Cetatenia In Sistemul Constitutional Roman Si In Dreptul Comparatdoc
=== Cetatenia in sistemul constitutional roman si in dreptul comparat ===
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ BUCUREȘTI
LUCRARE DE LICENȚĂ
CETĂȚENIA ÎN SISTEMUL CONSTITUȚIONAL ROMÂN ȘI ÎN DREPTUL COMPARAT
Coordonator: Prof. Univ. Dr. Pavel Nicolae
Absolvent: CERVENCU ANA
BUCUREȘTI
2013
INTRODUCERE ……………………………………………………………………………..4
CAPITOLUL I ……………………………………………………………………………………………………….5
NOȚIUNEA DE CETĂȚENIE ……………………………………………………………………………….5
I.1. Sensurile noțiunii de naționalitate și cetățenie în sistemul constituțional român 5
I.2. Definiția cetățeniei române ……………………………………………………………………….9
I.2.1. Natura juridică a cetățeniei …………………………………………………………………..13
CAPITOLUL II ……………………………………………………………………………………………………16
REGIMUL JURIDIC AL CETĂȚENIEI ……………………………………………………………..16
II.1. Principiile cetățeniei române …………………………………………………………………17
II.2. Reflectarea cetățeniei în Constituția României ………………………………………. 20
II.2.1. Dobândirea cetățeniei române prin naștere …………………………………………..20
II.2.2. Dobândirea cetățeniei la cerere …………………………………………………………..23
II.2.2.1. Condițiile de primire ……………………………………………………………. ………..26
II.3. Pierderea cetățeniei române ……………………………………………………….. ………..31
II.4. Redobândirea cetățeniei …………………………………………………………….. ………..37
CAPITOLUL III …………………………………………………………………………………………………..42
CETĂȚENIA EUROPEANĂ ȘI CETĂȚENIA ÎN DREPTUL COMPARAT …………42
III. 1. Cetățenia europeană ………………………………………………………………… ………..42
III.1.1. Cetățenia europeană ca statut juridic …………………………………………………. 49
III.2. Cetățenii și exercitarea puterii în Uniunea Europeană …………………… ………..51
III.3. Statutul juridic al cetățeanului European …………………………………….. ………..54
III.4. Protecțiile conferite de cetățenia europeană …………………………………………. 59
III.5. Drepturile conferite de Tratatul constituțional cetățenilor europeni … ………..59
III.6. Cetățenia în dreptul comparat ……………………………………………………. ………..60
CAPITOLUL IV …………………………………………………………………………………………………..68
AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU CETĂȚENIE ………………………………………68
IV.1. Funcțiile ANC ……………………………………………………………………………………………….68
I.V.2. Atribuțiile ANC privind cetățenia ……………………………………………………………………68
CONCLUZII ………………………………………………………………………………………………………..71
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………………….76
LISTĂ DE ABREVIERI
alin. – alineat
art. – articolul
Cap. – capitolul
D.L. – Decretul Lege
H.G. – Hotărârea de Guvern
Jud. – Județ
lit. – litera
M. Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
O.G. – Ordonanța de Guvern
O.N.G. – Organizații nonguvernamentale
op. cit. – opera citată
O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului
O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite
p. – pagina
pct. – punctul
R.R.D. – Revista Română de Drept
S.R.S.S. – Serviciul de reintegrare și supraveghere socială
Sect.pen. – Secția penal
t. – titlul
U.E. – Uniunea Europeană
Vol. – volumul
ANC – Autoritatea națională pentru cetățenie
INTRODUCERE
Pentru lucrarea de licență am ales ca temă „Cetățenia în sistemul constituțional român și în dreptul comparat”, fiind strucutrată în patru capitole, fiecare prezentând aspecte relevante cu tema abordată.
Astfel, primul capitol „Noțiunea de cetățenie” prezintă un sensurile noțiunii de naționalitate și cetățenie în sistemul constituțional român, definiția cetățeniei române și natura juridică a cetățeniei.
Al doilea capitol denumit „Regimul juridic al cetățeniei” aduce în discuție principiile cetățeniei române, reflectarea cetățeniei în Constituția României, dobândirea cetățeniei române prin naștere, dobândirea cetățeniei la cerere, condițiile de primire, pierderea cetățeniei române și redobândirea cetățeniei.
Cel de-al patrulea capitol ce poartă denumirea de „Cetățenia europeană și cetățenia în dreptul comparat” prezintă cetățenia europeană, cetățenia europeană ca statut juridic, cetățenii și exercitarea puterii în Uniunea Europeană, statutul juridic al cetățeanului European, protecțiile conferite de cetățenia europeană, drepturile conferite de Tratatul constituțional cetățenilor europeni și cetățenia în dreptul comparat.
Ultimul capitol intitulat „Autoritatea Națională Pentru Cetățenie”, se referă la cele două componente importante ale acesteia și anume funcțiile ANC și atribuțiile ANC privind cetățenia.
Întreaga lucrare de licență este structurată având la bază surse bibliografice ale unor reputați autori din domeniul abordat și a legislației actualizată la zi.
CAPITOLUL I
NOȚIUNEA DE CETĂȚENIE
I. 1. Sensurile noțiunii de naționalitate și cetățenie în sistemul constituțional român
Fiecare țară a lumii are stabilit un complex sistem de reguli care guvernează asupra atribuției cetățeniei. Cetățenia este instituția legală care numește participarea totală într-un stat, precum și drepturile și îndatoririle lor. Stabilind includerea noilor veniți în interiorul societăților care expun o diversitate de neprecedent, legile cetățeniei reprezintă o unealtă puternică în promovarea coeziunii și de a păstra tradițiile comune, cu implicații nu numai pentru tactica imigrării, dar și pentru piața forței de muncă, programele de ajutor social, și relațiile internaționale.
Două din cele mai cunoscute tratate ale lui Aristotel, „Politica” și „Etica Nicomahică”, aparțin domeniului practic al filozofiei. Lucrările nu sunt „practice”, în sensul că nu sunt manuale didactice. Din contră, ele abundă în analize și în argumente, bazându-se mai mult pe cercetări istorice și șțiințifice. Ele sunt lucrări de filozofie practică; „practică”, deoarece scopul sau țelul lor nu este de a oferi adevărul, ci de a schimba faptele.
Oamenii se disting de alte animale prin faptul că posedă rațiune și putere de gândire. Oamenii „conțin ceva divin – ceea ce numim intelect este divin”, iar intelectul nostru este „divinul înăuntrul nostru”. Într-adevăr fiecare dintre noi este un adevărat intelect, „căci el [intelectul] reprezintă ceea ce natura umană are mai nobil și mai elevat”.
Activitatea intelectuală nu este suficientă. Oamenii nu sunt indivizi izolați. „Omul”, scrie Aristotel, „este din natură un animal social”. Această remarcă nu este un aforism făcut la întâmplare, ci o mostră de teorie biologică. „Animalele sociale sunt acelea care au o singură activitate în comun; așa sunt oamenii, albinele, viespile, furnicile și cocorii.”. „Și această însușire este caracteristică omului, spre deosebire de toate vietățile, așa că singur el are simțirea binelui și a răului, a dreptului și a nedreptului și a tuturor celorlalte stări morale. Comunitatea unor ființe cu asemenea însușiri creează familia și Statul”.
Primul lucru demn de pus în evidență în legătură cu ideea aristotelică de Stat este mărimea acestuia. „Căci, dacă din zece oameni nu s-ar putea constitui o cetate, o sută de mii n-ar mai constitui o cetate” . El nu și-a schimbat niciodată părerea că micile orașe-state erau cea mai propice – și cea mai naturală – formă de societate civilă.
Un Stat, oricum ar fi el constituit, trebuie să fie suficient de organizat în scopul atingerii țelului pentru care el există. „Bunăstarea”, care este țelul Statului, este identificată cu „eudaimonia” (fericirea), reprezentând scopul individului. Statele sunt entități naturale și, asemenea altor obiecte naturale, au un scop sau un țel. Noțiunea de scop al Statului este legată de alt ideal înalt. „Principiul fundamental al constituțiilor democratice este libertatea […] Cea dintâi formă a libertății este de a conduce și de a fi condus, în mod succesiv […] Altă formă a ei este dreptul lăsat fiecăruia de a trăi după cum îi place”.
Dar libertatea este sever restrânsă în Statul lui Aristotel. Ea este un prerogativ al cetățenilor, însă o mare parte a populației nu avea cetățenie. Femeile nu erau libere, existau sclavii. Potrivit lui Aristotel, unii oameni sunt sclavi de la natură, și deci este permis de fapt să fie subjugați. Cetățenii puteau deține sclavi, așa cum puteau poseda și alte forme de proprietate. „Evident”, scrie el, „e mai bine ca proprietatea să fie privată, dar oamenii trebuie să o pună în comun la folosință. Dar Aristotel mai adaugă : „Este sarcina legiuitorului de a veghea ca cetățenii să facă astfel”. Statul lui Aristotel nu va dispune de mijloacele de producție; dar nici de controlul direct al economiei. În schimb, legiuitorul veghează ca regimul economic al cetățenilor să fie guvernat potrivit.
Aristotel descrie foarte detaliat diversele moduri în care Statul poate reglementa viața cetățenilor. Fiecare restricție, oricât de bine intenționată ar fi în scopurile ei, este o îngrădire a libertății. În afirmația lui Aristotel că „toți cetățenii aparțin Statului” se poate întrevedea germenii totalitarismului. Statul său este extrem de autoritar.
„Noțiunea de naționalitate” este un termen cu mai multe sensuri:
1. demografic-etnografic,
2. juridic.
Naționalitatea reprezintă:
-în sens demografic/etnografic: apartenența unei persoane la un grup etnic, fără legătură neapărată cu cetățenia – naționalități conlocuitoare, minorități naționale etc. Ea își găsește expresia, de exemplu, în formularele demografice de recensământ al populației din anumite state, unde apartenența e declarată anonim și voluntar. În unele regimuri, de obicei dictatoriale, și în unele situații de conflicte sau ostilitate inter-etnică, naționalitatea (ori uneori în schimbul ei – apartenența religioasă) este menționată, din inițiativa autorităților și în unele liste administrative nominale și în documente personale oficiale ale cetățenilor. În aceste cazuri aceste date pot deservi discriminări, abuzuri, iar în unele cazuri extreme din istorie și măsuri de deportare în masă sau chiar genocid.
-în sens juridic: apartenența unei persoane fizice la o anumită națiune – apartenență ce este susținută prin cetățenie – (după accepțiunea termenului de origine franceză și folosit și în țările anglo-saxone). Termenul este în mare măsură sinonim cu cel de cetățenie.
„Noțiunea de cetățenie poate fi examinată în două accepțiuni. În primul rând, noțiunea de cetățenie este utilizată pentru a defini o instituție juridică, adică o grupă de norme juridice care reglementează relațiile ce se stabilesc între persoanele fizice și stat. În al doilea rând, noțiunea de cetățenie este folosită pentru a caracteriza condiția juridică a persoanelor care au calitatea de cetățeni”.
Cetățenia poate fi descrisă pe scurt ca participarea la comunitate sau prin calitatea de membru al acestei comunități. Diferite tipuri de comunități politice dau naștere la diferite forme de cetățenie. Principala diferență dintre cetățenia așa cum este ea concepută în statul – cetate din Grecia antică și în statul național democratic modern privește dimensiunile sau sfera comunității politice.
Pentru Aristotel, cetățenia se identifică cu statul privilegiat al grupului conducător în statul-cetate. În cazul statului democratic modern, la bazele cetățeniei stă posibilitatea de a participa la exercitarea puterii politice prin intermediul procesului electoral. Această participare, implică, prin urmare, calitatea juridică de membru al unei comunități politice bazate pe statul de drept. Statutul de cetățean, pentru Aristotel era acordat doar celor care participau efectiv la luarea deciziilor și la exercitarea puterii. Astăzi, cetățenia națională a fost extinsă la nivelul întregii societăți.
Acest din urmă proces reprezintă pentru statul modern, atât emblema realizărilor sale, cât și baza limitărilor sale. Generalizarea cetățeniei moderne la nivelul structurii sociale înseamnă că toate persoanele, în calitatea lor de cetățeni, sunt egale în fața legii și, prin urmare, că nici o persoană sau grup social nu este privilegiat juridic. Și totuși, acordarea cetățeniei în contextul inegalităților existente între clasele sociale ar putea să însemne că exercitarea efectivă a drepturilor și competențelor legale ce dau substanță statului de cetățean nu este disponibilă tuturor celor care în mod teoretic le posedă. Prin urmare cei care sunt dezavantajați de sistemul de clase nu reușesc să se folosească efectiv de statutul lor de cetățeni, deși ei sunt membrii recunoscuți din punct de vedere juridic ai acelei comunități.
La originea conceptului de cetățenie se află moștenirea greacă. Inventarea Cetății grecesți – polis-ul – reprezintă chiar inventarea ideii de cetățean. Prin intermediul Cetății, grecii au gândit apariția politicului ca domeniu autonom al vieții colective. Ei au conceput ideea unei societăți politice abstracte, distincte de societatea reală, formată din indivizi concreți. Polis-ul, potrivit lui Aristotel, reprezintă comunitatea cetățenilor organizați politic. Această abstracție este o utopie creatoare, bazată pe ideea egalității tututor cetățenilor în calitate de cetățeni, în pofida tuturor diferențelor și inegalităților care îi separă.
Tot cetatea greacă este cea care a inventat „cetățeanul” ca membru al comunității cetățenilor liberi și egali. „Cei care alcătuiesc cetatea, oricât de diferiți ar fi prin obstină ”, rangul sau funcția lor, apar întrucâteva «asemănători» unii altora. Această asemănare stă la temelia unității polis-ului, deoarece pentru greci numai cei care se aseamănă pot ajunge să fie uniți prin Philia, putându-se asocia în aceeași comunitate. Legăturile dintre oameni vor căpăta astfel, în cadrul cetății, forma unei relații reciproce și reversibile, înlocuind rapoartele ierarhice de supunere și dominație. Toți aceia care fac parte dintr-un stat se vor defini ca fiind Homoioi ( asemănători), iar ulterior, într-un mod mai abstract ca Isoi ( egali).
Primele colonii grecești aduc cu sine nu doar dezvoltarea insțituțiilor formatoare ale polis-ului, dar și „un proces coextensiv și contemporan de definire a categoriilor mentale care îi sunt proprii”. Cetatea clasică își are începuturile la sfirșitul secolului VI, o dată cu reforma constituțională și restructurarea ideologică a grupării conduse de Clistene. Dacă „progresul mentalității democratice“ este evident, nu se realizează, însă, și o radicalizare a constituției clisteniene, posibilă abia după anul 478, când demos-ul va căpata cu adevătat ponderea economică, socială. Hippodamos din Milet, arhitect și urbanist, dar și unul dintre teoreticienii politici ai secolului V, este și el autorul unui proiect filozofic utopic al cetății ideale, deși împrumută destule trasături din realitatea politică contemporană lui. Contradicțiile proiectului – scoase în evidență de Aristotel – nu fac decât să întărească ideea lui de a creea „o democrație completă, respectând însă și codificând specializarea celor care participă la guvernare”.
Grecii nu numai că au inventat ideea de cetățean, care nu se confundă cu individul concret sau, altfel spus, idea unui domeniu politic dinstinct de societatea formată prin legăturile dintre oameni concreți, dar tot ei au inventat și principiul respectării legii. Pentru greci, polis-ul era fundamental diferit de imperiile barbare, întrucât cetățenii nu se supuneau unui om, oricât de puternic ar fi acesta, ci legilor. Legile Cetății reprezentau unicul stăpân în fața căruia cetățeanul putea și trebuia să se supună. Condamnat la moarte, Socrate a refuzat să fugă tocmai pentru a-și dovedi respectul față de legile Cetății, chiar și atunci când acestea erau injust aplicate.
I.2. Definiția cetățeniei române
Putem spune că cetățenia ( „citizenship”) este unul dintre acele concepte care suferă de pe urma propriei popularități; fiind un cuvânt accesibil și clar, tocmai pentru că este folosit în toată lumea și în orice împrejurare. Relația stat-cetățeni este satisfăcătoare pentru că simpla rezonanță „civică”, asigură un consens terminologic minimal. În legislația românească în vigoare, instituția pe care eu am optat să o studiez se numește, cetățenie, iar persoana fizică ce beneficiază de ea, cetățean. Numele instituției evocă o lungă tradiție ( derivat din lat. Civiatem = rom. Cetate); el apare în forma cetățenie din 1795, nume consacrat de legislație, cu consecvență, din 1948. Alte denumiri date instituției până atunci sunt inadecvate fie că au, în principal, altă semnificație (indigenat suditenta (it. Sudditanza) ori supusenie, naționalitate, resortisantă, (fr. Ressortissance), cu corespondentul lor indigen, sudit, supus, național, resortisant, la care adăugăm pământean, fie că sunt depășite de limbă ( cetate, poliție și chiar oraș). În limbile neolatine occidentale termenii citoyen (fr.), cittadino (it.), ciudadano (sp.) și cidadao (port.), respectiv, pentru numirea instituției, citoyennete, cittadinanza, ciudadania și cidadania- au păstrat mai mult înțelesul de „cetățean activ”, „cetățean cu drepturi depline”, folosind pentru termenii cetățean și cetățenie – de exemplu, în franceză mai mult național și naționalite, la rândul lor și acestea cu o bogată paletă semantică, în timp ce termenul rus grazdanstvo- „cetățenie”, tinde către un înțeles mai larg decât cel din limbă. Încercările de a eluda termenul nu duce la simplificare: a folosi termenul român sau francez, Italian etc, nu înseamnă întotdeauna „cetățean român” (un înțeles dat în legislație), ci și „locuitor al României”, „român de origine ”, „membru al comunității lingvistice românești”, „român prin simțire”, etc. Înțeles de român trebuie interpretat în funcție de context și de împrejurările social-politice în care a fost folosit.
Nuanțările terminologice, de care depinde prezentarea fondului, nu se opresc aici. Între diferitele discipline juridice, cuvântul cetățean are diferite semnificații : dreptul constituțional, numește cetățean pe cel care, în principal, e un titular de drepturi față de statul de care aparține; dreptul internațional, public ori privat, face de obicei abstracție de condiția cetățenească a celui numit astfel, pentru această ramură a dreptului interesând numai suveranitatea de apartenență; – prin cetățean, dreptul internațional e tentat să numească orice resortisant, adică atât pe cetățean, cât și pe supus.
Literatura specializată este mult mai diferită și nepotrivită decât pare la prima vedere. Spre exemplificare am ales o colecție de definiții semnate de autori celebri în domeniul meu de referință.
Din necesitatea și posibilitatea de a da o definiție generală a cetățeniei, Barbu B. Berceanu, pornește de la teoria lui Aristotel: „omul este din natură o ființă socială”, dacă un individ nu poate ori nu are trebuință să se întovarășească în societate, din cauza suficienței sale, atunci nu este membru al Statului, ci ori o fiară ori un zeu”; a elaborat o definiție generală a cetățeanului și a cetățeniei, rezultată dintr-un studiu istorico-comparativ al sistemelor legislative, fiind necesară pentru a o aprecia critic și pentru a-i desprinde progresul (ori regresul), și pentru a-i anticipa orientarea.
Din acest punct de vedere, ea este utilă chiar dacă legiuitorul însuși ar da o definiție insțituției, căci dacă o asemenea definiție are o incontestabilă autoritate pe timpul cât legea respectivă e în vigoare, numai prin definiția generală – fără a o contrazice pe cea dintâi, pe care de alftel o include ( fiind mai generală și mai abstractă), îngăduind legătura dintre sisteme. E mai utilă definiția legală.
Instituția cetățeniei și condiția cetățenească exprimă, în primul rând, o legătură – principal statornică – a individului cu Statul, cu Cetatea. O asemenea legătură se numește, în general resortisantă, iar indivizii astfel legați, se numesc „resortisanți” nu cetățeni. Opus condiției de resortisant este cel nelegat de un stat, numit „apatrid”(fără patrie), „apolit” (fără stat) sau „heimatlos”(fără țară).
J.M.Barbalet, în cartea sa intitulată „Cetățenia”pornește de la ideea că noțiunea de cetățenie are acceași vârstă cu primele comunități sedentare, referindu-se strict la cei care sunt sau nu sunt membrii aceleiași comunități. Deși cetățenia este o noțiune cu un caracter politic evident, apar totuși două probleme legate de exercitarea ei, care ne arată că abordarea doar a dimensiunii politice este insuficientă pentru o înțelegere adecvată a acesteia.
Cine și în ce condiții poate beneficia de cetățenie nu este doar o problemă ce aparține de domeniul juridic și de natură formală a drepturilor implicate, ci este și o chestiune ce privește competențele non-politice ale cetățenilor care derivă din resursele sociale pe care le administrează și la care ei au acces. Un sistem politic ce pretinde că ofertă un statut egal de cetățean nu este în realitate chiar atât de echitabil în cazul în care face parte dintr-o societate divizată pe baze inegale.
Riguros vorbind, exercitarea cetățeniei contribuie la „binele public”. Dar structurile care permit cetățenilor participarea la treburile politice au implicații mult mai profunde în ceea ce privește organizarea de ansamblu a societății. O a doua problemă ridicată de extercitarea cetățeniei va fi deci aceea a consecințelor progreselor în dobândirea drepturilor cetățenești, în special pentru relațiile sociale dintre cetățeni și pentru instituțiile economice și sociale unde aceștia își desfășoară activitatea.
În „Cetățenia și clasa socială”a lui T.H.Marshall o lucrare în care este prezentată și formulată o teorie asupra cetățeniei, centrată exact pe raportul dintre evoluțiile statutului de cetățean și cele ale sistemului de clase. Argumentul lui Marshall prezintă un interes particular întrucât, explicând natura cetățeniei în societatea britanică postbelică, adică, o dată cu apariția statului bunăstării sociale, el oferă o explicație a apariției cetățeniei în statul național modern în termenii evoluției istorice a societății capitaliste. Marshall își poate susține argumentația facând distincția între diferitele părți sau elemente ale cetățeniei; procedând astfel, el oferă o nouă caracterizare a cetățeniei care permite ea însăși o analiză a relațiilor dintre cetățenie și societate care lipsește din alte abordări.
Modul cum este concepută cetățenia lui Marshall este în întregime unul convențional. Întâi, el afirmă că cetățenia este un statut atașat acelor membrii cu drepturi depline ai unei comunități, pentru a sublinia apoi că aceia care dețin acest statut sunt egali în ceea ce privește drepturile și libertățile ce decurg din acesta.
Elementul civil al cetățeniei este alcătuit din drepturile necesare libertății individuale, iar instituția direct asociată cu acesta este statul de drept și un sistem jurisdicțional. Partea politică a cetățeniei constă în dreptul de a participa la exercitarea puterii politice. Elementul social al cetățeniei este alcătuit din dreptul la un standard de viață corespunzător și din dreptul de a accede la moștenirea socială a vieții.
În final, Marshall și-a lăsat amprenta în studiile privind societatea din întreaga lume, și a cetățeniei, atât din punct de vedere social, cât și politic.
Kymlicka și Norman (1994), susținea că: „Cetățenia nu este doar un statut definit de un set de drepturi și responsabilități. Ea este de asemenea o identitate, expresia apartenenței la o comunitate politică”.
Ichilov (1998) : „Cetățenia este un concept complex și multidimensional. Ea constă în elemente juridice, culturale, sociale și politice, care conferă cetățenilor anumite drepturi și obligații, un sens al identității și interacțiunii sociale”.
Janowitz ( 1994): „Cetățenia se referă la relația dintre indivizi și stat”.
Habermas(1993): „Cetățenia este luptă pașnică de tip >dialogic< pe arena publică”.
Dahrendrof (1994): „Cetățenia este un concept non-economic care presupune practică, atât a drepturilor civile sau fundamentale, cât și a drepturilor genetice (drepturile politice și sociale)”.
I.2.1. Natura juridică a cetățeniei
În ceea ce privește natura juridică a cetățeniei, în literatura juridică au fost exprimate numeroase și contradictorii puncte de vedere:
– Potrivit unei opinii, cetățenia exprimă o legătură ce unește un individ, un grup de indivizi sau anumite bunuri cu un anumit stat. Este o concepție nestiințifică, întrucât ea pornește de la ideea că raporturile juridice ar putea lua naștere între bunuri și persoane, pe de o parte, iar pe de alta, pentru că pune pe plan de egalitate persoanele cu bunurile. Omul este subiect nu numai pentru că el este supus legilor naturii și legilor de dezvoltare a societății, ci și pentru că el este producător și purtător al relațiilor sociale;
– Într-o altă opinie, cetățenia este pur și simplu un element constructiv al statului. Într-adevăr, organizarea puterii de stat se realizează în raport cu populația și cu teritoriul. Dar cetățenia nu trebuie redusă doar la semnificația unuia dintre elementele constructive ale statului. Ca apartenență a unei persoane la un anumit stat, cetățenia este o legătură juridică din care decurg drepturi și obligații specifice, reciproce, între acea persoană și acel stat.
– În sensul unei păreri, cetățenia ar fi un raport politic de „dominațiune și supușenie”, din care izvorăsc drepturi și obligații, „atât în ceea ce priveste pe individ față de stat, cât și pe stat față de individ”. Acest raport nu este deci de natură voluntară. Uneori „raportul de cetățenie este totuși un raport voluntar”(de exemplu, cazul dobândirii cetățeniei la cerere). Alteori, cetățenia nu poate fi calificată ca „raport”, deoarece prin noțiunea de rapor juridic nu se desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor participanților la acea relație juridică;
– Potrivit altei concepții, cetățenia ar fi un „statut personal”, cum este clasă socială, vârsta, sexul etc. și constă în supușenia la o anumită putere de stat;
– Cetățenia a fost considerată un element al capacității juridice, așa cum apare capacitatea numai în unele ramuri ale dreptului, adică nedisociată în capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu. Dacă este adevărat că distincția între cele două forme ale capacității este lipsită de însemnătate practică și teoretică, în unele ramuri ale dreptului în care capacitatea de exercițiu a persoanei se naște o dată cu capacitatea de folosință și în aceleași condiții cu ea, nu este mai puțin adevărat că, tocmai în aceste condiții, capacitatea juridică nu este decât posibilitatea de a fi subiect de drept și în consecință, de a avea drepturi și obligații subiective.
– Cetățenia a fost calificată și ca apartenență a persoanei la stat, în virtutea căreia persoana are față de stat drepturile stabilite prin lege, precum și obligațiile corespunzătoare drepturilor statului față de ea. Din toate aceste trăsături rezultă că:
a. Cetățenia exprimă un ansamblu organic de drepturi și obligații, iar sistemul acestora formează „statutul juridic” sau „situația juridică” a cetățeanului.
b. Aceste drepturi și obligații, predeterminate prin lege, trebuie evaluate în cadrul raporturilor generale existente între stat și cetățenii săi, raporturi care au, fără îndoială, un caracter juridic. Deci cetățenia este situația juridică care rezultă din raporturile juridice statornice care intervin între o persoana fizică și statul român, exprimând apartenența persoanei la stat, situație caracterizată prin plenitudinea drepturilor și obligațiilor reciproce predeterminate de lege ”.
Din concluziile diferiților doctrinari, putem spune că noțiunea de cetățenie poate fi definită ca o legătură politică și juridică dintre o persoană și un stat, legătură ce se exprimă în drepturile și obligațiile care definesc statutul juridic al cetățenilor statului respectiv, însă această instituție juridică nu trebuie confundată cu instituția drepturilor și îndatoririlor ale cetățenilor.
Despre evoluția cetățeniei, se poate spune că totul a început de la revoluțiile din secolul al XVIII-lea, în Statele Unite și Franța, ele fiind ca un simbol al intrării într-o lume nouă. Revoluția Americană a inventat democrația reprezentativă fiind în esență, o ruptură politică, în pofida continuității sociale pe care a evidențiat-o Tocqueville între Regim și Vechea Revoluție.
În secolul XIX, a apărut preocuparea pentru drepturile egale ale cetățenilor. Pe măsură ce dreptul de vot s-a extins, justiția și drepturile politice au devenit realitate pentru o parte din ce în ce mai mare a populației. În secolul următor, s-a încercat o extindere a drepturilor cetățenilor la condițiile de muncă și de viață, pe lângă drepturile civile și politice. Mobilitatea indivizilor și evoluția societăților au condus la conceptul de „cetățenie multiplă”, permițând persoanelor să fie simultan cetățeni ai mai multor țări. De asemenea, se vorbește despre cetățenie transnațională. De exemplu, cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene posedă din ce în ce mai multe drepturi și îndatoriri față de Uniune ca întreg, pe lângă cele față de propriul lor stat național. Cetățenia – conștiința cetățenească – este tot mai puțin legată de un anumit teritoriu. Reprezentarea cetățeniei ca status și rol poate fi legată de o anumită regiune sau națiune, ca și de o organizație, o rețea sau o entitate supranațională (Europa, Satul Mondial). Într-un final, totul se reduce la faptul că cetățenia este o formă de identitate social- politică, care până la urmă nu definește relația unui individ cu un alt individ sau a unui grup de indivizi, ci de relația unui stat. Identitatea civică este consacrată în drepturile transmise de către stat și de îndatoririle cetățenilor individuale (care sunt persoane autonome, egale în statut). Bunii cetățeni sunt aceia care simt o oarecare supunere și care au simțul responsabilității în executarea îndatoririlor. Ca o consecință, ei au o mare nevoie de o îndemnare corectă pentru această participare civică .
În cea de-a doua secțiune, voi dezvolta acest subiect, referindu-mă strict la cetățenia română cu drepturile și îndatorilile cetățenilor, dar voi pune în evidentă, de asemenea, și drepturile omului, din țara noastră, precum și din alte țări europene, într-o secțiune numită „Cetățenia în dreptul comparat”.
CAPITOLUL II
REGIMUL JURIDIC AL CETĂȚENIEI
În capitolul anterior am încercat să ofer o perspectivă mai largă asupra apariției și evoluției cetățeniei în lume, susținându-mi argumentele cu ajutorul tratatelor politice, dar și cu numeroasele studii politice ale lui Aristotel și nu numai, care au avut un însemnat impact în definirea și evoluția cetățeniei la nivel mondial.
Problematica celei de-a doua părți a lucrării mele, va fi axată pe regimul juridic al cetățeniei române, concentrându-mă asupra drepturilor și îndatoririlor cetățenilor români, evidențiind principalele moduri de pierdere, dobândire și redobândire a cetățeniei.
Membră a Uniunii Europene din ianuarie 2007, România a adus odată cu aderarea sa, o vastă experiență istorică, care datează din vechiul Imperiu Bizantin și Otoman, până la recentele valuri succesive ale modernității Vestice și Sovietice.
Bazele legale ale naționalității României moderne, au fost puse în Codul Civil în 1865, care a imitat sistemul legal francez, format în 1804 și bazat pe principiul ius sanguinis , atribuind naționalitatea la naștere, favorizându-i pe cei născuți și crescuți în țara respectivă.
Un moment important în evoluția legislației în ceea ce privește cetățenia îl constituie adoptarea Legii Cetățeniei Române, numărul 21 din 6 martie 1991. În modul de reglementare al cetățeniei române se manifestă esența statului democratic, precum și particularitățile istorice și naționale; deci cetățenia română exprimă apartenența unei persoane la statul român după cum prevede și Legea nr.21/ 1991.
După cum este menționat în Legea 21 din 1991 versiune actualizată la data de 5/02/2010, a cetățeniei române, în capitulul I, din dispoziții generale este menționat: „ Art.1. – Cetățenia română este legătura și apartenența unei persoane fizice la statul român. Cetățenii români sunt egali în fața legii; numai ei vor fi admiși în funcțiile publice civile și militare. Cetățenii României se bucură de protecția statului român. »
Modurile de dobândire și de pierdere a cetățeniei române sunt cele prevăzute în prezenta lege.
Încheierea, declararea nulității, anularea sau desfacerea căsătoriei între un cetățean român și un străin nu produce efecte asupra cetățeniei soților.
Legislația cetățeniei române a fost adoptată în martie 1991, iar noua lege a cetățeniei române a fost modelată dupa legea din 1939, abrogată de regimul comunist în 1952; dar totuși a păstrat numeroase dispoziții a legii din 1971, rezultând într-un roman de sinteze. Legea din 1991, versiune actualizată prin O.U.G. nr.5 din 5 februarie 2010, dobândirea prin naștere, prin transmiterea „iure sanguinis”, la descendenții cetățenilor, permițând cel puțin unuia dintre părinți să dețină cetățenia română, la nașterea copilului;
adoptarea unui copil străin de către un cetățean român;
prin actul de repatriere a unor foști cetățeni;
la cerere, prin naturalizarea străinilor născuți în România, sau care au trăit pe teritoriul țării noastre o anumită perioadă de timp.
În cele ce urmează voi dezvolta toate aceste proceduri, analizându-le într-un mod elaborat și concis, dar și despre ce drepturi și îndatoriri avem noi, ca cetățeni ai acestei țări.
II.1. Principiile cetățeniei române
Aceste principii stabilesc cadrul juridic general de dobândire și de exercitare a calității de cetățean român de către o persoană fizică. Ele decurg atât din Constituție cât și din alte legi, în primul rând din Legea cetățeniei române; ele sunt totodată și o reflecție a trăsăturilor și însușirilor psiho-sociale ale unui anumit popor.
Pot fi considerate ca principii generale ale cetățeniei române printre altele:
a) egalitatea cetățenilor români fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială (art. 4 alin. 2 din Constituție);
b) cetățenia dobândește pe baza principiului ius sanguinis, ceea ce înseamnă că dobândește automat cetățenia română indiferent de locul nașterii sale, copilul ai cărui părinți, sau numai unul dintre ei este cetățean român;
c) stabilirea modului de dobândire sau pierdere a cetățeniei, ca și a drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, reprezintă un atribut inerent, exclusiv și suveran al statului;
d) cetățenii români au de regulă o singură cetățenie dar, potrivit legii române a cetățeniei pot dobândi o a doua cetățenie;
e) căsătoria nu poate produce efecte juridice asupra cetățeniei soților, iar schimbarea cetățeniei unuia dintre soți nu produce efecte asupra cetățeniei române a celuilalt soț;
f) cetățenia română nu poate fi retrasă celui care a dobândit-o prin naștere.
În lucrarea „Drept constituțional și instituții publice”, Ioan Muraru și Simina Tănăsescu amintesc și alte principii care stau la baza cetățeniei române:
1. Numai cetățenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituție și legi. În această privință se impune încă de la început să observăm că, de regulă, acesta nu este considerat un principiu în lucrările de specialitate, dar problema, ca atare, prezentând o deosebită importanță teoretică și practică, este totuși analizată, distinct de principiile cetățeniei. Cu toate acestea, această regulă, se impune ca o regulă de bază a cetățeniei române, ea străbătând întreaga legislație în domeniu. Cât privește formularea ce am dat-o acestui principiu, ea ni se pare a fi potrivită deoarece sugerează ca persoanele care nu au calitatea de cetățeni români nu se pot bucura – în condițiile legii – decât de o parte din drepturile și îndatoririle prevăzute de Constituția și legile țării noastre.
În această ordine de idei, trebuie să arătăm că din drepturile înscrise în Constituție și legile țării, unele pot fi exercitate numai de cetățeni, străinii sau apatrizii neavând acces la ele. Există deci o diferență între sfera drepturilor pe care le pot exercita cetățenii români și sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au această calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi, care nu pot fi exercitate și de străini sau apatrizi sunt atât drepturi fundamentale cât și drepturi subiective obișnuite.
În grupa acestor drepturi sunt incluse:
– dreptul de a alege și dreptul de a fi ales în organele reprezentative. Aceste drepturi, fiind prin excelență drepturi politice, aparțin în exclusivitate numai cetățenilor;
– dreptul de a domicilia pe teritoriul României și a se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu;
– dreptul de fi proprietar pe terenuri în România;
– dreptul de fi angajat în orice funcție pentru care îndeplinește condițiile cerute de legile țării. Trebuie arătat că, pentru anumite funcții, legile cer în mod expres ca persoana să aibă calitatea de cetățean român. De exemplu, pentru ocuparea funcției de judecător;
– dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetățeanul român nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmăririi sau judecării într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat din România;
– dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate. Cetățenia română implică pentru statul român obligația de a-și proteja cetățenii săi atunci când aceștia, aflându-se în afara granițelor – vremelnic sau domiciliind – au nevoie de asemenea ajutor împotriva încălcării drepturilor lor.
2. Numai cetățenii români sunt ținuți a îndeplini toate obligațiile stabilite prin Constituție și legile țării.
Reținând aceleași remarci pe care le-am făcut la primul principiu, vom arăta că cetățeanul român, titular de drepturi și libertăți, este în același timp obligat să îndeplinească și îndatoririle prevăzute de Constituție și legile țării. Aceasta, cu atât mai mult cu cât cetățenia română presupune responsabilitate civică.
În conformitate cu acest principiu, unele obligații prevăzute de Constituție și legi aparțin în exclusivitate cetățenilor români, pentru că numai ei pot fi titularii unor drepturi și obligații.
Persoanele care nu au această calitate nu sunt ținute a îndeplini anumite îndatoriri, ce revin numai cetățenilor români, singurii răspunzători pentru dezvoltarea economică și socială a României pentru apărarea independenței, suveranității și integralității sale.
Aceste obligații sunt următoarele:
a) obligația de fidelitate față de țară;
b) obligația de a satisface serviciul militar;
c) îndatorirea de a apăra patria.
3. Cetățenii români sunt egali în drepturi și îndatoriri, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, de avere sau origine socială și indiferent de modul în care au dobândit cetățenia.
4. Cetățenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde cu deosebită claritate din dispozițiile constituționale și legale conform cărora stabilirea drepturilor și îndatoririlor cetățenilor români, a modurilor de dobândire și de pierdere a cetățeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului.
II.2. Reflectarea cetățeniei în Constituția României
Constituția stabilește că „cetățenia română se dobândește, se păstrează și se pierde în condițiile prevăzute de legea organică”, text care a întărit legea 21/1991 actualizată, prin consacrarea caracterului ei de lege organică.
Acest text, căruia îi este alăturat și principiul potrivit căruia naturalizarea se acordă individual. De astfel, cele două feluri de acte se disting, în legislația actuală, atât prin organul emanator, cât și prin forma lor, forme care s-au deosebit întotdeauna în dreptul românesc.
Faptul că legiuitorul constituent de azi a trecut pe seama legii ordinare stabilirea modului de dobândire și de pierdere a cetățeniei române, nu înseamnă că acest mod ar putea fi stabilit de legea ordinară, oricum că principiile constituționale -expres formulate sau implicite – nu ar determina în importantă măsura acest mod.
Constituționalitatea drepturilor fundamentale implică această calitate de cetățean – într-un fel, dacă determinarea calității de cetățean ar fi lăsată cu totul în competența legii ordinare, însăși drepturile fundamentale nu ar avea decât o stabilitate la nivelul legii, caracterul lor constituțional fiind iluzoriu. Cetățenia e prealabilă constituției și tocmai calitatea ei de instituție originală, de instituție de origine a vieții constituționale însăși, poate justifica acele definiții după care cetățenia este „expresia relațiilor […] politice și juridice” este „o legătură politică și juridică”, prin „legătura politică” înțelegându-se tocmai legătura originară.
II.2.1. Dobândirea cetățeniei române prin naștere
„Ius sanguinis și ius soli” Cetățenia de origine a copilului cu cel puțin un părinte cetățean român.
Copiii născuți pe teritoriul României, din părinți cetățeni români, sunt cetățeni români.
Sunt, de asemenea, cetățeni români cei care:
a) s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinți este cetățean român;
b) s-au născut în străinătate și ambii părinți sau numai unul dintre ei are cetățenia română.
Copilul găsit pe teritoriul statului român este considerat cetățean român, până la proba contrarie, dacă nici unul dintre părinți nu este cunoscut.
Dobândirea cetățeniei prin naștere, numită și „de origine sau cetățenie de drept”, este cea mai firească: familia și locul de naștere îi determină, de regulă, insului și obiceiurile, și afecțiunile, și mediul cel mai favorabil pentru a-și duce viața, în același timp, ea realizând cea mai directă și mai simplă legatură între ins și comunitate. Ea nu e propriu-zis o dobândire decât în măsura în care s-ar considera pierderea cetățeniei prin moarte.
Două dintre criteriile consacrate pentru determinarea cetățeniei de origine: cetățenia părinților sau a unuia dintre ei, determinat de lege (ius sanguinis), sistem uzitat în țările care păstrează tradiția dreptului român, și cetățenia suveranității ce se exercită asupra locului de naștere (ius soli), sistem uzitat în țările anglo-saxone. Primul pornește de la exercitarea suveranității asupra persoanei, iar celălalt asupra teritoriului.
Fiecare sistem are atât avantaje, cât și dezavantaje. Ceea ce e de precizat, în primul rând, e că nici unul dintre criterii nu are calitatea de a fi aplicat în toate cazurile – căci părinții pot fi necunoscuți, cu cetățenie necunoscută”, cum locul nașterii poate fi necunoscut ori nestăpânit, de aici extinderea aplicației criteriului prin artificii ( înfierea în primul caz, extrateritorialitatea în cel de-al doilea: a navei, a reprezentanței diplomatice, a locului unde staționează o unitate militară sau o stație de cercetări științifice.
În țara noastră, a fost adoptat sistemul cea are la bază „jus sanguinis”, acesta fiind cel mai potrivit sistem și expresia legăturii dintre părinți și copii.
Și cercetarea criteriului „ius sanguinis” e clară, însemnând succedarea drepturilor- materiale și culturale – de-a lungul generațiilor este o lege generală, așadar, – copilul primește condiția juridică a părinților; el primește cea mai accesibilă cetățenie pentru el, cea în care poate fi cel mai bine pregătit și cel mai bine protejat, părintele are sentimente asupra deplinei sale perpetuări, ceea ce îi stimulează capacitatea educativă, statul își perpetuează în mod natural masa de cetățeni deplini atașați, astfel fiind evitată apatridia. Sistemul este lipsit de eficacitate când părinții sunt apatrizi și este imprecis când părinții au cetățenii diferite, iar cel îndreptățit de lege în a da cetățenia nu apare ori copilul îi e postum, în sfârșit când părintele e legal diferit de cel natural și fiecare are altă cetățenie, iar legitimarea nu are loc în primul moment.
Criteriul „ius soli” are avantaje proprii: o principală universalizare de aplicare – în supoziția unicității locului de naștere. E de înțeles că acest principiu „ius soli” s-ar mai putea numi o expresie a influenței mediului, a înfrățirii la care duce locul de viață, de muncă: iar în ipoteza libertății de circulație, a libertății de alegere a cetățeniei pentru descendenți, tot astfel cum au ipotetic „ius domicile” ar fi expresia libertății de alegere a cetățeniei pentru sine. Criteriul „ius soli” este într-o oarecare măsură arbitrar ( sunt situații în care locul nașterii nu aparține cu voința părinților) și imprecis ( când același loc aparține succesiv mai multor suveranități, când nașterea pe o nava are loc în apele teritoriului unei suveranități diferite ca cea a pavilionului ori chiar mai multor suveranități; după unele sisteme, exteritorialitatea navei, ca efect în materie de „ius soli”, e restrânsă la navele militare, la zona mării libere și – mutatis mutandi – la navele propulsate, nesupuse gravitației, cel puțin în spațiul sideral ori în general în spațiul supraatmosferic; după alte sisteme, ea e recunoscută oricărui transport sub pavilion străin. Apoi, acest criteriu e criticabil prin aceea că nu asigură copilului condiția juridică a părinților lui, condiție care, se cere realizată într-un timp cât mai lung decât o generație, eficientă fiind un fruct al succesiunii veacurilor.
În România, legiuitorul a dat prioritate principiului „ius sanguinis”, inițial fiind aplicat pentru atribuirea copilului tatălui, în căsătoria legitimă, fiind cu ocazia primei legi a cetățeniei, exprimat explicit; apoi atribuindu-se copilul tatălui că s-a stabilit paternitea cu efecte de stare civilă iar de la Constituția din 1948 , părinții având aceleași îndatoriri față de copiii indiferent dacă s-au născut în cadrul căsătoriei sau în afara ei, orice copil putând revendica cetățenia tatălui român.
A atribui cetățenia română copiilor din părinți cetățeni români, cel puțin când ambii sunt cetățeni români, este de asemenea o cerință constituțională, derivând atât din dreptul părintelui de a-și perpetua condiția sa cetățenească, cât și din dreptul copilului de a nu fi expus la apatridie, la o condiție cetățenească inferioară celei atinse de părinții lui.
Fără perpetuarea și fără continuitatea unei condiții cetățenesti, nu ar putea exista statul însuși, cu atât mai putin o civilizație. Cerințele constituționale de apărare a patriei de dezvoltare a științei, artei și culturii, de afirmare a personalității, de ocrotire a căsătoriei și familiei și de apărare a interesului copilului, de ocrotire a dreptului de moștenire, toate converg în acest sens .
„Potrivit Legii Cetățeniei Române, pot fi deosebite patru moduri în care cetățenia română poate fi dobândită, adăugând pe lângă modul originar ( jus sanguinis), și unele moduri derivate care sa înlesnească persoanelor care nu s-au născut din părinți cetățeni români, să se integreze în societatea românească”.
II.2.2. Dobândirea cetățeniei la cerere
Cetățenia română se poate acorda, la cerere, persoanei fără cetățenie sau cetățeanului străin, dacă îndeplinește următoarele condiții:
a) s-a născut și domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deși nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază în condițiile legii pe teritoriul statului român de cel puțin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit și conviețuiește cu un cetățean român, de cel puțin 5 ani de la data căsătoriei;
b) dovedește, prin comportament, acțiuni și atitudine, loialitate față de statul român, nu întreprinde sau sprijină acțiuni împotriva ordinii de drept sau a securității naționale și declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acțiuni;
c) a împlinit vârsta de 18 ani;
d) are asigurate în România mijloace legale pentru o existență decentă, în condițiile stabilite de legislația privind regimul străinilor;
e) este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean român;
f) cunoaște limba română și posedă noțiuni elementare de cultură și civilizație românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viața socială;
g) cunoaște prevederile Constituției României și imnul național.
Termenele prevăzute la alin. 1 lit. a) pot fi reduse până la jumătate în următoarele situații:
a) solicitantul este o personalitate recunoscută pe plan internațional;
b) solicitantul este cetățeanul unui stat membru al Uniunii Europene;
c) solicitantul a dobândit statut de refugiat potrivit prevederilor legale în vigoare;
d) solicitantul a investit în România sume care depășesc 1.000.000 de euro.
Dacă cetățeanul străin sau persoana fără cetățenie care a solicitat să i se acorde cetățenia română se află în afara teritoriului statului român o perioadă mai mare de 6 luni în cursul unui an, anul respectiv nu se ia în calcul la stabilirea perioadei prevăzute la alin. 1 lit. a).
Copilul născut din părinți cetățeni străini sau fără cetățenie și care nu a împlinit vârsta de 18 ani dobândește cetățenia română odată cu părinții săi.
În cazul în care numai unul dintre părinți dobândește cetățenia română, părinții vor hotărî, de comun acord, cu privire la cetățenia copilului. În situația în care părinții nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va decide, ținând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimțământul acestuia.
Copilul dobândește cetățenia română pe aceeași dată cu părintele său.
În cazul în care minorul a dobândit cetățenia română în condițiile alin. 1 sau 2 și nu a fost inclus în certificatul de cetățenie al părintelui sau nu i s-a eliberat certificat de cetățenie potrivit dispozițiilor art. 19 alin. 5 sau 7, părinții sau, după caz, părintele, cetățeni români, pot solicita transcrierea ori înscrierea în registrele de stare civilă române a certificatelor sau extraselor de stare civilă eliberate de autoritățile străine în condițiile Legii.
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate formula în nume propriu cererea de transcriere sau înscriere a certificatului ori extrasului de naștere. În acest caz, dovada cetățeniei minorului se face cu cartea de identitate sau pașaportul emisă/emis de autoritățile române părintelui ori cu certificatul prevăzut de art. 19 alin. 4.
Cetățenia română se poate acorda și persoanelor care au pierdut această cetățenie, precum și descendenților acestora până la gradul 2 inclusiv și care cer redobândirea ei, cu păstrarea cetățeniei străine și stabilirea domiciliului în țară sau cu menținerea acestuia în străinătate.
Dispozițiile legii se aplică și apatrizilor foști cetățeni români și descendenților acestora până la gradul 2 inclusiv.
Redobândirea cetățeniei de către unul dintre soți nu are nici o consecință asupra cetățeniei celuilalt soț. Soțul cetățean străin sau fără cetățenie al persoanei care redobândește cetățenia română poate cere acordarea cetățeniei române în condițiile prezentei legi.
Foștii cetățeni români care au dobândit cetățenia română prin naștere sau prin adopție și care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau această cetățenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum și descendenții acestora până la gradul III pot redobândi ori li se poate acorda cetățenia română, la cerere, cu păstrarea cetățeniei străine și stabilirea domiciliului în țară sau cu menținerea acestuia în străinătate.
Dobândirea cetățeniei române, la cererea individuală a unei persoane fizice; capacitatea solicitării judecându-se fie după legea statului de proveniență ( ceea ce face acordarea cetățeniei dependența de un alt stat), fie după legea statului a cărui cetățenie se solicită ( ceea ce creează în mare măsură dublă cetățenie, solicitantul putând fi capabil după legea română, dar incapabil după legea statului de origine, care, din această cauză, nu ar recunoaște în solicitare manifestare de voință), fie după ambele legi – dobândire numită „încetățenire”sau „neutralizare” ( Naturalisatur itaque fictione iuris habetur pro nato ex parentibus civibus seu indigenis), reprezintă expresia, concretizarea principiului autonomiei de voință.
Legea cetățeniei române recunoaște oricărei persone care nu are cetățenia română – cetățean sau persoană fără cetățenie- dreptul de a solicita cetățenia română ( fără a-i fi necesar acordul statului a cărui cetățenie o avea) ; în același timp, România având dreptul, ca stat suveran prin organul ei competent, să acorde sau să refuze orice cetățenie solicitatată.
II.2.2.1. Condițiile de primire
„Acordarea cetățeniei române, atât la cerere, cât și în cazul repatrierii, se realizează la propunerea ministrului justiției, prin hotărârea Guvernului care se publică în Monitorul Oficial al României”.
Putem spune că cetățenia se poate acorda solicitantului – acesta, în caz de respingere putându-și repeta cererea care:
a) are majoratul civil, care inițial era de 21 de ani, deci independent de data majoratului țării de proveniență a solicitantului, și totodată vârsta de la care am putea înțelege – legiuitorul ar fi trebuit să o precizeze- că poate solicita cetățenia cel care dorește să se repatrieze și soțul acesteia. Nu e vorba numai de o condiție a acordării cetățeniei, solicitarea însăși reclamând deplina capacitate; într-astfel, solicitarea minorului ar veni în concurență cu solicitarea părintelui sau a înfietorului, soluționarea cererii minorului cu soluționarea cererii părintelui sau înfietorului. Cetățenia se schimbă în timpul minoratului numai că implicația schimbării cetățeniei părintelui, a schimbării părintelui (înfierea sau anularea ei), sau a apariției părintelui. Apoi, că însuși majorul trebuie să aibe o capacitate efectivă pentru a-și exprima voința; „persoanele sub consiliu judiciar și persoanele interzise, pot în timpul unui interval lucid, să dobândească singure o naționalitate străină, întrucât asemenea act nu cere intervenția protectorilor lor legali.
b) „S-a născut și domiciliază la data cererii pe teritoriul României, sau, deși nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul Statul român de cel putin 5 ani, sau în cazul în care este căsătorit cu un cetățean român, de cel puțin 3 ani.”
Pornind de la ideea că modurile de dobândire și modurile de pierdere a cetățeniei române sunt expres și limitative prevazute de lege , prof. univ. dr. Ion Deleanu, a prezentat pe scurt, conform textului constituțional, evidențiind principalele moduri de dobândire și de pierdere a cetățeniei române. Ele pot fi:
1. De drept;
2. Prin efectul unui act juridic.
3. Pierderea cetățeniei române se poate produce numai prin efectul unui act juridic.
1. Unica și cea mai importantă modalitate de drept de dobândire a cetățeniei române este cea reglementată de art.5 din lege: dobândirea cetățeniei române ca efect al nașterii.
Principiul „jus sanguinis” adoptat în reglementarea cetățeniei din țara noastră, da expresie legăturii profunde și interne dintre generații, statorniciei și continuității aspirațiilor generațiilor de pe teritoriul statului nostru”.
Copiii născuți pe teritoriul Românei, din părinți cetățeni români, sunt cetățeni români. Sunt, de asemenea, cetățeni români cei care:
a) S-au născut pe teritoriul Statului român, chiar dacă numai unul dintre părinți este cetățean român;
b) S-au născut în străinătate și ambii părinți sau numai unul dintre ei are cetățenia română.
Rezultă că s-a făcut aplicarea principiului „ius sanguinis”, și, totodată, a principiului egalității depline între părinți. Copilul găsit pe teritoriul statului român este cetățean român – precizează art.5. din lege – dacă nici unul dintre părinți nu este cunoscut. Consideram că și în acest caz s-a facut aplicarea principiului „ius sanguinis”, prezumându-se că, din moment ce copilul a fost găsit pe teritoriul statului nostru, cel putin unul dintre părinții săi este cetățean român. Este o prezumție relativă, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de dovadă. De altminteri, din noua formulare a art.5 alin. (3) din lege rezultă explicit natura juridică de prezumție relativă la fundamentul acestei ipoteze de dobândire a cetățeniei: ”Copilul găsit pe teritoriul statului român este considerat cetățean român” , dacă nici unul dintre părinți nu este cunoscut, până la „proba contrarie “. Stabilirea filiației, față de unul dintre părinți, ori față de amândoi părinți, determină efecte în ceea ce privește cetățenia copilului, în raport cu cetățenia părinților, dacă acesta nu a împlinit vârsta de 18 ani. Copilul găsit pierde cetățenia română dacă i s-a stabilit filiația față de ambii părinți, iar aceștia sunt cetățeni străini. Cetățenia română se pierde și în cazul în care filiația s-a stabilit numai față de un părinte cetățean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut. Data pierderii cetățeniei române este data stabilirii filiației copilului.
2. Dobândirea cetățeniei române prin efectul unui act juridic cuprinde două modalități: dobândirea cetățeniei române prin adopție și dobândirea cetățeniei române la cerere. Astfel, din economia reglementărilor legii rezultă și alte moduri de dobândire a cetățeniei române decât cele menționate de art. 4 din această lege. Așadar, suntem în prezența unor acte juridice diferite ( act de dreptul familiei – adopția; actul Guvernului de acordare a cetățeniei).
Cetățenia română se dobândește de către copilul cetățean străin sau fără cetățenie prin adopție, dacă adoptatorii sunt cetățeni români. În cazul în care adoptatul este major, este necesar consimțământul acestuia.
În cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetățean român, cetățenia adoptatului minor va fi hotărâtă, de comun acord, de către adoptatori. În situația în care adoptatorii nu cad de acord, instanța judecătorească competentă să încuviințeze adopția va decide asupra cetățeniei minorului, ținând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimțământul acestuia.
Dacă adopția se face de către o singură persoană, iar aceasta este cetățean român, minorul dobândește cetățenia adoptatorului.
În cazul declarării nulității sau anulării adopției, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetățean român, dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăsește țara pentru a domicilia în străinătate.
În cazul desfacerii adopției copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde cetățenia română pe data desfacerii adopției, dacă acesta domiciliază în străinătate sau dacă părăsește țara pentru a domicilia în străinătate.
Cetățenia română se dobândește, de către copilul cetățean străin sau fără cetățenie, prin adopție. Dar nu în orice condiții, ci numai dacă :
a) Adoptatorii sunt cetățeni români sau, atunci când adopția se face de către o singură persoană, acesta este cetățean român. Dacă numai unul dintre adoptatori este cetățean român, cetățenia adoptatului minor va fi hotărâtă, de comun acord, de către adoptatori. În situația în care adoptatorii nu cad de acord, instanța judecătorească competentă să încuviințeze adopția, va decide asupra cetățeniei minorului, ținând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimțământul acestuia.
b) Adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani .Încuviințarea adopției este de competența instanței judecătorești. În cazul considerat că nu a fost niciodată cetățean român, dacă domiciliează în străinătate sau dacă părăsește țara pentru a domicilia în străinătate. Aceasta înseamnă că, în ipoteza neîmplinirii condițiilor arătate, chiar dacă adopția a fost declarată nulă sau ea a fost anulată, copilul care a dobândit cetățenia română prin adopție păstrează această cetățenie. Este o excepție – deplin justificată – de la principiul retroactivității efectelor nulității actului de adopție, în considerarea intereselor celui ce a fost adoptat. Dimpotrivă, dacă sunt întrunite condițiile arătate, efectul pierderii cetățeniei române operează „ex tunc”, considerându-se ca cel adoptat nu a fost niciodată cetățean român. Retroactivitatea este drastică, cu posibile consecințe extreme de păgubitoare, care se răsfrâng tocmai asupra aceluia că trebuie socotit întotdeauna de bună credință și care nu a concurat, decât cel mult prin »consimțământ sau ascultare«, la perfectarea adopției. Ar fi trebuit ca efectul pierderii cetățeniei române să opereze numai „ex nunc” (similar cu modul în care s-a rezolvat problema în cazul unei căsătorii putative).
Atunci când adopția este desfăcută, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde cetățenia română pe data desfacerii adopției, dacă acesta domiciliază în străinătate sau dacă părăsește țara pentru a domicilia în străinătate. Așadar, de această dată, dacă sunt întrunite condițiile legii, efectul operează „ex nunc”. Cu totul justificat, moral și juridic.
Cererile de anulare sau de desfacere a adopției urmează regulile de competență aplicabile cererilor pentru încuviințarea adopției.
Dobândirea cetățeniei prin repatriere. Persoana care a pierdut cetățenia română o poate redobândi prin efectul repatrierii dacă își exprimă în acest sens dorința conform Legii cetățeniei române în art.8. Art. 8. alin.(2) care prevede că părinții care se repatriază hotărăsc pentru copii lor minori privind cetățenia. În situația în care părinții nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va decide, ținând cont de interesele acestuia.
Ca efect al repatrierii, cetățenia română se dobândește din momentul depunerii jurământului, nemaifiind necesar un alt act în acest sens, toate acestea realizându-se în momentul emiterii hotărârii Guvernului care se publică în Monitorul Oficial al României.
În ceea ce privește acordarea cetățeniei române, procedura acordării cetățeniei române este menționată în Capitolul III, din Legea Cetățeniei:
În situația în care copiii minori dobândesc cetățenia română odată cu părinții sau cu unul dintre ei, aceștia vor fi înscriși în certificatul de cetățenie al părinților și nu depun jurământul.
Persoana care a obținut cetățenia română în condițiile prevăzute la art. 10 și 101, cu menținerea domiciliului în străinătate, va depune jurământul de credință în fața șefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular al României din țara în care domiciliază. În acest caz, certificatul de cetățenie română va fi eliberat de șeful misiunii diplomatice sau al oficiului consular respectiv.
În cazul în care copilul devine major în timpul procesului de soluționare a cererii și până la data dobândirii de către părinți a cetățeniei române, acesta va depune jurământul și i se va elibera certificat de cetățenie distinct.
Nedepunerea, din motive imputabile persoanei care a obținut cetățenia română, a jurământului de credință, atrage încetarea efectelor ordinului de acordare sau de redobândire a cetățeniei române față de persoana în cauză.
Constatarea încetării efectelor ordinului de acordare sau de redobândire a cetățeniei române față de persoanele care nu au depus jurământul în condițiile legii se face de către președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie, la sesizarea direcției de specialitate din cadrul autorității, sau, după caz, de șeful misiunii diplomatice ori al oficiului consular.
Persoana care decedează înaintea depunerii jurământului de credință față de România este recunoscută ca fiind cetățean român, la cererea succesorilor săi legali, de la data emiterii ordinului președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie de acordare sau de redobândire a cetățeniei române, urmând a fi eliberat certificatul de cetățenie de către Comisie. Cererea poate fi depusă în termen de un an de la data decesului titularului cererii de acordare sau de redobândire a cetățeniei române.
Persoana care nu poate depune jurământul de credință față de România din cauza unui handicap permanent sau a unei boli cronice obține cetățenia română de la data emiterii ordinului președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie de acordare sau, după caz, de redobândire a cetățeniei române, pe baza cererii și a înscrisurilor medicale, transmise în acest sens, personal sau prin reprezentantul legal ori convențional cu mandat special, până la data finalizării procedurii de acordare sau, după caz, de redobândire a cetățeniei. Cererea adresată Comisiei privind eliberarea certificatului de cetățenie poate fi formulată în termen de un an de la data luării la cunoștință a termenului de depunere a jurământului de credință. Nedepunerea cererii în termenul de un an atrage încetarea efectelor ordinului președintelui Autorității Naționale pentru cetățenie de acordare sau de redobândire a cetățeniei române.
Dovada cetățeniei române este dată de art. 21 și 22, din Legea Cetățeniei:
Art. 21. – Dovada cetățeniei române se face cu cartea de identitate sau, după caz, cu buletinul de identitate, pașaportul ori cu certificatul prevăzut la art. 19 alin. 4.
Cetățenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedește cu certificatul său de naștere, însoțit de buletinul ori cartea de identitate, după caz, sau pașaportul oricăruia dintre părinți.
În cazul în care copilul este înscris în pașaportul unuia dintre părinți sau, după caz, în buletinul de identitate, dovada cetățeniei se face cu oricare dintre aceste acte.
Art. 22. – În caz de nevoie misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României eliberează, la cerere, dovezi de cetățenie pentru cetățenii români aflați în străinătate.
II.3. Pierderea cetățeniei române
Legea reglementează modalitățile de pierdere a cetățeniei române în art.23 a Legii Cetățeniei.
Cetățenia română se pierde prin:
a) retragerea cetățeniei române;
b) aprobarea renunțării la cetățenia română;
c) în alte cazuri prevăzute de lege.
Nu se poate produce decât prin efectul unui act juridic. Modurile de pierdere a cetățeniei române reglemantate de lege sunt: retragerea cetățeniei române sau aprobarea renunțării la cetățenie.
Prin retragerea cetățeniei române :
Cetățenia română se poate retrage persoanei care:
a) aflată în străinătate, săvârșește fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;
b) aflată în străinătate, se înrolează în forțele armate ale unui stat cu care România a rupt relațiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
c) a obținut cetățenia română prin mijloace frauduloase.
d) este cunoscută ca având legături cu grupări teroriste sau le-a sprijinit, sub orice formă, ori a săvârșit alte fapte care pun în pericol siguranța națională.
Cetățenia română nu poate fi retrasă persoanei care a dobândit-o prin naștere.
Retragerea cetățeniei române nu produce efecte asupra cetățeniei soțului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetățenia.
Potrivit art. 24 din lege, cetățenia română se poate retrage persoanei care:
a) Aflată în străinătate, săvârsește fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;
b) Aflată în străinătate, se înrolează în forțele armate ale unui stat cu care România a rupt relațiile diplomatice sau cu care este în stare de război ;
c) A obținut cetățenia română prin mijloace frauduloase;
d) Este cunoscută ca având legături sau a sprijinit, sub orice formă, grupări teroriste ori a săvârșit alte fapte care pun în pericol siguranța natională.
Din reglementarea-cadru a acestor ipoteze de pierdere a cetățeniei române, cât și din însușirea situațiilor avute în vedere, rezultă că retragerea cetățeniei române are un caracter personal și operează sub titlul unei sancțiuni. De altfel, însăși legea precizează că retragerea cetățeniei române nu produce efecte asupra cetățeniei soțului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetățenia .
Sancțiunea retragerii cetățeniei nu operează „de iure”, rămânând la aprecierea autorității competente în aplicarea sau neaplicarea acestei sancțiuni.
În orice caz, reintrându-se prevederile constituționale, legiuitorul precizează că cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere .
Prin aprobarea renunțării la cetățenia română :
Pentru motive temeinice se poate aproba renunțarea la cetățenia română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani și care:
a) nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală;
b) nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din țară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanții corespunzătoare pentru achitarea lor;
c) a dobândit ori a solicitat și are asigurarea că va dobândi o altă cetățenie.
Potrivit art.27 al Legii cetateniei pentru motive temeinice, Guvernul României poate aporba renunțarea la cetățenia română.
Pierderea cetățeniei române prin aprobarea renunțării nu produce nici un efect asupra cetățeniei soțului sau copiilor minori.
Cu toate acestea, în cazul în care ambii părinți obțin aprobarea renunțării la cetățenia română, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate ori părăsește împreună cu ei țara, minorul pierde cetățenia română o dată cu părinții săi, iar dacă aceștia au pierdut cetățenia română la date diferite, pe ultima dintre aceste date. Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăsește țara după ce ambii părinți au pierdut cetățenia română pierde cetățenia română pe data plecării sale din țară.
Dispozițiile alineatului precedent se aplică în mod corespunzător și în cazul în care numai unul dintre părinți este cunoscut sau este în viață.
Copilul minor, încredințat prin hotărâre judecătorească părintelui care are domiciliul în străinătate și care renunță la cetățenie, pierde cetățenia română pe aceeași dată cu părintele căruia i-a fost încredințat și la care locuiește, cu condiția obținerii acordului celuilalt părinte, cetățean român.
În situațiile prevăzute la alin. 2, 3 și 4 copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimțământul.
Aprobarea cererii de renunțare la cetățenia română poate interveni numai daca: a) Titularul cererii a împlinit vârsta de 18 ani, la data când el a solicitat aprobarea acesteia; b) Are motive temeinice pentru a renunța la cetățenia română; c) Nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă panală; d) Nu este urmărit pentru debite către stat, persone fizice sau juridice din țară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanții corespunzătoare pentru achitarea lor; e) A dobândit ori a solicitat și are asigurarea că va dobândi o altă cetățenie.
În principiu, pierderea cetățeniei române, prin aprobarea renunțării la această cetățenie, nu produce nici un efect asupra cetățeniei soțului sau copiilor minori.
Articolul 23 din lege se referă la »alte cazuri« de pierdere a cetățeniei române, acestea fiind următoarele:
Cetățenia română se pierde prin adopție, atunci când:
a) Adoptatul cetățean român este minor;
b) Adoptatorii – sau adoptatorul – sunt cetățeni străini;
c) Cel sau cei care solicită expres ridicarea cetățeniei române pentru copilul adoptat;
d) Adoptatul, potrivit legii naționale a adoptatorilor sau adoptatorului, dobândește cetățenia acestora. Minorului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimțământul. Data pierderii cetățeniei române este data dobândirii de către minor a cetățeniei adoptatorului.
În cazul declarării nulității sau anulării adoptiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetățenia română.
Cum s-a precizat deja, în principiu, pierderea cetățeniei române de către părinți, prin aprobarea renunțării la această cetățenie, nu produce nici un efect asupra cetățeniei copiilor minori. Excepția prevăzută de art. 27. (2) din lege are semnificația unei modalități distincte de pierderea cetățeniei române de către copilul minor. Astfel, în cazul în care ambii părinți sau numai unul dintre ei – celălalt nefiind cunoscut sau nefiind în viață – pierde cetățenia română, prin aprobarea renunțării la această cetățenie, iar copilul minor se află cu părinții săi sau cu acel părinte în străinătate sau părăsește împreună cu ei – sau cu el – țara, minorul pierde cetățenia română odată cu părinții săi. Dacă aceștia au pierdut cetățenia română la date diferite, minorul pierde cetățenia română, pe ultima dintre aceste date. În fine, copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăsește țara după ce ambii părinți au pierdut cetățenia română, pierde cetățenia română pe data plecării din țară.
În toate situațiile arătate, coplilul care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimțământul.
În noua sa formulare, legiuitorul prevede de asemenea, că, în cazul încredințării copilului, prin hotărâre judecătorească, părintelui care are domiciliul în străinătate, și care renunță la cetățenie, minorul pierde cetățenia română pe aceeași dată cu părintele căruia i-a fost încredințat și la care locuiește, cu condiția obținerii acordul celuilalt părinte, cetățean român. Copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere <<consimțământul>>.
Minorul care a dobândit cetățenia română, în considerarea faptului că el a fost găsit pe teritoriul statului român și niciunul dintre părinții săi nu este cunoscut, pierde această cetățenie dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiația față de ambii părinți, iar aceștia sunt cetățeni străini. De asemenea, el pierde cetățenia română și în cazul în care filiația s-a stabilit numai față de un părinte cetățean străin, celălalt părinte ramânând necunoscut. Data pierderii cetățeniei române este data stabilirii filiației copilului.
Procedura retragerii cetățeniei române și aprobării renunțării la cetățenia română :
Cererea de renunțare la cetățenia română, însoțită de actele doveditoare se depune la secretariatul tehnic al Comisiei sau la misiunile diplomatice ori oficiile consulare ale României din țara în care solicitantul își are domiciliul sau reședința.
În cazul în care constată lipsa documentelor necesare soluționării cererii, președintele Comisiei solicită, prin rezoluție, completarea dosarului. În cazul în care, în termen de cel mult 6 luni de la comunicare, nu sunt transmise actele necesare, cererea va fi respinsă ca nesusținută.
În cazul în care dosarul cuprinde toate documentele necesare soluționării cererii de renunțare la cetățenia română, președintele Comisiei, prin rezoluție, dispune solicitarea de relații de la orice autorități cu privire la îndeplinirea condiției prevăzute, după caz, la art. 26 lit. a) și b).
Președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie dispune, prin ordin, aprobarea sau, după caz, respingerea cererii de renunțare la cetățenia română, pe baza raportului Comisiei, prin care aceasta constată îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 26.
Ordinul președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie de aprobare sau, după caz, de respingere a cererii de renunțare la cetățenia română se comunică solicitantului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Ordinul poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la secția de contencios administrativ a curții de apel de la domiciliul sau, după caz, reședința solicitantului. Dacă solicitantul nu are domiciliul sau reședința în România, ordinul poate fi atacat, în același termen, la secția de contencios administrativ a Curții de Apel București. Hotărârea curții de apel este definitivă și irevocabilă.
Pierderea cetățeniei române prin renunțare are loc la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a ordinului ministrului justiției de aprobare a renunțării la cetățenie.
Dovada renunțării la cetățenia română se face cu adeverință eliberată de secretariatul Comisiei, pentru persoanele cu domiciliul în România, ori de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, pentru persoanele cu domiciliul sau reședința în străinătate, în baza ordinul președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie.
Orice autoritate sau persoană care are cunoștință de existența unui motiv pentru retragerea cetățeniei române poate sesiza, în scris, Comisia, având obligația să prezinte dovezile de care dispune.
Președintele Comisiei stabilește, prin rezoluție, termenul la care se va dezbate sesizarea de retragere, dispunând totodată:
a) solicitarea punctului de vedere al autorităților competente cu privire la îndeplinirea condițiilor legale privind retragerea cetățeniei;
b) invitarea persoanei care a formulat sesizarea, precum și a oricărei persoane care ar putea da informații utile soluționării cererii;
c) citarea persoanei în cauză la domiciliul cunoscut sau, dacă acesta nu se cunoaște, prin publicarea citației în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a. Citarea persoanei are loc cu cel puțin 6 luni înainte de termenul fixat pentru dezbaterea sesizării.
La termenul stabilit pentru dezbaterea sesizării, Comisia verifică îndeplinirea condițiilor necesare retragerii cetățeniei române. Aceasta audiază persoanele citate potrivit alin. 2 lit. b), precum și persoana în cauză. Lipsa persoanei legal citate nu împiedică desfășurarea procedurilor de retragere a cetățeniei române.
În cazul în care constată îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condițiilor legale de retragere a cetățeniei române, Comisia va propune președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie, printr-un raport motivat, aprobarea retragerii cetățeniei române sau, după caz, respingerea sesizării.
Președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de lege, emite ordinul de retragere a cetățeniei române, respectiv de respingere a sesizării de retragere a cetățeniei, în cazul în care constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.
Ordinul președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie de admitere sau de respingere a sesizării de retragere a cetățeniei se comunică persoanei în cauză, precum și persoanei care a făcut sesizarea, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Ordinul poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la secția de contencios administrativ a curții de apel de la domiciliul sau, după caz, reședința solicitantului. Dacă solicitantul nu are domiciliul sau reședința în România, ordinul poate fi atacat, în același termen, la secția de contencios administrativ a Curții de Apel București. Hotărârea curții de apel este definitivă și irevocabilă.
Pierderea cetățeniei române prin retragere are loc la data emiterii ordinului președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie de aprobare a retragerii cetățeniei române.
Alte cazuri de pierdere a cetățeniei române sunt evidentiate mai jos:
Copilul minor, cetățean român, adoptat de un cetățean străin, pierde cetățenia română, dacă, la cererea adoptatorului sau, după caz, a adoptatorilor, dobândește cetățenia acestora în condițiile prevăzute de legea străină. Minorului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimțământul.
Data pierderii cetățeniei române în condițiile alin. 1 este data dobândirii de către minor a cetățeniei adoptatorului.
În cazul declarării nulității sau anulării adopției, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetățenia română.
În situația prevăzută la art. 5 alin. 3 copilul găsit pierde cetățenia română, dacă până la împlinirea vârstei de 18 ani i s-a stabilit filiația față de ambii părinți, iar aceștia sunt cetățeni străini.
Cetățenia română se pierde și în cazul în care filiația s-a stabilit numai față de un părinte cetățean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut.
Data pierderii cetățeniei române în condițiile alin. 1 și 2 este data stabilirii filiației copilului.
II.4. Redobândirea cetățeniei
Se poate realiza în condițiile prevăzute de art. 10 din lege, la cererea presoanei care a avut această cetățenie, cu păstrarea cetățeniei străine și stabilirea domiciliului în țară sau menținerea acestuia în străinătate. Fiind vorba de o persoană care a avut cândva cetățenie română, legea a stabilit o cale mai lesnicioasă pentru redobândirea acestei cetățenii. Fireste că persoana trebuie să solicite redobândirea cetățeniei române, iar cererea sa să fie aprobată, în condițiile prevăzute de lege. Aceste dispoziții se aplică, în mod corespunzător, și apatrizilor foști cetățeni români.
Redobândirea cetățeniei de către unul dintre soți nu are nici o consecință asupra celuilalt soț. Soțul, cetățean străin sau fără cetățenie ale persoanei care redobândește cetățenia, poate cere dobândirea cetățeniei române, dacă întrunește condițiile prevăzute de lege.
Redobândirea cetățeniei române poate fi solicitată și de către persoana care a avut această cetățenie, dar dorește să-și păstreze domiciliul în străinătate. Părinții care se repatriază și solicită redobândirea cetățeniei române hotărăsc și în privința cetățeniei copiilor lor minori, iar în situația în care părinții nu cad de acord, va decide tribunalul de care aparține minorul. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, este necesar >>consimțămantul<< acestuia. Această exigență a legii trebuie valorizată ca o condiție de fond pentru dobândirea cetățeniei rămâne de către minor, semnificând totodată o capacitate juridică specială conferită de lege în profilul minorului.
Potrivit art. 10, introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2003, foștii cetățeni români, care, înainte de data de 22 decembrie 1989, au pierdut cetățenia română din motive neimputabile lor sau această cetățenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum și descendenții acestora până la gradul II pot redobândi ori li se poate acorda cetățenia română, la cerere, cu păstrarea cetățeniei străine și stabilirea domiciliului în țară sau cu menținerea acestuia în străinătate. Acești cetățeni, precizează art. 10, introdus prin aceeași ordonanță „care au domiciliul sau reședința în România”, pot depune cererea de dobândire a cetățeniei „după împlinirea unui termen de 4 ani” de la momentul obținerii dreptului de ședere, respectiv al stabilirii domiciliului în România. Tratamenul juridic ni se pare inegal, întrucât, coborând cele două texte, rezultă că persoana care nu are domiciliul sau reședința în România poate redobândi cetățenia română fără condiția împlinirii unui termen.
Redobândirea cetățeniei române „la cerere” este supusă câtorva condiții:
a) Cetățeanul străin sau persoana fără cetățenie care solicită acodarea cetățeniei române trebuie să se născut fi și să domicilieze, la data cererii, pe teritoriul României sau, dacă nu s-a născut pe acest teritoriu, să locuiască în mod legal, continuu și statornic pe teritoriul statului român de cel puțin 8 ani, sau, în cazul în care este căsătorit și conviețuiește cu un cetățean român, de cel puțin 5 ani;
b) Să dovedească, prin comportament, acțiuni și atitudine, loialitate față de statul român și să declare că nu înterprinde sau sprijină și nici în trecut nu a întreprins sau sprijinit acțiuni împotriva ordinii de drept ori a siguranței naționale;
c) Să fi împlinit vârsta de 18 ani;
d) Să aibe asigurate în România mijloace legale pentru o existență decentă, în condițiile stabilite de legislația privind regimul străinilor;
e) Să fie cunoscut cu o bună comportare și să nu fi fost condamnat în țară sau în strainătate pentru o infractiune care îl face nedemn de a fi cetățean român;
f) Să cunoască limba română și să posede noțiuni elementare de cultură și civlizație românească, în măsura suficientă pentru a se integra în viața socială;
g) Să cunoască prevederile Constituției României și imnul național.
Dobândirea cetățeniei române se poate realiza, în privința copiilor de a fi cetățean român. Pentru asemenea împrejurări, legea reintroduce procedura acordului dintre părinți. Astfel, în cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetățean român, cetățenia minorului adoptat va fi hotărâtă minori, „prin efectul schimbării cetățeniei părinților”. În acest sens, art. 9 din lege arată: „Copilul născut din părinți cetățeni străini sau fără cetățenie și care nu a împlinit vârsta de 18 ani dobândește cetățenia română când unul dintre părinți dobândește cetățenia română sau – în cazul repatrierii– când, deși o dobândesc amândoi părinții, ei au opțiuni diferite cât privește cetățenia odată cu părinții săi”. Situația se complică însă atunci când numai copilului lor, precum și atunci când – în cazul adopției – numai unul dintre adoptatori, de comun acord, de către adoptatori; părinții care se repatriază hotărăsc pentru copiii lor minori privind cetățenia ( art. 10); dacă numai unul dintre părinți dobândește cetățenia română, ei vor hotărî, de comun acord, cu privire la cetățenia copilului lor minor.
În toate situațiile pentru care legea prevede posibilitatea acordului între părinți, dacă nu se realizează acest acord, hotărăște tribunalul, ținând seama de interesele minorului.
Totdeauna când urmează să hotărască instanța, dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, este necesar „consimțământul” acestuia.
În sensul prevederilor art. 10 alin (1) din lege, poate redobândi cetățenia română și persoana care a avut această cetățenie, păstrându-și cetățenia străină și menținându-și domiciliul în străinătate, dacă îndeplinește unele din condițiile prevăzute de art. 8, având vârsta de 18 ani, cele referitoare la comportament și lipsa antecedentelor penale.
Drepturi și obligații specifice condiției de cetățean român
Unele dintre drepturile (1) și îndatoririle (2) prevăzute în Constituție și în alte legi, îndeosebi în Legea cetățeniei române, aparțin în exclusivitate cetățenilor români.
În considerarea apartenenței persoanei la statul român, acesteia îi revin în exclusivitate :
a) Dreptul de vot și dreptul de a fi ales în organele reprezentative ale statului;
b) Dreptul de a nu fi extrădat sau expluzat;
c) Dreptul de protecție;
d) Dreptul de a fi admis în orice funcții publice, civile și militare;
e) Dreptul de a avea acces la orice informație de interes public;
f) Dreptul de a avea cetățenia română și dreptul de a păstra această cetățenie;
g) Dreptul de a dobândi în proprietate terenuri.
De asemenea, în considerarea apartenenței persoanei la statul roman, acesteia îi revin în exclusivitate următoarele îndatoriri: a) Fidelitatea față de țară;
b) Apărarea țării.
În capitolul VII a Constituției sunt prezentate dispozițiile finale și tranzitorii:
Sunt și rămân cetățeni români persoanele care au dobândit și au păstrat această cetățenie potrivit legislației anterioare.
Cererile privind acordarea cetățeniei române și aprobarea renunțării la cetățenia română sunt supuse unei taxe prevăzute de lege.
Prin derogare de la prevederile alin. 1, redobândirea cetățeniei române potrivit art. 10 alin. 2 și art. 101 este scutită de plata taxelor prevăzute de lege.
Persoanele cărora li s-a acordat cetățenia română, potrivit legii, au toate drepturile și libertățile, precum și obligațiile prevăzute prin Constituție și prin legile țării pentru cetățenii români.
Cetățenia română cu titlu de „cetățenie de onoare” se poate acorda unor străini pentru servicii deosebite aduse țării și națiunii române, la propunerea Guvernului, fără nici o altă formalitate, de către Parlamentul României.
Persoanele care au dobândit cetățenia de onoare se bucură de toate drepturile civile și politice recunoscute cetățenilor români, cu excepția dreptului de a alege și de a fi ales și de a ocupa o funcție publică.
Pentru situațiile în care se cere consimțământul celuilalt părinte sau al minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, acesta trebuie făcut în forma unei declarații autentice date în fața notarului public sau, în străinătate, la misiunile diplomatice ori oficiile consulare ale României.
Cererile aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor rezolva în conformitate cu prevederile acesteia. Condițiile de dobândire a cetățeniei române rămân supuse reglementărilor în vigoare la data depunerii cererii.
Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 24/1971 – Legea cetățeniei române, Decretul-lege nr. 137/1990 privind unele dispoziții referitoare la cetățenia română, prevederile art. 3 și ale art. 8 din Decretul-lege nr. 7/1989 privind repatrierea cetățenilor români și a foștilor cetățeni români, precum și orice alte dispoziții contrare prevederilor prezentei legi.
Am ajuns la concluzia că atât „cetățeanul” cât și „cetățenia”, numesc o problemă a destinului nostru, în sensul că ne dă șansa de a reflecta asupra a ceea ce ne permite să trăim împreună, cât și a anumitor valori comune în numele cărora se încearcă rezolvarea problemei rivalităților și a conflictelor, care apar negreșit între noi oamenii.
Cu această idee îmi voi încheia cea de-a doua secțiune a lucrării mele, în care am discutat despre constituționalitatea normelor asupra dobândirii și pierderii, dar și redobândirii cetățeniei române, urmând ca în ultima parte a lucrarii să vorbesc despre cetățenia europeană și cea din dreptul comparat.
CAPITOULUL III
CETĂȚENIA EUROPEANĂ ȘI CETĂȚENIA ÎN DREPTUL COMPARAT
III. 1. Cetățenia europeană
În ceea ce privește construirea Europei sunt ridicate numeroase probleme. Asta deoarece practicile cetățeniei nu sunt exercitate întotdeauna în cadrul național; dar instituțiile cetățeniei au fost mereu naționale. În ceea ce privește Cetățenia europeană putem spune că este o provocare pentru teoria și practica cetățeniei. De fapt, ea vizează o cetățenie postnațională care, pentru prima dată, se referă la un set de valori și instituții, în locul aparteneței obligatorii la teritoriu, la o cultură și un stat național. Ceea ce iși propune ea este să construiscă o comunitate politică transteritorială și să facă din Uniune un spațiu public comunitar.
Probabil mulți dintre noi ne întrebăm cum ar putea Europa să nu reprezinte o simplă piață, ci să se impună ca o adevarată voință politică; și trebuie să se găsească un loc pentru exprimarea democratică, un loc al deciziei pur politice, unde să se poată hotărî repartizarea resurselor, la fel și apărarea cu armamentul colectivității și valorilor ei.
Este de sine înțeles că principiul cetățeniei nu se regăsește la nivelul statului-națiune. Cele care au stabilit principiul că naționalitatea și cetățenia ar trebui să se confunde, au fost naționalismele din secolul XIX și filozofia socială care le-a însoțit. Cu siguranță se întelege faptul că cetățenia se poate exercita perfect la nivel internațional sau supranațional. Între cele două: națiune și cetățenie, nu există o legătură logică, ci istorică. Pe de altă parte, acesta reprezintă un fapt istoric pe care noi nu îl putem judeca superficial.
De fapt, noțiunea de cetățenie își găsește originea în dreptul intern. Potrivit concepției propuse de Aristotel, cetățeanul se definea prin participarea la funcțiile judiciare și la cele publice în general. În dreptul pozitiv, cetățenia continuă să desemneze calitatea juridică ce permite unei persoane să ia parte la viața statului, bucurându-se de drepturi civice și politice și fiind supusă, în schimb, anumitor obligații cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul militar. Ca regulă, cetățenia e recunoscută dar
există și excepții, ca de exemplu, cetățenia britanică de peste mări sau cea a Uniunii franceze. Dreptul internațional recunoaște acest statut privilegiat, condiționat de naționalitate, care propune, în principal, dreptul de ședere pe teritoriul național, participarea la viața politică ( dreptul de a alege și de a fi ales), accesul la funcțiile publice, dreptul la protecția diplomatică.
Noțiunea de cetățenie europeană ar putea să fie bazată pe aceste drepturi și obligații corespondente. Ea implică faptul că cetățenia Uniunii Europene beneficiază, în această calitate, de aceleași drepturi care sunt acordate în mod tradițional propriilor cetățeni în ordinea juridică internă. Aceste drepturi corespund, aproape în totaliate, cu ceea ce în anii 1975-1985 erau „drepturi speciale”, rezervate cetățenilor statelor membre ale Comunității.
Este esențial să reținem faptul că structura Uniunii implică exerciatea anumitor drepturi la nivelul Uniunii Europene și exercitarea acestora la nivelul statelor membre.
După Consiliul european de la Fontainebleau din 1984 o altă noțiune s-a dezvoltat și anume cea de Europă a cetățenilor. Această noțiune se poate distinge cu dificultate de cealaltă, mai ales pentru că se dovedește greu de definit. Ideea de bază este că cetățeanul european trebuie plasat în centrul construcției europene, pentru a-i dezvolta sentimentul de apartenență la Uniunea Europeană. În acest sens Comitetul ad-hoc privind Europa cetățenilor, numit și Comitetul Adonnino, creat la inițiativa Consiliului European de la Fontainebleau din 25-26 iunie 1984 a propus „măsuri în vederea întăririi și promovării identității și imaginii Comunității față de cetățenii săi în lume”.
În ceea ce privesc drepturile omului, esența acestor drepturi este reprezentată de marca ascensională socială si politică a burgheziei, interesată în înlăturarea formelor de dependență personală caracteristice feudalismului, a inegalității juridice între oameni și în crearea unor pârghii politice care să-i permită accesul la putere.
Printre drepturile speciale recunoscute în perspectiva unei Europe a cetățenilor figurează, fără îndoială, drepturile speciale inerente cetățeniei europene și care instituie o veritabilă cetățenie politică. Dar putem găsi de asemenea, drepturi care rezultă din integrarea economică, cum ar fi liberul acces la un loc de munca într-o aleasă și dreptul la cultură sau protecția mediului. Acestea se încadrează mai bine concepției celei mai moderne a cetățeniei. Însă, această concepție răpește coneptului o mare parte a specificității sale, deoarece drepturile cetățeanului nu se mai desting de drepturile oricărei alte ființe umane.
Confuzia dintre cele două perspective cea de cetățenie europeană și cea de Europă a cetățenilor, este des întâlnită. Astfel, în Revoluția din 17 mai 1995 asupra funcționării Tratatului Uniunii Europene în perspectiva Conferinței Interguvernamentale din 1996, Parlamentul european a cerut ca cetățenia europeană să fie întărită mai ales prin aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană a drepturilor omului, interzicerea pedepsei cu moartea, egalitatea între bărbați și femei ca și prin întărirea cetățeniei politice. În mod evident, aceste drepturi, deși sunt recunoscute în dreptul Uniunii Europene sunt drepturi ale ființei umane în general, deci nu sunt rezervate cetățenilor statelor membre și nici drepturi inerente calității de cetățean european .
În prezent, putem spune că nu există o cetățenie europeană independentă de cetățenia națională; simplul fapt că ești cetățean englez, german sau francez, conferă cetățenia europeană. După șederea în anumite țări, sunt acordate anumite drepturi politice, străinilor veniți dintr-o altă țară membră a Uniunii Europene; fapt care nu privește decât viața politică locală. Cetățenia politică nu se deduce prin faptul că comunitatea acordă aceleași drepturi economice și sociale, nu doar cetățenilor aparținând națiunilor pe care le conține, ci și străinilor legal instalați pe teritoriul lor, doar prin faptul că aceștia dețin drepturi civile și sociale.
Consider că, acest punct de vedere juridic trebuie depășit, și să ne axăm pe sensul politic al cetățeniei. Practicile și instituțiile politice organizează în mod cert viața politică care ar varia dacă toate popoarele europene s-ar raporta la principiul cetățeniei, de la o țară la alta, în funcție de istoria formării statului și națiunii respective. În mod normal, fiecare popor al Europei, aparține instituțiilor politice care îi organizează viața politică și colectivă. De aici reieșind faptul că fiecare dintre țările care constituie Europa sunt unice.
Pentru a elabora o adevarată cetățenie europeană, trebuie construit în primul rând un spațiu European, un spațiu în care membrii societăților europene să se recunoască drept cetățeni. Ceea ce trebuie să facă cetățenii Europei este să considere că guvernanții aleși la nivel European sunt legitimi, dar să și accepte ca legitime deciziile acestora. Ar trebui să se constituie un domeniu politic comun al tuturor cetățenilor Europei, din interese, dezbateri și instituții.
Dar ce înseamnă să fii cetățean European de fapt? Și care ar fi acele drepturi și responsabilități care definesc cetățenia europeană? Pentru a fi considerat cetățean al Europei este suficientă deținerea actelor civile ale naționalității unui stat membru al Uniunii Europene?
La aceste întrebări voi încerca să găsesc un răspuns, bazându-mă pe studii de specialitate din numeroase cărti, astfel încât să fie redat cât mai clar și explicit, responsabilitățile, dar și beneficiile pe care noi le deținem ca cetățeni ai acestei țări, și implicit ai Europei.
Din punctul meu de vedere , un lucru este cert cu privire la cetățenia europeană; această cetățenie reprezintă o provocare pentru teoria și practică cetățeniei, deoarece ea vizează o cetățenie postnațională, care se referă de fapt la un set de valori și instituții, și nu la apartenența obligatorie la un teritoriu, la o cultură și un stat național. Ceea ce incearcă ea să facă de fapt, este să construiască o comunitate politică transteritorială și să facă din Uniune un spațiu public comunitar.
O dezbatere contemporană în redescoperirea cetățeniei, este conceptul de cetățenie “citizenship”, care este subiectul central pentru științele politice și sociologice. De subliniat este faptul că fără o întelegere în detaliu a acestui concept ar fi foarte greu de explicat problemele survenite, cum ar fi participarea democratică, drepturile omului, coeziunea socială, ordinea civică, politicile publice sau relația dintre stat și societatea civilă.
În Europa, la jumătatea secolul al XIX-lea, se manifestă o mișcare socială tot mai largă pentru emancipare economică a unor pături defavorizate ale societății. Sub presiunea mișcărilor muncitorești, guvernanții din tot mail multe țări încep să facă concesii economice și muncitoare sub forma acceptării revendicărilor sindicale ale acestora.
Prin Tratatul de la Maastricht, din 1985 a fost instituită o noua noțiune: cetățenia europeană. Acesta cetățenie aparține tuturor cetățenilor Uniunii Europene și nu exclude cetățenia națională, fiind de fapt mai curând un mijloc complementar de apărare a drepturilor și protecția intereselor cetățenilor europeni pe plan internațional.
Noțiunea de Cetățenie europeană și-a gasit consacrarea și în „Carta Drepturilor fundamentale”, adoptată la reuniunea Consiliului Ministerial al Uniunii Europene de la Nisa, în decembrie 2000.
În ordine legală, cetățenia europeană a fost numită un fenomen relativ nou, fiind introdus de Tratatul de la Maastricht modificat de Tratatul de la Amsterdam.
Din punct de vedere al interpretării, putem să spunem că cetățenia europeană este considerată că fiind o unealtă de îmbunătățire a vieții cetățenilor țărilor membre, indiferent dacă aparține teritoriului European sau străin. Valoarea simbolică a cetățeniei europene poate fi importantă, dar mai importantă este protecția cetățenilor, și mai ales a cetățenilor aflati în țări străine cu zone de mare amenințare din afara Europei. De fapt, înțelegerea cetățeniei europene se definește mai mult prin drepturi concrete decât conceptele teoretice. În Carta de la Nisa sunt incluse drepturile și îndatoririle cetățenilor europeni, fiind important de menționat o idee importantă, aceea privind caracterul evolutiv al conținutului cetățeniei Uniunii Europene, idee care se găsește, de asemenea, în prevederea că drepturile înscrise în Tratat pot fi completate de către Consiliu.
Ideea de Cetățenie europeană ca un complement al cetățeniei naționale a fost menținută și în Tratatul de reformă adoptat la Conferința de la Lisabona din 2007.
În lucrările de specialitate s-a insistat în mod special asupra faptului că prin cetățenie europeană se asigură dreptul de a circula, de a locui, de a se instala, de a munci, de a studia în celelalte state membre ale Uniunii Europene, de a vota și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European și în alegerile municipale din statele membre în care locuiesc, dreptul de a beneficia de o protecție consulară, dacă țara sa nu este reprezentată printr-o ambasadă sau consulat într-un anumit stat, caz în care protecția se asigură de oricare stat membru al Uniunii Europene, dreptul de a adresa petiții Parlamentului european, de a sesiza Mediatorul European, precum și dreptul de a nu fi discriminate datorită naționalității.
De asemenea, Tratatul de la Amsterdam precizează că orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau morală având sediul într-un stat membru, beneficiază de dreptul de acces la documentele Parlamentului European, al Consiliului Uniunii Europene și ale Comisiei europene, în limita rațiunilor de interes politic sau privat .
Principala problemă sesizată de autorii de specialitate este aceea a creării unui spațiu European, a unei culturi politice europene, care să permită generalizarea de respect față de instituțiile democratice și o politică activă de sprijinire a instituțiilor comunitare. O analiză a conceptului de cetățenie europeană este oferită de autoarea francează, Elvire Fabry în care analizează evoluția conceptului de cetățenie, precizând pe linia tratatelor în vigoare că aceasta reprezintă o cetățenie complementară, nu o cetățenie substitutivă.
În afară de libertatea de circulație și de ședere în spațiul comunitar, independent de exercitatrea unei activități economice, cetățenia europeană compară de pe acum un anumit număr de drepturi civile noi.
Cu privire la dreptul la informație, în Tratatul de la Amsterdam este specificat că orice cetățean european și orice persoană fizică sau juridică, având sediul într-un stat membru are drept de acces la documentele Parlamentului european, ale Consiliului Uniunii Europene, în limita rațiunilor de interes public sau privat. Informarea cetățeanului este considerată o prioritate de către instituțiile europene.
Ideea cum că cetățenia europeană apare ca o calitate complementară a cărei deținere aduce cu ea exercitarea unor anumite drepturi garantate de către tratate, drepturi a căror caracteristică nu este absența discriminării între resortisanții diferitelor state membre, a fost subliniată de Jean-Paul Jacque în cartea sa de specialitate intitulată „Droit institutionnel de l’Union Europeenee?”.
Cetățenia europeană reprezintă comunitatea de obiective și de mijloace care se construiește între statele membre, sau între popoarele acestor state ale Uniunii Europene. Ea derivă din ideea de bază a construcției europene: aceea de a asigura pacea, permițând popoarelor să trăiască laolaltă în virtutea unor reguli și instituții comune, liber consimțite. Ea se dorește a fi materializarea aspirației exprimate în Declaratia Schuman: „Noi nu unim state, ci oameni”, mijlocul de a îndeplini „destinul împartășit“. Desigur, se știe faptul că această sintagmă de „cetățenie europeană” nu a existat în această formă de la început. Mai întâi a existat noțiunea de „Europă a cetățenilor”, care de-a lungul timpului a evoluat și s-a aprofundat: în 1979, odată cu alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal direct în toate țările membre, și în 1984, când Comitetul Adonnino instituit de către Consiliul de la Fontainebleau, a dorit „să dea o dimensiune mai umană experienței comunitare”. Abia în 1990, la inițiativa guvernului spaniol, se adoptă noțiunea de cetățenie europeană care va fi consacrată juridic prin Tratatul de la Maastricht, unde e definită (articolul 8 – primul punct) astfel: „este cetățean al Uniunii orice persoană care deține naționalitatea unui stat membru”. Tratatul de la Amsterdam (1997) adaugă aici că „Cetățenia Uniunii completează cetățenia națională și nu o înlocuiește”. Proiectul de Constituție europeană și recentele discuții asupra viitorului Europei au deschis din nou subiectul cetățeniei îmbogățindu-l cu noi aspecte.
Există o realitate politică a cetățeniei europene, dincolo de noțiune și idee, această realitate este dată de conținutul cetățeniei și mai ales de aplicarea ei și de evaluarea eficacității sale. Din nefericire nu există mijloace foarte clare de evaluare a acestei eficacități, în ciuda dublei valori pe care cetățenia europeană o are astazi „de jure.” Se face referire aici la valoarea juridică și politică a continutului actual al cetățeniei europene care este concomitent cu un statut de drepturi și o instituție politică.
Cetățenia ajută la observarea naturii Uniunii Europene, ca statut de drepturi, ea însăși este o comunitate de drept, un sistem socio-economic și din ce în ce mai mult o entitate politică. Drepturile, înscrise pentru prima dată în Tratatul de la Maastricht și completate ulterior la Amsterdam, Nisa, mai nou în Constituția europeană, există nu numai în cadrul tratatelor, ci și în alte acte normative: decizii ale Consiliului, directive, și altele. Se poate discuta de patru drepturi, din care trei politice (restul drepturilor economice, sociale fiind deja garantate cetățenilor fiecărui stat membru în parte într-un fel sau altul, mai ales prin faptul că toate statele membre sunt părți ale convențiilor și declarații internaționale din acest domeniu). În primul rând discutăm despre dreptul de liberă circulație și sejur pe întreg teritoriul Uniunii pentru toate categoriile de cetățeni europeni. Apoi dreptul de vot și de eligibilitate în Parlamentul european și, după tratatul de la Amsterdam, și în alegerile municipale. De asemenea, dreptul de a beneficia de protecție diplomatică și consulară într-un stat terț în care țara persoanei respective nu are reprezentanță diplomatică, din partea reprezentanțelor diplomatice (care există în statul terț) ale oricărui stat membru; și aceasta în aceleași conditii cu ale resortisanților statului respectiv. Dreptul de petiție în fața instituțiilor europene într-una din cele 20 de limbi oficiale ale Uniunii vine pentru a acoperi deficitul de transparență democratică a Uniunii și de a-l apropia pe cetățean de administrația europeană.
Consider cu tărie faptul că Tratatul de la Amsterdam a avut un rol important în apărarea drepturilor cetățenilor Europei, deoarece prin acest tratat a fost introdus capitolul referitor la ocuparea forței de muncă, aplicarea acestei politici rămânând în mare parte responsabilitatea statelor membre.
Un alt aspect important dat de acest tratat este includerea unui articol nou,consacrat principiului general al nediscriminării (egalității). Uniunea poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă,origine etnică, religie, dizabilități, vârstă sau orientare sexuală. Acțiunile sunt întreprinse de către Consiliul de Miniștri, prin decizii adoptate în unanimitate pe baza unei propuneri a Comisiei și după consultarea Parlamentului European.
De asemenea, dispozițiile referitoare la cooperarea dintre poliție și justiție se aplică mai ales în domeniul prevenirii și combaterii rasismului și xenofobiei.
O altă importanță majoră este dată de consolidarea principiului egalității între femei și bărbați la locul de muncă. Este introdus conceptual de discriminare pozitivă, pe baza căruia Statele Membre pot înteprinde acțiuni pentru favorizarea femeilor în vederea echilibrării situației în domeniile de lucru.
Pe lângă dreptul de nediscriminare mai sus menționat, prin Tratatul de la Amsterdam sunt adăugate o serie de drepturi cetățeniei europene: dreptul de a se adresa instituțiilor europene într-o limbă oficială și de a primi un răspuns redactat în aceeași limbă, dreptul de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei Europene, în anumite condiții, dreptul de acces egal la funcția publică comunitară.
Cetățenia europeană este expresia tuturor proceselor politice sau negocierile interguvernamentale, fiind o instituție politică. Tocmai la acest nivel putem regăsi „dinamica cetățeniei”, noutatea sa și în același timp aspectele sale cele mai controversate. Este de subliniat întâi faptul că unul din obstacolele majore în definirea și stabilirea unei cetățenii europene este tocmai caracterul său evolutiv în permanentă transformare, care-i conferă o doză de instabilitate și neprevăzut. Este întradevar destul de dificil să precizăm care este natura exactă a acestui straniu prototip de cetățenie, care nu pare a se supune nici tradiției naționale germane a lui „jus sanguinis”, nici celei franceze a cetățeniei civice, dar care le îmbină totuși pe amândouă, concurând suveranitatea statului de a proclama asupra cetățenilor săi și revendicându-se în același timp de la aceasta prin faptul că este definită prin regulile fiecărui stat membru de a-și stabili cetățenia.
III.1.1. Cetățenia europeană ca statut juridic
În ceea ce privește consecințele și implicațiile juridice ale cetățeniei europene, art.18 aduce precizarea că „orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și conditiilor prevăzute de prezentul tratat și de dispozitiile luate pentru aplicarea sa”.
După cum am precizat mai sus, voi folosi cuvântul cetățenie ca echivalent general al termenului din limba engleză de „citizenship”, sau din franceză „citoyennete”. Pornind de la această idee, în vederea respectării sensului comun din limba română, voi folosi termenul de naționalitate, pentru a desemna statutul juridic și legal al cetățeanului beneficiar de drepturi și libertăți.
Cetățenia europeană se referă la statutul juridic al cetățenilor țărilor membre ale Uniunii Europene și se bazează pe o serie de principii comune statelor membre precum libertatea, democrația, respectul drepturilor omului și libertățile fundamentale într-un stat de drept. În Tratatul de la Maastricht au fost stabilite acest statut, și au fost dezvoltate de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi supranaționale. În articol 17 al „Tratatului de constituire a Comunității Europene” ( fostul art.8 al Tratatului de la Maastricht), stipulează ca cetățean al Uniunii Europene, orice persoană care beneficiază în prealabil de naționalitatea unuia dintre statele membre. Acest statut supranațional vine în completarea cetățeniei naționale prin exercitarea unui numar restrâns de drepturi pe teritoriul unui stat membru decât în propria țară.
În principiu, cetățenia europeană și cea națională, n-are trebui să fie confundate. Cetățenia europeană este reglementată de dreptul Uniunii Europene ( dreptul comunitar european), în care-și găsește izvoarele; iar cetățenia națională aparține exclusiv dreptului national.
Cetățenie europeană nu suprimă nici unul dintre drepturile inerente cetățeniei naționale. De fapt ea conferă drepturi suplimentare care se exercită, fie la nivelul Uniunii, fie la nivelul statelor membre.
Anumite elemente ale cetățeniei europene pot fi uneori de natură a slăbi cetățenia națională în masura în care unui resortisant dintr-un alt stat membru i se recunosc drepturi care au fost rezervate în trecut doar cetățenilor.
Cetățenia europeană poate fi deci percepută ca amenințând sau concurând cetățenia națională. Acest lucru este evident mai ales în ce privește dreptul de ședere sau dreptul de a alege sau de a fi ales nu numai în Parlementul European, dar și în alegerile municipale. Astfel, Danemarca a ținut să declare că cetățenia Uniunii nu acordă în nici un caz dreptul de a dobândi cetățenia daneză.
Calitatea de cetățean european este subordonată deținerii sau dobândirii cetățeniei unui stat membru. Rezultă, deci, că revine dreptului național al fiecărui stat să determine dacă o persoană are sau nu cetățenia sa. Acestă soluție a fost expres confirmată prin Declarația privind cetățenia unui stat membru anexată Tratatului de la Maastricht conform căreia „de fiecare dată când tratatul instituind Comunitatea Europeană face referire la cetățenii statelor membre, problema de a ști dacă o persoană are cetățenia unuia sau altuia dintre statele membre se rezolvă numai recurgându-se la dreptul național al statului vizat”.
Pentru a fi conform cu dreptul internațional, acest principiu ridică dificultăți în ipoteza în care o persoană are mai multe cetățenii dintre care una ar fi a unui stat nemembru al Uniunii. În ordinea juridică internațională, opozabilitatea cetățeniei față de statele terțe este subordonată existenței unei „ legături efective între persoană și stat”.
III.2. Cetățenii și exercitarea puterii în Uniunea Europeană
Pe relația contractuală între stat și indivizi se bazează condiția de cetățean, deoarece statul recunoaște drepturile fundamentale ale individului dar pretinde obligații civice, loialitate și participare. Aceste drepturi recunoscute de stat reprezintă statutul juridic de cetățean, oferit în setul de documente oficiale care însoțesc individul-cetățean pe toată durata vieții: certificate de naștere, buletine sau cărți de identitate, pașapoarte, certificate de deces.
Cetățeanului îi revine, firește, plenitudinea drepturilor, dar și anumite îndatoriri. În acest fel, cetățenii beneficiază în toate cazurile de protecția statului lor când se găsesc pe teritoriul străin. Ei au și o serie de îndatoriri fundamentale față de statul ai cărui cetățeni sunt, cum ar fi apărarea țării, la care străinii nu pot fi obligați. Însuși conceptul de „drepturi ale omului”, nu se suprapune perfect cu acela de drepturi ale cetățeanului, motiv pentru care însăși Declarația franceză din 26 august 1789, consideră necesar să se intituleze „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, prin aceasta încadrând conceptul de cetățean în noțiunea mai largă de ființă umană.
Interesul arătat drepturilor omului nu este nou, însă ONU îl înscrie în Carta sa.
În 1946, ia ființă Comisia pentru Drepturile Omului, prezidată de Eleanor Roosvelt și aflată sub autoritatea Consiliului economic și social al ONU. Prin eforturile secretarului general adjunct, Henry Laugier, susținut de reprezentantul francez Rene Cassin și de cel polonez Lemkin, este redactată rapid Declarația Universală a Drepturilor Omului. Cassin a susținut să fie „universală”, și nu internațională, pentru că toate statele, indiferent de regim sau de religie, să se simtă cu adevărat implicate. Inspirându-se din gândirea iluminiștilor, Declarația preia în prealabil principiile Declarației de Independență Americane (1776) și ale Declarației Drepturile Omului și ale Cetățeanului (1789), referitoare la egalitatea și libertatea încă de la naștere. Acestora li se adaugă drepturile fundamentale și imprescriptibile.
Adoptată la Adunarea Generală a ONU, ea este semnată la Paris pe 10 decembrie 1948. Textul este compus din trei părți: o declarație, o convenție și o serie de pacte menite să transforme principiile în acte obligatorii din punct de vedere juridic.
Drepturile omului reprezintă o adevărată miză în relațiile internaționale, deoarece caracterul lor universal nu este încă recunoscut. Abia în 1966 sunt semnate primele pacte (referitoare la drepturile civile și politice, la drepturile economice și sociale).
În timpul Războiului Rece, cele două blocuri se confruntă pe acest teren, unii considerând esențiale drepturile politice, pe când pentru ceilalți sunt primordiale apărărea drepturilor economice și lupta împotriva inegalităților sociale.
De fapt, apărărea drepturilor omului este deseori un argument politic și ideologic folosit împotriva adversarului. La ora actuală este mai importantă diviziunea dintre fundamentalismul religios , cum ar fi islamismul, și liberalismul gândirii și al vieții politice. Torturile, amenințările și atentatele reprezintă tot atâtea atingeri ale drepturile omului, iar unele state le justifică invocând lupta pentru siguranța internă.
Unele instituții constribuie la realizarea câtorva progrese. Consiliul Europei, Convenția europeană pentru apărărea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (1999) ori CSCE (1975), îi protejează pe disidenții proveniți din democrațiile populare.
Convenția americană pentru drepturile omului, în cadrul OSA (1969), ca și Carta Africană a drepturilor omului și popoarelor (1981) înlesnesc acțiunile pe plan regional.
Tulburările din Balcani, globalizarea economiei sau interesele strategice determină însă de mai multe ori o atitudine pragmatică și declarații de principiu. Cel mai adesea, rezoluțiile comisiei ONU pentru Drepturile omului vizează încălcarea unor drepturi în statele africane.
Ceea ce vreau să spun de fapt este că, pe plan internațional, drepturile și libertățile cetățeanului reprezintă un concept cu conotații mult mai concrete, desprinse pe baza practicii. Altfel spus, conceptul de drepturi este imposibil de disociat în actualele condiții de obligațiile pe care individul le are față de societate.
Într-o examinare comparativă a unui numar de drepturi consacrate de documentele internaționale, se regăsesc formulări mai mult sau mai puțin apropiate în toate constituțiile. Se remarcă cu ușurință egalitatea cetățenilor fără nici un fel de discriminare, dreptul la viață, prezumția de nevinovăție, libertatea cuvântului, a întrunirilor, libertățile electorale.etc..
Mijloacele practice prin care se asigură respectul față de drepturile omului și reglementările lor în diverse constituții, sunt extreme și diverse, și uneori se deosebesc de la stat la stat. Majoritatea constituțiilor lumii garantează drepturile persoanelor care au fost prejudiciate în drepturile lor, să se adreseze justiției. Cu toate acestea, gama drepturilor omului nu se oprește aici. Într-o serie de constituții a fost recunoscută și conscrată instituția Ombudsman-ului, denumită în anumite țări Avocat general, Comisar parlamentar, sau Constrolor de stat.
Au existat desigur și nenumărate critici de specialitate pe tema elaborării acestui document, mai ales în legatură cu dreptul de a munci (înțeles diferit de cel cu al dreptului la muncă). Dreptul la grevă a fost introdus numai după ce într-o primă perioadă a elaborarii documentului fusese scos la solicitarea patronului britanic. În final el a fost introdus în art.28, cu recunoașterea concomitentă a dreptului patronilor de a închide întreprinderile.
Egalitatea între bărbați și femei a fost recunoscută prin art.23, dar într-o primă fază a elaboarării documentului dispăruseră prevederile speciale care stabileau o anumită protecție a femeilor în ce privește muncile grele și cele efectuate în timp de noapte.
În ceea ce privește dreptul la securitate socială, la pensie și la locuință, o explicație oficială care însoțește acest text precizeazează că serviciile de securitate socială și serviciile sociale „trebuie să fie create atunci când nu există”.
Carta nu asigură nici o garanție salariaților în ceea ce privește protecția socială, deoarece ea nu fixează un nivel minimal de protecție, recunoscând inegalitatea nivelelor de protecție a salariaților de la un stat european la altul.
Principiul potrivit căruia la același munci trebuie să corespundă și o egalitate a salariilor, formulate în primele variante ale Cartei, a dispărut în versiunea definitivă . Fiind titular de drepturi, cetățeanul devine un element al exercițiului puterii și al principiului suveranității. Prin capacitatea sa de a influiența configurația puterii politice, cetățeanul este deținătorul unei părți din suveranitatea politică deoarece, prin vot, poate decide asupra guvernării. În acest context, atât structura puterii politice, cât și exercitarea deciziilor luate de guvernanți depinde până la urmă de voința cetățenilor. Această colectivitate de cetățeni egali în drepturi, numită „Philia” de către greci și „comunitate de drept” de către români, este sursa puterii și a legimității politice.
Nu se poate spune cu certitudine ce impact a avut istoria asupra cetățeniei, dar remarc faptul că influența acestui determinism istoric al cetățeniei se observă și în cea europeană. Ajung la aceeași părere de mai devreme, aceea că nu există cetățenie europeană deconectată de cetățenia națională, ceea ce diminuează foarte mult forța și credibilitatea statului juridic de cetățean european.
Este important de precizat faptul că majoritatea drepturilor sunt garantate în continuare de cetățenia națională (franceză, suedeză, belgiană,etc), cetățenia europeană constând doar în patru drepturi supranaționale introduse destul de târziu, prin Tratatul de la Maastricht în 1992. În plus, aceste patru drepturi nu sunt cele mai importante pentru viața de zi cu zi a cetățeanului, care constată de fapt că cetățenia europeană este ceva secundar, adaugat la drepturile recunoscute prin constituțiile naționale.
III.3. Statutul juridic al cetățeanului European
Există o întrebare care se pune cel mai des în legatură cu acest subiect, aceea dacă cetățenia europeană, deseori întalnită sub numele de cetățenie U.E, poate să rămână ca o simplă prelungire a cetățeniilor naționali sau trebuie construită o nouă formă de identitate colectivă, bazată pe ideea de „drepturi-creante”, sau drepturi garantate condiționat, în măsura în care s-au îndeplinit cerințe prealabile. Adepții acestei forme de cetățenie pun acentul pe natura socială, economică, politică și civică a statului de cetățean la fel ca și viziunea multidimensională a lui Marshall. Contrar acestei abordări, se evidențiază o astfel de abordare a anumitor autori ca Habermas, Neuwahl and Edler, reamintindu-ne faptul că cetățenia europeană nu se reduce la statutul juridic propriu-zis, iar Europa nu va putea deveni o națiune extinsă la nivel continental .
Pe de altă parte, de-a lungul timpului se evidențiază un alt tip de viziune asupra cetățeniei, cea a dublei cetățenii, sau apatridia. Acest fenomen al apatridiei este datorat unor circumstanțe specifice care, din diverse motive, au făcut ca anumiți cetățeni ai unui stat, să rămână la un moment dat fără cetățenie.
Acest lucru s-a întamplat în deosebi în acele cazuri în care anumiti indivizi care au pierdut cetățenia lor de origine, dar nu au obținut cetățenia unui alt stat, când s-au produs anumite conflicte negative ale legilor diveselor țări ce consacră acordarea cetățeniei sau dacă s-au născut din pe teritoriul acelui stat. Dubla cetățenie a apărut și ea datorită unor condiții specifice, de genul celor menționate mai sus. De pildă, o persoană este cetățean a două țări în același timp deoarece, și potrivit uneia dintre ele este cetățean al său, în virtutea lui „jus soli”, iar potrivit unei alte țări având o legislație diferită este cetățenia acesteia, deoarece s-a născut pe teritoriul ei în virtutea lui „jus sanguinis”.
Pe măsură ce s-au intensificat relațiile economice, din rațiuni practice, statele au acceptat ideea dublei cetățenii, în acest sens fiind adoptate convenții internaționale, printre care Convenția Europeană din 1957. În România, înainte de 1990 dubla cetățenie nu a fost admisă. După 1990, a fost recunoscută inițial posibilitatea dublei cetățenii. Numai pentru cetățenia română care o pierduseră în mod arbitrar, din motive politice și care obținuseră între timp cetățenia unui alt stat.
De remarcat este faptul că dobândirea anumitor funcții în stat nu este încă posibilă pentru persoanele care beneficiază de dubla cetățenie (de pildă, dobândirea funcției de președinte a României, de debutat sau senator, demnitar, etc.).
Cetățenia europeană a ridicat nenumărate controverse și dileme de-a lungul anilor, însă, probabil cea mai controversată dintre ele are legatură cu diferențele în întelegerea conceptelor de stat și națiune. Plecând de la aceste considerente, majoritatea intergraționistilor susțin, că ar fi mult mai preopcupați de identitatea națională, precum și de prosperitatea națională, și că ar fi devotați acestora. Majoritatea dintre ei sunt de părere că Uniunea Europeană nu amenința aceste obiective și valori, ci mai degrabă le mărește importanța.
În ciuda acestor convingeri, vocabularul pentru cetățenie/naționalitate/populație, concepte clasice aparținând statului și al teoriei politice referitoare la aceste chestiuni, par că provoacă reacții complicate.
Existența concomitentă a acestor două aspecte diferite poate explica de ce introducerea noțiunii de cetățenie europeană în Tratatul de la Maastricht i-a surprins pe multi, ca fiind nu doar uluitoare, dar și problematică. Acest lucru reprezintă la un anumit nivel, și pentru anumite persoane,o altă încălcare grosolană a naționalului de către cel mai inverșunat adversar al său, supranaționalul. În schimb, la un nivel mai profund, pare să interactioneze cu unul dintre fundamentele integrării europene.
Sunt de părere că a fi cetățean european nu implică numai anumite obligațiuni de ordin politic sau social, ci și că ar trebui să se vorbesacă despre drepturile cetățenilor, dar și despre împuternicirea lor din punct de vedere politic.
De altfel, consider că ar trebui mediatizat mai mult subiectul cu privire la drepturile fundamentale ale omului și cetățenia europeană, deoarece, drepturile omului ocupă un loc important în construcția conceptului de cetățenie europeană.
Se pare că o primă caracteristică tipică pentru majoritatea discursurilor oficiale este combinarea cetățeniei cu drepturile omului, acest lucru devenind în timp, inevitabil. Cert este că, dacă această problemă constă în înstrăinarea și nemulțumirea indivizilor față de construcția europeană, iar medicamentul este cetățenia europeană, drepturile omului devin un ingredient esențial al acestui medicament- în concluzie ar exista drepturi mai bune, mai multe, toate în speranța de a-l aduce pe cetățean „mai aproape de Uniune”.
În legatură cu viitorul cetățeniei europene, pot spune cu siguranță faptul că statele membre nu își exprimă păreri generale în legatură cu doctrina și viitorul cetățeniei europene, dar au adoptat standardele minime cerute pentru cetățenii altor state membre.
Viitoarea extindere a drepturilor și obligațiilor venite de la cetățenia europeană, cere aprobarea în unanimitate a tuturor statelor membre. În acest domeniu, fiecare stat este stăpânul respectivului tratat.
Un alt aspect al viitorului cetățeniei europene este valoarea simbolică, amândouă la nivel comunitar și național. Cele douăsprezece stele galbene de pe pașapoarte pot genera mai multe legături de simpatie printre locuitorii Uniunii Europene, membrii ai statelor, decât catalogul lung legat de drepturi și obligații.
Cu toate acestea, viitorul cetățeniei europene este neclar. O variantă ar fi că dezvoltarea ei să rămână în limitele formei de astăzi. O alta ar fi extinderea cetățeniei să echivaleze cu regimurile cetățeniei statelor membre, și poate înlocuirea lor. Oricum, eliminarea absolută a cetățeniei statelor membre de către Uniunea Europeană, nu pare a fi problema zilei. Ținând cont de micul nivel de predictibilitate a acestui domeniu, concentrarea asupra promovării sistemului încă existent, este poate cea mai efectivă solutie. Până la urmă schimbările majore vor veni automat, sau nu.
În cele ce urmează, voi discuta despre cum se aplică și cum se respectă Constituția în țară, dar și în principalele țări europene, dar în mod special voi evidenția ce drepturi au cetățenii fiecărei țări, comparându-le, în așa fel încât să îmi pot forma o viziune realistă asupra priviligiilor avute ca fiind un cetățean European de drept.
Dreptul de participare la alegerile publice
Alegerile publice permit desemnarea membrilor autorităților chemate să reprezinte cetățenii în conducerea afacerilor publice. Participarea la aceste alegeri este rezervată în cea mai mare măsură cetațenilor proprii, conform dreptului național. Deschiderea pentru cetățenii altor state membre constituie, deci, un progres semnificativ către realizarea uniunii politice, fie că este vorba de alegerile pentru Parlamentul European, fie ca este vorba de alegerile municipale, fapt ce depășește cu mult măsurile simbolice ca drapelul Uniunii, imnul sau pașaportul comunitar.
Participarea la alegerile pentru Parlamentul European
Această participare este de natură să amerlioreze calitatea reprezentării cetățenilor europeni de către instituțiile Comunității, deci contribuie la reducerea „deficitului democratic” de care suferă acesta. Trebuie subliniat faptul că aportul Tratatului de la Maastricht nu reprezintă decât încoronarea unei îndelungi evoluții.
Atributul major al cetățeniei europene s-a realizat efectiv prin intrarea în vigoare a deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanților Adunării prin vot universal direct. Fapul că din 1979, membrii Parlamentului European, sunt, la fiecare 5 ani, aleși direct de cetățeni, a diminuat principiul traditional al societătii internaționale, conform căruia instituțiile asigura doar o reprezentare indirectă a cetățenilor, deci nu sunt responsabile politic cu privire la politica europeană în fața acestora.
Alegerea Parlamentului European merită, deci, sa fie calificată ca un progres din punct de vedere democratic, chiar dacă slăbiciunea, pe punctul de a fi surmontată puterilor Adunării și numeroasele imperfecțiuni ale sistemului reprezentativ fac ca integrarea cetățenilor în procesul de investire a puterii comunitare să fie încă insuficientă. Tratatul Uniunii Europene aduce tocmai o ameliorare care va fi analizata separat, devreme ce analiza mecanismelor de alegere a Parlamentului European revine de obicei lucrărilor consacrate instituțiilor Uniunii.
Până la Tratatul asupra Uniunii Europene cetățenii comunitari care își aveau reședința în afara țării lor de origine nu aveau posibilitatea practică de a lua parte la alegerea parlamentarilor europeni, cu excepția Irlandei, Olandei și Belgiei, Marea Britanie în ceea ce-i privește pe cetățenii irlandezi, statele nu permiteau votul cetățenilor altor state membre. De asemenea, dreptul de a fi ales era rezervat propriilor cetățeni, cu excepția Italiei. În aceste condiții, rămânea doar posibilitatea incomodă a votului prin procură sau prin corespondență.
Participarea la alegerile locale
În general se acordă o mare importață acestei participări, considerându-se că accelerează integrarea cetățenilor comunitari care s-au instalat într-un alt stat membru.
Importanța participării la alegerile municipale o depășește pe cea a participării la alegerile europene în statutul de reședință. Pe de o parte, dreptul comunitar pare să configureze ceea ce ar putea fi condiția acordată cetățenilor străini de Uniunea Europeană. Pe de altă parte, alegerile municipale diferă fundamental de alegerile pentru Parlamentul European. Acestea din urmă privesc o instituție care aparține ordinii juridice comunitare, deci exterioară statului, în timp ce primele aparțin unei instituții care constituie un element al puterii statale.
Fără îndoială, partizanii participării străinilor la alegerile municipale argumentează că aceste alegeri locale au o natură administrativă și mai puțin politică, lucru în măsură să atenueze opoziția față de participarea străinilor. Experiența integrării europene nu permite însă subscrierea fără rezerve la acest punct de vedere. Este de amintit faptul că înainte de Tratatul de la Maastricht, doar Danemarca, Irlanda și Olanda acordau, după un anumit interval de rezidență, dreptul de participare a străinilor în condiții care să faciliteze accesul cetățenilor comunitari. În marea majoritate a statelor, Constituția rezervă cetățenilor proprii participarea la alegerile municipale, fapt care a determinat, de exemplu, modificarea Constituției franceze în prealabil ratificării Tratatului de la Maastricht.
III.4. Protecțiile conferite de cetățenia europeană
Tratatul asupra Uniunii Europene introduce patru modalități de protejare a cetățeniei europene. Trei erau prevăzute în Tratatul de la Maastricht; protecția era acordată de către autoritațile diplomatice și cosulare ale statelor membre, dreptul de petiționare și dreptul de a se adresa mediatorului. Tratatul de la Amsterdam a adăugat dreptul de comunicare cu instituțiile și anumite organe ale Comunității.
Aceste protecții sunt de natură foarte diferită. Prima este pusă în aplicare de către statele membre față de statele terțe sau pe teritoriul acestora. Celelalte trei implică o acțiune a instituțiilor și organelor Uniunii.
Protecția asigurată de autoritățile diplomatice consulare ale statelor membre
Articolul 20 al Tratatului CE prevede că „orice cetățean al Uniunii beneficiază de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, pe teritoruil unui stat terț în care statul membru căruia îi aparține ca membru nu este reprezentat, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat”. Aceste dispoziții au o largă aplicabilitate, ținând cont de faptul că totalitatea Statelor membre nu este reprezentată decât în cinci țări ( China, Statele Unite, Japonia, Rusia și Elveția), și de numărul mare de cetățeni comunitari care se deplasează în afara Uniunii.
III.5. Drepturile conferite de Tratatul constituțional cetățenilor europeni
Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile enunțate în Carta Drepturilor Fundamentale care constituie partea II a Constituției Europene.
Drepturile fundamentale, garantate prin Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale și care rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, fac parte din dreptul Uniunii ca principii generale.
Orice persoană care are cetățenia unui stat membru este cetățean al Uniunii. Cetățenia Uniunii se adaugă la cetățenia națională și nu o înlocuiește.
Cetățenele și cetățenii Uniunii se bucură de drepturile și au obligațiile prevăzute în Tratatul constituțional al cetățenilor europeni. Ei au:
– dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre;
– dreptul de a vota și de a fi aleși în Parlamentul European, precum și în cadrul alegerilor locale în statul membru unde își au reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat;
– dreptul de a beneficia, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru ai cărui resortisanți sunt nu este reprezentat, de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat;
– dreptul de a prezenta petiții Parlamentului European, de a se adresa Mediatorului European sau de a se adresa instituțiilor și organelor consultative ale Uniunii într-una din limbile Uniunii și de a primi răspuns în aceeași limbă.
Aceste drepturi se exercită în condițiile și limitele definite în Tratatul constituțional al cetățenilor europeni și în dispozițiile de aplicare a acesteia.
III.6. Cetățenia în dreptul comparat
Plecând de la aceste considerente, voi discuta despre drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, în țările europene.
Elementele unei vieți democratice a popoarelor, sunt constituite din problemele drepturilor omului, a proclamării și înscrierii lor în declarații oficiale, în legi, sau în constituții. În acest sens au existat procupări încă din antichitate, dar formularea și proclamarea drepturilor omului și cetățeanului în documente de importanță istorică, apar abia în epoca modernă.De exemplu, în documente cum ar fi: „Magna Charta Liberatum” din anul 1215; „Petiția dreptului” din anul 1628; „Habeas Corpus Act” din anul 1679; „Legea drepturilor” din anul 1689 erau prevăzute și garantate anumite drepturi cetățenești în Anglia.
Un pas important pe linia afirmării drepturilor omului a avut punctul de pornire în Statele Unite ale Americii, unde a fost întocmită Declarația de Independență, act fundamental care a stat la baza elaborării Constituției Statelor Unite din 1787, declarație care se menține și în prezent, dar cu numeroase schimbări apărute de-a lungul timpului.
„Declarația drepturilor omului și cetățeanului” reprezintă documentul cu cea mai mare rezonanță pentru viața democratică a popoarelor, votată de Adunarea Națională Constituantă la 26 august 1789, din timpul revoluției franceze. În „Declaratia drepturilor omului și cetățeanului”este menționat faptul că oamenii sunt egali în fața legii, de asemenea înscria proprietatea printre drepturile naturale, marcând un moment deosebit de important pe calea afirmării și garantării drepturilor fundamentale.
De subliniat este faptul că Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului a stat la baza elaborării și adoptării constituțiilor cu caracter democratic din Franța și din alte state.
Fiind interesată de înlăturarea formelor de dependență personală caracteristică feudalismului, esența drepturilor marca ascensiunea socială și politică a burgheziei, a inegalității juridice între oameni și în crearea unor parghii politice care să-i permită accesul la putere. Putem spune că aceste concepții ale burgheziei privind drepturile omului, au avut drept punct de pornire proclamarea egalității și libertății persoanei și la revendicarea de a se reglementa prin lege drepturile și libertățile cetățenești, și de a se stabili un nou statut politico-juridic al persoanei.
Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Europa se manifesta o mișcare socială tot mai largă pentru emanciparea economică a unor pături defavorizate ale societății. Guvernanții din tot mai multe țări cum ar fi Anglia, Franța sau Germania, sub presiunea mișcărilor muncitorești, încep să facă concesii economice și sociale clasei muncitoare sub forma acceptării revendicărilor sindicale ale acestora.
Diferite constituții sunt proclamate anumite drepturi economice și sociale după primul război mondial, sub influența progresului economic și al diversificării generale, ale activităților economice, cum ar fi: dreptul la muncă, dreptul la concediu, la salarizare corespunzătoare, dreptul la grevă, dreptul la pensie, egalitatea socială, libertatea și asocierea sindicală,etc.
Un interes deosebit pentru această instituție a cetățeniei, este prezent și în Franța, unde istoria constituțională a acestei țări prezintă un deosebit interes pentru că în sistemul constituțional francez s-au perindat aproape toate formele de guvernământ francez.
Este evident faptul că națiunii franceze i se recunoaște o contribuție majoră în enunțarea și realizarea unei doctrine și practice politice, democratice și liberare privind instrumentele de exercitare ale puterii, crearea unei filozofii a libertății individului și egalității umane care au declanșat reînnoiri constituționale în aproape toate statele europene .
Cu toate acestea, fenomenul care a impus noua doctrină politică și marile principii de egalitate, libertate și fraternitate a fost Revoluția Franceză din 14 iulie 1789. Până în 1992, Constituția franceză nu conținea nici o referință directă integrării europene.
În dezvoltarea dreptului constituțional, o mare influență, chiar una dintre cele mai importante, a avut-o gândirea și practica constituțională franceză.
Istoria acestor principii înscrise în Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului au fost încorporate în textul constituțiilor unor state care și-au dobândit independență. Deși, în mod inevitabil Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, poartă amprenta momentului istoric în care a fost elaborată, cuprinzând în mod firesc anumite insuficiențe, structura sa, marile principii pe care le consacra au devenit astăzi patrimoniul comun al gândirii juridice în domeniul drepturilor omului, înscriindu-se cu o forță deosebită în viața popoarelor, în gândirea de drept constituțional.
Studiile românești de specialitate au remarcat demarcația pe care Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789 o face între diferitele categorii de drepturi și anume: drepturile cuvenite indivizilor în calitatea lor de persoane, drepturile cuvenite indivizilor ca membri ai societății, drepturile colective și garanțiile.
Dacă în Franța Constituția era considerată ca fiind una dintre cele mai importante instituții, în Belgia de pildă, Constituția din 1831, este considerată una „clasică”, înscriindu-se printre cele mai înaintate reglementări juridice ale epocii în care a fost elaborată. Ea a fost adoptată la 7 februarie 1831, la mai puțin de un an de la proclamarea independenței țării ( 4 octombrie 1830), care prin hotărârea Congresului de la Viena din 1815 fusese inclusă, împreună cu Luxemburgul și Olanda, în componența Regatului Unit al Țărilor de Jos.
La fel ca și în România, Constituția belgiană oferă aceleași drepturi cetățenilor săi, dând expresie principiilor democratice ce se afirmau cu tot mai multă putere în Europa, care prevede că toți cetățenii sunt egali în fața legii. Ea dispune că nici o pedeapsă nu poate fi stabilită și nici aplicată decât în virtutea legii. În schimb, spre deosebire de noi, belgienii beneficiează de mai multe drepturi, cum ar fi: libertatea individuală, libertatea cultelor, a învățământului, a presei, întrunirilor și înviolabilității domiciliului. În același timp, Constituția prevede că fiecare cetățean belgian are dreptul să se adreseze autorităților publice prezentându-le petiții. Este important de evidențiat faptul că în Constituția belgiană se prevede în mod expres că nu se va putea institui pedeapsa confiscării bunurilor .
În ceea ce privește Italia, legislația fascistă a stabilit limitări ale libertăților democratice, poate și din cauza faptului că Italia contemporană a trecut de la un regim politic totalitar, de la o dictatură de tip fascist, la un regim politic parlamentar.
Aceste limitări erau, de exemplu, restrângerea libertății presei, restrângerea activității tuturor asociațiilor, privarea de drepturi cetățenești de către guvern a acelor persoane care aduceau prejudicii în străinătate, intereselor italiene, conferirea puterii executive a dreptului de a stabili reglementări juridice .
Constituția italiană din 4 martie 1848 a aparținut tipului de constituții „suple” care pot fi modificate pe cale simplă. Regimul fascist a adoptat o serie de legi și decrete care au modificat constituția, stabilind principiile statului corporalist și identificând partidul fascist cu statul.
În ciuda acestor limitări, Constituția italiană situează drepturile și îndatoririle cetățenilor în loc de frunte. Astfel, este garantată libertatea persoanei, prevăzându-se că „nici o formă de detenție, de inspecție sau de percheziție individuală, precum și nici o restricție la libertatea individuală nu este admisă, decât în cazul unui act motivat de autoritatea judiciară și doar în cazurile și formele prevăzute de lege”. art.3. Sunt prevăzute inviolabilitatea domiciliului, respectarea secretului corespondenței, libertatea de circulație, dreptul de întrunire.
Cu privire la raporturile entice și sociale, Constituția recunoaște importanța familiei, egalitatea dintre soți, datoria părintelui de a întelege și educa copiii. În legătură cu vocația tuturor de a învăța, Constituția prevede că „toate persoanele capabile și merituoase, chiar dacă sunt lipsite de mijloace, au dreptul să continue studiile până la cel mai înalt grad” ( art.34, alin.3). Instituțiile private și particulare au dreptul să deschidă școli și instituții de educație, fără a putea angaja însă obligații pentru stat (art.33. alin.3).
Despre reglementările cu caracter social, se poate spune faptul că Constituția italiană prevede că „Muncitorul are dreptul să obțină o retribuție proporțională cu cantitatea și calitatea muncii sale; această retribuție trebuie să fie suficientă pentru a asigura lui și familiei sale, o existență demnă și liberă”.
La fel ca și în țară noastră, dreptul la grevă este recunoscut de Constituție, cu condiția ca acesta să se desfășoare în cadrul legal.
Cu siguranță cel mai important drept pe care cetățenii unei țări îl poate avea, este dreptul la libera inițiativă, pe care Italia îl oferă, initiativă particulară în economie fiind liberă, dar ea neputându-se desfășura în detrimentul utilității sociale sau într-un mod care să dăuneze securității, libertății și demnității umane.
De asemenea, proprietatea privată este recunoscută și garantată prin lege la fel ca și dreptul la vot, acesta neputând fi limitat decât ca urmare a incapacității civile, a condamnării penale definitive sau a degradării civice morale, în cazurile prevăzute de lege, cunoscându-se faptul că viața politică italiană este caracterizată prin instabilitate ministerială și frecventele crize politice generate de conflictele pentru putere între principalele partide politice.
O dispoziție importantă este și aceea care prevede că „Nimeni nu poate fi privat, pe motive politice, de capacitatea sa juridică, de naționalitatea sa, de numele său” , (art.22).
O altă importanță deosebită acordată Constituției, este dată de Finlanda, țară de care nu putem spune că se diferențiază cu mult de țară noastră sau a țărilor menționate mai sus, în ceea ce privește drepturile generale și ale cetățenilor .
Dar mai întâi este important să specificăm că primele populații care au sosit în Finlanda cu mii de ani în urmă, au aparținut unor triburi nordice, printre care strămoșii laponilor de astăzi. Alte populații migratoare, venind din Sud și Sud-Est stau aici de circa 3000 de ani în urma. În teritoriul actual al Finlandei și-au făcut apariția și alte popoare venite din regiunile din Sud-Est .
Constituția Finlandei prevede și garantează urmatoarele drepturi: egalitatea în fața legii; dreptul de circulație și de liberă alegere a domiciliului; dreptul cetățenilor finlandezi de a-și exercita cultul, în public sau în particular, egalitatea deplină a cetățenilor, indiferent de credința căreia aparțin; libertatea cuvântului, libertatea de a edita publicații, libertatea întrunirilor și libertatea de a constitui asociații, inviolabilitatea domiciliului; secretul corespondenței, al telegramelor și al convorbirilor telefonice; dreptul de a fi judecați numai de tribunale instituite prin lege; interzicerea titlurilor de noblețe sau demnităților ereditare; egalitatea limbilor finlandeză și suedeză ca limbii naționale ale Finlandei, incluziv în fața autoriaților și a tribunalelor și posibilitatea stabilirilor unor restrângeri ale drepturilor fundamentale în caz de război sau de instrucție.
O importanță majoră în dezvoltarea ecomonică mondială, a avut-o cu siguranță Germania, eficiența Constituției acestei țări ducând la o stabilitate politică, cu o solutie numită „vot de neîncredere constructiv”, care a făcut ca până acum Germania să nu aibe mai mult de șase președinți federali și șapte cancelari.
Teritoriul Germaniei era locuit în antichitate, de triburi germanice, celtice și slave. În secolele IV d. Hr., este parțial cucerit de români, (partea de Sud și de Vest până la Rin și Dunăre), devenind provincie a Imperiului Roman.
Spre deosebire de celelalte state europene care tratează problema drepturilor cetățenilor cu destulă importanță, Germania consacra aceste drepturi într-un mod detaliat și analitic, unde primează drepturile economice, cum ar fi libertatea comerțului. De asemenea propritetatea era garantată, la fel și dreptul la moștenire.
În Constituția Germaniei este prevăzută repartizarea și utilizarea solului să fie controlate de către stat, pentru a împiedica abuzurile și pentru a asigura fiecărui cetățean german un habitat sănatos. Proprietățile funciare puteau fi expropriate pentru a satisface nevoile de locuință, de a furniza colonizarea intensă și defrișările sau dezvoltarea agriculturii. Constituția dispune de dreptul la obținera unui timp necesar salariaților și muncitorilor pentru a-și îndeplini datoriile civice și în măsura în care nu ar fi rezultat un prejudiciu grav pentru exploatare, pentru a-și exercita funcțiile onorifice care le erau încredințate.
Una dintre Constituțiile cele mai evaluate din Europa, a fost Constituția de la Weimar mai ales sub aspectul drepturilor sociale, pe care eu le consider cele mai importante, dar, din păcate, venirea lui Hitler la conducere a dus la abolirea ei și la edificarea unei ordini constituționale autoritare. La 30 ianuarie 1933, Hitler a devenit Cancelar al Reich-ului și a depus jurământul în fața președintelui de a respecta Constituția de la Weimer.
Adoptarea unei serii de legi care încălcau grav drepturile omului, au dus la suprimarea libertăților democratice de către regimul nazist și de către regimul de dictatură nazistă.
Concomitent cu expasiunea germană spre răsărit și creșterea puterii Imperiului german , apare rivalitatea dintre Imperiul Roman de națiune germană și papalitate, care atinge apogeul în vremea lui Henryc al IV-lea și a Papei Grigore al VII-lea Hilderbrand.
Prin legea din 7 aprilie 1933 se excludea exercițiul unor funcțiuni (ziarist, avocat,etc), persoanelor care nu aparțineau rasei ariene. În vederea depistarii rasei ariene se cercetau ascendenții individului- de obicei până la bunici. Legea pentru cetățenia germană făcea deosebire între naționalitate și cetățenie, cea din urmă fiind subordonată în funcție de rasă, numai cetățenii de origine ariană chiar și reprezentând poporul german. Tot la 7 aprilie 1933 a fost emisă legea pentru protecția sângelui german, care interzicea căsătoriile între evrei și naționalii germani, de sânge german sau înrudit. Erau de asemenea interzise „raporturile extraconjugale între evrei și naționalii germani, de sânge german sau înrudiți”. Evreii nu puteau angaja în serviciul lor naționali germani „de sex feminin, de sânge german sau înrudit, în vârstă mai mică de 45 de ani”. Mai târziu, acestă limită a fost redusă la 35 de ani, prin instrucțiunea de aplicare, ea aplicându-se la gospodăriile everiești „unde exista un bărbat mai mare de 16 ani”.
Abia după anul 1945 au intervenit anumite schimbări în evoluția țării, după înfrângerea nazismului german și ocuparea temporară a Germaniei de către Puterile Aliate, care a făcut ca teritoriul german să apară în două state: Republica Federală a Germaniei și Republica Democrată a Germaniei. Constituirea celor două state germane și legalizarea diviziunii Germaniei a reprezentat o consecință a războiului rece, a degradării relațiilor dintre puterile învingătoare în cel de-al doilea război mondial.
În concluzie, se poate spune clar faptul că cetățenia europeană este încă un subiect destul de complicat și ambigu. Asta deoarece, pe o parte ea conservă sensul inițial al cetățeniei, asa cum este redat în interiorul frontierelor juridice ale statului național, ea reprezentând o relație directă între cetățenii statelor membre și Uniune. Statutul de cetățean european desemnează drepturile cetățeanului ca membru al propriului stat și al Uniunii Europene, ca în orice sistem federal unde drepturile se aplică direct cetățeanului. Pe de altă parte, a fi cetățean al Uniunii presupune să fii membru unei noi comunități politice care nu poate fi redusă la suma societăților și statelor naționale. În acest sens, cetățenia europeană desemnează un nou tip de identitate colectivă, care asigură legatura politică și culturală între statele membre. Plecând de la aceste considerente, se întelege faptul că cetățenia europeană trebuie recunoscută în primul rând ca o identitate politică.
Uniunea Europeană este și va rămâne o provocare pentru științele sociale și politice tocmai prin caracterul său inedit și contradictoriu. Ea nu se limitează la termenii specifici statului, nici chiar la versiunea sa federală, și nici nu mai poate fi explicată prin logica guvernării.
CAPITOLUL IV
AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU CETĂȚENIE
IV. 1. Funcțiile ANC
1.Autoritatea asigură aplicarea procedurii legale de acordare, redobândire, renunțare și retragere a cetățeniei române.
2.În realizarea scopului său fundamental, Autoritatea are funcțiile și îndeplinește atribuțiile principale prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.5/2010 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Cetățenie și de dispozițiile Legii cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
3.Autoritatea desfășoară, prin structurile de specialitate, activitate de consiliere cu privire la problemele în materie de cetățenie, precum și cu privire la drepturile și obligațiile ce decurg din calitatea de cetățean european.
4.Autoritatea propune Ministerului Justiției și participă la elaborarea proiectelor de acte normative care vizează domeniul său de activitate.
5.Autoritatea transmite Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date și structurilor județene datele referitoare la persoanele care au dobândit, redobândit sau pierdut cetățenia română, în vederea îndeplinirii procedurilor de transcriere a actelor de stare civilă, respectiv înscrierea mențiunilor în registrul de stare civilă, în condițiile legii.
6.Autoritatea transmite Direcției Generale de Pașapoarte datele referitoare la persoanele care au dobândit, redobândit sau pierdut cetățenia română, în vederea înscrierii în Registrul Național de Evidență a Pașapoartelor, în condițiile legii.
IV. 2. Atribuțiile ANC privind cetățenia
ține evidența cererilor de acordare, redobândire, renunțare și retragere a cetățeniei române, alcătuind dosare pentru fiecare caz în parte;
asigură condițiile necesare pentru desfășurarea activității Comisiei pentru cetățenie;
asigură secretariatul Comisiei pentru cetățenie;
păstrează și organizează arhiva Comisiei pentru cetățenie;
întocmește proiectele de ordine ale președintelui Autorității privind acordarea, redobândirea, retragerea și renunțarea la cetățenia română, precum și proiectele de ordine de respingere a acestor cereri;
redactează certificatele de cetățenie și îndeplinește procedura de rectificare a acestora;
asigură solemnitatea depunerii jurământului de credință față de România și păstrează evidența persoanelor care au depus jurământul de credință;
colaborează cu autorități ale administrației publice centrale și cu instituții internaționale cu atribuții în domeniul cetățeniei, fiind abilitată să încheie protocoale de colaborare;
comunică, la cerere, autorităților administrației publice centrale datele referitoare la persoanele care au dobândit, au redobândit sau au pierdut cetățenia română, potrivit legii;
răspunde solicitărilor cu privire la problemele cu care a fost sesizată, dacă intră în sfera sa de competență;
informează cu caracter general publicul cu privire la drepturile cetățenilor români, inclusiv cele care decurg din calitatea de cetățean european;
asigură participarea personalului la programe de formare și perfecționare profesională, în limita bugetului aprobat;
realizează orice alte obiective corespunzătoare domeniului de activitate al Autorității, în limita bugetului aprobat și a planului de activități.
În cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie funcționează Direcția Documentare și Consiliere pe probleme de cetățenie. Comisia pentru cetățenie, entitate fără personalitate juridică din cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie, verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea, redobândirea, retragerea sau renunțarea la cetățenia română. Comisia are un secretariat tehnic constituit în cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie. Membrii Comisiei și președintele acesteia se numesc prin ordin al ministrului Justiției, pentru un mandat de 2 ani, și pot fi revocați pe toată durata mandatului prin ordin al ministrului Justiției. Comisia are activitate permanentă, este formată dintr-un președinte și din 20 de membri, personal din cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie. Lucrările Comisiei nu sunt publice, se desfășoară în prezența a cel puțin 3 membri și sunt prezidate de președinte, iar în lipsa acestuia, de către un membru desemnat de acesta. Îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea ori redobândirea cetățeniei române se constată printr-un raport motivat, care se adoptă de Comisie cu votul majorității celor prezenți. În caz de paritate, votul președintelui Comisiei sau al înlocuitorului acestuia este decisiv.
CONCLUZII
Ca o concluzie generală la tema aleasă pentru lucrarea de licență și anume „Cetățenia în sistemul constituțional român și în dreptul comparat”, pot spune că fiecare țară a lumii are stabilit un sistem complex diferit de reguli, în ceea ce priveste atribuția cetățeniei.
După cum reiese din primul capitol al lucrării mele intitulat “Noțiunea de cetățenie”, există diverse moduri în care Statul poate reglementa viața cetățenilor. Aceasta este o idee aristotelică, pornind dintr-o gândire analitică, care a schimbat practic, în timp, viziunea noastră asupra cetățeniei. Aristotel a avut un impact important în înțelegerea și plasarea cetățeniei în lume, deoarece cu ajutorul lui am fost capabili să înțelegem faptul că cetățenia poate fi descrisă ca fiind o participare la comunitate, sau beneficierea calității de membru al acelei comunități.
Din punct de vedere al originii, am constatat faptul că la originea conceptului de cetățenie se află moștenirea greacă, o dată cu inventarea Cetății grecești – a polisului- care reprezintă și ideea de cetățean. De fapt, prin intermediul acestei Cetăti, grecii au gândit apariția politicului ca domeniu autonom al vieții colective. Contrar ideii aristotelice, unde polis-ul reprezintă comunitatea cetățenilor organizați politic, poporul grec din antichitate a conceput ideea unei societăți politice abstracte, distincte de societatea reală, formată din indivizi concreți.
Este mai mult decât evident faptul că grecii au avut o importanță majoră în acest domeniu, ei fiind cei care au inventat și „cetățeanul” ca membru al unei comunități de cetățeni liberi și egali, dar și prin ei ne-a fost redat și principiul respectării legii.
În vederea explicării noțiunii de „Cetățenie”, am ales spre exemplificare o colecție de definiții semnate de autori celebrii în domeniul meu de referință, dar m-am axat mai mult pe lucrarea lui T.H.Marshall, „Cetățenia și clasa socială” deoarece argumentul lui prezintă un real interes particular, el oferind o explicație a apariției cetățeniei în statul național modern în termenii evoluției istorice a societății capitaliste.
O definiție simplistă dată de Janowitz, care spune că „Cetățenia se referă la relația dintre indivizi și stat”, ne face să înțelegem faptul că cetățenia are o imporțantă majoră, mai ales la nivel social.
În ceea ce privește evoluția cetățeniei, am descoperit faptul că după secolul XIX, a apărut această preocupare pentru drepturile egale ale cetățenilor, care a devenit o realitate pentru întreaga lume.
Până la urmă, cetățenia este o formă de identitate social-politică, care nu definește relația unui individ cu un alt individ sau a unui grup de indivizi, ci de relația unui stat.
Am aprofundat problematica cetățeniei în cel de-al doilea capitol al lucrării mele, de data aceasta axându-mă pe cetățenia română, și formele prin care o poți dobândi, pierde sau redobândi, principalele moduri de dobândire fiind cea prin naștere, adoptarea unui copil străin de către un cetățean român, prin actul de repatriere, sau la cerere, în cazul în care prin naturalizarea străinilor născuți în România, sau care au trăit pe teritoriul țării noastre o anumită perioadă de timp.
De asemenea, susținându-mi argumentele cu ajutorul tratatelor politice, am explicat, ce drepturi și îndatoriri au cetățenii români.
În ceea ce privește România modernă, bazele legale a nationalității au fost puse în Codul Civil în 1865, care a imitat sistemul legal francez, format în 1804, bazat pe principiul „ius sanguinis“,atribuind naționalitatea la naștere, favorizându-i pe cei născuți și crescuți în țara respectivă, urmată de legislația cetățeniei române a fost adoptată în martie 1991.
Ideea principală care reiese din acest capitol, este ca până la urmă atât „cetățeanul” cât și „cetățenia”, dau contur unei probleme a destinului nostru, în sensul că ne dă șansa să reflectăm și să analizăm lucrurile care ne permit să trăim împreună, în armonie sau nu, cât și a anumitor valori comune în numele cărora se încearcă rezolvarea problemei rivalităților și a conflictelor, care apar negreșit între noi oamenii.
În capitolul al treilea intitulat „Cetățenia Europeană și cetățenia în dreptul comparat”, s-a discutat în prima sectiune despre cetățenia europeană, iar în cea de-a doua despre Cetățenia în Dreptul Comparat.
Am ajuns la concluzia că cetățenia nu se regășește la nivelul statului-națiune, deoarece între cele două: națiune și cetățenie, nu există o legatură logică, ci istorică.
Desigur, în vederea elaborării unei adevărate cetățenii europene, trebuie construit în primul rând un spatiu European, un spatiu în care membrii societăților europene să se recunoască drept cetățeni.
Am încercat să dau un raspuns obiectiv și realist la întrebarea: Ce înseamnă să fii cetățean european de fapt? ; bazându-mă pe studiile de specialitate din numeroase cărți, astfel încât să fie redat cât mai clar și explicit, responsabilitățile, dar și beneficiile pe care noi le deținem ca cetățeni ai acestei țări, și implicit ai Europei.
Nu este deloc bizar să spunem că cetățenia europeană reprezintă o provocare pentru teoria și practica cetățeniei, deoarece ea vizează o cetățenie postnatională, care se referă de fapt la un set de valori și instituții, și nu la apartenență obligatorii la un teritoriu, la o cultură și un stat național.
De subliniat este faptul că conceptul de cetățenie „citizenship”, a fost și este subiectul central pentru științele politice și sociologice, întelegerea greșită a acestui concept, ar pune în dificultate explicarea problemelor survenite, ca de exemplu, participarea democratică, drepturile omului, coeziunea socială, ordinea civică, politicile publice sau relația dintre stat și societatea civilă.
Tratatul de la Maastricht, din 1985, a fost cel care a instituit această noțiune de cetățenie europeană, care apartine tuturor cetățenilor Uniunii Europene și nu exclude cetățenia națională, fiind de fapt mai curând un mijloc complementar de apărare a drepturilor și protecția intereselor cetățenilor europeni pe plan internațional.
O importanță a avut-o și „Carta Drepturilor Fundamentale”, adoptată la reuniunea Consiliului Ministerial al Uniunii Europene de la Nisa în decembrie 2000, unde și-a găsit consacrarea noțiunea de cetățenie europeană.
Cetățenia europeană reprezintă comunitatea de obiective și de mijloace care se construiește între statele membre, sau între popoarele acestor state ale Uniunii Europene, dupa cum declară și Schuman: „Noi nu unim state, ci oameni”, mijlocul de a îndeplini „destinul împartășit”.
În secțiunea a doua, am vorbit despre „cetățenia în dreptul comparat”, pornind de la ideea că în ceea ce privește construirea și formarea Europei, există numeroase controverse, deoarece aceste practici ale cetățeniei nu sunt exercitate întotdeauna în cadrul național; dar instituțiile cetățeniei au fost mereu naționale.
Mi-am început studiul comparativ cu România, despre care putem spune că reintegrarea ei în rândul țărilor promotoare ale statului de drept răspunde unor lungi tradiții democratice, precum și contribuțiilor aduse de gândirea juridică românească la promovarea conceptelor vizând democrația și ordinea de drept.
Ceea ce este important de menționat din această sectiune sunt drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor români, dar și a cetățenilor celorlalte state europene, care și-a avut punctul de pornire în Statele Unite ale Americii, unde a fost întocmită Declarația de Independentă, act fundamental care a stat la baza elaborării Constituției Statelor Unite din 1787, declarație care se menține și în prezent, dar cu numeroase schimbări apărute de-a lungul timpului.
Acest document reprezintă documentul cu cea mai mare rezonanță pentru viața democratică a popoarelor, votată de Adunarea Natională Constituantă la 26 august 1789, din timpul revoluției franceze.
În țara noastră, reglementarea drepturilor fundamentale cetățenești sunt date de dispoziția constituțională, cadru ce reglementează întreaga reglementare a statului social-economic, politic și juridic al omului societății noastre, cuprinsă în art.16 al legii fundamentale, în care se proclamă că „Cetățenii sunt egali în fată legii și a autoritătilor publice, fără privilegii și fara discriminari”.
De asemenea, am enumerat principalele drepturi pe care toți cetățenii le au,și anume: Dreptul de a alege și de a fi aleși în organele reprezentative ale statului; Dreptul de a locui pe terioriul României și de a-și stabili liber domiciliul sau reședința în orice localitate din țară; Dreptul de a ocupa funcții publice civile și militare; Dobândirea dreptulului de proprietate asupra terenurilor și Dreptul de a nu fi extrădati sau expulzați.
Din obligațiile pe care cetățenii români le au reies următoarele: fidelitate față de țară; dreptul și obligația de a-și apăra țara.
Plecând de la aceste considerente, instituția cetățeniei în România prezintă o importanță deosebită, ceea ce explică faptul că reglementarea ei se face în primul rând prin normele dreptului constituțional.
În ceea ce privește Franța, este usor de observat faptul că națiunii franceze i se recunoaște o contribuție majoră în enunțarea și realizarea unei doctrine și practici politice, democratice și liberare privind instrumentele de exercitare ale puterii, crearea unei filozofii a libertății individului și egalității umane care au declanșat reînoiri constituționale în aproape toate statele europene.
În mod inevitabil, Declarația Drepturilor Omului. și Cetățeanului, poartă amprenta momentului istoric în care a fost elaborată, cuprinzând în mod firesc anumite insuficiențe, structura sa, marile principii pe care le consacră au devenit astăzi patrimoniul comun al gândirii juridice în domeniul drepturilor omului, înscriindu-se cu o forță deosebită în viața popoarelor, în gândirea de drept constituțional.
Constituția din 1881 a Belgiei este considerată considerată una „clasică”, înscriindu-se printre cele mai înaintate reglementări juridice ale epocii în care a fost elaborată oferind aceleași drepturi cetățenilor săi, singura deosebire fiind cea dată de libertatea individuală și libertatea cultelor.
De altfel, și Constituția italiană situează drepturile și îndatoririle cetățenilor în loc de frunte, garantând libertatea persoanei, prevăzându-se că „nici o formă de detenție, de inspecție sau de percheziție individuală sau o restricție la libertatea individuală,nefiind admisă, decât în cazul unui act motivate de autritatea judiciară sau doar de cazurile prevăzute de lege.
La loc de frunte este situată Germania, prin simplul fapt că eficiența Constituției acestei țări duce la o stabilitate politică, cu o soluție numită „vot de neîncredere constructiv”, care a făcut ca până acum Germania să nu aibe mai mult de șase președinți federali și șapte cancelari. Aici sunt prioritare drepturile cetățenilor, de toate tipurile, dar în special dreptul de a avea proprietate,la fel și cel de mostenire.
În ultimul capitol al lucrării de licență intitulat “ Autoritatea națională pentru cetățenie” am vorbit de funcțiile și atribuțiile pe care le deține act organ în ceea ce privește cetățenia.
Ca o concluzie finală a lucrării mele de licență, îmi pot susține afirmația facută în capitolul precedent, accea care arată că cetățenia europeană și cetățenia în general rămâne un subiect destul de complicat și ambigu, din cauza faptului că se conservă sensul inițial al cetățeniei, ea reprezentând o relație directă între cetățenii statelor membre și Uniune.
De asemenea, s-a dovedit faptul că Uniunea Europeană în prezent este o provocare pentru științele politice, și chiar va fi și în viitor, asta deoarece are un caracter inedit și contradictoriu.
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cursuri, monografii
Albu Emanuel, Drept administrativ și știința administrației, partea I, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005.
Benone Puscă, Andy Puscă, Drept constitutional si institutii publice, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 2007.
Brezoianu Dumitru, Drept administrativ român, Ed. All Beck, București, 2004.
Bălan Emil, Instituții administrative, Ed. C.H. Beck, Colecția Mașter, București, 2008.
Constanta Calinoiu, Victor Duculescu, Drept parlamentar, Editura Lumina Lex, București, 2009.
Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a IV-a, Ed. Lumina Lex, București, 2010.
Coman Kund Florin, Alexandru-Sorin Ciobanu, Drept administrativ. Sinteze teoretice și exerciții practice pentru activitatea de seminar. Partea I, ed. a II-a, revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2008.
Coman-Kund, Liviu, -Sisteme administrative europene, Universitatea „Dunarea de Jos”, Galati, 2003.
Danisor Dan Claudiu – Drept constitutional si institutii politice, Edit.Stiintifica, Bucuresti, 2007.
Deleanu, Ion, Institutii si proceduri constitutionale, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006.
Duculescu Victor –„Tratat de drept constitutional comparat”, Editura Lumina Lex, 2007.
Dragne Luminița, Drept constituțional și instituții politice, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2009.
Duculescu Georgeta, Drept constitutional comparat, Editia a IV a, Vol I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2007.
Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, Vol. I, ed. 4, Ed. AII Beck, București, 2005.
Ionescu, „Tratat de drept constitutional român, Editia a II-a, Editura Ch. Beck, București Cristian, 2008.
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, București, 2005.
Giurgiu Liviu, Aurel Segărceanu, Cristian Giusepe Zaharie, Drept administrativ, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Sylvi, București, 2002.
Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II – Sisteme electorale contemporane, Ed. C.H. Beck, București, 2009.
Claudia Gilia, Manual de Drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2010.
Lazăr Rozalia Ana, Legalitatea actului administrativ, Ed. All Beck, București, 2004
Manda Corneliu, Drept administrativ.Tratat elementar, ed. a IV-a, revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2007.
Muraru Ioan, Drept constitutional si institutii politice. Volumul I – Editia 14, Editura C.H. Beck, București, 2011.
Muraru Ioan, Simina Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008.
Muraru Ioan, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, ediția 12, Ed. C.H. Beck, București, 2006.
Negruț Vasilica, Dreptul administrativ, Editura Fundația Academiei “Danubius” Galați, 2006.
Pavel Nicolae, Simina Tanaseascu, Actele constitutionale ale Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2003.
Pavel Nicolae, Drept constituțional și instituții politice, vol I, Teoria generală, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004.
Preda Mircea, Drept administrativ. Partea generală, ediția a IV-a, Ed. Lumina Lex, București, 2006.
Petrescu Rodica Narcisa, Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2004.
Prisăcaru Valentin, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ed. a III-a revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2002.
Prisăcaru V.I., Actele și faptele de drept administrativ, Ed. Lumina Lex, București, 2001.
Radu Chiriță, Drept constituțional. Instituții politice. Caiet de seminarii, Ed. Hamangiu, București, 2010.
Santai Ioan, Drept administrativ și știința administrației, vol. I, ediție revizuită pentru uzul studenților, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2002.
Tofan Dana Apostol, Drept administrativ, Editia a II-a, Vol.I, Editura C.H. Beck, București, 2008.
Trăilescu Anton, Drept administrativ, editia a III-a, Editura CH Beck, București, 2008.
Trăilescu Anton, Drept administrativ, ed. 2, Ed. All Beck, Colecția Curs universitar, București, 2005.
Verginia Vedinaș, Drept administrativ, ed. a III-a revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2007.
Valea Daniela, Sistemul de control al constituționalității din România, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
II. Studii, articole
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, ed. 12, Ed. AII Beck, București, 2005.
III. Legislație
Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).
Legea Cetățeniei Române, 21 din 6 martie 1991 publicata in M.Of. nr. 44/6 mar. 1991 republicata in M.Of. nr. 98/6 mar. 2000 modificata prin O.U.G. nr.5 din 5 februarie 2010 publicata in M.Of. nr. 93/10 feb. 2010.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cetatenia In Sistemul Constitutional Roman Si In Dreptul Comparatdoc (ID: 111542)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.