Clauza Ofertei Concurente Si Clauza Clientului Cel Mai Favorizat In Contratctele Comerciale Internationale

=== 0a2ac0d1b4f78884fe42b8c4f83f370bad5438f1_613962_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONȚINUTUL CONTRACTELOR DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Definirea conținutului contractului de comerț internațional

Clauzele contractului de comerț internațional

Clauze generale

Clauze specifice, comune tuturor contractelor de comerț internațional

CAPITOLUL II CONTRACTUL DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

CAPITOLUL III CLAUZA CLIENTULUI CEL MAI FAVORIZAT

CAPITOLUL IV CLAUZA OFERTEI CONCURENTE

CAPITOLUL V EFECTELE CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE

Considerații generale privind efectele contractelor comerciale internaționale

5.1.1. Excepția de neexecutare a contractului

5.1.2. Rezoluțiunea și rezilierea – modalități de încetare a efectelor contractului

5.1.3. Riscurile contractuale și distribuirea lor între părți

5.2. Impactul contractului de comerț international asupra terților

5.2.1. Relativitatea efectelor contractelor

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

lit. – litera

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

ș.a. – și alții

vol. – volumul

INTRODUCERE

Comercialitatea și internaționalitatea sunt elementele definitorii ale noțiunii de contract comercial internațional. Raporturile juridico-economice care se nasc prin mijlocirea unui contract comercial internațional trebuie să conțină necesarmente un element de extraneitate, cum ar fi: una din părțile contractante (persoană fizică sau juridică) să fie străină, plata prețului să fie făcută într-o monedă de circulație internațională – element absolut necesar în operația de localizare a contractului.

Încă din momentul încheierii unui contract comercial internațional se pune problema de a ști care va fi sistemul de drept care va cârmui acest contract, din acest moment și până la ultimul act de executare a obligațiilor pe care le conține.

Contractele de comerț internațional generează drepturi și obligații reciproce între părți. Ele sunt contracte bilaterale, sinalagmatice perfecte.

Prezenta lucrare se dorește a face o radiografie a cadrului juridic general a clauzelor speciale ce pot fi inserate într-un contract de comerț internațional, respectiv clauza ofertei concurente și clauza clientului cel mai favorizat.

De regulă clauza ofertei concurente este uzitată cu precădere în contractele internaționale pe termen lung, care privesc aprovizionarea cu materii prime sau vânzarea-cumpărarea, și este stipulată, de regulă, în favoarea cumpărătorului (beneficiarului lucrării sau serviciului) pentru ca acesta să poată beneficia de condițiile mai avantajoase apărute în timpul executării contractului pe piața internațională, dar și în favoarea vânzătorului pentru a putea profita de o eventuală creștere a valorii mărfurilor care fac obiectul contractului.

În acest din urmă caz vânzătorul are dreptul să ceară cumpărătorului să plătească prețul pe care vânzătorul l-ar obține pentru aceeași marfă de la alți clienți.

Pentru aplicarea acestei clauze se impune să se aprecieze caracterul mai favorabil al ofertei terțului, ceea ce presupune compararea acestei oferte cu cea aflată în curs de executare.

Sancțiunile nerespectării acestei clauze sunt cele stabilite de către părți, la ele
alăturându-se, eventual, sancțiunile care decurg din dispozițiile legale ce organizează răspunderea civilă contractuală.

Prin clauza clientului celui mai favorizat se înțelege stipulație contractuală prin care vânzătorul sau furnizorul de bunuri sau de servicii se obligă să acorde celuilalt contractant cele mai favorabile condiții pe care le-ar acorda eventual altor parteneri cu privire la contracte având același obiect.

Scopul acestei clauze este de a adapta contractele pe termen lung la condițiile pieței, spre a evita crearea, pentru unul dintre contractanți, a unei situații dezavantajoase prin raport la terțul concurent. Din acest punct de vedere clauza clientului cel mai favorizat este asemănătoare clauzei ofertei concurente, cu distincția că, în cazul acestei din urmă clauze cumpărătorul își alinia, în favoarea sa, condițiile contractului întemeiat pe oferta pe care el însuși a primit-o de la un terț.

În cadrul contractelor comerciale internaționale este necesar să fie prevăzută, pe baza unor clauze precise, răspunderea părților pentru neexecutarea obligațiilor asumate, din cauze obiective sau subiective alături de reglementări specifice cu privire la consecințe, penalități de întârziere, daune interese, termen de prescripție, cuantum.

Legat de aceasta, trebuie relevat faptul că soluționarea diferendelor dintre părțile contractuale referitoare la interpretarea sau executarea contractului revine instanțelor judecătorești sau organelor arbitrale competente.

Un rol important în conținutul contractului de comerț internațional îl au clauzele ce evocă aspecte strict juridice legate de executarea lui, de consecințele neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a acestuia sau de reglementarea legală ce îi este incidență.

Prin astfel de clauze, părțile stabilesc reperele răspunderii lor pentru felul cum își execută obligațiile contractuale asumate, determină legea aplicabilă contractului lor și hotărăsc jurisdicția la care înțeleg să supună spre soluționare eventualele litigii ce s-ar putea ivi între ele cu referire la executarea contractului.

Clauzele ce evocă aspecte strict juridice nu sunt absolut indispensabile în conținutul contractului. Ele nu sunt menite să clarifice elementele fundamentale ale contractului, ci urmăresc ca finalitate să definească sancțiunile la care se expune contractantul care nu-și execută sau își execută defectuos prestația asumată, să determine legea care guvernează contractul.

CAPITOLUL I

CONȚINUTUL CONTRACTULUI INTERNAȚIONAL- CLAUZELE CONTRACTUALE

1.1. Definirea conținutul contractului de comerț internațional

Analiza conținutului contractelor de comerț internațional are atât o importanță teoretică, dar mai ales una practică. De aceea, în acest capitol – după ce voi defini conținutul contractelor de comerț internațional – voi insista asupra clauzelor specifice, respectiv clauza ofertei concurente și clauza clientului cel mai favorizat, pe care unele contracte le includ, pentru ca rolul ce le revine ca instrument fundamental în desfășurarea schimburilor comerciale internaționale să fie îndeplinit cu succes.

Conținutul contractului de comerț internațional desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor la care dă naștere voința juridică a contractanților, materializată într-un contract dat, convenit între participanții la comerțul internațional. Acordul lor de voință în această privință este exprimat în clauze contractuale. Totodată, orice contract comercial internațional trebuie să îndeplinească condițiile de valabilitate ale unui contract prevăzute de dreptul comun intern, aspect care se reflectă tot în clauzele sale.

Clauza contractuală a fost definită ca fiind o stipulație sau prevedere relativ independentă care face parte din cuprinsul unui contract ca urmare a acordului de voință al părților sau în temeiul unei dispoziții legale supletive de la care părțile n-au derogat. Unele clauze contractuale pot avea caracterul unui adevărat contract accesoriu (clauza penală, clauza compromisorie etc.), altele doar concretizează elemente ale contractului în care sunt stipulate (clauze referitoare la preț, la data și locul plății etc.).

Pentru a fi valabile, clauzele trebuie să fie conforme cu dispozițiile legale imperative și să nu contravină ordinii publice, sociale și economice sau regulilor de conviețuire socială. Clauzele care nu îndeplinesc aceste condiții, sunt lovite de nulitate, iar dacă au fost determinante la încheierea contractului, atrag nulitatea întregului contract.

Autori precum O. Căpățână, Br. Ștefănescu, M. Costin, S. Deleanu, etc. au împărțit clauzele ce formează conținutul unui contract de comerț internațional în clauze necesare și clauze opționale.

Sunt clauze necesare stipulațiile care nu trebuie să lipsească din conținutul nici unui contract de comerț internațional, fie pentru că privesc elemente esențiale ale contractului, de care depinde însăși valabilitatea sa juridică (de exemplu, clauzele referitoare la părți sau cele referitoare la obiectul contractului), fie pentru că prezintă importanță pentru determinarea cu certitudine a drepturilor si obligațiilor părților, prevenind eventuale litigii (de exemplu, clauzele asiguratorii, cele prin care se stabilește legea aplicabilă raportului dintre părți și jurisdicția competentă).

Anumite stipulații contractuale nu sunt strict indispensabile pentru configurarea raportului juridic obligațional, ci ele au doar menirea să creeze pentru părți o marjă de siguranță în ceea ce privește drepturile și obligațiile generate de contract pe seama lor. Ele pot lipsi din conținutul contractului de comerț internațional fără ca această împrejurare să-i afecteze valabilitatea. Dar, în eventualitatea unor riscuri contractuale, survenite în aceste condiții, părțile vor fi mai puțin protejate. Acestea sunt clauzele opționale.

Alți autori precum D. A. Sitaru, Ștefan Scurtu, etc. au împărțit aceste clauze în clauze comune tuturor contractelor și clauze particulare, cu referire explicită la clauzele asiguratorii folosite, de regulă, în contractele pe termen lung. Din cadrul acestor din urmă clauze amintim clauza clientului cel mai favorizat, clauza ofertei concurente, clauza de hardship etc.

Unele clauze au rolul de a completa lacunele legislației interne cu privire, de pildă, la unele probleme de conjunctură sau cazuri de forță majoră specifice. Alte clauze sunt menite să exprime soluții diferite de cele adoptate de dreptul intern. Fac parte din categoria clauzelor de mai sus amintite, spre exemplu: "pactum de lege utenda" prin care contractanții determină sau aleg legea ce va guverna raportul lor juridic obligațional (electio iuris) sau clauza de arbitraj, prin care părțile stabilesc modul de soluționare a litigiilor dintre ele pe calea arbitrajului. Ea este inclusă în contractul principal sub forma unei convenții de arbitraj (așa numita clauză compromisorie).

Clauzele contractului de comerț internațional

Clauzele generale (necesare) ale contractelor de comerț internațional

În această categorie de clauze intră cele comune tuturor contractelor și care, dupa o practică îndelungată, alcătuiesc un set de adevărate uzanțe în materie. Ele, clauzele generale, se mai numesc și necesare deoarece includerea lor în contractul de comerț internațional este obligatorie pentru încheierea acestuia în mod valabil.

Clauze privind identificarea părților și a reprezentanților lor

Aceste clauze se referă la precizarea elementelor necesare identificării părților: nume, prenume, domiciliul (pentru comercianți persoane fizice), denumire, sediu, statut juridic (pentru comercianți persoane juridice), datele de identificare și calitatea reprezentanților când părțile le-au dat acestora împuternicire pentru negocierea și încheierea contractului. În cadrul statutului juridic se vor indica naționalitatea și cetățenia persoanelor juridice, respectiv persoanelor fizice.

Clauze referitoare la obiectul contractului

Atunci când contractul are ca obiect o marfă este obligatorie precizarea unor elemente suficiente de identificare și determinare a mărfii. Între aceste elemente avem: tipul produsului, seria acestuia, caracteristici care individualizează marfa respectivă în cadrul genului respectiv.

Având în vedere că una din particularitățile contractelor de comeț internațional este aceea că ele se referă la bunuri viitoare, părțile trebuie să precizeze suficiente elemente pentru determinarea lor ulterioară. De pildă, asemenea elemente trebuie să fie suficiente pentru ca marfa să fie pusă în fabricație sau să poată fi procurată de pe piața de către vânzător.

Clauze referitoare la cantitatea mărfii

Când contractul are ca obiect bunuri în natură, părțile trebuie să precizeze: cantitatea de marfă, unitatea de măsură prin care s-a efectuat determinarea cantitativă sau urmează să se determine cantitatea mărfii, locul și momentul determinării cantitătții, precum și documentul sau documentele pe baza cărora se constată (atestă) cantitatea mărfii. În cazul în care se prevede o recepție cantitativă, părțile trebuie să prevadă termenele și condițiile de efectuare a acesteia precum și locul recepției.

Ținând seama de natura mărfii și de modalitațile de transport la destinație, părți1e urmează să stipuleze o clauză de toleranță cantitativă. Părțile contractante trebuie să precizeze și condițiile de livrare a mărfii, iar locul trebuie stabilit în raport de natura mărfii.

Clauze referitoare la calitate

Conform O.G.nr .21/1992 privind protecția consumatorilor, calitatea reprezintă ansamblul de proprietăți și caracteristici ale unui produs sau serviciu, care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface necesitațile exprimate sau implicite. În cadrul clauzelor privind calitatea, părțile trebuie să stabilească în primul rând metodologia de determinare a calității.

Contractele conțin stipulații privind partea care propune specificațiile de calitate, natura specificațiilor, termenele și modalitățile de avizare a lor de către cealaltă parte, consecințele pe care le au asupra contractelor eventualele modificări ulterioare ale specificațiilor.

În cazul contractelor în care obiectul îl constituie o prestație privind livrarea unei mărfi, părțile trebuie să includă precizări cu privire la calitatea acestei mărfi. Părțile trebuie să indice: modul de determinare a calității, locul și momentul în care se va determina calitatea, documentul sau documentele care atesta calitatea mărfii.

Răspunderea pentru livrarea mărfii în condițiile de calitate stipulate în contract revine debitorului, ceea ce conferă contractului de comerț internațional un rol esențial în asigurarea și garantarea îndeplinirii condițiilor de calitate.

Părțile trebuie să stipuleze în mod expres cum vor determina calitatea mărfii. Contractele de comerț internațional conțin, totodată, clauze privind controlul și recepția calitativă a mărfurilor. În acest scop, părțile pot recurge la un serviciu specializat de control, care prin expertiza de care dispune poate garanta un control profesional și obiectiv. Acest control se poate efectua în modalități diferite care se recomandă să fie stipulate în contract. Astfel, controlul se poate face la locul de fabricație a mărfii sau la locul de destinație a mărfii.

De asemenea, părțile trebuie să indice actele de control în care se inserează rezultatele verificării mărfii. Aceste documente sunt importante în cazul unor reclamații privind calitatea produsului respectiv.

Având în vedere că operațiunile de control implică cheltuieli, părtile trebuie să indice în contract cum vor fi suportate și în ce proporție de către părți. În contract trebuie să se stipuleze obligația furnizorului privind garanția calității mărfii și termenul de garanție, modalitățile de remediere a lipsurilor calitative și sancțiunile aplicabile furnizorului în cazul unor asemenea lipsuri.

O clauză importantă este și aceea privind condițiile de acordare a asistenței tehnice; acordarea serviciilor implicate de asistenta tehnică; livrarea pieselor de schimb în cazul în care nu se încheie contracte speciale pentru aceste operațiuni.

Clauze referitoare la reclamațiile privind cantitatea și calitatea mărfii

Aceste clauze trebuie completate cu stipulații referitoare la reclamațiile ce vizează eventualele lipsuri cantitative și calitative. Părțile trebuie să indice, în raport de circumstanțele concrete: a. conținutul pe care ar trebui să-l aibă reclamația; b. documentele ce ar urma să o însoțească; c. obligațiile ce revin cumpărătorului până ce s-a dat o soluție la reclamația respectivă; d. procedura de comunicare a reclamației.

Sunt foarte importante și clauzele privind termenele în care sunt efectuate reclamațiile, impunându-se corelarea lor cu: a. termenele privind recepția cantitativă și calitativă și cu b. termenele de garanție. În contract se stipulează și termenul până la care este obligat să răspundă vânzătorul, precum și consecințele încălcării acestui termen.

Clauze referitoare la ambalare și marcare

Părțile trebuie să stipuleze în contract clauze privind felul ambalajului și dacă acesta rămâne în proprietatea vânzătorului sau va trece în proprietatea cumpărătorului. Contractul trebuie să indice prețul ambalajului în special în cazul în care acesta va trece în proprietatea cumpărătorului.

Marcarea ambalajului are, de asemenea, importanță, impunându-se să se indice conținutul marcajului și limba sau codul folosit, așa încât să fie perceput ușor de către destinatar. În privința limbii, se poate stipula obligația traducerii în limba țării de destinație.

Clauze referitoare la livrarea mărfii la termenele stabilite

Părțile trebuie să stipuleze în contract termenele de livrare a mărfii ceea ce înseamnă să se indice: a. data calendaristică sau perioada de timp când livrarea devine scadentă; b. termenele intermediare, în cazul în care livrarea se face în tranșe precizându-se, totodată, și termenul final al livrării.

Este necesar să se precizeze și condițiile care ar putea determina modificarea termenelor de livrare,. indicându-se și documentele prin care se atestă livrarea și data când a fost efectuată. Părțile contractante au îndatorirea să includă în contract răspunderea furnizorului pentru nerespectarea termenelor stipulate în contract pentru livrarea mărfii.

În contract se va indica momentul transmiterii dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. Clauzele privind livrarea la timp a mărfurilor care fac obiectul contractului sunt convenite de părțile contractante, ținându-se seama de natura și specificitatea mărfurilor respective.

Clauze referitoare la condițiile de expediție, încărcare-descărcare, transport și asigurarea mărfii în timpul transportului

Aceste clauze sunt strâns legate de cele privind condițiile de livrare și pot preciza obligațiile părților fie direct, fie prin referire la INCOTERMS sau la o altă codificare de uzanțe comerciale intemaționale.

Părțile trebuie să stipuleze în contract condițiile de expediere, încărcare-descărcare a mărfii, modalitățile în care se va efectua transportul mărfii și cum se va asigura marfa în timpul transportului. De asemenea, trebuie stipulată și o clauză cu privire la modul în care cheltuielile acestor operațiuni vor fi suportate. În contracte, trebuie să se indice căreia dintre părți îi revine sarcina să încheie contractul de asigurare a mărfii.

Clauze referitoare la obligația de preluare a mărfii

Clauzele referitoare la obligația cumpărătorului de preluare a mărfii sunt corelate cu cele privind obligația furnizorului de livrare a acesteia. Aceste clauze trebuie să indice condițiile și modalitațile în care cumpărătorul urmează să-și îndeplinească această obligație. În contract trebuie să fie stipulate și condițiile în care cumpărătorul poate refuza preluarea mărfii.

Clauze referitoare la preț

Regula este că părțile trebuie să determine prețul, atât pe unitatea de produs, dar și ca valoare totală pentru marfa care a fost contractată . Prețul poate fi determinat sau determinabil. Când plata prețului constituie cauza obligației asumate de una dintre părți (vânzare-cumpărare, comision) trebuie stipulată în contract obligația de executare precum și condițiile de executare a obligației, odată cu modalitățile de plată. Contractul trebuie să indice locul și data efectuării plății, instrumentele de plată, documentele necesare, modalitățile de garantare a plății. Pentru îndeplinirea de către cumpărător a unor condițiuni se poate stipula în contract o reducere de preț. De asemenea, părțile pot conveni asupra ordinii de stingere a debitelor, în cazul în care se pune problema imputației prețului. Părțile trebuie să precizeze obligația cumpărătorului de a plăti prețul, ca o condiție esențială a contractului.

1.2.2. Clauze specifice, comune tuturor contractelor de comerț internațional

1. Clauze prin care se atenuează sau agravează răspunderea părților contractante. Pentru a se garanta executarea unui contract trebuie stipulate acele sancțiuni care se vor aplica vânzătorului sau cumpărătorului în cazul în care încalcă prevederile contractului. Aceste sancțiuni sunt conținute în clauza penală.

Totodată, părțile pot stipula clauze exoneratorii de răspundere, în cazul în care în cursul executării obligațiilor contractuale survin evenimente imprevizibile ce împiedică îndeplinirea obligațiilor asumate. În contract se pot stipula și clauze privind rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligațiilor de către una sau alta dintre părți.

Clauze referitoare la dreptul aplicabil

Încă din momentul încheierii contractului, părțile își exprimă voința lor de a supune raporturile lor contractuale unui anumit sistem de drept. În consecință, sistemul de drept ales de părți va reprezenta dreptul aplicabil contractului.

În cazul în care părțile contractante nu fac uz de clauza referitoare la dreptul aplicabil, clauza cunoscută sub denumirea de clauză electio juris, lex contractus va fi determinată de către organul de jurisdicție competent.

3. Clauza privind soluționarea litigiilor

Părțile contractante obișnuiesc să prevadă în contractele lor54 clauze privind preîntâmpinarea litigiilor pe parcursul executării obligațiilor stipulate în contract. Dacă litigiile nu pot fi preîntâmpinate, părțile contractante recurg mai întâi la o soluționare amiabilă pe cale de conciliere, metoda aceasta dând rezultatele scontate în cele mai multe cazuri.

Oricum, în contract trebuie stipulată o clauză de jurisdicție privind opțiunea părților contractante pentru instanțele judecătorești sau un tribunal arbitral.

Dacă părți1e recurg la arbitraj, vor stipula în contract o clauză cunoscută sub denumirea de clauză compromisorie. Convenția de arbitraj este înțelegerea prin care părți1e contractante supun spre soluționare diferendul dintre ele unui arbitraj, renuntând la dreptul lor de a supune litigiul, respectiv unei instanțe judecătorești.

Părțile sunt obligate să arate, în cadrul compromisului – sub sancțiunea nulității – obiectul litigiului, ceea ce distinge compromisul de clauza compromisorie, care stipulează înțelegerea părților cu privire la soluționarea unui "litigiu viitor și eventual”. În clauza de arbitraj, părțite trebuie să precizeze "dacă arbitrajul va judeca în drept strict sau numai ex aequo et bono", ținându-se seama de consecințele la care poate s ducă ''un arbitraj din aceasta ultima categorie (ex aequitate)".

CAPITOLUL II

CONTRACTUL DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Contractele reprezintă instituția centrală a Dreptului comerțului internațional, ele constituind cel mai important instrument juridic de realizare a operațiunilor de comerț exterior și cooperare economică internațională.

Sunt contracte comerciale internaționale acele contracte prin mijlocirea cărora se realizează, de regulă, între parteneri întreprinderi de comerț exterior sau unități autorizate să realizezi direct operațiuni de comerț exterior și comercianți personae fizice sau societăti comerciale străine – din țări diferite, schimburile economice între națiuni.

Din punct de vedere terminologic, legislația și practica jurisdicțională au folosit expresii diferite în definirea conceptului, cum ar fi: contract comercial internațional, contract extern, contract de comerț internațional, contractele de export, de import, de cooperare economică internațională. În literatura de specialitate, majoritatea autorilor folosesc denumirea de contract de comerț internațional.

Asemenea celorlalte contracte, contractul de comerț internațional este un acord de voință între două sau mai multe părți, care – spre deosebire de alte contracte – sunt participanți la comerțul internațional.

Ca și în cazul celorlalte contracte, contractul de comerț internațional se încheie în scopul de a crea, modifica, transmite sau stinge anumite obligații, care – spre deosebire de obligațiile din celelalte contracte – sunt de comerț internațional.

Deci, contractul de comerț internațional este un acord de voință între doi sau mai mulți participanți la comerțul internațional în vederea obținerii unui profit (beneficiu). Acest contract este un contract cu titlu oneros, sinalagmatic, consensual și în cele mai multe cazuri comutativ, existența și întinderea prestațiilor fiind certe, determinate sau determinabile, cu excepția contractelor aleatorii, cum sunt cele de asigurare și reasigurare internațională de mărfuri.

Această definiție se circumscrie activității de comerț exterior prin care se înțeleg operațiunile comerciale sau de cooperar economică și tehnico-științifică privind vânzarea-cumpărarea sa schimburile de mărfuri, prestări de servicii, transportul și expedițiile internaționale, proiectarea sau executarea de lucrări, asistența sa colaborarea tehnică, vânzarea sau cumpărarea de licențe pentru folosirea brevetelor de invenții sau a procedeelor tehnologici consignația sau depozitul, reprezentarea și comisionul, operațiunii valutare, asigurările, turismul și, în general, orice acte sau fapte de comerț.

Așadar, nu toate activitățile de comerț exterior se realizează prin instrumentul juridic al contractului. Astfel, faptele de comerț (manifestări unilaterale săvârșite fără intenția producerii anumitor efecte care se nasc, totuși, întrucât legea leagă apariția lor de respectivele manifestări, de exemplu delictele, gestiunea de afaceri, contraafacerea, etc.) precum și acele operațiuni de tehnică comercială din care se nasc direct drepturi și obligații (ex.: prospectările, demersurile, tratativele, etc.) nu constituie contracte comerciale internaționale. În schimb, celelalte activități enumerate se realizează prin intermediul contractelor comerciale internaționale atunci când formează obiectul unor acte de comerț exterior bilaterale, adică al unor manifestări concordante provenind de la două sau mai multe părți săvârșite cu intenția de a da naștere, a transmite, a modifica sau a stinge drepturi și obligații.

Prin urmare, definiția contractului comercial internațional se completează cu prevederile Codului comercial român privind definirea actului de comerț, prevederi la care, de altfel, și legislația română face trimitere.

Contractul de comerț internațional poate fi definit ca acordul de voință realizat între doi sau mai mulți participanți la comerțul internațional, subiecți de drept aparținând ordinii juridice internaționale, sau subiecte de drept aparținând ordinii juridice naționale din state diferite în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice de comerț internațional.

Contractul de comerț internațional se distinge de contractele încheiate de participanții la comerțul intern prin caracteristica de internaționalitate care luată cumulativ cu cea de comercialitate îi definește specificul și-l delimitează de toate contractele reglementate prin normele dreptului comun. Acesta reprezintă un act de comerț generator de obligații juridice în plan comercial în țări diferite.

De o diversă și variată multitudine, contractul comercial internațional se identifică prin caractere juridice proprii care i se pot atribui, astfel: contract cu titlu oneros, contract sinalagmatic, contract cu caracter comutativ, contract consensual și contract reprezentând acte sau fapte de comerț.

Caracterul oneros al contractului comercial internațional își are sorgintea în conceptul Codului civil român care prevede: „contractul oneros este acela în care fiecare parte dorește a procura un avantaj.” În cazul nostru, constatăm faptul că orice contract comercial internațional, se înscrie în categoria generică a faptelor de comerț prin care se urmărește ca finalitate obținerea unui profit.

Finalitatea oricărui asemenea contract, însă, țintește la scopuri similare de către fiecare subiect care participă în contract, care se obligă în ceea ce-l privește, tocmai în vederea obținerii unui avantaj material drept contra prestație a partenerilor săi din respectivul contract. În acest caz în realizarea unui profit de către fiecare cocontractant ține de însăși esența comerțului.

Unele aspecte de aparentă gratuitate, care țin de practica comerțului internațional, care nu pot fi ignorate nici în doctrină, nu obiectează și nu neagă în ultimă instanță caracterul oneros al contractului comercial internațional. Astfel de operațiuni comerciale în planul comerțului internațional precum: distribuirea gratuită de eșantioane, selectarea unor mărfuri, vânzarea promoțională, licențele neremunerate de brevete de invenții, etc., urmărește în finalitatea lor, prin atragerea clientelei și consolidarea poziției pe piață, tot realizarea de profituri sigure și substanțiale în viitor, pe cale indirectă a unor asemenea „invenții”bine plasate.

Contractul comercial internațional este un contract sinalagmatic deoarece obligațiile părților în mod corelativ, dreptul uneia devine prin contract obligația celeilalte și viceversa, reciprocitatea drepturilor și obligațiilor determinând implicit interdependența lor.

Din acest caracter juridic sinalagmatic al contractului comercial internațional decurg consecințele unor asemnea obligații corelative precum facultatea invocării excepției de neexecutare și vocația de a cere executarea ori rezoluțiunea contractului de către partea interesată în cazul în care partenerul său nu execută obligația asumată prin contract.

De esența economică și juridică a operațiunilor de comeț internațional depinde însăși caracterul lucrativ al acestora. Astfel se explică de ce contractele comerciale internaționale care operază în acest domeniu, cu doar o singură excepție sunt contracte sinalagmatice perfecte.

În raporturile de comerț internațional acestea se prezintă în mod invariabil ca fiind contracte comerciale internaționale sinalagmatice perfecte, deoarece prin acestea mandatul se obligă și el față de mandatar, deponentul se obligă și el față de depozitar, iar împrumutatul la rândul său trebuie să plătească împrumutatorului dobânda cuvenită.

Contractul comercial internațional este unul comutativ, deoarece atât existența cât și întinderea obligațiilor și răspunderilor corelative la care părțile convin, sunt certe și determinate ori determinabile din chiar momentul închierii contractului.

Contractul comercial internațional are caracterul juridic consensual, deoarece se închie prin simplul acord de voință al părților, iar forma scrisă în care se realizează acest contract nu se constituie într-o condiție de validitate a contractului. Îndeobște i se recunoaște forma scrisă a contractului comercial internațional ad probatione și nu ad validitatem în sensul că prin înscrisul constatator al voinței părților contractante în deplin consens, conferă acestora deplina certitudine asupra existenței întinderii și condițiilor de executare a obligațiilor corelative la care părțile au convenit pe baza principiului libertății contractuale.

Toate contractele comerciale internaționale sunt fără excepție acte sau fapte de comerț, urmărind întotdeauna un scop speculativ deoarece fiecare din părțile contractante își angajează obligațiile în ideea obținerii unui profit. Cu atât mai mult contractul în cauză – contractul comercial internațional – operând în domeniul cooperării economice internaționale, urmărește în finalitatea sa obținerea profitului în funcție de specificul actelor sau faptelor de comerț pe care le instrumentează juridic.

Normele aplicabile contractului de comerț internațional

Consecința internaționalității contractelor comerciale constă în faptul că raportul juridic căruia îi dă naștere iese de sub guvernarea unui anumit sistem de drept național, contractului resprectiv fiindu-i aplicabile mai multe izvoare de drept: tratatele internaționale, uzanțele comerciale uniforme, unul din sistemele de drept național.

Încă din momentul încheierii unui contract comercial internațional se pune problema de a se ști care va fi sistemul de drept care va cârmui acest contract, din acest moment și până la ultimul act de executare a obligațiilor pe care le conține.

Aceasta se datorează faptului că raporturile juridice prin care se realizează comerțul internațional, prin însăși natura, structura și finalitatea lor, au o aderență internațională, conțin elemente de extraneitate ce pun în prezență și „în conflict" mai multe sisteme de drept, care, cu titluri juridice, se pretind deopotrivă componente pentru cârmuirea, în totalitate sau în parte, a acestor raporturi juridice. O atare problemă se ridică nu numai în cazul în care se ivește un litigiu cu privire la un contract comercial internațional și atunci când trebuie să se știe după care lege în prezență se va soluționa litigiul, ci ea se poate ridica, independent și înainte de orice contencios între părți și tocmai în scopul de a se evita un eventual litigiu.

În acest scop, încă din momentul încheierii contractului, părțile trebuie uneori să țină seama nu numai de legea țărilor lor, dacă este comună ambelor părți, sau de legile lor personale (adică legile țărilor cu care fiecare dintre părți e legată prin cetățenie sau domiciliu), ci și de legile altor țări terțe. Acestea pot fi: legea țării unde se realizează acordul de voință sau actul juridic (negotium) sau a locului unde părțile întocmesc înscrisul constatator (instrumentum),căci, de regulă, actul respectiv sau înscrisul constatator va fi valabil și își va putea produce efectele voite de către părți, chiar și într-o țară terță, numai dacă este încheiat cu respectarea dispozițiilor acestor legi.

Astfel, capacitatea părților de a contracta este determinată în unele sisteme de drept de legea personală a fiecăreia dintre părți (lex personalis), care poate fi legea țării al cărei cetățean este partea (lex patriae) sau legea țării unde partea respectivă își are domiciliul sau reședința (lex domicilii), ori în privința unei persoane juridice, legea țării unde aceasta își are sediul sau principalul stabiliment (legea națională sau lex societatis). Dacă o persoană este capabilă, potrivit legii sale personale, ea va fi socotită ca atare, în orice altă țară, în privința actului încheiat.

Pentru aceste considerente, la momentul încheierii unui raport juridic cu o persoană juridică trebuie să se știe care este legea ei „națională", pentru a se vedea dacă, în conformitate cu această lege, ea are capacitatea juridică necesară pentru actul ce urmează să se încheie.

Tot astfel, pentru a se ști dacă o persoană juridică urmează să activeze în-altă țară, trebuie să se cunoască legea acelei țări, deoarece fiecare stat, în virtutea suveranității sale, are căderea să determine condițiile în care se va desfășura activitatea persoanelor juridice străine pe teritoriul propriu.

În privința efectelor unui act juridic – adică a drepturilor și obligațiilor ce vor decurge din acesta – ele sunt determinate, în genere, de legea aleasă de către părțile contractante, în temeiul legii autonomiei. Dar dacă părțile nu au făcut o atare alegere (electio juris), aceste efecte vor fi guvernate de legea contractului, care poate fi legea țării unde se încheie actul (lex loci actus) sau legea țării unde acesta urmează să se execute (lex loci executionis ori lex loci solutionis) etc.

La momentul realizării efectelor raportului juridic probleme se ivesc, bineînțeles, numai în măsura în care părțile nu execută, de bunăvoie, obligațiile contractuale și urmăresc să fie sesizată instanța judecătorească sau de arbitraj. Atunci se pune problema determinării competenței judecătorești, și anume de a se ști țara ale cărei instanțe vor fi chemate să judece litigiul ivit cu privire la realizarea efectelor raportului juridic dintre părți (de pildă, executarea unui contract), potrivit normelor de drept internațional privat. Faptul acesta prezintă o deosebită importanță, deoarece uneori soluția litigiului depinde în mare măsură de instanța care este sesizată. Fiecare judecător ori arbitru poate avea o optică proprie în privința interpretării clauzelor unui contract, ca și a legilor care-l cârmuiesc. Cu atât mai mult interpretarea poate să difere de la instanțele unei țări (aparținând unui anumit sistem juridic) la cele ale altei țări.

Dacă s-a determinat instanța care va statua, aceasta va trebui să știe după legea cărui stat va aprecia pretențiile părților; va fi aceasta lex fori, ori o altă lege a altui stat și, în acest din urmă caz, dreptul cărui stat va fi luat în considerație. Și bineînțeles, dacă dreptul aplicabil este un drept străin, față de lex fori, se pot ridica o serie de probleme privind însuși dreptul aplicabil, și anume: proba acestuia, cerința aplicării lui din oficiu, controlul corectei lui aplicări etc.

Se pune, în sfârșit, problema de a se ști dacă o hotărâre judecătorească dată de către instanța unei țări poate să producă efecte în afara teritoriului acelei țări. Dacă, pentru a soluționa litigiul, instanța nu a luat în considerare dispozițiile unei legi străine care era competentă potrivit normelor de drept internațional privat, hotărârea astfel dată nu va produce efecte în altă țară. Cu alte cuvinte, pentru ca o hotărâre judecătorească să producă efecte pe teritoriul altei țări, adică să aibă aceeași autoritate și să producă aceleași efecte ca și o hotărâre dată de către instanțele țării unde se cere executarea, este necesar ca în soluționarea litigiului instanța (judecătorul sau arbitrul) să aplice legea normal competentă, chiar dacă aceasta era legea altei țări decât legea forului.

Iată dar considerente pentru care este necesar să se știe care este dreptul aplicabil unui contract (lex causae). Determinarea dreptului aplicabil contractului se poate face în două moduri: subiectiv, adică prin voința părților contractante, și obiectiv, adică prin criterii obiective de localizare a contractului în spațiul unui anumit sistem de drept.

Determinarea dreptului aplicabil de către părți se mai numește și „alegerea dreptului" deoarece părțile contractante, în fața mai multor legi „în conflict" cu privire la contractul lor, procedează la o „alegere" a sistemului de drept pe care îl cred mai apt spre a cârmui raporturile lor juridice (electio juris; law shopping). Iar această alegere se poate face fie în mod indirect, determinând norma conflictuală (de drept internațional privat), care la rândul ei va indica dreptul material aplicabil, fie în mod direct, alegând dreptul material aplicabil, aceasta din urmă fiind mai indicată și de altfel cea mai des utilizată în practică. Exprimarea voinței părților cu privire la alegerea dreptului aplicabil are drept scop evitarea unui conflict de legi, soluționându-l anticipat.

De aceea, voința părților astfel exprimată îndeplinește funcția unei norme conflictuale denumită lex voluntartis. Această posibilitate acordată părților de a-și „alege" dreptul aplicabil este îndeobște recunoscută de aproape toate sistemele de drept, chiar dacă în privința determinării câmpului ei de aplicare există divergențe.

Întrucât contractele sunt, prin excelență, expresia voinței părților, este normal să li se permită părților să-și exprime voința, adică să ia atitudine și cu privire la legea aplicabilă contractului lor; este vorba de o atitudine a părților contractante față de dreptul ce ar urma să guverneze contractul pe care îl încheie. Această stare psihologică se poate manifesta în moduri foarte diferite, începând cu simpla și completa ignorare a legăturii dintre contractul lor și un anumit sistem de drept (situație ce ar reprezenta un caz limită, dar care, din nefericire, se întâmplă adesea în practică, mai ales când contractele se încheie fără participarea juriștilor) și terminând cu acea atitudine în care părțile contractante, conștiente de legătura contractului lor cu anumite sisteme de drept statale, își manifestă în mod evident intenția ca raporturile lor contractuale să fie guvernate de către unul dintre aceste sisteme de drept. Procedând astfel părțile tranșează anticipat un eventual „conflict de legi" între legile în prezență cu privire la contractul lor.

Este de remarcat totuși faptul că, deși în legislații se utilizează formule foarte diferite, acestea duc însă toate la concluzia că părțile contractante au vrut, în mod conștient, să supună contractul lor dreptului unui anumit stat. Această determinare a legii aplicabile se poate face în mod expres sau în mod tacit. În acest din urmă caz proba voinței părților se realizează prin elemente univoce, deduse din circumstanțele de speță, care nu lasă nici o îndoială cu privire la adevărata stare psihologică a părților în privința legii aplicabile în momentul încheierii contractului.

Prin lex causae, adică dreptul material aplicabil al contractului, se înțelege întregul sistem de drept al țării respective, și nu o anumită lege substanțială sau de drept material (deci nu o lege națională privitoare la vânzare, dacă în speță este vorba de un contract de vânzare internațională).

Cu alte cuvinte, plasând contractul lor în spațiul juridic al unui sistem de drept care să-1 cârmuiască, părțile „determină" sau „aleg" legea aplicabilă. Dar ceea ce părțile pot să facă astfel în mod indirect, pot să facă desigur, a fortiori, în mod direct, adică să arate, în mod expres, că înțeleg ca raporturile juridice pe care le leagă între ele să fie cârmuite de legea unei anumite țări, lege care devine astfel lex causae a contractului respectiv.

Acționând astfel, adică referindu-se expres sau tacit la legea unei anumite țări, părțile dau expresie principiului „autonomiei de voință" sau „legii autonomiei", în virtutea căruia acestea au libertatea ca prin voința lor (lex voluntatis) să determine sau să aleagă legea competentă a guverna contractul lor, adică legea aplicabilă acestui contract (lex causae). Scopul acestei „alegeri" a legii aplicabile (electio juris) este acela de a soluționa, preventiv, un „conflict de legi"; în loc ca părțile să lase instanței sau arbitrului sarcina de a aplica normele conflictuale spre a afla legea aplicabilă, ele procedează de la început, în temeiul „legii autonomiei", la determinarea legii competente a cârmui contractul lor.

Lex voluntatis este așadar norma conflictuală (de drept internațional privat) în temeiul căreia părțile contractante pot să aleagă, ca lege competentă a cârmui raporturile lor contractuale (lex causae), sistemul de drept al unui stat.

În modul cel mai obișnuit determinarea sau alegerea dreptului aplicabil contractului (electio juris) se face prin însuși contractul încheiat de către părți, și anume printr-o stipulație a acestuia, denumită convențional pactum de lege utenda. Această stipulație sau clauză contractuală constituie, de altfel, una din clauzele specifice contractelor comerciale internaționale.

Dar cu ocazia încheierii contractului părțile se pot referi la o lege străină, cu altă finalitate, și anume numai pentru a preciza, în acest mod, conținutul contractului lor; adică în loc ca părțile să copieze dispoziții legii străine, transpunându-le corect în contractul lor, ele fac în contextul contractului o simplă referire la legea străină, din care să rezulte că ele înțeleg ca, fie întregul lor contract, fie numai anumite elemente sau efecte ale contractului să fie reglementate așa cum sunt acestea reglementate m legea la care se referă. Astfel, în loc ca părțile să arate, în chiar textul contractului, drepturile și obligațiile ce le revin dintr-un contract de vânzare, ele se referă, de pildă, la legea engleză „Sale of Goods Act (1893) și astfel drepturile și obligațiile lor contractuale vor fi cele arătate în această lege, ale cărei dispoziții au fost astfel încorporate în contractul lor.

Procedând în cest mod se poate spune oare că părțile au „ales legea menită să „cârmuiască" raporturile lor juridice, în calitate de drept material aplicabil, adică lex causae? Ori, dimpotrivă, rezultă din aceasta că părțile, în loc să-și dea osteneala de a înscrie în contractul lor toate clauzele și stipulațiile e care le doresc, au făcut economie de mijloace și de timp și, pe această cale (per relationem), au introdus conținutul lor toate acele clauze și dispoziții din legea străină care le sunt convenabile?

Nu încape nicio îndoială că, acționând în modul acesta, părțile nu fac o „alegere" cu privire la legea aplicabila contractului lor, ele nu „aleg" nici o lege, nici un sistem de drept, care să se aplice contractului cu acest titlu, ci ele desemnează doar, pe această cale de referire sau trimitere (per relationem), dispozițiile sau numai unele din dispozițiile legii străine respective.

Legea la care se referă părțile spre a determina astfel conținutul contractului lor încetează de a mai fi lege din moment ce a fost încorporată în contract și de aceea ea nici nu poate genera la un „conflict de legi", pentru a cărui soluționare să fie necesară intervenția unei norme de drept internațional privat.

CAPITOLUL III

CLAUZA CLIENTULUI CEL MAI FAVORIZAT

Clauzele de adaptare a contractului de comerț internațional la noile împrejurări fac parte din categoria clauzelor asiguratorii și de opțiune din cadrul contractelor de lungă durată, unele fiind comune tuturor contractelor de acest gen, altele privind numai anumite contracte, distincția dintre ele fiind dată de specificul prestațiilor la care se obligă părțile și de alte elemente sau împrejurări care impun asemenea soluții.

Ele sunt cunoscute sub denumirea de clauze de extindere a relațiilor contractuale sau de clauze de opțiune deoarece conferă uneia sau ambelor părți un drept de opțiune. Sunt asemenea clauze: clauza ofertei concurente, clauza clientului cel mai favorizat, clauza primului refuz, clauza de hardship, clauza de forță majoră.

Clauza clientului cel mai favorizat este stipulația contractuală prin care vânzătorul sau furnizorul de bunuri sau de servicii se obligă să acorde celuilat contractant (cumpărător sau beneficiar) cele mai favorabile condiții pe care le-ar acorda eventual altor parteneri cu privire la contracte având același obiect. Scopul acestei clauze este de a adapta contractele pe termen lung la condițiile pieței, spre a evita crearea, pentru unul dintre contractanți, a unei situații dezavantajoase prin raport la terțul concurent. Din acest punct de vedere clauza clientului cel mai favorizat este asemănătoare clauzei ofertei concurente, cu distincția că, în cazul acestei din urmă clauze cumpărătorul își alinia, în favoarea sa, condițiile contractului întemeiat pe oferta pe care el însuși a primit-o de la un terț (oferta concurentă), în timp ce în cazul clauzei de față, contractul este aliniat la condițiile pe care vânzătorul le-a consimțit unui terț (clientul cel mai favorizat).

Efectele acestei clauze se produc, de regula, în mod automat, din momentul în care au fost acordate unui terț condiții mai favorabile, vechea obligație devenind caducă; de asemenea, părțile pot să prevadă ca adaptarea contractului la condițiile mai favorabile să nu se facă în mod automat, ci prin negocieri, la cererea beneficiarului promisiunii. Când adaptarea contractului se face prin negocieri, părțile pot conveni ca alinierea sa la condițiile mai favorabile să se faca fie retroactiv, din momentul în care terțul a început să beneficieze de condițiile mai favorabile fie numai pentru viitor, adică din momentul finalizarii negocierilor, eventual din momentul pronunțării hotărârii arbitrale prin care s-a decis adaptarea contractului.

Dacă ar exista o neînțelegere între părți provenită din interpretarea diferită a noțiunii de "condiții mai favorabile", acest diferend ar putea fi soluționat, dacă părțile au prevăzut în acest sens o clauză compromisorie în cuprinsul contractului, pe calea arbitrajului, arbitrul având rolul de a aprecia existența condițiilor mai favorabile, constatare în funcție de care se va admite sau se va respinge acțiune beneficiarului clauzei. Pentru evitarea acestei probleme de interpretare, deci a unui conflict de interese, părțile contractante sunt și trebuie să fie prioritar interesate să dea contractului lor un conținut limpede, să-i redacteze clauzele în termeni clari și să precizeze în cuprinsul acestora elemente suficiente de natură a risipi orice îndoială cu privire la conținutul și finalitatea lor.

Prin contractul de bază, părțile pot dispune sau stabili că beneficiarii acestei clauze mai favorabile pot fi și alți clienți ai promitentului, caz în care această clauză capătă natura juridică a unei stipulații pentru altul. Același contract poate conține alături de clauza în discuție și clauza ofertei concurente, ambele putând fi stipulate în favoarea aceleiași părți (situație ce permite părții respective să beneficieze de una sau de alta din cele două clauze, în funcție de cea care îi profită mai mult), dar mai frecvente sunt situațiile când fiecare dintre ele este stipulată în favoarea altui contractant. De exemplu, situația în care, clauza clientului cel mai favorizat este prevăzută în favoarea cumpărătorului, iar clauza ofertei concurente, în favoarea vânzătorului.

În ceea ce privește procedura de punere în aplicare a acestei clauze, aceasta comportă notificarea de către contractantul care a consimțit condiții mai favorabile unui terț a respectivei împrejurări celuilalt contractant. Termenul în care urmează a se face notificarea poate fi stabilit prin chiar conținutul clauzei. În caz de omisiune a părților a unei asemenea stipulații, notificarea va trebui să se facă de îndată ce a fost perfectat contractul cu terțul. Atunci când cel obligat să facă notificarea întârzie nejustificat în îndeplinirea acestei îndatoriri, ori se abține deliberat de la o îndeplini, partenerul său contractual poate notifica el însuși părții în culpă că înțelege să se prevaleze de clauza clientului cel mai favorizat și că, în consecință, îi cere să procedeze la alinierea contractului condițiilor mai favorabile consimțite terțului.

Clauza clientului cel mai favorizat este asemănătoare, ca finalitate și mecanism de funcționare, cu clauza noțiunii celei mai favorizate, cu deosebirea că aceasta din urmă acționează pe planul relațiilor dintre state.

CAPITOLUL IV

CLAUZA OFERTEI CONCURENTE

Asemenea clauză este uzitată cu precădere în contractele internaționale pe termen lung, care privesc aprovizionarea cu materii prime sau vânzarea-cumpărarea, și este stipilată, de regulă, în favoarea cumpărătorului (beneficiarului lucrării sau serviciului), pentru ca acesta să poată beneficia de condițiile mai avantajoase apărute în timpul executării contractului pe piața internațională, dar și în favoarea vânzătorului pentru a putea profita de o eventuală creștere a valorii mărfurilor care fac obiectul contractului. În acest din urmă caz vânzătorul are dreptul să ceară cumpărătorului să plătească prețul pe care vînzătorul l-ar obține pentru aceeași marfă de la alți clienți.

Clauza ofertei concurente este stipulația contractuală care dă dreptul uneia dintre părțile contractante ca, în situația în care un terț îi face o ofertă de contractare în condiții mai avantajoase decât cele din contractul în curs de executare, să solicite modificarea acestui contract în sensul ofertei terțului. Dacă cealaltă parte refuză alinierea contractului la noile condiții, acesta poate fi suspendat sau reziliat direct sau ca urmare a unei hotărâri cu caracter jurisdicțional.

Pentru aplicarea acestei clauze se impune să se aprecieze caracterul mai favorabil al ofertei terțului, ceea ce presupune compararea acestei oferte cu cea aflată în curs de executare. De asemenea, oferta concurentă trebuie să provină de la terț cunoscut și serios, apt să-și respecte angajamentele asumate și să nu fie o simplă ofertă de complezență, referințele și notorietatea, seriozitatea, buna-credință și loialitatea terțului ofertant fiind menite tocmai pentru a înlătura ofertele neconcludente sau artificiale.

Compararea condițiilor din ofertă cu cele ale contractului poate fi realizată prin negocieri directe între părți sau prin apelarea la un terț independent și competent, care poate fi un expert tehnic sau un arbitru. Această din urmă soluție este preferabilă uneori, pentru că punerea la dispoziția promitentului a ofertei terțului nu este întotdeauna posibilă din cauza opoziției terțului ofertant care este interesat în păstrarea secretului ofertei sale; de aceea este necesară apelarea la un terț neutru, care poate păstra confidențialitatea informațiilor. Un exemplu de o asemenea clauză poate fi: dacă pe parcursul executării contractului cumpărătorul notifică vânzătorului primirea unei oferte concurente, primite de la un furnizor cunoscut și serios, conținând un preț inferior prețului contractual, toate celelalte elemente ale contractului rămânând egale, vânzătorul va trebui ca, în termen de 10 zile de la primirea notificării scrise din partea cumpărătorului să accepte condițiile din oferta concurentă. În lipsa unui acord dintre vânzător și cumpărător, acesta din urmă va fi eliberat de condiția (obligația) de a cumpăra de la vânzător, prezentul contract luând sfârșit la expirarea termenului de 10 zile.

Sancțiunile nerespectării acestei clauze sunt cele stabilite de către părți, ca în exemplul de mai sus, la ele alăturându-se, eventual, sancțiunile care decurg din dispozițiile legale ce organizează răspunderea civilă contractuală. Părțile pot conveni, de asemenea, ca această clauză să nu producă efecte decât după un anumit interval de timp de la încheierea contractului. Tot astfel, clauza poate îndreptăți pe beneficiarul ei să invoce o ofertă mai favorabilă facută nu direct lui ci unor clienți sau concurenți ai săi. Clauza ofertei concurente se poate combina cu clauza clientului cel mai favorizat.

CAPITOLUL V

EFECTELE CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE ȘI

5.1. Considerații generale privind efectele contractelor comerciale internaționale

Efectele specifice contractelor comerciale internaționale decurg din reciprocitatea și interdependența obligațiilor asumate de părți.

Caracteristicile evidențiate impun, de regulă, ca "executarea prestațiilor să se facă simultan de către ambii contractanți; în caz contrar "se rupe echilibrul care trebuie să existe între obligațiile corelative".

Efectele specifice acestor tipuri de contracte intervin atunci când, în faza executării, survin unele împrejurări de natură să creeze un dezechilibru între părțile contractante, imputabile sau nu acestora.

Caracterul incontestabil de "putere de lege" a contractului, în sensul indicat și de Codul civil, adaptat la specificul contractului bilateral, categorie din care face parte și cel de comerț internațional, explică de ce în astfel de împrejurări se îngăduie uneia dintre părți să suspende executarea contractului, fie să tindă la desființarea sa printr-o inițiativă unilaterală. Pentru excluderea unor asemenea consecințe prejudiciabile, contractul de comerț internațional dă naștere următoarelor efecte specifice:

l.ex ecepția neîndeplinirii contractului (așa numita "exceptio non adimpleti contractus"), ce constă în îndreptățirea creditorului de a refuza îndeplinirea propriei prestații, dacă debitorul nu-și respectă obligația corespunzătoare.

Rezoluțiunea și rezilierea, ce apar ca sancțiuni pentru neexecutarea obligației de către debitor, putând fi obținute pe cale arbitrală sau judiciară, de creditorul care și-a îndeplinit la timp și complet angajamentul asumat.

Suportarea riscului contractului izvorât din neexecutarea fortuită a obligației contractuale este atribuită în sarcina debitorului sau creditorului, în conformitate cu anumite reguli.

Excepția neîndeplinirii contractului și rezoluția pentru neexecutare se discută pe planul culpei părților, în timp ce imposibilitatea executării contractului datorită riscului contractual este considerată ca fiind datorată unor cauze neimputabile acestora. Dintr-un alt punct de vedere, se impune precizarea că toate regulile specifice contractelor comerciale internaționale se discută pe planul executării acestora, spre deosebire de sancțiunea nulității, care intervine pentru cauze legate de formarea lor.

5.1.1. Excepția de neexecutare a contractului

Pentru a înțelege semnificația excepției de neexecutare a contractului este necesară mai întâi stabilirea sensurilor noțiunii de neexecutare, prin aceasta definindu-se orice neîndeplinire din partea unei părți a oricăreia din obligațiile ce-i revin potrivit contractului, inclusiv executarea lor defectuoasă sau tardivă.

Neexecutarea constituie orice înfrângere sau executare necorespunzătoare a unei obligații contractuale, orice neconcordanță între prestația promisă de creditor prin contract și prestația efectiv executată de debitor.

Neexecutarea are valoarea unei fapte ilicite pentru că orice contract reprezintă legea părților, în acest sens Codul civil făcând distincția între neexecutarea culpabilă și cea fortuită.

Neexecutarea contractelor îmbracă diverse forme, ea putând fi totală sau parțială, temporară sau definitivă și ireversibilă, pozitivă sau negativă, dar indiferent de acestea neexecutarea obligațiilor poate angaja răspunderea contractuală sau poate conduce la rezoluțiune ori reziliere.

În ceea ce privește excepția de neexecutare a contractului,în practica arbitrală din comerțul internațional s-a stipulat în mod constant că în contractele sinalagmatice refuzul uneia dintre părți de a-și onora obligațiile (de pildă,de a plăti prețul), rupe echilibrul care trebuie să existe între prestațiile reciproce,astfel încât cealaltă parte este în drept ca,la rândul ei,să înceteze executarea propriilor sale obligații.

Un alt element important în cadrul definirii conceptului neexecutării contractuale îl reprezintă asumarea unui termen suplimentar de execuție, ce tratează situația în care o parte se află în întârziere cu exectuarea prestațiilor sale iar cealaltă parte dorește să îi acorde un răgaz pentru îndeplinirea acestora, cu scopul de a evita prejudiciile ce ar putea decurge de aici.

Respectarea angajamentelor juridice asumate corespunde nu numai intereselor părților, ci intereselor generale privind dezvoltarea economică, motiv pentru care neexecutarea este sancționată corespunzător, în cadrul "sancțiunilor" putându-se înscrie și "excepția de neexecutare" a contractului, ce capătă valențe specifice în funcție de materia analizată.

Aspecte specifice excepției de executare în cadrul contractelor comerciale internaționale

Contractele de comerț internațional fiind prin excelență sinalagmatice generează între părți drepturi și obligații reciproce și interdependente.

Împrejurarea face ca fiecare contractant să cumuleze în persoana sa dubla calitate de creditor și debitor față de celălalt contractant iar obligația asumată de către una din părți își are cauza juridică în obligația pe care și-o asumă cealaltă parte. De aici decurg o serie de efecte specifice acestui gen de contracte, printre care și cel numit de doctrină "exceptio non adimpleti contractus" sau excepția de neexecutare, adică dreptul creditorului de a refuza îndeplinirea propriei sale prestații, dacă debitorul nu-și execută prestația la care s-a angajat.

În materia dreptului comerțului internațional, spre deosebire de dreptul civil, excepția de neexecutare se analizează ca fiind un mijloc juridic cu dublă valență: pe de o parte reprezintă o modalitate de sancționare a părții care nu și-a executat prestația asumată iar pe de altă parte aceasta constituie un mijloc de apărare de care se poate prevala contractantul căruia i se pretinde executarea prestației ce și-a asumat-o, de către partenerul sau contractual într-un moment când nici acesta nu-și executase propria prestație.Invocarea excepției de neexecutare este posibilă numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții, similare celor din dreptul civil:

– să existe o neexecutare, fie chiar parțială, dar importantă, a obligațiilor contractualmente stabilite;

– obligațiile neexecutate să fie reciproce și să-și aibă temeiul în același contract;

– neexecutarea obligațiilor să nu se datoreze faptei celui care invocă excepția, ci să fie determinată de o altă împrejurare, ce nu-i este imputabilă lui (forța majoră sau culpa debitorului);

– prin natura sa, raportul contractual să comporte aplicarea regulii executării simultane a obligațiilor celor două părți.

Curtea de Arbitraj Comercial Internațional București a apreciat că, de regulă, executarea obligațiilor trebuie să fie simultană în cadrul contractelor sinalagmatice. Aceeași instanță arbitrală a mai decis că refuzul uneia dintre părțile contractante de a-și executa obligațiile la care s-a angajat prin contractul de comerț internațional (de regulă, plata prețului), rupe echilibrul care trebuie să existe între prestațiile reciproce din contractele sinalagmatice, astfel încât celălalt contractant este îndreptățit ca, la rându-i, să înceteze executarea propriilor sale obligații.

Principalul efect al invocării excepției de neexecutare constă în suspendarea executării respectivului contract. Aceasta rămâne operantă până când partea ce pretinde executarea obligației de către partenerul său contractual, fără să-și fi executat propria obligație, își modifică atitudinea trecând la executarea prestației ce-i incumbă.

În caz de neexecutare de către una din părți a obligațiilor contractualmente asumate, cealaltă parte, care și-a executat propriile sale obligații, poate cere rezoluțiunea sau după caz, rezilierea contractului.

5.1.2. Rezoluțiunea și rezilierea – modalități de încetare a efectelor contractului

În doctrină s-a remarcat faptul că, arealul rezoluțiunii și rezilierii în raporturile de comerț internațional este mai restrâns decât cel pe care acestea îl au în circuitul civil, lipsit de element de extraneitate, ceea ce determină în mod necesar o analiză a modalităților de încetare a efectelor contractului în dreptul comun, ce se aplică sub anumite aspecte, prin analogie și relațiilor comerciale pe plan internațional.

Datorită reciprocității și conexității obligațiilor ce se nasc din contractele sinalagmatice, obligația unei părți reprezintă cauza juridică a obligației celeilalte părți. În acest caz, partea culpabilă pentru sfidarea forței obligatorii a contractului este sancționată nu prin refuzul executării obligației asumate de către contractant, ci prin desființarea contractului, ce este cerută de cel ce și-a îndeplinit deja propria obligație sau cel puțin, este gata să și-o execute.

Rezoluțiunea judiciară operează de la data pronunțării hotărârii judecătorești definitive în acest sens, dar pentru admiterea acesteia este necesară îndeplinirea cumulativă a anumitor condiții:

– să existe o neexecutare, fie și parțială, dar importantă a contractului sinalagmatic;

– neexecutarea obligației să se datoreze culpei debitorului (în caz contrar se aplică regulile suportării riscului contractului);

– rezoluțiunea a fost cerută de partea interesată să desființeze contractul (ea nu operează de plin drept), pronunțându-se de instanța de judecată;

– acțiunea în rezoluție este, în ultimă instanță, o acțiune în responsabilitate contractuală, ceea ce reclamă punerea în întârziere a debitorului.

Instanța are dreptul de a aprecia în funcție de circumstanțe dacă este cazul să pronunțe rezilierea, putând acorda debitorului un termen de grație pentru executarea obligației. În plus, acesta are chiar posibilitatea de a evita rezoluțiunea, dacă își execută obligația până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care s-a admis cererea de desființare a contractului.

Creditorul ce este interesat în desființarea contractului prin rezoluțiunea judiciară și repunerea sa în situația anterioară încheierii acestuia nu are certitudinea obținerii rezultatului, chiar dacă sunt întrunite condițiile menționate anterior.

Pentru înlăturarea acestor inconveniente, părțile sunt libere ca să introducă în contractul sinalagmatic anumite clauze, denumite și pacte comisorii, ce reprezintă o altă formă a rezoluțiunii și anume convențională.

Rezoluțiunea convențională este cea stipulată de părți în contractele pe care le încheie, în vederea înlăturării inconvenientelor (înlăturarea pierderii de timp, evitarea cheltuielilor) pe care le prezintă rezoluțiunea judiciară. Deși în majoritatea cazurilor instanța "rămâne implicată" în funcționarea rezoluțiunii convenționale, intervenția ei se va limita la a constata existența unei neexecutări culpabile, validitatea pactului comisoriu și corecta sa aplicare de către partea îndreptățită să-l invoce (ce este creditorul obligației neexecutate). Creditorul își păstrează dreptul de a opta pentru executarea silită, în natură sau prin daune-interese sau dacă devine inaplicabil pactul comisoriu, pentru rezoluțiunea judiciară.În raport de intensitatea cu care se produc efectele rezoluțiunii, există patru tipuri de pacte comisorii.

Rezoluțiunea, fie judiciară, fie convențională, prezintă următoarele efecte:

– desființarea retroactivă a contractului (pe data încheierii lui);

– repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor deja efectuate;

– efectul retroactiv al rezoluțiunii va opera și asupra drepturilor consfințite terților prin contractul respectiv, cu excepția actelor de conservare și administrare făcute de aceștia;

– partea ce și-a executat obligația are dreptul de a obține despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea culpabilă a obligației de către celălalt contractant.

Concluzia logică este că "rezoluțiunea contractului constituie o varietate de executare silită prin echivalent". Deși pare paradoxal ca desființarea contractului să fie privită ca formă de executare silită prin echivalent, aprecierea este firească pentru că se întemeiază nu numai pe principiul forței obligatorii a contractului și pe ideea de culpă, ci și pe ideea de cauză, ce apare ca element al voinței juridice. Această concluzie se va impune în egală masură și în privința rezilierii.

Rezilierea constituie sancțiunea concretizată în desființarea cu efecte numai pentru viitor ("ex nunc") a contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, ce primește aplicare în caz de neexecutare culpabilă a obligației de către una din părți.

Particularitatea rezilierii constă în aceea că, datorită caracterului prestațiilor succesive, retroactivitatea nu este posibilă ca în cazul rezoluțiunii, ce operează în cadrul contractelor bilaterale cu executare "uno ictu" (dintr-o dată). Sub celelalte aspecte, rezilierii i se aplică regimul juridic al rezoluțiunii.

La fel ca și în cazul rezoluțiunii, rezilierea poate opera fie de plin drept, fie în temeiul unui pact comisoriu convenit de părți. În primul caz, trebuie constatată și pronunțată de către organul de jurisdicție (tribunal arbitral sau instanță judecătorească de drept comun), în cel de-al doilea caz operând în puterea convenției părților, intervenția organului de jurisdicție fiind necesară numai dacă există vreun diferend între acestea, cu referire la modul de interpretare sau în ce privește executarea acelei convenții.

Rezilierea potrivit voinței părților este "soluția optimă", aceasta fiind exprimată prin clauze contractuale de tipul celor de evitare a riscurilor nevalutare (mai ales clauza ofertei concurente, a clientului cel mai favorizat, de impreviziune etc.), prin care părțile oferă instanței judecătorești sau arbitrale posibilitatea rezilierii contractului numai în cazuri extreme.

Trebuie relevat faptul că rezilierea nu vizează ceea ce s-a executat până la momentul consumării ei, prestatiile executate până la acel moment nefiind supuse restituirii, ci pierdute. În mod normal, ulterior rezilierii nu se mai execută prestații în baza contractului desființat. Dacă una din părți va îndeplini acte de executare după acest moment, prestațiile îi vor fi restituite.

Există o situație în care este greu de apreciat dacă desființarea unui contract sinalagmatic, ca urmare a neexecutării culpabile de către una din părți, îmbracă forma rezoluțiunii sau a rezilierii. Într-adevăr, unele contracte sinalagmatice nasc obligații cu executare succesivă în sarcina celeilalte părți. Într-o asemenea situație atipică, efectele desființării contractului se vor analiza diferențiat, în funcție de natura obligațiilor. Astfel, cu privire la același contract sinalagmatic pot fi recunoscute atât caracteristicile rezoluțiunii, cât și ale rezilierii.

În ultimă instanță, fundamentul rezoluțiunii și al rezilierii poate fi explicat prin ideea de echitate și de bună-credință. Acestea "se manifestă în echilibrul obligațiilor asumate și care trebuie să fie executate de părțile contractante întocmai cum au fost asumate."

Aplicații specifice ale rezoluțiunii și rezilierii în materie comercială internațională

Rezoluțiunea se concretizează în desființarea contractului de comerț internațional, cu titlu de sancțiune, la cererea părții ce și-a executat prestația, pe motiv că cealaltă parte nu și-a îndeplinit culpabil obligațiile ce-i incumbă.

Arealul rezoluțiunii în raporturile de comerț internațional, constând în desființarea retroactivă a contractului, este mai restrâns decât cel pe care îl are în circuitul civil, lipsit de elemente de extraneitate. Acest lucru este firesc deoarece rezoluțiunea vizează prin excelență contractele sinalagmatice cu executare simultană iar în comerțul internațional ponderea covârșitoare o au contractele de lungă durată, care implică în mod necesar o executare succesivă.

Chiar și vânzarea-cumpărarea, considerată în dreptul comun ca un contract tipic cu executare instantanee, în domeniul comerțului internațional se înfățișează ca un contract tipic cu executare succesivă. Astfel, vânzarea comercială internațională se poate prezenta ca un contract de livrare eșalonată a mărfii, având ca finalitate asigurarea aprovizionarii tehnico-materiale a importatorului.

În caz de neexecutare, acesta este supus rezilierii iar nu rezoluțiunii, domeniul acesteia fiind restrâns la contractele cu executare imediată, "uno ictu". Trebuie menționat că, sancțiunea rezoluțiunii compromite finalitățile urmărite de către părți, fiind aplicată numai ca soluție ultimă pentru salvarea contractului. Pe cale de consecință, recurgerea la această soluție trebuie pe cât posibil evitată, deoarece există numeroase motivații economice ce legitimează în majoritatea cazurilor substituirea rezoluțiunii prin soluții tranzacționale menite să salveze contractul și să asigure executarea acestuia în natură. De altfel, practica învederează raritatea hotărârilor care au pronunțat rezoluția contractelor comerciale internaționale.

În dreptul comerțului internațional rezoluțiunea contractului pentru neexecutare are un regim juridic diferit comparativ cu dreptul comun, aici făcându-se distincția între două situații:

– rezoluțiunea operează de plin drept dacă debitorul nu respectă scadența convenită, în cazul contractelor subordonate unui termen de natură esențială, ce prin specificul lor sunt incompatibile cu întârzierea în executare.

– regimul juridic al rezoluției în contractele cu termen de executare uzual formează obiect de controversă.

În consecință, rezoluțiunea are caracter judiciar, implicând pe de o parte necesitatea pronunțării sale de către organul de jurisdicție competent iar pe de altă parte recunoașterea unui drept de opțiune în beneficiul creditorului, între a cere debitorului obligarea la executarea în natură sau la despăgubiri.

Din punct de vedere practic opinia veritabilă este prima, deoarece rezoluțiunea oricărui contract comportă inevitabil și obligarea părții în culpă, la plata de despăgubiri pentru contractantul ce a solicitat rezoluțiunea, precum și înapoierea de către pârât a prestației ce a fost executată de reclamant. Asemenea consecințe sunt posibile numai prin intermediul unei hotărâri arbitrale sau judecătorești care, constatând neexecutarea contractului de către pârât, dispune rezoluțiunea acestuia și repunerea părților în situația anterioară perfectării înțelegerii lor ("restitutio in integrum"), fapt greu de realizat fără o sentință judecătorească sau arbitrală de executare pe cale silită.

Rezoluțiunea, deși guvernată în principiu în relațiile comerciale internaționale tot de dispozițiile Codului civil, comportă totuși particularitatea că debitorul se află de plin drept în întârziere, prin însăși ajungerea la scadență a obligației la care s-a angajat. Această particularitate privind interdicția acordării termenului de grație pentru debitor în raporturile comerciale internaționale, prezintă o importanță deosebită, deoarece întârzierea în executarea unei obligații comerciale, determinată de acordarea unui termen suplimentar de execuție, s-ar repercuta negativ asupra celorlalte prestații, perturbând buna desfășurare a comerțului internațional.

Efectele rezoluțiunii în cadrul relațiilor comerciale internaționale pot fi sintetizate astfel:

– contractul se desființează retroactiv ("ex tunc"), din chiar momentul perfectării lui;

– părțile sunt repuse în situația anterioară;

– contractantul ce și-a executat sau s-a declarat pregătit să execute prestația asumată, poate pretinde și obține, în caz de neexecutare a contractului de către partenerul său, despăgubiri pentru prejudiciul astfel suferit.

Rezilierea constituie sancțiunea concretizată în desființarea cu efecte numai pentru viitor a contractelor de comerț internațional cu executare succesivă, ce primește aplicare în caz de neexecutare culpabilă a obligației de către una din părți. O parte poate rezilia contractul dacă există o neexecutare esențială din partea celuilalt contractant.

Pentru a determina ceea ce constituie o neexecutare esențială, trebuie luate în considerare mai multe circumstanțe:

– neexecutarea îl prejudiciază substanțial pe creditor de la ceea ce avea dreptul să se aștepte în urma contractului, cu excepția situației în care debitorul nu a prevăzut sau nu ar fi putut să prevadă în mod rezonabil un asemenea rezultat.

– executarea strictă a obligației reprezintă esența contractului .

– neexecutarea este intenționată sau bazată pe o culpă gravă, fapt ce demonstrează că nu se poate avea încredere într-una din părțile contractante.

– neexecutarea dă creditorului motive de a considera că nu se poate baza pe o executare viitoare a contractului.

– în caz de reziliere a contractului debitorul ar suferi o pierdere excesivă determinată de pregătirea sau executarea contractului.

Dreptul la rezilierea contractului comercial internațional se exercită prin notificarea celeilalte părți. Atunci când oferta de executare este tardivă sau când executarea nu este corespunzătoare, creditorul pierde dreptul de a rezilia contractul, dacă nu transmite o notificare celeilalte părți într-un interval de timp rezonabil, începând din momentul în care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența împrejurărilor amintite anterior. Caracterul "rezonabil" al termenului va depinde de circumstanțe. În cazurile în care creditorul poate obține cu ușurință o altă executare și poate decide asupra creșterii sau scăderii prețurilor, notificarea trebuie trimisă fără întârziere. Atunci când creditorul trebuie să se informeze dacă poate obține executarea din alte surse, termenul va fi mai lung. Această notificare va produce efecte din momentul în care este primită de debitor.

Ca efecte ale rezilierii se înregistrează eliberarea ambelor părți de obligațiile de a efectua sau a primi prestații viitoare. Rezilierea nu exclude dreptul de a cere daune-interese pentru neexecutare. După ce contractul a fost reziliat fiecare dintre părți poate cere restituirea prestațiilor pe care le-a furnizat, cu condiția ca la rândul lor să restituie prestațiile primite. Atunci când restituirea în natură este imposibilă sau nepotrivită, va trebui executată valoric, cu condiția să fie și rezonabilă.

Restituirea nu va putea fi realizată decât pentru prestațiile efectuate ulterior rezilierii, atunci când executarea contractului este eșalonată în timp și contractul divizibil.

Aceste două instituții cunosc reglementări similare și în alte sisteme de drept, aspectele esențiale cu privire la acestea urmând a fi evidențiate în continuare.

5.1.3. Riscurile contractuale și distribuirea lor între părți

În contextul executării unui contract sinalagmatic se poate ivi situația în care o parte contractantă nu-și execută obligația ce-i incumbă, faptă care nu îi este imputabilă, fiind provocată de apariția unui caz fortuit.

Pe de altă parte, obligația ce-i revine celeilalte părți poate fi în continuare susceptibilă de executare, fapt ce determină întrebarea legată de posibilitatea creditorului obligației imposibil de executat de a rămâne în continuare ținut de propria obligație.

Soluțiile posibile se rezumă la un răspuns fie pozitiv, fie negativ. În primul caz, riscul contractului îl suportă creditorul obligației imposibil de executat, pentru că acesta va fi considerat în continuare dator să execute propria obligație, cu toate că este sigur că nu va mai putea beneficia de vreo contraprestație nici în natură (obiectul inițial al obligației este definitiv compromis ca urmare a cazului fortuit) și nici în echivalent (posibilitatea obligării debitorului la despăgubiri este eliminată, lipsa culpei acestuia excluzând angajarea răspunderii sale contractuale).

În cel de-al doilea caz, riscul este suportat de debitorul obligației imposibil de executat, înțelegând prin aceasta că el va fi lipsit de contraprestația la care era îndreptățit conform contractului (sau dacă a fost executată, este dator să o restituie), în ciuda faptului că această contraprestație poate fi realizată. În plus, acestuia nu i se poate imputa în nici un fel neexecutarea propriei obligații.

Regula în dreptul nostru civil este aceea că riscul contractului îl suportă debitorul obligației imposibil de executat ("res perit debitori"), soluția nefiind reglementată de principiu,

Se poate constata că nici un text de lege nu se referă la ipoteza în care imposibilitatea fortuită de executare este parțială. Din aceste considerente ar fi posibil ca în funcție de împrejurări să se decidă reducerea, proporțional cu partea efectiv executată din obligația afectată de cazul fortuit, a contraprestației la care este obligat creditorul obligației imposibil de executat.

În contractele sinalagmatice translative de proprietate, problema riscului se raportează la obligația de predare a bunului. În situația în care bunul piere datorită unui caz fortuit ce intervine între momentul încheierii contractului și cel la care trebuie efectuată predarea bunului, această obligație poate deveni imposibil de executat.

În cazul bunurilor de gen, transferul proprietății se consumă la momentul individualizării bunului, ce se produce de regulă odată cu predarea lui către dobânditor. Dacă bunul piere fortuit anterior datei la care trebuie predat și nu este individual determinat, debitorul obligației imposibil de executat ramane ținut de propria prestație, fiindcă "bunurile de gen nu pier".

În cazul punerii în întârziere a transmițătorului, riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă tot el. În ciuda acestui fapt chiar atunci când debitorul obligației ce a devenit imposibil de executat este pus în întârziere, el va fi exonerat dacă dovedește că “lucrul ar fi pierit și la creditor, dacă i s-ar fi dat”.

Când transferul dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat se produce ulterior încheierii contractului (de exemplu, înstrăinarea unor bunuri viitoare etc.), riscul îl suportă tot transmițătorul, dacă pieirea fortuită a bunului precede data transferului.

Dacă transmiterea proprietății este afectată de o condiție iar bunul piere fortuit înaintea îndeplinirii acesteia, soluția va lua în considerare diferența dintre condiția suspensivă și cea rezolutorie.

În cazul contractului de vânzare-cumpărare, ce este afectat de o condiție suspensivă, dacă bunul piere fortuit înainte de realizarea acesteia, riscul îl suportă cumpărătorul. Astfel, acesta rămâne obligat la plata prețului, inclusiv în cazul realizării condiției, chiar dacă efectul retroactiv al îndeplinirii sale ar presupune ca dobânditorul să fie considerat proprietar de la încheierea contractului.

În ipoteza în care bunul ar pieri fortuit doar în parte dobânditorul este obligat să primească bunul în starea în care se găsește, fără a putea pretinde măcar o reducere proporțională de preț. În prezența unei condiții rezolutorii, cumpărătorul suportă riscul contractului, rămânând obligat la plata prețului, pentru că se comportă încă de la încheierea acestuia ca un proprietar pur și simplu. Transmiterea proprietății ce este afectată de o condiție determină, după cum s-a putut remarca, suportarea riscului pieirii fortuite a bunului, de acea parte contractantă ce are calitatea de proprietar.

Aspecte specifice riscurilor contractuale în material comerțului internațional

Diversificarea riscurilor contractuale este vădit mai accentuată în relațiile comerciale internaționale decât în circuitul intern, această situație explicându-se prin existența unor împrejurări precum: evenimente politice externe (lovitură de stat razboi), acte locale de guvernământ (măsuri protecționiste, refuz al autorizațiilor de import sau prohibiție de transfer valutar), instabilitatea de pe piețe (fluctuația costurilor de producție, adoptarea unui nou sistem monetar, voința cursurilor de schimb). Evenimentele viitoare și probabile a căror producere ar putea provoca anumite pierderi, pot fi previzibile atunci când factorii care ar aduce pierderi pot fi prevăzuți cu anticipație și imprevizibile, determinate de situații fortuite.

Neexecutarea contractului comercial internațional datorită unei împiedicări mai presus de voința părților, pune problema suportării riscurilor numai în cazul obligațiilor de rezultat (transportarea unei cantități de marfă la destinația stabilită, executarea unei lucrări, culegerea unei recolte, fabricarea unor produse etc.) iar nu și în cazul obligațiilor de mijloace (de diligentă sau prudență), deoarece acestea din urmă impun debitorului numai o comportare corectă, care dacă a fost urmată, prestația lui se consideră îndeplinită.

Evenimentul fortuit subsumat ideii de risc poate antrena o împiedicare totală sau parțială, definitivă sau temporară a executării obligației, poate provoca avarierea sau chiar distrugerea totală a bunului, obiect material al obligației.

În prima situație, pierderile ocazionate se analizează ca riscuri ale contractului iar în cea de-a doua ipoteză dobândesc semnificația de riscuri ale lucrului.

Practica arbitrală de comerț internațional aplică în mod constant principiul general în materia suportării riscului contractual, conform căruia aceste riscuri incumbă debitorului obligației imposibil de executat, cu condiția ca "lex causae" să fie dreptul român. Cu alte cuvinte "res perit debitori ", debitorul neavând dreptul de a pretinde partenerului său contractual să execute obligația corelativă.

Se poate însă observa că debitorul respectiv nu va putea fi obligat la despăgubiri față de creditorul prestației devenită imposibil de executat. Astfel, în cazul contractului de leasing, dacă din motive ce sunt mai presus de voința sa, finanțatorul în calitate de locator nu poate preda spre folosință utilizatorului mijlocul de transport închiriat, suportă riscul contractului.

În această situație pierde chiria aferentă, dar locatarul (utilizatorul) nu va fi îndreptățit să pretindă despăgubiri pentru faptul că n-a putut beneficia de folosința mijlocului de transport închiriat.

Practica a reținut și o excepție, specifică pentru comerțul internațional, de la regula mentionată, în care riscul aparține creditorului ("res perit creditori").

Această excepție constă în suportarea de către creditorul prețului (vânzătorul) a riscului devalorizării monedei de plată între momentul contractării și scadență, datorită aplicării principiului nominalismului liberal, dacă părțile nu au prevăzut în contract o clauză asiguratorie corespunzatoare.

Este însă posibil ca această situație excepțională să fie înlăturată, revenindu-se la regula, în cazul în care debitorul plății (cumpărătorul) este în culpă, prin executarea incorectă a obligației sale monetare.

Riscurile lucrului, care constau în pierderea, distrugerea sau avarierea bunului ce formează obiectul material al contractului, în general datorită intervenției unor cauze naturale iar uneori ca efect al unor măsuri administrative. (ca de exemplu, măsurile fitosanitare adoptate de autoritățile statale de resort pentru prevenirea sau combaterea unor epizotii), incumbă proprietarului ("res perit domino").

Astfel, riscul este suportat de partea care deține calitatea de proprietar în momentul când se produce evenimentul fortuit. Domeniul de aplicare a acestei reguli este redus în comerțul internațional, vizând doar contractele translative de drepturi reale, care au ca obiect bunuri individual determinate.

În primul rând, deoarece aceste contracte (este vorba, în principal, de contractul de vânzare-cumpărare internațională) au ca obiect bunuri generice (mărfuri), transferul riscurilor operează în momentul preluării mărfii de către cumpărător.

După cum s-a remarcat în doctrină , regula "res perit domino" este totuși înlăturată, iar pe cale de consecință riscurile lucrului cad în sarcina debitorului obligației de livrare (adică a vânzătorului), devenită imposibil de executat, în următoarele condiții:

– obiectul material al contractului îl constituie bunuri viitoare sau de gen, situație uzuală în relațiile comerciale internaționale, deoarece în asemenea cazuri dreptul de proprietate nu se transferă decât la data individualizării mărfii, care de regulă coincide cu data predării ei, până atunci vânzătorul este debitor al obligației de livrare;

– transmiterea dreptului de proprietate cu privire la lucru este subordonată unei condiții suspensive iar "pendente conditione" acel lucru piere fortuit; astfel, debitorul obligației de livrare nu mai poate executa respectiva obligație la data când ea devine exigibilă. În acest caz, riscurile incumbă în mod normal cumpărătorului, care are calitatea de proprietar la data încheierii contractului.

– prin contract s-a stabilit ca transmiterea dreptului de proprietate cu privire la lucru să opereze la un anumit termen, până la împlinirea acestuia vânzătorul fiind debitorul obligației de livrare.

Această ultimă soluție este cel mai frecvent utilizată în activitatea de comerț internațional, cu scopul înlăturării regimului neconvenabil al dobândirii proprietății de către cumpărător, concomitent cu încheierea contractului, ce este de natură a-l defavoriza, punându-l în situația de a-și asuma riscuri inutile.

De aceea, se obișnuiește ca în conținutul contractului să se stipuleze o clauză prin efectul căreia părțile convin ca momentul transmiterii dreptului de proprietate cu privire la marfa vândută, să coincidă cu momentul predării acestei mărfi cumpărătorului. În acest mod se realizează o distribuție echilibrată între părți a sarcinii riscului pierderilor fortuite. Imperativul s-a materializat practic în clauze contractuale standardizate, fie INCOTERMS, fie RAFTD, cuprinse și în principiile UNIDROIT, care decalează acest moment, astfel încât până la predarea mărfii convenite riscurile să fie suportate de către producător.

Independent de clauzele arătate, participanții la activitatea de comerț internațional urmăresc să estimeze anticipativ riscurile contractuale, prin folosirea unor formule matematice, întemeiate pe calculul probabilităților. Altfel spus, părțile optează pentru soluția transferului riscurilor într-un moment ulterior încheierii contractului, fie în mod direct, prin clauze contractuale explicite în acest sens, fie în mod indirect, prin încorporarea contractuală a unor reguli sau uzanțe codificate ce prevăd o asemenea soluție.

Riscurile contractuale în comerțul internațional produc o serie de consecințe negative asupra contractanților, după cum se poate lesne constata, din datele anterioare, fapt ce impune necesitatea înlăturării sau atenuării acestor urmări nefaste, o principală modalitate de realizare a acestui obiectiv fiind colaborarea părților.

Obligația de cooperare se exprimă, în special, prin necesitatea ca părțile să depună eforturi conjugate pentru limitarea pagubelor și readucerea contractului, în măsura posibilă, la situația normală, chiar prin renegocierea acestuia sau prin atribuirea către un arbitru a competenței pentru a-l readapta la noile împrejurări.

5.2. Impactul contractului de comerț international asupra terților

5.2.1. Relativitatea efectelor contractelor

Principiul relativității efectelor contractului reprezintă acea regulă potrivit căreia efectele se produc numai față de autorii contractului, fără a putea dăuna sau profita altor persoane. Conținutul principiului se exprimă concis în adagiul „res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest". Într-o altă exprimare, forța obligatorie a creanțelor generate de un contract nu poate fi opusă decât părților contractante.

Regula "res inter alios acta" este strâns legată de principiul "pacta sunt servanda", care proclamă faptul că efectele obligatorii ale contractului constituie legea părților, dar numai a părților care au încheiat contractul.

În consecință, interpretarea și explicarea regulii "res inter alios acta" a cunoscut același traseu intelectual și aceleași influențe istorice ca și "pacta sunt servanda".

Principiul își are rădăcinile în dreptul roman, în cadrul căruia creanța dădea naștere unei legături de ordin personal între debitor și creditor, acesta din urmă având o putere absolută asupra fizicului debitorului. Din acest motiv este simplu de admis ca un angajament juridic luat de anumite persoane nu poate produce efecte decât între cei care au luat parte la încheierea lui.

Relativitatea, ca legătură între subiecții raportului juridic "in personam", a fost alimentată și de formalismul dreptului roman, ce cerea ca viitoarele părți ale contractului să fie de față (și față în față) în cadrul ritualului care avea drept substanță rostirea unor formule sau cuvinte rituale ("stipulatio"), cu scopul încheierii acestuia.

În concluzie, "res inter alios acta", o regulă "prea evidentă și prea simplă", poate servi drept ghid "în găsirea unei soluții pentru ieșirea din labirintul conceptual reprezentat de contract” cunoscând aspecte specifice în raport cu diferitele categorii de contracte cărora li se aplică, aspecte analizate în următoarele secțiuni.

Aspecte specifice principiului relativității în cadrul contractelor comerciale internaționale

Problema principiului relativității efectelor contractelor apare în aceiași termeni și în materia contractelor comerciale internaționale. În această situație trebuie reținute două aspecte :

– în aprecierea acțiunii principiului relativității efectelor contractelor de comerț internațional se va lua în considerare gama vastă de obligații stabilite de lege în sarcina părților, în legatură cu executarea acestor contracte.

– în complexitatea sa, acest principiu este privit în conexiunea în care se află contractele de comerț internațional cu cele de comerț intern, pentru realizarea operațiunilor specifice.

Aplicând principul relativității efectelor contractului, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional București a decis într-o speță că un contract de navlosire produce efecte numai între armator și navlositor.

În consecință, el nu generează nici drepturi și nici obligații decurgând din transportul maritim față de agentul (broker) prin intermediul căruia a fost angajată nava. Împrejurarea că brokerul a semnat înscrisul constatator al contractului nu este de natură să-i atribuie calitatea de parte contractantă, dacă a precizat că a acționat "as agent only" (numai ca mijlocitor).

În sensul arătat s-a decis constant că înțelegerea intervenită între exportator și destinatarul din străinătate al mărfii, prin care se aduc modificări termenelor de livrare stabilite prin contractul dintre exportator și importator, este inopozabilă acestuia.

Determinarea arealului principiului relativității efectelor contractelor de comerț internațional implică în mod necesar definirea conceptelor de "părți", "terți" și "succesori ai părților", noțiuni ce prezintă particularități în raport cu dreptul comun.

Au calitatea de părți persoanele fizice sau juridice care au încheiat nemijlocit sau prin reprezentare contractul de comerț internațional. Trebuie asimilat părților și intermediarul (comisionar sau mandatar), care acționând fără reprezentare încheie contractul în nume propriu, dar pe seama reprezentatului.

Cei ce nu au participat nici direct, nici indirect la încheierea contractului de comerț internațional, fiind complet străini de acel contract, au calitatea de terți (penitus extranei). Această calitate o are intermediarul (comisionar sau mandatar), care acționând cu reprezentare, rămâne în exteriorul raportului juridic obligațional a cărui stabilire o mijlocește. Deși terții nu intră sub incidența efectelor generate de contract, ei au totuși îndatorirea de a-i respecta ca realitate socio-juridică.

Lato sensu, succesorii părților sunt considerați și vor fi analizați ca fiind o grupă intermediară de persoane, plasată între părți și terți care, fără a fi participat direct sau indirect la perfectarea contractului, suportă în anumite limite efectele acestuia, datorită faptului că se află în anumite raporturi juridice cu părțile.

Participanții la comerțul internațional sunt în marea lor majoritate subiecți de drept aparținând ordinii juridice naționale din diverse țări. Dintre aceștia ponderea covârșitoare este reprezentată de persoanele juridice.

Acestea vor fi supuse adeseori fuziunii (prin absorbtie sau contopire) ori divizării (totale sau parțiale), împrejurări ce comportă transmisiuni universale sau cu titlu universal către alți subiecți de drept, care sunt succesorii lor.

Astfel, s-a admis în mod constant că poziția de succesor al unei persoane juridice străine – parte într-un contract încheiat cu o firmă românească – care a suferit un proces de reorganizare, este recunoscută în România, în temeiul reciprocității sau al unui tratat de asistență juridică încheiat cu statul a cărui naționalitate o are persoana juridică reorganizată.

Dacă reorganizarea a fost adusă la cunoștința partenerului român, succesorul în drepturi poate exercita în România toate drepturile persoanei juridice reorganizate.

Practica arbitrală a recunoscut cu caracter de uzanță, obligația succesorului în drepturi a persoanei juridice reorganizate, de a aviza în scris partenerul contractual al acestuia din urmă, cu scopul de a face această măsură opozabilă celuilalt contractant.

În cazul în care reorganizarea privește o persoană juridică română, practica arbitrală a statuat că succesorul cu titlu particular este răspunzător față de creditorul străin, răspundere care este proporțională cu valoarea bunurilor dobândite.

Similar succesorilor, creditorii chirografari ai unui debitor comerciant sunt obligați să respecte contractele convenite de acesta, dacă prin contractele respective nu le-au fost fraudate interesele.Acele persoane ce nu au participat, direct sau indirect, la încheierea contractului de comerț internațional, ca și acelea care nu au calitatea de succesori în drepturi ai acestora, nu pot deveni debitori ai unei obligații generată de un asemenea contract. Din acest punct de vedere principiul relativității nu suportă nici o excepție în raporturile de comerț internațional.

Nimic nu se opune însă, ca printr-un contract de comerț internațional să se creeze drepturi în favoarea unei persoane străine de acel contract. Deci, sub acest aspect, principiul în discuție admite o excepție și anume stipulația pentru altul, care pare perfect compatibilă cu specificul contractului de comerț internațional.

Un bun exemplu cu privire la problemele care apar în legatură cu relativitatea efectelor contractului de comerț internațional este cazul Jacob Mandtke T.M.C.S., soluționat de Curtea de Justiție a Comunității Europene.

Curții de Justiție i se cerea să determine jurisdicția competentă pentru acțiunea cumpărătorului unui produs, contra fabricantului. Articolul 5 punctul 1 al Convenției de la Bruxelles (15 noiembrie 1993) asupra garanțiilor bunurilor de consum și a serviciilor după vânzare, prevede că în materie contractuală, pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat poate fi chemat în judecată în fața tribunalului altui stat, pe teritoriul căruia obligația pe care se bazează acțiunea în justitie a fost sau trebuia să fie executată.

Conform jurisprudenței franceze, fabricantul este responsabil solidar cu vânzătorul pentru garanția legală a produselor, față de cumpărătorul final, această răspundere având o natură contractuală. În cazul din speță, ce privește o vânzare de echipament industrial, cumpărătorul francez chemă în judecată împreună, pe vânzătorul francez și pe fabricantul german, în fața tribunalului francez.

Curtea a interpretat noțiunea de "materie contractuală" într-un mod autonom, referindu-se în principal la sistemul și la directivele convenției și a declarat că regula de competență specială prevăzută de articolul 5 punctul I al convenției, nu poate fi aplicată litigiului dintre un subdobânditor al lucrului și fabricant, pentru că o asemenea aplicare este incompatibilă cu principiul securității juridice, având în vedere că nu este previzibilă pentru fabricant. Curtea a mai precizat că fabricantul nu are nici o relație contractuală cu subdobânditorul lucrului și nu-și asumă nici o obligație de natură contractuală față de acest cumpărător, a cărui identitate și domiciliu le poate ignora în mod legitim.

De asemenea, Curtea a mai constatat că în majoritatea statelor contractante răspunderea fabricantului față de subdobânditor, pentru viciile lucrului vândut, este considerată ca nefiind de natură contractuală.

În consecință, Curtea a refuzat să extindă aplicarea articolului 5 punctul 1 al Convenției asupra relației dintre producător și cumpărător, fapt ce constituie aplicarea concretă a principiului relativității efectelor contractelor de comerț internațional.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

Constantin Andronovici, Drept internațional public, Editura Graphix – Iași, 1993;

I. Cloșcă, Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale, Editura Academiei – București, 1983;

I. Cloșcă, Mecanisme de reglementare pașnică a diferendelor dintre state, Editura Politică – B ucurești, 1982;

Ion Diaconu, Curs de drept internațional public, Casa de editură și presă „Șansa” SRL – București, 1993;

N. Ecobescu, V. Duculescu, Drept internațional public, Editura Hyperion – București, 1993;

Grigore Geamănu, Drept internațional public, vol. I, vol. II, Editura Didactică și Pedagogică – București, 1981, 1983;

Gheorghe Moca, Dreptul Internațional, vol. I, Editura Politică, București – 1983;

M. Molea, Răspunderea statelor în Dreptul Internațional Contemporan, Editura Scrisul Românesc, Craiova – 1978;

Marțian Niciu, Drept internațional public, vol.I, Editura Fundației „Chemarea” Iași – 1993;

Marțian Niciu, Introducere în dreptul internațional spațial, Editura Piramida – Craiova 1992;

Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internațional public, Casa de editură și presă „ȘANSA”SRL – București, 1994;

Al. Bolintineanu, A Năstase, Drept Internațional Contemporan, Editura Institutul Român de studiu Internațional de studii Internaționale și RA “ Monitorul Oficial ” – București 1995

Vincent Berger,Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura IRDO – București 1998

M.J.Chevalier, Cours de histoire des Idees Politiques – Paris 1957