Ciuful de Padure

CUPRINS

CAP. 1 INTRODUCERE

IMPORTANȚA STUDIULUI

CAP. 2 CARACTERISTICILE SPECIEI DE PRĂDĂTOR

Ciuful de pădure (Asio otus, L., 1758) este o pasăre nocturnă (figura 1), având mai multe denumiri populare în limba română: cioful, ciuhurete, ciufurez sau bufnița cu urechi lungi, care trăiește în zona de câmpie sau deal și se ascunde în frunzișul copacilor, iar hrana o procură din păduri sau câmp deschis (Stănescu, Pârvulescu, 2008) .

Din punct de vedere sistematic, specia Asio otus face parte din: Regnul Animalia, Încrengătura Cordata, Clasa Aves, Ordinul Strigiformes, Familia Strigidae.

Figura 1 Asio otus ( foto Meseșan Ioana)

Poate fi întâlnită în Eurasia ce cuprinde o parte din Europa, Africa de nord, Japonia, China și în America de nord (link 1). În România este o specie sedentară, prezentă în toate cele patru anotimpuri (figura 2).

Figura 2 Răspândirea speciei în România și pe glob (link 2)

Datorită efectivului numeric, specia este considerată “fără îngrijorare”, deoarece nu se apropie de pragurile de vulnerabilitate în temeiul criteriului de mărimea populației (<10.000 exemplare mature cu o scădere continuă estimată >10 % în 10 ani). În ultimi 40 de ani specia a fost supusă unei scăderi mici sau chiar nesemnificative a efectivului populației; în Europa nu se cunoaște mărimea populației (Birdlife International 2015).

Descrierea speciei Asio otus

Asio otus (figura 1) este o pasăre prădătoare nocturnă din familia bufnițelor și împreună cu cucuveaua sunt cele mai comune răpitoare de noapte (Dimitrie, 1983). Au corpul relativ slab, dar pare voluminos datorită penajului bogat și înfoiat care nu stau culcate pe corp, ci îndepărtate de acesta (Feider și colab.,1967).

Penajul acestor răpitoare este de culoare crem-ruginiu, iar pe spate au dungi longitudinale brune-cenuși (Stănescu, Pârvulescu, 2008). Abdomenul este roșiatic sau crem-ruginiu amestecat cu alb și dungi longitudinale. Ciocul este brun, ascuțit, curbat chiar de la bază cu mandibula superioară îndoită spre capătul celei inferioare. Baza ciocului și a nărilor sunt acoperite cu vibrize (Ion și colab.,2003).

Picioarele sunt de culoare galben-ruginii acoperite cu pene și puf până la gheare, motiv pentru care această specie cuibărește în cuiburile altor păsări cum ar fi: coțofana (Pica pica), cioara (Corvus frugillegus și Corvus corone cornix) sau în cuiburile de veveriță (Stănescu, Pârvulescu, 2008).

Capul este mare și rotund, regiunea occipitală este foarte lată cu orbite mari (Feider și colab, 1967). Fața este determinată de un disc vizibil de culoare brun-roșcat, mărginit de dungi negre și gri. Ochii sunt mari de culoare roșii-gălbui, îndreptați înainte și sunt înconjurați de un disc de pene dispuse radiar, iar deasupra lor sunt două grupe de pene ce formează „ urechile” vizibile de la distanță. Urechile au un pliu tegumentar care este acoperit de pene și poate fi îndreptat în direcția de unde vine sunetul (Feider și colab.,1967).

Aripile sunt late și lungi, iar coada este scurtă.

Femela este mai mare și mai închisă la culoare decât masculul, aceasta având o greutate de până la 300 de grame, iar masculul 250 de grame. Au o înălțime de 35-40 de cm, deschizătura aripilor fiind de 90-100 de cm și o greutate de 260-435 de grame. Pot trăi în medie 27 de ani. Juvenilii au același colorit ca și adulții insă au penele mult mai ușoare și pufoase.

Asio otus sunt păsări tăcute în afara sezonului de împerechere, iar în această perioada au o mare varietate de sunete pentru a comunica.

Asio otus vânează în special noaptea, datorită faptului că au văzul și auzul foarte bine dezvoltate își i-au prada prin surprindere. După ce a capturat prada o ucide printr-o lovitură în ceafă, după care o înghite întreagă (figura 3, 1).

Proventriculul este primul stomac al acestor răpitoare care primește mâncarea din esofag, unde se secretă un mucus, iar acidul clorhidric împreună cu pepsinogenul pregătesc hrana pentru a fi transportată în ventricul (figura 3, 1). Ventriculul este cunoscut ca pipotă care acționează asupra hranei ca niște dinți, măcinând-o și împingând-o în camera interioară. Materialele digerabile sunt separate și transferate în intestinul subțire în timp ce resturile nedigerabile sunt eliminate sub formă de ingluvii (figura 3, 2).

În decurs de 6-8 ore ciuful regurgitează resturile nedigerate de blană și oase sub formă de ingluvii (figura 3).

Reproducerea la Asio otus

Ciuful de pădure este o specie monogamă, adică au un singur partener de reproducere cu care formează pereche în timpul iernii.

Masculul efectuează zboruri în zig-zag, bătând ușor din aripi și cântă atrăgandu-și partenera. Masculul îi arată viitoarei partenere că poate să vâneze prin faptul că ii aduce mâncare, un lucru important pentru viitor când apar puii, fiind și vânarea un criteriu în alegerea partenerului.

După formarea perechilor, femela depune aproximativ 4-5 ouă albe, netede în cuiburile vechi de cioară (Corvus frugillegus și Corvus corone cornix), coțofană (Pica pica) sau veveriță (link 2). Femela clocește ouăle, însă îl lasă și pe mascul pentru o scurtă perioadă de timp, pentru a putea să se hrănească. Incubarea durează în jur de 25-30 de zile, iar după trei săptămani puii sunt gata să plece din cuib. Puii sunt nidicoli, de aceea părinții îi hrănesc timp de 10-11 săptamani, până ce aceștia sunt gata să părăsescă definitiv cuibul și să zboare (figura 4).

Aceste păsări prădătoare pot fi vânate la rândul lor de ulii (Accipiter sp.), șerpi, bufnița mare (Bubo bubo), acvila de munte (Aquila chrysaetos), șoimul cu coada roșie. În momemtul în care se simt amenințate scot un sunet strident și își deschid aripile pentru a părea mai mari și mai înfricoșătoare. De asemenea, acestea au capacitatea de a-și modifica mărimea corpului prin umflarea penelor pentru a părea mai mari sau prin răsucirea corpului pentru a fi mai mici.

Datorită penelor foarte fine și flexibile au un zbor lin, fără zgomote, ușor rapid. Adaptările la viața nocturnă a speciei Asio otus atât din punct de vedere comportamental cât și prin aspect sunt auzul și vederea foarte bine dezvoltate ce le ajută să își localizeze mult mai ușor prada, cât și așezarea penelor în jurul ochilor în rozetă și în jurul urechilor ca un fel de mănunchi sunt adaptări ale aspectului (Feider și colab., 1967).

Ciuful de pădure se hrănește în general cu rozătoare mici, precum: șoareci, chițcani, scorpii, șobolani, chiar și păsări mici, șerpi mici și insecte. Aceste răpitoare sunt foarte folositoare pe langă gospodariile oamenilor, deoarece prinde mai mulți șoareci și șobolani decât o pisică (Feider și colab.,1967).

Figura 4. Asio otus, adult și juvenil (1- link 4; 2- link 5; 3- link 6; 4- foto Ioana Meseșan)

CAP. 3 MATERIALE ȘI METODE

Ingluviile analizate provin de la un grup de ciufi de pădure (Asio otus) care în iarna 2015-2016 au ales ca staționare diurnă 2 mesteceni (Betula pendula), 3 tei (Tilia tomentosa), arțari (Acer platanoides) și un brad (Abies alba), în exteriorul Muzeului Banatului Timișoara (figuraX).

Figură X. Muzeul Banatului din Timișoara, vedere frontală și laterală (foto Meseșan Ioana).

Muzeul Banatului este localizat în centrul orașului Timișoara și are sediul în interiorul Castelului Huniade. Muzeul a fost inființat în 1872 ca ”Societatea de Istorie și Arheologie”(figura x).

Figură x. Muzeul Banatului localizare pe hartă, Google earth

Numărarea efectivului de ciufi s-a făcut săptămânal în intervalul: 11.10.2015- . Săptămânal au fost adunate și ingluviile prin alegerea randomizată de sub coronament în eșantioane de 50 de bucăți (figura xx).

Figură XX. Grupare de Asio otus și adunare de ingluvii (foto Meseșan Ioana- stânga, Meseșan Iulia- dreapta)

În laborator, ingluviile au fost puse la uscat pentru a putea fi desfăcute mai târziu (figura x). Ingluviile pot diferi ca mărime și greutate în funcție de digestia păsării.

Figură X. Uscarea și diferența de mărimi a ingluviilor (foto Ioana Meseșan)

Desfacerea lor a fost efectuată prin scufundarea în apă pentru a se înmuia, după care le-am pus pe un suport de sticlă și cu ajutorul unui bisturiu am separat blana de oasele necesare pentru determinarea speciilor mâncate de Asio otus (figura X).

Figură X Desfacerea ingluviilor (foto Ioana Meseșan)

Speciile pradă au fost determinate și notate separat pentru fiecare ingluvie, astfel încât au servit la întocmirea fișelor de analize săptămânale (figura X).

Figură X. Întocmirea caietului de laborator și notarea speciilor (foto Ioana Meseșan)

Identificarea prăzii a fost făcută după cranii atât la mamifere cât și la păsări (figura X).

Figură x Craniu de rozător și craniu de pasăre (foto Ioana Meseșan)

Determinarea craniilor de rozătoare include prezența dinților de pe maxilare și mandibule, iar deosebirea între specii constă în diferența formei măselelor.

Determinarea prăzii se face după mandibula sau maxilarul drept al animalului.

În cazul fam. Muridae identificarea speciei se poate face și în lipsa măselelor după forma alveolelor (Figura x,3).

La păsări identificarea se face după lungimea și vârful ciocului (figura X.2).

Figură X (1)-Identificarea în cazul microtidelor, (3)-Identificarea speciilor în cazul Muridelor după măsele și alveole (foto Ioana Meseșan- Henning Vierhaus), (2)-Identificarea în cazul păsărilor

Determinarea speciilor pradă s-au făcut la stereomicroscop (figura X).

Figura X. Maxilar de mamifer văzut la stereomicroscop (foto Ioana Meseșan)

Diferența între speciile Microtus agrestis și Microtus arvalis constă în prezența unui tubercul inferior situat la măseaua superioară M2, acest tubercul fiind prezent doar la specia Microtus agrestis.

La Muridae diferența constă în prezența unui tubercul la măseaua M1 și la măseaua M2 prezent la specia Apodemus sylvaticus, iar la specia Apodemus agrarius în locul tuberculuilui este o scobitură în interior. La specia Mus musculus lipsește atât tuberculul cât și scobitura interioară. După mandibulă, diferența între aceste specii se face la măseaua M1 care la Mus musculus are formă stelată, iar la celelalte două specii forma se modifică treptat și apar tuberculi la specia Apodemus sylvaticus.

La Cricetus cricetus identificarea se face după forma măselelor superioare care este foarte diferită față de celelalte muride.

CAP. 4 REZULTATE ȘI DISCUȚII

CAP. 5 CONCLUZII

CAP. 6 BIBLIOGRAFIE

Aschwanden, J., Birrer, S. and Jenni, L., (2005). Are ecological compensation areas attractive hunting sites for common kestrels (Falco tinnunculus) and long-eared owls (Asio otus)?, Journal of Ornithology, 146(3): 279-286.

BirdLife International. 2015. European Red List of Birds. Office for Official Publications of the European Communities, Luxembourg.

Dimitrie R., (1983). Mic atlas ornitologic, Editura Albatros, București, pag. 142

Feider Z., Grossu Al. V., Gyurko St., Pop V., (1967). Zoologia vertebratelor, Editura Didactică șă pedagogic, București, pag. 510-512

IOC World Bird List (v4.3), Gill, F and D Donsker (Eds.) 2014

Ion I., Gache C., Ion C., Valenciuc N., (2003). Zoologia vertebratelor, Editura Universității “Al. I. Cuza”, Iași, pag. 252-253

IUCN. 2015. The IUCN Red List of Threatened Species. Version 2015-4. Available at: www.iucnredlist.org. (vizualizat 1.02.2016)

Stănescu D., Pârvulescu L., (2008). Timișoara și păsările ei, Editura Tempus, Timișoara, pag. 32

Link-uri:

http://www.birdlife.org/datazone/species/factsheet/22689507#http://www.aerc.eu/DOCS/Bird_taxa_of _the_WP15.xls#

http://www.oiseaux.net/oiseaux/hibou.moyen-duc.html

http://www.toateanimalele.ro/ciuful-de-padure/

Long-eared owls: Who cares about pinyon pine?

http://www.arkive.org/long-eared-owl/asio-otus/image-G43828.html

http://pixdaus.com/long-eared-owl-asio-otus-juveniles-birds-nature-owlets-owls/items/view/302663/