Clustere Sociale. Realități și Perspective Pentru România

CLUSTERE SOCIALE. Realități și perspective pentru România.

Coordonatori:

Daiana Mirela Buzatu – expert economie sociala

Vasile Gherhes – sociolog

Ciprian Obrad – sociolog.

Strategia Europa 2020 subliniază importanța creșterii inteligente, durabile și favorabile incluziunii. Inițiativele strategiei (o agendă digitală pentru Europa, o uniune a inovării, o Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor, o politică industrială pentru era globalizării) stabilesc cadrul pentru dezvoltarea economică. Clusterele sunt acceptate ca o soluție pentru combaterea crizei, un instrument pentru creșterea competitivității și dezvoltării regionale.

Dată fiind situația economică a României aducem în discuție potențialul clusterelor sociale.

CE ESTE UN CLUSTER?

CLUSTERUL – reprezintă o concentrare geografică de entități economice (furnizori specializați, prestatori de servicii, firme din industrii înrudite) și instituții asociate (universități, institute de cercetare, agenții guvernamentale, centre de pregătire profesională etc.), din anumite ramuri industriale. Conceptul de cluster este introdus în politica economică de către Michael Porter1 și se regăsește în legislația din România (HG 918/2006) care definește clusterul ca o grupare de producători, utilizatori și/sau beneficiari, în scopul punerii în aplicare a bunelor practici din UE în vederea creșterii competitivității operatorilor economici. Clusterul, în literatura de specialitate, mai este cunoscut și sub denumirile de „district industrial”, „aglomerare industrială”, „aglomerare de afaceri”, „centru de competență”.

În funcție de componență, există două tipuri de clustere:

Triple helix, atunci când: o serie de companii lucrează împreună – spre exemplu una furnizează materia primă, alta prelucrează materia primă, alta îi dă forma unui produs finit, o alta îl distribuie etc. – creându-se o ciclicitate, o tradiție a cooperării lor; alături de aceste companii interconectate se regăsesc și institute de cercetare ce furnizează acestora soluții inovative sau univer- sități ce pregătesc specialiști care pot fi folosiți de către companiile din cluster; sunt implicate și autoritățile publice locale, regionale ce le sprijină activitatea.

Four clover (trifoi cu patru foi), atunci când include și un al patrulea actor – organizația catalizator (companii specializate în transfe- rul tehnologic și inovare, centre de transfer tehnologic, asociații profesionale, camere de comerț și industrie și/sau alte categorii de promotori).

DE CE SĂ FACI PARTE DINTR-UN CLUSTER?

Concentrarea geografică a unui anumit sector industrial determină specializarea furnizorilor și o piață constantă pentru aceștia. Astfel, aceasta conduce și la un avantaj competitiv, prin creșterea calității produselor și reducerea costurilor. O aglomerare industrială de companii similare atrage, dezvoltă și beneficiază de un capital de forță de muncă cu un set comun de calificări.

Pe de altă parte, angajații beneficiază de mai multă siguranță economică, deoarece în aceeași arie geografică există mai mulți posibili angajatori care au nevoie de competențele lor. Totodată, în „aglomerările de afaceri”, companiile au acces mai ușor și mai rapid la know-how-ul din domeniul respectiv de activitate. Implicarea mediului academic și de cercetare-dezvoltare aduce cu sine accesul la inovația creată special pentru domeniul de afaceri al clusterului. Autoritățile, prin sprijinul direct acordat acestor forme de organizare, contribuie la creșterea dezvoltării economice. Organizațiile catalizator contribuie cu expertiză, dar și benefi ciază de transfer de know-how.

Indiferent care le este mărimea, companiile tind să devină mai eficiente atunci când concurează unele cu altele și mai creative atunci când cooperează între ele. Aceasta pare a fi în esență motivația apariției structurilor economice numite clustere. Aglomerările de activități de tip cluster nu constituie deloc un fenomen recent. Nici măcar noțiunea de cluster (ciorchine, sau constelație de firme) nu este atât de nouă pe cât s-ar putea crede, ea fiind vehiculată încă de prin anii 1890 și având, deci, mai mult de o sută de ani vechime. Intrată pentru o perioadă destul de îndelungată într-un con de umbră, noțiunea de cluster a fost revitalizată abia prin anii 1970, iar ulterior, în anii 1990, a fost scoasă în prim plan și popularizată în studiile lui Michael Porter. Acestea au contribuit substanțial la clarificarea conceptuală a fenomenului clusterizării, la evidențierea mecanismelor și dimensiunilor sale și relevarea însemnătății pe care o are în creșterea economică și ridicarea competitivității. Mai important încă, ele au reușit să atragă atenția asupra potențialului clusterelor de a deveni un instrument eficient al politicii de dezvoltare, stârnind interesul pentru investigarea domeniului atât în mediile academice, cât și în rândul decidenților politicii economice din numeroase țări, cu consecința reorientării atenției celor dintâi dinspre macroeconomie, spre fundamentele microeconomice ale prosperității și creșterii, și a glisării atenției celor din urmă dinspre intervențiile centrate pe entități economice individuale, ramuri sau activități, spre cele direcționate înspre grupuri interconectate de firme și instituții. Există numeroase exemple de clustere în întreaga lume, atât în sfera producției materiale, cât și a serviciilor. Printre cele mai cunoscute se numără Silicon Valley, sau Route 128, Boston – SUA (tehnologiile informației și comunicării); Detroit, sau Route 66 (industrie auto); Wall Street – New York, Londra, Tokio, (servicii financiare), Hollywood (cinematografie); Fleet Street – Londra (presă); Cambridge – Oxford U.K. și Massachusetts US (servicii educaționale); Paris, Milano, New York (modă); Bangalore-India (tehnologia informației); Olanda (flori), Germania (mașini și echipamente), Hong Kong (servicii de afaceri), Norvegia și Olanda (servicii de logistică și transport), etc. 3 Clusterele s-au dezvoltat cu succes devenind exemple de bună practică atât în țări foarte mari, cât și în țări mai mici, indiferent de specificul lor economic și cultural și s-au dovedit benefice atât pentru activitatea firmelor de mari dimensiuni, inclusiv companii transnaționale (CTN), cât și, mai ales, pentru întreprinderile mici și mijlocii (IMM). De aceea, în pofida faptului că este un domeniu de cercetare relativ mai nou, născut abia în anii 1990, dezvoltarea întemeiată pe clustere a căpătat popularitate printre decidenții politicilor economice, materializată în programe și politici guvernamentale de susținere a clusterelor în peste 50 de economii. Și în țările membre mai vechi sau mai noi ale Uniunii Europene sunt tot mai recunoscute efectele benefice ale dezvoltării clusterelor asupra competitivității, productivității și creșterii și, de aceea, tot mai multe dintre aceste țări se preocupă de identificarea și inventarierea clusterelor, precum și de elaborarea unor politici de încurajare și sprijin al acestora, plasate adesea la temelia strategiilor lor de dezvoltare economică.

CE SUNT ȘI CE NU SUNT CLUSTERELE?

Potrivit definiției dată de M. Porter, clusterele sunt grupuri interconectate de companii și instituții, apropiate spațial, care activează într-un anumit domeniu, fiind legate unele de altele atât prin aspecte care le sunt comune, cât și prin complementarități (Porter M., 1990). Ele sunt aglomerații de firme formal independente, care, amplasate într-un spațiu geografic relativ restrâns, desfășoară activități similare, sau contribuie la producția unor bunuri sau servicii similare. Participanții la un cluster întâmpină împreună aceleași amenințări și încearcă să valorifice aceleași oportunități, menținând deschise între ei canale active de comunicare, dialog și tranzacționare comercială, folosind aceleași infrastructuri specializate și resurse de pe aceleași piețe, în primul rând a muncii și a serviciilor. Deși în literatura economică nu există o singură definiție, general acceptată, a clusterului, majoritatea celor vehiculate face referire la aceleași câteva aspecte comune:

În primul rând, cele mai multe dintre definiții fac referire la întinderea geografică a clusterului și la importanța proximității spațiale;

În al doilea rând, toate exprimă accepțiunea faptului că un cluster este un fenomen dinamic, o caracteristică esențială a acestuia costituind-o relațiile funcționale dintre organizațiile participante;

În al treilea rând, apare ideea importanței de a privi dincolo de activitățile individuale și de a recunoaște faptul că firma individuală este parte a unui sistem industrial mult mai larg.

Cei mai mulți dintre autori argumentează în favoarea unei definiții mai largi a clusterelor, care să facă referire atât la relațiile orizontale, cât și verticale dintre participanți și să menționeze atât legăturile directe, cât și legăturile indirecte dintre aceștia;

În fine, un alt element prezent în cele mai multe definiții este sublinierea rolului infrastructurii sociale, care este indispensabilă facilitării schimbului de informații, un ingredient esențial al eficienței oricărui cluster, căci, și dacă într-o aglomerare economică sunt prezente toate trăsăturile unui cluster, ceea ce rezultă nu este neapărat un cluster eficient. Pentru a putea fi eficient și a avea o natură dinamică, clusterul are în mod vital nevoie de interacțiune socială, încrederea reciprocă a participanților și o viziune împărtășită de toți membrii săi. Un cluster nu cuprinde, numai companiile care livrează produsul sau serviciul care îi dă specificul, ci și furnizorii de materii prime, subcontractanții, furnizorii de mașini și echipamente, exportatorii, cumpărătorii și distribuitorii produsului, companiile care asigură serviciile necesare facilitării directe și indirecte a activităților de pe întregul lanț al producției (educație, pregătire profesională, cercetare-dezvoltare, proiectare, finanțare, logistică și transport, consultanță, publicitate și promovare, lobby, servicii juridice, etc.). Lor li se alătură și diferite instituții de sprijin, agenții de reglementare, camere de comerț, asociații profesionale, organizații neguvernamentale, etc.Toți acești participanți la cluster, implicați în activitatea și problemele acestuia și direct interesați de tot ceea ce are legătură cu el, constituie – într-un termen generic – „părțile interesate”(stakeholders).

De ce aleg să se amplaseze unele în apropierea celorlalte firmele care au același profil, desfășoară activități similare, sau contribuie la realizarea unor produse sau servicii similare?

Răspunsul devine evident dacă privim și înțelegem clusterul ca fiind asemenea unui sistem organic viu și nu ca o simplă aglomerare de întreprinderi și instituții. Întrucât participanții la un cluster sunt legați prin nenumărate legături formale și informale prin care interacționează neîntrerupt, ei devin sub anumite aspecte dependenți unii de alții, dar, totodată, devin și mai capabili să funcționeze la parametrii superiori. Din această perspectivă, rețeaua de inter-relații dintre întreprinderile productive, instituțiile de suport și diverșii prestatori de servicii aparținând unui cluster, este în prezent considerată una dintre resursele importante de care poate dispune o firmă, asemenea resurselor financiare, tehnologice, de cunoștințe și abilități profesionale, sau chiar mai potentă decât acestea. Totalul acestor relații variate și complexe constituie „capitalul social” al firmei, alături de celelalte forme de capital, „ capitalul fizic”, „capitalul financiar” și „capitalul uman”. Proximitatea, economiile de aglomerare și economiile de scară create, constituie argumentele cheie pentru sporul de performanță căutat de firmele care se adună într-un cluster.

Clusterul permite, totodată, exploatarea în comun, deci mai eficientă, a unor resurse și dă ocazia de a beneficia de externalitățile produse de ceilalți membrii participanți. Cooperarea dintre firme, înlesnită de apropierea spațială dar dublată de menținerea unei presiuni concurențiale puternice, contribuie la sporul de performanță al fiecărei organizații componente în parte și la menținerea vie a creativității și dorinței de autoperfecționare.

Clusterele se formează și deoarece apropierea spațială a firmelor favorizează procesele de învățare și de dezvoltare a competențelor (Lundvall B. 2003). Ele sunt atractive pentru firmele cu același profil, sau pentru cele care au legătură cu domeniul de activitate în cauză (de expemlu economia sociala), tocmai pentru că nou-veniții sunt interesați să exploateze baza comună de cunoștințe deja creată și să ia parte la procesele interactive de învățare care au loc într-un cluster.

Din acest punct de vedere, clusterele pun în evidență două realități:

a) competența se creează în timp, prin învățare interactivă, care necesită proximitate;

b) competența este strict localizată, fiind înglobată în persoane, organizații, rețele, iar unele dintre cunoștințe sunt tacite și prin urmare greu, sau imposibil de separat de clusterul în care există. Legăturile stabilite între organizațiile aparținând unui cluster permit fiecărui participant în parte să fie mai productiv și mai inovativ decât ar fi fost dacă ar fi rămas în izolare, iar acest lucru devine posibil pentru că firmele și instituțiile dintr-un cluster beneficiază de (Ketels, C. 2004):

Proximitate – esențială pentru utilizarea în comun a unor resurse, inclusiv pentru captarea și valorificarea oricăror externalități pozitive generate de membrii clusterului;

Conexiuni – întemeiate pe obiectivele comune ale participanților, ele permit exploatarea avantajelor de proximitate și oportunitatea de a interacționa în cadrul unor forme de colaborare formale (consorții de firme, lanțuri de aprovizionare, sau rețele) și informale;

Interacțiune – pe lângă apropiere spațială și activități corelate, pentru a determina producerea efectelor pozitive specifice clusterelor, este nevoie de un anumit grad de interactivitate a organizațiilor participante;

Masa Critică – este nevoie de un număr suficient de mare de participanți la cluster pentru ca interacțiunile dintre aceștia să aibă un impact semnificativ asupra performanței companiilor implicate.

CUSTERUL – TRĂSĂTURI SPECIFICE

A. Dimensiunea – este un parametru influențat de numeroși factori: vârsta clusterului, tipul de piață pe care operează acesta, aspirațiile antreprenoriatului implicat, specificul mediului de afaceri, etc. Deși dimensiunea dă unele sugestii în legătură cu forța și potențialul clusterului, iar atunci când un cluster e mare, acesta atrage forță de muncă specializată, furnizori, investiții și instituții care, toate, contribuie la creșterea productivității firmelor sale, nu se poate spune, totuși, că mărimea este principalul determinant al succesului economic obținut de acesta. Există clustere cu anvergură globală care grupează doar un număr mic de firme producătoare, dar joacă un rol însemnat pe piața mondială. Astfel, de pildă, clusterul specializat în producția de șuncă din San Daniele, Italia, 12 din care fac parte sub 30 de întreprinderi, controlează 15% din exportul mondial de profil, iar producția de încălțăminte de schi, concentrată în întreprinderile mici și mijlocii din Montebelluna-Treviso, regiunea Venetto, Italia, dețin peste două treimi din vânzările mondiale (Lianu, C. 2003). În același timp, alte clustere performante numără mii de participanți: clusterul tricotajelor din Prato, Italia, sau cel al tricotajelor din bumbac din Tirumpur, India, au fiecare câte 9000 de firme componente (Gulati, M., Sarkar, T., 2006).

B. Delimitarea geografică – constituie tot o caracteristică extrem de variabilă de la un cluster la altul. Clusterul britanic al tranzacțiilor bursiere ocupă doar câteva clădiri din Londra, iar clusterul new-yorkez al agențiilor de publicitate se întinde pe un singur bulevard, Madisson Avenue; orașul Basel adună principalii producători elvețieni de medicamente, iar cea mai mai mare parte a industriei italiene a lânii se concentrează în numai două orașe, Biella și Prato; în fine, în aria cuprinsă între New Jersey și Philadelphia se află un important cluster din industria americană de medicamente. Este interesant de remarcat, totodată, că regiunea ocupată de un cluster poate cuprinde și arii din țări diferite, aglomerările de acest tip neținând cont de frontierele politice dintre state: Medicon Valley, spre exemplu, se află în euroregiunea Oresund, ce cuprinde sudul Suediei și insula daneză Zeelanda (Lianu, C. 2003).

C. Firmele componente și relațiile dintre ele – reprezintă un alt domeniu al diversității de situații, de la un cluster la altul. Unele clustere pot fi dominate de firme mici care își subcontractează reciproc activități. În alte cazuri, se pot dezvolta sisteme de subcontractare în jurul unuia sau mai multor contractori mai mari. Uneori, sunt prezente în cluster una sau mai multe companii transnaționale, sau chiar conglomerate industriale, având furnizori printre firmele de diverse mărimi existente acolo. Alteori, clusterul e dominat de IMM-uri, care sunt specializate pe nișe și segmente înguste de piață. Deși între firmele similare se mențin pe fond relații de tip concurențial, între acestea se produce și un fenomen paralel de dezvoltare a unor relații de cooperare în domenii care asigură tuturor un spor de competitivitate. Acesta se materializează în crearea consorțiilor, lanțurilor de aprovizionare sau a rețelelor de firme, în al căror substrat se găsesc, de fapt, fluxuri informaționale esențiale pentru crearea încrederii reciproce și realizarea unei mai bune coordonări de ansamblu. Relațiile de încredere constituie temelia unei mai mari capacități de asociere între firmele unui cluster, iar schimbul de informații și 13 relațiile apropiate dintre organizații permit fenomene de mimetism și copiere rapidă a noului.

D. Relații de afaceri exterioare clusterului – În funcție de gradul de maturitate, este posibil ca unele dintre firmele din cluster să depindă de companii din exterior în ceea ce privește aprovizionarea cu materii prime, comercializarea la intern sau exportul producției finite. Este, totodată, posibil ca firme aparținând unui cluster să folosească subcontractanți externi, sau să investească în exteriorul clusterului, inclusiv în străinătate.

E. Competitivitatea clusterelor – potrivit rezultatelor analizei empirice, activitățile competitive ale unei economii nu se distribuie uniform în cadrul acesteia. De regulă, ele sunt legate pe verticală (relații de tipul cumpărător/furnizor), sau pe orizontală (utilizarea acelorași tehnologii, canale, clienți comuni) și, nu de puține ori, aceste activități tind și să se concentreze spațial, dând naștere clusterelor. Clusterele constituie concentrări de activități competitive, întrucât caracterul lor sistemic face ca o activitate competitivă să ajute la crearea altei activități competitive, în cadrul unui proces de susținere reciprocă.Unele dintre clustere sunt lideri regionali sau naționali, iar altele chiar lideri globali ai piețelor pe care operează (Silicon Valley).

În țările mai mari, și numărul clusterelor e mai mare, iar în economiile puternice, clusterele sunt de regulă puternice la rândul lor.

„Fenomenul clusterizării este atât de răspândit, încât pare să constituie o trăsătură a economiilor avansate din punct de vedere economic.” (Lianu, C. 2003). F. Inovația și tehnologia Clusterele sunt aglomerații competitive de firme și pentru că inovația constituie o preocupare permanentă, considerată esențială pentru firmele lor membre. Ele pot fi atât generatoare de tehnologii noi, cât și utilizatoare ale tehnologiilor create de alții. Evaluarea atentă a caracteristicilor unui cluster este esențială pentru elaborarea unor politici publice adecvate, apte să determine modernizarea și revitalizarea acestuia.

GUVERNANȚA LA NIVELUL CLUSTERULUI

Noțiunea de guvernanță se referă la felul în care se iau și se aplică deciziile într-o structură economică. Într-o companie, guvernanța corporativă este încredințată comitetului director, care răspunde în fața acționariatului (shareholders). Deciziile comitetului director sunt implementate de directorul/șeful executiv (CEO – Chief Executive Officer) și sunt monitorizate de comitet, pentru a se asigura respectarea conformității și atingerea țintelor de performanță. Într-un cluster, există numeroase entități autonome – firme producătoare, companii subfurnizoare sau din industrii corelate, instituții și organizații diverse, inclusiv publice – care sunt conduse, fiecare, de către propriile lor comitete directoare și sunt responsabile în fața propriului lor acționariat. În aceste condiții, organizațiile dintr-un cluster întâmpină o dublă provocare (Ammirato, P., Kulkarni, A., Latina, D., 2003): · Să dezvolte o viziune colectivă și un plan de implementare care să reflecte nevoile și aspirațiile agregate ale tuturor părților interesate, și · Să convingă și să încurajeze toate părțile interesate să coopereze la realizarea acestora. Comitetele care manageriază clusterele, cunoscute sub numele de Grupuri pentru Facilitarea (funcționării) Clusterelor (Cluster Facilitation Group – CFG), sunt esențiale pentru bunul lor mers, precum și pentru dinamizarea și modernizarea lor constantă.

Ele identifică problemele clusterului și dezvoltă soluții, stabilind și legături cu guvernul în vederea punerii în operă a unor programe de modernizare.

Dacă un cluster nu are nevoie să fie și, de regulă, nici nu este recunoscut ca entitate economică printr-o formă oficială oarecare, grupurile pentru facilitarea funcționării clusterelor (GFC) sunt corporații legal constituite. Aflate în proprietatea membrilor clusterului, ele acționează potrivit mandatului dat de părțile interesate de activitatea și rezultatele acestuia (stakeholders). Uneori ele au în subordine subcomitete specializate pe arii de interes.

În practica internațională există suficiente exemple de GFC-uri care au avut o activitate de succes în cadrul clusterelor lor (de pildă Amsterdam New Media Cluster, Ottawa Innovation Cluster, sau Biella District Cluster), dar modelele nu pot fi, de regulă, preluate și transferate ca atare într-un mediu diferit. Cum un GFC 15 constituie doar un mijloc pentru a atinge un scop, preluarea sa ca model nici nu e neapărat necesară, orice variantă de configurație acceptată de părțile interesate, capabilă să modernizeze un cluster și să-i rezolve problemele putând fi la fel de, sau chiar mai potrivită.

BENEFICIILE CLUSTERIZĂRII

Deși la prima vedere aglomerarea firmelor similare ar putea părea neprielnică prin generarea unui nivel excesiv al concurenței, în realitate, ea este benefică atât pentru fiecare dintre firmele implicate în parte, cât și pentru economia regională și națională.

Avantajele firmelor participante la clustere

Clusterele asigură firmelor numeroase beneficii pe care acestea nu le-ar fi obținut dacă ar fi activat în izolare. Acestea sunt rezultatul direct al avantajelor obținute prin operarea în strânsă proximitate cu firme și instituții care furnizează bunuri și servicii complementare sau alte prestații specializate. Beneficii semnificative rezultă și din colaborarea dintre firme similare, căci ea permite costuri mai mici și accesul la idei, informații, tehnologii, bune practici.

Teoria economică explică beneficiile produse de clustere pornind de la economii de scară și de aglomerare, economii de localizare, transfer tehnologic, efecte de rețea, disponibilitate a capitalului uman și a informației. În esență, însă, ceea ce se petrece pe măsura aglomerării firmelor într-o regiune este apariția externalităților pozitive, care conduc la spor de productivitate și costuri mai mici, reflectate într-o competitivitate îmbunătățită.

Efectele asupra competitivității firmelor Clusterele asigură firmelor componente un mediu economic ce conduce la creșterea productivității cel puțin pe următoarele căi: · Accesul mai bun la resurse de forță de muncă și la furnizori de inputuri, ceea ce conferă firmelor capacitatea de a-și reduce costurile de 16 tranzacție, de a-și diminua stocurile de materii prime, materiale, componente și de a elimina costurile și posibilele întârzieri ocazionate de aprovizionarea din import. Atunci când într-o zonă restrânsă mai multe firme concurează pentru o forță de muncă cu o anumită calificare, lucrătorii având pregătirea respectivă vor fi atrași spre cluster de posibilitățile multiple de angajare, iar firmele prezente în cluster și interesate de angajări vor profita de faptul că au acces la un rezervor de oameni adecvat calificați, din care își pot face selecta. Formarea acestui rezervor local de forță de muncă prezintă și avantajul suplimentar că reduce costurile de tranzacție care ar fi apărut în procesul de căutare a personalului corespunzător.

Accesul la informațiile specializate disponibile la nivel local: informațiile din sfera tehnică, marketing și comercializare, organizare și management, etc. constituie o sursă de beneficii intangibile, dar extrem de valoroase sub aspectul impactului asupra eficienței, calității și competitivității.

Acces la instituții și bunuri publice, ceea ce reprezintă în fapt acces la servicii și infrastructuri specializate precum: cercetare de vârf, programe de pregătire profesională, laboratoare de testări, centre de control al calității, etc. · Complementaritățile rezultate din efectele benefice ale clusterelor asupra altor domenii (de pildă beneficiile produse de un cluster specializat în modă și design, asupra industriei confecțiilor, tricotajelor, încălțămintei, accesoriilor). Apropierea spațială poate conduce la dezvoltarea unor produse complementare, iar produsele unei firme pot exercita, în aceste condiții, influențe puternice asupra activităților altor firme. · motivare mai bună și posibilități superioare de măsurare și comparare a performanței (benchmarking) rezultată din rivalitatea locală, presiunea concurențială și orgoliu, factori care motivează companiile să-și amelioreze productivitatea și ceilalți parametrii de performanță. Firmele aflate una în vecinătatea celeilalte pot să monitorizeze și să măsoare mai precis atât performanțele propriilor furnizori, cât și pe cele ale concurenței. Stabilindu-și reciproc standarde înalte de performanță și provocându-se reciproc, firmele din clustere ajung să caute permanent soluții pentru creșterea productivității, calității și diversității ofertelor lor.

Avantaje pentru regiunile de implantare și comunitățile locale

Dacă existența clusterului este justificată și benefică pentru firmelor implicate, prezența sa într-o anumită regiune nu este mai puțin avantajoasă nici din punctul de vedere al comunității locale. Regiunea care se bucură de prezența unui cluster beneficiază de:

un potențial ridicat de a avea forța de muncă locală ocupată;

condiții pentru formare profesională superioară; – posibilitatea localnicilor de a lucra în companii cu productivitate superioară, reflectată într-un nivel salarial ridicat;

creșterea și diversificarea cererii locale, ceea ce deschide noi oportunități de afaceri, generând creștere economică și evoluția pe o nouă spirală, ascendentă, a veniturilor populației și a prosperității zonei;

venituri superioare din impozite și taxe pentru administrația locală, reflectată în ameliorarea constantă a calității serviciilor publice și a infrastructurilor din zonă, cu efect favorabil atât asupra nivelului de trai al colectivității locale, cât și pentru atractivitatea pe care o exercită regiunea pentru alte investiții și pentru locuire;

nivelul de ocupare a forței de muncă locale și externalitățile pozitive generate de veniturile din afaceri derulate de cluster ar putea fi superioare altor forme de dezvoltare economică (Scorsone, E. A., 2002).

1.2. CONCEPTUL DE STRUCTURA DE ECONOMIE SOCIALA

Considerații generale privind conceptul și formele de economie social

Economia socială este o realitate prezentă în diferite forme în marea majoritate a comunităților umane și care a cunoscut o dezvoltare naturală începând cu secolul al XVIII-lea în contextul dezvoltării capitalismului industrial. (Cace, Arpinte, Scoican ș.a. 2010:14).

Încercările de definire, delimitare și teoretizare ale conceptului sunt relativ noi în raport cu practica economiei sociale. Una dintre primele încercări de definire a conceptului de economie socială la nivel european o regăsim în Carta Economiei Sociale adoptată în Franța în 1980 de către reprezentanții sectoarelor cooperatist, mutual și asociativ (MMFPS, 2010a: 20). Conform acesteia, entitățile de economie socială funcționează „în mod democratic, fiind constituite din membri solidari, egali în drepturi și obligații” (MMFPS, 2010b: 13) și bazate pe următoarele principii: „solidaritate, responsabilitate, libertate, șanse egale pentru toți membrii organizației și respect reciproc” (MMFPS, 2010a: 20). Unul dintre pașii oficiali următori a reprezentat-o comunicarea Comisiei Europene din 1989 către Consiliul European. (Commission of the European Communities, 1989) Comisia Europeană a subliniat faptul că, deși sectorul economiei sociale există în diferite forme în toate statele membre, în unele țări este recunoscut ca sector economic distinct existând reglementări specifice diferitelor forme de organizare, în timp ce în alte țări abordarea acestui sector este mai puțin structurată și teoretizată, funcționarea realizându-se în cadrul reglementărilor economice generale. Entitățile aparținând sectorului economiei sociale, indiferent de gradul de reglementare regăsit la nivel legislativ, sunt organizate similar întreprinderilor cu activitate productivă. În același document al Comisiei sunt specificate principalele caracteristici ale organizațiilor aparținând acestui sector. De altfel, documentul consideră că indiferent de numele purtat în diferitele state membre de organizațiile circumscrise economiei sociale sau chiar de numele purtat de întregul sector, acestea pot fi identificate în funcție de caracteristicile generale de organizare și funcționare. „Principiile de bază sunt solidaritatea și participarea (un membru, un vot) membrilor, iar producătorii, beneficiarii sau consumatorii sunt animați de sentimentul de independență și de scopul civic” (Commission of the European Communities, 1989:4). Din punct de vedere juridic, aceste entități pot fi organizate sub forma societăților cooperative, societăților mutuale sau asociațiilor non-profit. Indiferent de bunurile produse sau serviciile oferite sau de prețul acestora, organizațiile economiei sociale își desfășoară activitatea într-un mediu competitiv alături de întreprinderile organizate clasic. Aproximativ în aceeași perioadă este elaborată una dintre definițiile consacrate ale economiei sociale care aparține consiliului valon (1990): „economia socială este parte a economiei constituită din organizații private care împărtășesc următoarele principii: scopul în favoarea membrilor sau comunității și nu generarea de profit, managementul autonom, procesul democratic de luare a deciziilor și prioritate pentru individ și muncă în detrimentul capitalului în distribuția profitului” (MMFPS, 2010a: 21).

În România nu există în prezent o definiție legală, general aplicabilă, a conceptului de economie socială, deși acesta este menționat în diverse documente oficiale. De altfel, economia socială nu beneficiază de o definiție unică oficială nici la nivel european, deși de-a lungul timpului a fost definită fie prin enumerarea principiilor fundamentale care o guvernează, fie prin aceea a formelor ei specifice de organizare. Astfel, una dintre definițiile cele mai cunoscute și mai larg acceptate este cea dată în 1990 de Consiliul valon de economie socială din Belgia: economia socială se compune din activitățile economice desfășurate de societăți, mai ales cooperative, asociații de ajutor reciproc și alte asociații în care etica este în concordanță cu următoarele principii: scopul final este mai degrabă în serviciul membrilor sau al colectivității decât al profitului, autonomia gestiunii, procesul de decizie democratică, prioritatea acordată, în procesul de distribuție a veniturilor, persoanelor și muncii față de capital1 . O altă definiție cunoscută la nivel european este cea a Centrului Internațional de Cercetare și Informare asupra Economiei Publice, Sociale și Cooperativelor (CIRIEC): ansamblul de întreprinderi private organizate formal, cu autonomie de decizie și bazate pe libertatea de asociere, înființate pentru a răspunde nevoilor propriilor membri prin intermediul pieței, prin producerea de bunuri și furnizarea de servicii, asigurări și finanțare, în care procesul decizional și orice distribuire a profitului sau excedentelor între membri nu sunt direct legate de aportul de capital sau de cotizațiile plătite de aceștia, fiecare dintre ei dispunând de câte un vot. Conform aceleiași surse, economia socială „include de asemenea organizațiile private organizate formal, cu autonomie de decizie și bazate pe libertatea de asociere, care prestează servicii necomerciale pentru gospodării și ale căror excedente, dacă există, nu pot fi însușite de agenții economici care le înființează, controlează sau finanțează“.

În 2002 rețeaua CEP-CMAF elaborează Carta principiilor economiei sociale, care include principiile fundamentale ale economiei sociale:

prioritatea acordată individului și obiectivelor sociale și nu capitalului;

caracterul privat al entităților;

asocierea voluntară și deschisă;

controlul democratic al membrilor;

îmbinarea intereselor membrilor/ utilizatorilor și/ sau a interesului general;

apărarea și aplicarea principiului solidarității și responsabilității;

gestiunea autonomă și independența față de autoritățile publice;

folosirea majorității excedentelor pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă și prestarea unor servicii de interes pentru membri sau de interes general.

Conform Cartei, economia socială cuprinde două subsectoare: cel comercial (de afaceri) și cel necomercial – obiectivele economiei sociale sunt ocuparea forței de muncă, dezvoltarea serviciilor sociale și consolidarea coeziunii sociale. Se arată că economia socială se încadrează în orientările majore ale politicii publice – atât în cele sociale, de incluziune socială și de inserție pe piața forței de muncă, cât și în cele de dezvoltare locală și creare de locuri de muncă.

Același document ne prezintă și trăsăturile comune tuturor organizațiilor economiei sociale:

1. sunt organizații ale celor care desfășoară o activitate al cărei scop principal este satisfacerea nevoilor persoanelor, și nu remunerarea investitorilor/ asociaților;

2. sunt private, cu alte cuvinte, nu fac parte din sau nu sunt controlate de sectorul public;

3. au o formă de organizare, adică au, în general, personalitate juridică;

4. au autonomie decizională, ceea ce înseamnă că au deplina capacitate de a-și alege și revoca organele de conducere, precum și de a-și controla și organiza toate activitățile;

5. se bucură de libertate de asociere, cu alte cuvinte, asocierea la acestea nu este obligatorie;

6. orice distribuire a profiturilor sau excedentelor între membrii utilizatori, în cazul în care are loc, nu este proporțională cu aportul de capital sau cu cotizațiile plătite de membri, ci cu activitățile sau tranzacțiile acestora în cadrul organizației;

7. desfășoară o activitate economică în sine, pentru a satisface nevoile unor persoane, gospodării sau familii; din acest motiv, organizațiile economiei sociale sunt considerate organizații ale oamenilor, nu ale capitalului; acestea lucrează cu capitalul și alte resurse decât cele monetare, dar nu în favoarea capitalului;

8. sunt organizații democratice; cu excepția unor organizații voluntare care prestează servicii necomerciale, organizațiile de nivel primar sau de prim rang din economia socială aplică principiul „o persoană, un vot” în procesele lor decizionale, indiferent de aportul de capital sau cotizațiile plătite de membri; organizațiile de la alte niveluri sunt, de asemenea, structurate democratic; membrii dețin controlul majoritar sau exclusiv în procesul decizional al organizației.

Economia socială reprezintă așadar ansamblul activităților cu caracter social și economic desfășurate de acele entități care respectă cumulativ următoarele principii:

a) prioritate acordată persoanei față de creșterea profitului;

b) asociere liberă și deschisă;

c) drept egal de vot al membrilor, independent de aportul de capital sau de valoarea cotizațiilor;

d) autonomie decizională, prin capacitatea deplină de alegere sau, după caz, numire și revocare a organelor de conducere, de punere în executare și de control al propriilor activități;

e) organizare de sine-stătătoare, prin calitatea de persoană juridică de sine-stătătoare;

f) independența față de domeniul public, prin calitatea de persoane juridice de drept privat;

g) în cazul distribuirii profitului către membri, realizarea acesteia proporțional cu activitatea lor în cadrul organizației, și nu cu aportul de capital sau valoarea cotizațiilor.

În ceea ce privește formele de organizare a economiei sociale, în statele membre sunt reglementate și funcționează cu respectarea principiilor europene forme clasice: fundații și asociații fără scop patrimonial, societăți cooperative, case de ajutor reciproc, dar și forme specifice de organizare și funcționare, deosebit de relevante pentru atingerea de obiective specifice economiei sociale.

Așa sunt de pildă cooperativele sociale în Italia, care sunt acele cooperative care acordă prioritate grupurilor vulnerabile (acestea pot furniza (a) servicii socio-medicale acordate direct; (b) activități de producție/ servicii care au ca scop inserția socio-profesională a grupurilor vulnerabile, în acest caz trebuind să aibă min. 30% din angajați provenind din grupuri vulnerabile) sau societățile comerciale cu obiective sociale din Suedia (agenții economici pot opta să desfășoare, pe lângă activități care au ca scop final obținerea de profit, și obiective sociale; dintre acestea, cele dezvoltate de persoane din grupuri vulnerabile beneficiază, de asemenea, de facilități suplimentare, ca în cazul concesionării de servicii). Pentru persoanele juridice care respectă principiile caracteristice economiei sociale se folosește, pe scară largă la nivel european, denumirea de întreprinderi de economie socială – termen nereglementat încă în România, dar larg folosit și în țara noastră.

Întreprinderile de economie socială nu trebuie însă confundate cu întreprinderile sociale – nedefinite încă legal, nici ele, în România, deși termenul cunoaște la rândul lui o utilizare tot mai răspândită. Noțiunea de întreprinderi sociale nu cunoaște o definiție generală nici la nivel european, dar o descriere larg acceptată la acest nivel este aceea că întreprinderile sociale sunt structurile care urmăresc îndeplinirea unor obiective sociale prin realizarea unora economice – ceea ce ilustrează principiul economiei sociale cu privire la dublul caracter al activităților specifice, economică și social, dar nu implică și restul principiilor economiei sociale.

Astfel, putem întâlni în sfera întreprinderilor sociale organizații nonprofit de drept public, departamente sau secțiuni socio-economice fără personalitate juridică ale unor autorități publice sau structuri private etc., care nu pot însă fi considerate și întreprinderi de economie socială, pentru că nu respectă cumulativ toate principiile specifice (în primul caz, cel referitor la apartenența la sfera dreptului privat, iar în al doilea – cel privind personalitatea juridică de sine-stătătoare).

Astfel, se observă că există structuri cu scop socio-economic care se pot înscrie în ambele categorii, putând fi considerate atât întreprinderi sociale, cât și întreprinderi de economie socială, dar și structuri care fac parte doar din categoria întreprinderilor sociale, fără a îndeplini însă toate criteriile specifice economiei sociale. Cele două categorii – întreprinderile sociale și cele de economie socială – trebuie înțelese distinct una față de cealaltă, chiar dacă ele se pot suprapune sau sunt chiar confundate adeseori.

În ceea ce privește întreprinderile de economie socială, trebuie subliniat că ele cuprind structuri cu activitate socială în sens larg, acela legat de raporturile oamenilor în societate, indiferent dacă persoanele respective fac sau nu parte din categoria grupurilorvulnerabile sau defavorizate.

Astfel, se observă că în sfera economiei sociale se întâlnesc atât structuri care lucrează cu și pentru persoane sau grupuri vulnerabile – cum sunt, de exemplu, asociațiile și fundațiile care urmăresc îmbunătățirea condițiilor de viață ale grupurilor defavorizate, cât și structuri care desfășoară activități care nu au legătură directă cu asemenea grupuri, manifestându-și însă latura socială prin caracterul colectiv, democratic al modului de funcționare – cum sunt, de exemplu, casele de ajutor reciproc ale salariaților.

In context național România se înscrie în tendințele europene de dezvoltare a sectorului economiei sociale din ultimii 20 de ani, manifestând preocupări din ce în ce mai consistente față de acest tip de economie, situat între sectorul privat și cel public.

Ca și la nivel european, și în România rolul formelor de economie socială capătă o importanță tot mai accentuată în rezolvarea problemelor economice și sociale, furnizând o gamă de activități, produse și servicii care nu pot fi acoperite de cele două sectoare, public și privat. Prin documentele programatice recente, România își asumă să dezvolte în continuare economia socială ca pe un mecanism important de generare de locuri de muncă de bună calitate, folosind astfel experiența acumulată în domeniu la nivel European.

Ca prioritate strategică asumată de România, dezvoltarea economiei sociale este menită să asigure în mod prioritar creșterea nivelului de ocupare pentru persoanele vulnerabile , iar evoluția recentă a politicii sociale naționale a adus în lumină importața soluțiilor alternative inovatoare pentru nevoile grupurilor vulnerabile, în special cu scopul reducerii excluziunii sociale multiple. Strategia de promovare a incluziunii sociale, inclusă în Raportul național strategic privind protecția socială și incluziunea socială (2008 – 2010) include ca obiectiv prioritar – nr. 2 – „creșterea gradului de ocupare a persoanelor defavorizate”, care precizează că dezvoltarea sectorului privind economia socială poate fi un prim pas, oferind „răspunsuri la nevoile identificate ale societății românești“ 7 . De asemenea, Hotărârea Guvernului nr. 829/2002 privind aprobarea Planului național anti-sărăcie și promovare a incluziunii sociale (PNAinc), cu modificările și completările ulterioare, definește obiective strategice pe termen mediu-lung (2002-2012)8 , economia socială fiind menționată ca unul dintre principiile ce vizează construirea uneisocietăți incluzive.

Economia socială este sprijinită financiar, din perspectiva sa de instrument de incluziune socială, ca domeniu major de intervenție al Programului Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. De asemenea, în septembrie 2008, prin Raportul Național Strategic privind Protecția Socială și Incluziunea Socială (RNS PSIS), Guvernul român definește principalele elemente menite să contribuie la consolidarea economiei sociale: identificarea direcțiilor principale de dezvoltare a legislației românești privind economia socială, încurajarea inițiativelor în domeniu și sprijinirea acestora prin înființarea de centre de resurse, formarea de specialiști în domenii relevante pentru economia socială, promovarea la nivel național a conceptului și a exemplelor de bună practică – linii de acțiune care își dovedesc în continuare oportunitatea.

1.3. NOTIUNEA DE CLUSTER SOCIAL (MISIUNE, VIZIUNE, OBIECTIVE, ROL)

MISIUNE

Clusterizare pentru creșterea competitivității regionale

OBIECTIVE

Promovarea înființării de clustere de economie sociala

Identificare și implementarea de programe de sprijin pentru constituirea și dezvoltarea clusterelor economie sociala

Elaborarea și implementarea de programe concrete de sprijin pentru clusterele sociale in vederea consolidării poziției lor în piața locală / regională / globală.

Rolul Cluster-ului social:

contribuie la dezvoltarea unei viziuni de ansamblu asupra interesului general și a dezvoltării durabile

promovează și contribuie la dezvoltarea participării democratice, a cetățeniei active, a autodeterminării și a incluziunii sociale, respectiv a incluziunii active,

contribuie la creșterea calitativă și cantitativă a ocupării prin:

crearea de locuri de muncă pe termen lung: fie în cadrul formelor de organizare a economiei sociale, fie prin sprijinirea de către acestea a unor activități care pot genera sau care asigură locuri de muncă;

dezvoltarea unor structuri de inserție care acompaniază persoanele aparținând grupurilor vulnerabile pe termen scurt sau mediu pentru integrare treptată pe piața muncii, în economia clasică,

dezvoltarea unor programe eficiente de ocupare dedicate persoanelor vulnerabile,

creșterea și susținerea creării de locuri de muncă adaptate nevoilor specifice ale acestora

promovarea cu prioritate a unor activități care pot genera sau asigura locuri de muncă pentru aceste persoane, activități care vizează în mod prioritar ocuparea cât mai multor persoane aparținând acestor grupuri, și nu profitabilitate pe termen scurt,

incurajează creșterea numărului persoanelor care sunt nu numai consumatori, ci și producători de bunuri sau furnizori de servicii, contribuind astfel la creșterea produsului intern brut,

contribuie la susținerea și dezvoltarea spiritului antreprenorial,

încurajează și contribuie la dezvoltarea unor programe locale sau comunitare complexe, putând oferi răspunsuri adaptate nevoilor locale specifice, inclusiv prin o identificarea corectă a acestor nevoi, mai ales cu privire la grupurile vulnerabile prin: dezvoltarea unor mecanisme eficiente de producție la nivel local, dezvoltarea de mecanisme eficiente de desfacere a produselor locale (creșterea accesului consumatorilor la piețe diversificate), contribuind în acest mod și la creșterea varietății de opțiuni ale consumatorilor, o dezvoltarea de forme de microcreditare, de ajutor reciproc etc.,

contribuie la dezvoltarea și funcționarea eficientă a unor tipuri de servicii sociale în vederea reducerii vulnerabilității;

contribuie la reducerea discriminării și a percepțiilor negative privind anumite grupuri sociale, inclusiv prin evidențierea faptului că acestea nu reprezintă probleme, ci resurse pentru societate,

sprijină și promovează diversitatea domeniilor și formelor de calificare, formare inițială și formare continuă, cu impact inclusiv asupra dezvoltării varietății de ocupații din România, în concordanță cu tendințele europene de dezvoltare în domeniu,

contribuie la diversificarea surselor de auto-susținere pentru structuri din domeniul social, cum sunt, de exemplu, organizațiile nonprofit sau societățile cooperatiste, și pentru beneficiarii acestora,

contribuie la creșterea capacității de autofinanțare a unor categorii variate de persoane fizice sau juridice, prin diversificarea opțiunilor financiare flexibile dedicate acestora

contribuie la creșterea economică sustenabilă.

CAPITOLUL 2

STADIUL ACTUAL AL FUNCȚIONĂRII STRUCTURILOR DE ECONOMIE SOCIALĂ ȘI PERSPECTIVE DE DEZVOLTARE. CADRUL LEGISLATIV

2.1. STADIUL ACTUAL AL FUNCȚIONĂRII STRUCTURILOR DE ECONOMIE SOCIALĂ

2.1.1. Conceptul de Economie Socială. Origini și definiții.

Economia socială își are originile în secolul XIX când a început legiferarea treptată a libertății de asociere, din nevoia de a orienta producția de bunuri și servicii, plecând de la nevoile tuturor și nu de la interesele unora. Primele state care au recunoscut dreptul la asociere în această perioadă au fost Marea Britanie, Germania, Olanda, Franța și Belgia.

În anul 1980 a fost adoptată, în Franța, „Carta Economiei Sociale”. Acest document a suferit pe parcursul timpului numeroase modificări iar din anul 1995 au fost redefinite valorile și modalitatea de organizare a economiei sociale, prin evidențierea principiilor care stau la baza acestui domeniu, apărând noi termeni: solidaritate, responsabilitate, libertate, șanse egale pentru toți membrii organizației dar și respect reciproc.

În anul 2002 a fost propus un alt document sub numele de „Carta principiilor Economiei Sociale” în care au fost incluse principiile fundamentale ale Economiei Sociale : „prioritate acordată individului și obiectivelor sociale și nu capitalului; structuri private; asociere voluntară și deschisă; control democratic al membrilor; îmbinarea intereselor membrilor/utilizatorilor și/sau a interesului general; apărarea și aplicarea principiului solidarității și responsabilității; gestiunea autonomă și independența față de autoritățile publice; majoritatea excedentelor să fie folosite pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă și prestarea unor servicii de interes pentru membri sau de interes general.”

Conform acestui document, economia socială cuprinde sectorul comercial și cel necomercial, iar obiectivele acestuia sunt: ocuparea forței de muncă, dezvoltarea serviciilor sociale și consolidarea coeziunii sociale. Economia socială se încadrează în orientările majore ale politicii publice, atât politici sociale de incluziune socială și de inserție pe piața forței, cât și politici de dezvoltare locală și creare de locuri de muncă.

O definiție a Economiei sociale acceptată de literatura de specialitate ca fiind unanim recunoscută cuprinde următoarele deziderate: „prioritatea persoanei și a obiectivelor sociale față de capital, libertatea asocierii, solidaritate și responsabilitate, autonomie și independență față de autoritățile publice, reinvestirea profitului în beneficiul membrilor și al interesului general. Economia socială este definită și ca ansamblul de societăți cooperative, societăți mutuale, asociații și fundații deosebite față de întreprinderile individuale(prin caracterul colectiv), întreprinderile publice și societățile de capital (prin prioritatea persoanei față de capital, fără a urmări cu prioritate plata acestuia)"

În concluzie, organizațiile care activează în sectorul economiei sociale nu sunt orientate prioritar către profit, dar acestea trebuie să fie eficiente din punct de vedere economic pentru a putea să folosească surplusul financiar în vederea realizării obiectivelor propuse inițial. Însuși termenul de Economie Socială împarte definirea lui în două entități cu funcții diferite și anume: primul termen trimite la realizarea unei activități economice, iar cel de-al doilea trebuie înțeles atât ca ajutor auto-mutual cât și ca spirit practic.

2.1.2. Economia Socială. Antreprenoriatul social.

În dezvoltarea conceptului de Economie Socială sunt importante câteva elemente și definiții care decurg unele din altele, începând cu:

Antreprenoriatul social care este definit ca fiind tipul de inițiativă privată ce duce la apariția unor activități noi, cu amprentă socială și/sau cu misiune socială, dar a căror organizare și dezvoltare se face in stil antreprenorial cu privire la practicile inovative, leadershipul, dinamismul și eficiența.

Întreprinderile sociale care pot fi considerate rezultatul aplicării în practică al antreprenoriatului social. Acestea au început să activeze încă din anii ‘80, în special în domenii ca integrarea în muncă a persoanelor excluse social și în servicii sociale legate de schimbarea rapidă a unui context demografic sau a nevoilor unor comunități.

Economia socială care trebuie văzută ca o sumă a întreprinderilor sociale și care, din ce în ce mai mult în ultima perioadă, este considerată ca reprezentând un al treilea sector economic cu o dinamică proprie, relativ diferită de cea a sectoarelor public și privat, dar combinând elemente din cele două pentru a duce, în final, la satisfacerea nevoilor sociale folosind instrumente economice de piață.

Una din cele mai reușite încercări de conceptualizare a economiei sociale aparține Rețelei Europene de Cercetare – EMES, care propune un set de 4 criterii economice și 5 criterii sociale pentru a defini întreprinderile sociale:

Criteriile economice:

1. O activitate continuă de producere de bunuri sau furnizare de servicii. Întreprinderile sociale, spre deosebire, poate, de organizațiile non-profit tradiționale, sunt implicate în a produce ceva fie că e vorba de produse, fie de servicii, și aceasta este rațiunea lor de a exista, precum și vehiculul lor pentru sustenabilitate.

2. Un mare grad de autonomie. Întreprinderile sociale sunt create și guvernate ca inițiative private. Ele nu sunt sub controlul autorităților publice, deși pot fi beneficiarele unor facilități acordate de acestea.

3. Un nivel semnificativ de risc economic. Cei care înființează aceste întreprinderi își asumă riscurile, și existența lor depinde de capacitatea membrilor/ inițiatorilor de a asigura resursele necesare funcționării lor.

4. Un nivel de muncă plătită. Ele necesită un anumit nivel de muncă plătită, la care se poate adăuga, ca și la restul organizațiilor non-profit tradiționale, munca voluntară sau neremunerată.

Criteriile sociale:

1. Un scop explicit în beneficiul social al comunității. Întreprinderile sociale trebuie să servească un grup sau o comunitate, din perspectivă socială, și să promoveze abordarea socială.

2. O inițiativă lansată de un grup de indivizi. Întreprinderile sociale sunt rezultatul unor procese colective, care implică oameni aparținând unei comunități sau unui grup cu nevoi și scopuri bine definite.

3. Puterea de decizie în întreprinderea socială nu e legată sau bazată pe nivelul capitalului investit. Aceasta înseamnă că voturile sau modalitatea de decizie asupra activității nu sunt legate de câte acțiuni sau părți are fiecare din membri, în capitalul acelei întreprinderi.

4. Un mod participativ de conducere, care implică atât furnizorii de servicii și produse, cât și beneficiarii acestora.

5. Distribuția limitată sau nedistribuirea profitului. Profitul generat este, în general, reinvestit în dezvoltare sau în alte acțiuni sociale și rareori distribuit, și atunci într-o mică măsură, pentru a se evita abordarea clasică de maximizare a profitului, caracteristică sectorului economic de piață.

Clarificarea conceptului de antreprenor și cea de antreprenoriat este dificilă, dată fiind complexitatea, nu doar a definirii sale, ci mai ales a sferei sale de cuprindere. Astfel, în categoria generic de antreprenor se încadrează atât persoana care investește sume importante de bani pentru crearea unei structuri lucrative care să numere mii de angajați, dar și persoana care pune bazele unei mici afaceri, în cadrul căreia aceasta este singurul său angajat.

Din punct de vedere științific, în vederea explicitării și definirii noțiunii de antreprenoriat social au fost folosite o mare varietate de abordări. Acestea, în funcție de maniera de tratare a subiectului au fost încadrate într-o recentă cercetare efectuată în România în patru clase:

a) Într-o primă perspectivă, antreprenoriatul social este văzut ca fiind preocuparea de a transpune practicile comerciale în sectorul non-profit.

b) A doua perspectivă pune accentul pe capacitatea individului de a promova schimbarea socială și inovația, nu pe organizație ca întreg.

c) Cea de-a treia abordare prezintă antreprenoriatul din perspectiva organizațiilor cu misiune socială care pe baza donațiilor colectate își constituie un capital social care ulterior este acordat sub forma garanturilor, antreprenorilor individuali și organizațiilor care au o misiune socială pentru a reuși în demersurile pe care le întreprind.

d) Întreprinderile comerciale orientate spre domeniul social pot evidenția o a patra directivă a antreprenoriatului social.

Antreprenoriatul social este confundat deseori cu responsabilitatea socială corporatistă (corporate social responsibility, CSR) și investițiile responsabile social (socially responsible investing, SRI). Cele trei au multe elemente comune (strategii de profit pe termen lung, sustenabile, neagresive față de mediu și în acord cu nevoile sau așteptările principalelor grupuri co-interesate, de la proprietari sau investitori, până la consumatori, parteneri, angajați și comunitățile din proximitatea operațiunilor organizațiilor, precum și tripla evaluare și raportare – economico-financiară, socială și de mediu – a performanței organizației), dar se disting prin nivelul de decizie. Astfel, antreprenoriatul social este o inițiativă a antreprenorului, CSR ține de managementul unei companii, iar SRI ține de opțiunile investitorilor pentru un fond de investiții responsabil social, precum și de deciziile fondului de a investi în companiile care probează un anumit nivel de performanța socială.

2.1.3. Rolul Economiei Sociale și forme de organizare specifice

Economia Socială nu este unanim definită în Europa, dar în practică aceasta se ghidează după aceleași două deziderate:

– crearea de noi locuri de muncă;

– incluziunea grupurilor vulnerabile.

Ca obiectiv major al Economiei Sociale, crearea de noi locuri de muncă în interiorul comunităților crește dezirabilitatea acesteia în momentele de criză economică, financiară, dar mai ales socială.

Pentru a realiza o creștere a ratei ocupaționale dar și o scădere a șomajului a celor aflați în dificultate, mecanismele Economiei Sociale apelează la două căi distincte de atingere a scopului:

– în mod direct, prin dezvoltarea conștientă și voită a unui sistem de activități productive destinate celor cu probleme de integrare pe piața muncii;

– în mod indirect, prin cooperarea cu instituții din rețeaua cooperatistă, care să furnizeze permanent oferte ocupaționale pentru cei excluși de pe piața muncii.

Structurile Economiei Sociale vizează atât crearea de locuri de muncă cât și evitarea riscului de excluziune socială a grupurilor vulnerabile prin dezvoltarea și promovarea de activități și practici generatoare de venit în scopul integrării sau reintegrării pe piața muncii. În speță, obiectivul întreprinderilor sociale de acest gen îl reprezintă promovarea incluziunii sociale ale grupurilor vulnerabile prin creșterea oportunităților de angajare prin oferirea de servicii personalizate ce au ca scop final tranziția de la o stare de vulnerabilitate la o stare de demers normal al pieții muncii.

Întreprinderile sociale au o istorie evolutivă de peste 20 de ani, timp în care structuri ale economiei sociale au generat atât activități cât și servicii în urma cărora au fost soluționate probleme sociale majore, nerezolvate anterior de serviciile publice sau private din această sferă, generând astfel numeroase locuri de muncă.

Necesitatea cât și beneficiile aduse de întreprinderile sociale este rezultă din următorul exemplu concludent:

„În anul 2005, la nivelul celor 25 de state membre ale U.E., economia socială asigura echivalentul a 4% din PIB (produsul intern brut) și implica peste 11 milioane de persoane, reprezentând 6,7% din totalul forței de muncă angajate la acel moment.”

Întreprinderile sociale sunt implicate în mod deosebit în activități care:

– Asigură realizarea infrastructurii și a serviciilor necesare pentru a face mai ușor pentru alții să înființeze întreprinderi mici sau sa înceapă proiecte generatoare de venit pentru comunitățile locale;

– Asigură servicii comunitare și comerciale care să satisfacă necesitățile locale cele mai importante și mai urgente;

– Se angajează în activitățile de comerț din care sectorul privat s-a retras ca urmare a faptului că nu era destul de profitabil;

– Acționează să furnizeze unele dintre serviciile care în trecut erau asigurate de sectorul public, luptând mai degrabă pentru o comunitarizare a serviciilor publice decât pentru o privatizare a acestora,

– Acționează intens pentru a crea locuri de muncă mai ales pentru persoanele care sunt slab calificate sau pentru persoanele cu handicap;

– Folosește resursele umane disponibile pe plan local pentru a dezvolta proiecte locale.

Formele Economiei Sociale se bazează pe diferite surse de venit provenite din piață, non piață și economia non-monetară. Cu alte cuvinte, ele se bazează atât pe muncă voluntară, cât și pe o muncă plătită, dar și pe resurse financiare generate din vânzarea de bunuri și servicii, din finanțare publică(sub formă de contracte, avantaje fiscale și subvenționări directe) și din donații private. Respectând aceste principii, formele Economiei Sociale au demonstrat că pot contribui la inovarea furnizării de servicii, la coeziunea socială, la promovarea noilor forme de participare democratică locală, precum și la soluționarea problemelor sociale.

Succesul întreprinderilor din economia socială nu poate fi măsurat numai prin performanță economică ci și prin contribuția ei la dezvoltarea solidarității, a coeziunii sociale și a legăturilor teritoriale (regionale).

La nivel European, sunt prezente următoarele forme de organizare: cooperative, societăți de ajutor reciproc, fundații și asociații dar și întreprinderi sociale, înglobând aproximativ 8% din totalul companiilor europene și un procentaj de 10% din numărul total de angajați.

Întreprinderile cooperative sunt înființate în mod liber fiind deținute și controlate de un grup de persoane juridice. Scopul acestora este obținerea unor beneficii reciproce reieșite din activitățile întreprinderii.

O definiție descriptivă a principiilor de funcționare a cooperativelor este generată de Cooperatives Europe unde se vorbește de dublul scop al acestor tipuri de întreprinderi: succes economic și nevoia de a răspunde obiectivelor sociale.

Cooperativele au apărut odată cu procesul de industrializare, pentru a răspunde provocărilor ocupării forței de muncă și nevoilor economice și sociale ale indivizilor și grupurilor care erau nemulțumite de noua piață a muncii și alegeau moduri alternative de angajare și asociere.

În Uniunea Europeană, cooperativele sunt bine stabilite în fiecare domeniu al activității economice, întrucât principiile cooperativelor pot fi aplicate oricărei forme de activitate economică. Ele pot fi înființate de persoane individuale, iar dimensiunea lor poate varia de la mici întreprinderi la unități mari și complexe.

Principalele tipuri de cooperative care operează pe teritoriul Europei sunt:

– agricole;

– de intermediere financiară (bănci, asigurări);

– vânzări cu amănuntul;

– construcție de locuințe;

– muncitorești (meșteșugari, comercianți, agricultori etc.).

Alte tipuri semnificative sunt cooperativele de consum, farmaceutice, de producție, sociale, ale femeilor, de pescuit, de sănătate, educație, uniuni de credit, bănci și turism.

Societățile de ajutor reciproc sau întreprinderile mutuale reprezintă asociațiile autonome de persoane, atât fizice cât și juridice, care se unesc în mod voluntar în scopul satisfacerii nevoilor comune de asigurare, îngrijire, sănătate și bănci. Acestea operează în conformitate cu principiul solidarității între membri care participă la conducerea afacerii și răspunde principiilor absenței acțiunilor, libertății de afiliere, existenței unor obiective care nu țin exclusiv de obținerea de profit, solidarității, democrației și independenței.

În funcție de activitatea lor principală și de tipul de risc asigurat, societățile mutuale se împart în două mari categorii. Primul grup include societățile mutuale de tip Provident, a căror activitate constă în principal în acoperirea riscurilor de sănătate și bunăstare socială a persoanelor, fie ele individuale sau fizice, iar cea de a doua categorie este formată din companiile mutuale de asigurări.

În perioada 2004-2005 pe teritoriul Europei erau autorizați un număr de aproximativ 7.000 de asiguratori, din care un procent de 70% din piață era deținut de asiguratori din cadrul societăților de ajutor reciproc și cooperativelor. Dintre aceștia, un procent de 68% era reprezentat de societățile mutuale, cu prezentă atât în sectorul de viață, cât și în sectorul non-viață. În termeni de prime brute directe totale pentru casă și familie, sectorul societăților de asigurare mutuale, în cea mai largă definiție a sa, reprezenta 27% din piața europeană totală. Evaluat în acest fel, am putea spune că sectorul mutual al asigurărilor este a doua mare piață europeană a asigurărilor.

Asociațiile sunt întreprinderi dedicate în totalitate membrilor lor distingându-se de întreprinderile comerciale prin faptul că nu activează pentru profit, scopul lor fiind acela de a contribui la interesul general. Acestea sunt un mediu propice pentru exprimare și informare, luând forme de la furnizarea de servicii și activități militante până la asistență, integrare sau pregătire. Asociațiile de interes general, inclusiv serviciile de interes general, organizațiile nonprofit sunt considerate ca o trăsătură esențială a modelului social european asigurând drepturile fundamentale pentru cetățenii Europei, asumându-și un rol social și fiind implicate în dezvoltarea de acțiuni colective, de dezvoltare locală, de dezvoltare durabilă pentru oameni, asigură o adevărată productivitate socială.

Asociațiile sunt jucători importanți în dezvoltarea Uniunii Europene și niciun progres, nu poate fi înregistrat, fără construirea unui proiect social și politic pentru Europa, la care obligatoriu participă cetățenii ei și actorii sociali.

Fundațiile sunt organizații care se concentrează pe o paletă larga de domenii precum servicii sociale, sănătate și educație, știință, cercetare, artă, cultură și mediu. Fiecare fundație are o sursa de venit, aceasta fiind în toate cazurile sigură și de încredere, fapt ce ajută aceste fundații să planifice și să execute activități pe termen mai lung decât multe alte instituții.

Fundațiile constituie o parte importantă a comunității independente de finanțare, fiind o sursă valoroasă de venit pentru asociații și/sau ele operează programe și servicii-cheie în beneficiul publicului într-o varietate de domenii. Domeniul de activitate al fundațiilor este strâns legat de tipul acestora, primind din ce în ce mai multă atenție, în întreaga Europă, și căpătând un rol tot mai central atât în discuțiile politice asupra viitorului problemelor economice, sociale și de mediu, cât și în domeniul cercetării și inovării. Și asta se datorează faptului că încearcă să îmbunătățească condițiile de viață și calitatea vieții publicului general și a unor grupuri specifice dezavantajate.

Întreprinderile sociale sunt definite ca fiind un grup de organizații ce își ating scopul lor social prin efectuarea de activități comerciale pe piață, diferențiindu-se astfel de sectorul particular. Acestea sunt organizații nonprofit care s-au îndepărtat de formele tradiționale de venit(ajutor financiar, donații), îndreptându-se spre abordări mai apropiate de domeniul afacerilor pentru a obține venituri.

Aceste forme de organizare ale Economiei Sociale se deosebesc de firmele axate pe maximizarea profitului prin cel puțin patru perspective:

Obiectivul fundamental;

Principiile de alocare a profitului bazate pe solidaritate și reciprocitate;

Modul de participare la procesul democratic de luare a deciziilor;

Pluralitatea resurselor.

Spre deosebire de formele Economiei Sociale, întreprinderile generatoare de profit sunt astfel reglementate încât să prevină dobândirea unor avantaje nete de către terți și asigură distribuirea câștigului rezidual către proprietari.

În România, din punct de vedere juridic, organizațiile neguvernamentale sunt constituite sub formă de asociații, fundații sau sub formă de federații.

Asociația reprezintă forma de organizare constituită din trei sau mai multe persoane care, pe baza unui acord, pun în comun și fără drept de restituire contribuția materială, cunoștințele sau aportul lor în muncă, în scopul realizării unor activități în interes general, comunitar sau, după caz, în interesul lor personal, nepatrimonial. Asociația este expresia libertății de asociere dar și un mijloc eficace de exercitare a libertății de exprimare, ea permițând membrilor să ia atitudine în subiecte de interes public sau de interes pentru comunitatea/grupul din care acesta face parte.

Fundația este, din punct de vedere legal, subiectul de drept înființat de una sau mai multe persoane care constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent și irevocabil, realizării unui scop de interes general sau comunitar. Activul patrimonial inițial al fundației trebuie să includă bunuri în natură sau în numerar, a căror valoare totală să fie de cel puțin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii fundației.

Federațiile se constituie prin alăturarea a două sau mai multe asociații sau, după caz, fundații. Federațiile dobândesc personalitate juridică proprie și funcționează în aceleași condiții precum cele prevăzute pentru asociațiile fără scop patrimonial. Asociațiile sau fundațiile care constituie o federație își păstrează propria personalitate juridică, inclusiv propriul patrimoniu.

În România, cele mai multe organizații sunt constituite în prezent sunt sub formă de asociații. Astfel, în timp ce numărul asociațiilor este un indicator vădit al asociativității, solidarității și chiar a spiritului civic de întrajutorare, numărul fundațiilor este un indicator nu numai al filantropiei, cât și a dorinței acerbe de a face bine, de a-i ajuta pe ceilalți dar și a existenței resurselor financiare necesare. Aceasta este posibilă deoarece fundațiile se bazează, în principal, pe afectarea unui patrimoniu în mod permanent și irevocabil realizării unui scop de interes general sau, după caz, particular.

2.2. PERSPECTIVE DE DEZVOLTARE ÎN ROMÂNIA. CADRUL LEGISLATIV ÎN ROMÂNIA

2.2.1. Perspective de dezvoltare a Economiei Sociale în România

În perioada 2008-2009, criza mondială a impus lansarea unor măsuri eficiente de promovare a inserției profesionale pe piața economică europeană. Astfel, Uniunea Europeană și-a luat un angajament de modernizare și dezvoltare durabilă a modelului social european. Acest angajament are la bază anumite concepte statornice, concepte bazate pe dinamism economic, coeziune socială și responsabilitate față de mediu. Angajamentul a fost adoptat pentru următorii 10 ani prin noua strategie de creștere economică, numită EUROPA 2020. Obiectivele majore de punere în practică, propuse de Uniunea Europeană, sunt: implementarea de programe și organizații pentru ocuparea forței de muncă, inovarea structurilor existente de ajutor social, dezvoltarea sistemului educațional, programe de evitare a excluziunii sociale și extinderea programelor de reabilitare a mediului. Toate acestea s-a stabilit că urmează să fie îndeplinite până în anul 2020.

Strategia Europa 2020 își propune soluționarea obiectivelor asumate prin:

rată de ocupare a forței de muncă în proporție de 75% în rândul populației cu vârste cuprinse între 20 și 64 de ani;

Alocarea a 3% din PIB-ul Uniunii Europene pentru cercetare și dezvoltare;

Reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră (sau chiar cu 30%, în condiții favorabile) față de nivelurile înregistrate în 1990;

Creșterea ponderii surselor de energie regenerabile până la 20%;

Creșterea cu 20% a eficienței energetice;

Reducerea abandonului școlar la sub 10%;

Creșterea la peste 40% a ponderii absolvenților de studii superioare în rândul populației în vârstă de 30-40 de ani;

Reducerea cu cel puțin 20 de milioane a numărului persoanelor care suferă sau riscă să sufere de pe urma sărăciei și a excluziunii sociale.

Această strategie subliniază, pe lângă altele, cât este de important spiritul antreprenorial pentru a asigura o creștere economică inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. De aceea, o parte din inițiativele majore se adresează acestui sector.

Pe teritoriul României, organizațiile neguvernamentale cu personalitate juridică înregistrate în țară se regăsesc în Registrul Național al O.N.G. la Ministerul Justiției. Astfel, în data de 6 aprilie 2015 pe teritoriul țării erau declarate un număr de 108.546 de asociații, 18.281 de fundații și un număr de 1.059 de federații. Analizând datele anterioare se observă o creștere semnificativă comparativ cu anul 2010 când erau înregistrate un număr de 44.271 de asociații, 16.785 de fundații și un număr de 758 de federații. Pe lângă acestea mai sunt înregistrate pe teritoriul țării și un număr de aproximativ 2.000 de cooperative și 3.000 de case de ajutor reciproc ale salariaților și pensionarilor. Din analiza acestor date rezultă că ritmul de dezvoltare anual atinge un prag de 10%.

Din totalul de întreprinderi din România, 19% se ocupă cu serviciile sociale, în timp ce 6% se ocupa cu dezvoltarea economică și socială, și sub 2% cu acțiuni de caritate și de voluntariat. Sectorul non-profit este, în primul rând, civic, iar ONG-urile care activează în regiuni rurale reprezintă 10%-14% din total. Analizând răspândirea geografică a ONG-urilor, se constată că în zona de S-E a țării, inițiativele cooperativiste și non-profit sunt extrem de limitate, iar în zona Bucureștiului și a Transilvaniei sunt extrem de dese.

Dintre toate organizațiile analizate, peste 3.000 întrunesc criteriile de calificare drept întreprinderi în Economia Socială, creând ateliere sau unități protejate pentru încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, iar un număr de aproximativ 2.000 de organizații furnizează servicii sociale, incluzând programe de integrare pe piața muncii a persoanelor defavorizate de pe teritoriul României.

Unul din obiectivele majore ale Națiunilor Unite prin UNDP (United Nations Development Programme) este promovarea Economiei Sociale în Romania. Beneficiile dezvoltării întreprinderilor sociale pe teritoriul țării sunt multiple, iar dintre acestea cele mai prolifice sunt facilitarea incluziunii sociale și ocupare forței de munca de către grupurile vulnerabile. Acest proiect lansat de UNDP cu privire la Economia Socială urmărește contracararea atitudinii actorilor din sectorul privat față de instituțiile sociale, pe care le consideră inutile, ineficiente și lipsite de transparență, prin dezvoltarea conceptului de corporații sociale responsabile ( CSR- Corporate Social Responsability).

Această deschidere a Economiei Sociale reprezintă o oportunitate imensă pentru România. Beneficiul cel mai mare al țării în urma creări și dezvoltării întreprinderilor sociale este reprezentat de creșterea locurilor de muncă. Experiența trecută a altor țări membre ale Uniunii Europene ne indică faptul că această dezvoltare se poate face rapid și performant, având ca efect o scădere considerabilă a ratei șomajului dar și un progres de incluziune socială a grupurilor defavorizate. Astfel, România trebuie să profite de oportunitățile oferite, să valorifice această șansă acordată și să pună accent pe dezvoltarea întreprinderilor sociale.

2.2.2. Cadrul legislativ al Economiei Sociale în România

În legislația românească, noțiunea de Economie Socială apare pentru prima dată în HG 829/2002 privind aprobarea Planului național anti-sărăcie și promovare a incluziunii sociale (PNAinc). Actul normativ, cu modificările și completările ulterioare, definește obiective strategice pe termen mediu-lung (2002- 2012) și imediate (2002-2004). În cadrul obiectivelor pe termen mediu – lung, Economia Socială este menționată ca unul dintre principiile ce vizează construirea unei societăți incluzive. Reglementarea cuprinde și o definiție a Economiei Socială prin două tipuri de intervenții.

Primul tip se referă la activități economice care, în subsidiar și cu condiția menținerii performanței economice, includ obiective de tip social. Această categorie de activități se apropie destul de mult de accepțiunea curentă a termenului de Economie Socială la nivel european. Totuși, ea nu cuprinde activitățile cu scop prioritar social însoțite în subsidiar de activități economice. Astfel sunt excluse, de pildă, activitățile asociațiilor și fundațiilor (organizații fără scop lucrativ, active în domeniul social în sens larg) care desfășoară activități generatoare de venit și care sunt larg recunoscute, în țările europene, ca realizând activități din sfera Economiei Sociale.

Al doilea tip de activități de Economie Socială constă în lansarea de largi programe de amenajări de infrastructură și teritoriale, inclusiv de mediu. Investițiile din aceste domenii pot fi atât investiții economice ale țării, cât și investiții sociale propriu-zise, în infrastructura calității vieții. Formularea este generală și inexactă, întrucât asemenea programe sau investiții pot fi realizate într-o largă varietate de forme, care să urmărească fie doar obiective economice, fie doar obiective sociale, ceea ce le exclude din Economia Socială. Definiția menționată se interpretează însă în coroborare cu prevederile privind rolul Economiei Sociale în domeniul social. Se arată astfel că Economia Socială trebuie să fie organizată în așa fel încât, fără a scădea performanțele economice propriu-zise, să devină și un instrument al integrării sociale, al prevenirii excluziunii sociale și reducerii sărăciei, îmbinând principiile politicii economice cu principiile politicii sociale. Aceste prevederi subliniază, practic, caracterul bivalent, social și economic, al activităților specifice conceptului de Economie Socială.

Urmând tendințele europene, apare o nouă reglementare, în anul 2005, când s-a semnat Memorandumul comun în domeniul incluziunii sociale pentru România, care prezintă măsurile politice majore luate de România în rezolvarea provocărilor cu privire la problema sărăciei și a excluziunii sociale la nivel național. Pe baza acestui acord, încep acțiuni de transpunere a obiectivelor comune ale Uniunii Europene în politicile naționale și sunt identificate metodele de monitorizare și revizuire a politicii sociale. Deși Economia Socială fusese deja menționată ca instrument inovator în combaterea sărăciei și a excluziunii sociale în „Planului național anti-sărăcie și promovare a incluziunii sociale”, conceptul de Economia Socială nu se regăsește în Memorandum. Având însă în vedere că cele două documente se completează, se înțelege că Economia Socială își păstrează importanța asumată prin primul act normativ.

Următoarea reglementare de importanță strategică în domeniul incluziunii sociale este, de fapt, o dezvoltare a HG 829/2002. În scopul atingerii obiectivelor asumate de România cu privire la combaterea sărăciei și promovarea incluziunii sociale, a fost adoptată HG 1.827/ 2005 privind aprobarea Programului de implementare a Planului național anti-sărăcie și promovare a incluziunii sociale (PNAinc) pentru perioada 2006 – 2008.

Economia Socială revine în legislația românească în anul 2008 unde este menționată ca domeniu major de intervenție al Programului Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, al cărui document Cadru de Implementare a fost aprobat prin Ordinul comun al Ministrului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse și al Ministrului Economiei și Finanțelor nr. 254/1169/2008.

Odată cu asumarea de către statul român, în 2008, a unor angajamente clare cu privire la dezvoltarea economiei sociale, Guvernul României a aprobat și transmis către C.E. „Raportul Național Strategic privind Protecția Socială și Incluziunea Socială” (RNS PSIS) prin care se precizează că dezvoltarea sectorului privind Economia Socială poate fi primul pas pentru ca o economie eficientă și dinamică să interacționeze cu o economie bazată pe justiție socială. Prin Raportul Național Strategic privind Protecția Socială și Incluziunea Socială, România beneficiază, din 2008, de un set coerent și detaliat de măsuri asumate de autoritățile competente în vederea dezvoltării eficiente a acestui domeniu.

În raport sunt definite principalele elemente menite să contribuie la consolidarea economiei sociale și anume: identificarea direcțiilor principale de dezvoltare a legislației românești privind economia socială, încurajarea inițiativelor în domeniul și sprijinirea acestora prin înființarea de centre de resurse, formarea de specialiști în domeniul Economiei Sociale dar și promovarea la nivel național a conceptului și a exemplelor de bună practică.

Anul 2011 a adus trei inițiative de reglementare a Economiei Sociale, si anume: Legea economiei sociale, Legea antreprenoriatului și Legea asistenței sociale. Dintre aceste legi proiectate, doar Legea Asistenței Sociale (Legea nr.292/2011) a fost aprobată și publicată în Monitorul Oficial. Această lege se dorește o reformare a sistemului de asistență socială și abrogă foarte multe legi specifice.

În decembrie 2013 Guvernul României a adoptat „Proiectul de lege privind Economia Socială”, având ca obiect reglementarea domeniului Economiei Sociale și stabilirea competențelor autorităților administrației publice din domeniu. Proiectul de lege vizează reglementări ca: definirea termenului de Economie Socială; stabilirea principiilor care stau la baza acestui domeniu; definirea unor termeni semnificativi în domeniul Economiei Sociale, precum întreprindere de inserție socială, marcă socială, grup vulnerabil, activitate de micro-finanțare; mecanisme de sprijinire și încurajare a dezvoltării întreprinderilor sociale. Însă, cea mai importanta reglementare este înființarea la nivel național a „Registrului Unic de Evidență al Întreprinderilor Sociale” în scopul asigurării informației necesare, corecte, complete și prompte cu privire la situația și evoluția domeniului Economiei Sociale la nivel național.

Unele dintre cele mai importante îmbunătățiri aduse textului proiectului de lege supus dezbaterii publice asupra căruia societatea civilă a transmis numeroase puncte de vedere, comentarii și propuneri au fost:

Introducerea mențiunii că Economia Socială are la bază „inițiativă privată, voluntară și solidară”;

Enumerarea clară a entităților care pot fi întreprinderi sociale: societățile cooperative, cooperativele de credit, asociațiile și fundațiile, casele de ajutor reciproc ale salariaților, casele de ajutor reciproc ale pensionarilor.

Conform Art. 8 din prezenta lege, persoanele juridice care funcționează în baza prevederilor legale în vigoare, și care prin acte constitutive și activități derulate respectă principiile pe care se bazează Economia Socială le sunt recunoscute organizațiile ca fiind întreprinderi sociale. Iar în baza Art. 9 (alin.1) le va fi acordat un atestat care simbolizează contribuția acestora la dezvoltarea Economiei Sociale.

De asemenea, legea prezintă în capitolul V sancțiunile aplicate de către statul român în cazul în care nu sunt respectate condițiile legale de desfășurare a formelor de organizare a Economiei Sociale pe teritoriul țării.

Deși reprezentanții organizațiilor din domeniul Economiei Sociale au fost suspicioși cu privire la aplicabilitatea acestei legi, mai exact la faptul că definirea anumitor concepte nu va fi clară și concisă, s-a dovedit faptul că această lege satisface majoritatea necesităților aferente acestui domeniu. Deoarece legea include toate recomandările Uniunii europene și a fost adaptată la condițiile concrete din România, până în prezent, aceasta nu a suferit modificări sau completări și nici nu a apărut o nouă inițiativă de reglementare a acestui domeniu. Având în vedere faptul că domeniul Economiei Sociale este benefic societății civile și aduce beneficii pe termen lung vor apărea noi reglementări ce trebuie legiferate de către fiecare țară.

CAPITOLUL 3

PREZENTAREA POTENȚIALELOR SURSE DE FINANȚARE DESTINATE STRUCTURILOR DE ECONOMIE SOCIALĂ/CLUSTERELOR SOCIALE

3.1. SURSE DE FINANȚARE PENTRU STRUCTURILE DE ECONOMIE SOCIALĂ

3.1.1. Forme de finanțare ale structurilor de Economie socială. Instrumente și politici.

Finanțarea întreprinderilor sociale reprezintă o provocare datorită promovării simultane a scopurilor economice și sociale orientate, în special dar nu exclusiv, spre acompanierea inserției profesionale a grupurilor dezavantajate.

Prezentarea mecanismelor sau a instrumentelor de sprijin pentru antreprenoriatul social și a instrumentelor de finanțare pentru facilitarea accesului la schemele de finanțare adaptate la nevoile întreprinderilor de economie sociala și în special ale grupurilor vulnerabile, care se confruntă cu probleme de excluziune de pe piața muncii, presupune să avem în vedere următoarele aspecte:

Perioada în care se realizează intervenția, care este legată de mediul crizei economice mondiale, în care sursele de finanțare s-au limitat în mod semnificativ, din cauza refuzului băncilor de a finanța prin acordarea de împrumuturi;

Sistemul bancar existent în fiecare țară;

Cadrul instituțional care guvernează economia socială și întreprinderile sociale din fiecare țară;

Pe lângă condițiile menționate, care se referă la mediul de afaceri, va trebui să avem în vedere elementele specifice generate de caracteristicile și funcționarea întreprinderii sociale în sine, cum ar fi:

Dificultăți privind găsirea capitalului necesar pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor, în special, de către grupurile vulnerabile (tineri, femei, șomeri, etc.).

Structurarea sistemului bancar, care nu este foarte prietenos și eficient, mai ales pentru întreprinderile care activează în domeniul economiei sociale și când se referă la categoriile de grupuri care nu pot asigura o viabilitate economică sigură și înaltă. Prin urmare, instituțiile de finanțare le consideră extrem de nesigure, fapt ce frânează participarea lor la produsele financiare menționate anterior.

Neîncrederea acestor grupuri față de sistemul bancar și aversiunea față de riscul antreprenorial coroborat cu faptul că de cele mai multe ori, grupurile excluse caută soluții în domeniul economiei «informale».

În cele ce urmează, vom prezenta sursele de finanțare existente pentru fiecare structura a Economiei Sociale. Organizațiile voluntare, grupurile de întrajutorare, societățile cooperative, organizațiile mutuale, fundațiile și asociațiile și întreprinderile individuale și familiare au posibilitatea de a alege forme de finanțare oportune pentru fiecare.

Organizațiile voluntare, care oferă servicii grupurilor sociale vulnerabile sau aflate în risc, pot opta pentru finanțare din surse cum ar fi veniturile proprii ale unităților pe lângă care își desfășoară activitatea, fie ele unități de cult, asociații sau agenți economici sau prin intermediul fondurilor externe atrase de către acestea, programele de finanțare sau folosind donațiile primite.

Grupurile de întrajutorare ale cetățenilor își pot asigura finanțarea din: contravaloarea activităților de voluntariat; gestionarea surselor locale, bazate pe sprijinul acordat în implementarea unor activități sociale finanțate de către comunitatea locală prin primării sau din donații făcute de către membri ai grupului, agenți economici sau din parte unor organizații.

Societățile cooperative fiind entități comerciale a căror profil se utilizează pentru scopuri sociale, au și ele numeroase posibilități de finanțare printre care se număra: finanțarea prin atragerea de surse externe prin proiecte; donații ale membrilor cooperativelor și/sau donatori externi independenți(persoane fizice sau juridice).

Organizațiile mutuale, casele de ajutor reciproc își găsesc sursele de finanțare din interiorul acestora, prin fonduri proprii din participarea membrilor potrivit schemelor participative asumate prin vot democratic de către toți membrii.

Fundațiile și asociațiile sunt finanțate prin atragerea directă de fonduri, prin intermediul sponsorizării, donațiilor, transferurilor sau prin intermediul parteneriatelor. Asociațiile și fundațiile care desfășoară activități economice prin entități comerciale și folosesc veniturile sau profitul realizat în beneficiul social sau public, sunt finanțate prin intermediul profitului propriu.

Întreprinderile individuale și familiare au la dispoziție următoarele surse de finanțare: prin intermediul venitului provenit din activități economice pentru susținerea de acțiuni sociale; prin cotele de participare a membrilor la constituirea patrimoniului de afectațiune; prin activități cu finalitate în promovarea incluziunii sociale, programe de consiliere, instruire, recalificare sau programe de perfecționare. Cea mai importantă sursă de finanțare pe care o utilizează aceste întreprinderi este obținerea de capital prin producerea și comercializare de produse sau servicii, promovând astfel activitățile economice pentru ocuparea forței de muncă de către persoanele aflate în dificultate.

3.1.2 Surse de finanțare din domeniul bancar pentru structuri ale Economiei Sociale

Disponibilitățile financiare ale agenților economici sunt colectate, transformate și repartizate de către sistemul bancar. Funcția activă a unei bănci este în principal de a acorda împrumuturi solicitanților care întrunesc toate condițiile de bonitate fiscală. În mod cert, o bancă are și o funcție pasivă, care constă în păstrarea economiilor agenților economici nebancari.

Odată cu declanșarea crizei mondiale, și mai ales în ultimii ani, sistemul bancar de pe teritoriul României a fost implicat activ, nu numai în proiecte economice și financiare cât și în implementare unor proiecte cu impact social, transformându-și astfel funcția și într-una din domeniul Economiei Sociale.

La 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniunea Europeană, iar odată cu această aderare au fost necesare o serie de schimbări ale sistemului bancar care trebuia să se adapteze la cerințele uniunii. Băncile de pe teritoriul țării au adoptat o serie de principii și practici internaționale care să le alinieze la noile cerințe și să le includă în sistemul bancar mondial. La Principiile Ecuatorului promovate de The International Finance Corporation au aderat peste 60 de instituții financiare care dețin aproximativ 80% din finanțarea celor mai mari proiecte din lume, printre care se numără și sisteme bancare de pe teritoriul României.

Finanțarea este destinată proiectelor complexe de investiții, cu valoare de peste 10 milioane de dolari. Prin urmare, și România beneficiază de pe urma acestor proiecte. Dacă în anul 2011 autofinanțarea întreprinderilor mici și mijlocii atingea un prag de 75%, în anul 2012 se evidențiază o creștere a acestei autofinanțări care ajunge, în numai un an la, 91%. Și asta în condițiile scăderii finanțării din credite bancare, leasing și credite furnizor.

Făcând o complexă analiză a surselor de finanțare din sistemul bancar din România, se sesizează faptul că numărul instituțiilor financiare, care au inițiat proiecte pentru dezvoltarea durabilă a comunităților, a cunoscut un trend crescător în ultimii ani. Au fost dezvoltate numeroase proiecte comunicare, care au vizat domeniul educației financiare, antreprenoriatului, culturii, artei dar și activității sportive. În România, băncile care sprijină financiar dezvoltarea activităților antreprenoriale sunt: Banca Comercială Română (BCR), Raiffeisen Bank, Unicredit Țiriac Bank, Citybank România, Banca Română pentru Dezvoltare (BRD), Bancpost, Banca Transilvania și Alpha Bank. Dintre companiile private care implementează proiecte sociale prin CSR („Responsabilitatea Socială a Companiilor” – „Corporate Social Responsibility”) menționăm orientarea lor, dar nu exhaustiv: Fundația Vodafone, Fundația Sensiblu, L’Oreal, GDF Suez Energy România și Petrom prin competiția „Fabricat în țara lui Andrei”.

Cercetând calitativ băncile din România, se observă faptul că inițiativele acestora de CSR sunt chiar o parte a comunicării internaționale, deoarece au o atitudine destul de proactivă pentru că acestea nu întreprind acțiunile pentru o mai bună înțelegere a sistemului non-profit, nemonitorizând problemele existente pe o perioadă mai lungă de timp.

Băncile comerciale reprezintă pentru întreprinderi sursa principală de finanțare în cazul în care există garanțiile necesare. Băncile împrumută, de obicei, întreprinderile existente, care au deja o istorie de vânzări, profituri și clienți satisfăcuți și verifică fluxurile de numerar și existența garanțiilor. Pentru noile întreprinderi, aproape de fiecare dată, sunt necesare garanții personale din partea proprietarului – antreprenor. Împrumuturile băncilor se bazează, în principal, pe activele circulante și activele imobilizate sau fluxurile de numerar ale întreprinderii. Aceste împrumuturi pot fi:

Împrumuturi legate de activele circulante și de activele imobilizate. Astfel de împrumuturi se pot baza pe stocuri, facturi de încasat, echipament, etc.;

Împrumuturile garantate de facturile de încasat;

Împrumuturi garantate de stocuri. De obicei împrumutul se acorda dacă stocurile pot fi ușor lichidate și vândute, limita la care banca împrumută este de 50% din valoarea lor. Este o formă pe termen scurt de finanțare, care se realizează de obicei prin gajarea facturilor;

Împrumuturi garantate de echipamente. În acest caz, de obicei, este finanțată achiziționarea unui nou echipament care reprezintă de fapt garanția. De asemenea, poate să existe finanțare, garanția fiind echipamentul existent sau să se realizeze leasing;

Împrumuturi garantate de bunurile imobiliare. Această finanțare, de obicei, se dobândește pentru achiziționarea de teren, instalații și alte imobile, care reprezintă de fapt garanția;

Împrumuturi cu limite de credit. Beneficiarii, în acest caz, sunt trei, producătorul activului, proprietarul care cumpără și deține active fixe și locatarul care are dreptul de utilizare în schimbul unei sau mai multor plăți.

Dincolo de forma «clasică» de leasing, care se referă la închirierea oricărui tip de echipament, au fost create și alte forme de leasing, care în combinație cu diferitele dispoziții legislative au dezvoltat avantaje specifice suplimentare. În esență, acestea reprezintă un acord între debitor și bancă cu privire la valoarea maximă a creditului acordat, pentru o perioadă, de

obicei, de un an. Pentru stabilirea limitei, întreprinderea plătește un comision iar ca garanție se folosesc stocurile, facturile, echipamentele sau alte active.

Deși Economia Socială este reglementată în România, în cadrul politicilor bancare nu există o reglementare specifică în scopul inițierii, susținerii sau dezvoltării Economiei Sociale. Astfel, întreprinderile specializate pe incluziune socială, întâmpină, de cele mai multe ori, dificultăți în obținerea creditelor necesare dezvoltării proiectelor sociale.

3.1.3 Finanțarea structurilor de Economie Socială din România prin fonduri structurale europene

În perioada 2007-2013, fondurile structurale europene care vizează și obiective ale Economiei Sociale în România au fost Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) și Fondul Social European (FSE). Acestea au fost acompaniate și de alte fonduri precum Fondul Agricol European pentru Dezvoltarea Rurală (FAEDR), Fondul de Coeziune, Fondul European pentru Pescuit (FEP) și Banca Europeană pentru Investiții.

După aprobarea Cadrului Național Strategic de Referință POS DRU 2007-2013 au fost stabilite o serie de axe prioritare și domenii majore de intervenție ale României în dezvoltarea durabilă a țării. Axa prioritară 6 „Promovarea incluziunii sociale” are ca domeniu-cheie de intervenție dezvoltarea Economiei Sociale. Prin obiectivele promovate de FSE prin liniile de finanțare deschise pentru România se urmăresc finalități cu impact asupra incluziunii sociale și dezvoltării Economiei Sociale:

Angajarea și includerea durabilă pe piața muncii a celor care caută un loc de muncă și a persoanelor inactive;

Consolidarea includerii sociale a persoanelor dezavantajate, cu scopul asigurării integrării durabile și combaterii tuturor formelor de discriminare de pe piața muncii;

Promovarea parteneriatelor, acordurilor și a inițiativelor comune prin crearea unor legături între partenerii sociali și ONG-uri, la nivel (trans)național, regional și local.

Implementarea Fondului Social European în România se face prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, coordonat de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, ca principală componentă a fondurilor structurale cu impact asupra Economiei Sociale.

Pentru a primi finanțare nerambursabilă din FSE prin POS DRU, solicitantul trebuie să fie o organizație legală constituită pe teritoriul țării și trebuie să fie beneficiari eligibili în conformitate cu Documentul Cadru pentru Implementarea POS DRU și Ghidul solicitantului.

Proiectele de finanțare care își derulează activitatea în prezent, accesibile în mod exclusiv organizațiilor non-guvernamentale, sunt:

Programul Ambient Assisted Living (AAL) – Apel 2015;

Mecanismul Financiar al Spațiului Economic European (SEE) – Apel 2015 Vizite pregătitoare;

Erasmus+ Apel 2015 ACȚIUNEA CHEIE 2 – Parteneriate strategice Tineret;

Europa Creativă 2014-2020, Subprogramul Cultura Proiecte de cooperare;

Europa pentru Cetățeni 2014-2020 Componentă 2 Implicare democratică și participare civică. Măsură 2.1 Înfrățirea între localități;

Europa pentru Cetățeni 2014-2020 Componenta 2 Implicare democratică și participare civică. Măsura 2.2 Rețele de orașe;

Programul Național de Dezvoltare Rurală Măsura 19- Dezvoltarea locală LEADER Sub – măsura 19.1- „Sprijin pregătitor pentru elaborarea strategiilor de dezvoltare locală”.

Deși există posibilitatea de finanțare prin intermediul sistemului bancar, majoritatea întreprinderilor cu caracter economico-social de pe teritoriul României aleg ca surse de finanțare fondurile europene nerambursabile.

3.2 SURSE DE FINANȚARE PENTRU CLUSTERELE SOCIALE

3.2.1 Strategii și politici de sprijin financiar a clusterelor din România

Strategiile care fac referire la dezvoltarea României în care se regăsesc toate elementele specifice necesare pentru dezvoltarea clusterelor sunt:

Strategiile de dezvoltare regională;

Strategia Națională de Cercetare Dezvoltare și Inovare 2007-2013;

Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României;

Cadru Strategic Național de Referință (CSNR) 2007-2013.

Strategiile de dezvoltare regională sunt responsabile cu identificarea potențialului de dezvoltare la nivel regional, reprezentând specialiștii mediului de cercetare(universități, institute de cercetare), principalii agenți economici din zonă, precum și infrastructura suport existentă, care reprezintă elementele de bază în inițierea și dezvoltarea unui cluster.

Strategia Națională de Cercetare Dezvoltare și Inovare 2007-2013 are două obiective prioritare. Primul obiectiv vizează crearea de cunoștințe prin obținerea unor rezultate științifice și tehnologice de vârf, creșterea vizibilități internaționale a cercetării românești și transferul rezultatelor în economie și societate. Cel de-al doilea obiectiv al strategiei se axează pe creșterea competitivității economiei românești prin promovarea inovării cu impact efectiv la nivelul operatorilor economici și stimularea parteneriatelor cu firmele din sectoarele de producție.

Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României își propune ca obiective strategice următoarele:

– Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile în ansamblul programelor și politicilor publice ale României ca stat membru al Uniunii Europene;

– Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al ariilor Uniunii Europene la principalii indicatori ai dezvoltării durabile;

– Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul de mediu din acel an al ariilor statelor membre ale Uniunii Europene din punctul de vedere al indicatorilor dezvoltării durabile.

Cadrul Strategic Național de Referință oferă un răspuns strategic la problemele economice sociale actuale, prin creșterea competitivității pe termen lung a economiei sociale românești. În acest context, se va încuraja inovarea și se va îmbunătăți procesul de punere în practică a rezultatelor activității de cercetare și dezvoltare la oportunitățile de piață, precum și accesul la finanțare. Întreprinderile sociale mici și mijlocii vor beneficia de ajutoare pentru investiții și vor fi sprijinite prin servicii de consiliere pentru afaceri de calitate, precum și prin asigurarea accesului la alte tipuri de servicii care să le permită dezvoltarea și crearea de noi locuri de muncă.

3.2.2. Surse de finanțare disponibile pentru clustere la nivel național

Clusterele de pe teritoriul României, în calitate de IMM-uri (întreprinderi mici și mijlocii) beneficiază de mai multe surse de finanțare:

Operațiunea 1.3.3. – Sprijin pentru integrarea întreprinderilor în lanțurile de furnizori sau clustere(POSCCE 2007-2013, Axa Prioritară 1 – Un sistem de producție inovativ și coeficient, Domeniu Major de Intervenție 1.3 – Dezvoltarea durabilă a antreprenoriatului) reprezintă o modalitate de finanțare dedicată clusterelor.

Operațiunea are ca obiectiv general încurajarea dezvoltării clusterelor și a lanțurilor de valoare emergente și inovative. Aceasta se face, mai ales, prin sprijinirea integrării întreprinderilor, în special a IMM-urilor, în aceste structuri de afaceri, cu scopul de a-și îmbunătăți competitivitatea pe plan național și internațional.

Fondul de capital de risc Catalyst este destinat IMM-urilor și este finanțat prin POSCCE. Lansat în anul 2012, Catalyst finanțează investiții cuprinse între 200.000 și 2.000.000 euro. IMM-urile autohtone care activează, în special, în domenii tehnologice, IT, media, comunicații și Economie Socială beneficiază de finanțarea necesară pentru a dezvoltare dar și pentru expertiză de afaceri.

Pentru clusterele emergente, scopul operațiunii este în principal de a dezvolta noi clustere și a sprijini întărirea capacității instituționale a acestora. Pentru obținerea acestui scop, sunt derulate activități de atragere de noi membri, promovare și animare cu scopul de a dezvolta imaginea clusterului ca întreg și a stimula cooperarea între membrii săi.

Pentru clusterele inovative, prioritară este sprijinirea implicării IMM-urilor în activități colaborative de cercetare, dezvoltare, inovare și creșterea interacțiunii dintre firme, organisme de cercetare, instituții din mediul academic și științific, administrație publica, Economie Socială, etc. Scopul acestor activități îl reprezintă stimularea creșterii competitivității economiei românești.

Pentru clusterele emergente, valoarea maximă a finanțării este de 0,2 milioane euro, în timp ce pentru clustere inovative, valoarea maximă este de 1,2 milioane euro.

Operatiunea 1.3.1 Poli de competitivitate(finanțată prin POSCCE 2007-2013, Axa Prioritara 1 – Un sistem de producție inovativ și coeficient, Domeniul Major de Intervenție 1.3. – Dezvoltarea durabilă a antreprenoriatului) a avut un buget total de 252 milioane euro. Momentan operațiunea este închisă.

Prin PNCDI 2007-2013, PNII, Programul PARTENERIATE în domeniile prioritare se acorda finanțare pentru: Tehnologia Informației și Comunicații; Energie; Mediu; Sănătate; Agricultură, Siguranță și Securitate Alimentară; Biotehnologii; Materiale, procese și produse inovative; Spațu și securitate; Cercetare socio-economica și umanistă.

Programul își propune crearea condițiilor pentru o mai bună colaborare între diferitele entități de cercetare-dezvoltare și inovare, agenți economici și/sau unități ale administrației publice în vederea soluționării problemelor identificate. Obiectivul general al programului este creșterea competitivității CDI prin stimularea parteneriatelor în domeniile prioritare, concretizate în tehnologii, produse și servicii inovative pentru rezolvarea unor probleme complexe și crearea mecanismelor de implementare.

Există două tipuri de proiecte pentru care se acordă finanțare: proiecte colaborative de cercetare aplicativă și proiecte CDI orientate tematic, pentru clustere – proiecte de tip 2.

Bugetul alocat proiectelor contractate este de 550 milioane RON, iar valoarea maximă a unui proiect este de 3 milioane RON. Finanțarea maximă acordată de la bugetul de stat pentru un proiect este de 2.000.000 lei pentru proiecte de tip 1 și de 3.000.000 lei pentru proiecte de tip 2.

Prin acest program se finanțează următoarele activități eligibile:

Cercetare fundamentală (dar nu mai mult de 10% din valoarea finanțată de la bugetul de stat pentru proiect);

Cercetare industrială;

Dezvoltare experimentală;

Studii de fezabilitate tehnică;

Activități pentru obținerea și protejarea drepturilor de proprietate intelectuală, pentru IMM-uri;

Cercetare fundamentală, dar nu mai mult de 10% din valoarea finanțată de la bugetul de stat al proiectului.

PNCDI 2007-2013, PNII, Programul CAPACITĂȚI, subprogramul Proiecte mari de investiți în infrastructura CD – Proiecte de tip acces infrastructură reprezintă un alt program de finanțare, care se derulează cu o periodicitate de 2 ani, estimându-se o nouă abordare în anul 2015. Bugetul total al programului este de 120 milioane RON (rata cofinanțării este de 20%).

Printre obiectivele programului se numără dezvoltarea unei infrastructuri de interes național pentru informare/documentare științifică și îmbunătățirea / extinderea infrastructurii.

PNCDI 2007-2013, PNII, Programul INOVARE – CECURI DE INOVARE reprezintă o competiție anuală, având un buget anual total de 9,4 milioane RON. Valoarea unui cec de inovare este de maxim 45.000 lei cu o valabilitate de 6 luni.

Sunt finanțate activități de tip: cercetare industriala; dezvoltare experimentală; studii de fezabilitate tehnică; protecția drepturilor de proprietate intelectuală; inovare de proces și organizațională în servicii; procurarea de servicii suport și de consultanță pentru inovare. Pot aplica la finanțare: IMM-uri, clustere, instituții de CDI, parteneriate între acestea.

Mecanismul Financiar SEE 2009-2014 are un buget disponibil de 23,5 milioane EUR, pentru proiecte de cercetare fundamentală și cercetare aplicată.

Pentru pregătirea managerilor de clustere se acorda finanțare prin POSDRU, pe Axa prioritara 3, domeniile 3.1. si 3.2.

3.2.3 Surse de finanțare disponibile pentru clustere la nivel european

Eurostars este un program european de finanțare a IMM-urilor dezvoltat de Inițiativa Eureka și Comisia Europeana în baza articolului 169 al tratatului european. Suma maxima/an/proiect este de 0,2 milioane EUR.

Prin programul EUREKA, operațiunea CLUSTERE EUREKA se finanțează următoarele domenii prioritare: IT&C, energie, tehnologii de fabricații, întreprinderi economico-sociale. Pe un proiect se acorda maxim 0,5 milioane RON/an (co-finanțare 50%). Sunt finanțate cu prioritate următoarele: proiectele EUROSTARS, clusterele, proiecte tradiționale EUREKA.

Prin programul FP7, se acorda finanțare pentru clustere prin programele IDEAS și COOPERATION. Bugetul propus va depăși alocarea din perioada 2007-2013, adică 50 miliarde EUR.

Un alt program destinat pentru a finanța clustere este INTERREG IVC, Regiuni ale cunoașterii.

CAP. 4. STUDIU DE CAZ

Acest capitol prezintă rezultatele obținute ca urmare a investigației sociologice pe bază de anchetă, având ca instrument chestionarul, aplicat la 55 de structuri de economie socială din România, conform contractului încheiat pentru a respecta specificațiile tehnice pentru Proiectul „ Case – Competente antreprenoriale sociale”, proiect cofinanțat de Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, Nr. contract de finanțare POSDRU/173/6.1/S/148967, Axa prioritară 6 „Promovarea incluziunii sociale”, Domeniul major de intervenție 6.1 „Dezvoltarea economiei sociale”.

Chestionarul a fost adresat reprezentanților structurilor de economie socială. Dintre cei 55 de respondenți, mai bine de jumătate (29) sunt reprezentanți ai unor asociații non-profit și mai bine de un sfert (15) activează în cadrul unor organizații neguvernamentale. Ca și pondere, urmează apoi SRL-urile, fundațiile, unitățile protejate și întreprinderile sociale.

Atunci când sunt rugați să aprecieze importanța sectorului economiei sociale din România, mai mult de două treimi dintre organizațiile respondente (38) au apreciat acest sector ca fiind de maximă importanță. Aproape un sfert dintre respondenți consideră acest sector ca fiind destul de important.

În general, respondenții au afirmat că știu și alte structuri de economie socială care activează în regiune (36 din 55). Există însă și o treime care nu cunoaște astfel de structuri în proximitatea geografică. Au fost menționate: Asociația CARP, ASSOC Baia Mare, Un coup de main d'Emmaus Iași, Amicii Emmaus Târgu Jiu, Atelier fără Frontiere, Atelierul de croitorie din Dor Mărunt Călărași, Atelierul de tâmplărie din Dala Călărași, Asociația Tulnicul Scărișoara, Societatea Cooperavista Agricultura, Casa de Ajutor- CAR, Provitam, Fundația Alături de voi – Util Deco, Viitor Plus/Atelierul de pânză, Fundația Sf. Dimitrie, Casa de ajutor Reciproc Berca, Consiliul National al Persoanelor Vârstnice Buzău, Fundația Concordia, Speranța 93, LNOPHCM, Asociația Tonal, Asociația Phoenix Speranța, Asociația "SPERANTA TUDORA", Fundația Alfa Transilvana, Asociația CLIMB, Asociația AMPLU, Asociația Speranță pentru Suflet, SC. LIGNEUS Construct, Asociația Datini, Educație, Cultura Gaujani, Asociația React, Atelier de tâmplărie Paulis Arad, Atelier de tâmplărie Balta Alba, Util Deco Iași, Atelierul Sf Iosif Iași, Sănătate Dulce, Sacoșa de Pânza, Asociatia Intreprindere de Cartoane, Dimad, Abilitas, Centru de Educație si Dezvoltare Umana, Fundația Speranța, Asociatia Motivation, Ateliere fără Frontiere, Alături de voi, Concordia, Rețeaua GAL, Caritas Alba Iulia, Asociatia Sf. Stefan, etc.

Deși în general, gradul de cunoaștere al altor structuri de economie socială este în general unul bun, mai mult de jumătate dintre organizațiile respondente au afirmat că nu dețin legături sau parteneriate cu alte structuri.

Aproape două treimi dintre organizațiile participante la studiu (34) au auzit de noțiunea de cluster și aproape toate organizațiile care cunosc această noțiune, consideră că este benefică existența clusterelor în diverse domenii. Avantajele existenței clusterelor, așa cum au fost identificat de către respondenți, sunt următoarele:

Doar aproximativ o zecime dintre reprezentanții organizațiilor chestionate (5) spun că dacă ar exista posibilitatea, nu s-ar înscrie într-un cluster. Aproape jumătate dintre ei intenționează să se implice în activități de cooperare bine definite în cadrul unor proiecte (23), o treime intenționează să se implice în mod frecvent în parteneriate (17), în timp ce alte 10 organizații sunt interesate de ceea ce presupune planificarea strategică a unui cluster.

Una dintre întrebările din chestionar le cere respondenților să menționeze domenii în care ar dori participarea în structura unui cluster. Domeniile în care organizațiile investigate ar dori să participe sunt diverse, cele mai des invocate fiind:

Aproximativ trei sferturi dintre cei chestionați consideră că apartenența la un cluster duce la creșterea eficienței în organizație, oferă acces mai ușor la fondurile europene, facilitează comunicarea cu instituțiile statului în scopul apărării/promovării intereselor grupului, oferă o mai bună promovare a organizației, facilitează accesul la resurse, facilitează o mai bună cunoaștere a legislației în domeniu, crește nivelul de inovație în domeniul economiei sociale, asigură un nivel ridicat de expertiză și experiență profesională, etc.

Q12. În ce măsură credeți că apartenența la un cluster…..

Q12. În ce măsură credeți că apartenența la un cluster…..

Dintre toate modalitățile de finanțare a structurilor de economie socială, domeniul catalogat de către respondenți ca fiind cu cel mai mare impact este cel al fondurilor europene- în opinia a mai mult de jumătate dintre cei chestionați (29), apoi al finanțărilor private – pentru mai mult de o treime dintre organizații (18), restul modalităților de finanțare nefiind considerate semnificative.

Marea majoritate a organizațiilor investigate (47 din 55) au considerat că nu dețin suficiente informații cu privire la sursele de finanțare pentru înființarea/ dezvoltarea de clustere sociale.

Anexa 1. Lista structurilor de economie socială investigate:

Anexa 2. Chestionarul aplicat structurilor de economie socială.