Colectarea Si Epurarea Apelor Uzate In Aglomerarea Urbana Videle DIN Judetul Teleorman

COLECTAREA ȘI EPURAREA APELOR UZATE ÎN AGLOMERAREA URBANĂ VIDELE DIN JUDEȚUL TELEORMAN

CUPRINS :

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

CAPITOLUL 2. NECESITATEA ȘI OPORTUNITATEA TEMEI

CAPITOLUL 3. CARACTERISTICILE APELOR NATURALE. POLUAREA APELOR. EPURAREA ȘI AUTOEPURAREA APELOR

CAPITOLUL 4. CIRCUITUL APELOR ÎN AGLOMERAREA URBANĂ VIDELE DIN JUDEȚUL TELEORMAN

CAPITOLUL 5. SISTEMUL DE CANALIZARE ȘI STAȚIA DE EPURARE A APELOR UZATE URBANE ÎN AGLOMERAREA URBANĂ VIDELE DIN JUDEȚUL TELEORMAN

CAPITOLUL 6. STUDIU DE CAZ PRIVIND CALITATEA EPURĂRII APELOR UZATE URBANE ÎN AGLOMERAREA URBANĂ VIDELE ÎN URMĂ MODERNIZĂRII

CAPITOLUL 7. CONCLUZII

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr 195/ 22.12.2005 privind Protecția Mediului, aprobată prin Legea 265/2006 cu modificările și completările ulterioare, definește obiectul legii că fiind un ansamblu de reglementări juridice privind protecția mediului, obiectiv de interes public major, pe bază principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltatrea durabilă .

Preocupările pentru protecția mediului natural s-au făcut resimțite încă de la sfârșitul secolului al XIX lea, când s-a făcut tranziția de la atitudinea de admirare pasivă a frumuseților naturii la cea activă de acționare pentru protecția ei și de prevenire a exploatării abuzive a bogățiilor naturale.

Axul central al politicilor noastre de mediu îl constituie asigurarea unui mediu curat pentru sănătatea locuitorilor țării, spargerea cercului vicios al sărăciei și deteriorării mediului, asigurarea unei creșteri economice regenerative și inovative, spre binele generațiilor actuale și viitoare .

Fără ocrotirea mediului, nu se poate asigură dezvoltarea durabilă. Dezvoltarea durabilă include protecția mediului, iar protecția mediului condiționează dezvoltarea durabilă.

Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare (UNCED), care a avut loc la Rio de Janeiro în iunie 1992, a arătat că nu se mai pot gândi mediul și dezvoltarea economică și socială că domenii izolate și că singură cale spre progres economic pe termen lung este legarea acestuia de protecția mediului.

Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea între două aspirații umane: necesitatea continuării dezvoltării economice și sociale, dar și protecția și îmbunătățirea stării mediului, că singură cale pentru bunăstarea atât a generațiilor prezente, cât și a celor viitoare.

Pentru a se dezvoltă durabil, toate țările au nevoie de acces și perfecționare în domeniul utilizării tehnologiilor curate și care risipesc mai puține resurse.

Cu acest prilej au fost identificate sursele de mediu cărora le sunt adresate dezvoltarea durabilă: schimbările climatice, folosirea irațională a resurselor naturale regenerabile și neregenerabile, pierderea biodiversității și acumulările de substanțe chimice persistente în mediu.

Măsurarea progresului în atingerea obiectivelor propuse necesită informații despre starea mediului înconjurător și despre cauzele ce stau la bază problemelor de mediu. Este necesar un sistem de raportare eficient cu privire la punerea în practică și implementarea politicilor de mediu.

Cerințele și exigențele existențe la nivelul Uniunii Europene impun o nouă abordare a problemelor globale de mediu din punct de vedere al efectelor și presiunii asupra mediului și al tuturor consecințelor dezvoltării socio-economice.

După Conferința Pământului, din 1992 de la Rio de Janeiro, România a început să asimileze parametrii dezvoltării durabile, în condițiile speciale ale tranziției la un alt sistem economico-social, care, inevitabil, își pune amprenta și asupra activităților legate de protecția mediului.

Vasta problematică a protecției mediului în contextul dezvoltării durabile se concentrează pe combaterea fenomenelor de poluare inerente unor activități umane în stadiul actual, prevenirea

deteriorarilor posibile, asimilarea, adaptarea și aplicarea cerințelor de mediu pentru integrarea în Uniunea Europeană, realizarea unor proiecte internaționale comune pentru valorificarea potențialului Dunării și Mării Negre, pentru protejarea biodiversității și a zonelor umede, monitorizarea calității apelor și a stării pădurilor, a efectelor fenomenelor ecologice de anvergură globală, soluționarea unor probleme acute, cum sunt cele ale diminuării și valorificării deșeurilor și ecologizării agriculturii, promovarea tehnologiilor curate, transformarea așezărilor umane în localități durabile.

Starea factorilor de mediu în România nu poate fi ameliorată, dacă nu se au în vedere următoarele aspecte:

– faptul că protecția mediului este o obligație ce revine tuturor celor care organizează și desfășoară o activitate, iar normele și standardele de mediu existențe trebuie respectate de toți și în primul rând, de cei care desfășoară activități industriale,

– în toate activitățile industriale trebuie acordată prioritate protecției mediului, calității vieții umane și abandonată concepția multor factori care pun în prim plan producția, fără a luă în calcul și consecințele negative asupra mediului în care trăim,

– instituțiile statului, centrale și locale, trebuie să își exercite, cu exigență necesară, atribuțiile pe care le au în aplicarea legilor,

– resursele financiare trebuie să fie cât mai bine folosite și focalizate pe soluționarea problemelor de mediu din zonele critice, trebuie continuă a introducerea instrumentelor economice, financiare și juridice care să-i stimuleze și, după caz, să-i constrângă pe agenții economici să investească în tehnologii noi, în performanțe economice și ecologice. În acest cadru, aplicarea efectivă a principiului ”poluatorul plateste” va conduce la rezultate pozitive, mai sunt necesare și unele adaptări ale politicii naționale, care să țină seamă, între altele, de faptul că, în perspectiva integrării în Uniunea Europeană, performanță economică va fi nemijlocit legată de performanță ecologică.

Problemele de protecție a mediului sunt deosebit de complexe și vizează toate sectoarele de activitate: economice, sociale și politice. Rezolvarea acestor probleme reclamă participarea tuturor celor implicați în poluarea factorilor de mediu: agenți economici, departamente, ministere, dar și a acelora care sunt interesați în ocrotirea mediului: în primul rând populația și reprezentanții ei aleși în diverse organisme, organizații neguvernamentale, întreagă structură statală.

O analiză obiectivă a procesului de globalizare de până acum, atesta faptul că avantajele economice înclină mai mult spre țările dezvoltate și către marile puteri economice unde își găsesc originea societatile transnaționale. În acest sens acționează și mecanismul financiar mondial care prin instituțiile sale F.M.I., Bancă Mondială, Organizația Mondială a Comerțului dominate de marile puteri economice avantajează într-o proporție covârșitoare țările dezvoltate implicate în acordarea de credite, înfăptuirea investițiilor străine directe, instituțiile, societățile transnaționale și statale creditoare obțin profituri ridicate.

Procesul de globalizare a economiei mondiale, a început la mijlocul anilor '80, a căpătat noi valențe și adepți în deceniul '90 și continuă în prezent să se manifeste cu putere, deși are de înfruntat concepții regionaliste și naționaliste.

Într-un sens larg, globalizarea economiei mondiale poate fi definită că fiind procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependintelor dintre statele naționale, că urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai lărgi și variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând la rândul lor o soluționare mai curând globală decât națională.

Abordată din punct de vedere economic și financiar, globalizarea poate fi definită drept întărirea și lărgirea legăturilor dintre economiile naționale pe piață globală a bunurilor, serviciilor și mai ales a capitalurilor.

Dezvoltarea durabilă este definită drept dezvoltarea care răspunde nevoilor prezente, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface nevoile. Dezvoltarea durabilă e concepută în vederea reconcilierii dintre economie și mediul înconjurător, că o nouă cale de dezvoltare care să susțină progresul uman nu numai în câteva locuri și pentru câțiva ani, ci pe întreagă planetă și pentru un viitor apropiat.

Securitatea ecologică este una dintre dimensiunile fundamentale ale securității globale.

Asistăm la o preocupare crescândă a omenirii față de problemele tot mai complexe ale protecției mediului. Preocupările sunt justificate de agravarea fenomenelor de poluare având adeseori tendința de globalizare (transformări vizibile ale regimului climatic, deteriorarea stratului de ozon, despăduriri cu amploare fără precedent, fenomene de deșertificare și aridizare, grave eroziuni ale solului și instabilitatea terenurilor, reducerea resurselor naturale, creșterea poluării și antropizarii unor importante ecosisteme), implicații economice și sociale deosebite, rezonanțe politice reflectate în doctrina unor partide, etc. În acest context, asistăm adesea la vehicularea unor termeni cum ar fi ecologie, protecția mediului, dezvoltare durabilă, managementul calității, managementul mediului, în contextul atribuirii unor înțelesuri evident eronate.

Se confundă adesea ecologia cu protecția mediului sau sensurile atribuite termenului de “dezvoltare durabila” dovedesc o abordare restrictivă. Însuși termenul de dezvoltare durabilă este contestat fiind preferat cel de dezvoltare sustenabilă sau dezvoltare viabilă. Este util a preciză de la început ce înseamnă fiecare dintre termenii de mai sus. În cele ce urmează vom încerca acest lucru.

De la început trebuie diferențiați clar termenii de ecologie, respectiv protecția mediului.

Ecologia este o știință biologică de sinteză ce studiază prin excelentă conexiunile ce apăr între organisme și mediul lor de viață, alcătuit din ansamblul factorilor de mediu (abiotic și biotic), precum și structură, funcția și productivitatea sistemelor biologice și supra-individuale (populații, biocenoze) și a sistemelor mixte (ecosisteme). De subliniat faptul că, dacă ecologia este o știință, protecția mediului este mai degrabă un concept care trebuie să se regăsească în fiecare domeniu de activitate (industrială, agricolă, comercială, de transport). În sensul dat de legea mediului, protecția mediului este ansamblul acțiunilor de ocrotire și îmbunătățire a mediului înconjurător, de protejare și gospodărire judicioasă a resurselor naturale, inclusiv aerul, apa, solul, subsol.

Dezvoltarea durabilă este acea dezvoltare care corespunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a le satisface pe ale lor. Conceptul a fost promovat și a reprezentat rezultatul activității a ”Comisiei Brundtland” numită astfel după numele celei ce a condus comisia, Doamnă Bo Harley Brundtland .

Ziua Mondială a Apei, Ziua Mondială a Meteorologiei și Ziua Mondială a Mediului căpăta astăzi o semnificație deosebită în condițiile în care schimbările climaterice și problemele aprovizionării cu apa au ajuns să îngrijoreze pe fiecare dintre noi.

În zilele noastre penuria de apa la scară planetară s-a accentuat. Cererea de apa a crescut enorm odată cu sporirea explozivă a populației, cu dezvoltarea activităților economice, cu accelerarea procesului de urbanizare și ridicarea confortului vieții moderne.

Problemă apei a căpătat dimensiuni globale și un grad înalt de gravitate. 1,5 miliarde de locuitori ai planetei, adică un sfert din total, n-au acces la apa potabilă, iar 2,6 miliarde, adică peste două cincimi, n-au acces la salubritate. Apa dulce contaminată și rezervele de apa ținute în condiții neigenice sunt cauza a 10 % din totalul îmbolnăvirilor din țările în curs de dezvoltare.

Limitele resurselor de apa, necesitatea gospodăririi lor cu multă grijă și importantă asigurării apei de bună calitate sunt mai evidente că niciodată în trecut. Este datoria noastră, a pământenilor de azi, să asigurăm că apa să realizeze funcțiile sale de întreținere a vieții, de legătură socială între comunități, de integrare cu alte resurse naturale, de materie prima și de ridicare a nivelului de trăi al oamenilor.

În acest context este îmbucurător să putem spune că țara noastră dispune de surse variate de apa de suprafața și subterane. Starea lor este relativ satisfăcătoare în comparație cu alte țări. Ponderea apelor curgătoare de suprafața ale căror ape pot fi utilizate pentru alimentarea centrelor populate a crescut de la 35 % din total în 1989 la cca. 62 % în anul 2000. Această îmbunătățire se datorează, mai ales, reducerii sau sistării activității unor unități economice mari poluatoare, dar și aplicării cu fermitate a prevederilor legislației în vigoare.

Factorii de mediu: aerul, apa, solul, floră, faună au suferit sub impactul activității umane modificări cantitative și calitative importante, mai ales în ultimele decenii, că urmare a valorificării intensive a resurselor naturale, dezvoltării industriei, centrelor populate (așezărilor umane) etc.

Activitățile din mediul urban constituie surse de poluare pentru toți factorii de mediu, de aceea aceste activități trebuie controlate și dirijate, astfel încât să se reducă la minim impactul asupra mediului.

Mediul în care trăiește omul este definit în primul rând de calitatea aerului, apei, solului, locuinței, alimentelor pe care le consumă, precum și a mediului în care își desfășoară activitatea.Strâns legată de acești factori, influențată și determinată imediat sau după o perioadă de timp, este starea de sănătate a populației.

Pentru urmărirea impactului poluării mediului asupra sănătății populației este necesară urmărirea anumitor indicatori de sănătate, agreați și propuși de Comunitatea Europeană, care pot scoate în evidența gradul în care sănătatea populației poate fi influențată în urmă expunerilor de scurtă durată sau a expunerilor pe perioade mai lungi. Pentru această sunt aleși indicatori de sănătate generali și specifici unor boli acute sau cronice.

Poluarea atmosferei produce, în primul rând, afecțiuni la nivelul aparatului respirator, aparatului digestiv, sistemului osteo-muscular, sistemului nervos și organelor de simț, aparatului genitourinar, boli infecțioase și parazitare.

La nivelul cooperării internaționale, în domeniul protejării sănătății România participă la Programul European APHEIS (Air Pollution and Health an European Information System a€“Sistemul Informatic European pentru Poluarea Aerului și Sănătate) de monitorizare a poluării aerului și evaluare a impactului acesteia asupra sănătății umane.

Un nou pas în mai bună gospodărire a apelor l-a constituit înființarea în anul 2001 a 11 Comitete de bazin, care au început să funcționeze, contribuind la promovarea participării publicului și a regulilor Uniunii Europene în domeniu.

Constatând tendințele pozitive din gospodărirea apelor, nu putem închide ochii asupra fenomenelor de poluare a apei, mai ales cu hidrocarburi și reziduuri chimice și casnice, asupra neglijențelor, indiferenței sau încălcării reglementărilor legale ce au loc.

O manifestare concludentă pentru abordarea integrată a apei și a celorlalți factori de mediu în vederea realizării dezvoltării durabile la scară națională și internațională a constituit-o Summit-ul pentru mediu și dezvoltare durabilă în regiunea carpato-danubiana, ținut la București în aprilie 2001. În Declarația adoptată cu acest prilej, șefii de stat prezenți au apreciat importantă specială economică și socială a fluviului Dunărea și a afluenților săi, că principal curs de apa european cu multiple utilizări și funcțiuni, că și importantă ecologică și valoarea să că habitat natural pentru numeroase specii de viață sălbatică.

Termenii de "Agricultura durabilă" sau "Agricultura ecologică" sunt foarte actuali astăzi, în România și în întreg spațiul european. Prin comparație cu agricultura intensiva, care utilizează îngrășăminte și pesticide de sinteză, pentru acoperirea necesarului culturilor agricole în substanțe nutritive și pentru controlul buruienilor, bolilor și dăunătorilor, "tehnologiile ecologice" sunt orientate spre diminuarea intervențiilor chimice, reducerea impactului poluant al activităților agricole asupra mediului și spre realizarea de produse agricole cu calitate biologică superioară. În prezent, politicile agricole la nivel european, susțin fermele ecologice, procesarea și comercializarea produselor ecologice. Este un proces care se află în plină dezvoltare în România și de mare interes pentru toți care sunt implicați, într-un fel sau în altul, în filierele producere-procesare-comercializare-consum al produselor agricole ecologice.

1.1 LEGISLATA DE MEDIU

1.1.1. Legislația de mediu comunitară

Legislația de mediu comunitară cuprinde aproximativ 300 de acte juridice incluzând directive, reglementări, decizii și recomandări. Partea centrală a legislației de mediu comunitare cu care țările asociate din Europa Centrală și de Est trebuie să-și alinieze legislația națională și practicile administrative conține aproximativ 70 de directive a€“ parte din ele fiind deja amendate de câteva ori și suplimentate prin a€œdirectivele fiice” – și 21 de reglementări. Circa jumătate dintre acestea sunt cuprinse în Cartea Albă a Comisiei Europene pentru pregătirea țărilor asociate din Europa centrală și de est în vederea integrării în Piață Internă a Uniunii Europene (1995).

Legislația comunitară de mediu este structurată în nouă capitole, după cum urmează: legislație orizontală, calitatea aerului, managementul deșeurilor, calitatea apei, protecția naturii, controlul poluării industriale și managementul riscului, chimicale și organisme modificate genetic, zgomot produs de vehicule și instalații, siguranță nucleară și protecție împotrivă radiațiilor.

Directive referitoare la calitatea apei

Directiva-cadru privind apa (2000/60/EC)

Directiva-cadru privind apa stabilește un cadru pentru măsurile care se iau la nivelul UE pentru protecția apelor. Combină abordarea a€œobiectivelor de calitate” cu abordarea a€œvalorilor limita”.

Directive asociate cu această directiva (până în prezent nu au fost elaborate directive-fiică; ele vor fi realizate în curând și treptat vor înlocui unele din directivele existențe) sunt:

Directiva privind apa de scăldat 76/160/EEC

Directiva privind nămolul de canalizare 86/278/EEC

Directiva privind tratarea apelor uzate urbane 91/271/EEC

Directiva privind nitrații 91/676/EEC

Directiva privind calitatea apei destinată consumului uman 98/83/EC

Obiectivele principale sunt: protejarea calității și cantității apelor împotrivă poluării, managementul apelor pe bază bazinelor hidrografice, îmbunătățirea eficienței managementului apelor prin folosirea principiului recuperării costurilor în serviciile de furnizare a apei și a serviciilor de tratare a apei uzate, implicarea mai mare a cetățenilor.

Directiva privind tratarea apelor uzate urbane (91/271/EEC)

Obiectivele principale ale directivei sunt:

Protejarea mediului împotrivă efectelor adverse pe care le pot avea descărcările de ape uzate;

Asigurarea unei infrastructuri tehnice potrivite pentru a trata apele uzate înainte de descărcare;

Stabilirea standardelor de limitare a emisiilor atât pentru apele uzate urbane cât și pentru cele industriale.

În contextul acestei directive autoritățile locale și regionale trebuie să determine situațiile de neconformare prin:

Cunoașterea cerințelor specifice ale directivei în zonă administrată (ex: populația echivalentă, sensibilitatea zonelor) și determinarea gradului necesar de tratare a apelor uzate;

Existența planurilor pentru modernizarea tratării apelor uzate în zonă;

Existența sistemului de recuperare a costurilor implicate de tratarea apelor uzate în zonă.

Directiva privind nămolurile de canalizare (86/278/EEC)

Directiva își propune prevenirea efectelor periculoase a nămolurilor folosite în agricultura, asupra solurilor, vegetației, animalelor și oamenilor, dar în același timp și încurajarea folosirii corecte a nămolurilor care pot fi benefice pentru recolte cu respectarea anumitor condiții.

În respectarea prevederilor acestei directive, autoritățile trebuie să se asigure că:

Producătorii de nămol de canalizare să informeze utilizatorii despre compoziția nămolului

Au la dispoziție inventare cuprinzând informații detaliate despre nămolul de canalizare (cantități, compoziție, rezultatele analizelor, nume și adrese ale recipienților, locurile unde au fost folosite).

1.1.2.Legislația de mediu românească

În legislația românească obligația colectării și epurării apelor uzate urbane este prevăzută în Legea Apelor nr. 107/1996 cu modificările și completările ulterioare și H.G nr. 188/2002 modificată și completată de HG nr. 352/2005 care stabilește condițiile în care pot fi descărcate apele uzate în receptorii naturali și care preia în totalitate prevederile Directivei U.E nr. 91/271/EEC privind epurarea apelor uzate .

Odată cu adoptarea Legii nr. 171/1997 privind aprobarea Planului Național de Amenajare a Teritoriului a€“ secțiunea ÎI a€“ APA, în România au fost stabilite zonele și localitățile care constituie priorități din punct de vedere al dotării și/sau reabilitării sistemelor de canalizare și stațiilor de epurare a apelor uzate.

Programul de realizare a lucrărilor și măsurilor pentru conformarea cu prevederile Directivei U.E nr. 91/271/EEC a fost stabilit de către M.A.P.M împreună cu M.A.P și autoritățile locale implicate. A fost solicitată și obținută, la negocierile cu U.E, o perioadă mare de tranziție pentru implementarea acestei directive a€“ de 15 ani, până în anul 2022 a€“ având în vedere costurile foarte mari legate de realizarea acestor lucrări și de faptul că echiparea localităților României cu sisteme de canalizare a evoluat foarte lent de-a lungul anilor, comparativ cu evoluția alimentărilor cu apa, ceea ce reprezintă o discordantă majoră în ansamblul funcțional al dotărilor edilitare.

De asemenea au fost elaborate și alte acte normative, ce preiau total sau parțial prevederile Directivelor U.E după cum urmează :

H.G. nr. 964/2000 a€“ privind măsuri de protecție a apelor împotrivă poluării cu nitrați proveniți din surse agricole;

H.G. nr. 472/2000 a€“ privind unele măsuri de protecție a calității apelor;

Ordinul M.A.P.M nr. 1146/2003 a€“ privind obiectivele de referință pentru clasificarea apelor de suprafața ( ce înlocuiește vechiul standard STAS a€“ 4706/1988);

H.G. nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de eliminare treptată a evacuărilor, emisiilor și pierderilor de substanțe prioritar periculoase;

Legea 458/2002 privind calitatea apei potabile modificată și completată de Legea nr.310/2004

CAPITOLUL 2. NECESITATEA ȘI OPORTUNITATEA TEMEI

2.1. Considerații generale

Obiectivul general al proiectului îl reprezintă îmbunătățirea infrastructurii de mediu în aglomerarea urbană Videle, în sectorul apă uzată, conform standardelor UE. În prezent efluentul de apă uzată este adesea descărcat în răul Glavacioc, ne-tratat sau tratat imperfect. Apă uzată rezultată din numeroase activități industriale reprezintă una din sursele majore de poluare pentru suprafețele de apă în care este descărcată, de asemenea fiind posibil să stânjenească procesul de tratare al apei uzate sau chiar să cauzeze pagube directe.

Baza pentru viitoarele investiții în sectorul de apă uzată o reprezintă cunoașterea exactă a descărcărilor de apă uzată menajeră și industrială, în rețeaua de canalizare, respectiv în stația de epurare. Calitatea, cantitatea și caracteristicile apelor uzate industriale sunt diferite și uneori este posibil să împiedice procesul de tratare. Impactul negativ asupra mediului este evident.

Epurarea apelor uzate reprezintă ansamblul de măsuri și procedee prin care impuritățile de natură chimică (minerală și organică) sau bacteriologică, conținute în apele uzate, sunt reduse sub anumite limite, astfel încât aceste ape să nu mai dăuneze receptorului în care se evacuează și să nu mai pericliteze folosirea apelor acestuia.

Procesele de epurare sunt, în mare măsură, asemănătoare cu cele care au loc în timpul autoepurarii, numai că sunt dirijate de către om și se desfășoară cu o viteză mult mai mare. Instalațiile de epurare sunt realizate tocmai în scopul intensificării și favorizării proceselor care se desfășoară în timpul autoepurarii.

Procesele de epurare sunt de natură fizico-mecanică, chimică și biologică. În urmă aplicării acestor procese rezultă că procedee următoarele :

procedee mecanice – în care procesele de epurare sunt de natură fizică;

procedee chimice – în care procesele de epurare sunt de natură fizico-chimică;

procedee biologice – în care procesele de epurare sunt atât de natură fizică, cât și de natură biochimică.

2.2. Rezumatul problemelor referitoare la sistemul de apă uzată

În configurația actuală, sistemul de colectare și tratare ape uzate este funcțional și asigura un anumit nivel al serviciului pentru populație și agenți economici Există însă și deficiențe considerabile care trebuie eliminate prin măsurile descrise mai departe, astfel încât colectarea și tratarea apei uzate să fie făcută, în final, la standarde europene.

Aceste probleme și măsuri se prezintă în tabelul 2.1 :

Tabel 2.1.

Principalele măsuri de reabilitare / extindere sunt descrise pe scurt în tabelul 2.2:

Tabel 2.2.

2.3. Realizări după modernizarea sistemului de apă

Extinderea rețelei de canalizare la aproape 100% din lungimea străzilor;

Sistemul apă uzată va deservi aproape 100% din populația localității;

Calitatea apei epurate și evacuate în emisar va fi conformă cu cerințele Directivei UE 91/271/EEC, transpusă de Normativul NTPA 001-011/2002, revizuit de HG 352/2005.

CAPITOLUL 3. CARACTERISTICILE APELOR NATURALE. POLUAREA APELOR. EPURAREA ȘI AUTOEPURAREA APELOR

3.1. Caracteristicile apelor naturale

Radioliză apei. Energia radiațiilor ionizante pătrunse în organism este absorbită în cea mai mare parte de moleculă de apă care pierde un electron și se transformă în ion pozitiv. Electronul este captat de altă moleculă de apă care se transformă într-un ion negativ. Acțiunea biologică primară a radiațiilor ionizante are întotdeauna două componente:

efectul radiobiologic direct, care corespunde unor transformări, denaturări și inactivări ale unor biomolecule;

efectul radiobiologic indirect, care corespunde alterărilor morfologice și munctionale ale unor structuri biologice.

Sub acțiunea radiațiilor, solventul principal, apă se descompune și se transformă în agenți chimici reactivi, care atacă moleculele dizolvate. De aceea, analiză descompunerii apei a influenței radiațiilor asupra ei este indispensabilă pentru înțelegerea corectă a efectului radiobiologic indirect.

Iradierea apei cu raze X sau gamma "activează" apă, determinând apariția de radicali liberi H+ și OH, care produc modificări chimice ale substanțelor dizolvate (oxidări, hidroxilări, inițieri de polimerizări etc).

Un electron cu o energie de 1 MeV (sau 6 eV) străbate moleculă de apă în 10-18 secunde sau 10-16 secunde. După 10-15 secunde are loc trecerea într-o stare excitată prin reorganizarea norului electronic, fără o modificare esențială a scheletului nuclear al moleculei. După 10 sec. încep să se evidențieze diferențele în regimul de vibrație al nucleelor în norul electronic restructurat. Dacă energia de excitare este suficientă, poate avea loc o disociere a moleculei excitate nestabile din cauza creșterii mari a amplitudinii vibrațiilor pe direcția legăturii H-OH. Practic H2O se rupe în H + OH.

Ruptură bruscă a sarcinilor provoacă un șoc de polarizare, care face că ionii H3O+ să se găsească într-o stare excitată, nestabilă. Acest proces poate fi considerat și că o captare de către ionul H2O+ a unui electron ce polarizează moleculă neutră de apă, într-o reacție de tipul:

H2O+ + H2O = H3O+ + OH' + e, ceea ce implică simultan și un schimb de protoni.

Apă iradiată are proprietăți oxidante datorate acțiunii radicalilor OH și HO:2 sau apei oxigenate. Toți radicalii pot produce diverse reacții: polimerizări, formări de punți, reacții în lanț, etc.

Salinitatea (S o/oo) . Prin salinitate trebuie să înțelegem greutatea elementelor solide care poate fi obținută prin evaporarea unui Kg de apă în vacuum la 480°C, adusă până la o valoare constanța și se notează cu S o/oo.

Folosirea unei temperaturi de 480°C este necesară pentru a se realiza o oxidare completă. Este, de asemenea, necesară înlocuirea halogenilor care se pierd prin deshidratare, cu o greutate echivalentă în clor.

Sărurile minerale solvite în apă diferă în funcție de natură bazinului acvatic. În apele dulci domină carbonații, iar în cele marine clorurile:

în apele dulci: 79.9% carbonati ; 13,2% sulfati ; 6,9% cloruri.

în apele marine: 88,8% cloruri ; 10,8% sulfati ; 0.4% carbonati .

Salinitatea apei oceanelor se caracterizează prin prezența unor constituenți majori, a unora minori și a unor elemente rare. Constituentii majori (peste 100 p.p.m.):

Ioni %__

CI 55,04

Na+ 30,61

SO42- 7,68

Mg+2 3,69

Că+2 1,16

K+ 1,10__

99,28

Constituenții minori (între 1-100 p.p.m.):

Brom 65,0%

Carbon 28,0%

Stronțiu 8,0%

Bor 4,6%

Siliciu 3,0%

Fluor 1,0%

Elemente rare: litiu, nibidiu, fosfor, iod, fier, zinc, molibden etc.

În funcție de salinitate, hidrobiontii pot fi dulcicoli, mixohalini, euhalini sau marini și hiperhalini. Speciile hiperaline după originea lor și adaptarea la salinitate pot fi:

specii halobionte ce trăiesc în ape cu salinitate foarte ridicată cuprinsă între 25 °/oo – 28 o /oo ;

specii halofile care suportă salinități cuprinse între 25-100 o/oo ;

specii halogene, de origine dulcicolă care suportă variații de salinitate până la 100 o/oo .

În funcție de adaptarea la variațiile de salinitate, organismele acvatice se împart în două mari grupe: stenohaline și eurihaline. Speciile stenohaline trăiesc în medii cu salinitate relativ constanța întreg ciclul lor ontogenetic, fie la salinități mici și constante (stenohalinii de apă dulce), fie la salinități mari și constante (stenohalinii de apă sărată). Mecanismele de reglare osmotică a acestor organisme au eficientă scăzută, creșterea sau scăderea salinitătii ducând la moartea lor prin șocuri osmotice.

Salinitatea împreună cu temperatura și presiunea hidrostatică modifică densitatea apei și influențează condițiile de flotatie, de locomoție, morfologia metabolismului și răspândirea hidrobiontilor.

Presiunea osmotică ce apare în apă că urmare a dezvoltării sărurilor minerale acționează diferit asupra organismelor acvatice. Presiunile osmotice ridicate din apă provoacă la nivelul branhiilor fenomenele de difuziune prin pereții celulari, degenerarea sau moartea celulelor branhiale urmată de moartea indivizilor expuși.

Rhopia sau factorul rhopic reprezintă raportul valoric în care se găsesc diferiți ioni în mediul acvatic și care acționează sinergie sau antagonic asupra parametrilor funcționali ai organismelor (E. Pora). Analizând raportul dintre diferiți ioni din apele Marii Negre și Marii Mediterane, E. Pora constată că principalul factor care limitează pătrunderea speciilor mediteraneene în Marea Neagră este raportul ionic diferit și nu salinitatea totală diferită.

Se poate folosi și un alt parametru și anume clorinitatea (Cl °/oo). Prin clorinitate trebuie să înțelegem cantitatea totală de halogeni dintr-un Kg de apă de mare, în grame, în care bromul și iodul sunt înlocuiți prin echivalenți în clor.

Raportul dintre salinitate și clorinitate se stabilește prin relația:

Deoarece clorinitatea exprimă concentrația halogenilor la unitatea de greutate, se utilizează noțiunea de clorositate, care exprimă clorinitatea în grame la un volum de 1 l (clorositatea = clorinitate x densitatea apei la 20 °C).

Salinitatea medie a oceanului este de 35 g o/oo cu unele oscilații, în funcție de aportul de ape dulci, evaporație, precipitații, etc. Pot apare și unele variații sezoniere.

În timp ce în Marea Roșie salinitatea ajunge la 41 g o/oo, în Marea Neagră este de 17-21 g °/oo. fiind vorba de o apă salmastră, iar în Marea Baltică variază între 2 și 11 g °/oo.

Se pot înregistra variații și în funcție de latitudine. Astfel, în emisfera sudică salinitatea este mai mare decât în cea nordică. În zona ecuatorială, că urmare a precipitațiilor abundente, salinitatea este mai redusă, în timp ce la tropice, datorită evaporației ridicate și a lipsei de precipitații salinitatea este mai ridicată.

În funcție de gradul de salinitate apele pot fi împărțite în:

ape dulci (ahaline) S o/oo sub 0,5 g o/oo

ape mixohaline:

oligohaline S o/oo între 0,5-5 g o/oo

mezohaline (salmastre) S o/oo între 5-17 g o/oo

polihaline (mixohaline) S o/oo între 18-30 g o/oo

ape euhaline (marine, oceanice) S o/oo între 30-40 g o/oo

ape hiperhaline (ultrahaline) S o/oo peste 40 g o/oo

golfuri marine izolate

lacuri întinse din zone secetoase.

Hidrobionii adaptați la astfel de ape pot fi: specii dulcicole, specii mixohaline, specii euhaline, specii hiperhaline.

În cele ce privește speciile ultrahaline (hiperhaline) putem diferenția următoarele categorii ecologice:

specii haloxene – sunt de origine dulcicole, care ajunse în ape sărate supravefuiesc la concentrații ce variază între 0-100 g o/oo, Lymnaea ovata;

specii halofile – sunt iubitoare de apă sărată și suportă concentrații cuprinse între 25-100 g o/oo, Chironomus halofilus;

specii halobionte – trăiesc în ape cu concentrații foarte mari, de peste 200 g o/oo, Brachionus mulleri.

Salinitatea influențează anumiți parametri ai apei. Astfel, căldură specifică crește odată cu creșterea salinitătii. Densitatea apei crește aproape liniar cu ridicarea salinitătii. Odată cu creșterea concentrației scade temperatura densității maxime. La salinități mai mari de 20 g o/oo densitatea maximă apare la o temperatura inferioară punctului normal de îngheț.

Vaporizarea scade odată cu creșterea salinitătii, deoarece sărurile au tendința de a face că moleculele de apă să fie mai puțin accesibile pentru evaporare. De asemenea presiunea osmotică a apei crește odată cu salinitatea.

Apele dulci au o salinitate foarte redusă. Compoziția lor ionică este, de asemenea, diferită, fiind reprezentată în special de Că2+, Mg2+, Na+, K+ carbonati, bicarbonati, SO42- și CI-.

Materiile solide totale (MST). Se găsesc în apă uzată și pot fi în stare de suspensie (organice și minerale) și materii solide.

Materiile solide în suspensie pot fi la rândul lor, separate prin decantare. În funcție de dimensiunile diferitelor particule (gradul de dispersie) și de greutatea specifică a acestor particule, materiile solide în suspensie se pot depune sub formă de sediment, pot pluti la suprafață apei sau pot pluti în masă apei (materii coloidale).

Materiile solide totale, respectiv cantitatea de sediment care s-a depus la anumite intervale de timp menționate se exprimă în procente din volumul depunerilor, fiind în cazul depunilor menajere 120 minute de sedimentare.

Anionii în apele naturale.

Carbonații sunt cei mai importanți compuși din apele dulci continentale, aflați în proporție de aproape 80 %, în timp ce în apele marine se găsesc în proporție de 0,2-0,4 %. Au o solubilitate redusă și formează combinații cu metalele alcaline, alcalino-teroase și cu fierul. Cei mai frecvenți carbonati din apele continentale sunt: CaCO3. MgCO3. SrCO3 etc.

Bicarbonații sunt compuși mult mai solubili decât carbonații, solubilitatea lor fiind în funcție de pH-ul apei. În apele naturale bicarbonatul de calciu joacă rol de substanță "tampon" între H2CO3 și CaCO3 predominantă uneia din forme depinzând de pH-ul apei: la pH mai mic decât 4 nu există decât H2CO3, iar la un pH mai mare de 12 nu există decât CaCO3.

Alcalinitatea unei ape reprezintă cantitatea de acid puternic necesară pentru punerea în libertate a ionilor acizilor slabi asociați, prezenți într-un litru de apă la 20°C și presiune normală. Alcalinitatea este dată de cantitatea de carbonati, bicarbonati, silicati și fosfați existenți în apă. În practică se determina fie alcalinitatea permanentă, la pH=8,4, fie alcalinitatea totală, la pH=5,1, în prezența unor anumiți indicatori. Valoarea alcalinității da indicații asupra rezervei de CO2 existente în apă, cu rol major în producția primară a acelui ecosistem .

Halogenii cei mai răspândiți din apele naturale sunt clorul, bromul și iodul prezenți sub formă de cloruri, bromuri, ioduri. Clorurile își au originea în rocile sedimentare și sunt ușor solubile. În apele marine și oceanice clorurile domină în proporție de aproape 89%, în timp ce în apele dulci continentale sunt de aproape 7 % din cantitatea totală de săruri. Bromul și iodul sunt prezente în special în apele marine și oceanice .

Sulful reprezintă al doilea anion că importantă în compoziția minerală a apelor interioare. Se găsește sub formă de sulfati, sulfuri sau hidrogen sulfurat. Sulfatii, puțin solubili, sunt transformați de bacterii în hidrogen sulfurat sau în sulfuri solubile, ce sunt utilizate de organisme în sinteză aminoacizilor cu sulf (cistină și metionină). În ecosistemele lacustre bacteriile depun sulf la interfață apă-mal concentrația lui crește cu adâncimea nămolului.

Cationii din apele naturale

Cationii dizolvați în apă afectează în general proprietățile estetice și organoleptice ale apei de băut. În această categorie pot intră: sodiul, calciul, magneziul, fierul, manganul și siliciul.

Sodiul este prezent în toate apele datorită solubilității mari, a sărurilor sale și a abundenței depozitelor minerale. Alte surse de sodiu sunt deversările domestice și comerciale în ape. Sărurile de sodiu nu sunt în general toxice deoarece se elimina prin rinichi. În cazul copiilor, rinichii nu funcționează că la adulți și pentru apă de băut se impune o limita superioară de 200 ppm. Acest element formează alături de potasiu suportul apei în organismele vii.

Potasiul este prezent în apele continentale sub formă de cloruri, sulfuri, ioduri, carbonati, bicarbonate, etc., în concentrații de ordinul miligramelor la litru, în funcție de structura chimică a substratului. Aceste elemente formează suportul apei în organismele vii.

Magneziul intră în compoziția clorofilei și are acțiunea stimulatoare asupra algelor fixatoare de azot. Pentru unele bacterii Mg2+ este un factor de creștere. Organismele animale conțin magneziu necesar activității unor enzime. Magneziul are acțiune neuroinhibitoare, care este anulată de calciu.

Concentrația ionilor de Mg2+, Că2+ și K2+ și presiunea exercitată de aceștia asupra membranei celulare, prezintă efect stresant asupra peștilor de apă dulce.

Limitele impuse pentru apele de suprafață sunt:

Fierul se găsește în ape sub formă feroasă, ferică sau coloidală, legată de prezența acizilor humici. Starea bivalentă sau trivalentă a fierului depinde de pH-ul apei. Concentrația fierului în apele naturale depășește adesea limita optimă pentru alge (1-2 mg/l) devenind astfel un factor limitativ în dezvoltarea populațiilor de cianoficee. Fierul are un rol important în viață unor hidrobionti. Fierul bivalent Fe2+ poate există în apele sărace în oxigen dizolvat și provine din drenări de la mine sau din apele minerale. Fierul trivalent Fe3+ este formă stabilă în mediul ambiant, compușii ferici oxigenati sunt practic insolubili în apă. Fierul este un oligoelement esențial atât pentru animal cât și pentru plante. Organismul uman conține în total 4,5 g Fe din care 72,7 % în hemoglobină și 2,3 % în mioglobină.

În cursul superior al râurilor, unde cantitatea de Fe este mai mare, se găsesc ferobacterii . Cantitatea de fier în apă condiționează răspândirea unor alge, fierul inhibandu-le dezvoltarea. Deficitul de fier la organismele animale provoacă anemii feriprive.

Cuprul este prezent în apă sub formă ionică sau de complex organomineral în concentrații cuprinse în 10 și 100 mg/m3 apă. Compușii carbonici ai cuprului sunt insolubili, se depun pe fundul apelor sub formă de malahit sau azurit, perturbând viață organismelor acvatice. În concentrații mari devine toxic pentru dezvoltarea populațiilor de alge, acest fenomen bazându-se pe utilizarea sulfatului de cupru că algicid în combaterea înfloririi algale din bazinele acvatice.

Cuprul în apă, deși nu constituie un pericol pentru sănătatea umană, poate afecta folosirea domestică a apei. Se recomandă să nu fie depășită limita maximă admisă, în cazul apei de băut această fiind de 1,0 ppm.

Siliciul se găsește în apele continentale și oceanice sub formă ionică și coloidală (bioxid de siliciu coloidal), având origine în rocile scoarței. Mai poate fi întâlnit și sub formă de silicati. Se acumulează prin aport terigen, dar și din activitatea organismelor.

În pătură superficială până la 20 m concentrația siliciului este de cca. 20 mg/m3, la 30-40 m este de 1400 mg/m3, iar la adâncimi mai mari de 7000 mg/m3 în Antarctica.

S-a stabilit un raport între concentrația siliciului, oxigenului, azotului și a fosforului, care ar fi: 270/16/16/1. Uneori acest raport este riguros constant ceea ce probează existența unui echilibru dinamic menținut de anumite mecanisme.

Aluminiul nu este un nutritiv esențial pentru om. În organismul uman ajunge prin hrană și foarte puțin prin apă. Sulfatul de aluminiu se folosește în potabilizarea apei naturale, în etapă de coagulare adică de limpezire și de colorare. Limita admisă de aluminiu în apă de băut este de 0,1 ppm.

Zincul este prezent în apele naturale în concentrații mai mici față de apele de canalizare, unde ajunge în activități umane legate de galvanizări, aliaje de zinc și cupru sau cu alte metale. Ionii de zinc prezenți într-o concentrație mai mare de 5 ppm conferă apei un gust astringent. Apă poate deveni opalescentă, deci se recomandă menținerea concentrației zincului din apă sub 5 ppm.

Substanțele biogene. Substanțele biogene stau la baza procesului de biosinteză. Că urmare producătorii au nevoie de o serie de elemente chimice, aliate în apă sub diferite forme. Dintre elementele chimice absolut necesare în procesele de biosinteză, cele mai importante sunt: N2, P, Fe, Și, Mg, Că, Mn, Cu.

Azotul și fosforul reprezintă biogenele de prima importantă, lipsa lor inhibând creșterea și dezvoltarea plantelor.

În apele naturale are loc un adevărat circuit al substanțelor biogene. Bioelementele din apă sunt utilizate de producătorii primari și transformate în biomasă. Prin descompunerea corpului hidrobiontilor morți, elementele biogene ajung din nou în apă fie sub formă anorganică, fie sub formă organică. Astfel, după moartea fitoplanclonului 20-25% din cantitatea totală de fosfor revine în masă apei sub formă anorganică, iar 30-40% sub formă organică.

Azotul. Este un element esențial pentru existența vieții în biosferă deoarece intră în structura acizilor nucleici și a proteinelor. Azotul se găsește în natură în cantități mari, însă, în cea mai mare parte în forme inaccesibile plantelor și animalelor.

Azotul se găsește în toate apele sub formă moleculară (N2) sau în combinații anorganice și organice. Poate ajunge în ape din atmosfera datorită coeficientului mare de solubilitate sau din procesele de denitrificare, sub acțiunea bacteriilor denitrificatoare. Se găsește sub formă de amoniac, săruri de amoniu, azotiți și azotați și sub formă de compuși organici complecși.

Azotul amoniacal rezultă din hidratarea amoniacului care adiționând o moleculă de apă formează hidroxidul de amoniu (NH4OH). Este prezent în apele superficiale până la 200 m. Scade odată cu adâncimea deoarece se oxidează repede. În zona eutofica prezintă variații cuprinse în limite destul de mari că urmare a procesului de fotosinteză.

Amoniacul ia naștere în apele naturale prin acțiunea bacteriilor de putrefacție asupra proteinelor din corpul hidrobiontilor morți. În urmă proceselor catabolice de dezaminare a proteinelor, hidrobiontii elimina în apă produși cu toxicitate mai redusă precum sărurile amoniacale, ureea, acidul uric. Amoniacul prezintă un grad mare de toxicitate pentru majoritatea organismelor animale din ecosistemele acvatice. Concentratiile crescute de amoniac din ape indică existența unei poluări avansate cu substanțe organice.

Azotul organic

În apă se găsește sub formă coloidală sau de molecule de aminoacizi provenite din cadavrele organismelor hidrobionte. Prin activitatea lor metabolică organismele excretă compuși cu azot precum aminoacizi, polipeptide, uree, hidroxilamină etc.

Fosforul este prezent în apă sub formă organică legat de unii radicali sau de substanțe complexe sau sub formă de săruri ale acidului fosforic.

Fosforul mineral este indispensabil proceselor biologice, deoarece este purtătorul energiei preluate de la soare în fotosinteză și înmagazinată în grupările fosfatice macroergice.

Fosfații (CaPO4) reprezintă nutrienți majori pentru plante și sunt implicați în fenomenul de eutrofizare.

Fosfații intră în cursurile de apă din mai multe surse:

drenările solurilor agricole;

apele meteorice;

deversările din apele industriale;

produsii de excreție;

temperatura și intensitatea activității bacteriene.

Concentrația normală a fosforului în apele dulci este de 0,1 mg/m3, în apele oceanice și marine concentrația este mult mai mică: 0,07 mg/m3.

Timpul de circulație al fosfatilor este redus. În apele de suprafață este de ordinul minutelor, iar în ecosistemul de ansamblu de 4-5 zile.

Fosforul înlesnește bacteriilor fixatoare de azot să acumuleze azotul din aer și de asemenea facilitează desfășurarea proceselor de amonificare și nitrificare.

În procesul de eutrofizare se pot consideră diferite stadii de evoluție, care se pot desfășura și concomitent, suprapunându-se. "Înflorirea apelor" se asociază cu concentratiile înalte de fosfor și de alți nutrienți, cum sunt azotul și oligoelementele K, Mg, Co, Zn, Fe, Mn etc.

În concentrații mari fosforul devine toxic. Fosforul în formă elementară (fosfor alb, solubil în grăsimi și solvenți organici) este toxic și supus bioacumulării.

Fertilitatea chimică a apelor poate fi apreciată și pe baza raportului N/P exprimată prin azotați și fosfați.

Gazele solvite în apă . La suprafață aer-apă are loc un permanent schimb de gaze între atmosfera și apă conform legii lui Henry: concentrația unui gaz într-o soluție saturată este proporțională cu presiunea la care se găsește gazul respectiv când vine în contact cu soluția:

C = P x K10, unde C = concentrația gazului în apă (mg/l);

P = presiunea parțială a gazului;

K = coeficientul de solubilizare al gazului la temperatura t°.

Din atmosfera pot trece în apă în diferite proporții gaze precum (O2, CO2, N2, H2, H2S, CH4 etc. Concentrația acestor gaze în apă depinde de coeficientul de solubilitate al gazului, temperatura și salinitatea apei, presiunea atmosferică.

Oxigenul. Oxigenul este cel mai abundent element de pe Pământ. În atmosfera, apă și în scoarță pământului O2 se găsește în proporție de 46,6 %. Aerul atmosferic uscat conține 23,2 % O2 în greutate și 20,9 % în volum.

Oxigenul este produs prin procesul de fotosinteză, deci prin acțiunea luminii. Bacterium photometricum produce oxigen în lipsa luminii. Oxigenul este după hidrogen, heliu și neon cei mai abundent gaz în Soare și stelele fixe. Omul respiră în repaus 1 m3 aer/ora și reține circa 1/5 din O2.

Solubilitatea oxigenului în apă variază invers proporțional cu temperatura și salinitatea apei și este favorizată de mișcarea apei și de creșterea presiunii atmosferice .

Cantitatea de oxigen solvit în apă se exprimă în ml O2/l de apă sau mg/l (1 ml O2 = 1,43 mg).

Oxigenul dizolvat este un indicator care arată în mod global gradul de poluare al apelor cu substanțe organice.

Cantitatea de oxigen care se poate dizolvă în apă curată – așa numită limita de saturație – depinde de temperatura și variază de la 7,63 mg/dm3 la 30°C – la 9,17 mg/dm3 la 20°C și la 14,23 mg/dm3 la 0°C. Solubilitatea oxigenului în apă mai depinde și de turbulentă la suprafață apei, de presiunea atmosferică, mărimea suprafeței de contact, cantitatea de oxigen din apă sau din atmosfera etc.

Conținutul de oxigen din apă uzată indică gradul de prospețime ale apei brute, precum și stadiul descompunerii substanțelor organice în instalațiile biologice și în apele naturale. Fiind un indicator global care pune în evidență starea de impurificare a apelor uzate, se recomandă că acest indicator privind oxigenul dizolvat să fie analizat în asociație cu consumul biochimic de oxigen, consumul chimic de oxigen și stabilitatea relativă a apelor uzate.

Gradul de saturație în oxigen al apei se exprimă procentual și se calculează după formulă:

Saturatia în oxigen (%) =C/Co x 100, unde C= concentrația oxigenului dizolvat determinat în momentul recoltării probei; Co = concentrația la saturație a oxigenului la temperatura din momentul recoltării.

La un grad de saturație de 100 % oxigenarea apei prin dizolvarea oxigenului atmosferic se reduce practic la zero; fac excepție apele cu un grad ridicat de turbulentă care pot ajunge la suprasaturare. De asemenea, procesul de suprasaturare poate fi cauzat și de procesul de fotosinteză care se manifestă mai intens în apele stătătoare și în anotimpul cald; "la înflorirea apei" suprasaturația poate depăși 200 %.

Deseori vara, în lacuri cu vegetație abundență, datorită fotosintezei intense are loc suprasaturarea apei în oxigen. O suprasaturație slabă este inofensivă pentru majoritatea hidrobiontilor în timp ce una puternică poate fi fatală, în special puietului de peste, datorită emboliei gazoase care apare în aceste condiții.

În apele curgătoare sau cu un grad mare de turbulentă, masă de apă este bine amestecată și oxigenul ajunge până în straturile profunde. O situație similară se înregistrează și în largul marilor și al oceanelor, unde rar se înregistrează deficiențe în oxigen.

Datorită variațiilor termice sezoniere în apele stagnante are loc o adevărată stratificare a oxigenului. În timpul iernii difuzia oxigenului din atmosfera este împiedicată de pătură de gheață, oxigenul produs prin fotosinteză este redus cantitativ, dar gradul de solubilitate al oxigenului este mare datorită temperaturilor scăzute.

În timpul circulației de primăvară apă este saturată în oxigen. Odată cu încălzirea apei are loc o scădere a cantității de oxigen din hipolimnion, datorită proceselor de oxidare, descompunerii bacteriene sau fermentative a substanțelor organice și respirației viețuitoarelor, procese ce se desfășoară cu consum de oxigen.

În timpul stagnației de vara în lacurile eutrofe se înregistrează o scădere puternică a oxigenului datorită descompunerii substanțelor organice provenite din biomasă hidrobiontilor.

Scăderea cantității de oxigen din lacuri poate avea cauze fizice precum creșterea temperaturii, scăderea presiunii atmosferice, deversarea de ape uzate încărcate cu substanțe organice, sau cauze biologice precum respirația viețuitoarelor și procesele de descompunere bacteriană. În timp ce cauzele fizice pot determina o scădere rapidă a oxigenului din apă, cele biologice produc scăderi lente.

Malul de pe fundul bazinelor acvatice nu conține, de regulă, oxigen dar aici au loc procese intense de descompunere a substanțelor organice cu consum de oxigen preluat din apă din vecinătatea fundului lacului. Acest fenomen face că în zona profundala concentrația de oxigen să scadă continuu, în bălțile mici cu mal bogat instalându-se fenomenul de hipoxie ce afectează mai ales populațiile de pești.

În apele curgătoare există o stratificare a oxigenului datorită mișcării continue a apei. Variațiile conținutului de oxigen din lungul unei ape curgătoare sunt legate de diferențele de temperatura între izvor și vărsare și de variația conținutului de substanță organică din acea apă.

Substanțele organice solvite în apă. Substanțele organice din apă sunt după natură lor chimică protide, aminoacizi, vitamine, lipide, glucide și compuși intermediari ai acestora. După originea lor, ele pot fi autohtone, fiind rezultatul activității biologice din respectivul ecosistem sau alohtone, aduse în bazin de apele de șiroire.

Concentrația substanțelor organice din apă poate fi apreciată și prin consumul biochimic de oxigen care reprezintă cantitatea de oxigen consumată de microorganisme într-un interval de timp pentru descompunerea biochimică a substanțelor organice din apă. Timpul standard este de 5 zile Ia temperatura de 20°C (CBO520).

Cantitatea de substanțe organice din apă îi conferă o anumită putere reducătoare care se determina prin cantitatea de permanganat de potasiu necesară pentru oxidarea apei în mediu acid.

Ionii metalici. Metalele grele prezente normal în natură nu sunt periculoase pentru mediu, deoarece sunt prezente doar în cantități foarte mici. Metalele grele devin poluanți doar dacă apar în mediu în cantități mai mari uneori cu mult mai mari decât nivelul natural și de obicei cauza acestui fapt este industrializarea.

Metalele prezente în urme în apă se pot clasifică în 5 categorii:

Metale care alterează proprietăți organoleptice ale apei: Fe, Mn, Cu și Zn

Metale toxice la concentrații mici: Aș, B, Ba, Cd, Cr, Hg, Pb și Se

Metale toxice dar care la nivelele uzuale la care sunt prezente în apă nu sunt toxice: Ag, Be, Bi, Ni, Sb

Metale netoxice la nivelul de concentrație de ordinul ppm (mg/l apă): Ga, Ge, Sn, Sr, Ți, V, Zn

Metale care la nivelul de concentrație ppb până la ppm sunt nutrienți iar la nivele mai mari sunt toxici: B, Co, Cu, Fe, Mn, Mo, Zn

În apă metalele sunt prezente în diferite forme și anume:

Metale dizolvate: partea de metale din apă neacidulata care trece printr-un filtru de membrană de 0,45 micrometri

Metale prezente în suspensie: partea de metale din apă neacidulata care este reținută de filtru de membrană de 0,45 m

Metale totale: Concentrația totală de metale din apă determinată după o dezagregare puternică (încă se mai folosește apă regală) sau suma metalelor dizolvate și metalelor în suspensie

Metale extractibile în mediul acid: Concentrația metalelor din proba de apă după ce proba neflltrata este tratată la cald cu acid mineral diluat. Reprezentanții cei mai studiați sunt: cadmiul, cromul, mercurul, plumbul staniul, arsenul și manganul.

Crom (Cr). Majoritatea rocilor și solurilor conțin mici cantități de crom. În stare naturală cromul este în forme insolubile, cele solubile găsite în sol sunt rezultatul contaminării datorate emisiilor industriale.

Sursele antropogene cele mai importante ale cromului din mediu sunt:

procesele de tăbăcire a pieilor;

acoperirea metalelor.

Ionul cromat și dicromat în care cromul este în stare de oxidare superioară adică Cr(VI). se reduce ușor de către substanțele organice din mediu la Cr(III).

Dintre cele două forme solubile Cr(III) și Cr(VI), cromul hexavalent este cancerigen și valoarea maximă admisă în apă este de 0.05 ppm.

Cromatul este iritant pentru ochi, nas și plămâni. Expunerea prelungită la cromati poate provoca efecte adverse asupra ficatului, rinichilor și poate produce cancer. Concentrații mici de cromat pot cauza dermatite.

Metilarea mercurului are loc și în mediul apos. În acest caz mercurul se poate bioconcentra în pești, motiv pentru care s-au stabilit regulamente naționale legate de nivelul admis de mercur în pești de 1 ppb .

Plumb (Pb). Plumbul este unul din cele mai abundente metale grele din natură și a fost printre primele metale folosite de om pe scară largă. Nu este un element nutritional esențial și este toxic pentru om. O sursă importantă de plumb în mediu este activitatea industrială, în special sub formă de metal (că și conducte, cabluri, acumulatoare), dar și sub formă de compuși (că și coloranți sau aditivi pentru benzine precum Et4Pb).

Sursă antropogenă cea mai importantă a plumbului în mediu este combustia benzinei cu plumb. În benzină se adaugă plumb sub formă de Pb(CH2CH3)4, dar și diverse combinații organoclorurate sau organo-bromurate că de exemplu CH2Cl-CH2Cl și CH2Br-CH2Br. În emisiile de la automobile plumbul va fi sub formă de halogenuri volatile PbBrCl. În cazul temperaturii scăzute aerosolii de PbBrCl vor avea diametrul sub 2 microni și vor pătrunde ușor în plămâni unde vor fi metabolizați.

Principalele surse de expunere umană la plumb sunt:

inhalarea particulelor din aer

ingerarea plumbului din hrană

plumbul din apă

plumbul din fumul de țigară.

În mediu plumbul suferă puține transformări și se va găsi că ion Pb2+ sau că și compuși de plumb insolubili. Schimbările în mediu depind de unele procese de precipitare și dizolvare în funcție de condițiile ambientale.

Plumbul se leagă puternic de enzime și proteine (inclusiv hemoglobină) că ADN și ARN, perturbând multe procese metabolice. Plumbul este o otravă cumulativă. Timpul de rezidență în sânge și țesuturi moi este de o luna, dar în ficat este de 50 de ani. Simptomele otrăvirii cu plumb includ: hipertensiune, hiperactivitate, afecțiuni ale creierului, perturbări ale fluxului sangvin.

Limita maxim admisă pentru plumbul din apă de băut este de 0,01 ppm.

Staniu (Sn). Compușii staniului sunt chimicale cu efecte variate pentru mediu. în timp ce compușii anorganici ai staniului au toxicitate scăzută, compușii organometalici că tributilstaniu, trifenilstaniu sunt foarte toxici. Sunt constituenți ai vopselelor antivegetative, folosite la vopsirea vapoarelor și altor ambarcațiuni și că atare s-a stabilit limita în apele de port la 0,002 – 0,008 ppb.

Rezidul fix. Reprezintă totalitatea substanțelor dizolvate în apă, stabile, după evaporarea la 105°C, marea majoritate a acestora fiind de natură anorganică. Valoarea reziduului fix în diferite ape naturale variază în funcție de caracteristicile rocilor cu care apele vin în contact. Conținutul mineral al apelor naturale depinde și de condițiile meteorologice și climatologice. Astfel, în perioadele cu precipitații sau în cele de topire a zăpezilor apele curgătoare își reduc mineralizarea datorită diluării lor cu ape cu conținut mineral scăzut.

În general, se recomandă că reziduul fix să nu depășească 500 mg/l în cazul surselor pentru apă de băut. Valorile ridicate ale reziduului fix pot avea urmări economice negative, sau efecte fiziologice dăunătoare și pot conferi apelor gust sau miros neplăcut. Conținuturile mari de sulfati și cloruri, conferă adesea apei însușiri corozive.

Uneori în apele naturale concentrația sărurilor poate fi sub nivelul optim pentru dezvoltarea viețuitoarelor acvatice, astfel încât adăugarea de săruri poate avea efecte favorabile din acest punct de vedere. În schimb, există limite de admisibilitate pentru concentratiile mari peste care efectele osmotice provoacă deshidratarea celulelor tisulare.

Pentru conservarea faunei este recomandabil că apă să nu conțină mai mult de 50 milimoli de substanțe dizolvate, ceea ce echivalează cu 1.5 g/l clorură de sodiu. O astfel de recomandare presupune desigur că substanțele dizolvate sunt netoxice. Pe de altă parte, se recomandă că totalul substanțelor dizolvate să nu depășească cu mai mult decât 1/3 concentrația normală în sursă de apă respectivă. Această ultima restricție se bazează pe faptul că sursele de hrană pentru consumatorii acvatici (cum ar fi diatomeele) pot fi mult mai sensibile la materialele dizolvate decât organismele care le consumă. Distrugerea sursei de hrană poate conduce odată cu dispariția unor organisme dorite, la proliferarea altora dăunătoare.

Substanțele radioactive din apele naturale

Cele mai frecvente elemente radioactive din ape sunt: uraniul, toriu-232, rădiu-226, carbonul, potasiul și stronțiul. În apele continentale cel mai frecvent radionuclid este potasiul iar în cele marine stronțiul. Elementele radioactive prezente în apă își au originea în litosferă, rocile granitice, fiind mai bogate în aceste elemente decât cele bazaltice. Această explică radioactivitatea variabilă a izvoarelor. Carbonul radioactiv (14C) ia naștere din azotul atmosferic sub acțiunea radiațiilor cosmice de unde este antrenat de precipitații.

Impurificarea radioactivă a apelor provine din industria extractivă, din laboratoarele care utilizează aceste substanțe, din practică industrială și agricolă, sau de la instalațiile de foraj etc. Operațiile de concentrare a minereurilor radioactive: extragerea, concasarea, măcinarea, că și cele de rafinare și purificare, se realizează cu consum mare de apă. Această se încarcă cu materii în suspensie, săruri dizolvate și impurificate radioactiv. Nămolul format conține de asemenea elemente radioactive.

Pentru răcirea reactoarelor nucleare se folosește apă, într-un circuit primar, închis și unul secundar, deschis, în acesta din urmă putadu-se produce o contaminare radioactivă a apei.

Apele reziduale cu potențial mare de contaminare mai rezultă și din instalațiile în care se tratează și se separă substanțele radioactive. Pericolul de contaminare prin apele reziduale este ceva mai redus, deoarece în aceste cazuri se utilizează îndeosebi elemente cu viață scurtă – ioni, fosfor, aur – și care, după utilizare au o radioactivitate mai redusă.

Deși în apă sunt trimise cantități nesemnificative de materii radioactive, acestea se concentrează însă în organismele acvatice și în acest fel, radioactivitatea devine foarte periculoasă, deoarece concentrația în organisme poate ajunge de câteva mii de ori mai mare decât în apă.

Evacuarea apelor uzate radioactive în apele de suprafață și subterane prezintă pericole deosebite, datorită acțiunii radiațiilor asupra organismelor vii. Efectele substanțelor radioactive asupra organismelor depind atât de concentrația radionuclizilor, cât și de modul cum acestea acționează din exteriorul sau din interiorul organismului, sursele interne fiind cele mai periculoase.

Regimul de oxigen

Consumul biochimic de oxigen (CBO), exprimat în mg/dm3, reprezintă cantitatea de oxigen consumat de către bacterii și alte microorganisme pentru decompunerea biochimică, în condiții aerobe, a substanțelor organice biodegradabile, la temperatura și în timpul standard, de obicei la 20 oC și 5 zile, în care caz se notează cu CBO5.

Determinarea mărimii CBO5 se face în funcție de destinația analizei probei pentru apele uzate brute, cât și pentru apele epurate. Rezultă că CBO5 va indică cantitatea de oxigen necesară pentru oxidarea materiilor organice coloidale și dizolvate, precum și a acelei părți de materie organică nedizolvată care a fost reținută în decantoare .

Mineralizarea biochimică a substanțelor organice, respectiv consumul biochimic de oxigen, este un proces complex care, în apele bogate în oxigen, se produce în două faze:

faza primară a carbonului, în care oxigenul se conuma pentru oxidarea substanțelor organice care conțin carbon și producerea de bioxid de carbon care rămâne în soluție sau se degajă. Această prima faza are o durata la apele menajere de aproximativ 20 zile, la temperatura de 20°C;

faza secundară (a azotului), în care oxigenul se consumă pentru oxidarea substanțelor organice care conțin azot, producându-se oxidarea până la stadiul de nitriti (sărurile acidului azotos,N2O3) și apoi, până în stadiul de nitrați (sărurile acidului azotic, N2O5).

Această faza începe după circa 10 zile, la temperatura apei de 20°C și se desfășoară într-o perioada mai lungă, de cca. 100 zile; această faza poartă denumirea de nitrificarea substanțelor organice.

Consumul chimic de oxigen (CCO)

Mai este cunoscut și sub denumirea de oxidabilitatea apei, reprezintă cantitatea de oxigen, în mg/dm3, necesară pentru oxidarea tuturor substanțelor organice sau minerale oxidabile fără ajutorul bacteriilor. Oxidabilitatea reprezintă cantitatea de oxigen echivalentă cu consumul de oxidant. Substanțele organice sunt oxidate la cald, iar cele minerale la rece. Oxigenul chimic necesar se consumă destul de repede (uneori chiar într-o ora), motiv ce recomandă efectuarea acestei determinări la apele uzate, în special la cele în amestec cu ape uzate industriale pentru a elimina unele neajunsuri specifice determinării CBO-ului legate de timpul mare necesar efectuării analizei, incertitudinea stabilirii vitezei consumului de oxigen (k1) și a consumului total de oxigen (Lo) în faza primară .

Pentru apele uzate industriale care conțin substanțe toxice ce distrug microorganismele din apă și deci nu se poate determina CBO, această determinare va constitui singurul indicator asupra prezenței substanțelor organice. În schimb, nu oferă posibilitatea de a diferenția materia organică stabilă și nestabilă (putrescibilă) din apă uzată.

Se cunosc două tipuri de indicatori:

CCO-Mn care reprezintă consumul chimic de oxigen prin oxidare cu KMnO4 în mediu de H2SO4. Acest indicator se corelează cel mai bine cu CBO5, cu observația că sunt oxidate în plus și cca. 30-35 % din substanțele organice nebiodegradabile.

CCO-Cr care reprezintă consumul biochimic de oxigen prin oxidare cu K2Cr2O7 în mediu acid. Acest indicator determina în general 60-70 % din substanțele organice, inclusiv cele nebiodegradabile.

3.2. POLUAREA APELOR

Poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător cu materiale care interferează cu sănătatea umană, calitatea vieții sau funcția naturală a ecosistemelor (organismele vii și mediul în care trăiesc). Chiar dacă uneori poluarea mediului înconjurător este un rezultat al cauzelor naturale cum ar fi erupțiile vulcanice, cea mai mare parte a substanțelor poluante provine din activitățile umane.

Sunt două categorii de materiale poluante (poluanți):

Poluanții biodegradabili sunt substanțe, cum ar fi apă menajeră, care se descompun rapid în proces natural. Acești poluanți devin o problema când se acumulează mai rapid decât pot să se descompună.

Poluanții nondegradabili sunt materiale care nu se descompun sau se descompun foarte lent în mediul natural. Odată ce apare contaminarea, este dificil sau chiar imposibil să se îndepărteze acești poluanți din mediu. Compușii nondegradabili cum ar fi diclor-difenil-tricloretan (DDT), dioxine, difenili policrorurati (PCB) și materiale radioactive pot să ajungă la nivele periculoase de acumulare și pot să urce în lanțul trofic prin intermediul animalelor.

Cererea de apă potabilă este în creștere continuă cât timp populația globului crește. Din anul 1942 până în anul 1990 preluarea apei potabile din râuri, lacuri, rezervoare și alte surse a crescut de patru ori.

Apă menajeră, apă industrială și produsele chimice folosite în agricultură, cum ar fi îngrășămintele și pesticidele sunt principala cauza a poluării apelor. Îngrășămintele chimice cum ar fi fosfații și nitratii folosiți în agricultură sunt vărsate în lacuri și râuri. Acestea se combină cu fosfații și nitratii din apă menajeră și măresc viteză de dezvoltare a algelor. Apă poate să ajungă "sufocantă" din cauza algelor care sunt în descompunere și care epuizează oxigenul din ea. Acest proces, numit eutrofizare, poate cauza moartea peștilor și a altor forme de viață acvatice.

Eroziunea contribuie și ea la poluarea apelor. Pământul și nămolul duse de apă de pe dealurile defrișate, pământurile arate sau de pe terenurile de construcție pot să blocheze cursul apelor și să omoare vegetația acvatică.

Evacuarea directă a apelor de canalizare dintr-un centru populat, conduce, în cele mai multe cazuri, la apariția fenomenului de poluare a receptorilor .

3.3. EPURAREA ȘI AUTOEPURAREA APELOR

Prin capacitate de autoepurare se înțelege proprietatea factorilor de mediu – apă, aer, sol – care au suferit o poluare, de a-și redobândi total sau parțial starea de puritate inițială, prin procese fizice, chimice și biologice, fără intervenția omului .

În cazul apelor, autoepurarea reprezintă totalitatea proceselor naturale hidrodinamice, chimice, biochimice, ce au loc în apele naturale poluate și joacă rolul de îmbunătățire a calității apei până la particularitățile și proprietățile unei ape naturale nepoluate. Că urmare a amestecării apelor reziduale deversate în mediul înconjurător cu cele naturale se micșorează concentrația poluanților, sub acțiunea agenților chimici (oxidanților, reducătorilor), a microorganismelor (oxidarea biochimică) și a proceselor fotochimice are loc descompunerea substanțelor organice și anorganice.

Poluarea termică a apei se datorează centralelor electrice construite în apropierea apelor, și a deversării apelor industriale calde. Ridicarea temperaturii apei aduce daune intolerabile florei și faunei acvatice, scade conținutul de oxigen dizolvat și, implicit, scade capacitatea apei de autoepurare.

Apele de suprafață prezintă, că și atmosfera, o capacitate importantă, de a atenua, efectele poluanților, pe de o parte prin diluare, iar pe de altă parte, prin producerea de procese de precipitare, absorbție sau adsorbtie, neutralizare, oxidare sau reducere, etc.

Prin autoepurare se înțelege ansamblul proceselor naturale de epurare prin care receptorii sunt readuși la caracteristicile lor calitative inițiale. Procesele naturale de epurare se realizează după legi obiective, indiferent de natură receptorului, în schimb desfășurarea lor că durata sau ordine de succesiune și amplasare, depind de gradul de impurificare, de temperatura, de viteză și timpul de curgere a apei până la punctul de folosință, de hidrografia bazinului, s.a., acest lucru conducând la ideea că în cursurile de apă procesele de autoepurare sunt în mai mare intensitate cu cele din bazinele de apă închise (lacuri) .

Factorii generali care acționeză în procesul de autoepurare sunt de natură fizică, chimică, și biologică .

Factorii fizici care influențează durata și intensitatea autoepurarii sunt : sedimentarea, luminozitatea, greutatea specifică, vâscozitatea, temperatura și caracteristicile hidraulice .

Factorii chimici în autoepurare acționeză în același timp cu ceilalți factorii, sau crează condițiile preliminare pentru factorii biologici. Elementele chimice care participa la autoepurare sunt: bioxidul de carbon, oxigenul, azotul și fosforul . Fenomenele chimice preponderente în autoepurarea apelor, constau în hidroliză și oxidarea materiilor organice din apele receptorului, amestecate cu apele uzate brute sau parțial epurate .

Factorii biologici în autoepurarea contribuie în cea mai mare măsură la autoepurarea apelor de suprafață, iar existența lor este puternic influențată de factorii fizici și chimici. Principalele grupe de organisme cu rolin procesul de autoepurare sunt bacteriile, protozoarele, plantele și animalele acvatice . Ansamblul de organisme în suspensie din apele naturale care intervin pentru realizarea autoepurarii poartă denumirea de plancton. O apă săracă în plancton oferă condiții insuficiente autoepurarii.

CAPITOLUL 4. CIRCUITUL APELOR ÎN AGLOMERAREA URBANĂ VIDELE, JUDEȚUL TELEORMAN

4.1. Descrierea județului Teleorman

Situat în partea de sud a țării, județul Teleorman ocupă o parte din suprafață Câmpiei Române, cuprinsă aproximativ între Olt și Vedea. Se învecinează cu județele Olt la vest, Giurgiu la est, Argeș și Dâmbovița la nord. Limita sudică, formată de Dunăre, corespunde frontierei de stat cu Bulgaria. Altimetric, teritoriul județului se desfășoară între 20 m în lunca Dunării și cca. 160 – 170 m în partea de nord, la hotarul cu județul Argeș.

Caracteristici fizice și geografice

Teleormanul este unul dintre județele sudice ale României situat în Câmpia Română, la confluența Oltului și a răului Vedea cu fluviul Dunărea, având în orașul Zimnicea punctul extrem sudic al țării (430 37’ 07”).

La vest se învecinează cu județul Olt, la nord cu Argeșul și Dâmbovița, la est cu județul Giurgiu, iar la sud cu Bulgaria, fiind județ de frontieră.

Suprafață

Județul Teleorman are o suprafață de 5789,78 Kmp, ocupând că întindere locul 19 pe țară și reprezentând 2,4% din suprafață țării.

Relief

Teritoriul județului Teleorman aparține în întregime Câmpiei Române, ocupând partea central-sudică a acesteia. Denivelările locale sunt mici, nedepășind 20-30 m. Pantă generală a câmpiei, de cca. 1,5 o/oo, are o orientare NNV-SSE, această fiind marcată și de direcția rețelei hidrografice. Subunitățile ale Câmpiei Române pe care se suprapune teritoriul județului Teleorman sunt câmpiile Boianu, Burnas și Găvanu-Burdea, care se interferează în lungul văii Vedea.

Lunca Dunării se detașează că o unitate aparte atât prin altitudinile sale mai coborâte (20-24 m), cât și prin peisajul deosebit. Este constituită dintr-un întins ses aluvial. Spre nord, șesul aluvial al Dunării se continuă în lungul Oltului și Vedei prin luncile joase și întinse ale acestor râuri.

Rețeaua hidrografică

Principalele artere hidrografice le reprezintă fluviul Dunărea, care formează granița de sud a teritoriului și Oltul, care drenează numai cu sectorul terminal partea de sud-vest a județului. Cea mai mare parte a teritoriului este însă drenată de sistemele Vedea, Călmățui (afluentul Argeșului), Glavacioc și, în foarte mică măsură, în partea de nord-est de Dâmbovnic. Din aceste sisteme fac parte și următoarele râuri: Teleorman, Urlui, Siu, Sericu, Nanov, Bratcov, Burdea, Câinelui, Clănița, Densitatea rețelei hidrografice, în general redusă, variază între 0,2 – 0,3 km/km2 în câmpiile Boianu și Găvanu –Burdea și sub 0,1 km/km2 în câmpia Burnas.

Lacurile sunt reprezentate atât de lacuri naturale, cât și artificiale. Lacurile naturale, numeroase în trecut de-a lungul Dunării, au fost reduse că urmare a acțiunii de îndiguire și desecare a luncii fluviului, în prezent rămânând doar câteva. Dintre aceste, lacul Suhaia este amenajat că heleșteu. Lacurile artificiale sunt reprezentate de numeroase iazuri și heleștee amenajate în luncile râurilor.

Climă

Climă județului Teleorman este temperat continentală caracterizată prin veri caniculare, ierni geroase și aspre. Precipitațiile atmosferice cunosc o intensitate maximă în cursul lunii iulie iar cele minime în luna octombrie. Temperaturile medii anuale în județ se situează în intervalul de 10 -20 grade C. În timpul iernii, în est predomină vânturile geroase dinspre stepă rusă (Crivăț), iar din sud – vest bate Austrul care are intensitatea mai mică decât Crivățul și prevestește seceta.

Regimul climatic general se caracterizează prin veri foarte calde cu precipitații moderate, ce cad adesea sub formă de averse și prin ierni reci cu viscole, cu frecvente intervale de încălzire, care provoacă topirea stratului de zăpadă și, implicit, discontinuitatea lui. Radiația solară globală înregistrează valori între 125 kcal/m2 * an în partea de nord a județului și 127,5 kcal/m2 * an în partea de sud. Acestea situează municipiul printre unitățile administrativ teritoriale cu un ridicat potențial de energie solară.

Circulația generală a atmosferei este caracterizată prin frecvența mare a advecțiilor de aer termperat-oceanic din V și NV mai ales în semestrul cald și frecvența advecțiilor de aer temperat-continental din NE și E, mai ales în semestrul rece. La acestea se adaugă pătrunderile mai puțin frecvente de aer arctic din N, de aer tropical-maritim din SV și S și ale aerului continental din SE și S.

Temperatura aerului prezintă diferențieri sensibile între parte de sud a județului, mai joasă, aparținând câmpiei Burnas și extremitatea nordică, mai înalta, aparținând câmpiei Găvanu-Burdea. Mediile multianuale ale temperaturii variază între 10,8 la Alexandria, 10,5oC la limita nordică a județului. Regimul termic mai ridicat din lunca Dunării se datorează nu numai latitudinilor și altitudinilor ceva mai mici decât în jumătatea nordică a județului ci și influenței apelor fluviului, care contribuie în mod hotărâtor la crearea unui topoclimat specific.

Precipitațiile atmosferice înregistrează creșteri ușoare de la S la N, o dată cu creșterea altitudinii reliefului. Cantitatea medie multianuală de precipitații este de peste 500 mm.

Vânturile sunt influențate de relief mai ales în extremitatea sudică a județului, unde valea Dunării constituie un mare culoar de ghidare a curenților atmosferici. Frecvența medie anuală a calmului însumează 20 %. Vitezele medii anuale variază între 1,3 și 4,4 m/s.

În anul 2006 temperaturile înregistrate la stația meteororologica automată Turnu Măgurele au fost mai ridicate decât în anul 2005, astfel: temperatura medie anuală a fost de 12,510C, față de 11,160C în 2005; temperatura maximă 36,02 0C, față de 34.98 0C.

Temperatura minimă a fost mai ridicată în anul 2006, respectiv [-17,56]0C, față de anul 2005, [– 22.39]0C.

Resurse naturale

Resursele naturale reprezintă totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană: resurse neregenerabile – minerale și combustibili fosili și resurse regenerabile – apă, aer, sol, flora și fauna sălbatică, inclusiv cele inepuizabile: energie solară, eoliană, geotermală și a valurilor.

Resurse naturale regenerabile

Resursele regenerabile sunt diversificate și foarte importante pentru dezvoltarea omului, acestea fiind: resursă de apă, aerul, solul, flora și fauna sălbatică. Învelișul de soluri al regiunii se remarcă prin varietate. Județul Teleorman dispune de soluri cu fertilitate naturală ridicată. De la S spre N, aproape sub formă unor fâșii regulate, se succed cernoziomuri (pe terasele Dunării), cernoziomuri cambice (levigate), cernoziomuri argiloiluviale, soluri brune roșcate (inclusiv podzolite), vertisoluri și, cu totul local, (în bazinul superior al Câlniștei, pe terasele inferioare ale Dunării și Vedei, variantele hidromorfe ale cernoziomurilor și cernoziomurilor cambice; în partea de S și centrală a județului s-au format depozite loessoide, iar în partea de N, depozite argiloase. Pe stânga Vedei, în aval de confluența cu Teleormanul, apar soluri nisipoase. O mare răspândire o au aluviunile și solurile aluviale, ce se întâlnesc de-a lungul Dunării (local gleizate), de-a lungul Vedei și Teleormanului. Pe unele vai mai înguste au fost semnalate lăcoviști, iar sărături, pe Vedea, Teleormanul, cât și în lunca Dunării. Fertilitatea bună a solurilor din sud se diminuează treptat spre nord, factorul limitativ fiind textura grea a solurilor, asociată cu formarea de exces temporar de apă în sol.

Resursa de apă este una din bogățiile vitale pentru dezvoltarea economică și socială și reprezintă potențialul hidrologic format din apele de suprafață și subterane, în regim natural și amenajat. În resursele de apă nu este cuprinsă apă din consumul în regim natural ce se efectuează individual, în afară sistemului organizat.

Apele subterane sunt înmagazinate în depozitele de nisipuri și pietrisuri ale stratelor de Frățești, la adâncimi de cca. 20 m și în depozitele aluviale nisipo-argiloase de terasă și lunca, la adâncimi de 0-5 m.

Flora și fauna sălbatică sunt foarte diversificate. Fauna este reprezentată prin specii importante că: Apatura metis, Falco tinnunculus (Vânturel roșu, vinderel), Tachybaptus ruficollis (Corcodel mic, corcodel pitic), Cinclus cinclus (Mierla de apă, Pescărel negru), Panururs biarmicus (Pițigoi de stuf), Grus grus (cocor), Motacilla flava (Codobatură galbenă), Remiz pendulinus (Pițigoi pungar, Boicuș), Cettia cetti (Stufarica), Locustella fluviatilis (Greluselul de zăvoi), Locustella luscinioides (Greluselul de stuf), Locustella naevia (Greluselul pătat), Phoenicurus phoenicurus (Codroșul de pădure), Muscicapa striată (Muscarul sur), Jynx torquilla (Capîntortură), Upupa epops (Pupăză), Lacerta praticolă (Șopârlă de lunca), Everes alcetas, Physa fontinali .

Solurile

Județul Teleorman dispune de soluri cu fertilitate naturală ridicată. Principalele tipuri de soluri sunt: cernoziomuri (pe terasele Dunării), cernoziomuri cambice (levigate), cernoziomuri argiloiluviale, soluri brune roșcate (inclusiv podzolite), vertisoluri și pe arii restrânse variantele hidromorfe ale cernoziomurilor și cernoziomurilor cambice, precum și depozite loessoide și depozite argiloase. Local apar soluri nisipoase. O mare răspândire o au aluviunile și solurile aluviale, ce se întâlnesc de-a lungul văilor râurilor.

Populația

Ponderea populației în mediul urban este de 33,41 % , (141.884 locuitori) , astfel :

Municipiul Alexandria, reședința de județ – 51.737 locuitori;

Municipiul Turnu Măgurele – 30.550 locuitori;

Municipiul Rosiorii de Vede – 32.208 locuitori;

Orașul Zimnicea – 15.625 locuitori;

Orașul Videle – 11.764 locuitori .

4.2. Rezumatul problemelor referitoare la sistemul de apă uzată din aglomerarea Videle

În configurația actuală, sistemul de colectare și tratare ape uzate este funcțional și asigura un anumit nivel al serviciului pentru populație și agenți economici. Există însă și deficiențe considerabile care trebuie eliminate prin măsurile descrise mai departe, astfel încât colectarea și tratarea apei uzate să fie făcută, în final, la standarde europene.

Stația de epurare Videle se găsește pe malul stâng al răului Glavacioc, în aval de confluența acestuia cu pârâul Sericu, învecinat cu proprietăți private.

Suprafață totală a Stației de epurare este de 10450 m2, în conformitate cu planul de situație.

Pentru alimentarea cu apă și apă uzată se vor întreprinde măsuri pentru:

îmbunătățire apelor de suprafață prin reducerea efectelor aglomerărilor umane;

reducerea riscului pentru sănătate publică prin extinderea rețelelor de alimentare cu apă și canalizare până la acoperirea întregii populații;

asigurarea calității și accesul la serviciile de alimentare cu apă și asigurarea descărcării apelor uzate în condițiile operării sistemelor și suportabilității populației;

reducerea infiltrațiilor în sistem;

conformitatea cu standardele europene respectiv directiva 91/271/EEC pentru descărcări în emisari sensibili;

reducerea poluărilor răului Glavacioc cu ape uzate;

prin reabilitarea și extinderea stației de epurare ape uzate menajere din aglomerarea Videle (SE Videle), având în compunere treaptă mecanică, biologică și terțiară (reducerea azotului și fosforului), se va încadra în condițiile normativului NTPA 001 /2002 revizuit de HG 352 din 2005;

depozitarea în condiții de siguranță a nămolurilor rezultate din procesele de epurare

luând în considerare directiva 86/278/EEC;

scăderea consumului de energie electrică;

eficientă tratamentelor nămolurilor rezultate în urmă epurării înainte de depozitare;

îmbunătățirea siguranței în exploatare a instalațiilor mecanice și electrice;

reducerea riscului unei poluări semnificative apărute în urmă unei defecțiuni în stația de epurare.

Descrierea situației existente în aglomerarea Videle

Situația existența a sistemelor de apă uzată se prezintă astfel:

Sistemul existent de apă uzată deservește 5.020 de persoane, reprezentând 42% din totalul populației;

Lungimea totală a rețelei de canalizare este de cca.13,74 km acoperind cca.20% din lungimea totală a străzilor;

Stație de epurare este amplasată în partea de Sud-Est a localității și este într-o stare extrem de degradată, neindepliniind condițiile normelor românești (NTPA 001/2002).

Rețeaua de canalizare

Din totalul populației, de cca. 11.764 locuitori, rețeaua de canalizare deservește cca. 5.020 locuitori (42%), dintre care:

3.835 persoane locuiesc la bloc;

1.185 persoane locuiesc la case individuale.

După lungimea străzilor, acoperirea este: 13.74 / 68.55 = 20%.

Sunt înregistrate 529 branșamente.

Sistemul deservește, de asemenea, agenții economici ai localității dintre care unii au și surse proprii de apă (în afară racordării la rețeua de distribuție cu apă potabilă a orașului).

Pentru partea de Sud-Vest a „orașului", cu nivele joase, există o rețea separată și o Stație de

Pompare Apă Uzată (SPAU) care trimite apă în rețeaua principala. Această stație este echipată cu 1 pompă tip ACV 100, veche și în stare proastă și care este operată manual .

Serviciul de canalizare este asigurat continuu pe parcursul unei zile, și anume: 24 ore pe zi, 7 zile pe săptămâna.

Așa cum s-a putut constată din capitolele precedente sistemul existent de apă uzată, în configurația actuală, este funcțional și asigura un anumit nivel al serviciului pentru populație și agenți economici . Există însă și deficiențe considerabile care trebuie eliminate prin măsurile descrise mai departe în raportul de față astfel încât colectarea și tratarea apei uzate să fie făcută, în final, la standarde europene. Principalele probleme sunt identificate pe scurt in tabelul 4.1.

Tabelul 4.1. Rezumatul problemelor din sistemul de colectare și tratare a apei uzate:

În prezent există o rețea principala pentru ape uzate orășenești (menajere, industriale, publice), cu o lungime de 13,74 km, având colectoare cu diametre cuprinse între 200 mm și 500 mm, executată din beton și Premo și care conduce apă uzată la stația de epurare a localității.

Pe majoritatea străzilor, pe care nu există rețeaua secundară, de apă pluvială, gurile de canal pentru apă de ploaie sunt branșate la rețeaua principala astfel încât, pe timp de ploaie, această lucrează că o rețea în sistem unitar în timp ce, atât rețeaua cât și stația de epurare au fost proiectate pentru sistemul separativ.

Stația de epurare a apelor uzate

Volumele influentului în stația de epurare au scăzut continuu în ultimii ai, în anul 2005 înregistrându-se un volum de 362,352 mc/an (debit mediu anual de 12 l/s).

Influentul în stația de epurare are calitatea normală a apelor uzate orasanesti.

Descărcarea efluentului

Apă epurată este evacuată în răul Glavacioc, aflat în imediată apropiere a stației de epurare, printr-un canal deschis de 70×160 cm terminat cu o gură de vărsare.

Managementul nămolului din stația de epurare

Practic nu există o valorificare a nămolului, întrucât obiectele tehnologice pentru tratarea nămolului sunt scoase din funcțiune, nămolul decantat este trimis direct pe paturile de uscare nefiind folosit în agricultură.

Atâta timp cât procesul de tratare a nămolului nu este corespunzător, el nu poate fi folosit în agricultură, silvicultură sau pentru ameliorarea solului, etc.

Dificultăți în exploatare

Dificultățile întâmpinate de operator sunt următoarele:

lipsa și/sau funcționarea defectuasă a echipamentului din stația de epurare; existând riscul permanent de deversare a apei netratată direct în emisar

starea foarte proastă sau lipsa totală a echipamentului tehnologic necesar pentru epurarea apei uzate;

apă tratată nu corespunde deloc cerințelor din prescripțiile românești sau europene;

lipsa echipamentului de întreținere și operare.

Calitatea efluentului raportată la prevederile NTPA

Calitatea efluentului este neconformă cu cerințele NTPA 001/2002, în principal din cauza treptei biologice care practic lipsește. Apă epurată și evacuată în emisar (răul Glavacioc) nu corespunde standardelor în vigoare.

Calitatea apei epurate se prezintă în tabelul 4.2.

Tabel 4.2. Calitate efuent din stația de epurare Videle

Descărcarea efluentului

Apă epurată este evacuată în răul Glavacioc, aflat în imediată apropiere a stației de epurare, printr-un canal deschis de 70 x 160 cm terminat cu o gură de vărsare.

Situația existența a efluentilor industriali

În orașul Videle nu există consumatori industriali foarte mari, agentul economic care evacuează debitul cel mai mare (46.116 mc/an) și, potențial cel mai mare și poluator este SC Petromservice SĂ cu profil petrolier, împreună cu alți consumatori, debitul evacuat este de 94.776 mc/an care, raportat la debitul total, de 362.362 mc/s al întregului oraș este suficient de mic că să nu schimbe caracterul de ape uzate cu specific "orășenesc" care caracterizează apele uzate ale orașului. Conform legislatei în vigoare, operatorul rețelei de canalizare și al stației de epurare, poate impune tuturor agenților economici să respecte condițiile de calitate privind apele uzate descărcate în rețeaua de canalizare urbană, Normativul NTPA 002 – 2002 și chiar mai mici decât aceste valori .

Sistemul de canalizare fiind unitar, apele uzate care ajung în stația de epurare sunt ape uzate menajere, ape uzate publice și debite mici ape uzate industriale provenite de la IMM-uri și cele câteva întreprinderi industriale ceva mai mari. Pe ansamblu, apele uzate care intră în stația de epurare păstrează un caracter "orășenesc".

CAPITOLUL 5. SISTEMUL DE CANALIZARE ȘI STAȚIA DE EPURARE A APELOR UZATE URBANE ÎN AGLOMERAREA URBANĂ VIDELE, JUDEȚUL TELEORMAN

Așa cum am arătat la capitolul anterior, rețeaua de canalizare deservește un număr de 5.020 de persoane, reprezentând 42% din totalul populației. Lungimea totală a rețelei de canalizare este de cca. 13,74 km acoperind cca. 20% din lungimea totală a străzilor din aglomerarea urbană Videle .

Descrierea proceselor

Pe rețeaua de canalizare este amplasat o stație de pompare apă uzată, situată în oraș, dotată cu 1 pompă tip ACV 100, care dispune de un bazin de aspirație cu un volum util de cca. 40 mc. Acest bazin are un rol în decantarea primară și în separarea grăsimilor, dar, pe de o parte, curățarea se realizează pe cale manuală, având o eficientă redusă și, pe de altă parte, apă uzată vehiculată prin această stație de pompare reprezintă doar o parte din apă uzată colectată de pe suprafață orașului, restul ajungând în stația de epurare direct, prin curgere liberă .

Transferul apei uzate între obiectele stației de epurare, pe fluxul tehnologic, se face gravitațional (nu există stații de pompare intermediare ape uzate).

La intrarea în stația de epurare, colectorul DN 500 mm ajunge mai întâi la un grătar rar, cu curățare manuală, de unde intră în separatorul de grăsimi care funcționează pe principiul flotatiei prin insuflare de aer. Substanțele ușoare, separate la suprafață apei, sunt îndepărtate printr-un jgheab în aval, prin ridicarea periodică a nivelului apei.

În continuare apă uzată se distribuie la 3 decantoare Imhoff 2×2500, unul făcând parte din linia veche de epurare iar celelalte două, din linia nouă.

Funcționarea decantoarelor Imhoff este afectată în mod negativ de eficientă redusă a treptei de separare a grăsimilor care face că procesul de formare a crustei de nămol de la suprafață apei să fie foarte intens iar crustă să conțină și substanțe nocive din categorA­a celor ușoare care trebuiesc evacuate înainte de a trece mai departe. Întrucât decantoarele nu sunt prevăzute cu sisteme de evacuare, această se face prin metode manuale de către personalul de exploatare impropri unei bune funcționari a stației și cu eficiente redusă.

În prezent, întreagă linie veche este funcțională, procesul de epurare a apei uzate fiind preluat în prezent de această linie. Linia nouă formată din 2 decantoare Imhoff, bazine de aerare și 2 decantoare secundare este oprită.

Din decantorul tip Imhoff de pe linia veche, apă trece în biofiltru. Urmează decantarea secundară. Apă decantată ajunge în final în bazinul de contact, unde este prevăzută efectuarea dezinfectiei cu clor și la gură de vărsare în emisar printr-un canal deschis pe care se află și debitmetrul de tip Parshall.

În ce privește debitmetrul de tip Parshall, trebuie menționat că el nu este dotat cu instrumentarul și aparatură necesară pentru că măsurarea debitului să poată fi făcută în mod efectiv.

Pe linia nămolului, există stația de pompare nămol care are două scopuri:

să pompeze nămolul de recirculare din decantoarele secundare în bazinele de aerare;

să pompeze nămolul în exces, fie direct pe platformele de uscare, fie în îngroșătorul de nămol de unde, gravitațional, ajunge, de asemenea, pe platformele de uscare.

Platformele de uscare a nămolului sunt doar parțial amenajate în mod corespunzător (cu strat drenant) pentru a asigura siguranță ecologică a zonei, respectiv a apelor subterane din imediată apropiere a răului Glavacioc.

Nămolul este evacuat pe cale manuală atât la colectarea acestuia din obiecte cât și la transportul acestuia direct pe paturile de uscare din incinta stației.

În stația de epurare se mai află stația de clorare, prevăzută inițial pentru dezinfectarea efluentului (în bazinul de contact), înainte de descărcarea în emisar.

Stația de epurare este prevăzută cu laborator de analize, aflat în pavilionul de exploatare care trebuie extins și modernizat.

Procesul de epurare este “ajutat”, într-o măsură destul de mică de altfel, de existența stației de pompare a apelor uzate de pe rețeaua de canalizare situată în oraș (dotată cu 1 pompă tip ACV 100), care dispune de un bazin de aspirație cu un volum util de cca. 40 mc. Acest bazin are un rol în decantarea primară și în separarea grăsimilor, dar, pe de o parte, exploatarea să (curățarea) se face pe cale manuală (cu eficientă redusă) și, pe de altă parte, apă uzată vehiculată prin această stație de pompare reprezintă doar o parte din apă uzată colectată de pe suprafață orașului, restul ajungând în stația de epurare direct, prin curgere liberă.

Apă epurată și evacuată în emisar nu corespunde normelor de descărcare în emisari naturali, nerespectând standardele naționale și nici ale celor europene. Analizele scot în evidență slabă eficientă a stației de epurare și implicit poluarea răului Glavacioc .

Principalele deficiențe ale sistemului de colectare și tratare a apei uzate sunt:

Apă pluvială deversată în rețeaua menajeră;

Acoperire insuficientă cu servicii de canalizare (lungimea rețelei de canalizare acoperă cca. 20 % din lungimea străzilor din orașul Videle);

Acoperire extrem de scăzută cu serviciul de colectare a apei pluviale;

Starea proastă și complet insuficientă a stației de epurare;

Apă epurată nu îndeplinește condițiile de descărcare în emisar, prevăzute de NTPA;

Personal și resurse materiale și financiare insuficiente pentru operarea corectă și eficientă a sistemului;

Calitatea efluentului raportată la prevederile NTPA

Din datele prezentate, referitoare la calitatea efluentului stației de epurare, rezultă că acesta este ne-conform cu cerințele NTPA 001/2002, modificat de HG 352/2005, în principal din cauza treptei biologice care practic lipsește. Parametrii cei mai afectați sunt conținutul în substanță organică și compușii de azot care au valori mari de depășire din cauza eficacității scăzute a procesului de epurare.

Dificultăți în exploatare

proasta funcționare a echipamentului de pompare din stația de epurare; numeroase avarii și întreruperi ale procesului de epurare (atât cât există) și deversarea apei ne-tratate direct în emisar;

starea foarte proastă sau lipsa totală a echipamentului tehnologic necesar pentru epurarea apei uzate; apă tratată nu corespunde cerințelor din prescripțiile românești sau europene;

lipsa echipamentului de întreținere și operare;

Avarii în sistemul de colectare apă uzată

Starea și funcționarea rețelei de canalizare este satisfăcătoare spre proastă, numărul de intervenții fiind de cca. 200 intervenții / an.

Totodată, unele colectoare sunt complet blocate, un exemplu ar fi stradă Depozitelor, unde sunt cei mai mari agenți economici ce descarcă ape uzate în rețeaua de canalizare. Starea bransamentelor este și de asemenea proastă.

Pentru partea de Sud-Vest a „orașului", cu nivele joase, există o rețea separată și o Stație de pompare Apă Uzată (SPAU) care trimite apă în rețeaua principala. Această stație este echipată cu 1 pompă tip ACV 100 care este operată manual .

Consumul de energie

Nu există înregistrări detaliate ale consumurilor de energie pe categorii cum ar fi pompele, echipamentele din stația de epurare, etc. Totuși, starea proastă a utilajelor, vechimea lor fizică și morală, tehnologiile vechi indică în mod clar faptul ce există consumuri excesive de energie adică, în fapt, o mare risipă de energie.

Prin soluția de retehnologizare propusă se va lua în considerare un consum de energie al stației de epurare în sensul încadrării acestuia în limitele și valorile adecvate unei stații de epurare moderne prin prevederea de echipamente moderne cu consumuri reduse de energie cât și prevederea unui sistem de monitorizare continuă a funcționarii acestuia în același scop.

Calitatea efluentului raportată la prevederile NTPA

Calitatea efluentului este neconformă cu cerințele NTPA 001/2002, în principal din cauza treptei biologice care practic lipsește. Parametrii cei mai afectați sunt conținutul în substanță organică și compușii de azot care au valori mari din cauza eficacității scăzute a procesului de epurare.

CAPITOLUL 6. STUDIU DE CAZ PRIVIND CALITATEA EPURĂRII APELOR UZATE URBANE ÎN AGLOMERAREA URBANĂ VIDELE ÎN URMĂ MODERNIZĂRII REȚELEI DE CANALIZARE SIA STAȚIEI DE EPURARE

Introducere și obiective:

În acest capitol se propuse pentru extinderea și reabilitarea rețelei de canalizare și stației de epurare a apelor uzate care va deservi aglomerarea urbană Videle. Stația de epurare va fi proiectată la capacitatea de 10.600 PE și va trata apele uzate influențe în stație. Apă tratată va fi apoi deversată în răul Glavacioc.

Obiectivele sunt:

Reabilitarea și extinerea rețelei de canalizare menajeră ;

Separarea sestemelor – asigurarea unui sistem divizor de canalizare, menajer și pluvial ;

Achiziția de echipamente de întreținere și curățare a retelolor urbane ;

Determinarea sistemului principal al procesului epurării apei uzate și a nămolului;

Obținerea parametrilor operationali principali (cererea de oxigen, cantitățile de nămol etc.) pentru unitățile de apă uzată și nămol;

Dimensionarea și stabilirea capacităților principalelor unități de proces a apei uzate și

nămolului;

Determinarea parametrilor operationali și randamentelor stației pentru întreagă sfera de condiții (temperatura, încărcare, condiții de urgență);

Certificarae faptului că soluția propusă poate atinge calitatea cerută a efluentului final.

Date despre proiectul de modernizare

Suprafață totală a stației de epurare existente este de 10450 m2.

Stația de Epurare Videle va trata următoarele debite:

Tabel 6.1.

Încărcările/concentratiile apei uzate influențe ce trebuie epurată conform cerințelor de mai sus sunt sunt date în tabelul 6.2.:

Tabel 6.2.

Calitatea efluentului – standarde de tratare

Concentrațiile privind calitatea efluentului, ce trebuie respectate, sunt următoarele:

Standarde privind evacuarea efluentului final tratat pentru CBO5, CCO și MTS:

Tabel 6.3.

Standarde privind efluentul pentru azot si fosfor:

Tabel 6.4.

Unitățile tehnologice propuse din cadrul stației de epurare Videle sunt prezentate în următorul tabel 6.5. :

Tabel 6.5.

Procesul de epurare are că scop reținerea materiilor grosiere, sedimentarea suspensiilor din apă uzată și descompunerea pe cale biologică a substanțelor organice. Prin tratarea, manipularea și îndepărtarea materiilor reținute din procesul de epurare se are în vedere un impact cât mai redus asupra mediului.

Materiile reținute pe grătare vor fi deshidratate și compactate și vor fi colectate în containere . Instalațiile și utilajele aferente grătarelor vor fi amplasate în spații închise prevăzute cu installatii de ventilație forțată.

Nisipul reținut în deznisipatoare va fi spălat cu un utilaj special înainte de a fi evacuat din stația de epurare. Nămolul reținut în decantoarele primare și secundare, care conține și substanță organică va fi supus unui proces de mineralizare avansată după care va fi deshidratat până la un grad ridicat de concentrare.

Funcționarea proceselor va fi automatizată. Va fi instalat un sistem de supervizare, control și achiziție de date numit SCADĂ .

Procesul de epurare pentru stația de epurare Videle modernizată va cuprinde:

epurarea primară, care include grătar rar și des, stație de pompare influent, deznisipator-separator de grăsimi aerat, măsurarea debitului influent, decantoare primare;

epurarea secundară cu îndepărtarea nutrienților (treaptă biologică) include bazinele

biologice cu nămol activ, stația de suflante, stația de stocare și dozare pentru precipitarea

chimică a fosforului, decantoarele secundare și stația de pompare nămol activ de

recirculare și în exces;

măsurarea debitului efluent;

nămolul primar și cel în exces vor fi îngroșate mecanic;

nămolul îngroșat va fi stabilizat aerob, iar ulterior deshidratat mecanic și apoi stocat în

incinta stației de epurare într-o zona amenajată cu capacitatea de stocare de 6 luni;

nisipul reținut în deznisipator va fi transferat la un spălător de nisip pentru reducerea

procentului de materii organice, iar conținutul de apă al nisipului va fi redus înainte de transportul la locul de depozitare;

apele uzate rezultate din procesele de epurare (supernatantul provenit de la îngroșarea și

deshidratarea nămolului) vor fi reciclate la intrarea în treaptă de epurare primară;

apă necesară spălării grătarelor și echipamentelor de îngroșare și deshidratare se va prelua

din efluentul stației de epurare prin intermediul unei stații de pompare.

Treaptă de epurare mecanică

Treaptă de epurare mecanică cuprinde următoarele obiecte tehnologice:

Ob. 1 Camera de admisie inclusiv deversor;

Ob. 2/3/4/5/6 Grătare rare și dese, Măsurare debit influent, Stație de pompare apă brută,

Deznisipator-separator de grăsimi aerat, Stația suflantelor pentru deznisipatorul-separator

de grăsimi aerat;

Ob. 7 Camera de distribuție la decantoarele primare;

Ob. 8 Decantoare primare orizontale longitudinale și stație de pompare nămol primar.

Treaptă de epurare secundară

Treaptă secundară cuprinde următoarele obiecte tehnologice:

Ob. 9 Deversor amonte de treaptă biologică și camera de distribuție;

Ob.10 Bazine cu nămol activat, unde au loc procesele de epurare biologică, în zone

consecutive anaerobe, anoxice și aerobe, respectiv descompunerea produșilor carbonului

nitrificare și denitrificare și reducerea fosforului;

Ob. 11 Stație suflante pentru bazinul cu nămol activat, care asigura sedimentarea

flocoanelor de nămol formate în obiectele anterioare;

Ob. 12 Stație reactivi pentru precipitare fosfor;

Ob. 13 Camera de distribuție la decantoarele secundare;

Ob. 14 Decantoare secundare orizontale și stație pompare spumă;

Ob. 15 Punct de prelevare probe ape epurate;

Tratarea nămolului

Pentru tratarea nămolurilor rezultate din procesul de epurare s-au prevăzut următoarele construcții și instalații:

Ob. 16 Stația de pompare a namoluluui activat, de recirculare și în exces;

Ob. 17 Camera de amestec nămol primar și în exces;

Ob. 18 Stație de concentrare mecanică a nămolului primar și în exces amestecat;

Ob. 19 Bazin de stabilizare a nămolului și stație de pompare nămol stabilizat;

Ob. 20 Stația suflantelor pentru stabilizatorul de nămol;

Ob. 21 Stația de deshidratare mecanică a nămolului stabilizat și stație de pompare

supernatant;

Ob. 22 Zona de depozitare a nămolului deshidratat.

Clădiri și instalații auxiliare

Ob. 23 Centrală termică care se va realiza în cadrul clădirii administrative și va asigura agentul de încălzire pentru incintele de lucru, vestiare, prepararea apei calde menajere pentru ingiena personală și încălzirea unităților de proces în perioada rece a anului.

Ob. 24 Pavilion tehnologic și administrativ, laborator

Clădirea administrativă va cuprinde birou șef stație și camera dispecer SCADĂ, atelier mecanic,

centrală termică, laborator analize, vestiare și grupuri sanitare pentru personalul deservent.

Rețele în incinta

Ob. 25 Conducte de apă uzată și nămol, alimentare cu apă potabilă și tehnologică.

Se vor realiza toate rețelele din cadrul stației, după cum urmează:

Conductele de legătură între obiectele de pe fluxul tehnologic de epurarea apei;

Conducta de by-pass a stației;

Conductele de legătură între obiectele de pe fluxul tehnologic al nămolului;

Conductele/canalele de recuperare (drenaj) a apei de la obiectele de pe fluxul tehnologic al nămolului și al apei;

Conducta de apă uzată recirculată;

Conductele de reactivi la punctele de injecție (clorură ferică).

Ob. 26 Sistem de descărcare ape uzate epurate în emisar – răul Glavacioc – colector

evacuare și stație de pompare apă tehnologică

Se va reabilita conducta de evacuare a apei epurate în emisar, între ieșirea stației de epurare și gură de vărsare și se vor efectua lucrările necesare pentru consolidarea și refacerea gurii de descărcare în emisarul Glavacioc.

Pentru asigurarea debitelor de apă necesară preparării soluțiilor de polielectrolit, spălării utilajelor tehnologice, a pardoselelor clădirilor tehnologice și a spațiilor verzi din incinta s-a realizat o stație de pompare amplasată pe traseul apei epurate (care va fi evacuată în emisar) dimensionată pentru un debit de consum tehnologic de cca. 7 l/s. Stația de pompare va fi echipată cu un grup de pompare care va aspiră dintr-un bazin de aspirație racordat direct la rețeaua de apă epurată.

Grupul de pompare va fi prevăzut cu pompe verticale (1+1) cu turație variabilă, având fiecare 7 l/s și o înălțime de pompare de 4 bar complet echipat pentru funcționare automată în funcție de

presiunea din rețea.

Sistemul de supervizare, control și achiziție de date (SCADĂ ) .

Exploatarea și întreținerea instalațiilor stației de epurare proiectate dispun de informații în timp real privind starea acestora, precum și pentru obținerea nivelului maxim de autonomie de funcționare.

Nucleul întregului sistem se bazează pe o aplicație SCADĂ (Supervisory Control And Dată Adquisition). În acest mod, se colectează și se stochează în timp real toate informațiile privind instalațiile curente și cele de tratare, formând o unitate de funcționare. De la această, se va putea acționa asupra echipamentelor stației de epurare și se vor putea modifică punctele de referință de funcționare.

Pentru a cunoaște parametrii de funcționare ai procesului de tratare, Centrul de Control va fi conectat cu PLC-uri instalate în diferite puncte ale stației, care vor fi integrate în tablouri de telecontrol. Aceste PLC-uri vor fi responsabile de automatizarea instalațiilor și de colectarea semnalelor generate în cadrul proceselor. Respectivele informații vor fi furnizate de instrumentele pentru câmp și de Tabloul de Control a Motoarelor. Aceste informații sunt tratate și manipulate de algoritmii de funcționare implementati în PLC care pe baza unor puncte de referință introduse de operatorii centrului de Control, ajung la rezultate privind modul în care procesul trebuie să funcționeze. Rezultatul aplicării algoritmilor se traduce în acționarea automată asupra procesului și transmiterea acțiunilor respective către Centrul de Control.

Arhitectură Sistemului de Control se bazează pe trei nivele de Control: nivel de supraveghere, nivel de control, nivel de câmp și rețea de comunicare. În tabloul de control din stație s-au grupat semnalele de câmp asociate cu diferite procese funcționale urmând distribuția echipamentelor prin CCM a stației de epurare.

Semnalele de câmp sunt integrate direct în modulele E/S ale PLC-urilor, ceea ce facilitează în mare măsură cablajul, permițând extinderea și instalarea de noi cartele în PLC. Într-un proiect în care majoritatea instalațiilor se automatizează și se controlează de la distanță, capitolul privind senzorii responsabili de colectarea datelor are o importantă clară și va fi dezvoltat în fazele ulterioare ale proiectului.

Soluțiile propuse pentru menținerea serviciilor

În continuare, se va trece la dezvoltarea metodei constructive de reabilitare a stației, astfel încât să perturbe cât mai puțin posibil funcționarea efectivă și în special, pentru a menține serviciile.

Pentru această, va trebui să se țină cont de elementele care participa în linia de flux a apei, realizând modificările solicitate în timp ce instalațiile existente funcționează, și pe de altă parte trebuie să se țină cont de activitățile ce se vor realiza pe perioada de iarnă, deoarece în această perioada nu se vor putea realiza lucrări în exteriorul clădirilor închise, care sunt încălzite.

Deși se va încerca efectuarea simultană a lucrărilor pe linia de apă, respectiv cea de nămol, se va încerca terminarea în primul rând a liniei de apă, de la intrare până la deversarea să în rău. În continuare se vor execută lucrările corespunzătoare liniei de nămol, care vor îmbunătăți calitatea apei produse.

De asemenea, va trebui să se aibă în vedere conexiunile mecanice (în cea mai mare parte

rețeaua de țevi) și cele electrice, care vor trebui realizate astfel încât să poată fi menținute din punct de vedere fizic, atât instalațiile existente, cât și cele reabilitate, iar atunci când cele existente vor fi scoase din uz, cele reabilitate să necesite un timp minim pentru a fi conectate.

Se va începe explicația cu principalele cerințe ce trebuie îndeplinite în timpul lucrărilor pentru menținerea serviciilor, urmărind linia apei. Așa cum s-a menționat mai sus, intenția este aceea de a reutiliză cea mai mare parte posibilă din obiectele existente, provocând o minimizare a interferențelor cu stația actuală.

Lucrările vor începe cu executarea liniei de apă. La intrarea apei în stație se va conecta un

debitmetru pentru a măsură apă brută. Pentru conectarea acestuia este necesară pregătirea accesului la conductele de intrare, un cămin ce se poate execută cât de repede și se pregătește instalarea debitmetrului . Montarea să trebuie realizată în cel mai scurt timp, timp în care se va folosi o conducta auxiliară care să ducă apă până la

pretratare pentru a nu provoca oprirea stației.

În principiu, se dorește reutilizarea căminului actual în care se află grătarul rar, cămin ce ar trebui modificat pentru a putea adăposti noul grătar automat. În continuare va trebui să se conecteze acest cămin cu pretratarea compactă nouă. Această legătură se va realiza după instalarea și probarea noului echipament, așadar interferență cu funcționarea actuală a stației este minimă.

Pentru execuția decantoarelor primare trebuie să se realizeze demolarea decantoarelor

Imhoff existente. Astfel, în timp ce se execută noile construcții, stația funcționează decantorul Imhoff de pe linia existența, realizându-se doar conexiunea provizorie care se va folosi în viitor că by-pass.

În conformitate cu dimensionarea și cu vizitele efectuate în stația de epurare, se constatată faptul că bazinele de aerare existente nu au volumul necesar pentru a respectă parametrii din proiect, așadar acestea se vor demola și se vor contrui reactoarele noi.

La ieșirea din reactoarele biologice apă merge către decantoarele secundare ale noii linii,

decantoare prevăzute a fi reabilitate și adaptate condițiilor actuale. De asemenea aceste lucrări vor depinde de expertizarea acestor obiecte.

Apă tratată va fi trimisă gravitațional către emisar, Răul Glavacioc. În acest segment singurele acțiuni noi sunt instalarea unui debitmetru de ieșire, pentru măsurarea apei tratate și se va stabili un punct pentru luarea de probe de laborator.

Apă epurată este evacuată în răul Glavacioc, aflat în imediată apropiere a stației de epurare,

printr-un canal deschis de 70 x 160 cm terminat cu o gură de vărsare.

În ceea ce privește linia de nămol, așa cum s-a explicat anterior, se va încerca să se folosească majoritatea obiectelor și conexiunilor existente, după ce se verifică starea lor actuală și se constată reparațiile care sunt necesare.

Restul liniei de nămol este formată din obiecte noi, care se vor amplasa în conformitate cu planul de situație . Aceste obiecte se vor construii în paralel cu funcționarea actuală a stației și doar când sunt terminate în totalitate se vor conecta cu obiectele existente.

Pentru depozitarea nămolului tratat se va renova zona actuală a paturilor de uscare. În mare, se va reabilita zona necesară depozitării pentru a se putea acumula nămolul produs timp de 6 luni fără că înălțimea să depasasca doi metri.

Pentru linia de aer, construită din oțel inoxidabil, se va construi o clădire de suflante unde se vor află suflantele reactorului biologic și al stabilizatorului aerob. Această clădire va fi amplasată în conformitate cu planul de situație .

În timpul executării lucrărilor se va verifică starea conductelor existente în stație care în acest moment funcționează. Conductele ce se află într-o stare proastă vor fi renovate sau, în mare parte, înlocuite. Conductele noi se vor poziționa, recomandabil, în paralel cu cele existente, realizând legăturile cu obiectele respective doar când sunt terminate și verificate, în așa fel încât să nu afecteze funcționalitatea stației.

Modul de Asigurare al Utilităților

Pentru funcționarea stației de epurare s-au prevăzut conducte de legătură între obiectele din incinta, și anume:

rețea de apă tehnologică;

rețea de preaplin;

rețea de by-pass;

rețele de nămol;

rețea de supernatant;

rețea reactivi;

rețele de apă potabilă.

Aceste rețele se prevăd din PEID, oțel-carbon și oțel inoxidabil, se montează îngropat în

pământ, pozate la adâncimea minimă de îngheț.

Pentru accesul la toate obiectele tehnologice din cadrul stației de epurare s-au prevăzut

drumuri prevăzute cu platforme de manevrare pentru întoarcerea vehiculelor.

Decantorul Imhoff (Obiect existent), biofiltru (Obiect existent), stația de pompare nămol

(Obiect existent) și decantorul secundar(Obiect existent) vor funcționa pe toată durata execuției pentru a asigura funcționalitatea stației.

Alimentarea cu apă potabilă și canalizarea

Prin lucrările de construcții care se vor realiza pentru extinderea și reabilitarea Stației de

Epurare nu va fi afectată alimentarea cu apă existența și evacuarea din clădiri a apelor uzate ce se realizează prin instalații interioare de canalizare ce sunt conectate la rețeaua de canalizare existența.

Iluminat exterior și alimentarea cu energie electrică

În viitor se va realiza o instalație de iluminat exterior ce va asigura iluminatul tuturor spațiilor de circulație și a zonelor tehnologice. Instalația se va realiza folosind corpuri de iluminat cu vapori de sodiu de înalta presiune montate pe stâlpi la înălțime corespunzătoare . Iluminatul interior în clădiri se va realiza folosind corpuri de iluminat cu tuburi fluorescente. În laboratoare și în camera dispecerului se vor folosi corpuri de iluminat prevăzute cu balast electronic cu protecție anti flicker. Deasemenea se va realiza o instalație de iluminat de evacuare și o instalație de iluminat de siguranță.

Pentru situații de urgență s-a prevăzut un generator de 80kVA, 50Hz, în carcasa insonorizată, ce va fi am plasat pe o platforma betonată cât mai aproape de clădirea suflantelor.

Asigurarea agentului termic

Va fi prevăzut un sistem de încălzire electric printr-un termostat situat în camera de comandă centrală care în caz de defectare a centralei termice să asigure agentul termic pentru toate unitățile care necesită protecție anti-îngheț.

Ventilația

Sistemul de ventilație este necesar în cadrul următoarelor obiecte: Stația de deshidratare și Clădire suflante. Numărul de schimburi de aer în camere va fi de 6 ori pe ora. Tuburile de ventilație vor fi realizate cu folii din aluminiu de protecție a suprafețelor sau un material similar rezistent la coroziune.

La proiectarea și execuția obiectivelor din cadrul Stației de Epurare vor fi respectați următorii parametrii:

tratarea rezervoarelor/bazinelor se va face prin impermeabilizarea suprafețelor interioare;

încăperile principale vor fi prevăzute cu deschideri directe către aer liber – uși, ferestre,care să permită o ventilație naturală suficientă;

iluminatul natural în centrul camerelor principale pentru a permite, în zilele senine, activitățile normale fără a se recurge la lumina artificială;

sistemul de încălzire va asigura temperatura minimă antiinghet în zonele tehnologice și temperatura adecvată în zonele de birouri și laborator ;

întreagă stație oferită trebuie să lucreze cu un nivel de zgomot redus. Nivelul zgomotului în clădiri nu va depăși valoarea de 85 decibeli (+5 % din această valoare în spectrul de frecvența audio măsurat în bandă medie) scară “A” când este măsurat într-un perimetru de 3 metri de fiecare componentă de utilaj în parte în timpul pornirii, funcționarii și opririi. Nivelul de zgomot în afară clădirilor nu va depăși valoarea de 60 decibeli (+5 % din această valoare în spectrul de frecvența audio măsurat în bandă medie) scară “A” când este măsurat într-un perimetru de 3m față de peretele exterior.

Calitatea estimată a apei uzate epurate

Urmare a reabilitării stației de epurare, în viitor calitatea apei uzate efluente va îndeplini prevederile normativului NTPA 001 – 011, revizuită de HG 352/2005 care transpune prevederile Directivei Tartarii Apei Uzate 91/271/EEC;

Administrarea Nămolului existent

În situația actuală, întreagă linie de nămol din stație de epurare este scoasă din funcțiune, în principal deoarece rezervoarele de fermentare nu sunt etanșe. Nămolul preingrosat este trimis către paturile de nămol . După procesul de uscare nămolul rămâne depozitat pe stoc în stație.

I.Utilizarea în agricultură

Folosirea în agricultură a nămolului de epurare a fost identificată, în măsură în care nămolul produs corespunde cerințelor de calitate ale Ordinului MMGA nr.344/2004 că opțiunea de eliminare cu cel mai mare potențial în viitor. Mai mult, industriile actuale și dezvoltarea lor viitoare, că și caracteristicile apelor uzate justifică presupunerea că tot nămolul produs ar putea fi folosit în agricultură.

Pentru utilizarea agricolă a nămolului în Județul Teleorman, pentru a putea fi materializată, în condițiile realizării de analize chimice ale solului și a nămolului din stația de epurare, studii realizate de Oficiul de Studii Pedologice și Agrochimice și un institut de cercetare pentru determinarea conținutului de metale grele din nămol, înaintea aplicării la teren .

Datorită faptului că sectorul industrial slab dezvoltat conduce la presupunerea că nămolul produs va fi conform standardelor impuse. Disponibilitatea ariilor agricole întinse pentru potențială aplicare a nămolului favorizează remarcabil situația.

Folosirea în agricultură a nămolului de epurare, chiar când este foarte disputată în contextul european, încă este una dintre cele mai aplicate opțiuni de evacuare. În Germania aproximativ 40% din nămolul produs (2.7 mill tone substanță uscată, 1999) este aplicat în agricultură. Totuși, de mulți ani se observă o tendința în declin.

Fertilizarea câmpurilor agricole cu nămol din procesul de tratare a apei uzate are efecte pozitive asupra culturilor, furnizând nutrienți că azot și fosfor. Ea poate contribui și la îmbunătățirea fertilității solului datorită conținutului ridicat de substanță organică. În contrast, prin aplicarea nămolului în agricultură, substanțele periculoase incluse în nămol pot conduce la riscuri pentru sănătatea umană, a solurilor și mediului, în mod direct. Prin urmare, beneficiile și riscurile trebuie foarte bine cântărite una față de cealaltă.

II.Transportul nămolului de epurare din stație și depozitare definitivă la un depozit ecologic

O altă alegere a putea fi transportul nămolului din stația de epurare către un depozit ecologic conform . Din punct de vedere ecologic ar fi mai bine scoaterea materiei organice, inclusiv nutrienții continuti și refacerea lor în ciclul biologic. În acest context, Directiva 1999/31/EC cere o reducere treptată a reziduurilor biodegradabile care vor fi transportat și depozitat. Reziduul biodegradabil trebuie să fie separat de alte reziduuri și pretratat mecanic și biologic (adică descompunere sau alte procese de tratare) în scopul reducerii fractiei organice a reziduului.

Transportul nămolului din stația de epurare ar deveni necesar în cazul în care:

nămolul generat nu respectă standardele de calitate care să permită utilizarea acestuia în agricultură ;

capacitatea de depozitare a stației de epurare pentru perioadele când vremea nu permite folosirea (aplicarea) în agricultură (iarnă, soluri înghețate).

În concluzie, din cauza situației descrise înainte, transportul nămolului de epurare la un depozit conform (Depozitul ecologic Mavrodin) va fi practicată numai în situații indispensabile.

Pentru a alege cea mai bună varianta, folosirea în agricultură sau depozitarea la un depozit ecologic, este necesară elaborarea unei analize complete de cost, luând în considerare următoarele :

Calculul variantei I include elementele transport, împrăștiere nămol, realizare analize chimice nămol și sol și investiții pentru tehnologia de împrăștiere a nămolului (tractor, trailer, încărcător frontal) și investițiile necesare și costurile de exploatare și întreținere pentru logistică (camioane, încărcător frontal), laborator și echipament IT.

Calculul varianteii ÎI include costul pentru transport și depozitare. În prezent, prin Programul ISPA 2002/RO/16/P/PE/024, a fost dezvoltat “Sistemul Integrat de Gestionare a Deșeurilor” pentru județul Teleorman. Din cauza stadiului timpuriu al acestui program, costului pentru materialele care vor fi depozitate sunt destul de mari, un preț mediu de 15 EURO/t substanță uscată, însă depozitul ecologic Mavrodin are o capacitate de biotratare de numai de 5000 mc/an care nu este suficientă pentru toate stațiile de epurare din județ .

Având în vedere caracterul agricol al județului Teleorman, aproximativ 456.000 ha teren arabil, se poate afirmă că opțiunea perfectă ar fi folosirea în agricultură a nămolului rezultat din stația de epurare .

CAPITOLUL 7. CONCLUZII

Din realizarea proiectului se pot reține următoarele concluzii:

1. Principalele deficiențe ale sistemului de colectare și epurarea a apei uzate în aglomerarea urbană Videle sunt :

acoperirea insuficientă a localității cu servicii de canalizare ;

inexistentă rețelei de canalizare a rețelei de canalizarea a apei pluviale ;

apă pluvială este preluată de rețeaua de canalizare menajeră în timpul precipitațiilor ;

întreținerea proastă a obiectelor tehnologice din cadrul stației de epurare ;

apă epurată descărcată în emisar nu îndeplinește condițiile prevăzute de legislația specifică în domeniu privind deversatea apelor epurate în emisar ;

personal și resurse material și financiare scăzute pentru o operare corectă și eficientă a sistemului ;

numeroase avarii, care duc la întreruperea procesului de epurare și deversarea în emisar de ape uzate netratate sau tratate insufucient ;

lipsa echipamentelor tehnologice și a materialelor de întreținere și operare.

Soluția propusă pentru încadrarea în standardle impuse privind descărcarea apelor uzate în emisar presupun:

1. Modernizarea rețelei de colectare a apei uzate prin reabilitare și extidere, astfel:

refacere cămine ;

înlocuire conducte existente ;

realizare rețea de canalizare apă pluvial și a gurilor de descărcare în emisar ;

rebililare stație de pompare apă uzată ;

2. Modernizarea stație de epurare, astfel:

camera de admisie, inclusiv deversor ;

grătare rare și dese, stație de pompare apă brută, deznisipator-separator de grăsimi aerat, stație suflante pentru deznisipator-separator de grăsimi aerat ;

decantoare primare orizontale longitudinale și stație pompare nămol primar ;

bazine cu nămol activat ;

decantoare secundare orizontale și stație pompare spumă ;

stația de pompare a namoluluui activat, de recirculare și în exces ;

stație de concentrare mecanică a nămolului primar și în exces amestecat ;

bazin de stabilizare a nămolului și stație pompare nămol stabilizat ;

stația suflantelor pentru stabilizatorul de nămol ;

stația de deshidratare mecanică a nămolului stabilizat și stație de pompare ;

zona de depozitare a nămolului deshidratat ;

pavilion tehnologic și administrativ, laborator, centrală termică ;

sistem de descărcare ape uzate epurate în emisar – răul Glavacioc .

Totodată, a fost analizată soluția de utilizarea ulterioară a nămolului de epurare generat, respectiv utilizarea acestuia în agricultură sau soluția de transportul a nămolului de epurare din stație și depozitare definitivă la un depozit ecologic .

Având în vedere cele două opțiuni de mai sus și caracterul agricol al județului Teleorman, concluzia a fi că opțiunea cea mai bună ar fi folosirea în agricultură a nămolului rezultat din stația de epurare, respectând compoziția agricolă a solurilor unde re va realiza aplicarea acestuia .

ANEXE