-a .Organizarea urbană a orașului…………………..
4.1 Planul urbanistic zonal 1950……………………………………………..
4.2 Sistematizarea urbană și necesitatea populării combinatului …………….
4.3 Dezvoltarea orașului în jurul combinatului – spital , scoală , număr de locuitori……………………………………………………………………..

Concluzii…………………………………………………………………………………………….

Bibliografie…………………………………………………………………………………………

Anexe………………………………………………………………………………………………….

ABREVIERI

Titluri de periodice

Referiri la denumiri de publicații și acte normative

Alte abrevieri

Combinatul siderurgic Galati și impactul său asupra orașului Galați 1962 – 1989

§1. INTRODUCERE

§SECȚIUNEA I. GENEZA COMBINATULUI SIDERURGIC GALAȚI

1.1. Istoricul Orașului Galați

Galați, orașul de pe Dunăre este, după cum menționează sursele, cea mai importantă arteră comercial- fluvială europeană, Canalul Dunare-Main-Rin, urbe, atestată prima oară într-un document la 1445 de domnitorul Ștefan al II-lea și construită în timp pe locul unei străvechi așezări dacice, existente în secolele VI-V î.Hr., la vadul Dunării care, începând cu perioada celor două războaie romane purtate împotriva dacilor, în 101-102 și 105-106, va cunoaște influența civilizației romane, devenind dependentă, probabil, de castrul roman învecinat de la Bărboși, ca și în multe alte cazuri întâlnite în provincia romană Dacia. Oraș ars din temelii de trei ori și reconstruit cu ambiție și tenacitate are o atmosferă cosmopolită. Bulevardele centrale sunt extinse, palatele gălățene somptuoase. Lucrând la realizarea idealului Unirii Principatelor, fascinați de gloria și prestigiul acestei urbe dincolo de hotarele țării, Alexandru Ioan Cuza și Costache Negri vedeau aici capitala ei. Palatul Navigației. Palatul Universității. Muzeul Artei Vizuale. Teatrul Dramatic „FaniTardini", Casa Memorială „Al. I. Cuza“, Catedrala impunătoare în care marele om de stat, primul domnitor al Principatelor Unite, și-a dat jurământul de credință și fidelitate. Biserica Sfânta Precista. Catedrala Arhiepiscopală. Sediul Comunităților Elene. Sub auspiciile Salonului Literar „Axis Libri“, unde au fost Nicolae Breban, Adrian Dinu Rachieru, Vasile Andru, Mihai Cimpoi și alți invitați de marcă. La Arrubium s-a întâmplat ceea ce este documentat pentru cetatea Tirighina – Bărboși, situata chiar în fața lui Arrubium, dar pe malul opus al Dunării. Apărut, probabil, ca Fort roman, arheologul Vasile Pârvan ne lasă scris ca în aceasta zonă au fost descoperite monede din perioada lui Traian, Antonin Pio și Filip Arabul. Fortul a fost abandonat în sec. III și de atunci tot materialul a fost reutilizat pentru a construi orașul Galați și Brăila. în timpul voievodului Vasile Lupu (1643-1647), cu materialele cetății a fost construită Biserica Precista, una dintre cele mai vechi monumente din orașul Galați. În prima jumătate: a veacului al XlX-lea orașele și târgurile au avui mult de suferit din cauza frecventelor incendii. Violența cu care s-au manifestat o parte dintre ele a dus la distrugea parțială a fondul locativ din localitățile afectate. Prima menționare documentară a orașului Galati (pe atunci târg) datează din 1445 (într-un act semnat de domnitorul Ștefan al II-lea). Galațiul a crescut în importanță după ce turcii au cucerit cetățile Chilia și Cetatea Albă, în iulie-august 1484, orașul ramânând singurul port al Moldovei cu rol important în comerțul intern, dar și în cel polono-turc.Printre incendiile majore care au avut loc în Moldova în prima jumătate a secolului al XlX-lea le amintim pe cele din lași, Fălticeni, Huși, Romanț Bacău și Bârlad sau Piatra Neamț. În 1789, în timpul războiului ruso-turc din 1789 – 1791, Galațiul a fost ars de către armatele generalului rus Mihail Kamensky, aceasta fiind una dintre numeroasele pustiiri care au fost îndurate de oraș în războaiele ruso-turce din sec. XVIII și începutul sec. XIX. În ciuda acestor perioade grele, comerțul și navigația se dezvoltă în așa fel încât Rusia înființează, în anul 1775, primul consulat local, iar Franța și Anglia organizează vice-consulate, în anul 1805. În 1850, SUA își deschide un viceconsulat, ridicat la rangul de consulat în 1858, prin decizia președintelui american James Buchanan de a-și numi un consul la Galați. Începând cu anul 1834, vapoare cu aburi austriece fac deja curse regulate din Galați. Mai mult decât atât aici se făcea un important comerț de tranzit cu țările germane. Materialele combustibile din care erau construite casele și toate celelalte anexe (atenanse, grajduri, șuri etc.), lipsa unor mijloace eficiente de stingere a focului, absența unor spații între locuințe care să ofere posibilitatea izolării flăcărilor sau străzile înguste, podite ai lemn, făceau ca extinderea pârjolului să fie greu de stăpânit. Pentru aplicarea celor stipulate în Regulamentul Organic se înființează Departamentul Lucrărilor Publice, care avea, printre altele, ca scop „linierea și înfrumusețarea orașelor țării". În anul 1834 apar primele Instrucțiuni cu referire la alinierea străzilor, care nu trebuiau să fie mai mici de șase stânjeni. În urma actului normativ mai sus menționat, Eforiile erau obligate să aibă câte un arhitect care să întocmească „un plan obștescu de olițile orașului după lungime, lărgime și direcția lor precum se află astăzi", precum și „fațada ce să cuvine fieștecârei oliți", alcătuind „modeluri care vor fi depuse la Eforie". Lipsa arhitecților la nivel național a făcut ca în mai multe „capitale de ținut" să nu se poată elabora aceste planuri strict necesare unei dezvoltări urbanistice unitare a localităților. La nivelul orașelor, arhitecții erau necesari:„atât pentru îmbunătățirile pentru înfrumusețarea acelor târguri cât și în acele pentru nejarea sănătății locuitorilor lor, planuri de fațade și fundamentul, povățuiri cuvenite pentru statornicia temeliilor, povățuite la lucrările podețelor întâmplătoare prin târg și țiruit. În prima etapă se angajau doar la lași, Botoșani și Galați. În urma anaforalei din 3 iunie 1848, toate Eforiile din orașele „capitale de ținut" din Moldova trebuiau să aibă angajați arhitecți (Manualul administrativ al Principatului Moldovei, p. 204). Primul plan al orașului Galați, după apariția Regulamentului Organic, a fost făcut în anul 1834 de inginerii Singurov și Gheorghe Filipescu. Eforia îl angaja ca arhitect al orașului pe Ignat Rier abia în 1838. Cazul Calați este complex: încă din perioada regulamentara (respectiv din anul 1837), orașul Calați beneficiase de un plan de extindere care a ghidat dezvoltarea urbană din deceniile următoare. Planul lizer (denumit după inginerul orașului, ignat Rizer) planifica lărgirea perimetrului construit astfel: localității în trei direcții (spre vest, spre nord și spre est)'' , către est, pe terasa cuprinsă între Dunăre și lacul Brateș, planul prevedea o tramă stradală regulată și ortogonală, relativ paralelă cu direcția fluviului. Zona, cunoscută și sub numele de „orașul de jos”, a fost afectată de inundații repetate la mijlocul secolului XIX (1853,1860,1861), fiind de fiecare dată reconstruită. O mare parte a acestei arii a păstrat, de-a lungul acestor reconstrucții, trama stradală regulată impusă de planul Rizer, însă fondul construit era foarte slab. Linia ferată București – Brăila – Calați – Roman este inaugurată oficial în anul 1872. Atât în varianta realizată, cât șl în cele două variante alternative studiate, în mod preliminar, încă din 1865, gara de călători împreună cu întreg ansamblul feroviar aferent (gară de mărfuri, remiză, magazii, ateliere, cantoane etc.) ocupau o zonă din proximitatea portului, în „orașul de jos”, suprapuse tramei stradale regulate propuse prin pianul Rizer. Calea ferată era prelungită pănă pe malul Dunării, deservind astfel infrastructura portuară existentă Ea acel moment Pentru a ajunge în această zonă, linia ocolea întreg orașul, coborând spre sud pe malul lacului Brateș. In acest aranjament, gara Calați funcționa; practic, ca o gară de tip terminus, trenurile pe ruta Brăila – Tecuci trebuind să se întoarcă pe o distanță de câțiva kilometri pentru a reintra în linia magistrală. Pentru legătura cu centrul orașului, a fost rectificată și modernizată str. Heliade Rădulescu, care urma fostul „vad al poștei” pentru a prelua diferența de nivel dc cca 20 m ce separa „orașul de sus” de „orașul de Jos´´. Totuși, această stradă scurtă și foarte înclinată nu a beneficiat, în niciun moment, dc tratamentele speciale rezervate „bulevardelor gării” din alte orașe. În urma unor negocieri cu administrația publică locală, compania concesionară (S.A.C.F.R., după falimentul Companiei Strussberg) se angajează să execute o legătură între gara de călători și zona cheiurilor. în anul 1874, acest racord este executat, calea ferată urmând malul Dunării pe o distanță de cca 300 m și deservind toată infrastructura comercială și de navigație din această zonă (pescării, mesagerii, sedii administrative, magazii etc.). Dezvoltarea ulterioară a zonei portuare noi (bazine, docuri, silozuri) înlocuind o parte din fostul cartier Bădălan, șl apariția în proximitate a mai multor obiective de tip industrial au condus, în mod firesc, și la racordarea acestor noi infrastructuri la calea ferată. (a se vedea Anexa nr.1). Așadar, la Calați, intervențiile și acțiunile administrației publice locale, privitoare la integrarea infrastructurii feroviare, nu au vizat aspectele ce țineau de legarea gării de centrul orașului, de modernizarea spațiului public „civil" aferent gării sau de sporirea prestigiului și reprezentativității acestui spațiu. Miza intervenției a fost, în primul rând, nu de natură urbanistică, ci economică: infrastructura feroviară era privită ca un instrument do valorificare a principalului avantaj de care orașul Calați dispuneam raport cu alte orașe mari ale țării – statutul de principal port fluvial, la concurență cu Brăila. Astfel, calea ferată este unul dintre factorii declanșatori și catalizatori ai, probabil, celei mai ample intervenții modernizatoare de restructurare urbană desfășurate în orice oraș românesc (în afara capitalei) în secolul XIX: constituirea zonei portuare, comerciale și industriale a orașului Galați.
Construcțiile de nave militare de mari dimensiuni era o importantă activitate economică a orașului, în acest sens un călător prin Țările Române, abatele BoškoviÄ‡ afirmă că: "am văzut acolo o corabie foarte mare, de felul acelora cărora turcii le spun caravele, care se află pe șantier, gata să fie lansată la apă. Fusese comandată de Isaac-aga, vameșul cel mare al Constantinopolului. Vasul era foarte mare, șaptezeci de pași pe șaptesprezece și încărcată cu optzeci și patru de tunuri de bronz."
În 1837, Galațiul dobândește statutul de porto-franco (oraș liber), iar după războiul Crimeei din 1854 – 1856 devine, împreună cu Sulina, sediu al Comisiei Europene a Dunării. Prealabil Unirii Principatelor din 1859, orașul este condus de pârcălabul Alexandru Ioan Cuza, ales ulterior ca domnitor în Moldova și în Țara Românească. Reședința sa este găzduiește în prezent un muzeu. După Unirea Principatelor, dezvoltarea orașului s-a accelerat. S-au înființat noi școli primare și s-a deschis, la 26 octombrie 1864, Școala superioară de comerț "Alexandru Ioan I", iar în anul 1867 s-a înființat una dintre cele mai vechi instituții de studiu liceal din țară, Liceul "Vasile Alecsandri". De la câteva fabrici în 1870, s-a ajuns la 41 în 1908. Ștefan Zeletin, în lucrarea sa "Burghezia română", nota că: "În procesul de naștere a Românei moderne trebuie să se deosebească două mari curente: unul zgomotos dar superficial, anume al ideilor liberale care pleacă de la Paris spre București și Iași; altul tăcut dar adânc, care pleacă de la Londra spre Galați și Brăila: e curentul economiei capitaliste engleze."

Pe 3 ianuarie 1918 divizia 40 rusă părăsește linia frontului și pornește spre Cudalbi și Pechea, într-un marș ce semăna mai mult a fugă decât a retragere. Trupele sunt întoarse pe front de divizia a 4-a română, care avea un fel de rol de „jandarm“ al liniilor de apărare. Însă, pe fondul confuziei, Corpul Siberian de elită, unitate complet bolșevizată „evadează“ spre Galați împreună cu divizia a 10-a siberiană, care deja avea în apropierea orașului două baze: una peste Dunăre și o alta în nord-vestul urbei, la Filești. Sursele istorice nu sunt foarte clare în privința numărului de soldați care se apropiau de oraș, însă se estimează că ar fi fost în jur de 12.000 de ostași. Așa cum era de așteptat și cum, de altfel, și avertizaseră, rușii au încercat să cucerească orașul Galați, cu scop de jaf sau poate de a stabili aici, pentru noul stat bolșevic, o bază militară puternică din care să exporte revoluția și în România. Luptele pentru apărarea Galațiului, din ianuarie 1918, au fost prima confruntare din istorie între trupele bolșevice și armata română. În perioada interbelică, la Galați a fost ridicat un monument pentru a cinsti memoria soldaților căzuți în aceste confruntări, însă, după 1946, acesta a fost vandalizat și apoi demolat de comuniști. În jurul anului 1947, în provincie, la nivelul satelor și orașelor, acolo unde cadrele partidului nu reușeau totdeauna să ajungă, activitatea de propagandă se desfășura în condiții foarte grele, încărcate de incidente. Pentru a preîntâmpina și a se proteja în fața actelor de violență, din ce în ce mai dese, din partea susținătorilor stângii, meticulos organizate, în unele organizații din țară au fost înființate „poliții speciale“. Acestea aveau rolul de a apăra „întrunirile și viața membrilor partidului liberal dinist“. în unele localități, precum orașul Galați aceasta se organizase și era condusă de fostul comisar Proca Emanoil, de Ștefan Duda și Traian Gheorghiu. La Brașov, au fost emise instrucțiuni ca pe fiecare cartier să se formeze aceste organe prin recrutarea unor oameni voinici, devotați partidului. Urbanizarea din perioada comunistă nu s-a redus doar la sistematizare rurală (ie. distrugerea satului românesc, cum i se spunea în epocă), ci a implicat creșterea rapidă a orașelor reședință de județ via industrializare. Să luăm, spre exemplu, ca bază de comparație actualele reședințe de județ ale țării noastre. Dacă ne uitam pe dinamica acestora vom observa câteva aspecte importante. De exemplu, în anul 1937 populația urbană a județului Olt a fost de 5% (un procent, trebuie să admitem, ridicol, iar Slatina, orașul reședință de județ, avea 11 155 de locuitori (cât un sat mai mare din ziua de azi). În 1989, Slatina ajunsese la 86 360 de locuitori. Miercurea Ciuc, o simplă așezare cu 5 000 de locuitori în 1937, a ajuns la 49 000 în 1989. Multe orașe au ajuns să-și înzecească populația, cu Miercurea Ciuc exemplu concret, dar putem adăuga aici și alte orașe precum Suceava, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu sau Pitești. De altfel, înainte de 1945, doar două orașe (exceptând Bucureștiul) depășeau 100 000 de locuitori (Iași și Galați). După 1989, numărul acestora ajunsese la 25, șapte dintre acestea având peste 300 000: Brașov, Cluj-Napoca, Timișoara, Craiova, Galați, Constanța și Iași-, Se poate spune că orașele capătă consistență în comunism făcându-se abstracție de cele mai elementare norme de estetică urbană (cenușiul blocurilor făcute la repezeală). Este drept, comunismul autohton nu a modificat structura țesutului urban din rațiuni ce tin de frumos, nu o viziune estetică de tipul mișcării citybeautiful din America sfârșitului de secol XIX le-a ghidat demersurile urbaniștilor autohtoni. Motivul a fost unul mult mai pragmatic, un efort de industrializare extrem de rapid și o inversare a raportului urban/rural, ceea ce intr-un anumit sens s-a și reușit.

Dacă din punct de vedere demografic comunismul a însemnat o urbanizare în marș forțat, postcomunismul românesc a făcut drumul invers, depopulare, inclusiv în mediul urban, pe fondul deteriorării economice și sociale. Ceea ce se prefigura la începutul anilor ´90, adică scăderea numărului populației orașelor și satelor pe fondul diminuării natalității, consecință a abrogării legii interzicerii avorturilor și a descreșterii economice, a continuat cu intensitate în al doilea deceniu postcomunist. în 2011, datele statistice ne artă cum 25 de orașe ce aveau în 1992 peste 100 000 de locuitori și-au diminuat populația drastic, cu procente variind între 31,05% (un maxim pentru Piatra Neamț) și un minim de 1,23% (Cluj- Napoca)-. Toate orașele industriale au avut de suferit, în frunte cu Brașov, Galați, Craiova, Brăila, închiderea marilor întreprinderi ce înglobau mii de muncitori constituind factorul principal al depopulării acestor orașe. Desigur, și scăderea natalități a fost importantă, nu însă esențială. Acești doi factori (declinul economic și corolarul său, bilanțul natural negativ) sunt primordiali în ceea a însemnat diminuarea fără precedent a orașelor (și a satelor) românești (datele statistice ne arată că nici după Primul și cel de-al Doilea Război Mondial nu s-a înregistrat un asemenea recul de populație). în unele cazuri (orașe mici monoindustriale), falimentul industriei a dus chiar la înjumătățirea populației localității, un exemplu fiind orașul Corabia din județul Olt, oraș ce avea în 1989 aproximativ 30 000 de locuitori, iar în 2011 ajunsese la numai 16 000, și asta în condițiile în care orașul a înglobat și comuna Celei, aflată în imediata lui apropiere.

Economie

Detaliind situația relațiilor comerciale româno-britanicc, este de remarcat continua variație a schimburilor dintre cele două state. Balanța comercială aproape permanent deficitară era datorată pe de-o paste puternicelor oscilații în posibilitățile de export ale României și, pe de alta, valorilor constant ridicate ale importurilor românești de pe piețele britanice. Astfel, exporturile românești directe către piața engleză au cunoscut variații semnificative: de la un total de aproape 39 milioane lei (14,24 % din total) în anul 1861, s-a ajuns la vânzări de doar 705 mii lei (0,23 %) în 1865. Pentru cincinalul 1861-1865, comercianții britanici au achiziționat de la Dunăre produse în valoare de 26,7 milioane lei (8.39 %). pentru ca în intervalul 1866-1868 media anuală să fie „doar" de 10 milioane lei (3.76 %):. Aceste valori plasau Marea Britanie pe locul al patrulea între statele către care se îndreptau, în perioada 1861-1868, produsele românești, după Imperiul Otoman. Austria și Franța Marea majoritate a acestor exporturi se derulau prin porturile de la Dunărea de Jos. Brăila și Galați. Istoricul C.Bușe, analizând datele comerțului orașului Galați, considera că multe dintre transporturile înregistrate ca având destinație Turcia ajungeau de fapt în porturile britanice. Marca Britanie s-ar clasa, astfel, pe primul loc între statele către care schelele dunărene își trimiteau cerealele.. O atenție specială merită volumul lui Constantin Bușe care reușește cu deosebit spirit critic să sintetizeze comerțul prin carnalul exterior prin portul Calafat în perioada deceniilor patru-nouă ale secolului al XIX- lea, analiză din care reies notabile interese danubiene ale Mării Britanii. Interesantă și documentată este și lucrarea Marianei Cojoc dedicată comerțului exterior prin portul Constanța, atât de important pentru corecta înțelegere a importanței orașelor-porturi dunărene în primele decenii ale secolului al XX-lea, când grosul schimburilor românești se reorienta treptat dinspre Dunăre spre marele debușeu de la Marea Neagră. A fost pusă în discuție și problema creării antrepozitelor în marile porturi românești, la 28 iunie/10 iulie 1881 votându-sc „Legea pentru legislația magazinelor generale'’, prin care se stabileau condițiile în care mărfurile puteau fi depozitate în docuri sau magazine generale. Măsurile erau necesare pentru că politica vamală a guvernului de la București, una voit protecționistă, nu mai putea susține păstrarea regimului de porto-franco pentru porturile românești. Amânată timp de câțiva ani. după ce fusese prevăzută în proiectul de lege a vămilor din 1875, desființarea privilegiului fusese contestată cu energic de reprezentanții locali, care deplângeau, precum M. Kogălniceanu în 1883, întreruperea unei situații care adusese în România „râuri de aur”. Abia prin legea din 18 fcbruaric/2 martie 1883, Ministerul de Finanțe a fost autorizat să înființeze un serviciu de antrepozite la Brăila. Galați și Constanța, cu începere de la 1/13 aprilie același an. Construcția docurilor din Galați, Brăila și Constanța, amenajarea de noi bazine, de cheiuri și de magazii pentru mărfuri, mărirea capacității de încărcare și descărcare a navelor, înlocuirea digurilor de lemn cu lucrări din piatră, cimentarea platformelor, construirea de drumuri și căi ferate de acces către porturi , dotarea acestora cu instalații mecanice modeme etc. erau priorități ale autorităților locale și centrale menite să contribuie la păstrarea dcbușcurilor românești în rutele marelui comerț mondial. în portul Moldovei, lucrările cele mai însemnate au fost reprezentate de amenajarea bazinului docurilor. în suprafață de 88.000 nr, de construirea unei mari magazii cu 338 de silozuri (celule) hexagonale și a unei clădiri cu două etaje pentru depozitarea mărfurilor. Exista și un bazin special echipat pentru exportul cherestelei (singura astfel de construcție din România), în care puteau acosta și încărca simultan 60 de nave. La Brăila au fost date în folosință bazinul, cheiurile, magaziile, antrepozitele, pereul danelor l-IV din docuri. Manipularea mărfurilor urma să se facă, conform proiectului inginerului Anghel Salignv, cu două elevatoare mobile, un elevator plutitor, patru macarale și două cabestane hidraulice. Platformele erau deservite „de circa 10-11 km de căi ferate legate cu liniile principale din Galați și din Brăila, precum și cu liniile ce duc spre aceste porturi de-a lungul Dunării” . Și Sulina a cunoscut o mare dezvoltare în ultimele decenii ale secolului al XlX-lca, extinderea platformelor pe care se situau magaziile de mărfuri și șantierul naval, prelungirea canalului pnntr-un dig, dotarea portului cu elevatoare și mijloace de transbordare dintre cele mai noi făcând ca așezarea de la gura brațului central al Dunării să reprezinte o importantă poartă comercială pentru bunurile românești10 . Pentru crearea și amenajarea porturilor românești, prioritate având îndeosebi cele de la Dunărea Maritimă, statul român a cheltuit până la începutul Primului Război Mondial impresionanta sumă de 120.000.000 lei aur. De asemenea, atenția deosebită acordată dezvoltării portului Constanța, după ce în 1884 guvernul român a răscumpărat calea ferată și portul de pe țărmul vest-pontic, a avut consecințe notabile pentru evoluția schimburilor exterioare ale României. Pornind de la premiza că tipul de economie feudală a reprezentat o etapă de intensificare a activităților economice prin extinderea agriculturii, intensificarea meșteșugurilor și a comerțului în zona Galați, anul de grație 1972 prezintă Galațiul ca un oraș cu o economie industrial-agrară, ,,producția industrială însumind 34,7 miliarde lei, iar aceea agricolă 3,4 miliarde Iei. în totalitatea sa, industria s-a dezvoltat de ti3 de ori, față de anul 1938, eu o pondere în producția națională de 4,6%, județul fiind astăzi principala bază siderurgică.´´ Impactul investițiilor asupra sistemelor urbane a fost considerabil: urbanizarea a progresat rapid după 1945, fiind construite aproape 60 de orașe noi, fie in apropierea unor centre industriale deja existente, fie pe loc gol, ca urmare a implantării de investiții noi. în cele mai multe cazuri insă, investițiile industriale au fost localizate în orașe mici, cu funcție agricolă sau comercială (târguri), sau chiar în așezări rurale, fapt ce a determinat o creștere explozivă a acestora ca urmare a fluxurilor migratorii. Orașele siderurgice românești se circumscriu pe deplin celor două tipuri de regiuni industriale din Europa Centrală și de Est: pe de o parte centrele siderurgice din Banatul Montan (Hunedoara, Reșița, Oțelu Roșu și Călan), dezvoltate cu precădere în a doua jumătate a secolului al XlX-lea pe baza resurselor autohtone (minereurile de fier din Munți Poiana Rus că și cărbunii cocsificabili din Bazinul Petroșani și din Munții Banatului), iar pe de altă parte, noile centre siderurgice, construite pe baza importurilor. În ambele cazuri, dezvoltarea industrială au avut un impact major asupra structurilor urbane care le-au găzduit, printr-o dezvoltare explozivă a acestora ca urmare a fluxurilor migratorii generate. O categorie distinctă o formează orașele dezvoltate pe baza relației dintre funcția administrativă și cea industrială (Galați, Târgoviște și Călărași), investirea acestora cu rolul de centre administrative atrăgând automat și localizarea combinatelor siderurgice. Volumul mare de investiții alocate județului Galați, a impus îmbunătățirea continuă a activității de construcții. Principalii constructori care au activat în județul Galați au fost: întreprinderea de construcții și montaje siderurgice (I.C.M.S.G.); Trustul de construcții si îmbunătățiri funciare; întreprinderea 7 construcții – montaj; trustul județean de construcții Această industrializare forțată, va schimba rapid aspectul orașului, în urma planurilor de sistematizare se vor contura cu precizie zona industrială, din valea orașului, cartierele de locuințe, Mazepa, apoi cele patru cartiere Țiglina, pe cea de-a doua terasă, urmând apoi cartierele Dunărea, Ada Marinescu și Siderurgiștilor. Odată cu construcția acestor cartiere, căile de acces în oraș sistemul de magistrale, spațiile verzi, se vor îmbunătăți si moderniza si ele. Instituțiile care în perioada anilor 1966-1970 au realizat un volum de lucrări de aproape 10 miliarde de lei, aplică totodată și politica partidului de modernizare generală, în toate domeniile de activitate. Cu totul aparte pentru arhitectura întregii perioade a fost cooptarea artiștilor plastici pentru realizarea construcțiilor și a spațiilor publice amenajate. Manifestările artiștilor au constat în realizarea de panouri decorative de mari dimensiuni finisate cu mozaicuri și amplasate pe suprafețele oarbe ale construcțiilor (blocurile de nefamiliști din cartierul Țiglina 3, cele din preajma centrului comercial „Potcoava”, Cinematograful din Țiglina I, construcție în cadrul Combinatului Siderurgic) ori grupuri statuare de mici sau mai mari dimensiuni. în ultimul caz fiind realizate 24 de lucrări de artă monumentala în cadrul Simpozionului de sculptură în metal (edițiile 1976,1977,1991). Se vor face investiții majore în transportul feroviar, cheltuindu-se între anii 1966-1970, și 145 milioane de lei pentru Județul Galați .Majoritatea investițiilor feroviare vor fi. Folosite pentru îmbunătățirea traficului privind deservirea Combinatului Siderurgic, refacerea liniilor și modernizarea stațiilor. Tot pentru deservirea combinatului Siderurgic, se vor face investiții și în transportul pe apă, sporindu-se astfel traficul portuar și volumul mărfurilor transportate; navigația fluvială va prelua o sarcinile transportului de materii prime destinate combinatului. Combinatul Siderurgic a dat avânt nu doar orașului, prin modernizarea și lărgirea acestuia, ci a dus și la dezvoltarea transporturilor și comunicațiilor, acestea din urma fiind pârghia spre asigurarea progresului întregii economii. Profilul industrial al orașului Galați se schimba radical in anii :6o prin apariția de noi unități industriale, dar în special datorită apariției Combinatului Siderurgic, devenit în doar câțiva ani un simbol al socialismului. în anul 19S0 Combinatul Siderurgic avea recordul de a produce 60% din producția țării.

Societate

Cele mai aprofundate studii cu privire la etimologia denumirii orașului și județului Galați au fost realizate de regretatul istoric Paul Păltânea. Conform studiilor domniei sale, publicate în lucrarea «Istoria orașului Galați de la origini până în 1918» de-a lungul timpului, au fost formulate mai multe ipoteze cu privire la originea denumirii orașului”, ne-a declarat prof. dr. Ionel Cândea.„Totuși teoria cea mai acceptată de către istorici este aceea că denumirea Galați derivă de la vechi nume de persoane, locuitori ai acestei zone a țării. Așa cum concluzionează și profesorul Păltânea, valoarea onomastică a cuvântului Galat este dovedită de înscrisuri vechi pe care s-au găsit numele unor persoane care se numeau Vasile Gălată, Petrea Galați, Marin Galați. În documente și cronici românești, numele orașului este întâlnit sub forma Gălați sau Gălaț, iar în cele din alte țări este menționat ca și Gallaz, Galatz, Galazzo”, ne-a mai precizat istoricul. Așadar aflarea originii denumirii orașului Galați a fost una dintre temele de cercetare care le-au dat bătăi de cap istoricilor români astfel explicându-se multitudinea ipotezelor și teoriilor formulate. Astfel, numelui orașului Galați i se atribuie o origine celtică, acceptată de mulți istorici mari precum Cezar Bolliac, Ion Ghica, Ion Heliade Rădulescu. În schimb, Nicolae Iorga a legat etimologia denumirii Galați de migrația celților din tribul galaților.Conform altor ipoteze, numele ar proveni de la gali care în secolul 3 ÎC ar fi pus temeliile așezării devenite peste secole orașul Galați sau de la o colonie asiatica cu numele Gala sau Kalhat (fortăreață, în limba arabă ori de la conducatorul de oști romane Cocceius Galatus (din vremea imparatului Constantin cel Mare) care ar fi intemeiat asezarea Urbs Galati.

Galați este cel mai mare oraș românesc de pe cursul Dunării, dar și unul dintre cele mai importante centre economice și culturale din Moldova. Atmosfera acestui oraș, aflat în apropierea a trei granițe, este puternic influențată de amplasamentul său pe malul Dunării. Peisajele naturale superbe ce înconjoară orașul Galați sunt motiv suficient pentru a vizita acest loc minunat.La mai puțin de 20 de kilometri de Galați se află una dintre cele mai frumoase grădini zoologice din România. Rezervația Gârboavele se întinde pe o suprafață de 15 hectare și se mândrește cu o mulțime de specii de păsări și mamifere, inclusiv lei africani, urși bruni, tigri siberieni, dar și păuni sau lebede. Grădina Zoologică Gârboavele a fost amenajată și cu scopul de a ajuta la conservarea speciilor rare de animale. Cele mai frumoase panorame din Galați se pot admira de pe Faleza Dunării. Un loc emblematic pentru acest oraș, Faleza Dunării are o mulțime de posibilități de divertisment, de la alei cochete pentru plimbări pe malul fluviului, la restaurante pe pontoane plutitoare și vaporașe, diverse spectacole și o mulțime de sculpturi. Faleza se întinde pe o lungime de 3 kilometri, iar în lunile călduroase este locul favorit al localnicilor. Indiferent de momentul în care vei ajunge aici, nu trebuie să ratezi sculpturile care au rămas în urma uneia dintre cele mai importante tabere de sculptură în metal a secolului trecut. Deși orașul Galați se mândrește cu o mulțime de biserici de diferite confesiuni, biserica fortificată Sfânta. Precista nu poate să lipsească de pe lista locurilor pe care merită vizitate. Ridicată la mijlocul secolului XVII-lea, această biserică în stil specific românesc este cea mai veche construcție din Galați. De-a lungul istoriei sale lungi, biserica Sfânta Precista a fost jefuită și arsă de armatele otomane și distrusă în timpul războaielor ruso-otomano-austriece din secolul al XVIII-lea. Totuși, superbul lăcaș de cult a fost restaurat de mai multe ori, astfel că, în ziua de azi, curioșii încă mai pot admira turnul său înalt și podul întărit. În capătul Falezei Dunării se află unul dintre cele mai frumoase locuri din Galați – o grădină botanică impresionantă ce găzduiește mii de varietăți de plante, multe dintre ele din spații protejate sau exotice. Grădina Botanică din Galați face parte din Complexul Muzeal de Științe ale Naturii ce cuprinde și un acvariu cu sute de pești, dar și cel mai modern observator astronomic din România, ambele aflate în incinta parcului. Tot la Grădina Botanică din Galați mai poți vedea 200 de soiuri de trandafiri, o replică minunată a unei grădini japoneze, dar și o pădure de conifere unică în țară.Una dintre cele mai neobișnuite atracții turistice din Galați este o… poartă, singura amintire a fostului han turcesc care a fost construit în urmă cu două secole. Superba clădirea a hanului a fost demolată în anii ’80 pentru a face loc blocurilor de locuințe care se construiau în zonă. În ziua de azi, curioșii mai pot admira doar poarta acelui han, care în trecut era intrarea principală în clădire. Poarta monumentală este decorată cu pilaștrii ionici și colonade, fiind declarată monument istoric.

Demografie

În toate timpurile, armenii din țările române au avut libertatea de a-și exercita cultul, scrie Dimitrie Cantemir. Primii armeni s-au așezat în portul Galați prin veacul al V-lea creștin. Bisericile armenești nu sunt nici mai mici, nici mai puțin ornamentate decât cele ortodoxe și ei sunt liberi (armenii) să-și practice cultul". În timp, numărul lor a crescut, fiind cunoscuți drept buni comercianți și renumiți artizani în prelucratul bijuteriilor. De reținut că diferențele dintre ortodoxia românească și cea armeană nu sunt mari și ele țin de hristologie. Voievodul Alexandru cel Bun (1400-1430) aduce în țară, prin anul 1418, primele familii de armeni, pe care le stabilește în șapte orașe din Moldova, printre care și Galațiul, pe atunci, comunitatea armeană fiind foarte numeroasă. Primele mențiuni despre o biserică armenească în oraș vin din veacul al XVII-lea, de la misionarul catolic Maria Luigi Bidu (1669), care menționa între altele că o biserică armeană din Galați era păstorită de Episcopul armean Sahag. În 1821, se știe că revoluționarii greci (în vremea Eteriei) au găsit adăpost în acest sfânt locaș, dar fiind incendiat de turci, se înțelege că și biserica a ars. A fost ridicată alta cu hramul "Născătoarei de Dumnezeu", din lemn, pe locul pe care la 1858, a fost ridicată actuala biserică, resfințită de Înalt Prea Sfințitul Mardichian în 2008. Strada pe care s-a așezat biserica cu un veac și jumătate în urmă are un nume sugestiv: "Armenească". Astăzi, la Galați, mai trăiesc aproximativ 60 de familii armenești care conviețuiesc în bună înțelegere cu gălățenii. Adeseori, doar numele îi diferențiază de etnicii români.Istoricul I.B. Brociner, președinte al Comunității evreilor din Galați între 1875 – 1898, considera că israeliții au venit la malurile Dunării încă de pe vremea hazarilor, popor de origine turcă trecut la iudaism în secolul 8 după Hristos. Evreii erau principalii comercianți în singurul port al Moldovei din timpul lui Alexandru cel Bun și al lui Ștefan cel Mare, ei intreținând intense legături comerciale cu coreligionarii din Bizanț și lumea musulmană. Domnitorul Ștefan Tomșa (1611 – 1623), printr-o proclamație, i-a invitat pe negustorii evrei din Liov să practice nestingherit comerțul în Moldova. Așezați în valea orașului, evreii ocupau cea mai mare parte a străzii Dogarilor (astăzi Dogăriei) și străzile învecinate (Elicei, Chihan Vodă, Piata Moruzzi, Ceres, Griviței) până în cartierul Bădălan. Primul Cimitir Evreiesc este atestat documentar în 1590, iar un altul în 1629. Începând cu 1769, părăsesc zona și primesc autorizație pentru a se muta pe deal. Construcțiile sinagogale au început târziu în Galați, abia în 1730 fiind atestată o casă de rugăciuni a evreilor și doar peste 50 de ani se menționează în documente Sinagoga Mare de pe strada Podul de Piatră. S-au mai construit, între 1800 și 1848 două sinagogi, apoi alte 14 în a doua jumătate a secolului 19. Preocupați tradițional de învățătură. Evreii din Galați înființau în 1859 prima școală primară, apoi înca una, iar în 1877 a fost constituit primul comitet școlar al comunității, anii următori înregistrând deschiderea altor școli Școala de fete "Silvya Schmierer", Școala populară de menaj "Lumina", o școală comercială pentru fete evreice, o grădiniță de copii, o școală profesională etc.). În 1919 ia ființă Liceul Comunității Evreilor (în prezent Liceul "Alexandru Ioan Cuza"), în clădirea acestuia aflându-se și sediul comunității. În vara anului 1941, școlile evreiești au fost transformate, până în luna noiembrie a aceluiași an, în lagăre de internare pentru evrei, liceul continuând să funcționeze într-un imobil pus la dispoziție de o familie din comunitate. Evreii s-au asociat în funcție de profesiile diverse pe care le practicau în Galați (Breasla croitorilor, Societatea meseriașilor israeliți, Societatea magazionerilor – Bender, Societatea funcționarilor din port – Junimea, Asociația zugravilor și vopsitorilor evrei etc.). Au înființat societăți de binefacere, culturale, sportive (tatăl celebrului pianist londonez Radu Lupu, Mauriciu Lupu, a fost un profesor de gimnastică foarte apreciat al sportivilor evrei), au scos diverse ziare și publicații specifice ("L'Echo Danubien", "Prietenii Sionului", "Pământeanul", "Akavat Zion", "Vocea Galațiului" s.a.). Nerecunoscuți ca cetățeni legitimi ai țării în care trăiau, deși participaseră cu entuziasm și la Revoluția din 1848 și la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Principatele Unite Române, luptaseră în războiul de Independență și în cel de Întregire, evreii din Galați au suportat adesea excese antisemite, devastări de sinagogi și magazine, bătăi și chiar omoruri. Abia în 1919, au obținut prin Decretul-Lege 9464, dreptul de cetățenie pentru toți cei născuți în România și care au satisfăcut legea recrutării. Acte de violență antisemită s-au mai înregistrat la 1932, cu prilejul Congresului Ligii Apărării Naționale Creștine a lui Cuza, în vara anului 1940, după ocuparea Basarabiei de către U.R.S.S., în timpul prigoanei legionare, dar și după reprimarea rebeliunii legionare, în anii regimului mareșalului Antonescu.În anii '20 ai secolului trecut, evreii din Galați reprezentau o cincime dintr-o populație de peste 100.000 de locuitori. Marea majoritate a evreilor din Galați a emigrat în cursul anilor de dupa război în Israel. Sediul comunității evreiești din Galați se află pe strada Dornei nr. 7-9, în apropierea Templului Meseriașilor și a restaurantului ritual. Sinagoga a fost proaspăt renovată. Din anul 2002, de când SIDEX Galați a fost vândut patronului Lakshmi Mittal la Galați, în centrul orașului și-a făcut apariția comunitatea indiană. Toți membri sunt bogați și locuiesc în blocuri rezidențiale lângă Școala Generală 28. Sunt ultradotate, paznic 24 de ore, 7 zile pe săptămană iar copii lor învață la Școala 28. Nu s-au organizat în asociații dar au la nivel de școală câteva manifestări culturale.În Galați au mai rămas câțiva urmași ai turcilor ce erau așezați prin zonele Dunării, dar majoritatea care alcătuiește astăzi comunitatea turcă din Galați sunt veniți de după revoluție, mulți dintre ei afaceriști, căsătoriți cu românce și care sprijină proiecte culturale și tradiții turcești. De curând s-a făcut un documentar despre Mărturiile civilizației turce la Galați. Sunt planuri pentru ridicarea unei moschei în Galați și pentru deschiderea unui cimitir musulman. Comunitatea elenă din Galați care, alături de cele din București, Constanța și Brăila, se numără printre cele mai vechi și mai reprezentative din țară, număra în perioada interbelică peste 10.000 de membri. După ce în anii 1947-1948 organizația grecilor și-a întrerupt activitatea pentru o lungă perioadă de timp, în urma schimbării din decembrie 1989, în luna aprilie 1990 Comunitatea elenă din Galati (C.E.Gl.) a fost reînființată, ea fiind continuatoare a vechii comunități grecești și, prin urmare, moștenitoarea de drept a bunurilor pe care le-a deținut aceasta. Plecările masive ale grecilor din perioada anilor '48-'50 și repatrierea din anii '75-'80 a partizanilor au făcut ca organizația grecilor din Galați, care este afiliată la Uniunea elenă din București, să numere în prezent doar aproximativ 1000 de membri, dintre care 78 sunt simpatizanți. Comunitatea grecilor revendică în acest moment.Biserica Metamorphosis din Galați (actuala Biserică Greacă), precum și toate imobilele comunității din jurul acesteia, practic, pe lângă biserică, grecii din Galați mai dețineau actualul restaurant Olimpic, cinematograful Central, clădirea Stării Civile, o școală demolată în primăvara anului 1989 pe locul căreia s-a construit sediul Bancii Transilvania, o Cantină a Săracilor, de asemenea demolată, situată între Banca Transilvania și Starea Civilă plus câteva imobile situate pe străzile Portului, Sfântul Nicolae și Basarabiei. Restaurantul Olimpic și Cinematograful Central au fost retrocedate către Comunitate în anul 2000, iar Oficiul Stării Civile în toamna anului 2009.

Minoritatea secuie se află alături de văile Bistriței și Siret din Moldova Centrală (cu concentrații mari de sate și populații de credință romano-catolică în jurul orașelor Roman și Bacău) și alături de râurile Tazlău, Oituz și Trotuș din vestul Moldovei, aproape de Pante ale Carpaților Orientali, dar și între aceste zone. Numărul total al acestei populații a fost contestat. Recensământul românesc din 1992 arată că în Moldova din totalul de 4.786.202 locuitori 4.713.800 s-au declarat români și 6.471 maghiari (4373 în județul Bacău și câteva sute în județele Botoșani, Iași, Galați, Neamț, Suceava, Vrancea ). Această populație este distribuită uniform. În zonele rurale cifrele totale pentru cei care declară afilierea lor maghiară sunt 3.865, iar în zonele urbane 2.606. În teoria naționalist-romantică maghiară, țangoanele (așa cum le numesc) sunt o minoritate maghiară înființată pentru apărarea Regatului Ungariei în provincia estică a României din Moldova în secolul al XIII-lea. În interpretarea maghiară, această minoritate de romano-catolici maghiari au învățat limba română în timp ce s-au stabilit în Moldova prin contactele zilnice pe care le-au dezvoltat cu populația românească care trăia acolo. Astfel au devenit bilingv. O parte a acestei minorități încă folosește o limbă maghiară arhaică, care amintește de limba folosită în cronicile medievale maghiare. Interpretarea românească schimbă focalizarea de la adoptarea bilingvismului în Moldova și consideră că această comunitate de romano-catolici români era inițial o comunitate românească care trăia în sud-estul Transilvaniei. În timpul expansiunii maghiare în acea parte a provinciei, Szecklerii au devenit stabili (cuvântul românesc pentru Szecklers este secui). Aceasta a fost la început o comunitate turcă care a fost folosită de maghiari în expedițiile lor militare ca avangardă. De-a lungul timpului, Szecklers au adoptat limba maghiară. Odată stabilite în sud-estul Transilvaniei, au format contacte cu populația locală. În afara numelui, comunitatea românească a învățat limba maghiară, în special forma vorbită de maghiară, pentru a comunica cu Szecklerii. Potrivit tezei românești, comunitatea românească sa mutat treptat în Moldova pentru a evita asimilarea totală. Cu toate acestea, după ce sa stabilit în Moldova, această comunitate a continuat să fie bilingvă cu accentul pus pe utilizarea limbii române. Limba românească pe care o folosește această comunitate este dialectul transilvănean, nu cel din Moldova "41. În Evul Mediu, comunitatea romano-catolică a fost percepută în contextul românesc al Moldovei ca element străin din cauza afilierii sale romano-catolice. Acest lucru se datorează faptului că principala valoare culturală și de identitate a populației locale a fost credința ortodoxă. Pronunția moale a consoanelor care folosesc palatul moale și pronunția sibilantă care transformă sunetul sunt două dintre particularitățile lingvistice ale minorității csango / Comunitatea romano-catolică. Aceste particularități sunt interpretate. Numărul de țigani este unul dintre aspectele cele mai contestate în discuțiile despre drepturile omului din Csango. În raportul preliminar al Consiliului Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din data de 2 martie 2001, raportoarea finlandeză Tytti Isohookana-Asunmaa consideră că această cifră poate fi stabilită de la 260.000 (numărul total de catolici din zonă ) Până la 3.000 (numărul de persoane care declară originea Csango în ultimul recensământ oficial). Potrivit estimărilor sale, există aproximativ 60.000-70.000 de ceangăi care încă pot vorbi limba țangoșilor. Reprezentantul României la Consiliul Europei, Gheorghi Prisăcaru, a răspuns la acest raport referindu-se la întoarcerea recensământului din 1992 și afirmând că doar 2.062 de persoane s-au descris ca fiind ceangă (dintre care 1.352 trăiau în Moldova). Printre cei care locuiesc în Moldova, 1.352 s-au declarat romano-catolici. Cifra totală a romano-catolicii din Moldova este de 233.632, din care 233.632 (95.3%) s-au declarat români. Folosind aceste cifre, Gheorghi Prisăcaru a respins concluziile lui Isohookana-Asunmaa ca neîntemeiate ". Cea mai recentă recensământ din 2002 a înregistrat numărul total de romano-catolici în județul Bacău la 17%, față de 17,1% în recensământul din 1992. Aceasta înseamnă o cifră totală de 120.579 romano-catolici. Dintre acestea, 21.045 locuiesc în orașul Bacău. În orașul Roman trăiesc 10.446 romano-catolici, dintr-o cifră totală de 61.453 pentru întregul județ Neamț (11% din totalul populației județene). În județul Botoșani există doar 929 de romano-catolici (0,2% din totalul populației). La Galați, recensământul a găsit 2 170 (0,4%), la Iași 38,165 (4,7%, 10,021 în Iași), 8,488 (1,2%) în Suceava și 4,959 romano-catolici (1,3%) în Vrancea. Combinatul Siderurgic din Galați se înscrie în rîndul celor mai importante realizări de acest gen din lume, prin componența și performanțele tehnologice, prin gradul ridicat de automatizare, prin calitatea și diversitatea producției, dar și prin armonioasa compoziție urbanistic-arhitectonică.În zona Țiglina II, depozitele de loess au o grosime de 20-30 m. Pentru zona primelor furnale, unde stratul de loess avea 24 m grosime, s-au folosit piloți cu bulb, cu lungimea de 15 m, iar fundațiile au fost coborîte la 9 m. Stratul de rezemare a piloților avînd, de asemenea, caracteristici care nu eliminau posibilitatea tasărilor, construcțiile au fost calculate la tasări diferențiale, evaluate și la cutremure de gradul 8. Dintre instalațiile tehnologice importante, trebuie menționate cele 6 furnale, cu capacități cuprinse între 1.700 și 3.500 m3, oțelăriile cu 9 convertizoare, cuptoarele electrice, liniile de turnare continuă, laminoarele de tablă groasă și cele de bandă laminată, la rece și la cald. În ceea ce privește proiectarea construcțiilor propriu-zise, problemele au apărut din cauza terenului de fundație, alcătuit din straturi adînci de pămînt macroporic, într-o regiune seismică de grad ridicat. Loessul este un material recomandat pentru construirea unei fundații, însă, îndată ce apa, în cantități însemnate, îl umezește, acesta se dezagregă, devenind un material nesigur. Structura de rezistență a halei este alcătuită din stîlpi încastrați în fundație și grinzi cu inimă plină, continue, articulate pe stîlpi. În zona convertizoarelor, care ating înălțimea de 54 m, structura are unele cadre etajate, compuse din stîlpi și grinzi cu secțiune tubulară. Podurile rulante ale combinatului au o capacitate maximă de 255 t. Șarpanta metalică a acoperișului, complet sudată, este executată din oțel OL 38, necalmat, și are o învelitoare din tablă plană, de 6 mm grosime, susținută pe pane din dublu T, cu goluri în inimă. Fundațiile stîlpilor sînt așezate, de asemenea, pe piloți cu bulb, executați prin forare.Combinatul Siderurgic din Galați cuprinde mai multe construcții. Dintre acestea, vom prezenta doar clădirea corpului principal al oțelăriei, una dintre cele mai mari lucrări de acest gen realizate în țară. Pentru producerea oțelului a fost adoptat un procedeu tehnologic nou, și anume utilizarea unor convertizoare cu o capacitate de 160 t, cu insuflare de oxigen la partea superioară. Hala are o lungime de 225 m și este prevăzută cu patru deschideri, de 21 m și, respectiv, 18 m. Traveele sînt de 12,24 și 36 m. Combinatul dispune de un port fluvio-maritim, situat în amonte de confluența Siretului cu Dunărea, care prelucrează materiile prime, fiind dotat cu instalații de transport continuu al minereurilor și cu instalații de descărcare a vagoanelor de cale ferată. În 1989, combinatul asigura cca. 48% din producția de oțel a României și își exporta produsele în mai bine de 38 de țări. iserica fortificată "Sfânta Precista" este construcția cea mai veche din Galați, fiind sfințită ca lăcaș de cult în septembrie 1647, în timpul domnitorului Vasile Lupu. Biserica a fost închinată Mănăstirii Vatoped de la Muntele Athos. La ridicarea bisericii au fost folosite materialele existente la fața locului: piatră de la Barboși, lemnul din pădurile de pe platforma Covurluiului, cărămidă și var, nisip de pe plajele Dunării etc. Arhitectura bisericii este românească și prezintă unele elemente specifice: turnul-clopotniță este prevăzut cu metereze, putând fi folosit pentru observarea Văii Dunarii, iar in caz de nevoie devenea fortificație de apărare. Turnul, format din două niveluri, este prevazut cu o camera pentru ascunderea valorilor, cu două metereze și o ușă de acces, probabil, spre un balcon. Al doilea nivel era prevăzut cu ferestre și metereze. Un alt element de apărare la "Precista" este podul întărit, alcătuit din două parți, una deasupra naosului și a doua deasupra altarului. Podul este prevăzut cu 28 de metereze. În zidărie, printre rândurile de cărămidă, este folosită piatra, tehnica nefolosită la alte biserici moldovenești ridicate în aceeași perioadă. Biserica ,,Precista" a suportat toate vitregiile vremurilor, fiind arsă in 1711 de către otomani, distrusă în războaiele ruso-otomano-austriece din 1735-1739 și 1769-1774. În 1821, otomanii distrug și jefuiesc iar locașul. Biserica a fost refăcută și restaurată în 1829 și-n 1859. S-a făcut o restaurare și între anii 1953-1957 după care, biserica a fost transformată în muzeu. În perioada 1991-1994, biserica ,,Precista" a fost restaurată iar și a fost redată cultului ortodox. Se spune ca există un tunel secret pe sub Dunăre de la biserică până pe malul celălalt al fluviului pentru a putea ascunde bunurile și a scăpa de atacurile vrăjmașilor. Catedrala Ortodoxă a fost ridicată între 1906-1917, dupa planurile arhitectilor Petre Antonescu și Ștefan Burcuș. Construcția se detașează-n planul arhitectural gălățean, fiind concepută în stil muntenesc, cu o singura cupolă fără abside laterale. Biserica Mavromol („Stânca neagră” in greacă) a fostei mănăstiri Mavromol poartă hramul Adormirea Maicii Domnului și a fost construită în 1669 de Gheorghe Duca și refăcută de fiul său între 1700-1703. Păstrează picturi murale interioare valoaroase refăcute între 1973-1975. În chiliile acestei biserici au funcționat primele scoli din Galați înființate-n 1765 (cu predare în limba greacă) și 1803 (cu predare in limba română). Biserica are o splendidă icoană de lemn sculptat "Maica Domnului", și o valoroasa catapeteasmă adusa de la biserica Mănăstirii Sf. Sava din București.

Inițiativa aducerii la Galați a Combinatului Sideruric Galați – ce oferea orașul

Evoluția urbanistică a orașului Galați a avut câteva particularități. Din acest punct de vedere pot fi semnalați trei factori esențiali care au avut implicații majore asupra structurii urbane a Galațiului, pe durate diferite. Până după Primul Război Mondial dezvoltarea orașului s-a făcut pe terenuri care nu au aparținut municipalității, limitând, astfel, posibilitățile creșterii urbane. Extinderea rezultată din prevederile hrisovului lui Mihai Sturdza, din 1836. a ocupat întreaga suprafața de teren asupra căreia orașul avea dreptul de proprietate. La vest de șanț se afla moșia „stearpă” Ziglina (Țiglina), proprietatea mănăstirii Mavromol, iar în partea de est, platforma inferioară a aparținut Epitropiei Sf. Spiridon din Iași. Cu ambii proprietari municipalitatea a avut dispute privind utilizarea terenurilor, care s-au stins abia după 1920 când, prin exproprieri sau prin achiziții, municipalitatea a intra în posesia terenurilor pe care, de fapt, orașul avea deja funcțiuni importante, vitale chiar, pentru existenta sa.Terenul pe care este așezat Galațiul este alcătuit, din punct de vedere geomorfologic din trei terase. Prima, în partea de est, este formată dintr-un grind fluvial, de-a lungul Dunării, iar în continuarea lui, până la lacul Brateș, se întinde lunca inundabilă a fluviului, cu altitudine de 57 m. Aici se află așa-numitul „oraș de jos”. Spre vest — nord-vest, până la valea și balta Cătușa, se dezvoltă un nivel superior de terasă, de 20-30 m, mai îngust între Brateș și Dunăre și mai lat spre vest. Terasa are variații de altitudine, între 37 m in dreptul grădinii publice și 20 m în dreptul hotelului „Dunărea”. Terasa următoare, cea superioară, este la o altitudine relativă de 55 m. „Orașul de sus” se dezvoltă pe terasa intermediară și, parțial, pe cea superioară (partea cea mai recentă a Galațiului). Acest relief accidentat a condiționat, de-a lungul timpului, configurația teritoriului urban, legăturile dintre platforme, respectiv dintre „Orașul de jos” și „Orașul de sus”, funcționalitatea diferită a teritoriilor diverse ale orașului etc. De o activitate tradițională portuară, comercială și a unei mici industrii, Galațiul a trecut o industrie metalurgică de prim rang la nivelul țării, odată cu intrarea în funcțiune a Combinatului siderurgic. Așa cum se va vedea, acest fapt a determinat reorientarea dezvoltării generale urbane, pe lângă extinderea rapidă, consistentă, a suprafeței orașului. După Primul Război Mondial, de fapt abia după anul 1920, se parcelează și începe construcția de noi cartiere, care se adăugă la vechiul intravilan: Țiglina – Demobilizați, pe ver sânții pârâul ui cu același nume, în vestul orașului; Galații Noi, între Calea Prutului și digul Brateș ului; cartierele Pavel (la nord de tunelul căii ferate) și Glienea (dincolo de bariera Traian).

Prelucrarea oțelului din Galați poartă numele astăzi de Arcelor Mittal Galați, fiind achizitorul fostul Sidex Galați, o fabrică de oțel în Galați, România, cea mai mare din țară. Ideea construirii unei mari opere de oțel în estul României, cu acces la Dunăre și / sau la Marea Neagră, a fost discutată pentru prima oară în 1958 în cadrul unei ședințe plenare a Partidului Muncitoresc din România. Decizia a fost formalizată printr-un decret în iulie 1960, la scurt timp după ce al VIII-lea Congres al partidului a aprobat o investiție imensă pentru proiect. La congres, a avut loc o dezbatere aprinsă asupra locului de amplasare a plantei. Unii l-au dorit lângă Constanța, la Midia sau Mangalia, dar au fost respinși de liderul Gheorghe Gheorghiu-Dej, care avea rădăcini la Galați. Demararea lucrărilor a fost în contradicție cu dorințele Uniunii Sovietice, al cărui lider, Nikita Hrușciov, susținut de Cehoslovacia și Germania de Est mai industrializată, a dorit ca partea de sud a Comecon să se concentreze pe construirea economiilor agrare. Gheorghiu-Dej s-a opus brusc acestei noțiuni, iar respingerea sovietelor de a sprijini proiectul a ajutat la deschiderea României spre Vest. Directorul institutului de planificare și inginerie din industria metalurgică (IPROMET), în vârstă de 30 de ani, a fost ales pentru a proiecta platforma de construcție. După un studiu științific aprofundat al curenților de aer, a apelor subterane și a stabilității terenului, un loc a fost ales în oraș, mai degrabă decât în Tulucești sau în zona dintre Galați și Brăila. O companie specială, ICMRSG, a fost înființată pentru a construi lucrările, angajarea a peste 12.000 de lucrători în șase luni și golirea întreagă a satelor din sudul Moldovei și a muncitorilor de Nord Muntenia. Șantierul de construcții a început să fie pregătit în iulie 1960. Un an mai târziu, după ce infrastructura necesară constructorilor a fost înființată, au demarat lucrările. Prima clădire care a urcat a fost atelierul de pregătire mecanică. Construcția primei unități de producție semnificative, a mașinii de laminat cu foaie 1, a început în aprilie 1963. Gheorghiu-Dej a murit în martie 1965, iar succesorul său, Nicolae Ceaușescu, a tăiat panglica până la intrarea în fabrică în septembrie 1966. Producția integrată a început în iulie 1968, când au fost înființate toate componentele necesare pentru fabricarea oțelului, iar Primul lot de oțel a ieșit la oțelul # 1. Activitatea a crescut într-un ritm consistent, iar până în 1972, au fost 40.000 de angajați – peste 50.000 în întreaga fabrică, inclusiv în unitățile industriale din apropiere. Un studiu din 2011 a constatat că două treimi din locuitorii din Galați au lucrat sau au lucrat la fabrici sau fabrici aferente sau au avut un membru de familie imediat. Conform înregistrărilor oficiale, producția a atins un maxim în 1988, cu 8,2 milioane de tone în valoare de aproximativ 7,2 miliarde de dolari. La începutul anilor 1990, lucrările au provocat o poluare gravă a aerului, apei și a solului la Galați. Începând cu 2010, în spatele lucrărilor au existat o serie de lacuri pentru eliminarea deșeurilor, unele conținând cianuri, la mai puțin de 2 km de Dunăre. Regimul comunist a căzut în 1989, iar în 1991 lucrările au devenit o societate pe acțiuni numită Sidex Galați. Acest lucru a fost obținut de la guvernul român în 2001 de o filială a Mittal Steel Company , iar datoriile sale au fost iertate . Când acesta din urmă a preluat Arcelor în 2006 pentru a forma ArcelorMittal, planta a preluat numele ArcelorMittal Galați. Numărul angajaților a scăzut de la 27.600 în 2001 la 8700 în 2011, în principal prin pensionări voluntare, însoțite de bonusuri semnificative. Privatizarea curții din Galați a fost primul efort de succes în industria siderurgică din România, care a avut o evoluție deosebit de bună în perioada 2006-2008, datorită cererii externe și interne de infrastructură privată. Cu toate acestea, a suferit o încetinire cu debutul crizei financiare de la sfârșitul anilor 2000, iar producția a fost de 3,5 milioane de tone pe an până în 2011. Galați este cea mai mare fabrică de oțel din România și formează o importantă parte a economiei orașului. Este, de asemenea, singurul care nu folosește cuptoare cu arc electric, în schimb se bazează pe minereu de fier și cărbune pentru a produce un tip special de oțel care se sudură mai ușor și, prin urmare, este potrivit pentru fabricarea de tablă metalică . Există două fabrici de procesare; Cinci cuptoare, inclusiv două care funcționează în mod constant; Două fabrici de oțel, dintre care una continuă; Trei linii pentru turnarea constantă; O mașină de laminat la cald și un rulou rece; Două role de metal; Și o linie de placare cu zinc. Din cauza echipamentelor uzate pe care combinatul le deține și calitatea produselor este, de asemenea, slabă. Concluziile evaluării arată că, în 2008, 15,5% din tablă groasă produsă la Galați a fost neconformă, în timp ce în alte combinate nu au depășit pragul de 5% în ce privește calitatea producției. Nici combinatul din sudul Moldovei nu se află într-o situație mai bună, în ultimii 5 ani, unitatea de aici având "o evoluție plata". O altă problema o constituie consumul de gaze și energie, care, deși se menține în parametri normali pentru un combinat cu o astfel de capacitate, este ridicat că pondere în cheltuielile companiei. Vor rămâne deschise 3 sau 4 baterii de cocsificare din 6, două furnale din 5, o aglomerare din două și o oțelărie din două. Laminorul de Tablă Groasă 2 va funcționa continuu, în timp ce Laminorul de Tablă Groasă 1 va fi pornit în funcție de comenzi, o prima repornire fiind planificată pentru martie, potrivit reprezentanților uzinei.
ArcelorMittal își propune să îmbunătățească performanțele prin reducerea costurilor încă din etapă aprovizionării. Combinatul va încerca să evite dependență de minele din afară grupului, achiziționând cantități tot mai mari de minereu și cărbune de la subsidiarii ArcelorMittal. Conducerea urmărește să aprovizioneze aproximativ 60% de la minele ArcelorMittal. Cu toate acestea, conducerea a anunțat că o bună parte din capacitățile oprite deja nu va fi repornită decât în cazul în care volumul comenzilor va fi unul promițător. Agenda verde se numără, de asemenea, printre punctele slabe, grupul fiind nevoit să investească la Galați cel puțin 70 milioane euro în protecția mediului până în 2014, potrivit angajamentelor asumate. Pe de altă parte, resursă umană reprezintă o altă problema care nu poate fi neglijată. Rezultatele evaluării indică deficiențe în ceea ce privește organizarea și motivarea salariaților, precum și neregului existente la nivelul securității și sănătății în muncă.

§SECȚIUNEA A II-A ISTORICUL COMBINATULUI SIDERURGIC GALAȚI

2.1 Organizarea administrativă în perioada 1962 – 1989
2.2 Structura productivă a combinatului: furnale , laminoare , direcția de port, direcția de cale ferată
2.3 Prducția – statistici – exporturi – unde se vinde

§SECȚIUNEA A III-A SIDERURGIȘTII – RESURSA UMANĂ A COMBINATULUI

3.1. Evoluția numerică a personalului în timp – muncitori barbați, femei , ingineri , tehnicieni , salarizare
3.2. Pregătirea angajaților- Facultatea de metalurgie , mecanică , liceul metalurgic
3.3. Infrastructura socială

3.3.1.Cantina combinatului

3.3.2.Policlinica

3.3.3.Grădinița

3.3.4.Organizarea muncitorilor – sindicatele și rolul lor, organizațiile muncitoresti , asociatiile ccultural sportive , artistice

§SECȚIUNEA A VI-A .ORGANIZAREA URBANĂ A ORAȘULUI

4.1 Planul urbanistic zonal 1950
4.2 Sistematizarea urbană și necesitatea populării combinatului
4.3 Dezvoltarea orașului în jurul combinatului – spital , scoală , număr de locuitori

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Iorga, Nicolae (ed.), Acte și fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului„ vol 1, Imprimeria Statului, București, 1895,

Petre Panaitescu, Istoria Românilor, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1942,

Aura Christi, Coasta lui Apollo, jurnal de scriitor, e-book,

Alfredo Innocenzi, Dobrogea-o frontieră uitată, traducere Mădălina Tanistru, Ed. Youcan print self publishing, Roma, 2016,

Teodor Octavian Ghoorghiu, Urbanistica românească e.xtracarpatică a secolului XIX între tradiție și modernitate, Câteva studii de caz, în Laurențiu Rădvan, Bogdan Căprarii (editori), Orașele, orășenii și banii: atitudini, activități, instituții, implicații (sec, XVt-XX), lași, 2011,

Paul Păltânea, Informații despre evoluția demografică și a teritoriului orașului Galați până la 1918 (II), în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie lași", XXV (1988),

Laurențiu Rădvan, ed, Orașe vechi, orașe noi în spațiul românesc, Ed. Universității Al Ioan Cuza, Iași, Iași, 2014,

Toader Popescu, Proiectul feroviar românesc, 1942-1916, Ed. Simetria, București, 2014,

Costel Crângan, Istoria unui război șters de comuniști din cărâile de istorie.Cum au luptat românii cu bolșevicii la Galați, într-o încleștare de trei zile, soldată cu mii cu mii de morți, în Adevărul, decembrie 2015.

Liviu Nițu, Elita politică istorică, 1945-1955, Ed. Mica Valahie, București, 2011,

Emanuel Copilaș, Marele jaf post-comunist, spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Ed. Adenium, București, 2017,

C Huțe, Comerțul exterior prin Galați, in ..Studii articole do istorie "'. nr. XII, .

Constantin Ardeleanu, Evoluția intereselor economice si politice britanice la gurile Dunării, (18291914), Ed. Istros, Brăila, 2008,

Marinescu I., Echonomic relations between the Romanian Principates and Great Britaitt (1848-1359), Routledge, London, 2003,

Dimitrie I. Oancea, Cazimir Swizewski, Județul Galați: monografie, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1979 ,

Alexandrescu, I, . Economia României in primii ani postbelici (1945- 1947) București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1986,

Oancea, D. I. Gruparea urbană Galați-Brăila. Studiu de geografie regională. București: Editura Academiei R.S.R, 1973,

Lazarovici, Grigore & Stanciu, Ștefan, Galații: Istorie și contemporaneitate. Galați: Editura Alina, 2004,

Marinescu, Elena Stela, Marinescu Nicolae Aurel Constantin (2011). Combinatul Siderurgic Galați: Construcția Combinatului Siderurgic Galați de la inceput (1962) – până in anul 1982. Galați, 2011,

http://m.adevarul.ro/locale/galati/originea-numelui-orasului-galati-le-a-dat-mari-batai-cap-istoricilor-romani-1_50efe19d56a0a656/index.html

https://www.ghiduri-turistice.info/ghid-turistic–motive-sa-vizitezi-orasul-galati

Corneliu Stoica, Muzee și monumente gălățene, Editura Comitetului de Cultură și Educație Socialistă Galați, 1974,

Paul Păltănea , Istoria orașului Galați: de la origini până la 1918, Editura Porto-Franco, 1995,

Ioan Mărculeț (coord.): Dicționarul așezărilor urbane din România, Col. Naț. ”I. L. Caragiale”, București, 2013.,

Arno Tanner, The forgotten minorities of Eastern Europe, Ewb, Finland, 2004,

http://romaniamare.info/constructii-monumentale-din-anii-1945-1989-pere-ale-creatiei-si-muncii-poporului-roman-4-combinatul-siderurgic-galati/

http://ghid-galati.viaromania/

Constantiniu, Florin . O istorie sinceră a poporului român București: Editura Univers Enciclopedic, 1997,

Dăscălescu, Prof. Nicolae (1963). Album Galați, colecția orașe și priveliști București: Editura Meridiane,

Dragoș Petrescu, "Conflicting Perceptions of (Western) Europe: The Case of Communist Romania, 1958-1989, in Europe in the Eastern Bloc: Imaginations and Discourses, José M. Faraldo, Paulina Gulińska-Jurgiel, Christian Domnitz (eds.),

http://www.wall-street.ro/articol/Companii/6321/Otelul-cea-mai-rentabila-afacere-romaneasca.html

Adrian Cojocar, "Cum s-a restructurat în ultimii 20 de ani unul dintre principalii piloni ai industriei: siderurgia", Ziarul Financiar, 26 January 2011; accessed February 19, 2012

http://www.newschannel.ro/stiri/arcelormittal-galati-salvat-prin-program-de-reorganizare/

ANEXA NR.1.

=== 1798602f2c10f9108091415786ecac8e73f4467b_515504_1 ===

UNIVERSITATEA……………..

FACULTATEA DE ISTORIE

SPECIALIZAREA: ISTORIE CONTEMPORANĂ

Materia:

LUCRARE DE

……………………..

Coordonator științific:

Prof. univ. dr.

NUME:

Prenume :

Absolvent:

NUME

Prenume

……………….., 2017

UNIVERSITATEA……………..

FACULTATEA DE ISTORIE

SPECIALIZAREA: ISTORIE CONTEMPORANĂ

Materia:

LUCRARE DE

……………………..

Titlu: Combinatul siderurgic Galati și impactul său asupra orașului Galați 1962 – 1989

Coordonator științific:

Prof. univ. dr.

NUME:

Prenume :

Absolvent:

NUME

Prenume

……………….., 2017

Pagina de gardă

CUPRINS

§Cuprins………………………………………………………………………………………

§1. Introducere…………………………………………………………………………….

§SecțiuneaI. Geneza Combinatului Siderurgic Galați……………………
1.1 Istoricul Orașului Galați……………………………………………………………………

1.1.1.Economie………………………………………………………………………………………

1.1.2.Societate……………………………………………………………………………………….

1.1.3. Demografie………………………………………………………………………………….
1.2 Inițiativa aducerii la Galați a Combinatului Sideruric Galați – ce oferea orașul…………………………………………………………………………………………………..

§Secțiunea a II-a Istoricul Combinatului Siderurgic Galați………..
2.1 Organizarea administrativă în perioada 1962 – 1989…………………….
2.2 Structura productivă a combinatului: furnale , laminoare , direcția de port, direcția de cale ferată……………………………………………………
2.3 Prducția – statistici – exporturi – unde se vinde……………………….…..

§Secțiunea a III-a Siderurgiștii – Resursa umană a combinatului…
3.1 Evoluția numerică a personalului în timp – muncitori barbați, femei , ingineri , tehnicieni , salarizare………………………………………….……
3.2 Pregătirea angajaților- Facultatea de metalurgie , mecanică , liceul metalurgic ……………………………………………………….……………
3.3 Infrastructura socială …………………………………………..…………

3.3.1.Cantina combinatului ……………………………………….………….

3.3.2.Policlinica …………………………………………………….………..

3.3.3.Grădinița ……………………………………………………….………

3.3.4.Organizarea muncitorilor – sindicatele și rolul lor ,organizațiile muncitoresti , asociatiile ccultural sportive , artistice…………………….….

§Secțiunea a VI-a .Organizarea urbană a orașului…………………..
4.1 Planul urbanistic zonal 1950……………………………………………..
4.2 Sistematizarea urbană și necesitatea populării combinatului …………….
4.3 Dezvoltarea orașului în jurul combinatului – spital , scoală , număr de locuitori……………………………………………………………………..

Concluzii…………………………………………………………………………………………….

Bibliografie…………………………………………………………………………………………

Anexe………………………………………………………………………………………………….

ABREVIERI

Titluri de periodice

Referiri la denumiri de publicații și acte normative

Alte abrevieri

Combinatul siderurgic Galati și impactul său asupra orașului Galați 1962 – 1989

§1. INTRODUCERE

§SECȚIUNEA I. GENEZA COMBINATULUI SIDERURGIC GALAȚI

1.1. Istoricul Orașului Galați

Galați, orașul de pe Dunăre este, după cum menționează sursele, cea mai importantă arteră comercial- fluvială europeană, Canalul Dunare-Main-Rin, urbe, atestată prima oară într-un document la 1445 de domnitorul Ștefan al II-lea și construită în timp pe locul unei străvechi așezări dacice, existente în secolele VI-V î.Hr., la vadul Dunării care, începând cu perioada celor două războaie romane purtate împotriva dacilor, în 101-102 și 105-106, va cunoaște influența civilizației romane, devenind dependentă, probabil, de castrul roman învecinat de la Bărboși, ca și în multe alte cazuri întâlnite în provincia romană Dacia. Oraș ars din temelii de trei ori și reconstruit cu ambiție și tenacitate are o atmosferă cosmopolită. Bulevardele centrale sunt extinse, palatele gălățene somptuoase. Lucrând la realizarea idealului Unirii Principatelor, fascinați de gloria și prestigiul acestei urbe dincolo de hotarele țării, Alexandru Ioan Cuza și Costache Negri vedeau aici capitala ei. Palatul Navigației. Palatul Universității. Muzeul Artei Vizuale. Teatrul Dramatic „FaniTardini", Casa Memorială „Al. I. Cuza“, Catedrala impunătoare în care marele om de stat, primul domnitor al Principatelor Unite, și-a dat jurământul de credință și fidelitate. Biserica Sfânta Precista. Catedrala Arhiepiscopală. Sediul Comunităților Elene. Sub auspiciile Salonului Literar „Axis Libri“, unde au fost Nicolae Breban, Adrian Dinu Rachieru, Vasile Andru, Mihai Cimpoi și alți invitați de marcă. La Arrubium s-a întâmplat ceea ce este documentat pentru cetatea Tirighina – Bărboși, situata chiar în fața lui Arrubium, dar pe malul opus al Dunării. Apărut, probabil, ca Fort roman, arheologul Vasile Pârvan ne lasă scris ca în aceasta zonă au fost descoperite monede din perioada lui Traian, Antonin Pio și Filip Arabul. Fortul a fost abandonat în sec. III și de atunci tot materialul a fost reutilizat pentru a construi orașul Galați și Brăila. în timpul voievodului Vasile Lupu (1643-1647), cu materialele cetății a fost construită Biserica Precista, una dintre cele mai vechi monumente din orașul Galați. În prima jumătate: a veacului al XlX-lea orașele și târgurile au avui mult de suferit din cauza frecventelor incendii. Violența cu care s-au manifestat o parte dintre ele a dus la distrugea parțială a fondul locativ din localitățile afectate. Prima menționare documentară a orașului Galati (pe atunci târg) datează din 1445 (într-un act semnat de domnitorul Ștefan al II-lea). Galațiul a crescut în importanță după ce turcii au cucerit cetățile Chilia și Cetatea Albă, în iulie-august 1484, orașul ramânând singurul port al Moldovei cu rol important în comerțul intern, dar și în cel polono-turc.Printre incendiile majore care au avut loc în Moldova în prima jumătate a secolului al XlX-lea le amintim pe cele din lași, Fălticeni, Huși, Romanț Bacău și Bârlad sau Piatra Neamț. În 1789, în timpul războiului ruso-turc din 1789 – 1791, Galațiul a fost ars de către armatele generalului rus Mihail Kamensky, aceasta fiind una dintre numeroasele pustiiri care au fost îndurate de oraș în războaiele ruso-turce din sec. XVIII și începutul sec. XIX. În ciuda acestor perioade grele, comerțul și navigația se dezvoltă în așa fel încât Rusia înființează, în anul 1775, primul consulat local, iar Franța și Anglia organizează vice-consulate, în anul 1805. În 1850, SUA își deschide un viceconsulat, ridicat la rangul de consulat în 1858, prin decizia președintelui american James Buchanan de a-și numi un consul la Galați. Începând cu anul 1834, vapoare cu aburi austriece fac deja curse regulate din Galați. Mai mult decât atât aici se făcea un important comerț de tranzit cu țările germane. Materialele combustibile din care erau construite casele și toate celelalte anexe (atenanse, grajduri, șuri etc.), lipsa unor mijloace eficiente de stingere a focului, absența unor spații între locuințe care să ofere posibilitatea izolării flăcărilor sau străzile înguste, podite ai lemn, făceau ca extinderea pârjolului să fie greu de stăpânit. Pentru aplicarea celor stipulate în Regulamentul Organic se înființează Departamentul Lucrărilor Publice, care avea, printre altele, ca scop „linierea și înfrumusețarea orașelor țării". În anul 1834 apar primele Instrucțiuni cu referire la alinierea străzilor, care nu trebuiau să fie mai mici de șase stânjeni. În urma actului normativ mai sus menționat, Eforiile erau obligate să aibă câte un arhitect care să întocmească „un plan obștescu de olițile orașului după lungime, lărgime și direcția lor precum se află astăzi", precum și „fațada ce să cuvine fieștecârei oliți", alcătuind „modeluri care vor fi depuse la Eforie". Lipsa arhitecților la nivel național a făcut ca în mai multe „capitale de ținut" să nu se poată elabora aceste planuri strict necesare unei dezvoltări urbanistice unitare a localităților. La nivelul orașelor, arhitecții erau necesari:„atât pentru îmbunătățirile pentru înfrumusețarea acelor târguri cât și în acele pentru nejarea sănătății locuitorilor lor, planuri de fațade și fundamentul, povățuiri cuvenite pentru statornicia temeliilor, povățuite la lucrările podețelor întâmplătoare prin târg și țiruit. În prima etapă se angajau doar la lași, Botoșani și Galați. În urma anaforalei din 3 iunie 1848, toate Eforiile din orașele „capitale de ținut" din Moldova trebuiau să aibă angajați arhitecți (Manualul administrativ al Principatului Moldovei, p. 204). Primul plan al orașului Galați, după apariția Regulamentului Organic, a fost făcut în anul 1834 de inginerii Singurov și Gheorghe Filipescu. Eforia îl angaja ca arhitect al orașului pe Ignat Rier abia în 1838. Cazul Calați este complex: încă din perioada regulamentara (respectiv din anul 1837), orașul Calați beneficiase de un plan de extindere care a ghidat dezvoltarea urbană din deceniile următoare. Planul lizer (denumit după inginerul orașului, ignat Rizer) planifica lărgirea perimetrului construit astfel: localității în trei direcții (spre vest, spre nord și spre est)'' , către est, pe terasa cuprinsă între Dunăre și lacul Brateș, planul prevedea o tramă stradală regulată și ortogonală, relativ paralelă cu direcția fluviului. Zona, cunoscută și sub numele de „orașul de jos”, a fost afectată de inundații repetate la mijlocul secolului XIX (1853,1860,1861), fiind de fiecare dată reconstruită. O mare parte a acestei arii a păstrat, de-a lungul acestor reconstrucții, trama stradală regulată impusă de planul Rizer, însă fondul construit era foarte slab. Linia ferată București – Brăila – Calați – Roman este inaugurată oficial în anul 1872. Atât în varianta realizată, cât șl în cele două variante alternative studiate, în mod preliminar, încă din 1865, gara de călători împreună cu întreg ansamblul feroviar aferent (gară de mărfuri, remiză, magazii, ateliere, cantoane etc.) ocupau o zonă din proximitatea portului, în „orașul de jos”, suprapuse tramei stradale regulate propuse prin pianul Rizer. Calea ferată era prelungită pănă pe malul Dunării, deservind astfel infrastructura portuară existentă Ea acel moment Pentru a ajunge în această zonă, linia ocolea întreg orașul, coborând spre sud pe malul lacului Brateș. In acest aranjament, gara Calați funcționa; practic, ca o gară de tip terminus, trenurile pe ruta Brăila – Tecuci trebuind să se întoarcă pe o distanță de câțiva kilometri pentru a reintra în linia magistrală. Pentru legătura cu centrul orașului, a fost rectificată și modernizată str. Heliade Rădulescu, care urma fostul „vad al poștei” pentru a prelua diferența de nivel dc cca 20 m ce separa „orașul de sus” de „orașul de Jos´´. Totuși, această stradă scurtă și foarte înclinată nu a beneficiat, în niciun moment, dc tratamentele speciale rezervate „bulevardelor gării” din alte orașe. În urma unor negocieri cu administrația publică locală, compania concesionară (S.A.C.F.R., după falimentul Companiei Strussberg) se angajează să execute o legătură între gara de călători și zona cheiurilor. în anul 1874, acest racord este executat, calea ferată urmând malul Dunării pe o distanță de cca 300 m și deservind toată infrastructura comercială și de navigație din această zonă (pescării, mesagerii, sedii administrative, magazii etc.). Dezvoltarea ulterioară a zonei portuare noi (bazine, docuri, silozuri) înlocuind o parte din fostul cartier Bădălan, șl apariția în proximitate a mai multor obiective de tip industrial au condus, în mod firesc, și la racordarea acestor noi infrastructuri la calea ferată. (a se vedea Anexa nr.1). Așadar, la Calați, intervențiile și acțiunile administrației publice locale, privitoare la integrarea infrastructurii feroviare, nu au vizat aspectele ce țineau de legarea gării de centrul orașului, de modernizarea spațiului public „civil" aferent gării sau de sporirea prestigiului și reprezentativității acestui spațiu. Miza intervenției a fost, în primul rând, nu de natură urbanistică, ci economică: infrastructura feroviară era privită ca un instrument do valorificare a principalului avantaj de care orașul Calați dispuneam raport cu alte orașe mari ale țării – statutul de principal port fluvial, la concurență cu Brăila. Astfel, calea ferată este unul dintre factorii declanșatori și catalizatori ai, probabil, celei mai ample intervenții modernizatoare de restructurare urbană desfășurate în orice oraș românesc (în afara capitalei) în secolul XIX: constituirea zonei portuare, comerciale și industriale a orașului Galați.
Construcțiile de nave militare de mari dimensiuni era o importantă activitate economică a orașului, în acest sens un călător prin Țările Române, abatele BoškoviÄ‡ afirmă că: "am văzut acolo o corabie foarte mare, de felul acelora cărora turcii le spun caravele, care se află pe șantier, gata să fie lansată la apă. Fusese comandată de Isaac-aga, vameșul cel mare al Constantinopolului. Vasul era foarte mare, șaptezeci de pași pe șaptesprezece și încărcată cu optzeci și patru de tunuri de bronz."
În 1837, Galațiul dobândește statutul de porto-franco (oraș liber), iar după războiul Crimeei din 1854 – 1856 devine, împreună cu Sulina, sediu al Comisiei Europene a Dunării. Prealabil Unirii Principatelor din 1859, orașul este condus de pârcălabul Alexandru Ioan Cuza, ales ulterior ca domnitor în Moldova și în Țara Românească. Reședința sa este găzduiește în prezent un muzeu. După Unirea Principatelor, dezvoltarea orașului s-a accelerat. S-au înființat noi școli primare și s-a deschis, la 26 octombrie 1864, Școala superioară de comerț "Alexandru Ioan I", iar în anul 1867 s-a înființat una dintre cele mai vechi instituții de studiu liceal din țară, Liceul "Vasile Alecsandri". De la câteva fabrici în 1870, s-a ajuns la 41 în 1908. Ștefan Zeletin, în lucrarea sa "Burghezia română", nota că: "În procesul de naștere a Românei moderne trebuie să se deosebească două mari curente: unul zgomotos dar superficial, anume al ideilor liberale care pleacă de la Paris spre București și Iași; altul tăcut dar adânc, care pleacă de la Londra spre Galați și Brăila: e curentul economiei capitaliste engleze."

Pe 3 ianuarie 1918 divizia 40 rusă părăsește linia frontului și pornește spre Cudalbi și Pechea, într-un marș ce semăna mai mult a fugă decât a retragere. Trupele sunt întoarse pe front de divizia a 4-a română, care avea un fel de rol de „jandarm“ al liniilor de apărare. Însă, pe fondul confuziei, Corpul Siberian de elită, unitate complet bolșevizată „evadează“ spre Galați împreună cu divizia a 10-a siberiană, care deja avea în apropierea orașului două baze: una peste Dunăre și o alta în nord-vestul urbei, la Filești. Sursele istorice nu sunt foarte clare în privința numărului de soldați care se apropiau de oraș, însă se estimează că ar fi fost în jur de 12.000 de ostași. Așa cum era de așteptat și cum, de altfel, și avertizaseră, rușii au încercat să cucerească orașul Galați, cu scop de jaf sau poate de a stabili aici, pentru noul stat bolșevic, o bază militară puternică din care să exporte revoluția și în România. Luptele pentru apărarea Galațiului, din ianuarie 1918, au fost prima confruntare din istorie între trupele bolșevice și armata română. În perioada interbelică, la Galați a fost ridicat un monument pentru a cinsti memoria soldaților căzuți în aceste confruntări, însă, după 1946, acesta a fost vandalizat și apoi demolat de comuniști. În jurul anului 1947, în provincie, la nivelul satelor și orașelor, acolo unde cadrele partidului nu reușeau totdeauna să ajungă, activitatea de propagandă se desfășura în condiții foarte grele, încărcate de incidente. Pentru a preîntâmpina și a se proteja în fața actelor de violență, din ce în ce mai dese, din partea susținătorilor stângii, meticulos organizate, în unele organizații din țară au fost înființate „poliții speciale“. Acestea aveau rolul de a apăra „întrunirile și viața membrilor partidului liberal dinist“. în unele localități, precum orașul Galați aceasta se organizase și era condusă de fostul comisar Proca Emanoil, de Ștefan Duda și Traian Gheorghiu. La Brașov, au fost emise instrucțiuni ca pe fiecare cartier să se formeze aceste organe prin recrutarea unor oameni voinici, devotați partidului. Urbanizarea din perioada comunistă nu s-a redus doar la sistematizare rurală (ie. distrugerea satului românesc, cum i se spunea în epocă), ci a implicat creșterea rapidă a orașelor reședință de județ via industrializare. Să luăm, spre exemplu, ca bază de comparație actualele reședințe de județ ale țării noastre. Dacă ne uitam pe dinamica acestora vom observa câteva aspecte importante. De exemplu, în anul 1937 populația urbană a județului Olt a fost de 5% (un procent, trebuie să admitem, ridicol, iar Slatina, orașul reședință de județ, avea 11 155 de locuitori (cât un sat mai mare din ziua de azi). În 1989, Slatina ajunsese la 86 360 de locuitori. Miercurea Ciuc, o simplă așezare cu 5 000 de locuitori în 1937, a ajuns la 49 000 în 1989. Multe orașe au ajuns să-și înzecească populația, cu Miercurea Ciuc exemplu concret, dar putem adăuga aici și alte orașe precum Suceava, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu sau Pitești. De altfel, înainte de 1945, doar două orașe (exceptând Bucureștiul) depășeau 100 000 de locuitori (Iași și Galați). După 1989, numărul acestora ajunsese la 25, șapte dintre acestea având peste 300 000: Brașov, Cluj-Napoca, Timișoara, Craiova, Galați, Constanța și Iași-, Se poate spune că orașele capătă consistență în comunism făcându-se abstracție de cele mai elementare norme de estetică urbană (cenușiul blocurilor făcute la repezeală). Este drept, comunismul autohton nu a modificat structura țesutului urban din rațiuni ce tin de frumos, nu o viziune estetică de tipul mișcării citybeautiful din America sfârșitului de secol XIX le-a ghidat demersurile urbaniștilor autohtoni. Motivul a fost unul mult mai pragmatic, un efort de industrializare extrem de rapid și o inversare a raportului urban/rural, ceea ce intr-un anumit sens s-a și reușit.

Dacă din punct de vedere demografic comunismul a însemnat o urbanizare în marș forțat, postcomunismul românesc a făcut drumul invers, depopulare, inclusiv în mediul urban, pe fondul deteriorării economice și sociale. Ceea ce se prefigura la începutul anilor ´90, adică scăderea numărului populației orașelor și satelor pe fondul diminuării natalității, consecință a abrogării legii interzicerii avorturilor și a descreșterii economice, a continuat cu intensitate în al doilea deceniu postcomunist. în 2011, datele statistice ne artă cum 25 de orașe ce aveau în 1992 peste 100 000 de locuitori și-au diminuat populația drastic, cu procente variind între 31,05% (un maxim pentru Piatra Neamț) și un minim de 1,23% (Cluj- Napoca)-. Toate orașele industriale au avut de suferit, în frunte cu Brașov, Galați, Craiova, Brăila, închiderea marilor întreprinderi ce înglobau mii de muncitori constituind factorul principal al depopulării acestor orașe. Desigur, și scăderea natalități a fost importantă, nu însă esențială. Acești doi factori (declinul economic și corolarul său, bilanțul natural negativ) sunt primordiali în ceea a însemnat diminuarea fără precedent a orașelor (și a satelor) românești (datele statistice ne arată că nici după Primul și cel de-al Doilea Război Mondial nu s-a înregistrat un asemenea recul de populație). în unele cazuri (orașe mici monoindustriale), falimentul industriei a dus chiar la înjumătățirea populației localității, un exemplu fiind orașul Corabia din județul Olt, oraș ce avea în 1989 aproximativ 30 000 de locuitori, iar în 2011 ajunsese la numai 16 000, și asta în condițiile în care orașul a înglobat și comuna Celei, aflată în imediata lui apropiere.

Economie

Detaliind situația relațiilor comerciale româno-britanicc, este de remarcat continua variație a schimburilor dintre cele două state. Balanța comercială aproape permanent deficitară era datorată pe de-o paste puternicelor oscilații în posibilitățile de export ale României și, pe de alta, valorilor constant ridicate ale importurilor românești de pe piețele britanice. Astfel, exporturile românești directe către piața engleză au cunoscut variații semnificative: de la un total de aproape 39 milioane lei (14,24 % din total) în anul 1861, s-a ajuns la vânzări de doar 705 mii lei (0,23 %) în 1865. Pentru cincinalul 1861-1865, comercianții britanici au achiziționat de la Dunăre produse în valoare de 26,7 milioane lei (8.39 %). pentru ca în intervalul 1866-1868 media anuală să fie „doar" de 10 milioane lei (3.76 %):. Aceste valori plasau Marea Britanie pe locul al patrulea între statele către care se îndreptau, în perioada 1861-1868, produsele românești, după Imperiul Otoman. Austria și Franța Marea majoritate a acestor exporturi se derulau prin porturile de la Dunărea de Jos. Brăila și Galați. Istoricul C.Bușe, analizând datele comerțului orașului Galați, considera că multe dintre transporturile înregistrate ca având destinație Turcia ajungeau de fapt în porturile britanice. Marca Britanie s-ar clasa, astfel, pe primul loc între statele către care schelele dunărene își trimiteau cerealele.. O atenție specială merită volumul lui Constantin Bușe care reușește cu deosebit spirit critic să sintetizeze comerțul prin carnalul exterior prin portul Calafat în perioada deceniilor patru-nouă ale secolului al XIX- lea, analiză din care reies notabile interese danubiene ale Mării Britanii. Interesantă și documentată este și lucrarea Marianei Cojoc dedicată comerțului exterior prin portul Constanța, atât de important pentru corecta înțelegere a importanței orașelor-porturi dunărene în primele decenii ale secolului al XX-lea, când grosul schimburilor românești se reorienta treptat dinspre Dunăre spre marele debușeu de la Marea Neagră. A fost pusă în discuție și problema creării antrepozitelor în marile porturi românești, la 28 iunie/10 iulie 1881 votându-sc „Legea pentru legislația magazinelor generale'’, prin care se stabileau condițiile în care mărfurile puteau fi depozitate în docuri sau magazine generale. Măsurile erau necesare pentru că politica vamală a guvernului de la București, una voit protecționistă, nu mai putea susține păstrarea regimului de porto-franco pentru porturile românești. Amânată timp de câțiva ani. după ce fusese prevăzută în proiectul de lege a vămilor din 1875, desființarea privilegiului fusese contestată cu energic de reprezentanții locali, care deplângeau, precum M. Kogălniceanu în 1883, întreruperea unei situații care adusese în România „râuri de aur”. Abia prin legea din 18 fcbruaric/2 martie 1883, Ministerul de Finanțe a fost autorizat să înființeze un serviciu de antrepozite la Brăila. Galați și Constanța, cu începere de la 1/13 aprilie același an. Construcția docurilor din Galați, Brăila și Constanța, amenajarea de noi bazine, de cheiuri și de magazii pentru mărfuri, mărirea capacității de încărcare și descărcare a navelor, înlocuirea digurilor de lemn cu lucrări din piatră, cimentarea platformelor, construirea de drumuri și căi ferate de acces către porturi , dotarea acestora cu instalații mecanice modeme etc. erau priorități ale autorităților locale și centrale menite să contribuie la păstrarea dcbușcurilor românești în rutele marelui comerț mondial. în portul Moldovei, lucrările cele mai însemnate au fost reprezentate de amenajarea bazinului docurilor. în suprafață de 88.000 nr, de construirea unei mari magazii cu 338 de silozuri (celule) hexagonale și a unei clădiri cu două etaje pentru depozitarea mărfurilor. Exista și un bazin special echipat pentru exportul cherestelei (singura astfel de construcție din România), în care puteau acosta și încărca simultan 60 de nave. La Brăila au fost date în folosință bazinul, cheiurile, magaziile, antrepozitele, pereul danelor l-IV din docuri. Manipularea mărfurilor urma să se facă, conform proiectului inginerului Anghel Salignv, cu două elevatoare mobile, un elevator plutitor, patru macarale și două cabestane hidraulice. Platformele erau deservite „de circa 10-11 km de căi ferate legate cu liniile principale din Galați și din Brăila, precum și cu liniile ce duc spre aceste porturi de-a lungul Dunării” . Și Sulina a cunoscut o mare dezvoltare în ultimele decenii ale secolului al XlX-lca, extinderea platformelor pe care se situau magaziile de mărfuri și șantierul naval, prelungirea canalului pnntr-un dig, dotarea portului cu elevatoare și mijloace de transbordare dintre cele mai noi făcând ca așezarea de la gura brațului central al Dunării să reprezinte o importantă poartă comercială pentru bunurile românești10 . Pentru crearea și amenajarea porturilor românești, prioritate având îndeosebi cele de la Dunărea Maritimă, statul român a cheltuit până la începutul Primului Război Mondial impresionanta sumă de 120.000.000 lei aur. De asemenea, atenția deosebită acordată dezvoltării portului Constanța, după ce în 1884 guvernul român a răscumpărat calea ferată și portul de pe țărmul vest-pontic, a avut consecințe notabile pentru evoluția schimburilor exterioare ale României. Pornind de la premiza că tipul de economie feudală a reprezentat o etapă de intensificare a activităților economice prin extinderea agriculturii, intensificarea meșteșugurilor și a comerțului în zona Galați, anul de grație 1972 prezintă Galațiul ca un oraș cu o economie industrial-agrară, ,,producția industrială însumind 34,7 miliarde lei, iar aceea agricolă 3,4 miliarde Iei. în totalitatea sa, industria s-a dezvoltat de ti3 de ori, față de anul 1938, eu o pondere în producția națională de 4,6%, județul fiind astăzi principala bază siderurgică.´´ Impactul investițiilor asupra sistemelor urbane a fost considerabil: urbanizarea a progresat rapid după 1945, fiind construite aproape 60 de orașe noi, fie in apropierea unor centre industriale deja existente, fie pe loc gol, ca urmare a implantării de investiții noi. în cele mai multe cazuri insă, investițiile industriale au fost localizate în orașe mici, cu funcție agricolă sau comercială (târguri), sau chiar în așezări rurale, fapt ce a determinat o creștere explozivă a acestora ca urmare a fluxurilor migratorii. Orașele siderurgice românești se circumscriu pe deplin celor două tipuri de regiuni industriale din Europa Centrală și de Est: pe de o parte centrele siderurgice din Banatul Montan (Hunedoara, Reșița, Oțelu Roșu și Călan), dezvoltate cu precădere în a doua jumătate a secolului al XlX-lea pe baza resurselor autohtone (minereurile de fier din Munți Poiana Rus că și cărbunii cocsificabili din Bazinul Petroșani și din Munții Banatului), iar pe de altă parte, noile centre siderurgice, construite pe baza importurilor. În ambele cazuri, dezvoltarea industrială au avut un impact major asupra structurilor urbane care le-au găzduit, printr-o dezvoltare explozivă a acestora ca urmare a fluxurilor migratorii generate. O categorie distinctă o formează orașele dezvoltate pe baza relației dintre funcția administrativă și cea industrială (Galați, Târgoviște și Călărași), investirea acestora cu rolul de centre administrative atrăgând automat și localizarea combinatelor siderurgice. Volumul mare de investiții alocate județului Galați, a impus îmbunătățirea continuă a activității de construcții. Principalii constructori care au activat în județul Galați au fost: întreprinderea de construcții și montaje siderurgice (I.C.M.S.G.); Trustul de construcții si îmbunătățiri funciare; întreprinderea 7 construcții – montaj; trustul județean de construcții Această industrializare forțată, va schimba rapid aspectul orașului, în urma planurilor de sistematizare se vor contura cu precizie zona industrială, din valea orașului, cartierele de locuințe, Mazepa, apoi cele patru cartiere Țiglina, pe cea de-a doua terasă, urmând apoi cartierele Dunărea, Ada Marinescu și Siderurgiștilor. Odată cu construcția acestor cartiere, căile de acces în oraș sistemul de magistrale, spațiile verzi, se vor îmbunătăți si moderniza si ele. Instituțiile care în perioada anilor 1966-1970 au realizat un volum de lucrări de aproape 10 miliarde de lei, aplică totodată și politica partidului de modernizare generală, în toate domeniile de activitate. Cu totul aparte pentru arhitectura întregii perioade a fost cooptarea artiștilor plastici pentru realizarea construcțiilor și a spațiilor publice amenajate. Manifestările artiștilor au constat în realizarea de panouri decorative de mari dimensiuni finisate cu mozaicuri și amplasate pe suprafețele oarbe ale construcțiilor (blocurile de nefamiliști din cartierul Țiglina 3, cele din preajma centrului comercial „Potcoava”, Cinematograful din Țiglina I, construcție în cadrul Combinatului Siderurgic) ori grupuri statuare de mici sau mai mari dimensiuni. în ultimul caz fiind realizate 24 de lucrări de artă monumentala în cadrul Simpozionului de sculptură în metal (edițiile 1976,1977,1991). Se vor face investiții majore în transportul feroviar, cheltuindu-se între anii 1966-1970, și 145 milioane de lei pentru Județul Galați .Majoritatea investițiilor feroviare vor fi. Folosite pentru îmbunătățirea traficului privind deservirea Combinatului Siderurgic, refacerea liniilor și modernizarea stațiilor. Tot pentru deservirea combinatului Siderurgic, se vor face investiții și în transportul pe apă, sporindu-se astfel traficul portuar și volumul mărfurilor transportate; navigația fluvială va prelua o sarcinile transportului de materii prime destinate combinatului. Combinatul Siderurgic a dat avânt nu doar orașului, prin modernizarea și lărgirea acestuia, ci a dus și la dezvoltarea transporturilor și comunicațiilor, acestea din urma fiind pârghia spre asigurarea progresului întregii economii. Profilul industrial al orașului Galați se schimba radical in anii :6o prin apariția de noi unități industriale, dar în special datorită apariției Combinatului Siderurgic, devenit în doar câțiva ani un simbol al socialismului. în anul 19S0 Combinatul Siderurgic avea recordul de a produce 60% din producția țării.

Societate

Cele mai aprofundate studii cu privire la etimologia denumirii orașului și județului Galați au fost realizate de regretatul istoric Paul Păltânea. Conform studiilor domniei sale, publicate în lucrarea «Istoria orașului Galați de la origini până în 1918» de-a lungul timpului, au fost formulate mai multe ipoteze cu privire la originea denumirii orașului”, ne-a declarat prof. dr. Ionel Cândea.„Totuși teoria cea mai acceptată de către istorici este aceea că denumirea Galați derivă de la vechi nume de persoane, locuitori ai acestei zone a țării. Așa cum concluzionează și profesorul Păltânea, valoarea onomastică a cuvântului Galat este dovedită de înscrisuri vechi pe care s-au găsit numele unor persoane care se numeau Vasile Gălată, Petrea Galați, Marin Galați. În documente și cronici românești, numele orașului este întâlnit sub forma Gălați sau Gălaț, iar în cele din alte țări este menționat ca și Gallaz, Galatz, Galazzo”, ne-a mai precizat istoricul. Așadar aflarea originii denumirii orașului Galați a fost una dintre temele de cercetare care le-au dat bătăi de cap istoricilor români astfel explicându-se multitudinea ipotezelor și teoriilor formulate. Astfel, numelui orașului Galați i se atribuie o origine celtică, acceptată de mulți istorici mari precum Cezar Bolliac, Ion Ghica, Ion Heliade Rădulescu. În schimb, Nicolae Iorga a legat etimologia denumirii Galați de migrația celților din tribul galaților.Conform altor ipoteze, numele ar proveni de la gali care în secolul 3 ÎC ar fi pus temeliile așezării devenite peste secole orașul Galați sau de la o colonie asiatica cu numele Gala sau Kalhat (fortăreață, în limba arabă ori de la conducatorul de oști romane Cocceius Galatus (din vremea imparatului Constantin cel Mare) care ar fi intemeiat asezarea Urbs Galati.

Galați este cel mai mare oraș românesc de pe cursul Dunării, dar și unul dintre cele mai importante centre economice și culturale din Moldova. Atmosfera acestui oraș, aflat în apropierea a trei granițe, este puternic influențată de amplasamentul său pe malul Dunării. Peisajele naturale superbe ce înconjoară orașul Galați sunt motiv suficient pentru a vizita acest loc minunat.La mai puțin de 20 de kilometri de Galați se află una dintre cele mai frumoase grădini zoologice din România. Rezervația Gârboavele se întinde pe o suprafață de 15 hectare și se mândrește cu o mulțime de specii de păsări și mamifere, inclusiv lei africani, urși bruni, tigri siberieni, dar și păuni sau lebede. Grădina Zoologică Gârboavele a fost amenajată și cu scopul de a ajuta la conservarea speciilor rare de animale. Cele mai frumoase panorame din Galați se pot admira de pe Faleza Dunării. Un loc emblematic pentru acest oraș, Faleza Dunării are o mulțime de posibilități de divertisment, de la alei cochete pentru plimbări pe malul fluviului, la restaurante pe pontoane plutitoare și vaporașe, diverse spectacole și o mulțime de sculpturi. Faleza se întinde pe o lungime de 3 kilometri, iar în lunile călduroase este locul favorit al localnicilor. Indiferent de momentul în care vei ajunge aici, nu trebuie să ratezi sculpturile care au rămas în urma uneia dintre cele mai importante tabere de sculptură în metal a secolului trecut. Deși orașul Galați se mândrește cu o mulțime de biserici de diferite confesiuni, biserica fortificată Sfânta. Precista nu poate să lipsească de pe lista locurilor pe care merită vizitate. Ridicată la mijlocul secolului XVII-lea, această biserică în stil specific românesc este cea mai veche construcție din Galați. De-a lungul istoriei sale lungi, biserica Sfânta Precista a fost jefuită și arsă de armatele otomane și distrusă în timpul războaielor ruso-otomano-austriece din secolul al XVIII-lea. Totuși, superbul lăcaș de cult a fost restaurat de mai multe ori, astfel că, în ziua de azi, curioșii încă mai pot admira turnul său înalt și podul întărit. În capătul Falezei Dunării se află unul dintre cele mai frumoase locuri din Galați – o grădină botanică impresionantă ce găzduiește mii de varietăți de plante, multe dintre ele din spații protejate sau exotice. Grădina Botanică din Galați face parte din Complexul Muzeal de Științe ale Naturii ce cuprinde și un acvariu cu sute de pești, dar și cel mai modern observator astronomic din România, ambele aflate în incinta parcului. Tot la Grădina Botanică din Galați mai poți vedea 200 de soiuri de trandafiri, o replică minunată a unei grădini japoneze, dar și o pădure de conifere unică în țară.Una dintre cele mai neobișnuite atracții turistice din Galați este o… poartă, singura amintire a fostului han turcesc care a fost construit în urmă cu două secole. Superba clădirea a hanului a fost demolată în anii ’80 pentru a face loc blocurilor de locuințe care se construiau în zonă. În ziua de azi, curioșii mai pot admira doar poarta acelui han, care în trecut era intrarea principală în clădire. Poarta monumentală este decorată cu pilaștrii ionici și colonade, fiind declarată monument istoric.

Demografie

În toate timpurile, armenii din țările române au avut libertatea de a-și exercita cultul, scrie Dimitrie Cantemir. Primii armeni s-au așezat în portul Galați prin veacul al V-lea creștin. Bisericile armenești nu sunt nici mai mici, nici mai puțin ornamentate decât cele ortodoxe și ei sunt liberi (armenii) să-și practice cultul". În timp, numărul lor a crescut, fiind cunoscuți drept buni comercianți și renumiți artizani în prelucratul bijuteriilor. De reținut că diferențele dintre ortodoxia românească și cea armeană nu sunt mari și ele țin de hristologie. Voievodul Alexandru cel Bun (1400-1430) aduce în țară, prin anul 1418, primele familii de armeni, pe care le stabilește în șapte orașe din Moldova, printre care și Galațiul, pe atunci, comunitatea armeană fiind foarte numeroasă. Primele mențiuni despre o biserică armenească în oraș vin din veacul al XVII-lea, de la misionarul catolic Maria Luigi Bidu (1669), care menționa între altele că o biserică armeană din Galați era păstorită de Episcopul armean Sahag. În 1821, se știe că revoluționarii greci (în vremea Eteriei) au găsit adăpost în acest sfânt locaș, dar fiind incendiat de turci, se înțelege că și biserica a ars. A fost ridicată alta cu hramul "Născătoarei de Dumnezeu", din lemn, pe locul pe care la 1858, a fost ridicată actuala biserică, resfințită de Înalt Prea Sfințitul Mardichian în 2008. Strada pe care s-a așezat biserica cu un veac și jumătate în urmă are un nume sugestiv: "Armenească". Astăzi, la Galați, mai trăiesc aproximativ 60 de familii armenești care conviețuiesc în bună înțelegere cu gălățenii. Adeseori, doar numele îi diferențiază de etnicii români.Istoricul I.B. Brociner, președinte al Comunității evreilor din Galați între 1875 – 1898, considera că israeliții au venit la malurile Dunării încă de pe vremea hazarilor, popor de origine turcă trecut la iudaism în secolul 8 după Hristos. Evreii erau principalii comercianți în singurul port al Moldovei din timpul lui Alexandru cel Bun și al lui Ștefan cel Mare, ei intreținând intense legături comerciale cu coreligionarii din Bizanț și lumea musulmană. Domnitorul Ștefan Tomșa (1611 – 1623), printr-o proclamație, i-a invitat pe negustorii evrei din Liov să practice nestingherit comerțul în Moldova. Așezați în valea orașului, evreii ocupau cea mai mare parte a străzii Dogarilor (astăzi Dogăriei) și străzile învecinate (Elicei, Chihan Vodă, Piata Moruzzi, Ceres, Griviței) până în cartierul Bădălan. Primul Cimitir Evreiesc este atestat documentar în 1590, iar un altul în 1629. Începând cu 1769, părăsesc zona și primesc autorizație pentru a se muta pe deal. Construcțiile sinagogale au început târziu în Galați, abia în 1730 fiind atestată o casă de rugăciuni a evreilor și doar peste 50 de ani se menționează în documente Sinagoga Mare de pe strada Podul de Piatră. S-au mai construit, între 1800 și 1848 două sinagogi, apoi alte 14 în a doua jumătate a secolului 19. Preocupați tradițional de învățătură. Evreii din Galați înființau în 1859 prima școală primară, apoi înca una, iar în 1877 a fost constituit primul comitet școlar al comunității, anii următori înregistrând deschiderea altor școli Școala de fete "Silvya Schmierer", Școala populară de menaj "Lumina", o școală comercială pentru fete evreice, o grădiniță de copii, o școală profesională etc.). În 1919 ia ființă Liceul Comunității Evreilor (în prezent Liceul "Alexandru Ioan Cuza"), în clădirea acestuia aflându-se și sediul comunității. În vara anului 1941, școlile evreiești au fost transformate, până în luna noiembrie a aceluiași an, în lagăre de internare pentru evrei, liceul continuând să funcționeze într-un imobil pus la dispoziție de o familie din comunitate. Evreii s-au asociat în funcție de profesiile diverse pe care le practicau în Galați (Breasla croitorilor, Societatea meseriașilor israeliți, Societatea magazionerilor – Bender, Societatea funcționarilor din port – Junimea, Asociația zugravilor și vopsitorilor evrei etc.). Au înființat societăți de binefacere, culturale, sportive (tatăl celebrului pianist londonez Radu Lupu, Mauriciu Lupu, a fost un profesor de gimnastică foarte apreciat al sportivilor evrei), au scos diverse ziare și publicații specifice ("L'Echo Danubien", "Prietenii Sionului", "Pământeanul", "Akavat Zion", "Vocea Galațiului" s.a.). Nerecunoscuți ca cetățeni legitimi ai țării în care trăiau, deși participaseră cu entuziasm și la Revoluția din 1848 și la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Principatele Unite Române, luptaseră în războiul de Independență și în cel de Întregire, evreii din Galați au suportat adesea excese antisemite, devastări de sinagogi și magazine, bătăi și chiar omoruri. Abia în 1919, au obținut prin Decretul-Lege 9464, dreptul de cetățenie pentru toți cei născuți în România și care au satisfăcut legea recrutării. Acte de violență antisemită s-au mai înregistrat la 1932, cu prilejul Congresului Ligii Apărării Naționale Creștine a lui Cuza, în vara anului 1940, după ocuparea Basarabiei de către U.R.S.S., în timpul prigoanei legionare, dar și după reprimarea rebeliunii legionare, în anii regimului mareșalului Antonescu.În anii '20 ai secolului trecut, evreii din Galați reprezentau o cincime dintr-o populație de peste 100.000 de locuitori. Marea majoritate a evreilor din Galați a emigrat în cursul anilor de dupa război în Israel. Sediul comunității evreiești din Galați se află pe strada Dornei nr. 7-9, în apropierea Templului Meseriașilor și a restaurantului ritual. Sinagoga a fost proaspăt renovată. Din anul 2002, de când SIDEX Galați a fost vândut patronului Lakshmi Mittal la Galați, în centrul orașului și-a făcut apariția comunitatea indiană. Toți membri sunt bogați și locuiesc în blocuri rezidențiale lângă Școala Generală 28. Sunt ultradotate, paznic 24 de ore, 7 zile pe săptămană iar copii lor învață la Școala 28. Nu s-au organizat în asociații dar au la nivel de școală câteva manifestări culturale.În Galați au mai rămas câțiva urmași ai turcilor ce erau așezați prin zonele Dunării, dar majoritatea care alcătuiește astăzi comunitatea turcă din Galați sunt veniți de după revoluție, mulți dintre ei afaceriști, căsătoriți cu românce și care sprijină proiecte culturale și tradiții turcești. De curând s-a făcut un documentar despre Mărturiile civilizației turce la Galați. Sunt planuri pentru ridicarea unei moschei în Galați și pentru deschiderea unui cimitir musulman. Comunitatea elenă din Galați care, alături de cele din București, Constanța și Brăila, se numără printre cele mai vechi și mai reprezentative din țară, număra în perioada interbelică peste 10.000 de membri. După ce în anii 1947-1948 organizația grecilor și-a întrerupt activitatea pentru o lungă perioadă de timp, în urma schimbării din decembrie 1989, în luna aprilie 1990 Comunitatea elenă din Galati (C.E.Gl.) a fost reînființată, ea fiind continuatoare a vechii comunități grecești și, prin urmare, moștenitoarea de drept a bunurilor pe care le-a deținut aceasta. Plecările masive ale grecilor din perioada anilor '48-'50 și repatrierea din anii '75-'80 a partizanilor au făcut ca organizația grecilor din Galați, care este afiliată la Uniunea elenă din București, să numere în prezent doar aproximativ 1000 de membri, dintre care 78 sunt simpatizanți. Comunitatea grecilor revendică în acest moment.Biserica Metamorphosis din Galați (actuala Biserică Greacă), precum și toate imobilele comunității din jurul acesteia, practic, pe lângă biserică, grecii din Galați mai dețineau actualul restaurant Olimpic, cinematograful Central, clădirea Stării Civile, o școală demolată în primăvara anului 1989 pe locul căreia s-a construit sediul Bancii Transilvania, o Cantină a Săracilor, de asemenea demolată, situată între Banca Transilvania și Starea Civilă plus câteva imobile situate pe străzile Portului, Sfântul Nicolae și Basarabiei. Restaurantul Olimpic și Cinematograful Central au fost retrocedate către Comunitate în anul 2000, iar Oficiul Stării Civile în toamna anului 2009.

Minoritatea secuie se află alături de văile Bistriței și Siret din Moldova Centrală (cu concentrații mari de sate și populații de credință romano-catolică în jurul orașelor Roman și Bacău) și alături de râurile Tazlău, Oituz și Trotuș din vestul Moldovei, aproape de Pante ale Carpaților Orientali, dar și între aceste zone. Numărul total al acestei populații a fost contestat. Recensământul românesc din 1992 arată că în Moldova din totalul de 4.786.202 locuitori 4.713.800 s-au declarat români și 6.471 maghiari (4373 în județul Bacău și câteva sute în județele Botoșani, Iași, Galați, Neamț, Suceava, Vrancea ). Această populație este distribuită uniform. În zonele rurale cifrele totale pentru cei care declară afilierea lor maghiară sunt 3.865, iar în zonele urbane 2.606. În teoria naționalist-romantică maghiară, țangoanele (așa cum le numesc) sunt o minoritate maghiară înființată pentru apărarea Regatului Ungariei în provincia estică a României din Moldova în secolul al XIII-lea. În interpretarea maghiară, această minoritate de romano-catolici maghiari au învățat limba română în timp ce s-au stabilit în Moldova prin contactele zilnice pe care le-au dezvoltat cu populația românească care trăia acolo. Astfel au devenit bilingv. O parte a acestei minorități încă folosește o limbă maghiară arhaică, care amintește de limba folosită în cronicile medievale maghiare. Interpretarea românească schimbă focalizarea de la adoptarea bilingvismului în Moldova și consideră că această comunitate de romano-catolici români era inițial o comunitate românească care trăia în sud-estul Transilvaniei. În timpul expansiunii maghiare în acea parte a provinciei, Szecklerii au devenit stabili (cuvântul românesc pentru Szecklers este secui). Aceasta a fost la început o comunitate turcă care a fost folosită de maghiari în expedițiile lor militare ca avangardă. De-a lungul timpului, Szecklers au adoptat limba maghiară. Odată stabilite în sud-estul Transilvaniei, au format contacte cu populația locală. În afara numelui, comunitatea românească a învățat limba maghiară, în special forma vorbită de maghiară, pentru a comunica cu Szecklerii. Potrivit tezei românești, comunitatea românească sa mutat treptat în Moldova pentru a evita asimilarea totală. Cu toate acestea, după ce sa stabilit în Moldova, această comunitate a continuat să fie bilingvă cu accentul pus pe utilizarea limbii române. Limba românească pe care o folosește această comunitate este dialectul transilvănean, nu cel din Moldova "41. În Evul Mediu, comunitatea romano-catolică a fost percepută în contextul românesc al Moldovei ca element străin din cauza afilierii sale romano-catolice. Acest lucru se datorează faptului că principala valoare culturală și de identitate a populației locale a fost credința ortodoxă. Pronunția moale a consoanelor care folosesc palatul moale și pronunția sibilantă care transformă sunetul sunt două dintre particularitățile lingvistice ale minorității csango / Comunitatea romano-catolică. Aceste particularități sunt interpretate. Numărul de țigani este unul dintre aspectele cele mai contestate în discuțiile despre drepturile omului din Csango. În raportul preliminar al Consiliului Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din data de 2 martie 2001, raportoarea finlandeză Tytti Isohookana-Asunmaa consideră că această cifră poate fi stabilită de la 260.000 (numărul total de catolici din zonă ) Până la 3.000 (numărul de persoane care declară originea Csango în ultimul recensământ oficial). Potrivit estimărilor sale, există aproximativ 60.000-70.000 de ceangăi care încă pot vorbi limba țangoșilor. Reprezentantul României la Consiliul Europei, Gheorghi Prisăcaru, a răspuns la acest raport referindu-se la întoarcerea recensământului din 1992 și afirmând că doar 2.062 de persoane s-au descris ca fiind ceangă (dintre care 1.352 trăiau în Moldova). Printre cei care locuiesc în Moldova, 1.352 s-au declarat romano-catolici. Cifra totală a romano-catolicii din Moldova este de 233.632, din care 233.632 (95.3%) s-au declarat români. Folosind aceste cifre, Gheorghi Prisăcaru a respins concluziile lui Isohookana-Asunmaa ca neîntemeiate ". Cea mai recentă recensământ din 2002 a înregistrat numărul total de romano-catolici în județul Bacău la 17%, față de 17,1% în recensământul din 1992. Aceasta înseamnă o cifră totală de 120.579 romano-catolici. Dintre acestea, 21.045 locuiesc în orașul Bacău. În orașul Roman trăiesc 10.446 romano-catolici, dintr-o cifră totală de 61.453 pentru întregul județ Neamț (11% din totalul populației județene). În județul Botoșani există doar 929 de romano-catolici (0,2% din totalul populației). La Galați, recensământul a găsit 2 170 (0,4%), la Iași 38,165 (4,7%, 10,021 în Iași), 8,488 (1,2%) în Suceava și 4,959 romano-catolici (1,3%) în Vrancea. Combinatul Siderurgic din Galați se înscrie în rîndul celor mai importante realizări de acest gen din lume, prin componența și performanțele tehnologice, prin gradul ridicat de automatizare, prin calitatea și diversitatea producției, dar și prin armonioasa compoziție urbanistic-arhitectonică.În zona Țiglina II, depozitele de loess au o grosime de 20-30 m. Pentru zona primelor furnale, unde stratul de loess avea 24 m grosime, s-au folosit piloți cu bulb, cu lungimea de 15 m, iar fundațiile au fost coborîte la 9 m. Stratul de rezemare a piloților avînd, de asemenea, caracteristici care nu eliminau posibilitatea tasărilor, construcțiile au fost calculate la tasări diferențiale, evaluate și la cutremure de gradul 8. Dintre instalațiile tehnologice importante, trebuie menționate cele 6 furnale, cu capacități cuprinse între 1.700 și 3.500 m3, oțelăriile cu 9 convertizoare, cuptoarele electrice, liniile de turnare continuă, laminoarele de tablă groasă și cele de bandă laminată, la rece și la cald. În ceea ce privește proiectarea construcțiilor propriu-zise, problemele au apărut din cauza terenului de fundație, alcătuit din straturi adînci de pămînt macroporic, într-o regiune seismică de grad ridicat. Loessul este un material recomandat pentru construirea unei fundații, însă, îndată ce apa, în cantități însemnate, îl umezește, acesta se dezagregă, devenind un material nesigur. Structura de rezistență a halei este alcătuită din stîlpi încastrați în fundație și grinzi cu inimă plină, continue, articulate pe stîlpi. În zona convertizoarelor, care ating înălțimea de 54 m, structura are unele cadre etajate, compuse din stîlpi și grinzi cu secțiune tubulară. Podurile rulante ale combinatului au o capacitate maximă de 255 t. Șarpanta metalică a acoperișului, complet sudată, este executată din oțel OL 38, necalmat, și are o învelitoare din tablă plană, de 6 mm grosime, susținută pe pane din dublu T, cu goluri în inimă. Fundațiile stîlpilor sînt așezate, de asemenea, pe piloți cu bulb, executați prin forare.Combinatul Siderurgic din Galați cuprinde mai multe construcții. Dintre acestea, vom prezenta doar clădirea corpului principal al oțelăriei, una dintre cele mai mari lucrări de acest gen realizate în țară. Pentru producerea oțelului a fost adoptat un procedeu tehnologic nou, și anume utilizarea unor convertizoare cu o capacitate de 160 t, cu insuflare de oxigen la partea superioară. Hala are o lungime de 225 m și este prevăzută cu patru deschideri, de 21 m și, respectiv, 18 m. Traveele sînt de 12,24 și 36 m. Combinatul dispune de un port fluvio-maritim, situat în amonte de confluența Siretului cu Dunărea, care prelucrează materiile prime, fiind dotat cu instalații de transport continuu al minereurilor și cu instalații de descărcare a vagoanelor de cale ferată. În 1989, combinatul asigura cca. 48% din producția de oțel a României și își exporta produsele în mai bine de 38 de țări. iserica fortificată "Sfânta Precista" este construcția cea mai veche din Galați, fiind sfințită ca lăcaș de cult în septembrie 1647, în timpul domnitorului Vasile Lupu. Biserica a fost închinată Mănăstirii Vatoped de la Muntele Athos. La ridicarea bisericii au fost folosite materialele existente la fața locului: piatră de la Barboși, lemnul din pădurile de pe platforma Covurluiului, cărămidă și var, nisip de pe plajele Dunării etc. Arhitectura bisericii este românească și prezintă unele elemente specifice: turnul-clopotniță este prevăzut cu metereze, putând fi folosit pentru observarea Văii Dunarii, iar in caz de nevoie devenea fortificație de apărare. Turnul, format din două niveluri, este prevazut cu o camera pentru ascunderea valorilor, cu două metereze și o ușă de acces, probabil, spre un balcon. Al doilea nivel era prevăzut cu ferestre și metereze. Un alt element de apărare la "Precista" este podul întărit, alcătuit din două parți, una deasupra naosului și a doua deasupra altarului. Podul este prevăzut cu 28 de metereze. În zidărie, printre rândurile de cărămidă, este folosită piatra, tehnica nefolosită la alte biserici moldovenești ridicate în aceeași perioadă. Biserica ,,Precista" a suportat toate vitregiile vremurilor, fiind arsă in 1711 de către otomani, distrusă în războaiele ruso-otomano-austriece din 1735-1739 și 1769-1774. În 1821, otomanii distrug și jefuiesc iar locașul. Biserica a fost refăcută și restaurată în 1829 și-n 1859. S-a făcut o restaurare și între anii 1953-1957 după care, biserica a fost transformată în muzeu. În perioada 1991-1994, biserica ,,Precista" a fost restaurată iar și a fost redată cultului ortodox. Se spune ca există un tunel secret pe sub Dunăre de la biserică până pe malul celălalt al fluviului pentru a putea ascunde bunurile și a scăpa de atacurile vrăjmașilor. Catedrala Ortodoxă a fost ridicată între 1906-1917, dupa planurile arhitectilor Petre Antonescu și Ștefan Burcuș. Construcția se detașează-n planul arhitectural gălățean, fiind concepută în stil muntenesc, cu o singura cupolă fără abside laterale. Biserica Mavromol („Stânca neagră” in greacă) a fostei mănăstiri Mavromol poartă hramul Adormirea Maicii Domnului și a fost construită în 1669 de Gheorghe Duca și refăcută de fiul său între 1700-1703. Păstrează picturi murale interioare valoaroase refăcute între 1973-1975. În chiliile acestei biserici au funcționat primele scoli din Galați înființate-n 1765 (cu predare în limba greacă) și 1803 (cu predare in limba română). Biserica are o splendidă icoană de lemn sculptat "Maica Domnului", și o valoroasa catapeteasmă adusa de la biserica Mănăstirii Sf. Sava din București.

Inițiativa aducerii la Galați a Combinatului Sideruric Galați – ce oferea orașul

Evoluția urbanistică a orașului Galați a avut câteva particularități. Din acest punct de vedere pot fi semnalați trei factori esențiali care au avut implicații majore asupra structurii urbane a Galațiului, pe durate diferite. Până după Primul Război Mondial dezvoltarea orașului s-a făcut pe terenuri care nu au aparținut municipalității, limitând, astfel, posibilitățile creșterii urbane. Extinderea rezultată din prevederile hrisovului lui Mihai Sturdza, din 1836. a ocupat întreaga suprafața de teren asupra căreia orașul avea dreptul de proprietate. La vest de șanț se afla moșia „stearpă” Ziglina (Țiglina), proprietatea mănăstirii Mavromol, iar în partea de est, platforma inferioară a aparținut Epitropiei Sf. Spiridon din Iași. Cu ambii proprietari municipalitatea a avut dispute privind utilizarea terenurilor, care s-au stins abia după 1920 când, prin exproprieri sau prin achiziții, municipalitatea a intra în posesia terenurilor pe care, de fapt, orașul avea deja funcțiuni importante, vitale chiar, pentru existenta sa.Terenul pe care este așezat Galațiul este alcătuit, din punct de vedere geomorfologic din trei terase. Prima, în partea de est, este formată dintr-un grind fluvial, de-a lungul Dunării, iar în continuarea lui, până la lacul Brateș, se întinde lunca inundabilă a fluviului, cu altitudine de 57 m. Aici se află așa-numitul „oraș de jos”. Spre vest — nord-vest, până la valea și balta Cătușa, se dezvoltă un nivel superior de terasă, de 20-30 m, mai îngust între Brateș și Dunăre și mai lat spre vest. Terasa are variații de altitudine, între 37 m in dreptul grădinii publice și 20 m în dreptul hotelului „Dunărea”. Terasa următoare, cea superioară, este la o altitudine relativă de 55 m. „Orașul de sus” se dezvoltă pe terasa intermediară și, parțial, pe cea superioară (partea cea mai recentă a Galațiului). Acest relief accidentat a condiționat, de-a lungul timpului, configurația teritoriului urban, legăturile dintre platforme, respectiv dintre „Orașul de jos” și „Orașul de sus”, funcționalitatea diferită a teritoriilor diverse ale orașului etc. De o activitate tradițională portuară, comercială și a unei mici industrii, Galațiul a trecut o industrie metalurgică de prim rang la nivelul țării, odată cu intrarea în funcțiune a Combinatului siderurgic. Așa cum se va vedea, acest fapt a determinat reorientarea dezvoltării generale urbane, pe lângă extinderea rapidă, consistentă, a suprafeței orașului. După Primul Război Mondial, de fapt abia după anul 1920, se parcelează și începe construcția de noi cartiere, care se adăugă la vechiul intravilan: Țiglina – Demobilizați, pe ver sânții pârâul ui cu același nume, în vestul orașului; Galații Noi, între Calea Prutului și digul Brateș ului; cartierele Pavel (la nord de tunelul căii ferate) și Glienea (dincolo de bariera Traian).

Prelucrarea oțelului din Galați poartă numele astăzi de Arcelor Mittal Galați, fiind achizitorul fostul Sidex Galați, o fabrică de oțel în Galați, România, cea mai mare din țară. Ideea construirii unei mari opere de oțel în estul României, cu acces la Dunăre și / sau la Marea Neagră, a fost discutată pentru prima oară în 1958 în cadrul unei ședințe plenare a Partidului Muncitoresc din România. Decizia a fost formalizată printr-un decret în iulie 1960, la scurt timp după ce al VIII-lea Congres al partidului a aprobat o investiție imensă pentru proiect. La congres, a avut loc o dezbatere aprinsă asupra locului de amplasare a plantei. Unii l-au dorit lângă Constanța, la Midia sau Mangalia, dar au fost respinși de liderul Gheorghe Gheorghiu-Dej, care avea rădăcini la Galați. Demararea lucrărilor a fost în contradicție cu dorințele Uniunii Sovietice, al cărui lider, Nikita Hrușciov, susținut de Cehoslovacia și Germania de Est mai industrializată, a dorit ca partea de sud a Comecon să se concentreze pe construirea economiilor agrare. Gheorghiu-Dej s-a opus brusc acestei noțiuni, iar respingerea sovietelor de a sprijini proiectul a ajutat la deschiderea României spre Vest. Directorul institutului de planificare și inginerie din industria metalurgică (IPROMET), în vârstă de 30 de ani, a fost ales pentru a proiecta platforma de construcție. După un studiu științific aprofundat al curenților de aer, a apelor subterane și a stabilității terenului, un loc a fost ales în oraș, mai degrabă decât în Tulucești sau în zona dintre Galați și Brăila. O companie specială, ICMRSG, a fost înființată pentru a construi lucrările, angajarea a peste 12.000 de lucrători în șase luni și golirea întreagă a satelor din sudul Moldovei și a muncitorilor de Nord Muntenia. Șantierul de construcții a început să fie pregătit în iulie 1960. Un an mai târziu, după ce infrastructura necesară constructorilor a fost înființată, au demarat lucrările. Prima clădire care a urcat a fost atelierul de pregătire mecanică. Construcția primei unități de producție semnificative, a mașinii de laminat cu foaie 1, a început în aprilie 1963. Gheorghiu-Dej a murit în martie 1965, iar succesorul său, Nicolae Ceaușescu, a tăiat panglica până la intrarea în fabrică în septembrie 1966. Producția integrată a început în iulie 1968, când au fost înființate toate componentele necesare pentru fabricarea oțelului, iar Primul lot de oțel a ieșit la oțelul # 1. Activitatea a crescut într-un ritm consistent, iar până în 1972, au fost 40.000 de angajați – peste 50.000 în întreaga fabrică, inclusiv în unitățile industriale din apropiere. Un studiu din 2011 a constatat că două treimi din locuitorii din Galați au lucrat sau au lucrat la fabrici sau fabrici aferente sau au avut un membru de familie imediat. Conform înregistrărilor oficiale, producția a atins un maxim în 1988, cu 8,2 milioane de tone în valoare de aproximativ 7,2 miliarde de dolari. La începutul anilor 1990, lucrările au provocat o poluare gravă a aerului, apei și a solului la Galați. Începând cu 2010, în spatele lucrărilor au existat o serie de lacuri pentru eliminarea deșeurilor, unele conținând cianuri, la mai puțin de 2 km de Dunăre. Regimul comunist a căzut în 1989, iar în 1991 lucrările au devenit o societate pe acțiuni numită Sidex Galați. Acest lucru a fost obținut de la guvernul român în 2001 de o filială a Mittal Steel Company , iar datoriile sale au fost iertate . Când acesta din urmă a preluat Arcelor în 2006 pentru a forma ArcelorMittal, planta a preluat numele ArcelorMittal Galați. Numărul angajaților a scăzut de la 27.600 în 2001 la 8700 în 2011, în principal prin pensionări voluntare, însoțite de bonusuri semnificative. Privatizarea curții din Galați a fost primul efort de succes în industria siderurgică din România, care a avut o evoluție deosebit de bună în perioada 2006-2008, datorită cererii externe și interne de infrastructură privată. Cu toate acestea, a suferit o încetinire cu debutul crizei financiare de la sfârșitul anilor 2000, iar producția a fost de 3,5 milioane de tone pe an până în 2011. Galați este cea mai mare fabrică de oțel din România și formează o importantă parte a economiei orașului. Este, de asemenea, singurul care nu folosește cuptoare cu arc electric, în schimb se bazează pe minereu de fier și cărbune pentru a produce un tip special de oțel care se sudură mai ușor și, prin urmare, este potrivit pentru fabricarea de tablă metalică . Există două fabrici de procesare; Cinci cuptoare, inclusiv două care funcționează în mod constant; Două fabrici de oțel, dintre care una continuă; Trei linii pentru turnarea constantă; O mașină de laminat la cald și un rulou rece; Două role de metal; Și o linie de placare cu zinc. Din cauza echipamentelor uzate pe care combinatul le deține și calitatea produselor este, de asemenea, slabă. Concluziile evaluării arată că, în 2008, 15,5% din tablă groasă produsă la Galați a fost neconformă, în timp ce în alte combinate nu au depășit pragul de 5% în ce privește calitatea producției. Nici combinatul din sudul Moldovei nu se află într-o situație mai bună, în ultimii 5 ani, unitatea de aici având "o evoluție plata". O altă problema o constituie consumul de gaze și energie, care, deși se menține în parametri normali pentru un combinat cu o astfel de capacitate, este ridicat că pondere în cheltuielile companiei. Vor rămâne deschise 3 sau 4 baterii de cocsificare din 6, două furnale din 5, o aglomerare din două și o oțelărie din două. Laminorul de Tablă Groasă 2 va funcționa continuu, în timp ce Laminorul de Tablă Groasă 1 va fi pornit în funcție de comenzi, o prima repornire fiind planificată pentru martie, potrivit reprezentanților uzinei.
ArcelorMittal își propune să îmbunătățească performanțele prin reducerea costurilor încă din etapă aprovizionării. Combinatul va încerca să evite dependență de minele din afară grupului, achiziționând cantități tot mai mari de minereu și cărbune de la subsidiarii ArcelorMittal. Conducerea urmărește să aprovizioneze aproximativ 60% de la minele ArcelorMittal. Cu toate acestea, conducerea a anunțat că o bună parte din capacitățile oprite deja nu va fi repornită decât în cazul în care volumul comenzilor va fi unul promițător. Agenda verde se numără, de asemenea, printre punctele slabe, grupul fiind nevoit să investească la Galați cel puțin 70 milioane euro în protecția mediului până în 2014, potrivit angajamentelor asumate. Pe de altă parte, resursă umană reprezintă o altă problema care nu poate fi neglijată. Rezultatele evaluării indică deficiențe în ceea ce privește organizarea și motivarea salariaților, precum și neregului existente la nivelul securității și sănătății în muncă.

§SECȚIUNEA A II-A ISTORICUL COMBINATULUI SIDERURGIC GALAȚI

2.1 Organizarea administrativă în perioada 1962 – 1989

Prelucrarea oțelului de la Galați, denumită în mod formal ArcelorMittal Galați, fostul Sidex Galați, este o fabrică de oțel din Galați, România, fiind cea mai mare din țară. Ideea construirii unei mari uzine oțel în estul României, cu acces la Dunăre și / sau la Marea Neagră, a fost discutată pentru prima oară în 1958 în cadrul unei ședințe plenare a Partidului Muncitoresc din România. Decizia a fost formalizată printr-un decret în iulie 1960, la scurt timp după ce al VIII-lea Congres al partidului a aprobat o investiție imensă pentru proiect. La congres, a avut loc o dezbatere aprinsă asupra locului de amplasare. Unii l-au dorit lângă Constanța, la Midia sau Mangalia, dar au fost respinși de liderul Gheorghe Gheorghiu-Dej, care avea rădăcini la Galați. Construirea lucrărilor a fost în contradicție cu dorințele Uniunii Sovietice, al cărui lider Nikita Hrușciov, susținut de Cehoslovacia și Germania de Est mai industrializată, a dorit ca partea de sud a Comecon să se concentreze pe construirea economiilor agrare. Gheorghiu-Dej s-a opus brusc acestei noțiuni, iar respingerea sovietelor de a sprijini proiectul a ajutat la deschiderea României spre Vest. Directorul institutului de planificare și inginerie din industria metalurgică (IPROMET), în vârstă de 30 de ani, a fost ales pentru a proiecta platforma de construcție. După un studiu științific aprofundat al curenților de aer, a apelor subterane și a stabilității terenului, un loc a fost ales în oraș, mai degrabă decât în Tulucești sau în zona dintre Galați și Brăila. O companie specială, ICMRSG, a fost înființată pentru a construi lucrările, angajarea a peste 12.000 de lucrători în șase luni și evacuarea întreagă a satelor din sudul Moldovei și a muncitorilor de Nord Muntenia. Șantierul de construcții a început să fie pregătit în iulie 1960. Un an mai târziu, după ce infrastructura necesară constructorilor a fost înființată, escavările au început. Prima clădire ridicată a fost atelierul de pregătire mecanică. Construcția primei unități de producție semnificative, a mașinii de laminat cu foaie # 1, a început în aprilie 1963. Gheorghiu-Dej a murit în martie 1965, iar succesorul său, Nicolae Ceaușescu, a tăiat panglica până la inaugurarea fabricii în septembrie 1966. Producția integrată a început în iulie 1968, când au fost înființate toate componentele necesare pentru fabricarea oțelului și primul lot de oțel a ieșit la oțelul # 1. Activitatea a crescut într-un ritm consistent, iar până în 1972, au fost 40.000 de angajați – peste 50.000 în întreaga fabrică, inclusiv în unitățile industriale din apropiere. Un studiu din 2011 a constatat că două treimi dintre locuitorii din Galați au lucrat sau au lucrat la fabrici sau fabrici aferente sau au avut un membru de familie imediat. Potrivit datelor oficiale, producția a atins un maxim în 1988, cu 8,2 milioane de tone în valoare de aproximativ 7,2 miliarde de dolari. La începutul anilor 1990, lucrările au provocat o poluare gravă a aerului, apei și a solului la Galați . Începând cu 2010, în spatele lucrărilor au existat o serie de lacuri pentru eliminarea deșeurilor, unele conținând cianuri, la mai puțin de 2 km de Dunăre. Regimul comunist a căzut în 1989, iar în 1991 lucrările au devenit o societate pe acțiuni numită Sidex Galați. Aceasta a fost obținută de la guvernul român în 2001 de către o filială a Mittal Steel Company , iar datoriile sale au fost anulate. Când acesta din urmă a preluat-o în 2006 pentru a forma ArcelorMittal, uzina i-a preluat numele ArcelorMittal Galați. Numărul angajaților a scăzut de la 27.600 în 2001 la 8700 în 2011, în principal prin pensionări voluntare, însoțite de bonusuri semnificative. Privatizarea din Galați a fost primul efort spre succes în industria siderurgică din România, care a avut o evoluție deosebit de bună în perioada 2006-2008, datorită cererii externe și interne de dezvoltare prin infrastructură privată. Cu toate acestea, a suferit o încetinire cu debutul crizei financiare de la sfârșitul anilor 2000 , iar producția a fost de 3,5 milioane de tone pe an până în 2011. Galați este cea mai mare fabrică de oțel din România și formează o importantă parte a economiei orașului. De asemenea, este singurul care nu folosește cuptoare cu arc electric, în schimb se bazează pe minereu de fier și cărbune pentru a produce un tip special de oțel care se sudizează mai ușor și este astfel adecvat pentru fabricarea de tablă metalică. Există două fabrici de procesare; Cinci cuptoare, inclusiv două care funcționează în mod constant; Două fabrici de oțel, dintre care una continuă; Trei linii pentru turnarea constantă; O mașină de laminat la cald și un rulou rece; două role de metal și o linie de placare cu zinc.

Minele de oțel din Sidex Galați erau mândria României comuniste. Complexul a fost unul dintre cele mai mari fabrici de fierărie ale lumii. Cu toate acestea, când comunismul sa prăbușit, a devenit evident că, în condițiile pieței, Sidex Galati are pierderi grele. Până în 1995, datoriile s-au acumulat în sumă uimitoare de 27.000 de miliarde de lei (aproximativ 8 miliarde de dolari SUA). Guvernul a vrut să vândă și totuși să salveze locurile de muncă de 28.000 de muncitori. Un cumpărător a fost găsit, și anume LNM-ISPAT, un grup anglo-indian, cel de-al patrulea producator de oțel din lume, care deține mori în SUA, Trinidad și Germania, generând o cifră de afaceri de 6 miliarde USD. Prețul de vânzare estimat pentru Sidex Galati a fost de 54 milioane de dolari, aparent derizoriu. În realitate, a fost un preț ridicat, deoarece LNM-ISPAT a absorbit de asemenea datoriile enorme și a convenit să mențină forța de muncă timp de cel puțin cinci ani, contribuind cu 130 de milioane de dolari la un fond de salarizare până în 2006 pentru a garanta plata exactă a salariilor. În plus, noii proprietari s-au angajat în investiții tehnologice și de mediu în valoare totală de 350 milioane USD. În mod evident, alternativa la această afacere ar fi fost închiderea fabricilor, pentru a pune capăt pierderilor de lichidare care au reprezentat 80% din suma combinată a pierderilor tuturor firmelor românești. După privatizare, Sidex, redenumit ISPAT SIDEX, a crescut producția și vânzările cu un impresionant 30% până la peste 110.000 de tone lunar până în mai 2002. Începând cu anul 2003, compania și-a platit taxele la timp iar băncile au fost dornice să acorde credite pentru extinderea și modernizarea ulterioare. Într-adevăr, ISPAT SIDEX și-a sporit în mod strategic calitatea, standardele de mediu și eficiența, în vederea respectării standardelor Uniunii Europene (UE) în momentul aderării României la Uniune. ISPAT SIDEX a urmărit să devină cel mai mare complex de fier și oțel din Europa. În concluzie, se poate spune că toți cei implicați, inclusiv noii proprietari, au văzut privatizarea Sidex Galati ca o adevărată poveste de succes. Un element important al succesului a fost negocierile dure ale statului pentru a obține angajamente pentru o modernizare amănunțită și pentru un grad înalt de securitate a locurilor de muncă. Motivația ridicată a forței de muncă a ajutat, de asemenea, la depășirea situației mizerabile care a existat odată la cel mai mare complex industrial din România.ArcelorMittal este succesoarea Mittal Steel, o afacere inițial înființată în 1976 de către Lakshmi Mittal, director executiv și președinte al consiliului de administrație. ArcelorMittal a fost creat prin fuziunea dintre Arcelor și Mittal Steel în 2006. Cresterea rapida a Mittal Steel din 1989 a fost rezultatul combinarii unei strategii de consolidare de succes cu o serie de achizitii semnificative. De la înființarea operațiunilor în Trinidad și Tobago în 1989, unele dintre achizițiile sale majore sunt Siderurgica del Balsas (Mexic) în 1992, Sidbec (Canada) în 1994, Karmet (Kazahstan) și Hamburger Stahlwerke (Germania) în 1995, Thyssen Duisburg ) În 1997, Inland Steel (SUA) în 1998, Unimetal (Franța) în 1999, Sidex (România) și Annaba (Algeria) în 2001, Nova Hut (Republica Cehă) ), PHS (Polonia) și Iscor (Africa de Sud) în 2004, ISG (SUA), Kryvorizhstal (Ucraina) și un interes semnificativ pentru Hunan Valin Steel din China în 2005 și trei filiale Stelco Inc. În 2006. Decretul nr. 649/1968 privind conferirea de decrete și medalii unor muncitori, maiștri, tehnicieni și ingineri din industria metalurgică, text publicat în M.Of. al României, în vigoare de la 08 august 1968, descrie decernarea unor medalii și distincții atât ai membrilor consiliului administrativ al Sidex cât și al unor simpli muncitori, șefi de echipă. Printre aceștia menționăm: Cornel N. Cazan, inginer, director general la Întreprinderea de construcții și montaje siderurgice Galați decorați cu steaua Republicii, și Ordinul Muncii Clasa a II-A obținut de Gheorghe D. Cușmir, lăcătuș, șef echipă la Întreprinderea de construcții și montaje siderurgice Galați , Ion V. Munteanu, maistru principal la Întreprinderea de construcții și montaje siderurgice Galați, Cornel D. Velincov, inginer, director energetic la Combinatul siderurgic Galați.Aceștia sunt doar o mică parte diun angajații cărora li s-a acordat distincții prin acest act normativ.

Până în 1972, activitatea combinatului de la Galați a crescut constant. Numărul de salariați a ajuns la circa 40.000 (întreaga platformă siderurgivă, incluzând unitățile industriale conexe, număra peste 50.000 de angajați!). Producția de oțel record a fost atinsă la nivelul anului 1988, la peste 8,5 milioane de tone, în valoare de circa 7,2 miliarde de dolari. Cel puțin așa afirmă documentele vremii. În prezent, combinatul de la Galați mai are doar 8.700 de angajați, iar producția de oțel este de numai 300.000 de tone pe lună, adică 3,5 milioane de tone/an. Regimul comunist a fost înlăturat în 1989 iar în 1991 combinatul a devenit o societate pe acțiuni sub numele de Sidex Galați.

2.2 Structura productivă a combinatului: furnale , laminoare , direcția de port, direcția de cale ferată

Revenind la combinatul siderurgic, acesta era cel mai mare din țară înainte de 1989. Conform înregistrărilor oficiale, maximul de producție a fost atins în 1988, cu 8,2 milioane tone oțel, cu o valoare la vremea respectivă de 7,2 milioane de dolari.

Sidex era considerat cel mai modern combinat siderurgic din fostul bloc comunist: se produceau până la zece milioane de tone de oțel, de patru ori mai mult decât în prezent. După Revoluție, unitatea s-a deteriorat constant, trecând și prin două explozii grave, în 1994 și 1999. "Asemenea Furnalelor 1 și 2, Furnalul 6 reprezintă o amenințare atât la adresa siguranței angajaților, cât și a mediului, aspect pe care compania noastră nu dorește să îl ignore", a declarat Dorian Dumitrescu, purtătorul de cuvânt al combinatului. În prezent, din cele șase furnale care au existat pe platforma siderurgică, doar Furnalul 5 mai este activ: două au fost demolate, iar două sunt oprite. "Furnalul 5 a fost modernizat și retehnologizat cu 80 de milioane de euro"

Combinatul Siderurgic Galați a fost înființat in anul 1965 ca întreprindere de stat. Construcția a început în 1961, iar în 1966 s-a dat în exploatare primul laminor. Laminorul de Tabla Groasa 1, urmat de secția de Aglomerare Nr.l, Furnalul 1, Oțelăria 1 și Laminorul Slebing în 1968. în anul 1970 Combinatul producea 2,5 mii. tone de oțel. în 1986 a fost dată în exploatare ultima secție a combinatului. Secția de Țevi Sudate. în 1991 Combinatul a fost reorganizat ca societate pe acțiuni, conform H.G. nr. 29/14.01.1991 și redenumit C.S. SIDEX S.A. Ca urmare a procesului de privatizare, compania a fost achiziționată în anul 2001 de LNM Holdings NV (denumită în prezent Mittal Steel Group), cea mai mare si mai globală companie în domeniul oțelului, înregistrând în 2004 vânzări de 42,1 mii. tone și venituri de peste 22 miliarde USD. In momentul achiziției, combinatul, redenumit Ispat Sidex, reprezenta 4% din producția industrială a României, iar privatizarea sa a fost considerată drept un element critic al programul național de reformă economică. Fluxul tehnologic al combinatului cuprinde 4 instalații tehnologice: uzina cocso-chimică, aglomerare și furnale, oțelării refractare și laminoare. Fiind un combinat siderurgic integrat, Mittal Steel Galați utilizează toate secțiile pentru procesarea materiilor prime în produse finite. Uzina Cocso -Chimică cuprinde 6 baterii de cocsificare. Bateriile utilizează cărbuni importați ca materie primă și produc cocs, care este folosit în furnale pentru producerea de metal lichid, și gaz de cocs, ca produs secundar. După epurare, gazul de cocs este folosit ca și combustibil în cadrul secțiilor, acoperind 25% din necesarul total de combustibili gazoși ai combinatului. Uzina Aglomerare – Furnale cuprinde: un depozit de materii prime cu capacitatea de 5,5 mii. tone; o secție de aglomerare cu 7 mașini de aglomerare care procesează minereuri pulbere pentru utilizarea în furnale;

6 furnale (dintre care unul a fost scos din funcțiune) care furnizează fonta necesara pentru convertizoare. Gazul de furnal recuperat reprezintă 34% din consumul total de combustibil gazos al combinatului. Uzina Oțelării Refractare constă din 3 oțelării LD, 2 instalații pentru turnarea continuă a oțelului lichid, o oțelărie electrică si o secție pentru produse auxiliare. Uzina furnizează lingouri, sleburi și blumuri pentru laminare. Producția uzinei este prelucrată în majoritate în laminoarele combinatului. Uzina Laminate Plate produce majoritatea produselor comercializate de companie. Cuprinde un laminor de slebing, 2 laminoare de tabla groasă, un laminor de bandă la cald, un laminor de bandă la rece, o secție de zincare prin imersie la cald și un laminor de semifabricate. Pe lângă cele 4 uzine de mai sus, Mittal Steel Galati are și 3 secții auxiliare: Uzina de Exploatare Transport Uzinal, Uzina de Piese de Schimb și Reparații Siderurgice și Uzina de Producere și Distribuire a Energiei. Numarul de furnale aflate in functiune este generat de cererea reala de metal de pe piata. La Galati exista cel mai mare furnal din Romania si din Sud Estul Europei, Furnalul nr. 5, care poate produce, singur, peste 2 milioane de tone de fonta pe an. Acest utilaj a fost reparat si modernizat recent, in urma unei investitii de peste 100 de milioane de euro. Furnalele nr. 3 si 4 se afla in conservare si pot asigura flexibilitatea productiei. Combustibilii reactiilor sunt cocsul si praful de carbune injectat. Aceste materii prime se asaza in straturi iar caldura degajata prin arderea cocsului le topeste. In acelasi timp, reactiile chimice conduc la separarea fierului iar restul componentelor nemetalice formeza zgura de furnal. Aceasta se evacueaza, la fel ca si fonta pe la partea inferioara a furnalului.

Ulterior răcirii, zgura se procesează și devine materie primă pentru construcții și infrastructură. Fonta lichidă este, la rândul său, materie primă pentru producerea oțelului lichid. Fonta lichidă, la 1.450ºC, este transportată cu ajutorul unor vagoane speciale de cale ferată, numite oale Torpedo, către Oțelarie.După laminare, tablele groase sunt răcite dirijat prin stropire cu jet de apă, sunt divizate și taiate la margini, marcate și expediate la clienți cu vagoane de cale ferată, camioane sau cu vapoare. Cele doua laminoare de tablă groasă din Galati pot produce, impreuna, mai bine de 1,5 milioane de tone anual. Combinatul deține două laminoare de tablă groasă. Materia primă o constituie bramele de la Turnarea Continuă, care se încalzesc în cuptoarele cu propulsie până la peste 1.200 de grade Celsius. Acestea sunt trecute prin caja de grosisoare și cea finisoare și ajung de la o grosime inițială de 250 de milimetri până la cea cerută de client, care poate osclia între 6 si 150 de milimetri.Unul dintre cele mai importante produse ale ArcelorMittal Galați este tabla groasă. Folosita în industria navală, în construcții, la cazane și recipienti sub presiune ori la turbinele eoliene, tablă groasă produsă la Galați s-a impus prin calitate și prin flexibilitate în a oferi clienților dimensiunile solicitate.

Dezvoltarea și modernizarea rețelei Căilor Ferate Române în partea de sud a Moldovei a impus înființarea, în anul 1954, la Focșani, a unui șantier de construcții aparținând Întreprinderii de Construcții Căi Ferate București. După numai 12 ani, în 1966, s-a înființat și la Galați un șantier de construcții, cu ocazie care cele două șantiere au trecut în cadrul fostei Întreprinderi de Poduri și Lucrări Speciale pentru Transporturi (I.P.S.L.T.) București.

În anul 1978, se organizează GRUPUL DE ȘANTIERE CĂI FERATE GALAȚI, cu șantiere la Galați, Buzău, Adjud și o Secție de Utilaje și Transport. Ulterior, în anul 1984, prin ordinul Ministrului Transporturilor, G.S.C.F. Galați devine ANTREPRIZA DE CONSTRUCȚII-MONTAJ și trece în structura Regionalei C.F. Galați, cu ocazie care preia și Șantierul de Reparații Capitale Linii, de la Divizia Linii a Regionalei C.F. Galați. În această structură, cu 4 șantiere de construcții căi ferate, civile și industriale, un șantier specializat pentru refacții de linii C.F. și o Secție de Utilaj Transport funcționează și în prezent sub denumirea S.C. „Construcții Feroviare Galați” S.A. – organizată prin desprindere din S.N.C.F.R. – Regionala C.F. Galați – potrivit Hotărârii de Guvern 692 / 1991.

Încă de la început, din anul 1966, fie că a funcționat ca Șantier, fie ca Grup de Șantiere, S.C. „Construcții Feroviare Galați” S.A. și-a definit și își definește activitatea prin lucrări de construcții și reparații de căi ferate; construcții de poduri, viaducte, lucrări de artă; construcții civile și industriale de orice tip; confecții metalice și din lemn; piste pentru porturi și aeroporturi; piste și căi de rulare pentru macarale; apărări de maluri; consolidări terasamente și versanți, etc.

Elicea evoca Șantierul Naval, dar și performanța de a deveni, din importator de elice japoneze, exportator. „Înainte de anii ´70, când nu existau siderurgiști, importanța o dădeau constructorii navali –de unde zicala:,, dacă nu se învârte elicea, mori pe mare„. Existau mulți docheri, în jur de 19.000 de muncitori în construcții și reparații navale – însemnând vreo 80.000 de oameni cu familii cu tot. Elicea e un simbol al orașului cu deschidere la Dunărea fluvială și maritimă. Este drept, din ´96, când mărirea taxei de canal la Sulina a închis practic portul Galați. Și alte orașe, precum Constanța, a plasat nave pe socluri. Din câte știm, și Primăria Galați intenționează să plaseze o șalupă la intrarea în oraș.„80 de ani de la înființarea Șantierului Naval” – scrie pe soclul „monumentului” ridicat în Galați, port important, în 1973. Șantierul fusese de fapt înființat de Gheorghe Fernic în 1905,. Atunci, Fernic primea concesiune pentru două hectare din suprafața de astăzi a DAMEN-ului, după ce, în 1893, cumpărase atelierele de reparații ale morii lui Epaminonda A. Lambrinide. Aici se construiau, pe la 1785-1788, șapte nave militare maritime de mare capacitate. Locul lansării la apă (după ce era chemat și un vraci, care alegea ziua fastă): în dreptul restaurantului „Panoramic” de azi. Elicea a fost turnată sub îndrumarea celebrului tehnician Mircea Roibu (1925 – 2012), cel care a turnat piese speciale și pentru SIDEX și a realizat „Păpădia”. Specialist care a făcut posibilă turnarea la Galați a elicelor navale românești – la INETOF (înființată în 1976), devenită după revoluție ELNAV, acum desființată.

La Sidex, cu sediul la Galați, care este în prezent deținută de Arcelor Mittal, s-au înregistrat multe cazuri de disponibilizări de voluntari. Recent, revista de afaceri Capital a făcut o analiză aprofundată a evoluției industriei siderurgice din România din 1990. Prima concluzie a revistei este că producția a scăzut aproape la jumătate, de la 7,1 milioane de tone în 1991, până la 3,8 milioane Tone în 2011. Lucrările principale au fost privatizate, iar criza internațională le-a lovit foarte tare, deoarece anii înainte de declanșarea crizei au fost extrem de profitabili pentru investitori,

Despre necesitatea construirii unui combinat siderurgic la Galați s-a discutat pentru prima oară în 1958, dar decizia fost luată în 1960. Construcția a început în iulie 1961, iar primul obiectiv de producție important, respectiv Laminorul de Tablă Groasă nr.1, a fost inaugurat doi ani mai târziu. Producția integrată a început în iulie 1968, când au fost finalizate toate capacitățile de producție importante și a fost elaborată prima șarjă la Oțelăria nr. 1. Combinatul a fost inițial

1960 – A fost luata decizia privind ridicarea unui nou Combinat Siderurgic la Galati

1961 – Lucrarile de constructii au inceput

1966 – Au fost elaborate primele sarje. Combinatul începe sa produca folosind o uzina de aglomerare, un furnal (de 1.700 metri cubi) si o Otelarie

1991 – Combinatul devine societate comerciala pe actiuni si primeste numeleSIDEX

Unul dintre utilizatorii rulourilor laminate la cald este chiar un alt laminor din Combinat: Laminorul de Benzi la Rece. Initial, banda laminata la cald se trece printr-o baie chimica pentru a fi decapata, adica i se indeparteaza oxizii si alte reziduuri de pe suprafata. Dupa decapare, banda este spalata, uscata, uleiata pentru protectie si ulterior, infasurata in rulou. Un astfel de rulou cantareste pana la 36 de tone. Laminarea se aplica pe un utilaj compus din 5 caje de laminare, dispuse in linie, una dupa alta, care realizeaza succesiv subtierea otelului pana la atingerea grosimii finite. Sculele de deformare sunt cilindri din otel, pusi in miscare de motoare puternice, sincronizate pentru a atinge viteza maxima. Astfel, la ultima caja, unde se obtine grosimea tinta si unde se infasoara ruloul finit, viteza benzii poate ajunge la 1800 de metri pe minut. Rulourile laminate la cald pot fi supuse unor tratamente termice pentru a obtine unele performante mecanice si metalo-chimice cerute de clienti. Tabla laminata la rece se poate dresa si taia in foi sau in benzi de o latime mai mica, in functie de cerintele consumatorilor. Produsele acestui laminor se pot constitui si in materie prima pentru Laminorul de Benzi Zincate.

Bramele reprezinta produsele de la finalul fluxului cald si materia prima pentru fluxul rece, care este alcatuit din mai multe laminoare.
Laminorul de Benzi la Cald foloseste brame pe care le incalzeste in cuptoare, dupa care otelul este subtiat in procesul de trecere prin cajele de laminare. Astfel, o brama de 250 de milimetri grosime poate ajunge – la finalul procesului de laminare – la 1,5 milimetri grosime trecand prin sase caje degrosisioare si sapte caje finisoare, dupa care se infasoara in rulouri.
Banda laminata la cald poate suferi si alte operatiuni, cum ar fi de taierea in foi sau benzi mai inguste, conform cerintelor clientilor.
Laminorul de Benzi la Cald din Galati poate produce anual 1,5 milioane de tone de rulouri.

2.3 Prducția –și exporturile –

În 1975 România importa 10 878 700 tone minereu de fier și producea 449 kg oțel pe cap de locuitor. Pentru că producția planificată trebuia să ajungă la 1000 kg s-a construit, pe lângă giganticul combinat de la Galați, încă unul, de dimensiuni asemănătoare, la Călărași; în 1981 importurile de minereu de fier au crescut la 15 016 000 tone.

Politica industrială în România a fost puternic influențată de factorii de politică externă și de mediu. La fel ca Bulgaria, România a început dezvoltarea socialistă ca o economie relativ agrară, deci politica industrială a fost mai degrabă una structurală bazată pe expansiunea rapidă a industriei prin infuzii mari de capital și de muncă eliberate din agricultură. În același timp, sectoarele industriale care au crescut cel mai repede parțial reflectă dotările resurselor naturale ale României. Spre deosebire de Bulgaria, România nici nu a încercat să creeze nișe speciale de exploatare în ramurile industriei asociate cu industrializarea socialistă tradițională, nici să selecteze sectoare prioritare în perspectiva nevoilor pieței CMEA. Mai degrabă, în mod similar cu Polonia, în deciziile privind sectoarele prioritare au predominat nevoile interne, posibilele exporturi către țările în curs de dezvoltare și economiile dezvoltate ale pieței, precum și posibilitățile de a importa mașini și tehnologii din Occident. Sectoarele care demonstrează cea mai rapidă creștere din anii 1960 au fost generarea de energie electrică, metalurgia, construcția de mașini, substanțele chimice, îmbrăcămintea și textilele. Dezvoltarea sectorului metalurgic din România a jucat un rol esențial în politicile de dezvoltare și de dezvoltare ale României. Discuția româno-sovietică cu privire la extinderea capacității de producție a oțelului în România a focalizat atenția asupra conflictelor din România cu CMEA și a ajutat la transformarea comerțului românesc spre Occident. În pofida dependenței de importurile de minereu și de cărbune cocsificabil, România a continuat să impulsioneze extinderea producției de oțel, până în momentul în care cererea internă, în ansamblu, dacă nu în ceea ce privește produsele individuale din oțel, este mai mult decât îndeplinită de producția Industria siderurgică din România. În ultimii ani s-au făcut eforturi nu numai pentru a continua extinderea producției de oțel, astfel încât producția de oțel a României să depășească, pe cap de locuitor, cea a tuturor celorlalte țări ale CMEA, cu excepția Cehoslovaciei, dar și să îmbunătățească mixul de produse al industriei Jackson 1977, pp. 914-15). Ultimul scop pare să fie motivat de dorința de a reduce importurile de oțeluri de specialitate, plăci de oțel și forme de oțel. Ca și dezvoltarea industriei siderurgice, dezvoltarea sectorului construcțiilor de mașini din România sa bazat pe o strategie de substituire a importurilor. La început, producția de mașini din România a fost caracterizată de lungi producții de mașini destul de simple, orientate primar către nevoile pieței interne. În anii 1970, ar putea fi o tendință.

În contextul unei subordonări politice și economice tot mai evidente față de Moscova, s-a pus problema la nivelul conducerii de partid și de stat de atunci, construirii unui mare combinat siderurgic ce avea să asigure apreoviziouarea cu materii prime a industriei constructoare de mașini românești, creindu-se disponibilități și pentru export.

Istoria orașului Galați a fost marcată în 1961 de un moment important: începerea construirii celui mai mare combinat siderurgic al țării și unul din cele mai mari și mai modeme la acea dată. din Europa. El constituie un exemplu tipic de întreprindere industrială gigantică cu flux tehnologic integrat, constituită după modelul sovietic. Face parte din a doua generație de combinate siderurgice, mai noi, construite pe teren viran, la fel cum a fost construit și combinatul de la Nova Huța, de lângă Cracovia sau unele din marile combinate din Ucraina. Tehnologia folosită, la fel ca în cazul combinatului de la Nova Huța datează din anii 1960-70, fiind comparabil cu acesta și în ceea ce privește numărul de salariați (27000 în 2001). Tot din această categorie fac parte și combinatele de la Kosice din Slovacia, Eisenhuttenstadt (din fosta R.D. Germană) sau Kremcikovi de la vest de Sofia, toate acestea fiind însă de capacități mult mai reduse față de Sidex.

Astfel, construirea unei unități industriale ce avea să de\ină cea mai mare din țară, ajungând în unele perioade (1989-90) să ocupe până la 40000 de angajați a însemnat pentru un oraș de 107248 locuitori, cât înregistra Galațiul în 1961 (locul 12 în ierarhia urbană), un adevărat moment de cotitură. Extinderea continuă a Combinatului m perioada 1961-1989 prin construirea de noi capacități de producție și prin creșterea numărului de salariați a avut o influență determinantă atât asupra evoluției demografice a orașului, cât și asupra dinamicii fondului construit al acestuia .

Orientarea noii investiții trebuia făcută către un oraș portuar care să asigure, prin localizare și intra structura, condiții optime de vehiculare a unor cantități imense de materii prime și semifabricate. La aceasta s-au adăugat legăturile de producție stabilite în cadrul CAER- ului, concretizate prin importuri masive și pe termen lung de minereuri de fier de la Krivoi- Rog (Ucraina). în aceste condiții, amplasarea combinatului trebuia făcută cât mai spre est, într-un oraș mare, port pe Dunărea maritimă. Cum și profilul industrial deja existent al orașului o impunea (existența unui mare șantier naval, dar și a unor ateliere de reparație a materialului rulant și a altor unități ale industriei constructoare de mașini, ce necesitau mari cantități de tablă și laminate), s-a ales pentru viitoarea investiție orașul Galați, dată fiind și funcția sa de centru regional, ce trebuia să asigure o cât mai bună polarizare a unui spațiu geografic vast din actualul perimetru al județelor Galați, Brăila, Vrancea și din jumătatea vestică a județului Tulcea.

În 1989 siderurgia românească avea o capacitate totală de circa 18 milioane de tone oțel/an și o producție anuală echivalentă de 13,4 milioane tone oțel11, realizată m 33 de unități productive. în același timp, numărul angajaților în siderurgie era de circa 150000 persoane (din care peste V* la Combinatul siderurgic din Galați). Evoluția ulterioară a fost marcată de un declin accentuat, mai pronunțat decât în unele țări central-europene confruntate și ele cu dificultăți economice specifice tranziției, astfel că producția realizată în 1995 reprezenta mai puțin de jumătate decât cea din 1989. Scăderea s-a datorat în primul rând reducerii cererii interne de metal. Concomitent, a scăzut și numărul salariaților, acesta ajungând la nivelul anului 2000 la aproape jumătate (76800 persoane)1', rezultând pe ansamblu și o scădere a productivității muncii. Totuși, până în prezent au fost investiți în programe de restructurare și modernizare peste 570 milioane dolari, din care 350 milioane la Sidex Galați. în același timp costul restructurării sociale este estimat la circa 135 milioane dolari, cea mai mare parte din această sumă (55%) fiind alocată pentru crearea de noi locuri de muncă și pentru măsuri de reconversie profesională (41%).

Cazul Sidex ar trebui să fie considerat un punct de referință pentru alte companii mari care duc la pierderi, cu excepția cazului în care sunt îndeplinite o serie de condiții: un tip de industrie de bază sau cel puțin o industrie cu apetit pentru coasolidare. O cerere existentă pentru produsele unei companii; Și un investitor cu acoperire globală cu focus pe piețele emergente. Acest lucru nu înseamnă că alte povestiri (este prea devreme pentru a le numi povesti de succes) nu au putut să apară, dar nu neapărat urmând exemplul Sidex. Îmbunătățirea indicatorilor financiari ai Sidex ar trebui să fie fie tratați cu prudență, având în vedere complexitatea rețelei de relații financiare în cadrul unei astfel de corporații trasnationale ca Grupul LNM. Mai mult, un precedent a fost recent stabilit în cadrul Grupului LNM în ceea ce privește dezinvestiția. LNM și-a închis fabricile irlandeze la mijlocul anului 2001, la numai câțiva ani după achiziționarea lor și cu câteva luni înainte de a cumpăra Sidex. Este de remarcat faptul că, din toate țările cu operațiuni LNM, Irlanda a fost probată cu cea mai rapidă convergență reală cu HU, din punct de vedere al diferențelor salariale și al normelor de mediu. Ora așteptată a admiterii României în HU, 2007, coincide cu momentul în care stimulentele fiscale ale LNM la Sidex se termină. O altă caracteristica a Sidex este ca el a avut deja o piață internă. Produsele Sidex, în ciuda calității scăzute, au avut numeroși cumpărători interni, având în vedere prețul și accesibilitatea acestora. În acest sens, Sidex poate lx? Comparativ cu producătorul auto Dacia. Dacia a avut o piață internă mare, în ciuda unui produs pretins inferior. Deși regele carma este o industrie glolrală, produsele concurente sunt diferite în ceea ce privește calitatea și gradul de conștientizare a mărcii; Produsul nu este o marfă. Renault a anunțat lansarea unei mașini noi , La patru ani după privatizare, atenția Daciei se află încă pe piața internă. Tehnici mai bune de gestionare au fost cu siguranță introduse de Renault, totuși rezultatele nu puteau fi spectaculoase ca în cazul Sidex. Oțelul nu trebuie să fie reinventat pentru a fi profitabil și competitiv pe piețele mondiale. Mașinile însă, da iar Dacia este un exemplu. Piața internă este un tampon pentru Dacia lui Renault, până când modernizarea tehnologică face mașină competitivă în străinătate. După decembrie 1989, a existat o presiune extraordinară din partea anterioară, care a rezultat din anii privațiunilor severe din anii 1980, de a consuma comerțul, de a reduce exporturile și de a aduce importuri de mărfuri atât de consum cât și de produse intermediare. Comutarea în favoarea tranzacționabilelor a fost aproape instantanee și nereușită din punct de vedere virală. A fost întărită, de asemenea, ca un sindrom "evitarea bunurilor interne". În 1990, consumul a fost finanțat în primul rând prin "răscumpărarea" (epuizarea rezervelor valutare).La 14 mai 1955. România a devenit unul dintre cele opt state membre ale Organizației Tratatului de la Varșovia. Cu acel prilej, autoritățile române și-au asumat anumite responsabilități economice în cadrul alianței din care făceau parte.

Concomitent cu fabricarea, după licențe sovietice, a unor categorii de armament, muniții și alte produse speciale, în România s-au dezvoltat și alte ramuri industriale, în principal după importarea de utilaje și tehnologie din statele membre ale Organizației Tratatului de la Varșovia (care erau în același timp membre și ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc – C.A.E.R.). Totodată, începând din anul 1955, ca urmare a renunțării la o serie de proiecte mari consumatoare de fonduri (de exemplu: Canalul Dunăre – Marea Neagră, Sovromurile9), stocul de aur al Băncii de Stat a R. P. Române a început să crească din nou și a atins nivelul de 58,2 tone la sfârșitul anului 1957 (40,3 tone în țară și 17,9 în depozite constituite în străinătate). Un an mai târziu, rezerva respectivă de aur a înregistrat o scădere de 4 tone, iar la 6 mai 1959 se mai afla în stocul Băncii de Stat o cantitate de 37645 kg aur fin (2617,2 kg în lingouri românești, 8 tone în lingouri sovietice și 27027,8 kg în diferite monede străine și românești – din care 18828,5 kg în monede străine vandabile)10. La sfârșitul aceluiași an, cantitatea de aur aflată la dispoziția Băncii de Stat a crescut din nou, ajungând la 50,4 tone (39,8 tone în țară și 10,6 în depozite constituite în străinătate).11 în aceeași ordine de idei se înscrie și Nota privind angajarea — din țările capitaliste — a unor instalații complexe de mare însemnătate economică — întocmită la 6 mai 1959 și avizată de Gheorghe Gaston Marin, președintele Comitetului de Stat al Planificării, Aurel Vijoli, ministrul de Finanțe, M. Popescu, ministrul Comerțului, și Alexandru Bârlădeanu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. în documentul respectiv s-a precizat faptul că statul român unna să cumpere 14 locomotive electrice din Elveția si Franța, valoarea totală a contractului fiind de 6.3 milioane dolari SUA. Suma respectivă unna să fie achitată în mod eșalonat, astfel: câte 1,26 milioane dolari SUA în anii 1959, 1960 și 1961, precum și 2,52 milioane în anul 1962. În cursul discuțiilor care au avut loc după prezentarea proiectului respectiv, Nicolae Ceauș eseu și-a exprimat acordul în legătură cu opiniile exprimate de Gheorghe Gaston Marin32 și cu propunerea lui Alexandru Bârlădeanu – de a anunța în cadrul lucrărilor Congresului al IX-lea al P.C.R. (august 1965) „un ritm de creștere a producției de 11.5%, însă planul pe care îl dăm ministerelor nu poate fi sub 12%”3 . La rândul său. Ion Gheorghe Maurer, președinte al Consiliului de Miniștri, a declarat: „Sunt de acord că noi trebuie să privim cu foarte mult realism posibilitățile noastre de dezvoltare. Nu vreau să spun că în stabilirea intensității dezvoltării industriei noastre am făcut prea mult loc dorințelor, dar mi se pare mult mai poti'ivit să ne orientăm către o scădere atât a ritmului de creștere a producției, cât și al investițiilor. Nu știu dacă o să fie 250-260 miliarde [lei], poate că e bine ca acest lucru să rezulte din calcule, însă sunt câteva ramuri față de care noi trebuie să avem o mare atenție și am impresia că aceste ramuri sunt, în afară de produsele pentru export, unde trebuie să fim foarte atenți și trebuie să creăm capacități de a exporta, sunt agricultura și transporturile. Agricultura e numărul unu. Direcțiile de dezvoltare economică indicate de președintele Consiliului de Miniștri drept prioritare pentru România se regăsesc în proiectul capitolului „Fondul de acumulare și investițiile”, din cadrul planului de dezvoltare a economiei naționale pe perioada 1966-1970, întocmit în formă finală la 19 aprilie 1965, după ce a fost dezbătut în Consiliul Economic. De exemplu, pentru perioada 1966-1970 a fost prevăzută dotarea Căilor Ferate Române cu 630 de locomotive Diesel-electrice, 1100 vagoane de călători și 23250 vagoane de marfa cu patru osii, precum și electrificarea a 430 km de linie de cale ferată. De asemenea, a fost aprobată dezvoltarea Uzinei „Electroputere” din Craiova, pentru a se asigura producerea de motoare electrice (3000 de bucăți pe an), aparataj de înaltă tensiune37, precum și pentru realizarea a 360 de locomotive Diesel-electrice tip 060 DA și a 89 de locomotive electrice tip CoCo, seria 060-EA (de 5100 kW). La sfârșitul anului 1969, ritmul anual de fabricație de la Uzina „Electroputere” trebuia să atingă nivelul maxim de 150 de locomotive Diesel-electrice și electrice. În același timp, autoritățile de la București au preconizat dezvoltarea Uzinei de Construcții de Mașini de la Reșița40, a Uzinei „23 August” din București41, precum și a fabricii de vagoane de la Arad.42 Ulterior, la Drobeta Tumu-Severin și Caracal au fost construite noi fabrici, pentru realizarea de vagoane de marfa, iar la Balș (în județul Olt) a fost dezvoltată întreprinderea de Osii și Boghiuri. Datorită calității mai slabe a produselor importate din țările lagărului comunist, comparativ cu cele realizate în țările capitaliste dezvoltate, autoritățile de la București au început să analizeze cu atenție și ofertele existente în statele occidentale. Astfel, începând din anul 1956, o parte din cantitatea de aur aflată la dispoziția Băncii de Stat a R. P. Române au fost utilizată pentru garantarea mai multor credite externe. Acestea au fost obținute de statul român pentru „creșterea simțitoare a importurilor de instalații, mașini și utilaje”, în vederea asigurării unui „ritm susținut de dezvoltare a economiei naționale. Datorită calității mai slabe a produselor importate din țările lagărului comunist, comparativ cu cele realizate în țările capitaliste dezvoltate, autoritățile de la București au început să analizeze cu atenție și ofertele existente în statele occidentale. Astfel, începând din anul 1956, o parte din cantitatea de aur aflată la dispoziția Băncii de Stat a R. P. Române au fost utilizată pentru garantarea mai multor credite externe. Acestea au fost obținute de statul român pentru „creșterea simțitoare a importurilor de instalații, mașini și utilaje”, în vederea asigurării unui „ritm susținut de dezvoltare a economiei naționale”1 . De exemplu, în aprilie 1956 a fost semnat un contractul în valoare de 6927500 dolari SUA (27710000 ruble) pentru achiziționarea din Elveția a 6 locomotive Diesel-electrice, 10 motoare Diesel tip 12 LDA 28 și 10 echipamente electrice complete, precum și a licenței de fabricație a unei locomotive Diesel-electrice fabricate de firmele „Sulzer Freres”, „Brown Bovery” și „S.L.M.”. Cu acel prilej s-a prevăzut ca partea română să achite 4984000 dolari SUA (19936000 ruble) până la sfârșitul anului 1958, iar restul sumei stipulate în contract urma să fie plătită până la sfârșitul anului 1960 – 1866000 dolari SUA (7464000 ruble) în anul 1959, respectiv 77500 dolari SUA (310000 ruble) în anul 1960.14 Totodată, a fost încheiat iui contract pentru furnizarea de utilaje necesare producției de locomotive, în valoare totală de 1199750 dolari SUA (4799000 ruble). Suma respectivă unna să fie achitată în mod eșalonat, astfel: 512250 dolari SUA (2049000 ruble) până la sfârșitul anului 1958 și 687500 dolari SUA (2750000 ruble) în cursul anului 1959.

O sută patruzeci și opt de agenți economici gălățeni pot fi considerați mari poluatori. Conform ordinului nr. 1032/1997 al Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, marile unități industriale au fost incluse în categoria celor care poluează mediul: Sidex, Pexco, Comeț, Atlas, Administrația Fluvială a Dunării de Jos, Regională CFR Galați, Avicola, Port Docuri. În aceste condiții, APM Galați a cerut acestor societăți aflate pe "lista neagră" să întocmească așa numitele planuri de conformare, adică un set de măsuri care au drept rol limitarea gradului de poluare asupra mediului. Totuși, Sidex Galați rămîne principalul agent poluator din județul Galați. "Poluarea colosului industrial se datorează capacității foarte mari de funcționare a combinatului, randamentului scăzut al anumitor instalații, în special cele destinate depoluării, emisiilor continue de noxe de la prepararea cocsului de la elaborarea fontei și oțelului. În ultimii ani de zile, combinatul a luat măsuri de protecție a muncii sociale și ecologice (plantarea a 180.000 de arbori) pentru a diminua impactul negativ pe care-l are asupra angajaților săi", a precizat inspectorul șef al APM Galați, Carmen Andrei. "Nu putem stopa efectele popuarii"Poluarea de la marile unități industriale a dus la o scădere constanța a rezistenței organismului, susțin cadrele medicale din cadrul Direcției de Supraveghere a Stării de Sănătate a Populației. Cu toate acestea, fenomenul nu poate fi stopat.Vârful de producție este atins de către

Combinatul siderurgic de la Galați cu un an înainte de Revoluție, când reușește să dea țării opt milioane de tone de oțel. Adică dublu față de cât a mai fost în stare să producă ulterior, după privatizare. În 1989, unul din șase gălățeni lucra la combinatul cu 50.000 de angajați, în ciuda dorințelor liderului sovietic Nikita Hrusciov, Galațiul devenise al doilea mare furnizor de tablă în blocul statelor comuniste. Declinul începe sub Guvernul Petre Roman, care transformă combinatul în societatea comercială Sidex SA și îl lasă să se descurce singur.

Potrivit Adevărul , Dumitru Nicolae, cel care urma să conducă Galațiul timp de trei mandate, a fost director la combinat în perioada 1991-1999, când în curtea Sidex au crescut astfel de afaceri păguboase. A fost acuzat că a permis cu bună știință devalizarea întreprinderii. Printre ele, s-ar fi aflat și propria firmă. Majoritatea firmelor intermediare din primii ani după Revoluție au aparținut unor politicieni și afaceriști care dețin și astăzi averi imense sau au funcții cheie în stat. Tabla era vândută de conducerea combinatului la prețuri mai mici decât costul de producție. Firmele căpușă nu făceau decât să cumpere această tablă și să o revândă la prețuri mult mai mari. Profitul intră în buzunarele lor, iar tranzacția se făcea chiar din depozitele combinatului. Dincolo de businessul cu tablă, cele mai păguboase afaceri au fost derulate de combinat în perioadă 1997 a 2000, cu firmă Sidex Internațional. Societatea era o casă de comerț creață la Londra, cu scopul declarat de a ajută combinatul. Firma îi furniza materii prime și îi vindea produsele în străinătate, în schimbul unui comision.

§SECȚIUNEA A III-A SIDERURGIȘTII – RESURSA UMANĂ A COMBINATULUI

3.1. Evoluția numerică a personalului în timp –

Triplarea populației orașului în numai trei decenii a determinat perturbări majore la nivelul intravilanului printr-o creștere rapidă a fondului construit îndeosebi în jumătatea de vest a orașului concretizată prin construirea unor noi cartiere de blocuri (Mazepa, Țiglina, Aeroport, Dunărea, Siderurgiștilor, Micro 17, Aurel Vlaicu etc).

Ultimul deceniu al secolului trecut s-a caracterizat printr-o evoluție demografică oscilantă în condițiile absenței unei restructurări de ansamblu în cadrul Combinatului. Această situație, corelată cu declinul economic generalizat la nivel național' a determinat un salt de două locuri in ierarhia urbană națională a Municipiului Galați, devansând în intervalul 1990-1993 orașele Brașov și Cluj-Napoca, a căror populație a înregistrat o scădere accentuată. Primele disponibilizări masive de personal au fost făcute abia în 1999, pe baza ordonanței de guvern 98, acestea afectând un număr de 3456 salariați", cei mai mulți dintre aceștia încadrându-se în categoria meseriilor specializate, ai posibilități mai reduse de reconversie profesională: lăcătuși – 22,3% din total (769 persoane); electricieni – 10,2%; cocsari – 7,7%; așchietori; sudori – 5,8%; macaragii – 5,1%, în vreme ce reducerea personalului oaipat în sectorul administrativ și financiar-contabil a înregistrat ponderi nesemnificative. Totodată închiderea unor unități neproductive (bateria nr 8 de la uzina cocsochimică), ca și perspectiva tot mai iminentă a desprinderii Uzinei de piese de schimb și reparații siderurgice (UPSRS) din fluxul integrat de producție al Combinatului, a determinat cele mai multe disponibilizări în aceste două unități productive4. în noiembrie 2001 a fost semnat contractul de privatizare a Combinatului, prin cumpărarea sa de către Grupul LNM -Ispat, unul dintre primii patru producători mondiali de oțel, cu capacitate de producție de 20 milioane tone metrice și 110000 angajați în întreaga lume" .

Rolul Combinatului este determinant și în evoluția celorlalte unități industriale ale orașului. Astfel șantierul naval „Damen” și Laminorul de tablă groasă folosesc ca materii prime subproduse ale Sidex, dinamica acestora fiind strict determinată de cea a Combinatului, iar Stația de sortare a minereurilor constituie un reper important în aprovizionarea sa. Se poate afirma deci, că evoluția zonei industriale de est a orașului, ai profil portuar- și de construcții navale, este strict determinată de aprovizionarea ai materii prime de la Sidex. Pe baza infrastructurii existente aici, s-a trecut la amenajarea, începând din aprilie 1994, a Zonei libere Galați, ai profil comercial și depozitare a măr fini Iot. zonă ce cuprinde două platforme cu o suprafață totală de 135,98 ha.

,,Orașul rosu", cum a mai fost denumit Galațiul, a atras în anii ’60 aproape 100.000 de oameni, veniți cu precădere din satele sărace ale Moldovei pentru o slujbă la fabrica de oțel. Ei sunt cei care au pus agricultura in cui si au devenit prima "generatie incaltata". Insa pe multi dislocarea i-a transformat în inadaptați care-și tradează și azi originile țăranești.

Începând cu 1960, gara Bărboși de lângă Galați era mereu plină de așa-zișii venetici, care coborau cu o valiza și cu gânduri mari de reușită în orașul de la Dunăre. Întrebau unde se fac angajările pentru combinat și deseori stăteau în stradă zile întregi până să le vină rândul. "Dormeau pe trotuar că să țină coadă la recrutări, care se făceau undeva pe stradă Traian, într-o ghereta. Cozile astea semănau cu cele de la alimentară când se primeau tacâmuri. Erau mai mulți tineri, dar și oameni în toată firea, cu familie. Au venit și multe femei, în special macaragițe de la Hunedoara, unde combinatul deja funcționa", își amintește Tudorache Petrea, unul dintre muncitorii care au lucrat la sondarea solului pe care a fost ridicat combinatul. "De multe ori mă uităm la cei proaspăt veniți în cartierele Micro 20 și 21, îi vedeam cum după program ieșeau, roiuri, în grădini. Își improvizaseră curți pe lângă blocuri și trebaluiau acolo. Era pentru ei o viata noua si incercau sa si-o faca pe gustul lor.

Galațiul la începutul anilor ‘60 numără cam 100-120.000 de locuitori și pentru construcția combinatului au fost aduși muncitori din absolut toată țară, cu care populația a crescut cu aproape 100.000 în câțiva ani. Pentru aceștia s-au construit masiv blocuri. Evident, veneau și din satele și localitățile județului Galați, dar aceștia făceau naveta", susține istoricul gălățean Dragoș Cristian Căldăraru. Înainte de evenimentele din decembrie ‘89 existau planuri că tot ce rămăsese în urmă războiului să fie demolat și deasupra să se ridice doar blocuri de locuințe. Presă vremii, mai exact ziarul local "Viață nouă", era plină de reportaje și relatări de pe șantierele unde se ridicau într-un ritm foarte alert aceste blocuri pentru oamenii muncii. "Ziarul ajungea în toată regiunea și reușea să mobilizeze oamenii să migreze spre Galați, pentru că le confirmă într-un fel că, în calitate de viitori oțelari, vor primi sigur locuința", spune Ilie Zanfir, fost angajat al Serviciului Personal la SIDEX și director al bibliotecii V.A. Urechia. Secția din combinat cea mai puțin dorită de muncitori – cocseria unde condițiile de muncă erau de departe cele mai grele, a fost populată în special cu cei veniți din alte județe. "Îmi amintesc că aveam la cocserie mulți colegi din satele din Vrancea. Prin ‘70-‘80, cocseria era considerată batalion disciplinar. Cei care făceau vreo boacănă erau trimiși automat acolo. Mulți veneau necalificați și începeau profesională odată ajunși la Galați. Dar, culmea culmilor, în școală profesională îi amăgeau cu denumirea pompoasă de "asistenți chimiști" pentru posturile din cocserie. și mulți au mușcat. Sună frumos, dar totul era, de fapt, lopata. Eu știam unde vin, m-au interesat banii, pentru că se plătea mai bine că în alte secții", spune Eugen Petrea, fost angajat la cocserie, originar din Galați. Sosirea așa-zișilor venetici a schimbat și arhitectural față Galațiului, căci în scurt timp au fost ridicate mai multe cartiere de blocuri special pentru ei. Tiglina, Mazepa, Micro 18, 19, 20 sau 40 au devenit zonele nou-venitilor.

Tot ei au consacrat si cateva carciumi din localitate, unde se strangeau in numar foarte mare si isi petreceau timpul dupa iesirea din tura. Poreclele acestor localuri s-au pastrat si azi. "La ultimul leu", unde se spune ca veneau cu intreg salariul si pana nu il consumau pana la ultimul leu nu se lasau, "Distrugatorul", "Om bogat, om sarac" sau "Print si cersetor", porecle care sugerau cam acelasi lucru – faptul ca isi cheltuiau venitul rapid, odata intrati sa-si stinga focul. Tot ei au fost porecliti si "vikingii", pentru ca de multe ori ii provocau la scandaluri pe locuitorii vechi ai Galatiului. Pana si blocurile de garsoniere in care multi dintre combinistii nefamilisti erau cazati erau numite in anii ’60 "blocurile vikingilor". "Locuintele din zona Tiglina au fost ridicate in jurul anilor ‘50 pana spre anii ’70 pentru combinat, pentru ca se punea problema aducerii masive de forta de munca.

Acum însă, când industria este în cădere, același combinat care a atras odată zeci de mii de oameni și a ridicat "Orașul roșu" nu mai are nevoie, numeric, de aceeași forță de muncă. Consecință imediată e vizibilă: astăzi se petrece o migrație inversă, în care mulți combinisti și-au lăsat apartamentul, primit în calitate de oțelari, și s-au retras la țară.

O grevă națională a feroviarilor din România a fost suspendată pe 10 decembrie 1999, după ce Curtea Supremă a decis că este ilegală. Greva a durat patru zile și a afectat industriile din toată țara. La 8 decembrie, managerii de cale ferată s-au întâlnit cu uniunea implicată în litigiu. Managementul a oferit o creștere a salariilor de 20%. Uniunea a pus o cerere de plată de 70%. Un purtător de cuvânt al uniunii, Gheorghe Sultana, a spus că cifra sindicală a fost supusă negocierii și a declarat: "La urma urmei, nici 70 la sută, nici cei 20 nu sunt atacați. Disputa a lovit multe fabrici și fabrici ca materii prime și bunurile nu au reușit să ajungă la destinație. Printre acestea a fost și fabrica de oțel Sidex din orașul dunărean Galați. Moara a fost în imposibilitatea de a muta 260 de vagoane feroviare încărcate cu produse finite, în timp ce aproximativ 5.000 de tone de oțel au rămas neprelucrate din cauza grevei. La 9 decembrie , premierul Radu Vasile a participat la discuții între conducere și sindicatul feroviar, dar nu sa ajuns la niciun acord. În ziua următoare, Curtea Supremă a ordonat suspendarea grevei timp de 45 de zile pentru a preveni alte pierderi din economie. Lucrătorii feroviari au acceptat acest ordin și au cerut ca membrii săi să revină la serviciu. Sultana a spus: "Trebuie să respectăm hotărârea Curții Supreme, dar ne rezervăm dreptul să greșim din nou dacă cererile noastre de plată nu sunt soluționate în timpul discuțiilor din zilele următoare. Suntem deschisi dialogului". Din motivele date de Curtea Supremă, el a spus: "Putem înțelege acest lucru și nu ne opunem, dar suntem, de asemenea, interesați de protejarea intereselor noastre, astfel încât ministerul transporturilor să demonstreze o mai bună înțelegere a problemelor noastre". După restructurări masive, actualul director Bruno Ribo, declară pentru Economoica situația actuală a personalului Archelor Mital , fostul Sidex: "Din păcate, consumul de oțel din România a rămas scăzut și nu a revenit, încă, la nivelurile dinaintea crizei din 2008". El a menționat că aproximativ 50 de angajați vor lucra direct la noua facilitate de producție și vor fi instruiți de specialiști din alte unități surori. "În prezent, trecem printr-un proces de reorganizare a resurselor umane și o facem printr-un proces specific numit planificare a forței de muncă. Aceasta înseamnă că nevoile noastre sunt în mare parte acoperite pe plan intern prin realocarea angajaților și formarea internă a acestora. Cu toate acestea, încă de anul trecut, am început să recrutăm ucenici și să îi formăm în compania noastră, în condițiile în care forța noastră de muncă este în curs de îmbătrânire și mulți dintre angajați vor continua să se pensioneze", a conchis directorul general al ArcelorMittal Galați. De la momentul privatizării ArcelorMittal a investit peste 800 de milioane de euro la Galați. Investiția va permite combinatului siderurgic să acopere o categorie largă de segmente precum: acoperișuri, sisteme de scurgere, panouri sandwich, panouri pentru răcitoare ori frigidere industriale și altele.

3.2. Pregătirea angajaților- Facultatea de metalurgie , mecanică , liceul metalurgic

Nu mai puțin de 1.100 de salariați ai combinatului siderurgic ArcelorMittal Galați – ingineri și personal cu funcții de conducere, începând de la maiștri – au fost instruiți în 2010, timp de nouă luni, în cadrul programului „Acționez Constant pentru Transformare” (ACT) 2, a anunțat, ieri, compania. „ACT 2 este axat pe cinci competențe cheie, considerate prioritare de către echipa locală de management: gândire strategică, lucru în echipă și colaborare, comunicare eficientă, dezvoltarea oamenilor și spirit de inițiativă”, a declarat purtătorul de cuvânt al combinatului gălățean, Dorian Dumitrescu.

ArcelorMittal Galați a instruit 1.100 de angajați de la Galați și anul trecut, n.r. 2009, în cadrul primei etape a programului ACT. „[Ei] au urmat sesiuni de instruire teoretică, în timpul cărora au învățat tehnici moderne de management, dar au implementat și un proiect practic, în cadrul căruia au descoperit o problemă reală, au găsit soluții și au dezvoltat un plan de acțiune pentru rezolvarea acesteia”, a explicat Dumitrescu.

„Scopul acestui proiect este să aducă o contribuție esențială la modernizarea Combinatului, prin intermediul Programului de Transformare ARC 2012. Continuarea instruirii profesionale, o investiție directă în oameni, reprezintă încă o dovadă a angajamentului nostru pe termen lung față de dezvoltarea celor care lucrează în cadrul Companiei”, a afirmat directorul general al siderurgicului gălățean de atunci , Eric Remisz.

In anul universitar 1952 – 1953, anii de studiu I si II de la Timisoara au fost transferati la Bucuresti si impreuna cu sectia de Metalurgia Metalelor Neferoase de la facultatea de Chimie Industriala a luat fiinta FACULTATEA DE METALURGIE, reprezentand a 6 – a facultate a Institutului Politehnic Bucuresti. Pentru inceput, facultatea a avut doua specializari:
– Siderurgie;
– Metalurgia Metalelor Neferoase.
Pregatirea in domeniile Deformari Plastice, Tratamente Termice si Turnatorie se facea la ambele specializari.
In anii 1962 – 1963, in cadrul Facultatii de Metalurgie fiintau patru specializari:
– Siderurgie;
– Metalurgia Metalelor Neferoase;
– Turnarea metalelor;
– Deformari plastice si Tratamente termice
Incepand cu anul 1970 Facultatea de Metalurgie avea urmatoarele sectii:
1. Metalurgie extractiva, cu directiile de specializare:
– Siderurgie;
– Metalurgie neferoasa;
– Mineralurgie;
– Agregate metalurgice;
– Cocserie;
– Semiconductori.
2. Turnatorie
3. Prelucrari metalurgice, cu directiile de specializare:
– Laminoare;
– Forja;
– Tratamente termice.

Începând din anul universitar 1990 – 1991 învățământul metalurgic se află într-un proces complex de reforma în sensul modernizării tehnologiei de învățământ (prin introducerea sistemului de credite) și a lărgirii sferei cunoașterii în domeniul materialelor metalice, ceramice, cărbunoase, a materialelor performanțe (compozite, compuși intermetalici, materiale amorfe etc.). Că urmare a acestor considerente, în același an, numele facultății se schimbă, devenind Facultatea de știință și ingineria materialelor. La 10 martie 1994, în baza HG 57/08.02.1992 și a Legii învățământului, în cadrul facultății, este înființat Centrul de Cercetare și Expertizare Materiale Speciale (CEMS), o prima unitate de cercetare științifică multidisciplinară și de învățământ superior avansat, care are că principal obiectiv desfășurarea de activități de cercetare fundamentală și aplicativă în domeniul materialelor. În prezent în facultatea de știință și ingineria materialelor funcționează următoarele centre de cercetare: – Centrul de Cercetarea și Expertizarea Materialelor Speciale – CEMS- Centrul de Cercetari si Expertizari Eco-Metalurgice – ECOMET- Centrul de Biomateriale – BIOMAT.

Înființat în anul 1954, Institutul Tehnic din Galați s-a dezvoltat continuu și a trecut prin diferite etape, impuse de dinamismul caracteristic mediului economic, până a ajuns în forma și structura actuală a Facultății de Inginerie. În prezent vorbim de o tradiție îndelungată în formarea de specialiști pregătiți să facă față provocărilor de pe piața muncii. Personalul didactic este competent, bine pregătit profesional, selectat prin concursuri, pe baza unor criterii riguroase echivalente cu cele europene. Cadrele didactice se perfecționează continuu, fie prin programele de doctorat, bursele postdoctorale și studiile postuniversitare pe care le urmează în țări avansate din întreaga lume, fie prin programele europene de predare și instruire, derulate prin acordurile bilaterale semnate cu universități de prestigiu din țările Uniunii Europene. Rezultatele politicii de îmbunătățire permanentă a calității activităților didactice, de cercetare și științifice, de adaptare a ofertei educaționale la transformările și cerințele de pe piața forței de muncă se oglindesc în nivelul de pregătire al absolvenților noștri, care au înțeles că numai prin performanță profesională vor rezista într-o lume a competiției.

Calitatea actului educațional este unul dintre factorii cei mai importanți care influențează imaginea exterioară a unei universități. Acest lucru se poate vedea în dorința manifestată de potențialii clienți ai acelei universități, în speță absolvenții de licee, care doresc să-și continue studiile într-o universitate sau alta. Faptul că Universitatea „Dunărea de Jos" este una cu tradiție in spațiul universitar românesc o dovedește și proporția ridicată (43%) a elevilor din clasele a XI l-a din județul Galați care optează în primul rând pentru continuarea studiilor în cadrul acestei universități. Pe de altă parte, oferta educațională a Universității, pusă în valoare de cele 15 facultăți cu peste 70 de Specializări, este apreciată în mod corespunzător de elevi prin justificarea pe care au menționat-o pentru alegerea făcută: „îmi oferă specializarea pe care o doresc”. Ipoteza pe care am formulat-o In cadrul des 13 îi-ului cercetării, referitoare ia existența unor diferențe semnificative între elevi privind orientarea către Universitatea „Dunărea de .Tos” în funcție de profil și orașul din care provin, a fost validată de rezultatele obținute. Opțiunea elevilor de la profilurile tehnic, servicii, resurse naturale și protecția mediului sau spoitiv spre universitatea gălățeană este net superioară comparativ cu orientarea celor de la profilurile uman și real, care preferă mai ales o specializare în centrul universitar București. Pe de altă parte, elevii din orașul Tecuci sunt cel mai puțin dispuși să se orienteze către continuarea studiiior în cadrul universității din Galați, Deși o analiză sumară a datelor de la secretariatele facultăților privind mediu! de prove nință a studenților gălățeni semnala acest lucru, rezultatele cercetării confirmă în mod cert Starea de fapt. În plus, un semnal este transmis, și dacă este înțeles așa cum trebuie, ar trebui să fie un semnal de alarmă : dintre elevii din orașul Galați care voi să-și continue studiile nu au menționat ca primă opțiune universitatea din localitatea în care au urmat studiile liceale, Problema este din ce motive vor să plece. Deși Universitatea „Dunărea de Jos” nu se confruntă încă cu lipsa candidaților la concursul dc admitere, sc pune problema cc sc va întâmpla în viitor. Deocamdată acest centru universitar pregătește specialiști care au căutare pe piața muncii, iar nivelul de trai este destul de redus pentru o parte însemnată a populației din acest județ, de aceea afluxul de candidați este încă mulțumitor. Dar pentru cât timp? Soluțiile pe care ar trebui sâ le aibă în vedere factorii de răspundere din universitate, dar și din facultăți ar putea viza nu numai menținerea afluxului de Studenți la un nivel constant, ci și modalitatea de a atrage către centrul nostru universitar și pe cei mai buni elevi din liceele gălătene ca ocondiție sine qua non pentru creșterea calității procesului de învățământ. În cele din urmă, se poate spune că există o înaltă aspirație pentru continuarea studiilor la niveluri superioare de educație și formare în rândul elevilor din județul Galați. Situația își găsește explicația în faptul că o pondere importantă dintre elevii care au optat pentru filiera liceală au intenția, încă de la început, să continue studiile, chiar dacă această intenție nu se transformă întotdeauna în realitate. De altfel, în ultimii ani, cererea pentru educația de nivel superior a sporit continuu, considerată o condiție importantă pentru ocuparea unui loc de muncă.

Colegiul Tehnic "Aurel Vlaicu" Galați – (fost Grup Școlar Industrial Metalurgic) și-a păstrat tradiția de pregătire tehnică în cele mai diverse domenii profesionale. Școala a parcurs, în anii săi de existență, drumul unui lăcaș de învățare și educare, fiind cunoscută ca unitate etalon în pregătirea tinerilor. În trimestrul al II-lea al anului școlar 1958-1959, conform ordinului Consiliului Popular al Municipiului Galați nr. 118 din 07.01.1959, școala a fost mutată în clădirea fostului Regiment de Pioneri din strada Traian nr. 200. Din februarie 1961, localul școlii va fi mutat în clădirile fostului liceu militar din strada Stefan cel Mare nr.25, unde existau 3 clădiri principale și 12 pavilioane. Între timp, începuse construcția noului complex școlar din strada 1 Decembrie 1918 nr. 25, în care unitatea școlară se va muta începând cu anul școlar 1966-1967. Întregul complex va fi finalizat în luna august 1976. În prezent, școala noastră are o suprafață totală de 49424,50 m2 din care: Școala "U" – 33996,66m2 iar Școala "V" – 14427,84m2. La ora actuală, foști elevi ai școlii ocupă funcții importante in diverse domenii și au ajuns chiar profesorii noii generații.

3.3. Infrastructura socială

Statistic, o generație este delimitată de cealaltă după 29 de ani și jumătate. Istoria noastră contemporană după al doilea război mondial menționează existența unei generații de sacrificiu. A mai fost o generație de sacrificiu , cea a primului război mondial și probabil așa după cum ne-a arătat evoluția acestui spațiu politic și geografic vor mai fi și altele.

Stadiul de țară în curs de dezvoltare a devenit matricea noastră pentru ultima sută de ani, cel puțin. Sfârșitul ultimului război mondial ne-a găsit într-o țară ocupată de sovietici, cu o economie devastată mai puțin de război, însă mai mult de obligațiile Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944.

În contul plății datoriei de război, oficial timp de șase ani, am fost obligați să plătim 300 de milioane de dolari, iar după acest termen, societățile mixte de comerț și industrie sovieto-române – abreviate SOVROM – au desăvârșit spolierea țării.

În anul 1972 după depunerea unei cereri de înscriere ca membru în cele două organizații occidentale de credit FMI și Banca Mondială, România se afla în fața unei dileme economice, în primul rând: să strâmgă bani pentru proiectele sale de dezvoltare sau să încurajeze consumul ?

Proiecte de obiectiv: hidrocentrale, combinate chimice și agricole, irigații, , construcții de fabrici și uzine, rețea de transport feroviar, electrificare, locomotive, tehnologie occidentală pentru producție cu valoare adăugată mare . În general unități productive care să pună în circuit produse industriale și agricole ce odată vândute să aducă acoperirea cheltuielilor și profit pentru restituirea creditelor și plata dobânzilor.

Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol și Alexandru Bârlădeanu considerau stabilirea unei rate mai mari de acumulare o eroare de strategie de dezvoltare în dauna consumului și a scăderii nivelului de trai.

Nicolae Ceaușescu și grupul său de sprijin se găsea în dezacord, susținând necesitatea investițiilor din ceea ce putea să se strângă anual la nivel național. Au fost făcute și erori de judecată. Unui combinat pentru producerea oțelului i s-au adăugat alte cinci sau șase. Cam în aceiași proporție s-a construit și pentru celelalte ramuri industriale care într-adevăr absorbeau forță de muncă, însă cu producție de multe ori pe stoc sau supraproducție care de multe ori se vindea greu sau nu se vindea deloc pe piețele externe. Uneori, mai mult nu înseamnă și bine sau în câștig.

Din orașe au fost dislocați și li s-a fixat domiciliu obligatoriu, împreună cu întreaga lor familie (persoanele cu care locuia în aceeași casă) următorilor cetățeni: .foștii moșieri, foștii industriași, foștii mari comercianți, foștii bancheri și alți mari capitaliști, foștii mari proprietari de case naționalizate, foștii condamnați pentru infracțiuni politice sau pentru infracțiuni grave de drept comun, familiile trădătorilor de patrie și a celor fugiți peste hotare după 1 ianuarie 1947, foștii demnitari în aparatul de stat burghezo-moșieresc. În opinia autorităților comuniste prezența acestor persoane în Capitala țării și în centrele aglomerate devenea periculoasă întrucât aveau capacitatea de a influența opinia publică și crea o stare de spirit defavorabilă regimului politic impus României de Moscova.

In planurile de organizare a operațiunii, dislocarea cetățenilor din centrele aglomerate a fost gândită pe etape. In București, ea trebuia efectuată pe trei etape, iar în celelalte localități din țară într-o singură operațiune. Din București, în prima etapă, trebuiau dislocați foștii moșieri, foștii industriași, foștii bancheri și alți foști mari capitaliști: în etapa a doua – foștii mari comercianți, foștii demnitari în aparatul de stat burghezo-moșieresc, familiile trădătorilor de patrie și a celor fugiți peste hotare după 1 ianuarie 1947; în etapa a treia – foștii mari proprietari de case naționalizate, foștii condamnați pentru infracțiuni politice sau pentru infracțiuni grave de drept comun. De la măsura dislocării au fost exceptați, chiar dacă făceau parte din familiile enumerate mai sus, următorii: a) inginerii, arhitecții, medicii și farmaciștii, care erau încadrați în producție, într-o instituție sau întreprindere de stat sau cooperatistă, b) lucrătorii calificați care aveau o vechime de cel puțin 5 ani în producție, dacă erau salariații unei întreprinderi de stat; c) academicienii RPR, precum și artiștii, pictorii, compozitorii, scriitorii, care aveau o deosebită valoare; d) bătrânii netransportabili și bolnavii netransportabili, care nu locuiau cu alți membri de familie apți de muncă. în localitățile în care li s-a fixat domiciliu obligatoriu, persoanele dislocate puteau lucra în munci necalificate, în industriile forestieră, ceramică și în construcții. Cazarea celor dislocați privea ministerele și departamentele la care urmau să lucreze. Din tabel rezultă că numărul necesar de persoane pentru a lucra în industriile expuse mai sus era de 25 900. Răspunzând chemărilor lui Nicolae Ceaușescu și fiind impulsionați de activiștii de partid, numeroși cetățeni ai României au solicitat să fie înrolați în gărzile patriotice înființate. Primele adeziuni la aceste formațiuni s-au înregistrat încă din ziua de 21 august, provenind cu precădere din rândul muncitorilor (la Timișoara, Galați, Turnu-Măgurele etc.).

3.3.1.Cantina combinatului

Alimserv SA, firma care detine cantina de la Poarta Est a Combinatului Siderurgic ArcelorMittal Galati, este executata silit de catre Finante.
Organul fiscal a scos la licitatie cantina, doua magazii si alte anexe, evaluate la 2,3 milioane de lei, urmarind sa recupereze sumele pe care firma le datoreaza bugetului consolidat al statului. La 31 decembrie 2010, acestea totalizau 317.000 de lei.

3.3.2.Policlinica

3.3.3.Grădinița

3.3.4.Organizarea muncitorilor – sindicatele și rolul lor, organizațiile muncitoresti , asociațiile ccultural sportive , artistice