Certitudine și Imprevizibilitate la Nivelul Zonei Euro. Teza Doctorat

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

Institutul de Studii Doctorale

Certitudine și imprevizibilitate la nivelul Zonei Euro în condițiile schimbărilor de logică economică dominantă

TEZA DE DOCTORAT

Conducător Științific:

Profesor Dr. Dumitru Miron

Doctorand:

Olescu (Sima) Isabella-Cristiana

București 2015

INTRODUCERE

Pare a fi tot mai evident faptul că Uniunea Europeană, ca și organizație internațională de un tip aparte, îndeosebi după ce a avansat în direcția integrării sale monetare, se confruntă cu provocări dintre cele mai greu de gestionat. Am considerat că într-un astfel de peisaj geoeconomic dar și geopolitic turbulent o analiză a mixului compus din puține certitudini și multe incertitudini poate fi atât de actualitate cât și suficient de utilă pentru a oferi deschideri originale și soluții fezabile. Mi-am propus în primul rând să subliniez faptul că acest stadiu de integrare trebuie gestionat cu o responsabilitate mărită. În tot acest demers, am sperat că o astfel de cercetare poate avea ceva valoare adăugată pentru pașii care trebuiesc întreprinși de România care, conform Tratatului de aderare la Uniunea Europeană, trebuie să anunțe data aderării la Zona Euro la un moment la care se consideră suficient de pregătită în acest sens.

Obiectivul de bază al cercetării efectuate a fost acela de a surprinde multiparametrial drumul dificil parcurs de procesul de integrare monetară europeană, unul început cu multe speranțe și certitudini, presărat cu entuziasm și optimism, uneori exacerbat, și ajuns la momentul actual într-o stare în care încă mai este pus sub semnul întrebării.

În debutul demersului meu analitic am procedat la radiografia unei expresive literaturi de specialitate urmărind ca aceasta să acopere un orizont de timp suficient de relevant pentru a-mi permite să desprind concluzii pertinente. Pentru configurarea bazei documentare necesare aplicării metodologiei moderne de cercetare am apelat la datele furnizate de mai multe institute naționale de statistică sau de organisme europene și internaționale, cum ar fi: Eurostat, Banca Centrală Europeană, Organizația Mondială a Comerțului, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Indexmundi etc.

În ce privește aparatajul științific al acestei cercetări, a făcut apel la modelarea econometrică consacrată pe plan internațional folosind cu precădere modelul regresiei liniare simple și multiple precum și apelul la culegerea de informații pe baza administrării unui chestionar. Arhitectura metodologică standard, consacrată în planul cercetării economice moderne, a fost astfel adaptată pentru a răspunde ipotezelor de lucru și obiectivelor prezentei cercetări. Demersul analitic întreprins mi-a permis ca, ținând cont de forma, conținutul și scopul prezentei lucrări, uneori să obțin rezultate asemănătoare cu cele existente în literatura de specialitate, alteori să ajung la rezultate contrare, dar care se verifică în condițiile de mediu economic existente în perioada analizată.

Prin raportare la alte cercetări naționale sau străine pendinte de arealul tematic abordat de mine în prezenta teza de doctorat, am semnalat atât similitudini de abordare sau de rezultat cât și unele deosebiri. Am tratat problematica conexă cu integrarea economică și monetară europeană în registrul standard în care s-au consolidat rapoartele organizațiilor europene și internaționale, studiile institutelor de cercetare referențiale și articolele celor mai mulți dintre specialiști. Una dintre primele contribuții proprii la progresul științei în această materie, poate fi considerată apelarea la unele metode econometrice inedite care m-au condus la rezultate, pe alocuri, diferite de cele la care au ajuns chiar unii analiști reputați în domeniu. Ceea ce conferă cercetării mele o notă de originalitate se referă la luarea în considerare a unei serii de factori cum ar fi perioada de timp, grupul de analiză sau o parte din indicatorii macroeconomici aleși.

În demersul de cercetare ales am pornit de la scopul general al determinării fragilității Zonei Euro în condițiile tranziției spre o nouă logică economică dominantă, precum și a efectelor ce rezidă din această stare de fapt.

Pentru acest lucru am pornit de la un set de trei ipoteze și anume:

Dacă procesul de realizare a stadiului de Uniune Economică și Monetară este unul ireversibil, așa cum se postulează în Tratatul de la Maastricht, sau de fapt, este un proces reversibil?

Cât de imprevizibil este viitorul Uniunii Economice și Monetare mai ales în condițiile noii logici economice dominante?

Care este anvergura efectelor alimentate de imprevizibilitatea manifestată la nivelul Zonei Euro pentru țările care nu sunt membre ale acestei zone monetare?

Pentru a valida acest set de trei ipoteze mi-am propus îndeplinirea următoarelor obiective de cercetare:

Obiective ale cercetării teoretice

Abordarea fenomenului de integrare la nivel european atât ca proces, cât și ca stare de fapt.

Analiza multiparametrială a stadiului actual de integrare interstatală pe care l-a atins Uniunea Europeană.

Realizarea unei succinte radiografii la nivelul politicii monetare a Uniunii Europene.

Evidențierea modului în care criza actuală a catalizat schimbările de logică economică dominantă și a transformat certitudinea în incertitudine în Zona Euro.

Prezentarea modului în care Zona Euro, în special și Uniunea Europeană, în general, au ales să răspundă acestor provocări.

Obiective ale cercetării empirice

Analizarea dinamică și multivalentă a impactului pe care îl are integrarea economică și monetară asupra economiei statelor aparținând Zonei Euro.

Analiză-diagnostic cu privire la măsura în care Uniunea Monetară Europeană îndeplinește criteriile referențiale pentru zonele monetare optime.

Surprinderea rolului pe care îl joacă moneda unică europeană la nivelul pieței monetare internaționale actuale.

Surprinderea și explicarea unora dintre fațetele percepției pe care o au cetățenii români, ca și cetățeni europeni, asupra credibilității politicii monetare a Băncii Centrale Europene.

Determinarea modului în care criza globală a devenit un catalizator al unei noi ordini economice mondiale, dar și a unei noi logici economice prevalente.

Identificarea unor soluții optime privind creșterea economică a Zonei Euro în condițiile de incertitudine actuale.

Analizarea implicațiilor pe care le-a avut și le are criza din Zona Euro asupra economiei românești.

Analizarea efectelor crizei și a modificărilor de logică dominantă la nivelul unei regiuni de dezvoltare din România.

Ca să ating toate aceste obiective și astfel să validez cele trei ipoteze și să realizez scopul general propus, am folosit atât date statistice aparținând unei perioade de timp de la începutul realizării integrării economice și monetare, cât și date statistice din ultimii ani.

În analizele econometrice realizate am apelat la modelul regresiei multifactoriale, testarea ipotezelor și a validității modelelor efectuându-se cu ajutorul testelor statistice implementate în Excel și Eviews (ANOVA, Regression, Metoda OLS, testul White, Testul t-student, testul F, Durbin-Watson, Klein, Brusch-Godfrey, testul histogramei).

Cititorii tezei pot lua notă de maniera inedită cu care am structurat ipotezele de lucru, mi-am ales și am aplicat metodologia de cercetare și am obținut și interpretat rezultatele. Sunt inedite și unele dintre analizele efectuate, îndeosebi cele referitoare la: impactul integrării economice și monetare asupra economiei Zonei Euro (prin alegerea indicatorilor referitori la rata reală de creștere a produsului intern brut, investițiile străine directe și rata de creștere a populației ocupate); analiza nivelului de credibilitate a cursului de schimb al Euro după evoluții contradictorii care s-au produs la nivelul Sistemului Monetar European; analiza efectuată pe baza abordării directe a celor 28 de bănci centrale naționale ale țărilor membre ale Uniunii Europene, cât și pe bază de chestionar adresat românilor, asupra credibilității Băncii Centrale Europene; analizele referitoare la efectele crizei europene atât asupra economiei românești, cât și asupra economiei unei regiuni de dezvoltare din România.

Pentru a identifica măsura în care fenomenul de integrare monetară este integralmente unul ireversibil, am început în Capitolul I realizarea unei introspecții cu privire la cea mai corectă abordare cu privire la conceptul de integrare economică, trecând în revistă cele mai relevante dintre filozofiile integraționiste care și-au propus cu instrumentele lor specifice să explice acest fenomen complex.

De asemenea, am supus radiografiei pe axa temporală evoluția acestei organizații integraționiste de tip regional cu vocație economică, insistând asupra principalelor stadii prin care a trecut procesul pentru a ajunge la cel uniune economică completă

Pe axa relațională de tip cauză-efect am pus accentul pe incidențele pe care integrarea economică le-a avut asupra economiei și societății statelor membre, insistând mai ales asupra celor generate de procesele de adâncire și de extindere a UE.

Pentru a arăta impactul pe care integrarea monetară europeană l-a avut, dar și modul de interconectare al unor determinanți ai acestei integrări, am operaționalizat un model econometric adaptat la circumstanțele analitice anvizajate. Am pornit de la ideea conform căreia, cele mai importante realizări ale demersurilor de integrare economică europeană au vizat inițial integrarea pieței mărfurilor și a factorilor de producție la care s-a adăugat integrarea monetară. Demersul analitic a fost translatat către analiza stadiului de uniune monetară insistând asupra faptului că politicile monetare practicate de țările europene au avut perioade de dinamism și perioade de euroscleroză care le-au marcat astfel evoluția și le-au determinat să se adapteze, grăbind astfel trecerea în ultima fază a procesului de introducere a unei monede comune.

În Capitolul II, am plasat în prim plan Uniunea Economică și Monetară. Analiza a fost făcută luând în considerare peisajul foarte populat al studiilor cu privire la integrarea monetară. Fundamentele științifice și metodologice ale cercetării mele se inspiră din cercetări referențiale pentru acest areal tematic, dintre care cea mai importantă este cea a lui Robert Mundell în legătură cu existența zonelor monetare optime. Obiectivul principal al cercetării mele a fost să pot aprecia cât de aproape sau departe este stadiul Uniunii Monetare Europene de referențialul de optimalitate consacrat în pln teoretic.

În încercarea de a oferi propriile răspunsuri la numeroasele întrebări conexe cu acest important demers integrativ am procedat la punerea în balanță a beneficiilor și a costurilor unei asemenea uniuni monetare.

În Capitolul III am realizat o introspecție asupra politicii monetare europene, având ca vectori referențiali Sistemul Monetar European și Banca Centrală Europeană. Radiografia ciclului de viață al Sistemului Monetar European s-a focalizat asupra gradului de credibilitate pe care îl mai are rata de schimb dintre euro și dolar în ochii cetățenilor și locului actual al monedei unice europene, pe scena internațională. Pe baza acestor analize, am putut constata că rata de schimb și-a mai pierdut din credibilitate. În ceea ce privește vectorul Banca Centrală Europeană, m-am focalizat asupra instrumentelor prin care aceasta implementează politica monetară comună, obiectivelor pe care le urmărește, dar și procesului de adoptare a deciziilor. Un aspect pe care îl etichetez ca inedit este realizarea unei analize pe bază de chestionar referitoare la gradul de credibilitate pe care îl deține Banca Centrală Europeană în opinia cetățenilor români.

În Capitolul IV, demersul analitic s-a concentrat asupra stărilor de nesiguranță prevalente în interiorul Zonei Euro focalizarea fiind către sugerarea unor soluții de control al sentimentului de imprevizibilitate manifest la nivelul cvasitotalității grupurilor de interese. Din rațiuni de natură metodologică, am realizat un studiu de caz în care am arătat modul în care efectele crizei economice și financiare, care a contaminat întreaga planetă, au produs repoziționări importante în ierarhia statelor lumii. Analiza s-a focalizat asupra continentului european și a vizat modalitățile prin care această criză a avut repercusiuni atât asupra țărilor din Zona Euro, dar și asupra celorlalte țări membre ale Uniunii Europene, cum ar fi țara noastră. Astfel, au fost prezentate cazurile țărilor care s-au dovedit a fi cele mai vulnerabile la incidențele crizei (țările din așa-zisul grup PIIGS), am analizat efectele crizei asupra economiei românești în general, dar și asupra economiei unei regiuni de dezvoltare din țara noastră. Lucrarea se încheie cu o parte de concluzii și cu un set de recomandări utile pentru decidenții în materie de politici publice.

Integrarea monetară europeană – un proces progresiv și ireversibil, dar contradictoriu

I.1. Integrarea la nivel european – între stadiile de proces și de stare de fapt

Europa, un areal geografic cu o istorie tumultuoasă, poate fi supusă analizei ca un spațiu geopolitic și geoeconomic, ca un melanj entropic de națiuni, fiecare aspirând la păstrarea propriei identități și la afirmare în plan economic, politic și cultural sau ca un actor economic extrem de important pe scena internațională. Cu toate că acest continent a cunoscut o evoluție extrem de agitată datorită rivalităților politice, comerciale, religioase sau culturale, ceea ce la un moment dat și-a pus serios amprenta supra unității sale, prin procesul de integrare europeană s-a dorit atenuarea acestor elemente de antinomie.

O întrebare care i-a frământat pe analiști în ultimii 50 de ani este cum de a devenit posibil un proces complex cum este cel de integrare economică? Deși Europa s-a confruntat permanent cu un ridicat grad de entropie, continentul a beneficiat de liantul comunității civilizației.

La baza procesului de integrare europeană s-a aflat permanent perceperea unificării ca soluție pentru evitarea conflictelor pentru asigurarea unui trai mai bun pentru cetățenii statelor din regiune. Personalități din variate domenii au cercetat fenomenul de integrare, care în esență a fost considerat a fi unul cu posibile efecte pozitive, constatând că, în unele momente sau pe anumite paliere, practica pare a lăsa de dorit. La momentul entuziasmului conceptual s-a cochetat cu dezideratul de creare a așa-numitelor „State Unite ale Europei”, încercând să se ia ca reper modelul american. Prezumția poate fi și acum considerată în bună măsură comentabilă întrucât Statele Unite ale Americii au fost create pe alte premise. Spre deosebire de America de Nord, Europa avea ca moștenire multe secole care obligau noile state membre la alt tip de armonizare politică și economică. La nivelul literaturii de specialitate, termenului de „integrare economică” i s-au atribuit mai multe accepțiuni dintre care le-am reținut pe următoarele:

Integrarea este „un proces de eliminare graduală a frontierelor de orice natură între două sau mai multe state independente, menit să permită respectivelor state să funcționeze ca o entitate”;

Integrarea presupune „crearea și menținerea unor modele intense și diversificate de interacțiune între unități anterior autonome”;

Integrarea economică reprezintă „un ansamblu de proceduri prin care două sau mai multe state creează un spațiu economic comun (ea poate îmbrăca forme diferite, de la zone de liber schimb, la uniuni vamale, piață comună, uniune economică sau integrare economică totală„).

Conform lui J. Nye există trei tipuri de integrare și anume: integrare economică, socială și politică. Însă în practică, majoritatea oamenilor percep integrarea ca fiind un proces având fundamente prevalent economice, în care se înlătură cea mai mare parte din obstacolele care pot împiedica mobilitatea factorilor de producție.

Și în prezent, procesul de integrare economică suscită un interes la fel de mare ca și atunci când acesta a debutat la nivel instituționalizat. Pe parcursul a multe decenii, analiștii, fie ei din mediul instituțional, academic sau de afaceri, nu au încetat să studieze acest fenomen. Pentru că procesul de integrare economică regională a debutat cu stadiul de integrare a pieței bunurilor, cele mai multe studii se referă la piața comună (în cazul integrării europene cu Piața Unică). Aprehensiunea din ultima vreme către această componentă a integrării europene se datorează și faptului că mai ales în acest areal al economiei s-au făcut simțite efectele crizei mondiale actuale îndeosebi în ceea ce privește scăderea credibilității din partea cetățenilor europeni. Un alt spațiu tematic incitant pentru analiza de specialitate a fost cel conex cu politica externă și de securitate comună, mai ales având în vedere evoluțiile politico-militare care au avut și au loc în Africa și Orientul Mijlociu. O bogată literatură de specialitate s-a ocupat de integrarea monetară, pe măsură ce Uniunea Europeană avansa către cea mai înaltă treaptă de integrare atinsă de către o organizație regională de tip integraționist.

Ca regulă, integrarea economică a presupus, în primul rând, un proces în care alte categorii de determinanți au o influență discretă. În condițiile unui tablou societal complex cum era cel imediat postbelic există o interdependență directă și strânsă între integrarea economică și cea politică. S-a pus constant întrebarea dacă integrarea economică pregătește terenul pentru integrarea politică sau dacă integrarea politică construiește spațiul necesar pentru ca integrarea economică să se dezvolte? Toate aceste probleme sunt întâlnite în toate teoriile referitoare la termenul de integrare economică, unele dintre aceste teorii fiind descrise succint în următoarele pagini.

I.1.1. Succintă trecere în revistă a teoriilor cu privire la integrarea europeană

Teoria federalistă. Uniunea Europeană este considerată un proces de integrare economică, socială, instituțională și nu în ultimul rând un proces de integrare politică.Cercetarea efectuată mă îndreptățește să afirm că nu există încă o definiție a federalismului care să surprindă în totalitate esența acestei teorii. Într-un mod cât mai simplu, federalismul poate fi definit ca o nouă ideologie sau teorie politică, dar poate fi definit și într-un mod neutru ca fiind o idee sau un concept. Federalismul reprezintă un tip de guvernanță publică care presupune divizarea puterilor între statele membre și instituțiile comune. Spre deosebire de suveranitatea în cadrul unui stat național, suveranitatea în cadrul federației este descentralizată, între cel puțin două nivele, astfel încât unitățile de la fiecare nivel să aibă autoritatea finală și să se autoguverneze în anumite domenii. Divizarea autorității între fiecare entitate subnațională componentă și centru poate să varieze. În mod obișnuit, centrul are autoritate practic exclusivă în ceea ce privește politica externă și de apărare, dar în același timp și entitățile membre pot deține unele prerogative de relaționare la nivel internațional. Autoritățile decizionale de la nivelul fiecărei unități membre pot să participe la procesul de luare a deciziilor de la nivel central. Printre principiile de bază ale federalismului regăsim: democrația și respectul drepturilor omului, diversitatea și toleranța, eficiența și participarea. Toate aceste principii pot fi regăsite și în arhitectura funcțională a Uniunii Europene. Printre cele mai reprezentative lucrări de specialitate care s-au ocupat de studierea fenomenului federalist, sunt cele ale lui Charles de Secondat, care ne oferă un studiu comparativ asupra a trei tipuri de guvernare (republică, monarhie și despotism) și care a influențat elaborarea Constituției americane. În același plan se pot plasa și contribuțiile lui David Hume, care a recomandat un aranjament federal pentru deliberarea în plan reglementar care să includă atât statele membre, cât și unele instituții comune, statele membre beneficiind de unele puteri și luând parte la procesul de adoptare a deciziilor. Într-un alt registru intelectual putem plasa ideile lui Immanuel Kant care susține că dreptul națiunilor ar trebui să se bazeze pe o federație pacifistă între state independente mai mult decât pe un tratat de pace sau pe un stat internațional. Acest ultim mare filozof postula că „Această federație nu urmărește să obțină o putere ca aceea a unui stat, ci dimpotrivă să conserve și să asigure libertatea fiecărui stat însuși … cu alte cuvinte acest lucru neînsemnând că ele trebuie să se supună legilor publice și unei puteri coercitive care le va întări…”.

La nivel european regăsim un design federalist de tip asociativ, ca în cazul Germaniei, Austriei sau Elveției, sau unul menit să stopeze destrămarea unui stat deja existent, ca în cazul Belgiei. Distrugerile provocate de Primul Război Mondial și slăbiciunea Ligii Națiunilor au dovedit faptul că statele-națiune sunt incapabile să facă față singure noilor provocări, astfel încât critica adresată statului-națiune din secolul al XIX-lea a suscitat interesul a noi susținători la începutul secolului al XX-lea. Introspecția realizată la nivelul unei bogate literaturi de specialitate mi-a permis să constat că printre avantajele pe care le prezintă o ordine federală față de state care acționează autonom regăsim:

Federațiile ar putea sprijini pacea în sensul prevenirii războaielor și a amenințării cu conflicte de diverse genuri. Statele se pot alătura unei confederații pentru ca împreună să devină îndeajuns de puternice încât să îi descurajeze pe eventualii agresori și/sau să prevină războaiele. Federaliștii europeni, Altiero Spinelli, Ernesto Rossi și Eugenio Colorni au susținut acest deziderat mai târziu în Ventotene Manifesto din anul 1941. Ei considerau că ”doar o federație europeană ar putea preveni un război între statele agresive și totalitariste”. Astfel de argumente presupun, desigur, că această confederație nu va deveni mai agresivă decât fiecare stat luat separat;

Federațiile pot să promoveze prosperitatea economică prin înlăturarea sau măcar atenuarea barierelor comerciale, stimularea efectelor de economie de scară, încurajarea parteneriatelor interstatale sau crearea condițiilor pentru creșterea importanței globale a noii entități publice.

După cel de-al Doilea Război Mondial, fondatorii proiectului denumit astăzi „Uniunea Europeană” au trebuit să găsească un mecanism politic și economic care să plaseze industriile cărbunelui și oțelului (industrii puternic implicate atunci în producerea de armament) sub conducerea unei Înalte Autorități. Deseori se afirmă că Uniunea Europeană a reprezentat un proiect economic, dar se trece în plan secund faptul că a fost în foarte mare măsură și un proiect politic. Astfel la sfârșitul războiului, intelectualii și oamenii politici au avansat diverse opinii asupra procesului de căutare a păcii. Una dintre teoriile propuse în acest sens a fost și federalismul, iar ambițiile federale ale promotorilor acesteia sunt acum treptat în curs de îndeplinire, certificând faptul că alegerea făcută de către statele membre la propunerea lui Schumann din 1950 de a depăși cooperarea interguvernamentală și de a include perspectiva federală în politica de unificare europeană a fost una corectă.

Teoria funcționalistă. Funcționalismul reprezintă o teorie a relațiilor internaționale care a apărut la sfârșitul Primului Război Mondial și care dorea să confere contur argumentativ condițiilor prin care se poate pune punct unora dintre conflicte. Funcționalismul poate fi identificat ca și „teorie clasică” a integrării regionale care susține faptul că nevoia comună pentru un management tehnocratic în ceea ce privește politica economică și socială conduce la formarea agențiilor internaționale. Asemenea agenții promovează bunăstarea economică, proces care ar putea conduce la libertatea de exprimare față de instituțiile internaționale puternice și, pe termen lung, ar presupune implicarea într-un fel de guvern internațional, deși poate nu un stat în adevăratul sens al cuvântului. Unul dintre principalele argumente ale funcționalismului este principalul motiv pentru care există conflicte. Din acest punct de vedere statul nu este capabil să satisfacă cerințele cetățenilor. În completarea acestui lucru, funcționaliștii afirmă că toate divizările naționale, pericolele potențiale și inamicii sunt creați de către state. De aceea statele trebuie să fie controlate pentru a se stabiliza pacea și conlucrarea. De aici se desprinde ideea că funcționalismul, fiind bazat mai degrabă pe cooperare decât pe integrare, poate fi considerat una dintre cele mai relevante teorii ale integrării europene. Trebuie relevat faptul că bazele acestei interesante filozofii integraționiste au fost puse de către un gânditor britanic de origine română, David Mitrany care, plecând de la concepția idealistă a relațiilor internaționale și convins fiind de incapacitatea statelor de a coopera între ele în vederea rezolvării unei probleme comune, a ajuns să propună o nouă ordine internațională bazată pe cooperarea transnațională. Scriind într-o perioadă în care Europa era traversată de o profundă criză, Mitrany a reușit să ofere teoriei funcționaliste argumente în favoarea unei integrări globale dar și regionale.Opera teoretică a lui Mitrany poate fi circumscrisă eforturilor de găsire a unui sistem economic și politic internațional care să minimizeze riscul de apariție a conflictelor. Funcționalismul este relevant, în egală măsură, pentru încercările de structurare a societății internaționale.

Privind construcția europeană din perspectiva funcționalistă a lui Mitrany trebuie să pornim de la ideea că sistemul comunitar este o construcție „sui generis”. În această logică:

„funcționalismul” reprezenta „drumul”, metoda cea mai adecvată, permițând punerea în comun a unor sectoare și creând astfel „obișnuința cooperării politice și a colaborării economice”;

La rândul său, federalismul reprezenta spiritul, atitudinea, permițând apropierea de realitate și anticipând un stil de organizare socială.

Procesul european de devenire integrativă reclamă o viziune pe termen lung, o strategie și acestea se regăseau în federalism, însă acest proces reclamă și acțiuni imediate, iar pe acestea le oferea funcționalismul. Am considerat că, raționând în logica menționată, federalismul reprezintă o arie mai degrabă filosofică, în timp ce funcționalismul reprezintă acțiunea concretă. Abordarea funcționalistă a fost însă criticată pe motiv de idealism și naivitate. Mai mult decât atât, s-a spus că Mitrany confundă normele etice cu abordarea metodologică riguroasă. Trebuie precizat totuși că lucrările lui au fost scrise într-o epocă în care rigoarea științifică nu era încă o necesitate. Chiar și cu aceste rezerve ideile lui Mitrany au constituit punctul de plecare spre alte teorii sau abordări ale relațiilor internaționale: teoria neofuncționalistă, teoria interdependenței, teoria regimurilor, teoria guvernării, etc.

Teoria neo-funcționalistă. Acest curent de gândire economică, ar putea fi perceput ca o încercare de a teoretiza strategiile elitelor intelectuale fondatoare ale unității europene postbelice. Această filosofie integraționistă ca și transacționalismul a fost produsul noii gândiri social științifice care a apărut în SUA după cel de-al Doilea Război Mondial și a ajuns la maturitate la sfârșitul anilor 1950 și în cursul anilor 1960. Abordarea neofuncționalistă a fost foarte clar relaționată cu ideile de integrare susținute de către arhitecții procesului de integrare europeană. Se poate identifica o foarte clară legătură între metoda Schuman-Monnet privind integrarea și teoria dezvoltată de reprezentanții neofuncționalismului, îndeosebi Ernst Haas. Ideile neofuncționaliste au fost cel mai clar configurate în opera lui Ernst Haas și mai târziu în cea a lui Leon Lindberg. Neofuncționaliștii au avut tendința de a se alinia viziunii conform căreia procesul de luare a deciziilor la nivel supranațional ar căpăta atribute tehnocratice crescute în raport cu echivalentul său intern. Termenul de tehnocrație este folosit pentru a indica autoritatea acelora care controlează mijloacele de producție, sau mai exact spus a celor care sunt înzestrați cu capabilitățile necesare pentru a înțelege mecanismul intern al modului capitalist de producție. În teoria integrării timpurii, perioada anilor 1950 și cea de început al anilor 1960, luarea deciziilor pe baze tehnocratice a reprezentat o ipoteză reușită, reprezentând o parte din ceea ce s-a numit teoria „sfârșitul ideologiei”. Luarea deciziilor politice a constat, în principal, în administrarea acțiunilor mai degrabă decât urmarea, de către guvern, a convingerilor ideologice.

Cel mai dezbătut concept în teoria neofuncționalistă s-a dovedit a fi cel de „ efect de antrenare-spillover”, care a fost folosit pentru a descrie mecanismele care pun în mișcare procesele de integrare regională. În accepțiunea lui Ernst Haas, conceptul se referă la modul în care declanșarea și adâncirea integrării la nivelul unui anumit sector economic reverberează asupra nivelului de integrare la nivelul altor sectoare ale economiei și necesită crearea unor organisme decizionale comune. Neofuncționaliștii au folosit conceptul de spillover pentru a explica automatismul intrinsec al oricărui proces de integrare și dimensiunea sa iterativă și autoamplificatoare. Două modele de spillover au fost foarte importante pentru primii adepți ai neofuncționalismului: cel funcțional și cel politic. Un al treilea model, așa-numitul efect de antrenare rafinat a fost adăugat mai târziu, pe măsură ce filozofia neofuncționalistă se maturiza, mai ales pentru a se putea explica rolul jucat de Comisia Europeană în procesul de adâncire al integrării.

În explicarea efectului de antrenare de tip funcțional se pleacă de la prezumția că economiile moderne au fost compuse din elemente interconectate în așa fel încât nu a fost posibilă izolarea unui sector de altul. Urmărind această logică argumentativă, neofuncționaliștii susțin că dacă statele membre integrează un sector eficient al economiilor lor, conexiunea între acest sector și alte sectoare trebuie să conducă la creșterea eficienței și în cadrul altor sectoare. Presiunile tehnice trebuie să determine integrarea în aceste sectoare interconectate și integrarea unui sector se va realiza numai dacă alte sectoare interconectate funcțional au fost, de asemenea, integrate. Pentru a putea obține efectul de spillover politic este nevoie de un proces de transfer de loialitate a grupurilor de interese favorabile integrării dinspre structurile executive naționale către cele comunitare.

Neofuncționaliștii au încercat să vadă în ce măsură presiunile în direcția avansării procesului de integrare sunt încurajate de către Comisie. Din punct de vedere al teoriei economice, părea dezirabilă apariția unor grupuri de presiune puternice constitute și operaționale transnațional, cultivarea contactelor cu grupurile de interes operaționale la nivel național dar și relaționarea cu birocrații din serviciile publice ale statelor membre.

Acest model a s-a consolidat a fi cel de-al treilea tip de spillover, spillover-ul rafinat, pentru că el a implicat Comisia, instituție care promovează valorile parteneriatului dar exercită și unele forme de presiune asupra autorităților naționale. Evoluțuia concretă a procesului de integrare europeană a oferit analiștilor numeroase și solide argumente pentru a pune sub semnul întrebării unele dintre ideile lui Haas. În observația lui Scharpf privind „capcana deciziei comune” regăsim faptul că există o tendință a deciziilor guvernamentale de a fi luate la cel mai mic numitor comun în situații în care factorii de decizie au capacitatea de a vota propunerea respectivă.

Pe măsură ce procesul de integrare europeană a evoluat, tot mai mulți analiști au contribuit la redefinirea logicii analitice a efectelor de antrenare.

Preluând ceea ce Simon Hix și Klaus Goetz definesc ca integrare europeană, altfel spus ”delegarea competențelor politice la nivel supranațional cu scopul de a atinge rezultate politice particulare ”, integrarea ar putea fi o sursă de stres între state pe măsură ce intervenția asupra competențelor guvernelor a ridicat miza politică în cadrul și între statele membre. Acest fapt arelegătură cu o reconsiderare generală de la sfârșitul anilor 1960 privind modul în care neofuncționaliștii au subestimat în mod clar importanța naționalismului ca un sentiment predominant în politica europeană.

Conceptul de spillover a fost definit ca „un model de rezultat care este caracterizat printr-o descreștere în competența sectorială sau în competențele/capacitățile instituționale sau în amândouă”. Conceptul a ajutat la explicarea câtorva dintre sincopele la care a trebuit să facă față procesul de integrare europeană pe parcursul anilor ‘60.

Schmitter a căutat să reintroducă ideea de spillover ca „strategii posibile de integrare a actorilor” care ar putea să apară în contextul ciclurilor decizionale. Acestea acceptă actorii dincolo de modelele normale și necontroversate ale comportamentului și interacțiunii, așa-numita „zonă de indiferență”. Pentru Schmitter o teorie dinamică a integrării trebuie să se concentreze pe aceste strategii ale actorilor și trebuie să prevadă circumstanțele în care ele ar putea să apară. Astfel, spillover-ul ar putea reprezenta ruta strategică cea mai eficientă pentru crearea unei noi comunități politice, în timp ce strategiile actorilor ar putea implica o combinație de spillover cu opțiuni alternative.

Construind pe contribuția lui Haas și Mitrany înaintea lui, o serie de alți analiști din mediul academic au făcut o serie de demersuri menite să rafineze teoriile neofuncționaliste cu privire la integrarea economică. Dintre aceștia îl amintim pe Joseph Nye, care a dezvoltat un alt model neofuncționalist bazat pe „mecanismul proces” și „potențialul integrativ”. Nye pune accent pe cadrul teoretic bazat pe o apropiere neofuncționalistă care, într-un grad mai mare decât aceea a lui Haas și Mitrany, nu este „Eurocentric”.

Pornind de la teoria sa, Haas a identificat trei condiții de fond ce ar conduce spre o integrare de succes și care sunt compatibile cu aceasta:

Structuri sociale pluraliste;

Dezvoltare industrială și economică substanțială;

Modele ideologice comune partajate de unitățile participante.

Alături de Schmitter, Haas a conceput un model în trei trepte, pentru a permite analiza condițiilor pe tot parcursul procesului de integrare:

Condiții de fond:Mărimea unității; Ritmul negocierilor; Pluralism; Complementaritatea elitei.

Condițiile în momentul uniunii economice: Posibile obiective guvernamentale; Puteri și funcții ale noilor instituții la nivel regional.

Condițiile procesului: Stilul de luare a deciziilor; Rata de creștere a negocierilor; Adaptabilitatea actorilor guvernamentali privați.

Perfecționarea acestui model a condus la identificarea unor modalități prin care ar putea fi cuantificate anumite fațete ale fenomenelui ce conduc sau pot inhiba procesul integrării. O analiză de suprafață ne permite să afirmă că logica neofuncționalistă de integrare economică sectorială a funcționat cât se poate de relevant, majoritatea politicilor economice fiind astăzi coordonate la nivel european. În profunzime, realitatea este în bună măsură diferite și voi releva aceste aspecte pe exemplul politicii monetare comune. Eșecul politic al neofuncționalismului a fost explicat de Stanley Hoffman, principalul teoretician al curentului interguvernamental, prin refuzul guvernelor naționale de a ceda controlul asupra unor domenii pe care acestea le consideră centrale pentru păstrarea suveranității naționale, de genul politicii externe și de apărare, politicii monetare sau afacerilor interne. În plus, integrarea economică poate fi susținută prin simple mecanisme interguvernamentale, nu neapărat supranaționale, mai ales atunci când obiectivul urmărit este de fapt întărirea statului națiune, nu înlocuirea lui. Ultimul argument a fost reluat recent și completat într-o variantă liberal-interguvernamentală. Aceasta combină un model liberal de formare a „intereselor naționale” cu o strategie interguvernamentală de negociere pentru a sugera faptul că formarea Uniunii Europene nu are nimic în comun cu avansarea unui proiect european federal, și cu atât mai puțin postnațional, cât cu consolidarea capacității executive a guvernelor naționale pentru a face față problemelor și presiunilor politice interne.

Alte teorii ale integrării regionale

Interguvernamentalismul

Cu timpul și-a făcut apariția o nouă școală din zona „interguvernamentalistă” în domeniul teoriilor cu privire la integrare, pornind de la ipoteza lui Stanley Hoffman potrivit căreia statul național, departe de a fi depășit, se dovedise a fi încăpățânat să reziste.

În contrast cu neofuncționaliștii, imaginea interguvernamentalistă sugera că tehnicile de negociere și de construire a consensului care au apărut în Comunități sunt simple rafinări ale diplomației interguvernamentale.

În sinteză, cele trei idei esențiale privind critica lui Hoffman asupra neofuncționalismului sunt:

Integrarea europeană trebuie să fie tratată obligatoriu într-un context global întrucât integrarea regională a reprezentat doar un aspect al dezvoltării sistemului internațional global. Teoreticienii neofuncționaliști au prevăzut un progres inexorabil, implacabil, al integrării complete, dar toate acestea au fost prognozate implicit pornind de la ipoteza conform căreia condițiile mediului internațional ar rămâne fixe. Această critică a devenit, în mod particular, relevantă în lumina evenimentelor care populauy situația existentă pe scena internațională existentă la începutul anilor 1970;

Guvernele naționale au fost actori remarcabili în procesul integrării europene acestea controlînd natura și ritmul integrăriiși fiind ghidate de preocuparea lor de a proteja și promova interesul național;

Deși, acolo unde interesele naționale au coincis, guvernele au putut accepta un coeficient mai ridicat de integrare în sectoarele tehnice funcționale, procesul integrării nu a avansat și în zonele sensibile ale ceea ce s-a consacrat a fi „high politics” cum ar fi securitatea națională sau apărarea.

Această accentuare a rolului și influenței statului care urmărește doar realizarea egoistă a propriilor interese, în special în domenii politice sensibile a condus la dezvoltarea unei „logici a diversității” în locul unei „logici a integrării”. Astfel, Hoffman a făcut diferențierea între „low politics” și „high politics” pentru a putea explica de ce în anumite domenii a fost posibilă integrarea, în timp ce în alte domenii, statele națiune rămân în continuare reticente în a transfera anumite părți din suveranitatea lor națională. Cu alte cuvinte Hoffman preia o parte din argumentele neofuncționaliste în încercarea sa de a explica apariția CECO în 1951 și ulterior în 1957 a CEE. Se poate afoirma că interguvernamentalismul a apărut astfel ca o teorie alternativă într-o anumită măsură rivală neofuncționalismului.

În concluzie, interguvernamentalismul se bazează pe ideea că integrarea este un proces care va continua, însă statul națiune este mai mult ca oricând unitatea de bază fără ca aceste două elemente să se contrazică reciproc. Procesul de integrare „în afara granițelor statului-națiune” conduce la apariția unui nou tip de comunitate politică și mai ales la eliminarea granițelor dintre sistemul organizațiilor internaționale și mediul intern al statelor membre. Așa cum Hoffman preciza „statul-națiune rămâne principalul inițiator, supervizor și adesea distrugător” al entității create în afara granițelor naționale „pentru că în arena internațională statul este încă cel mai mare posesor de putere”.

Interguvernamentalismul liberal

Interguvernamentalismul liberal a apărut ca teorie a integrării pentru a explica revirimentul procesului integrativ din anii 1980, în special ca urmare a adoptării în 1985 a Actului Unic European. Spre deosebire de teoria interguvernamentală, în cadrul teoriei liberal interguvernamentale se acordă un rol mai important instituțiilor în calitatea lor de facilitatori de negocieri pozitive. În calitatea sa de reprezentant al abordării guvernării pe mai multe niveluri, Andrew Moravcsik a încercat să teoretizeze integrarea ca un joc de două nivele ceea ce a dus la o analiză liberal interguvernamentală. Practic el dezvoltă o teorie a cererii și ofertei care are ca actori principali statele naționale, membre ale UE. Conform acestei teorii, integrarea europeană poate fi explicată printr-o teorie liberală a formării preferințelor naționale (considerată drept partea de cerere) și un sistem interguvernamental de negociere strategică dintre state (considerat drept partea de ofertă). Partea de cerere consideră preferințele naționale ca o parte a politicii interne a statelor membre. Odată formulate, interesele sunt apoi negociate într-un sistem interguvernamental, care reprezintă partea de ofertă.

El face trei supoziții privind mediul particular de negociere în UE:

Statele intră în mod voluntar în acest proces care nu este unul coercitiv, mai ales de când principalele decizii sunt luate prin unanimitate și nu prin majoritate calificată;

Negocierea în UE are loc într-un cadru definit prin informație relativ completă;

Costurile de tranzacție ocazionate de pocesul negociativ la nivelul UE sunt scăzute datorită timpului îndelungat necesar luării deciziilor și a nenumăratelor posibilități de compromis, conexiuni și subnegocieri.

Cadrul analitic al interguvernamentalismului liberal a fost aplicat de A. Moravcsik în cinci episoade cheie în construcția Uniunii Europene:

Negocierea Tratatului de la Roma (1955 – 1958);

Consolidarea pieței Comune și a Politicii Agricole Comune (1958 – 1983);

Punerea bazelor primului experiment în cooperarea monetară și a Sistemului Monetar European (1969 – 1983);

Negocierile Actului Unic European – SEA (1984 – 1988);

Negocierile privind Tratatul asupra Uniunii Europene (1988 – 1991).

Pe baza acestor cinci studii mari de caz, Moravcsik a ajuns la următoarele concluzii:

Opțiunile majore în favoarea Uniunii Europene au fost o reflecție a preferințelor guvernelor naționale și nu o preferință a organizațiilor supranaționale;

Aceste preferințe naționale au reflectat echilibrul intereselor economice mai degrabă înclinarea politică a politicienilor sau a preocupărilor de securitate strategică națională, rezultatele negocierilor reflectând puterea relativă de negociere a statelor.

Delegarea autorității privind conceperea și luarea deciziilor către instituțiile supranaționale au reflectat dorința guvernelor de a se asigura că implicarea tuturor părților în acord ar fi realizată pe deplin, mai degrabă decât prin ideologia federalistă sau prin credința în eficiența inerentă a organizațiilor internaționale.

În lucrarea sa, „Teoriile integrării europene”, Ben Rosamond prezintă și alte contribuții la teoria liberal interguvernamentalistă, cum ar fi teoriile dezvoltate de Alan Milward, Wolfgang Wessels și Fritz Scharpf.

Diferențele principale dintre interguvernamentalism și interguvernamentalismul liberal se regăsesc în modul în care cele două linii teoretice privesc statul în relațiile internaționale și în special în procesul de integrare europeană. În timp ce interguvernamentalismul consideră statul „o cutie neagră” ale cărei preferințe și interese sunt date, interguvernamentalismul liberal pătrunde în interiorul „cutiei negre” a statului și încearcă să explice pozițiile și interesele acestuia ca urmare a influenței interne venite din partea diverselor grupuri de interese guvernamentale și nonguvernamentale. Cea de-a doua diferențiere se referă la accentul pus de către stat pe negocierea politică sau pe cea economică. În cazul interguvernamentalismului, statul este preocupat în principal de aspectul politic al negocierilor internaționale, în timp ce în cazul interguvernamentalismului liberal, statul începe să se preocupe tot mai mult de aspectul economic al integrării. Cu referire la cele două mari teorii, neofuncționalismul și interguvernamentalismul (ambele forme ale acestuia) analiștii cei mai autorizați în materie susțin că acestea sunt mult prea rigide, statice, cu orizonturi mult prea înguste, ceea ce duce la concluzia că nu sunt convingătoare. În această perioadă începe să se vorbească despre un nou model de guvernare care cuprinde două mari perspective: guvernarea pe mai multe nivele (multi-level governance) și rețelele de politici sectoriale.

Guvernarea pe mai multe nivele (multi-level governance)

În literatura de specialitate găsim o mare varietate de definiții date conceptului de guvernare. De exemplu, pentru Gary Marks și Liesbet Hooghe, guvernarea înseamnă îmbinarea deciziilor luate în sfera publică, iar pentru Colin Scott aceasta se referă în esență la control și la tehnologiile prin care se atinge acel grad de control. Guvernarea pe mai multe nivele reprezintă un aranjament în cadrul căruia se întrepătrund mai multe decizii, care angajează o mulțime de actori independenți din punct de vedere politic – din domeniul public, dar și privat –, dar interconectați la diferite nivele de agregare teritorială în negocieri mai mult sau mai puțin continue și care nu stabilește competențe exclusive sau nu elaborează o ierarhie stabilă a autorității politice la oricare dintre aceste nivele. Chiar și aceste definiții descriptive și destulk de cuprinzătoare ale conceptului de guvernare pe mai multe nivele nu reușesc să pătrundă complexitatea fenomenului cuprins în acest termen. Din aceste considerente, s-ar putea naște câteva întrebări de genul: „De ce ar permite statele să le fie luate competențele de către instituțiile supranaționale? De ce ar permite statele ca propria suveranitate să le fie slăbită? De ce ar tolera statele integrarea europeană din moment ce le-ar amenința propriul control politic și intern?”

În fundamentarea răspunsului la aceste întrebări am reținut ca relevante următoarele argumente:

Beneficiile politice ar putea să depășească costurile care derivă din pierderea controlului politic;

Ar putea exista beneficii la nivel intrinsec odată cu schimbarea responsabilității în ceea ce privește deciziile nonpopulare sau separarea procesului de luare a deciziilor de presiunile unor grupuri interne de interese;

Puterea în cadrul guvernului necesită succes electoral. Mulți dintre liderii politici ar putea urmări scopuri politice care nu derivă din întărirea controlului executiv al statului, ci beneficiind de un anume sector, de exemplu agricultura.

Gary Marks a inventat conceptul de „multi-level governance” în anul 1993 pentru a analiza noua structură a UE după apariția și maturizarea Politicii de Coeziune. Totuși, conceptul se regăsește prima dată într-o analiză a acestui autor care datează din 1992 și care se referea la „un proces de luare a deciziilor complex și multistratificat care se întinde atât între state, cât și deasupra lor”. Stephen Gorge afirmă că „la acest nivel Marks gândește că există un motiv mic pentru a crede că experiența politicii structurale va fi limitată în alte arii politice ale Comunității Europene”. În cele din urmă Marks a extins această abordare și la alte politici sectoriale decât cea de Coeziune încercând să o îmbunătățească și să construiască un model alternativ distinct de perspectivele neofuncționaliste și interguvernamentaliste.

Principiile de bază care ghidează guvernarea europeană sunt democrația, echitatea socială, respectul pentru drepturile omului și statul de drept. Acestea trebuie să se reflecte în instituții, reguli și sisteme politice existente la nivelul țărilor componente ale grupării, să fie respectate de toate sectoarele societății și aplicate la diferite niveluri de guvernare. Procesele de globalizare și europenizare au în mod inevitabil un impact notabil și asupra valorilor și culturilor locale. Încrederea dintre oameni, întărită de valorile comune și cultură, este liantul care obligă instituțiile locale să îndeplinească acțiuni interconectate. Acest capital social este esențial pentru dezvoltarea viitoare a Europei și construirea instituției europene. Conform adepților acestei teorii, cel mai bun studiu de caz pentru acest model îl reprezintă politica de dezvoltare regională a UE din cel puțin două motive:

Politica de dezvoltare regională poate fi considerată argumenta a reprezenta „apogeul guvernării pe mai multe nivele, situație în care guvernarea supranațională, națională, regională și locală se împletesc într-o complicată rețea teritorială”.

Guvernarea pe mai multe nivele este predominantă în faza implementării măsurilor comune adoptate.

O critică adusă teoriei guvernării pe mai multe nivele este acela că nu reprezintă o teorie propriu-zisă, mai degrabă fiind o abordare asupra unor stări de fapt. Principalul merit care i-ar putea fi atribuit acestei abordări ar putea viza depășirea unei anumite „zone gri„ existente între interguvernamentalism și supranaționalism făcând posibilă o anumită arhitectură descriptivă. Această teorie nu atacă substanța suveranității statului, ci acreditează ideea conform căreia, în condițiile noului peisaj internațional, este necesară implicarea în procesele decizionale și a actorilor subnaționali și supranaționali. Una dintre marile dileme ale teoriei integrării, aceea de cedare a loialității și suveranității între entități naționale și supranaționale și viitorul relațiilor din cadrul UE nu este în mod specific inclusă în această teorie.

I.1.2.Integrarea economică și monetară, un proces dinamic și contradictoriu

Datorită faptului că în zilele noastre omenirea cunoaște un avânt tot mai impresionant, din toate punctele de vedere, fenomene ca regionalizarea și globalizarea au devenit foarte importante.

Și în economia noului secol rămâne de actualitate structurarea integrării economice în logica celor două accepțiuni principale și anume integrarea verticală și integrarea orizontală. Integrarea pe verticală exprimă acel tip de aranjamente între firme pentru formarea de carteluri, concerne, trusturi sau alte forme de concentrare economică prin care se urmărește relaționarea cât mai directă între furnizori și utilizatori. Analizând însă relațiile de concurență existente pe piață și mai ales înțelegerile dintre firmele concurente, ne putem da seama că avem de-a face cu celălalt tip de integrare, integrarea orizontală.

Dacă acceptăm faptul că unele economii naționale distincte au ales să relaționeze în mod structurat, atunci ar trebui să privim în trecut și să observăm că în această accepțiune, noțiunea de integrare este una relativ tânără, existând referiri la aceasta abia după 1940. În acest caz, noțiunea de integrare luată stricto senso desemnează unificarea unor părți distincte pentru a forma un întreg funcțional, care să le conducă spre același scop. Explorând la nivel internațional, acest lucru se realizează cu acordul statelor respective, rezultând astfel o integrare internațională.

Astfel, această integrare interstatală, în viziunea unor specialiști, include două dimensiuni: proces și stare de fapt. Ca proces, integrarea presupune existența unui set de măsuri menite să contribuie la eliminarea discriminărilor între unitățile economice care aparțin unor state naționale diferite. Ca stare de fapt, integrarea reflectă absența diverselor forme de discriminare între economiile naționale.

Alți specialiști consideră că noțiunea de integrare are un conținut mai cuprinzător, diferențiind astfel trei variante: integrarea națională, integrarea regională și integrarea globală. Este greu să definim prin adjective sau explicitări succinte diferitele forme de integrări sau aspecte ale acestora, însă putem să afirmăm destul de ușor că integrarea economică internațională poate fi atinsă prin orice tip de combinație între cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Comune.

Bella Balassa mai spunea că trebuie să se facă o distincție între integrarea comercială, integrarea factorilor de producție, integrarea politică și integrarea totală. Trebuie, de asemenea, să se pună întrebarea dacă integrarea factorilor de producție se referă la toate tipurile de factori și până la ce nivel poate să coexiste o circulație liberă a mărfurilor. Noțiunea de integrare a piețelor a fost lansată de Vajda care a folosit-o în paralel cu cea de integrare a producției și dezvoltării. Cu toate că acest termen are propria lui utilizare, trebuie înțeles că implicațiile economice ale integrării piețelor sunt foarte diferite, în condițiile în care sunt implicate în integrare numai anumite piețe, de acele condiții în care este preconizată integrarea tuturor piețelor. Așa cum reiese și din cele scrise mai înainte, promotorii integrării aveau dubii în ceea ce privește nivelul până la care țările sunt dispuse să ridice gradul de integrare, dacă acest proces este unul uniform sau are geometrie variabilă sau dacă merge secvențial, ori prezintă obiective multiple.

Astfel, considerând integrarea economică un proces dinamic, Bella Balassa evidențiază faptul că acestui proces îi corespund mai multe forme de integrare a economiilor, luate disparat sau mai multe trepte, către integrarea deplină, luate în ansamblu.

Prima dintre acestea este reprezentată de „zona de liber schimb”. În această primă etapă a procesului de integrare țările participante elimină atât drepturile vamale, cât și restricțiile cantitative în relațiile reciproce, ceea ce înseamnă debutul liberei circulații a bunurilor. Însă aceste țări membre continuă să-și asigure individual și independent, propria protecție în schimburile comerciale cu țările terțe, acest lucru făcându-se prin menținerea propriului tarif vamal și a propriei politici vamale. Datorită faptului că tariful vamal extern poate să fie diferit de la o țară membră la alta, concurența din interior poate fi influențată astfel încât unii agenți economici ar putea fi favorizați în detrimentul altora.

Cea de-a doua etapă, „uniunea vamală”, adaugă la procesul liberalizării schimburilor comerciale dintre țările partenere adoptarea unui tarif vamal comun și a altor instrumente ale politicii comerciale față de țările din afara zonei. Se constată în realitate că zonele de liber schimb cunosc și elemente specifice teoretic doar uniunii vamale. Astfel, spre exemplu, membrii Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS), consideră că nimic nu împiedică adoptarea într-o zonă a liberului schimb a unor dispoziții complementare (în ceea ce privește regulile din domeniul concurenței, armonizarea unei politici economice, etc.). Experiența AELS demonstrează că realizarea unei zone de liber schimb presupune mai mult decât simpla înlăturare a barierelor din calea schimburilor reciproce; s-a produs o uniformizare a regulilor privind practicile concurenței, a avut loc și coordonarea limitată a politicilor naționale, mai ales a politicii comerciale adoptată față de țările UE.

Următorul stadiu al integrării , „piața comună”, este o formă de integrare mai complexă. Ea cuprinde trăsăturile Uniunii Vamale, la care se adaugă libera circulație a lucrătorilor, prin eliminarea discriminărilor care țin de naționalitate, salarizare sau de alte condiții de muncă; libera circulație a capitalurilor prin suprimarea controlului schimburilor valutare și prin libertatea înființării de întreprinderi oriunde pe teritoriul Pieței Comune. Piața Comună mărește considerabil interdependențele economice. Măsurile de politică economică ale unui guvern pot influența viața economică, din alte state membre. Apare, astfel, necesitatea unei integrări mai pronunțate care să conducă la coordonarea politicilor naționale, la politici comune.

Cea de-a patra formă de integrare interstatală este reprezentată de „uniunea economică și monetară” care constituie forma cea mai evoluată până în prezent. Această etapă de integrare reprezintă procesul de armonizare a politicilor economice și monetare ale statelor membre, în vederea trecerii la moneda unică. În același timp, se urmărește convergența structurală a economiei țărilor și regiunilor din cadrul acestei zone.

Diferențele între piața comună și uniunea economică și monetară sunt, în realitate, greu de observat. Libertatea de circulație a mărfurilor și factorilor de producție nu se poate realiza fără existența unor politici comune și armonizarea politicilor economice. Se poate aprecia mai degrabă că piața comună impune trecerea la un nivel superior de integrare. Economiile naționale devin deja atât de interdependente, încât orice măsură de politică economică întreprinsă de unul dintre parteneri impune coordonarea.

Din analiza caracterului dinamic al integrării am desprins două mari categorii de efecte:

Efectul de spillover care presupune trecerea cvasiautomată de la un stadiu al integrării la altul, integrarea sectorială tinzând către o integrare generală. Realizarea unei zone de liber schimb face necesară realizarea uniunii vamale pentru că trebuie evitate deturnările traficului de mărfuri, uniunea vamală favorizând realizarea pieței comune pentru că libera circulație a produselor și factorilor de producție stimulată de eliminarea obstacolelor tarifare presupune stabilirea de reguli comune, armonizarea legislațiilor naționale, coordonarea politicilor economice. În acest caz, nu prea are ce căuta voința politică. Logica internă a integrării este cea care permite depășirea progresivă a fiecărui stadiu și care conduce la uniune politică (integrarea deplină). Progresul pe calea integrării se efectuează cu toate acestea, împotriva diferitelor manifestări ale naționalismului și tendinței puternice a protecționismului economic.

Efectul de cliquet semnifică faptul că procesul de integrare este ireversibil, că o întoarcere este mai puțin probabilă, întrucât costul economic și politic al întoarcerii este mult mai ridicat decât cel care ar rezulta din mersul înainte. Mai multe studii au arătat că acest cost ar fi unul exorbitant: Raportul Cecchini din 1988 al Comisiei, Raportul Catherwood din 1988 al Parlamentului. Este abordată aici o problemă delicată a ireversibilității construcției europene. Statele știu că orice progres pe calea integrării este ireversibil, că orice întoarcere este dificilă, și de aceea nu se angajează mai mult pe această cale decât după o reflectare matură.

Acest proces al integrării regionale europene are însă și un caracter contradictoriu care reiese din cele două procese integrate acestuia: cel de aprofundare și cel de lărgire a UE.

Construcția europeană ezită permanent între acestea două. Adesea s-a spus că cele două logici sunt ireconciliabile.

I.1.3. Studiu de caz: Analiză cantitativă privind impactul integrării economice și monetare asupra economiei Zonei Euro

În cadrul teoriei integrării economice s-au dezvoltat, în ultimele decenii, concomitent cu evoluția fenomenului integraționist din vestul Europei și influențate de acesta, diferite modele matematico-econometrice menite a cuantifica impactul integrării economice asupra entităților economice participante în cadrul unei zone integrate.

Făcând apel la parametrii specifici, aceste arhitecturi metodologice își propun să reflecte modul în care integrarea economică, în diferite forme și grade, pornind de la zonele de liber schimb și uniuni vamale și ajungând până la formarea pieței unice și la integrarea monetară, își pun amprenta asupra dimensiunilor producției, a gradului de ocupare a forței de muncă, a modificării veniturilor și a nivelului de trai, în ultima instanță asupra ritmului și intensității creșterii economice. Cele mai simple modele econometrice sunt concepute cu scopul estimării efectelor liberalizării fluxurilor comerciale asupra țărilor partenere, pornind de la cinci factori: PIB-ul pe locuitor în cele două țări, populația țărilor implicate și distanța dintre ele. Unele modele, cum ar fi cel conceput de E. Helpman și P. Krugman, iau în considerare și gradul de liberalizare sau cel de protecție.Dar, pentru a putea să fie prezentat un astfel de model este necesar a se evidenția diferiți factori implicați în acest complex proces de integrare. Aceștia pot fi grupați într-o primă fază în două mari categorii:

În funcție de cele trei niveluri pot fi:

Factori determinanți la nivel internațional;

Factori determinanți la nivel supranațional;

Factori determinanți la nivelul statelor.

În funcție de natura lor aceștia sunt:

De natură economică;

De natură socială;

De natura politică.

În ceea ce privește nivelul național, interesele și structurile fundamentale naționale reprezintă primul factor determinant important. Între aceste interese se numără dorința actorilor de a putea influența cât mai mult procesul decizional, precum și de a li se lua în considerare necesitățile economice sau poziția propriei țări în relație cu mediul internațional. La acestea se adaugă atitudinea populației și spațiul de manevră al guvernelor.Factorii determinanți de la nivelul internațional pot să fie rezumați doar prin două cuvinte: provocări externe. Exemple în acest sens sunt amintirea războiului în perioada postbelică, temerile de la începuturile anilor 1980 de a nu rămâne în urma Japoniei și SUA și sfârșitul Războiului Rece.

La nivelul supranațional, factorii determinanți rezultă din conflictele care au avut loc și au și în prezent la nivelul teritoriului european, pe de altă parte fiind evoluția acquis-ului, presiunile funcționale și activitățile organelor supranaționale.

Principalele tipuri de conflicte la nivel european au originile în caracterul omogen/eterogen al statelor membre și pot fi grupate astfel:

Conflict bogat vs. sărac;

Mare vs. mic;

Supranațional vs. interguvernamental;

Europeni vs. atlantici;

Vechi vs. nou.

Dacă avem în vedere a doua mare categorie, putem identifica următorii factori:

desfășurarea în ritm accelerat a revoluției tehnico-științifice contemporane a făcut posibilă sporirea rapidă a producției în majoritatea țărilor dezvoltate, ceea ce a condus la emergența unei contradicții între posibilitățile tot mai mari de sporire a producției și capacitatea relativ mai restrânsă a piețelor naționale de absorbire a acestei producții, ceea ce a impus lărgirea cadrului de desfacere a producției prin integrarea economică;

concurența acerbă pe plan mondial a condus la creșterea gradului de concentrare a producției și a capitalului în timp ce identificarea de noi piețe s-a lovit de limitele și restricțiile impuse de granițele naționale, astfel încât liberalizarea circulației capitalurilor și a forței de muncă devenea o necesitate obiectivă;

dezvoltarea rapidă a SUA și Japonia care au devenit competitori globali tot mai redutabili a conștientizat faptul că țările europene pot promova numai în comun cele mai noi cuceriri ale științei și tehnicii și astfel să învingă concurența;

apariția și dezvoltarea unor firme multinaționale, care prin activitatea lor depășesc granițele naționale a impus crearea unui spațiu adecvat, cu mult lărgit, care să permită penetrarea externă fără restricții sau limite;

dorința statelor dezvoltate de a menține și lărgi relațiile cu fostele țări coloniale devenite independente;

și nu în ultimul rând factorii politici, care în multe împrejurări sunt strâns legați de cei de natură economică.

Toți acești factori conjugați au condus la ceea ce cunoaștem astăzi ca fiind un centru important de putere economică, un pol de referință pentru întreaga economie mondială. Punând toți acești factori descriși mai sus sau evidențiind doar unii dintre ei, specialiștii au putut cuantifica impactul pe care îl are integrarea monetară asupra economiei Zonei Euro. Un astfel de model este analizat în studiul de față, pentru a determina gradul în care economia celor 18 țări ce formează Zona Euro, pe ansamblu, a fost afectată de acest tip de integrare. Pentru acest lucru, precum și pentru analizele viitoare doresc să expun mai întâi câteva noțiuni teoretice introductive privind modelarea econometrică. Modelarea reprezintă o modalitate de cercetare și cunoaștere a realității cu ajutorul unor reprezentări denumite modele; acestea reprezintă sisteme artificiale cu ajutorul cărora se studiază comportamentul unui sistem real (la nivel micro sau macroeconomic) pe care îl reprezintă prin analogie, fără însă ca această simplificare să denatureze caracteristicile esențiale ale fenomenului sau procesului studiat.În cadrul studiilor macroeconomice folosirea datelor și a metodelor de analiză a informațiilor existente este inevitabilă. Modelarea economico-matematică este o metodă de cercetare și cunoaștere a fenomenelor și proceselor complexe din economie, analizate în mod abstract cu ajutorul formalizării logice și matematice. Aceasta poate fi privită ca o alternativă la “experimentul” utilizat în cadrul științelor exacte.

Modelul, ca instrument al cunoașterii științifice, este folosit în numeroase discipline teoretice și practice. În științele economice, în special în disciplinele organizării și conducerii, modelele sunt utilizate în toată diversitatea de tipuri care există. În ultimele decenii însă, se conturează din ce în ce mai mult tendința utilizării cu precădere, în aceste discipline, a modelelor de tip matematic, datorită în special capacității acestora de a condensa riguros esențialul, cât și posibilității lor de a fi programate cu ajutorul calculatoarelor electronice, alcătuind împreună un instrument de investigație științifică de o putere necunoscută până în prezent, o prodigioasă "prelungire" a inteligenței umane.

Activitatea de modelare, pentru a fi eficientă, trebuie desfășurată întotdeauna în cadrul analizei de sistem, și anume ca un moment al etapei de proiectare a noului sistem. O serie de operații care se desfășoară în cadrul analizei de sistem înaintea acestui moment au un caracter pregătitor pentru efectuarea modelării, iar altele, ulterioare ei, sunt necesare pentru aplicarea în practică a modelelor elaborate.

Principalele faze ale elaborării unui model matematic într-o problemă de organizare-conducere social-economică vizează: prima fază a modelării, care are un caracter pregătitor, este cunoașterea realității în organismul studiat, în scopul îmbunătățirii mecanismului informațional-decizional. Descrierea logicii proceselor decizionale, alături de considerarea obiectivelor viitorului sistem, sunt principalele elemente ale cunoașterii realității necesare modelării; a doua fază a modelării o reprezintă construirea propriu-zisă a modelului. Această operație, în marea majoritate a cazurilor din practică, constă în aplicarea unui instrument clasic de modelare ales din gama extrem de variată pe care ne-o pune la dispoziție teoria cercetării operaționale. În astfel de situații, abilitatea analistului constă în stabilirea corespondenței dintre realitate și instrumentul de modelare cunoscut din literatura de specialitate. Există și cazuri când nu se poate stabili o astfel de corespondență, analistul fiind obligat să elaboreze modele noi. Acestea pot fi de două feluri: a) combinații de modele clasice, din domeniul teoriei și b) modele noi propriu-zise. În primul caz, totul se reduce la buna cunoaștere a realității și a teoriei, la care trebuie adăugată o doză de abilitate în combinarea metodelor. În cazul al doilea, este vorba despre creație originală. A treia fază a modelării este confruntarea modelului cu realitatea și eventual experimentarea sa. Această fază se realizează în cadrul implementării sistemului, care poate fi considerată a patra și ultima fază a modelării.

Una din principalele caracteristici ale tuturor metodelor cercetării operaționale este faptul că unele probleme ale cercetării operaționale pot fi privite, din perspectivă pur teoretică, ca probleme de matematică pură. Nu aceasta va fi perspectiva pe care o vom adopta în cele ce urmează, întrucât vom privi metodele cercetării operaționale strâns legate de problemele practice.

În continuare, prezentăm elementele teoretice necesare dezvoltării modelelor de regresie liniare bifactoriale.

În modelele liniare bifactoriale, variabila rezultativă depinde de doi factori și prin relația:

,

unde reprezintă acțiunea altor factori decât cei analizați (perturbația), iar numărul observațiilor.

Estimarea parametrilor acestui model se poate realiza cu ajutorul metodei celor mai mici pătrate (MCMMP), care presupune minimizarea sumei pătratelor abaterilor valorilor empirice () de la valorile estimate ():

unde , și sunt estimatorii parametrilor modelului liniar.

Minimizarea sumei presupune determinarea punctelor staționare care rezultă din rezolvarea sistemului obținut prin anularea derivatelor parțiale ale funcției:

După efectuarea calculelor se obține așa-numitul sistem de ecuații normale:

ale cărui soluții , și sunt estimatorii parametrilor modelului.

În continuare, vom nota cu , și , mediile variabilelor , , respectiv .

Pe baza elementelor teoretice prezentate, trebuie să ne pronunțăm asupra semnificației statistice aparametrilor de regresie, precum și asupra validității modelului adoptat.

Verificarea semnificației estimatorilor constă în a accepta sau a respinge una dintre ipotezele:

pentru fiecare dintre parametrii , și . Testul adecvat acestui scop este testul “t”, care presupune determinarea lui :

De fapt, este suficient ca și , modelul fiind acceptat și dacă . Pentru determinarea valorilor și se folosește relația de mai sus, după ce s-au calculat inițial:

(dispersia variabilei reziduale),

(dispersia estimatorului ),

(dispersia estimatorului ),

unde ,

,

,

este numărul factorilor, .

Valorile și se compară cu valorile teoretice ale repartiției Student , corespunzătoare unui prag de semnificație și numărului gradelor de libertate, fiind numărul variabilelor exogene (). Pe această bază, regula de decizie a testului este următoarea:

După verificarea semnificației parametrilor, urmează etapa de validare a modelului specificat din punct de vedere statistic. În acest sens, se utilizează testul Snedecor-Fisher („F”). Aplicarea acestui test presupune calculul indicatorilor prezentați în continuare.

Variația explicată de model și variația reziduală se determină cu formulele:

,

respectiv

,

cu ajutorul cărora se obțin dispersii corectate

unde este numărul factorilor, .

Raportând ultimele dispersii se obține valoarea calculată :

Pe baza datelor din tabel se pot testa următoarele ipoteze:

Așadar, raportul dintre și reprezintă valoarea calculată „F”,care se compară cu cea tabelată corespunzătoarenivelului de semnificație și numărului gradelor de libertate , . Sunt posibile situațiile următoare:

În continuare, analizăm variația totală:

Prin raportarea variației explicate de model la variația totală se obține coeficientul de determinație

Acest indicator semnifică cu cât contribuie factorii avuți în vedere la variația lui și ia valori în intervalul . Mai exact, există cazurile:

-dacă , nu sunt factori ai variabilei ;

-dacă , sunt factori al fenomenului , dar nu sunt factori esențiali;

-dacă , sunt factori esențiali ai fenomenului ;

-dacă , sunt singurii factori de influență al variabilei .

Un alt aspect îl reprezintă autocorelația valorilor reziduale. În acest sens, în literatura de specialitate se folosesc o serie de teste statistice (testul Durbin-Watson, testul Bartlett, testul Ljung-Box etc.), care pun în evidență existența autocorelației, ca fenomen ce afectează calitatea estimatorilor și pun sub semnul întrebării modelul considerat. Dintre aceste modalități de verificare, cea mai folosită se bazează pe testul Durbin-Watson.

Se stabilesc ipotezele:

: valorile reziduale nu sunt autocorelate;

: valorile reziduale sunt autocorelate.

Apoi, se determină valoarea calculată

Corespunzător unui nivel de semnificație , numărului factorilor și numărului valorilor avute în vedere pentru fiecare dintre variabile , se iau din tabele două valori: limita inferioară și limita superioară . În funcție de aceste valori există cazurile următoare:

– dacă se acceptă ;

– dacă se acceptă ;

– dacă se acceptă .

În literatura de specialitate există mai multe studii cu privire la factorii determinanți ai creșterii economice asupra unei regiuni. Pentru modelul ales am făcut o selecție a studiilor care analizează în principal influența investițiilor străine directe asupra creșterii economice. Spre exemplu, Bosu, Chakraborty și Reagle, precum și Trevino și Upadhyaya au concluzionat că această legătură este mai probabil să fie găsită în economiile cu grad de deschidere mai mare, decât în altele. De asemenea, Borensztein, De Gregorio și Lee au relevat faptul că investițiile străine directe au un efect pozitiv asupra creșterii economice atunci când o țară dispune de o forță de muncă cu un nivel mai înalt de educație. La rândul său, Alfaro și alții consideră că aceste investiții promovează creșterea economică în țările sau regiunile care au piețele financiare destul de dezvoltate.

Pentru sfârșitul perioadei luate în calcul, s-a văzut clar că Zona Euro este formată din țări care doar au crezut că sunt puternic integrate atât economic, cât și monetar unele cu celelalte, existând disparități majore în domeniul piețelor financiare ale acestora, cu toate că ele utilizează aceeași monedă. Tocmai de aceea în analiza următoare am dorit să evidențiez impactul integrării economice și monetare asupra celor 18 state ale Zonei Euro, impact care s-a transformat într-unul negativ atunci când aceste state au fost lovite de un asemenea șoc de anvergura crizei financiare globale.

Astfel, am ales să analizez corelația existentă între rata reală de creștere a produsului intern brut din Zona Euro, investițiile străine directe din Zona Euro, precum și rata de creștere a populației ocupate la nivelul aceluiași spațiu de analiză. Perioada aleasă pentru acest demers este situată între anii 1996 și 2012. Aceasta cuprinde atât ani dinaintea introducerii monedei unice, dar și ani din timpul crizei actuale cu care se confruntă întreaga planetă.

Metoda folosită în analiză este regresia multifactorială, iar platformele utilizate au fost Excel și Eviews.

Astfel, forma structurală a modelului în acest caz este:

pib_ze=a1+a2*isd_ze+a3*pop_ocup_ze+εt, unde:

Tabel 1– Evoluția indicatorilor în perioada 1996-2012 (%)

Sursa: Tabel întocmit de autor pe baza datelor preluate de pe www.eurostat.eu, accesat la data de 1.10.2014

Figura 1 – Evoluția Produsului Intern Brut din Zona Euro în perioada 1996-2012 (%)

Sursa: Grafic întocmit de autor pe baza datelor din tabelul de mai sus

Analizând graficul evoluției produsului intern brut din Zona Euro în perioada 1996-2012, se observă faptul că în anul 2000, acesta a atins un punct de maxim, ajungând la o rată de creștere de 3,8%. O creștere apropiată a fost resimțită și în anul 2006, ajungând la o valoare de 3,3%. Probabil că trendul acesta ascendent din 2006 ar fi continuat dacă în anul 2007 nu izbucnea și începea să se propage criza financiară globală. Se observă că aceste șocuri de pe piețele internaționale au produs o inversare majoră a acestui trend, urmând ca punctul de minim să fie înregistrat în anul 2009, când a avut o valoare de -4,3%. Datorită măsurilor de combatere a efectelor negative ale crizei, s-a reușit ca în anul 2010, rata reală de creștere a produsului intern brut din Zona Euro să capete din nou valori pozitive, ajungând la 1,9%. Din păcate, ultimul an analizat ne arată o revenire a valorilor negative, cu o valoare de -0,7%. În ceea ce privește investițiile străine directe în Zona Euro, pentru perioada analizată, evoluția acestora am prezentat-o în figura 2.

Se observă că acestea au înregistrat valori pozitive pe toată perioada de referință. Apogeul acestor investiții a fost atins în anul 2000, când rata de creștere a acestora s-a situat la nivelul de 7,04% din PIB. După acest an, acest indicator a mai înregistrat o creștere semnificativă în 2007, exact la începutul perioadei de criză, cu o valoare de 5,45% din PIB. Punctul de minim a fost în anul 1996, de doar 0,98% din PIB.

Figura 2 – Evoluția investițiilor străine directe în Zona Euro în perioada 1996-2012 (%)

Sursa: Grafic întocmit de autor pe baza datelor din tabelul de mai sus

Un alt indicator luat în calcul și care are o influență importantă asupra variabilei endogene este rata de creștere a populației ocupate la nivelul Zonei Euro.

Figura 3 – Evoluția ratei de creștere a populației ocupate în Zona Euro în perioada 1996-2012 (%)

Sursa: Grafic întocmit de autor pe baza datelor din tabelul de mai sus

Observăm faptul că pentru acest indicator, punctul de maxim a fost atins în anul 2000, când a înregistrat o valoare de 2,5%, iar punctul de minim l-a atins în anul 2009, înregistrând o valoare de -1,8%.

Suprapunând cele trei grafice se observă că toate cele trei variabile alese au avut în perioada analizată trenduri asemănătoare.

Figura 4 – Evoluția indicatorilor în perioada 1996-2012 (%)

Sursa: Grafic întocmit de autor pe baza datelor din tabelul de mai sus

Identificarea funcției de regresie se realizează cu ajutorul reprezentării grafice a variabilei pib_ze în funcție de celelalte două variabile factoriale, isd_ze, respectiv, pop_ocup_ze.

Analizând graficele de mai sus observăm că legătura dintre pib_ze și isd_ze, respectiv pib_ze și pop_ocup_ze poate fi aproximată cu o dreaptă. Astfel, modelul ales este unul multifactorial liniar, pentru că pib_ze fiind corelat liniar cu isd_ze, respective cu pop_ocup_ze, se deduce ușor că va fi corelat liniar și în raport cu ambii factori.

În continuare am realizat estimarea parametrilor modelului ales. Pentru acest lucru am apelat la Metoda Celor Mai Mici Pătrate aplicată în Eviews, care necesită efectuarea următoarelor calcule: obținerea sistemului de ecuații normale prin calculul derivatelor parțiale în raport cu parametrii modelului.

F(a1,a2,a3)=minΣ(pib_ze – a1 – a2*isd_ze – a3*pop_ocup_ze)

În urma estimării ecuației am obținut următoarele rezultate:

Figura 5 – Estimarea ecuației prin Metoda OLS

Sursa: Datele provin din estimarea în Eviews a modelului econometric dezvoltat de autoare

Astfel:

a1=0,928514 σa1=0,459139 Prob.= 0,0627 > 0.05 => accept H0

a2=-0,292367 σa2=0,167071 Prob.=0.1020 > 0.05 => accept H0

a3=1,824541 σa3=0,262198 Prob.=0.0000 < 0.05 => accept H1

σεt=0.903377

Estimatorii sunt semnificativ diferiți de zero, cu un prag de semnificație α dacă se verifică următoarele relații:

> tcalc. ; > tcalc. ; > tcalc.

Având toate datele de mai sus și lucrând la un prag de semnificație α=0,05, din tabelul repartiției t-student se preia valoarea t;n-k-1, adică t0,025;14= 2,145.

Astfel, comparând rezultatele obținem faptul că pentru a1, tcalc. = 2,0223, deci este mai mic decât ttab., de unde rezultă că se acceptă ipoteza nulă, adică estimatorul termenului liber nu este semnificativ diferit de zero.

Pentru a2, avem că tcalc. = -1,749954, mai mic decât valoarea lui ttab., deci nici estimatorul acestui parametru nu diferă semnificativ de zero.

Pentru a3, valoarea lui tcalc. = 6,958643, mai mare decât valoarea lui ttab., deci estimatorul acestui parametru este semnificativ diferit de zero.

Aceste considerații au la bază rezultatele desprinse din analiza efectuată doar asupra unui număr de 17 observații. Datorită faptului că mă bazez pe ipoteza că estimările urmează o repartiție normală în jurul valorii adevărate, modelul obținut trebuie testat.

Testul „t” a condus la concluzia că parametrul a2 nu este suficient de semnificativ, fiind foarte apropiat de zero, deci factorul „investiții străine directe” nu a fost prea bine ales ca și factor de influență a produsului intern brut, având o influență indirectă asupra acestuia, în timp ce parametrul a3 diferă semnificativ de zero, deci factorul „populație ocupată” exercită o influență determinantă asupra produsului intern brut.

Pentru a verifica verosimilitatea modelului am aplicat în Excel testul Anova, precum și Regression, obținând rezultatele următoare:

Figura 6 – Testarea modelului cu ajutorul Anova și Regression

Sursa: Datele sunt calculate de autoare pe baza modelului cercetat

Se observă că raportul de corelație multiplă (Multiple R) este de 0,8946537 și arată o legătură foarte puternică între variabile. Coeficientul de determinație R2 (R-squared) are valoarea 0,8004053. Acesta este exprimat procentual (80%) și arată cât din variația variabilei dependente este explicată de ecuația estimată. Cu cât este mai aproape de 1 (100%), cu atât partea din variația lui pib_ze explicată este mai mare și deci intensitatea legăturii dintre variabile este mai puternică.

Pentru a testa validitatea modelului am luat în calcul cele două ipoteze:

H0: modelul nu este valid;

H1: modelul este valid.

Cum avem Fcalc., adică Fstatistic=28,07, iar Ftabelar, în cazul nostru F0,05;2;14=3,74, deci Fcalc.>Ftab., rezultă faptul că modelul ales este unul valid, iar parametrii sunt semnificativi pentru model, funcția fiind bine aleasă.

În analiza autocorelării variabilelor reziduale testul cel mai des utilizat este Durbin-Watson. Ipotezele acestui test sunt:

H0:ρ=0, deci nu există autocorelare la nivelul seriei reziduurilor;

H1: ρ≠0, deci există autocorelare.

Analizând out-put-ul Eviews observăm că statistica DW în cazul modelului ales de mine este 1,94. Valorile critice ale statisticii depind de numărul de variabile exogene din cadrul modelului (2), de numărul de observații (17) și de pragul de semnificație ales (0,05). Tabelele de valori critice cuprind pentru elementele specificate câte o pereche de valori d1 și d2, unde d1=1,015 și d2=1,536. Observăm că DW aparține intervalului (d2, 4-d2), motiv pentru care pot afirma că nu există autocorelare a erorilor, deci se admite ipoteza H0.

Pentru testarea heteroscedasticității am aplicat testul White (cross terms), după cum se poate observa în figura de mai jos:

Figura 7 – Testarea heteroscedasticității

Sursa: Date obținute de autoare în urma aplicării testului White

Se definesc pentru acesta următoarele ipoteze:

H0: modelul este homoscedastic;

H1: modelul este heteroscedastic.

Statistica testului: W=n*R-squared=17*0,396293=6,737

Valoarea critică a statisticii depinde de numărul de parametrii ce apar în urma aplicării testului White (6) și de pragul de semnificație ales (0,05). Astfel, voi determina din tabelul repartiției χ2 pentru 6 grade de libertate și α=0,05, valoarea critică de 12,592. Comparând valorile observăm că W<12,592, ceea ce înseamnă că se acceptă ipoteza nulă, iar modelul ales este homoscedastic.

Pentru a testa existența multicoliniarității definesc ipotezele:

H0: r2x1/x2<R-squared, modelul nu prezintă fenomenul de multicoliniaritate;

H1: r2x1/x2>R-squared, este suspectată prezența multicoliniarității la nivelul modelului.

Pentru verificarea existenței multicoliniarității am aplicat testul Klein. Astfel, am calculat matricea coeficienților liniari de corelație ai variabilelor explicative, după cum ce poate observa din figura de mai jos, din care am extras valoarea rx1/x2=0,577454.

Deoarece r2x1/x2=0,3335<R-squared=0,780217 se poate afirma că fenomenul de multicoliniaritate nu este prezent la nivelul modelului de regresie ales.

Testarea normalității am făcut-o cu ajutorul testului histogramei, obținând rezultatul:

Figura 8 – Testarea normalității

Sursa: Pe baza datelor proprii ale autoarei

Am luat în calcul cele două ipoteze și anume:

H0: Skewness=0, Kurtosis=3, rezultă asimetria=0, aplatizarea=3, deci repartiția este normală;

H1:repartiția nu este normală.

Din această parte a analizei rezultă că repartiția este una asimetrică, orientată spre valori pozitive (Skewness=0,787), având totodată o aplatizare de 3,83. De asemenea, indicatorul Jarque-Bera arată o valoare de 2,24>0,05, prin urmare accept ipoteza că erorile nu sunt repartizate normal. În baza acestei testări econometrice am observat că termenul liber are coeficientul 0,928514. Termenul liber reprezintă acel punct în care variabilele explicative sunt 0. Deoarece t=2,02, probabilitatea este de 0,06, iar pragul de semnificație este de 0,05, înseamnă că acest coeficient este nesemnificativ. De altfel, faptul că limita inferioară a intervalului de încredere (-0,42545 ≤ a1 ≤ 1,716444) pentru acest parametru este negativă, iar limita superioară este pozitivă, arată că parametrul din colectivitatea generală este nul.

Coeficientul a2 este -0,292367, ceea ce înseamnă că la creșterea investițiilor străine directe cu 1%, produsul intern brut va scade cu 0,29%. Deoarece t=-1,749, probabilitatea este de 0,1020, iar pragul de semnificație ales este de 0,05, înseamnă că acest coeficient este nesemnificativ. De altfel, faptul că limita inferioară a intervalului de încredere (-0,396759 ≤ a1 ≤ 0,110824217) pentru acest parametru este negativă, în timp ce limita superioară este pozitivă, ne indică faptul că parametrul ales este aproximativ zero.

Coeficientul a3 fiind de 1,824541, ne arată că populația ocupată se află în relație direct pozitivă cu produsul intern brut, adică la o creștere cu 1% a ratei populației ocupate din Zona Euro, produsul intern brut al acestei regiuni va crește cu 1,82%. Faptul că parametrul ales este semnificativ diferit de zero este confirmat și de către intervalul de încredere (1,41270708 ≤ a1 ≤ 2,420825003) care are atât limita inferioară, cât și limita superioară, pozitive.

Per ansamblu, pentru perioada luată în calcul s-a observat faptul că între produsul intern brut și investițiile străine directe din regiunea analizată a existat o relație inversă, negativă. După cum am menționat la începutul acestei analize, în teoria economică este menționat faptul că investițiile străine directe ar avea efecte pozitive asupra economiei regiunii gazdă. Cu toate acestea, există și cazuri, ca cel descris mai sus, în care investițiile străine directe pot avea un efect invers asupra economiei regiunii analizate. Cu toate că investițiile străine directe ridică nivelul productivității investițiilor, precum și pe cel al consumului, acestea pot de asemenea, să scadă nivelul economiei datorită distorsiunilor prețurilor sau alocării necorespunzătoare a resurselor. O altă cauză care ar putea determina această relație negativă ar fi că nivelul ieșirilor de investiții din Zona Euro depășește nivelul intrărilor. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că regiunea analizată este formată din 18 țări membre cu economii diferite. Un alt factor important este acela că în Zona Euro rata de creștere a ocupării populației este destul de scăzută (unele țări din Zona Euro confruntându-se cu un șomaj ridicat), astfel că există o lipsă a capitalului uman, deci efectul investițiilor străine directe asupra produsului intern brut este unul negativ.

Nu trebuie ignorat nici faptul că Zona Euro în prezent se află într-o puternică criză, ce și-a făcut simțită prezența încă din anul 2007 și care a avut puternice efecte negative asupra țărilor mai puțin pregătite din această regiune. Toate aceste lucruri de mai sus s-au reflectat în modelul econometric, mai precis în rezultatele acestuia.

Putem astfel previziona că odată ce măsurile anticriză își vor face într-adevăr simțite efectele benefice, relația dintre statele membre își va recăpăta vigoarea, integrarea economică și monetară dintre acestea va reveni la parametrii normali, ceea ce va determina o creștere economică tot atât de bună ca înainte de criză, dacă nu chiar mai bună.

I.2. Unitatea monetară europeană – un deziderat realizat după multe ezitări

Până acum am tratat teoriile care au stat la baza integrării economice europene, am prezentat acest proces de integrare economică și monetară europeană atât din punct de vedere al dinamismului său, cât și din punct de vedere al caracterului său contradictoriu, aprofundând în ultima parte aceste lucrări, prin intermediul unei analize cantitative, impactul pe care îl poate avea integrarea monetară asupra Zonei Euro.

În cele ce urmează este prezentat procesul prin care s-a realizat această unitate monetară la nivel european, elementele centrale ale acestui proces, respectiv Piața Unică și moneda Euro, precum și provocările pe care le-au avut de depășit statele membre în vederea armonizării politicilor monetare naționale.

I.2.1. Prezentarea principalelor momente ale procesului de integrare monetară
la nivel european

Din negurile istoriei și până pe la sfârșitul secolului al XIX-lea banii au fost de metal, în principal din aur și argint și pe lângă aceștia circula o varietate imensă de valute. Fiecare monedă a fost definită prin conținutul său în metal prețios, iar fiecare senior local dorea să controleze baterea de monedă pe feuda sa, deoarece proprietatea feudală la acea vreme era o sursă-cheie de venit. Dacă se întâmpla ca finanțele publice să se afle sub presiune, atunci banii erau devalorizați, adică conținutul lor metalic era redus prin așchiere sau prin baterea de noi monede. Ratele de schimb au fost valori relative ale unor monede diferite, iar mai multe monede circulau în fiecare jurisdicție politică creând confuzie.

Identificarea unui stat cu moneda sa s-a realizat abia în secolul al XIX-lea ca parte a procesului de construcție a statelor-națiune. Denominarea monedelor a fost în mare parte una simbolică, iar etaloanele metalice operau ca o uniune cvasimonetară. Toate monedele bazate pe aur sau argint au fost, de fapt, subdiviziuni ale unei monede unice. Uniunea monetară modernă din Europa a recreat vechiul mecanism. Literatura de specialitate care tratează economia politică a integrării monetare europene a apărut în general în trei valuri de-a lungul ultimilor ani. Aceste valuri au fost inspirate de către planurile inițiale asupra uniunii monetare apărute încă pe la sfârșitul anilor ’60, crearea SME (Sistemului Monetar European) și prevederile Tratatului de la Maastricht care preconiza realizarea Uniunii Economice și Monetare. Luate în ansamblu, acestea prezintă o arie de explicații distincte asupra ratei de schimb și coordonarea politicilor macroeconomice între țările europene.

Cartea lui Loukas Tsoukalis în care este tratată Uniunea Economică și Monetară, pe care o pot considera drept prima tratare a acestui subiect din punct de vedere politico-economic nu a identificat cu claritate un motiv cheie în formarea acestei uniuni monetare. Tsoukalis a examinat teoria neofuncționalistă, supranaționalismul și interguvernamentalismul, dar nu a fost satisfăcut de forța explicativă a niciuneia dintre acestea. Interesele politice și economice divergente au furnizat în mod similar aranjamentul de a se elabora ambițiosul plan de creare a UEM, plan prezentat în Raportul Werner în 1969.

Examinând lansarea Sistemului Monetar European (SME) în 1979, Jonathan Story argumentează că ideile, puterea și politicile interne, trei puncte de vedere împrumutate de la John Odell, au jucat un rol foarte important. Conform opiniei lui Story, politicile de putere și abordările cognitive au creat condițiile care să ușureze lansarea SME, dar acestea s-au dovedit în mare măsură insuficiente.

Peter Ludlow, în studiul său asupra creării SME, interconectează explicațiile politicilor internaționale cu cele oferite de politicile naționale. Dezordinea prezentă pe alocuri la nivelul Alianței Atlantice, presiunea din partea administrației Carter și imprevizibilitatea politicii americane l-au convins pe cancelarul german Helmuth Schmidt să lanseze inițiativa privind crearea unui SME. Îmbunătățirile resimțite de Schmidt și Giscard în domeniul politicilor naționale au afectat caracterul și tempo-ul propunerii. Pe de altă parte, Ludlow argumentează că un rol foarte important l-au jucat și alte personalități ale vremii, dar și instituțiile și ideologia acelor timpuri.

Câțiva ani mai târziu, economiștii au început să examineze operațiile de succes ale SME. Au existat, de asemenea, voci care au susținut că acest sistem este produsul unei hegemonii monetare germane în Europa. Francesco Giavazzi și Alberto Giovanninni au menționat să SME a funcționat în mod asimetric: Germania a urmat o politică monetară independentă, potrivită să lupte cu inflația internă, în timp ce alte țări și-au apărat prioritățile ratelor de schimb în cadrul sistemului prin punerea în oglindă a schimbărilor din cadrul politicii dusă de Bundesbank. Partenerii Germaniei au beneficiat de această asimetrie datorită credibilității împrumutate de la Bundesbank, credibilitate care a scăzut costurile, în ceea ce privește șomajul, scăzând și inflația din propriile economii. Privind dintr-un alt punct de vedere, oarecum diametral opus, Michele Fratianni și Jürgen von Hagen au provocat teza dominației germane, argumentând că stabilizarea cursurilor de schimb în Europa a reprezentat produsul politicii de ajustare, relativ simetrice, între statele membre.

Negocierile purtate asupra Tratatului de la Maastricht și înțelegerile la care s-a ajuns în materie de emergență a Uniunii Economice și Monetare au generat cel de-al treilea val, cel mai mare, de teorii legate de cauzele integrării monetare. În timpul conducerii negocierilor asupra UEM, Tomasso Padoa-Schioppa, Comisia Delors (Comisia pentru studiul UEM) și în mod previzibil, Comisia Europeană, printre alții, au menționat că finalizarea Pieței Unice la sfârșitul anului 1992 va genera un efect de spillover prin eliminarea barierelor de pe piețele bunurilor. Elimnarea sau atenuarea acestor bariere va face din monedele naționale un instrument vizibil de segmentare a pieței, în timp ce eliminarea barierelor în ceea ce privește mobilitatea capitalurilor va face ca întreținerea unor rate fixe de schimb să fie practic imposibilă în lipsa unei politici monetare coordonate.

Într-o abordare asemănătoare, John B Goodman menționează că integrarea monetară europeană rezultă ca o consecință a apariției integrării financiare. Integrarea piețelor financiare naționale a mărit costurile politicilor monetare divergente contribuind la acceptarea la nivel național a ideii unei autonomii mai reduse în materie de stabilizare a ratelor de schimb. Kathleen McNamara argumentează, de asemenea, că integrarea într-un anumit domeniu generează o integrare pe scena monetară. În mod specific, progresele repurtate în planul integrării, la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor 1970, au fost încurajat de Politica Agricolă Comună (PAC). Deoarece schimbările la nivelul ratelor de schimb au creat probleme grave asupra PAC, guvernele europene au luptat să mențină ratele de schimb stabile.

Un număr de alte lucrări au fost inspirate de finalizarea înțelegerilor în cadrul Tratatului de la Maastricht. Barry Eichengreen și Jeffry Frieden menționează că nu există o cauză economică clară în ceea ce privește formarea uniunii monetare, ci mai degrabă principala cauză ar fi de natură politică. Eichengreen și Frieden susțin că înțelegerile interstatale, interconectările între anumite domenii și distribuția internă a factorilor sunt fiecare relevante în a explica acordul în ceea ce privește UEM din cadrul Tratatului de la Maastricht. Totuși, ei concluzionează că nici una dintre cele trei abordări, luată separat, nu oferă explicații satisfăcătoare asupra acordului de creare a UEM și chiar dacă sunt luate în ansamblu, cele trei puncte de vedere eșuează în a furniza o explicație completă asupra acestui lucru.

Lisa L. Martin accentuează contextul instituțional în care a fost negociată trecerea la stadiul de UEM. Structura instituțională a Comunității Europene, așa cum afirmă această autoare, a facilitat legăturile între domenii diverse, ceea ce a netezit calea către acordul de la Maastricht. De exemplu, statele cele mai bogate au certificat acordul statelor mai sărace în ceea ce privește mărirea „fondurilor de coeziune” pentru ajutorarea dezvoltării economice a regiunilor aflate în dificultate. În același timp, bineînțeles, procedurile de ratificare, care necesită acordul unanim din partea statelor membre, au constrâns în mod puternic statele în negocierea îmbunătățirii tratatului.

În lucrarea sa, David M. Andrews afirmă că acordul monetar de la Maastricht a rezultat aproape din confluența fortuită dintre interesele germane și cele franceze. Erodarea autonomiei monetare care a rezultat din liberalizarea capitalurilor a condus la schimbări de fond în politica franceză, în timp ce dezintegrarea Uniunii Sovietice și unificarea celor două părți ale Germaniei, au condus la schimbări majore în politica germană. Imperativele diplomatice rezultate din unificare au fost disipate, iar viitorul UEM se bazează pe puterea procesului neofuncționalist.

Geoffrey Garett concluzionează în mod similar că înțelegerile interstatale și legăturile dintre diferite domenii sunt critice. Mai mulțte voci din Germania opinează, la fel ca și Garett, că această înțelegere este una care o dezavantajează – una care pune în pericol preferințele Germaniei pentru stabilitate monetară – deoarece dizolvarea Uniunii Sovietice și unificarea celor două Germanii au generat asupra părții germane un interes politic mai clar în susținerea integrării europene. Louis W. Pauly este de acord că înțelegerile interstatale sunt centrale dar adaugă faptul că instituțiile comunitare modelează progresiv interesele monetare în ceea ce privește integrarea monetară.

Într-un articol destul de interesant, Benjamin J. Cohen în care examinează factorii care explică succesul și eșecul în șase uniuni monetare regionale diferite, a concluzionat că structurile instituționale și condițiile economice sunt factori de influență în susținerea uniunii monetare regionale, dar nu sunt suficienți. În locul lor, politicile interstatale reprezintă factorul cel mai important în determinarea drepturilor și obligațiilor. Prezența unui hegemon regional sau a unei politici de coeziune, caracterizate printr-o rețea densă de instituții sunt necesare pentru a convinge statele să renunțe la autonomia proprie în domeniul politicii monetare.

Wayne Sandholtz afirmă că nici o singură teorie nu explică acordul de la Maastricht și că diferite motive explică suportul diferitelor state acordat acestui proiect. Conversia către o disciplină monetară a țărilor europene în anii 1980, pe care Sandholtz, ca și Goodman, o atribuie interdependenței financiare internaționale, a fost o precondiție necesară pentru formarea uniunii monetare. Spillover-urile neofuncționaliste venite din partea programului Pieței Unice și suportul politicii naționale pentru o uniune monetară au reprezentat condiții necesare, dar insuficiente. Statele cu o inflație foarte mare au vrut să-și „lege mâinile” în ceea ce privește politica monetară, ceea ce explică de ce acestea au fost de acord să creeze o Bancă Centrală Europeană independentă. Franța a fost motivată de dorința de a avea o voce mai puternică în managementul monetar european, Germania a fost motivată de o strategie de folosire a uniunii monetare pentru a avansa integrarea politică. Așa cum afirmă Andrews și Garett, dorința Germaniei de a promova integrarea politică europeană s-a ridicat odată cu unificarea ei din 1990.

McNamara afirmă că teoria interesului grupărilor sectoriale și teoria stabilității hegemonice aplicate la nivel regional, sunt nesatisfăcătoare ca și explicații aduse înțelegerii de la Maastricht. Datorită ambiguității analitice referitoare la relațiile dintre politici și interese, aceasta susține că schimbarea ideilor cu privire la costurile și beneficiile integrării monetare se combină cu politicile naționale (și europene) pentru a furniza o posibilă explicație mai completă.

De asemenea, din literatura de specialitate nu au fost omise nici influențele externe care și-au pus amprenta asupra integrării monetare europene. Scriind în general despre integrarea europeană, Kenneth Waltz afirmă că stările conflictuale dintre superputeri în timpul Războiului Rece au creat un mediu în care războiul s-a crezut a fi imposibil în cadrul Europei Occidentale. În acel mediu, calculele țărilor vest europene în ceea ce privește câștigurile și pierderile relative s-au schimbat, făcând posibilă integrarea economică. Sandholtz și Zysman afirmă că acea schimbare structurală în cadrul sistemului internațional, în mod specific referindu-se la declinul relativ al Statelor Unite și creșterea tot mai accentuată a competitivității Japoniei, a declanșat o regândire strategică din partea guvernelor europene, ceea ce a condus la programul de instituire a Pieței Unice. Totuși, aceste explicații extra-regionale nu sunt aplicate în mod special asupra integrării monetare.

Acele explicații care se concentrează asupra integrării monetare nu aplică argumente structurale în mod sistematic. De exemplu, Tsoukalis susține că criza internațională monetară din 1971 a jucat un rol decisiv în afacerile Comunității Europene și menționează că a existat o dorință a unor oficiali europeni de a crea o monedă rivală cu dolarul american. Într-un scurt interviu, Robert Mundell observă o corespondență între slăbiciunea dolarului american și inițiativele monetare europene. Printre autorii de mai sus, Ludlow accentuează conflictele referitoare la macroeconomie și ratele de schimb purtate cu SUA în încercarea de a explica motivele lui Schmidt de a lansa SME.

La începutul secolului al XIX-lea, cele mai multe țări utilizau un standard bimetalic: monedele din aur și de argint circulau în paralel. Rata de schimb între aur și argint a fluctuat în funcție de descoperiri. În mod esențial, existau două monede, de aur și de argint, și deci două uniuni monetare, care nu aveau frontiere naționale. Marea Britanie a fost prima țară mare care a abandonat argintul și a adoptat etalonul aur. Pe continent, bimetalismul a supraviețuit mult timp, Franța fiind garantul-cheie. Unele țări ca Germania, Olanda, țările scandinave, au favorizat argintul, până când descoperirile de aur din anii ’50 au dus la dispariția banilor de argint în cea mai mare parte a continentului.

Pentru a menține bimetalismul, Belgia, Franța, Italia și Elveția au format în 1865 Uniunea Monetară a Europei Latine. Grecia s-a alăturat în 1868. Acest efort a eșuat după Războiul Franco-German din 1870-1871, când noul instaurat Imperiu German a renunțat la argint în favoarea aurului și a slăbit finanțele Franței impunând ca reparațiile de război să fie plătite în aur. Apoi, descoperirile de argint din Nevada au împins prețul argintului în jos, având ca rezultat abandonarea în 1878 a Uniunii Monetare a Europei Latine și transformarea aurului în etalon standard.

A doua uniune monetară a implicat Danemarca, Norvegia și Suedia. Uniunea Monetară Scandinavă a fost creată în 1873. Monedele acestor țări circulau în mare măsură dintr-un teritoriu în altul, ceea ce era destul de greoi. În plus, într-o epocă în care naționalismul se dezvolta în Europa, curentul de origine scandinavă a favorizat simbolul unei coroane comune. La izbucnirea Primului Război Mondial, Uniunea Monetară Scandinavă a încetat să existe și a dispărut cu totul în 1924.

Aceste precedente istorice au fost realmente bătute în metal și ele au armonizat în mod esențial sistemul monetar. Ele nu au fost asociate cu nici un acord comercial și, mai important, nu a existat o bancă centrală comună. În plus, a existat o coordonare foarte redusă între autoritățile monetare naționale. Când condițiile externe deveneau dificile (scăderea prețului argintului în cazul Uniunii Monetare a Europei Latine și începutul războiului în cazul Uniunii Monetare Scandinave), fiecare țară reacționa în propria manieră pentru a-și proteja interesele.

S-ar putea spune că istoria procesului de cooperare monetară europeană începe cu înființarea Uniunii Europene de Plăți, la 1 iulie 1950, structură ce a funcționat ca o cameră de compensație pentru țările europene. În acel moment UEP cuprindea o zonă care derula circa 70% din comerțul mondial. Din acest motiv se poate considera că acest aranjament a fost mai mult decât unul regional.

În anii 1957-1958, UEP și-a dovedit însă limitele, iar la finele anului 1958 țările participante au hotărât trecerea monedelor lor la convertibilitate deplină. În termeni formali UEP a fost înlocuită prin Aranjamentul Monetar European (EMA), negociat în scopul menținerii unei zone de stabilitate monetară în Europa. Chiar dacă acest aranjament trebuia să ofere stabilitate și siguranță financiară participanților, în realitate autoritatea de a impune politici structurale și de a stabili condiții pentru obținerea de împrumuturi era transferată Comitetului Director al FMI.

Analizând importanța UEP se poate afirma că desființarea acesteia a reprezentat un pas înapoi pentru integrarea monetară europeană. Cu toate acestea, evenimentul mai important pentru procesul de integrare europeană este semnarea și ratificarea Tratatelor de la Roma. Tratatul asupra CEE prevedea înființarea unei uniuni vamale și apoi a unei piețe unice, stadii ale integrării ce trebuiau urmate logic de unificarea monetară.

În general, se consideră că integrarea monetară presupune trei condiții: armonizarea explicită a politicilor monetare, un pool comun de rezerve valutare, bancă centrală unică. Ali M. El-Agraa consideră că integrarea monetară are două componente esențiale: o unificare a ratelor de schimb, realizată atunci când țările membre au o monedă unică sau au stabilit cursuri de schimb permanente și irevocabile și o integrare a piețelor de capital. Convertibilitatea deplină este absolut necesară atât pentru tranzacțiile curente, cât și pentru cele de capital.

Faptul că Tratatul de la Roma nu acordase atenție uniunii monetare și că nevoia unei monede europene era mai puțin resimțită este explicat de mai multe motive: economia mondială se afla în expansiune la vremea respectivă, sistemul monetar internațional bazat pe acordurile de la Bretton Woods funcționa satisfăcător pentru asigurarea stabilității monetare, iar mobilitatea limitată a capitalului permitea guvernelor europene o marjă rezonabil de largă, fiind o manevră în ceea ce privește politica monetară. Schimbarea conjuncturii economiei mondiale, recesiunea economică și primele zguduiri ale sistemului de la Bretton Woods, au condus la conștientizarea importanței uniunii monetare.

La reuniunea la nivel înalt de la Haga, din Decembrie 1969, s-a stabilit să se elaboreze un plan pe etape în vederea creării unei uniuni economice și monetare.

Planul Werner, remis în Octombrie 1970, stabilea un obiectiv ideal: acela al substituirii monedelor naționale printr-o monedă comună sau în lipsa monedei comune, monedele naționale trebuie să fie interschimbabile după o paritate fixă, precum și trei etape de realizare a UEM, preluate 18 ani mai târziu, cu același titlu, de Planul Delors, remis la 17 aprilie 1988:

inițierea procesului de creare a uniunii monetare prin: creșterea convergenței performanțelor economice și coordonarea politicilor economice în cadrul instituțional existent respectiv, în domeniul monetar, înlăturarea tuturor obstacolelor din calea integrării financiare, intensificarea cooperării și coordonării politicilor monetare;

structurarea uniunii monetare europene respectiv, în domeniul monetar, crearea Sistemului European al Băncilor Centrale, care va absorbi aranjamentele instituționale monetare existente;

obligativitatea procedurilor și regulilor bugetare și macroeconomice respectiv, în domeniul monetar, fixarea irevocabilă a ratelor de schimb, tranziția la o politică monetară unică și la o monedă unică.

În anul 1989, Consiliul European, la inițiativa președintelui francez Valerie Giscard d’Estaing, a hotărât crearea Sistemului Monetar European (SME), cu scopul de a limita fluctuațiile cursurilor de schimb ale monedelor europene, etapă premergătoare importantă pentru crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa. Inițiat în martie 1979, din punct de vedere operativ, SME a constituit un sistem al cursurilor de schimb fixe dar ajustabile, în sensul că pentru fiecare cuplu de valute se defineau „paritatea centrală„ și „limitele de fluctuație” în jurul acestei parități. Drept referință comună pentru cursurile de schimb a fost stabilită moneda de cont European Currency Unit (ECU). Mecanismul de schimb SME obligă cele 15 monede naționale participante să oscileze ca valoare într-o marjă de referință față de ECU de 2,25%.

Valoarea ECU a fost fixată prin comparație cu dolarul american. Raportul dintre ECU și dolar s-a stabilit prin apelarea la un coș de valute reprezentând 12 țări europene din cele 15 membre ale UE (Finlanda, Austria și Suedia nu au putut participa la alcătuirea ECU deoarece au intrat în UE în 1995 și 1996, în condițiile în care exista prevederea ca ponderea diferitelor monezi să nu fie modificată după 1994). Ponderea fiecărei monede în cadrul coșului reflecta puterea economică a țării respective; astfel, ECU oglindea în medie puterea celor 12 monede europene.

La 2 August 1993, Parlamentul European a luat decizia de a mări temporar marja de fluctuație a monedelor naționale față de ECU la +/- 15%, pentru a descuraja atacurile speculative asupra unor monede și pentru a permite statelor membre să țină mai bine seama de particularitățile lor interne. Pentru lira sterlină britanică, peseta spaniolă și escudo-ul portughez, marja era din 6 Octombrie 1992 de 6%. Suedia și Finlanda, țări membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS) au adoptat aceeași disciplină în raport cu ECU, față de care marjele de fluctuație au fost menținute între 1,5-3%. În funcție de rezultatele sale, putem afirma că, după un demaraj mai dificil la început, SME a contribuit din plin la stabilitatea monetară în cadrul Comunității Europene. Cooperarea monetară s-a tradus printr-o reducere a ratei inflației și o apropiere a ratelor de interes în țările membre.

În anul 1991, țările Comunității Europene semnează Tratatul de la Maastricht. Urmărind prevederile Planului Werner și a Planului Delors, Tratatul de la Maastricht stabilește următoarele aspecte importante pentru instituirea Uniunii Economice și Monetare (UEM):

criteriile de convergență (cerințe de disciplină economică) care trebuie îndeplinite de țările care urmează să fie incluse în uniunea monetară;

un calendar precis de realizare a UEM, cuprinzând trei etape, finalizat cu introducerea monedei unice;

un ansamblu de instituții, politici și mecanisme menite să asigure și să susțină o funcționare sănătoasă, stabilă și ascendentă a economiilor țărilor participante la UEM.

Trebuie subliniat rolul deosebit de important al convergenței economice pentru trecerea la uniunea monetară, constând în omogenizarea principalelor caracteristici ale economiilor țărilor participante: rata inflației (un grad ridicat de stabilitate a nivelurilor prețurilor), nivelul dobânzilor nominale pe termen lung, evoluția cursurilor de schimb, deficitul bugetar, nivelul datoriei publice, dar și nivelul salariilor, rata șomajului, venitul pe cap de locuitor.

În literatura de specialitate, pe baza Tratatului de la Maastricht au fost teoretizate trei tipuri de convergență separate, dar complementare:

convergența nominală;

convergența legală;

convergența reală.

Criteriile de convergență nominală prevăzute de Tratatul de la Maastricht (art. 104c, 109j), așa cum sunt în Protocolul nr.6 asupra criteriilor de convergență, anexat la tratat sunt următoarele:

stabilitatea prețurilor, care va reieși dintr-o rată a inflației observată de-a lungul unei perioade de un an înainte de examinarea pentru trecerea la etapa a treia, rată a inflației care să nu depășească cu mai mult de 1,5% rata medie a celor trei state membre cu inflația cea mai scăzută;

rate ale dobânzilor pe termen lung, care nu trebuie să depășească cu mai mult de 2% rata medie a dobânzilor nominale pe termen lung a celor trei state membre cu cea mai scăzută rată a dobânzii;

capacitatea de susținere a finanțelor publice:

deficitul public nu trebuie să depășească 3% din produsul intern brut (PIB) la prețuri de piață;

datoria publică nu trebuie să depășească 60% din PIB, “mai puțin în cazul în care acest raport se reduce suficient și se apropie de valoarea de referință într-un ritm adecvat”;

stabilitatea ratelor de schimb, adică respectarea marjelor normale de fluctuație prevăzute prin mecanismul de schimb al Sistemului Monetar European pentru cel puțin doi ani premergători examinării, fără devalorizare din proprie inițiativă a ratei de schimb a monedei proprii în raport cu moneda unui alt stat membru.

Prin convergența legală se înțelege armonizarea legislațiilor naționale și a regulamentelor băncilor centrale ale țărilor membre ale UE, astfel încât să devină compatibile cu Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Într-un sens general, această convergență include aspecte precum independența băncilor centrale naționale și integrarea acestor bănci în SEBC.

Convergența reală se referă la omogenizarea nivelului de trai, egalizarea standardelor de viață în țările membre, realizarea așa-numitei „coeziuni economice și sociale” la nivelul Uniunii. Variabilele care măsoară convergența reală (venitul pe locuitor, nivelul salariilor, rata șomajului, cheltuielile guvernamentale, etc.). Pentru realizarea unei egalizări în aceste domenii este nevoie de mai mult timp decât pentru variabilele minimale, dar îndeplinirea acestora din urmă afectează benefic variabilele reale.

În operele specialiștilor a existat de mult o lungă dezbatere asupra noțiunii de convergență reală și fundamentului său teoretic, rezultând în cele din urmă trei mari ipoteze:

ipoteza convergenței absolute care indică faptul ca veniturile pe locuitor ale țărilor converg reciproc pe termen lung, în mod independent de condițiile inițiale. Dacă, la modul general, țările eșuează în procesul de convergență, această absență este mai apoi explicată prin intermediul instituțiilor;

ipoteza convergenței condiționale din care rezultă faptul că veniturile pe locuitor ale țărilor care sunt identice din punct de vedere ale caracteristicilor structurale converg unul spre celălalt, pe termen lung, indiferent de condițiile lor inițiale;

ipoteza „cluburilor de convergență” (a polarizării sau a clusterelor) care afirmă că veniturile pe cap de locuitor ale țărilor care prezintă caracteristici structurale fundamentale similare converg unul spre celălalt, pe termen lung, având în vedere ca și condițiile lor inițiale să fie similare.

O serie de studii empirice care s-au ocupat de testarea acestor ipoteze se bazează pe măsurători actuale ale procesului de convergență între țări și națiuni. Au fost elaborate în acest scop două mari definiții cantitative ale convergenței și anume:

β convergență care apare atunci când economiile sărace au o tendință de creștere mai accentuată decât economiile dezvoltate;

σ convergență ce arată o variație descrescătoare a nivelului venitului pe cap de locuitor într-un grup de țări date. Aceasta acoperă două tipuri și anume convergența absolută și cea condițională.

În practică s-a demonstrat faptul că convergența reală nu poate să existe fără convergența de tip nominal, iar că legătura puternică dintre ele este dată de dinamica ratei reale de schimb.

I.2.2. Piața Unică, element de temelie al integrării monetare europene

Marea Piață Unică Europeană a apărut datorită consimțământului liber al părților interesate, azi în număr de 28 și nu ca o consecință a unui proces în care să prevaleze căile extraeconomice de acțiune. Această realizare importantă a Uniunii Europene a reprezentat o etapă importantă în integrarea europeană, atât economică, dar și monetară. Treptat, s-a instaurat o nouă ordine între statele devenite membre ale organizației integraționiste care a permis eliminarea practic definitivă a războiului din relațiile reciproce. Respectarea normelor dreptului internațional a devenit o realitate incontestabilă. În aceste condiții, a fost firesc ca în cadrul Marei Piețe Unice să triumfe regulile pieței libere. Dintre avantajele generale ale realizării Pieței Unice Europene se detașează următoarele:

Dimensiunile noi ale acesteia favorizează a alocare și mai eficientă a factorilor de producție și a resurselor;

Agenții economici sunt impulsionați să ridice ștacheta în ceea ce privește calitatea și eficiența activității;

Datorită acestei Piețe Unice s-a remarcat o scădere a decalajelor în ceea ce privește dezvoltarea;

Apartenența la această piață oferă noi posibilități pentru noile state membre, dar depinde de acestea dacă știu să profite de oportunitățile ivite;

Piața Unică are efect pozitiv asupra tuturor politicilor economice comunitare, dar și asupra celor de acompaniere, acestea toate influențându-se reciproc.

Piața Internă Comună își bazează întreaga activitate pe existența câtorva principii de bază:

Figura 9 – Principiile de bază ale Pieței Interne Europene

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor preluate din Niță I., Ciochină I., Dumitrescu S. – „Construcție Europeană – Uniune Europeană”, Ed. Independența Economică, Pitești, 2010

Pentru a putea cataloga Piața Unică Europeană ca și un element de temelie al integrării monetare europene în special și al integrării europene în general, consider că este necesară o scurtă retrospectivă asupra apariției acestei Piețe Comune Europene.După cum reiese din subcapitolele anterioare, prin Tratatul de la Roma (1957) s-au stabilit cele patru libertăți fundamentale care se doreau a fi create la nivel comunitar și anume: libera circulație a bunurilor, libera circulație a serviciilor, libera circulație a persoanelor și libera circulație a capitalurilor. Prima dintre aceste patru libertăți a fost stabilită rapid, în anul 1968, odată cu apariția Uniunii Vamale Europene. Apoi, următorul pas a fost făcut în anul 1979 print-o lege a Curții Europene de Justiție care a creat principiul „recunoașterii mutuale”. În ceea ce privește celelalte trei libertăți progresele făcute au fost mult mai mici și într-un ritm mult mai lent. De abia în anul 1986, prin apariția Actului Unic European, s-a stabilit ca și o dată oficială de definitivare a pieței Unice anul 1992. Prin Tratatul de la Maastricht din anul 1992/1993, după cum am mai menționat în această lucrare, s-au pus bazele etapei actuale de integrare la nivel european și anume, Uniunea Economică și Monetară, care a intrat în vigoare abia din anul 1999, după cum voi descrie în capitolele viitoare.

Piața Internă Europeană, după cum a fost stipulat în actele sale constitutive, se bazează pe existența a patru piloni:

Figura 10 – Pilonii Pieței Interne Europene

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor preluate de pe: http://www.politics.co.uk/reference/european-single-market

Toți acești piloni conlucrează astfel încât avansarea în procesul de realizare a Pieței Unice Europene să conducă la realizarea dezideratelor avute în vedere atunci când a fost creată. Cu toate acestea, și realizarea cea mai importantă a Uniunii Europene a fost lovită de criza economico-financiară care a debutat în 2007, dar și de alte șocuri asimetrice cu care gruparea s-a confruntat în trecut, toate acestea concretizându-se într-un set de măsuri luate la nivel comunitar pentru contracararea acestor efecte, despre care voi vorbi în rândurile viitoare.

Piața Unică Internă a fost, încă de la momentul anunțării sale, percepută diferit de diversele categorii de interese, interne sau externe. Dacă pentru rezidenții spațiului economic european această etapă a procesului de integrare promitea numeroase efecte pozitive, pentru cei din afara limitelor sale administrative părea a se constitui într-o adevărată „fortăreață„ care urma să îngreuneze procesul de penetrare cu produse și servicii într-un areal de foarte mari dimensiuni.

Astfel, membrii Uniunii Europene pot să beneficieze de o serie de avantaje ale acestei pieți unice, dar trebuie să suporte și niște costuri. În rândurile următoare am realizat o selecție ale principalelor beneficii și costuri, acestea regăsindu-se atât la modul general, cât și în special pentru România.

După cum am menționat deja, prima dintre aceste libertăți este libera circulație a bunurilor, conform căreia acestea circulă liber în spațiul Uniunii Europene. Principalele avantaje ce rezidă din această libertate sunt:

Eliminarea cvasitotalității obstacolelor de ordin tarifar și netarifar;

Eliminarea controalelor la frontierele interne și efectuarea acestora doar la frontierele externe ale UE; Controalele urmau să se se realizeze în baza unui document unic de import/export (DAU);

Existența unui Tarif Vamal Comun în relațiile cu terții;

Creșterea concurenței și a competiției, ceea ce are efect benefic asupra raportului calitate-preț;

Principalii beneficiari, consumatorii, aleg dintr-o gamă de produse mult mai diversificată, prețurile se încearcă a fi menținute la un nivel rezonabil, iar calitatea este asigurată de standarde comune;

Agenții economici pot să-și mărească producția deoarece se adresează unei piețe mai mari, reducând costurile (economie de scară) și sporindu-și profiturile (câștig din cantitate);

Reindustrializarea și specializarea internațională a economiei se realizează mai ușor, apar principii clare de eficiență ceea ce conduce la o dezvoltare durabilă;

Schimburile comerciale devin mai competitive desfășurându-se prioritar în interiorul UE, iar datorită noilor standarde de calitate, produsele devin competitive și pe piețele extracomunitare.

Cu toate că din această liberă circulație a bunurilor rezultă aceste avantaje importante de mai sus, există și unele dezavantaje:

Exigențele sporite de adaptare la cerințele Pieței Interne Europene au necesitat și necesită eforturi investiționale mari pe care nu toți agenții au putut și pot să le realizeze, astfel că multe firme au dispărut și vor mai dispărea;

Restructurarea pe scară largă a industriei, mai ales în cadrul țărilor foste socialiste, continuă prin încheierea procesului de privatizare, dar mai ales prin închiderea unităților considerate neviabile, ceea ce conduce la reducerea locurilor de muncă, implicit la reducerea puterii de cumpărare;

Datorită creșterii tarifelor la utilități și a costurilor salariale se produce o delocalizare a unor producții orientate spre export, ceea ce înseamnă din nou, pierderea unor locuri de muncă, dar pe deasupra și a unor venituri din export;

Restructurarea și modernizarea economiilor naționale înseamnă eforturi substanțiale din partea statelor și a patronatelor, ducând la o scădere a contribuțiilor sociale.

Cea de-a doua liberă circulație de la nivelul Pieței Unice Europene este cea a serviciilor, care în linii mari, se aseamănă cu cea descrisă anterior, desigur, cu unele particularități.

Dintre avantajele acestei libere circulații amintesc:

Datorită accentuării competiției pe piața serviciilor există prestații mai bune din punct de vedere calitativ, dar și mai ieftine, acestea fiind două avantaje în folosul consumatorilor;

Datorită rigorilor introduse la nivelul sistemului bancar și al pieței de capital, economiile micilor investitori sunt mai bine protejate, iar despăgubirea acestora în caz de faliment are loc până la concurența unor plafoane mai ridicate;

Populația își îndreaptă economiile și spre piața de capital, ce își sporește rolul prin atragerea de fonduri noi de investiții atât de la localnici, cât și de la străini;

Alinierea la condițiile de asigurare din UE încurajează libera circulație a persoanelor;

Acestor avantaje li se alătură și acelea care rezidă din libera circulație a lucrătorilor, încurajându-se și profesiile liberale sau cele ale fermierilor, meșteșugarilor și comercianților.

Din păcate însă, există și dezavantaje cum sunt:

Pierderea specialiștilor în profesii liberale prestatoare de servicii;

Costurile ridicate ale procesului de armonizare legislativă și instituțională mai ales în perioada de preaderare;

Lipsirea economiilor naționale de aportul forței de muncă la dezvoltarea și modernizarea domeniului serviciilor, pierderea capitalului investit în formarea capitalului uman, accentuarea îmbătrânirii demografice.

O altă libertate de circulație din cadrul Pieței Unice Europene este libera circulație a lucrătorilor (persoanelor). Avantajele ce rezultă din aceasta sunt următoarele:

Posibilitatea circulării, locuirii și găsirii unui loc de muncă în afara granițelor țării de origine, dar și în interiorul granițelor UE;

Transferurile bănești ale emigranților au efecte benefice importante pentru economie națională a țării de proveniență deoarece măresc cererea internă de bunuri și servicii, sporesc fluxul monetar, contribuie la îmbunătățirea soldului balanței de plăți și a rezervelor valutare ale țării, conduc la creșterea standardului de viață;

Apariția economiilor la bugetul de stat;

Schimbarea mentalității cetățenilor, creșterea calificării profesionale a acestora, apariția unei noi atitudini la nivelul cetățenilor față de muncă și lege.

Unele dintre dezavantajele principale ale existenței unei astfel de libertăți sunt:

Scăderea drastică, în unele cazuri, a ofertei de forță de muncă, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ, ceea ce limitează posibilitățile reducerii decalajelor de venit dintre statele membre UE;

Apariția, la nivel național, a unor segmente deficitare de forță de muncă, mai ales cea calificată;

Datorită acestui deficit de forță de muncă, mai ales din zonele defavorizate le îngreunează acestora ieșirea din această situație;

Pierderea capitalului investit în pregătirea și formarea profesională a celor care emigrează;

Pierderi la export prin diferența de productivitate potențială a celor plecați la muncă în străinătate;

Datorită accentuării îmbătrânirii demografice, prin emigrarea tinerilor se mărește povara socială a statului;

Remitențele emigranților sunt orientate preponderent către consum și nu către afaceri, ceea ce le reduce semnificativ efectul pozitiv.

În sfârșit, ultima dintre cele patru libertăți ale Pieței Unice Europene, libera circulație a capitalurilor are și ea avantajele și dezavantajele ei. Dintre avantaje doresc să amintesc:

Agenții economici, dar și persoanele fizice beneficiază de un acces la o piață de capital mai ieftină;

Economia națională beneficiază de un acces sporit și în condiții avantajoase pe piața de capital europeană atunci când fondurile proprii pentru modernizare și adaptare la cerințele integrării în UE sunt insuficiente;

Adoptarea monedei unice aduce avantajele stabilității monetare;

Creșterea investițiilor străine mai ales în țările foste comuniste, ceea ce determină reducerea decalajului economic și social;

Armonizarea legislativă conduce la consolidarea economiei de piață funcțională și din punct de vedere al pieței de capital;

Posibilitatea efectuării de plasamente în străinătate, cu obținerea unor profituri mai importante.

Dintre dezavantajele liberei circulații a capitalurilor doresc să menționez:

Pătrunderea capitalului speculativ prin investiții de portofoliu, acestea reprezentând risc major pentru economiile fragile;

Accesul îngreunat pe piața financiară și imobiliară datorită tendinței de aliniere a prețurilor.

În literatura de specialitate există cei doi termeni consacrați, cel de „piață unică” și cel de „piață comună”, care însă nu sunt identici. Trebuie menționat că acești doi termeni caracterizează grade diferite de integrare economică. Piața comună a precedat piața unică, fiind caracteristică unei perioade în care statele membre au pus în comun anumite responsabilități, în timp ce altele au rămas la nivel național. Ea reprezintă o continuare a fazelor precedente de integrare (zona de liber schimb și uniunea vamală) la un nivel superior. Drumul Europei către uniunea monetară trece așa cum propune și teoria zonelor monetare optime, prin piața unică. Practic, teoria zonelor monetare optime, propune unele precondiții pe care trebuie să le îndeplinească o uniune monetară pentrua funcționa în avantajul celor care decid să o constituie: integrare comercială (strâns legată de libera circulație a bunurilor), libera circulație a capitalurilor și integrarea financiară și libera circulație a forței de muncă, acesta fiind criteriul impus de R. Mundell, „părintele” acestei teorii: ideea care reiese este că flexibilitatea asigurată prin crearea pieței unice este ceea ce poate înlocui pierderea instrumentelor monetare ca mijloace de ajustare economică în cazul unor șocuri asimetrice.

Chiar dacă teoria vorbește de existența acelor patru libertăți de circulație, așa cum am specificat deja, în practică acestea sunt greu de delimitat, existând, de multe ori, suprapuneri între libera circulație a bunurilor și serviciilor, între libera circulație a serviciilor și cea a forței de muncă sau între libera circulație a serviciilor și cea a capitalurilor. Ceea ce este important nu ține de delimitarea oficială sau legală, acestea fiind aspecte tehnice, ci de realitatea că cele patru libertăți se stimulează și se completează reciproc.

De exemplu, nu se poate asigura o libertate totală de circulație a bunurilor dacă unele servicii legate de comerțul cu bunuri nu sunt liberalizate. De asemenea, nu trebuie să omitem că piața forței de muncă la nivel european trebuie să fie completată de o piața flexibilă la nivelul serviciilor prestate de independenți sau de liber profesioniști. În fine, pentru integrarea financiară europeană, pe lângă realizarea liberei circulații a capitalurilor, este nevoie și de liberalizarea serviciilor financiare și a fluxurilor de investiții.

Cert este că experiența Uniunii Europene dă un răspuns la întrebarea: ce trebuie urmărit întâi, realizarea pieței unice sau uniunea monetară? Acum știm că uniunea monetară nu poate fi benefică în lipsa unor măsuri de integrare specifice pieței unice. În același timp, o piață unică nu poate funcționa bine decât în condițiile în care s-a asigurat stabilitatea cursurilor de schimb. În final, cel mai bun mod de a atinge această stabilitate, îl reprezintă realizarea stadiului de uniune monetară. În continuare uniunea monetară determină o mai bună integrare a piețelor conducând practic la definitivarea pieței unice, ceea ce face din Uniunea Economică și Monetară o construcție generatoare de beneficii nete.

Putem conchide că, pe baza acestor raționamente, până la discuțiile legate de Uniunea Economică și Monetară, liderii europeni au făcut eforturi pentru accelerarea adoptării unei monede unice în vederea definitivării procesului de integrare economică și monetară.

Perspectiva realizării acestei Piețe Unice Europene, în urma implementării Actului Unic European, a constrâns țările membre să pună în practică libera circulație a capitalurilor. Începând cu 1 iulie 1990 are loc liberalizarea fluxurilor de capital, iar de la 1 ianuarie 1993 este asigurată funcționarea Pieței Interne prin libera circulație a bunurilor, serviciilor și persoanelor.

Din cele relatate mai sus, se poate observa că libera circulație a capitalurilor și implicit integrarea monetară reprezintă unul dintre rezultatele Pieței Interne Europene, aceasta devenind catalizatorul reacției ce a dus într-un final la atingerea stadiului de integrare la care se află în prezent Uniunea Europeană și anume cel de Uniune Economică și Monetară.

Loviturile pe care le-a suferit omenirea în general și UE, în particular, datorate crizei economice și financiare globale (după cum am relatat deja,) s-au resimțit și în Piața Unică Europeană, ca o componentă a integrării europene. Astfel, pentru a contracara sau mai bine zis a diminua efectele acestei crize, la nivelul Pieței Unice au fost luate o serie de măsuri, care s-au concretizat mai ales prin elaborarea a două acte, respectiv Actul privind Piața Unică (I) din anul 2011 și Actul privind Piața Unică (II) din anul 2012. După cum am spus, aceste două documente programatice trasează niște linii directoare ce trebuiesc urmate pentru ca activitatea Pieței Unice să se desfășoare în mod eficient.

Figura 11 – Direcții de urmat în dezvoltarea Pieței Unice

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor preluate de pe: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//NONSGML+REPORT+A7-2010-0132+0+DOC+PDF+V0//EN&language=EN

Cu toate că Piața Unică este un adevărat motor al integrării economice și monetare europene, aceasta prezintă și o serie de deficiențe (concretizate în direcții de urmat) și evidențiate de Mario Monti în raportul său sau de Parlamentul European și Raportul Louis Grech. Pe scurt acestea ar fi:

Un plan de acțiune pentru relansarea creșterii și întărirea încrederii;

Dezbatere publică amplă și stimulatoare;

Douăsprezece pârghii pentru stimularea creșterii și întărirea încrederii cetățenilor;

creștere durabilă;

creștere inteligentă;

creștere favorabilă incluziunii;

strategie integrată.

Figura 12 – Direcții de acțiune privind evoluția Pieței Unice

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor preluate de pe: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//NONSGML+REPORT+A7-2010-0132+0+DOC+PDF+V0//EN&language=EN

Realizând pe scurt o comparație între cele două Acte privind Piața Unică, am observat că cel de-al doilea act reprezintă o continuare a primului act, cu unele schimbări datorate conjuncturilor economice și sociale ce au survenit ulterior. Astfel, specialiștii și-au concentrat atenția asupra unui punct cheie și anume, creșterea și întărirea încrederii cetățenilor în utilitatea existenței unei Piețe Unice Europene. În urma unor analize efectuate de către experții Comisiei au rezultat 12 probleme, direcții de acțiune, în vederea stimulării creșterii și întăririi încrederii în această entitate.

Așa cum am spus, aceste direcții de acțiune au fost menționat și în Actul privind Piața Unică (I), dar realizarea acestor lucruri necesită timp, iar turbulențele continue determină specialiștii să modifice direcțiile de acțiune existente.

Însă, toate aceste acțiuni descrise mai sus, nu vor putea conduce în viitor la efectele așteptate, cum sunt creșterea economică și crearea de locuri de muncă, dacă nu sunt îndeplinite patru condiții esențiale.

Figura 13 – Condiții esențiale în atingerea creșterii economice și crearea locurilor de muncă

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor preluate de pe: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//NONSGML+REPORT+A7-2010-0132+0+DOC+PDF+V0//EN&language=EN

Pentru a arăta în ce mod Piața Unică Europeană, prin obiectivele sale și mai ales prin mijloacele sale de acțiune, a contribuit la creșterea bunăstării la nivelul statelor care au decis să facă parte din UE, dar și pentru a sublinia importanța acestei piețe unice, dar mai ales a funcționării eficiente a acesteia, în adâncirea integrării economice și monetare dintre țările UE, am ales să analizez în cele ce urmează o serie de indicatori emblematici ai tuturor celor patru libertăți fundamentale.

Astfel, am ales spre analiză: comerțul internațional al UE cu bunuri, ca și procent din comerțul global; comerțul internațional al UE cu servicii, exprimat in miliarde Euro; fluxurile investițiilor directe ale UE, exprimate în miliarde de Euro; integrarea pieței măsurată prin intensitatea investițiilor străine directe, exprimată ca procent din Produsul Intern Brut; rata șomajului pentru femei și bărbați; rata reală de creștere a Produsului Intern Brut pe locuitor; convergența prețurilor dintre țările membre ale UE. Toți acești indicatori conțin date actualizate atât pentru numărul de 27 de membri cât avea Uniunea Europeană până în anul 2010, cât și pentru numărul de 28 de membri.

Așadar, primul dintre indicatorii analizați este comerțul internațional al UE cu bunuri, ca și procent din comerțul global.

Tabel 2 –Comerțul internațional cu bunuri(% din comerțul global)

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul Eurostat, accesat la data de 27.03.2016

Figura 14 – Comerțul internațional cu bunuri (% din comerțul global)

Sursa: Grafic întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul Eurostat, accesat la data de 27.03.2016

Se observă din cele de mai sus că în ceea ce privește exportul de bunuri al UE ca și procent din exportul global, pentru perioada analizată, acesta a cunoscut un trend puțin descrescător, de la un procentaj de 19,1% în anul 2003, la 15,9% în anul 2014, adică o scădere de 3,2%.

Același trend a fost înregistrat, din fericire, și pentru importurile de bunuri, de la 19,6% în anul 2003, la o pondere de 15,4% în anul 2014, ceea ce înseamnă o scădere de +4,2%. Observăm că această scădere s-a produs mai ales după anii 2008 și 2009, deci după ce criza și-a făcut simțită prezența. Pe de o parte, acest lucru ar trebui să ne bucure, deoarece înseamnă o mărire a consumului din producția proprie, însă, pe de cealaltă parte, poate arăta o lipsă a lichidităților.

Perioada luată spre analiză, de altfel ca și la cel de-al doilea indicator analizat, comerțul cu servicii, nu este luată la întâmplare, ci în prima parte avem de-a face cu UE-25, după accederea celor 10 țări în anul 2004, după anul 2007, este reprezentată UE-27, după aderarea Bulgariei și României, iar din 2010 este reprezentată UE-28, după aderarea Croației. Astfel, dacă până în anul 2004, UE-15 era cât de cât omogenă din punct de vedere economic, excepție făcând poate, Grecia, după anii 2004, 2007 și 2010, omogenitatea s-a cam risipit prin aderarea mai multor țări care au făcut parte din fostul bloc comunist.

Privind și analizând în aceste condiții cel de-al doilea indicator, am observat următoarele lucruri:

Tabel 3 – Comerțul internațional cu servicii UE-27* și UE-28cu țările extra-UE (mld. Euro)

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul http://trade.ec.europa.eu/doclib/docs/2013/may/tradoc_151348.pdf, accesat la data de 27.03.2016

În ceea ce privește exportul de servicii, trendul este unul crescător, plecând de la o valoare de 366,7 mld. Euro în 2004 și ajungând la o valoare de 764,9 mld. Euro în anul 2014, înregistrându-se astfel o creștere de 402,2 mld. Euro. Pe de cealaltă parte, trendul înregistrat de importurile de servicii, pe ansamblu este tot unul crescător, pornind de la o valoare de 321,4 mld. Euro în anul 2004 și ajungând la o valoare de 602 mld. Euro în anul 2014, ceea ce înseamnă o creștere cu 281,6 mld. Euro, demonstrându-ne că sectorul terțiar ocupă un loc din ce în ce mai important atât în economia comunitară, per ansamblu, dar și în cadrul economiilor naționale.

Figura 15 – Comerțul internațional cu servicii UE-27* și UE-28 cu țările extra-UE (mld.Euro)

Sursa: Grafic întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul http://trade.ec.europa.eu/doclib/docs/2013/may/tradoc_151348.pdf, accesat la data de 27.03.2016

Analizând pe ansamblu cele două componente ale balanței comerciale (cu bunuri respectiv cu servicii) am observat că în ceea ce privește comerțul cu bunuri UE a înregistrat până în anul 2012 un consistent deficit comercial, iar în ceea ce privește comerțul cu servicii, înregistrează un consistent excedent comercial. Deficitul de la nivelul balanței bunurilor poate fi pus pe seama faptului că unele bunuri neexistând pe continentul european trebuie importate din alte țări sau pe seama faptului că unele dintre țările nou venite, precum Bulgaria și România înregistrează un puternic deficit al propriilor balanțe comerciale în ceea ce privește comerțul cu bunuri, fiind țări preponderent importatoare. În ceea ce privește excedentul de la nivelul balanței serviciilor, acesta se datorează contribuției statelor celor mai dezvoltate din UEcare sunt preponderent exportatoare de servicii.

Al treilea indicator analizat, fluxurile investițiilor directe ale UE-27 și UE-28, exprimate în miliarde Euro, este interconectat cu ceilalți doi indicatori de mai sus.

Tabel 4 – Fluxurile investițiilor străine directe UE-27 și UE-28 (miliarde Euro)

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul Eurostat, accesat la data de 21.11.2013

Perioada analizată este 2004-2013, din aceleași considerente. Astfel, am observat că investițiile directe către țările din afara UEau cunoscut un ritm de dezvoltare sinusoidal, al cărui punct de maxim s-a înregistrat în anul 2007, 564,2 mld. Euro, când a început criza mondială actuală, iar punctul de minim, exceptând anul 2004, a fost înregistrat în anul 2012, înregistrându-se doar 255,6 mld. Euro. Și pentru celelalte fluxuri, de intrare a investițiilor directe din țări din afara UE, trendul a fost unul sinusoidal, dar în afară de anul 2007, anul de început al crizei, când s-a atins un maxim de 432,1 mld. Euro și anul 2008, când criza deja își făcuse simțită prezența în numeroase țări interesate de UE, atunci când s-a înregistrat o scădere bruscă a acestora ajungând la 182,1 mld. Euro, celelalte puncte de maxim și minim nu au fost atât de pregnante. Important este faptul că în anul 2011, acest tip de investiții au cunoscut din nou creșterea, ajungând la 424,02 mld. Euro, după care în următorul an au avut o scădere serioasă până la 291,8 mld. Euro, crescând din nou în 2013 la valoarea de 326,6 mld. Euro, ceea ce ne arată că investitorii și-au recăpătat încrederea în UE, crezând în măsurile anticriză luate de autoritățile centrale, dar cum roadele acestora au întârziat să apară în ritmul dorit, creșterea nu a fost chiar atât de spectaculoasă.

Figura 16 – Fluxurile investițiilor străine directe UE-27 și UE-28 (miliarde Euro)

Sursa: Grafic întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul Eurostat, accesat la data de 21.11.2013

Al patrulea indicator analizat este rata șomajului înregistratăla nivelul UE-27, atât în ceea ce privește femeile, cât și bărbații.

Tabel 5 – Rata șomajului UE-27 (%)

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul Eurostat, accesat la data de 27.03.2016

Figura 17– Rata șomajului UE-27 (%)

Sursa: Grafic întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul Eurostat, accesat la data de 27.03.2016

Din cele de mai de sus am observat că dacă a existat o scădere a acestei rate, după anul 2004, și respectiv 2007 (anii ultimelor două valuri de aderare la UE), criza și-a făcut simțite efectele și în domeniul liberei circulații a persoanelor, astfel că, din păcate, rata șomajului a crescut cu peste 2 puncte procentuale în anii 2012, 2013 și 2014, față de 2007, anul de început al crizei, ajungând în anul 2013, la o rată de 10,9%. Odată cu apariția acestei crize, multe dintre statele membre ale UE confruntându-se cu o creștere națională a ratei șomajului au impus o serie de măsuri în acest sens, cum ar fi angajarea prioritară a cetățenilor proprii, emigranții văzându-se siliți să se întoarcă în țara de origine, îngreunând și mai mult povara socială a propriilor state.

Un alt indicator pe care l-am cercetat și care are legătură cu dezvoltarea economică a Uniunii Europene marcată de cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Unice este gradul de convergență al prețurilor din statele membre.

Tabel 6 – Gradul de convergență al prețurilor între țările membre UE (%)

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul Eurostat, accesat la data de 27.03.2016

Pentru a evidenția și mai clar influențele pe care le-a avut integrarea economică, dar și integrarea monetară, asupra statelor membre, atât la nivelul UE, în ansamblul său, cât și la nivelul particularizat al Zonei Euro, am prezentat acest indicator în perioada 2005-2014 și defalcat pe etape de evoluție ale acestei organizații integraționiste.

Astfel, am observat că la nivelul întregii Uniuni Europene, odată cu aderarea noilor state membre, gradul de convergență al prețurilor s-a mărit în decursul anilor.

Analizând grafic aceste date, putem observa că, pe ansamblul Uniunii Europene, punctul de minim al acestui indicator este reprezentat de anul 2008, adică anul imediat următor declanșării crizei. În ceea ce privește Zona Euro, punctul de cotitură a fost reprezentat de anul 2011, când s-a atins pragul minim, iar apoi a avut loc o revenire a acestui indicator, mai ales ca urmare a măsurilor luate de la Bruxelles.

De asemenea, odată cu extinderea Uniunii Europene a fost din ce în ce mai dificilă misiunea de armonizare a prețurilor, mai ales datorită faptului că libera circulație a capitalurilor nu este pe deplin completă, existând divergențe între statele membre în ceea ce privește sistemul fiscal.

Figura 18 – Gradul de convergență al prețurilor între țările membre UE (%)

Sursa: Grafic întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul Eurostat, accesat la data de 27.03.2016

Ultimii doi indicatori luați în considerare pentru această analiză se referă la rata reală de creștere a produsului intern brut al UE pe locuitor și intensitatea investițiilor străine directe, exprimată ca procent din produsul intern brut. Acești indicatori au fost lăsați la sfârșit deoarece caracterizează UE și deci Piața Unică pe ansamblu și mai mult decât atât, arată gradul de integrare a piețelor.

Tabel 7 – Rata reală de creștere a PIB/loc. (%)

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul Eurostat, accesat la data de 27.03.2016

Figura 19 – Rata reală de creștere a PIB/loc. UE-27 (%)

Sursa: Grafic întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul Eurostat, accesat la data de 27.03.2016

Tabel 8 – Intensitatea investițiilor străine directe (% din PIB)

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul Eurostat, accesat la data de 27.03.2016

Figura 20 – Intensitatea investițiilor străine directe (% din PIB)

Sursa: Grafic întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul Eurostat, accesat la data de 27.03.2016

Din primul tabel și primul grafic de mai sus se observă destul de clar cum a avut de suferit PIB-ul pe locuitor în UE de pe urma crizei actuale, ajungând în anul 2009 la un minim istoric de -4,5%. În următorul an, în 2010, acesta a cunoscut o ușoară revenire, care nu a reușit să se concretizeze pe termen lung, astfel că în anul 2012, rata de creștere a devenit iarăși negativă, de -0,4%. Din fericire, trendul negativ nu s-a continuat, ci PIB/locuitor a cunoscut o creștere, rata acesteia ajungând la o valoare de 1,4% în anul 2014.

Ultimul indicator, intensitatea investițiilor străine directe arată gradul de integrare la nivelul Pieței Unice. Astfel, am observat faptul că acest indicator a cunoscut un traseu sinusoidal al evoluției sale, înregistrând un punct de maxim în anul 2007, când a cunoscut valoarea de 4% din PIB, precum și două puncte de minim înregistrate în perioada de post-criză, în anii 2010 și 2012, cu o valoare de 2,4% din PIB. Toate aceste lucruri arată că există o anumită integrare la nivelul Pieței Unice, însă nu în toate domeniile și că la existența unor șocuri asimetrice înregistrate pe plan economic mondial și european, gradul de integrare a Pieței Unice are de suferit.

Ca și o concluzie la toate cele descrise și analizate anterior, am observat că într-adevăr Piața Unică Europeană reprezintă o realizare importantă a Uniunii Europene, mai ales datorită celor patru libertăți existente în acest domeniu, aceasta concretizându-se într-un adevărat element de temelie al Uniunii Economice și Monetare. Cu toate acestea, cred că mai există însă, multe lucruri de făcut pentru ca integrarea economică și monetară să fie una completă.

I.2.3. Moneda unică, Euro, instrument integrator

Dacă până acum am vorbit despre integrarea economică și monetară în general, în acest subcapitol voi vorbi despre pionul principal al acesteia și anume, moneda unică, Euro. Istoria simbolurilor valorii, respectiv a monedelor, este una dintre cele mai fascinante file din procesul de devenire a umanității. Pietrele șlefuite sau ghiocurile, bucățile brute de metal și mai apoi monedele prelucrate și bancnotele reprezentative sunt strămoșii banilor de azi, care pun economiile în mișcare. Acum mii de ani, înainte de inventarea banilor, schimbul de produse (trocul) era folosit de oameni pentru a-și asigura cele necesare traiului. Dar trocul avea un mare inconvenient: nu întotdeauna produsele schimbate aveau aceeași valoare, ceea ce însemna că trebuia găsită o modalitate de divizare a acestora, iar cererea și oferta se întâlneau foarte greu.

Înainte de introducerea monedei Euro, pe 1 ianuarie 2002, majoritatea țărilor europene avea propriile bancnote și monede. Când oamenii călătoreau în străinătate, trebuiau să schimbe bani. Acest lucru nu mai este necesar însă în Zona Euro, deoarece moneda euro a înlocuit monedele țărilor respective. În 2002, 15 miliarde de bancnote Euro au împânzit lumea, o cantitate suficientă ca să acopere 15.000 de terenuri de fotbal. Euro este acum moneda a 330 de milioane de europeni care locuiesc în cele 17 țări ale zonei unice, respectiv Belgia, Germania, Estonia, Irlanda, Grecia, Spania, Franța, Italia, Cipru, Luxemburg, Malta, Țările de Jos, Austria, Portugalia, Slovenia, Slovacia și Finlanda.

Banca Centrală Europeană pregătește un nou design pentru bancnotele euro, cu noi elemente de siguranță, care să preîntâmpine fraudarea. Noile bancnote vor prelua tema grafică a celor aflate acum în circulație.Elementele grafice ale celor șapte bancnote Euro, care au valori cuprinse între 5 și 500 de Euro, redau șapte stiluri arhitectonice care au caracterizat cultura europeană: clasic, romanic, gotic, renascentist, baroc și rococo, arhitectura în oțel și sticlă a secolului al XIX-lea și arhitectura modernă a secolului al XX-lea.

În prezent, există opt cupiuri diferite ale monedelor euro, acestea având valori cuprinse între un Eurocent și 2 Euro. Fiecare monedă are o față comună europeană și o față națională, diferită pentru fiecare țară din Zona Euro. Fețele comune ale celor opt monede înfățișează harta Europei pe un fundal format din cele 12 stele ale Uniunii Europene.

Hârtia bancnotei Euro este obținută prin încorporarea într-o hârtie de bumbac a unor elemente de siguranță: filigrane și fire de siguranță. Aceasta este distribuită mai apoi către 14 imprimerii din Uniunea Europeană. Unul din elementele de siguranță ale bancnotelor este acela că valoarea bancnotei este încorporată în filigran, firul de siguranță și hologramă, fiind de asemenea redată de numărul care își schimbă culoarea.

Odată puse în circulație, bancnotele se deteriorează treptat, însă fiecare are un ritm propriu de deteriorare, generat în principal de frecvența cu care sunt folosite. Potrivit statisticilor, bancnotele de 5 Euro sunt utilizate o perioadă de circa 14 luni, iar cele de 50 de Euro circa trei ani și jumătate înainte de a fi retrase din circulație.

Băncile naționale sunt dotate cu aparate de sortat care pot identifica într-o fracțiune de secundă autenticitatea unei bancnote. Cele care nu mai sunt corespunzătoare pentru punerea în circulație, din cauză că sunt murdare, mototolite sau rupte, sunt distruse imediat.

O monedă comună, așa cum este moneda Euro, este acea monedă care este împărțită de un număr de țări, care au convenit asupra renunțării la propriile monede și adoptării uneia singure. Prin acordul acesta de a împărți aceeași monedă, aceste țări au creat o uniune monetară. Deocamdată, cu toate turbulențele prin care trece la momentele actuale, cea mai de succes uniune monetară care a existat până acum, și au fost câteva de-a lungul istoriei, este cea pe care astăzi o denumim Zona Euro.

Solana a subliniat într-un discurs de-al său faptul că introducerea Euro în anul 1999 nu numai că a favorizat integrarea economică a statelor membre din cauza stabilității macroeconomice și financiare, ci a redus și costurile tranzacțiilor și a permis existența unei mai mari competiții. Cu toate că până și astăzi adoptarea monedei unice a arătat și arată că se face cu mari sacrificii, dar până la urmă această investiție pe termen lung se arată a fi una de succes, dacă este făcută în mod corect.

Introducerea monedei unice a ajutat implementarea celor patru libertăți fundamentale ale Pieței Unice, care necesită coordonarea funcțiilor executivă, legislativă și judiciară ale guvernelor. Doar o coordonare corectă a acestor funcții garantează în mod real cele patru libertăți, care, în schimb, nu sunt de ajutor numai integrării economice, ci și celei sociale și politice, antrenându-se unele pe celelalte. Cu toate acestea, așa după cum remarca și Noyer cea mai avansată integrare se vede în ceea ce privește piața bunurilor, piața serviciilor mai având de recuperat în ceea ce privește deplina integrare, datorită unor reguli naționale diferite, în timp ce cea mai puțin integrată este piața muncii.Aceste lucruri mă duc cu gândul la faptul că deși în multe domenii integrarea este foarte avansată, există încă destule bariere care se opun acesteia.

Dar, revenind la subiectul meu, pot spune că Zona Euro, chiar și cu criza ei actuală, a devenit un model de imitat tocmai datorită monedei unice. Aceasta a fost un început destul de atrăgător pentru a schimba comportamente economice, politice și sociale.

Există o deosebire importantă între celelalte uniuni monetare care au mai fost și aceasta de acum. În timp ce acelea se bazau pe bimetalism, adică existau etaloanele de aur și argint, aceasta se bazează pe Euro, așa numitul chartalism, ca și monedă de referință. În Uniunea Europeană stabilitatea economică a fost atinsă prin introducerea a doi piloni economici și anume uniunea economică și uniunea monetară. Uniunea economică are Pactul de Stabilitate și Creștere ca și instrument principal care se bazează pe implementarea unor reguli fiscale și monetare specifice între statele membre cu scopul menținerii stabilității fiscale și monetare. Uniunea monetară se bazează pe existența Euro ca și monedă comună și pe implementarea unei politici monetare comune supervizată de către Banca Centrală Europeană. Aceste măsuri au încurajat integrarea prin stimularea sincronizării și armonizării comportamentelor economice.

Așa după cum afirma și Rose ciclurile de afaceri sunt în mode evident mai corelate între membri unei uniuni monetare care împart aceeași monedă, decât între țările care dețin suveranitate monetară.

I.2.4. Eurodinamism versus euroscleroză la nivelul politicilor monetare ale statelor membre ale Comunității Europene

După cum am arătat până acum, Uniunea Europeană a atins și gradul de integrare monetară, având în prim-plan adoptarea monedei unice, astfel încât statele membre ale Zonei Euro și nu numai, au tins să-și armonizeze politicile monetare naționale cu cea comunitară, unele dintre ele reușind, altele încă nu, sau unele renunțând la acest lucru.

Relațiile monetare globale au influențat puternic guvernele europene în urmărirea țelului de a atinge integrarea monetară regională. Șocurile politicii economice provenite din exteriorul regiunii și efectele acestora asupra condițiilor economice din Europa și asupra relațiilor economice intraeuropene, au furnizat stimulente puternice pentru țările europene de a stabiliza monedele și de a armoniza politicile macroeconomice.

Atunci când, de-a lungul deceniilor, membrii comunității erau divizați sau nesiguri asupra stabilizării ratelor de schimb, instabilitatea monetară și a ratei de schimb la nivel global i-a ajutat să minimizeze reticența și să urmeze calea către integrarea monetară.

O anumită stare de conflictualitate în plan monetar cu Statele Unite ale Americii, menținută la nivel latent sau chiar manifest, a furnizat un impuls puternic specific pentru integrarea monetară, mai ales ca urmare a faptului că politica monetară americană a alternat între perioade de neglijare și activism de-a lungul perioadei postbelice. Neglijența periodică americană asupra dolarului și balanței de plăți a împins povara stabilizării ratei de schimb și a fluxurilor financiare către alte guverne, cu precădere către cele europene. Cu atât mai rău a fost pentru Europa când politica americană se afla în fazele sale active, oficialii americani exploatând deseori poziția dominantă sau cel puțin puternică a Statelor Unite prin intermediul „armei dolar”. Oficialii americani, prin această flotare cvasigeneralizată a dolarului, au elaborat conștiincios o strategie de a schimba politicile macroeconomice ale guvernelor europene, precum și ale băncilor naționale. Guvernele statelor membre ale Comunității Europene au fost, în asemenea momente cruciale, încurajate de politicile de neglijență sau agresivitate asupra ratei de schimb ale americanilor, să caute adăpost în aranjamente monetare regionale.

O primă perioadă, cea cuprinsă între anii 1945 și 1973, este cunoscută în literatura de specialitate drept perioada „celor treizeci de ani glorioși”, în care Europa a cunoscut o evoluție fără precedent în ceea ce privește creșterea, stabilitatea și coeziunea. În vreme ce stabilitatea macroeconomică si socială reprezintă condiții de bază în asigurarea creșterii economice, aceasta este, la rândul ei, esențială pentru susținerea politicii monetare. Astfel, condițiile economice și sociale obținute pit fi considerate a fi fost remarcabile:

ritmul de creștere a PIB la nivelul UE a fost de 4,6% (3,8% PIB/loc.);

standardul de viață a crescut rapid de la un nivel al PIB/loc. în UE, în 1950 reprezentând 40% din nivelul înregistrat în SUA, la peste 70% în 1973;

inflația (măsurată prin deflatorul consumului privat și rata șomajului au rămas scăzut, la 4% și respectiv 2%;

ponderea cheltuielilor guvernamentale în PIB era în 1970 relativ modestă, de circa 36%.

Această perioadă a fost marcată de renunțarea treptată la rigorile regimului valutar convenit la Bretton Woods în 1945, de șocul pe care l-a provocat președintele american Nixon atunci când a anunțat anularea convertibilității necondiționate în aur a Dolarului și de către eforturile de restabilire a vechii ordini monetare prin Aranjamentul Smithsonian.

În aceste condiții, Planul Werner al Comunității Europene era sortit eșecului deoarece construcția sa fusese într-un anume fel legată de regimul de la Bretton Woods. Dar Raportul Werner a conturat cadrul discuțiilor asupra Uniunii Monetare pentru următorii 25 de ani. Aprobarea unui proces care urma să se desfășoare în trei etape și multe dintre principiile enunțate în Raportul Werner vor fi reluate în Raportul Delors, 19 ani mai târziu. În termeni și mai concreți, Raportul Werner a stabilit o agendă destul de detaliată asupra cooperării referitoare la rata de schimb. Ca urmare a primei etape, Raportul a recomandat că țările Comunității Europene ar trebui să adopte o politică comună față de Dolar și poziții comune în legătură cu organizațiile internaționale cum este și FMI-ul. Raportul a mai sugerat că pornind de la o bază experimentală, băncile centrale europene ar trebui să îngusteze marja reciprocă de fluctuație a monedelor, mai mult decât marjele de fluctuație permise în raport cu dolarul american. Pe măsură ce regimul de la Bretton Woods pierdea teren, Europa începea să implementeze porțiuni din Planul Werner.

La sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, Germania s-a confruntat cu unele crize legate de afluxul de capital și a reproșat faptul că are de făcut față unei „inflații importate”. În Mai 1971 un val de speculații a făcut ca monedele europene să floteze împreună împotriva dolarului, menținând relativ stabile ratele încrucișate.

Cei șase membri ai Comunității Europene erau departe de a fi uniți când venea vorba de o flotare comună. Cu toate că Germania era în favoarea acesteia, celorlalte țări europene le era frică de pierderea competitivității prin acceptarea ca monedele proprii să floteze în raport cu Marca germană, ascendent, împotriva Dolarului. Cu toate că era atrasă de posibilitatea folosirii solidarității europene pentru a forța Statele Unite să accepte dezvoltarea, Franța s-a opus flotării comune. Italia s-a alăturat în opunerea față de flotarea comună. Belgia avea, de asemenea, tendința de a se alătura Franței. Într-un final, guvernul german și cel danez au decis să-și floteze monedele, în timp ce alți membri au reintrodus controlul capitalurilor.

În absența cooperării monetare americane și reformei de succes a Sistemului Monetar Internațional, guvernele europene au rezolvat problema obținerii unui nivel sporit al cooperării la nivel regional fără să țină seama de provocările formidabile reprezentate de diferențele dintre propriile economii. Cooperarea de succes a ratelor de schimb intereuropene la începutul și mijlocul anilor 1970 a fost limitată de stabilizarea dintre Marca germană și monedele vecinilor mai mici ai Germaniei. Când politicile economice americane au devenit o sursă de instabilitate monetară pentru Europa, Germania și Franța și-au reînnoit cooperarea în domeniul ratei de schimb.

Al doilea interval, între anul 1974 și anul 1985, este cunoscută sub denumirea plastică de „euroscleroză”, când:

ritmul anual de creștere a PIB al UE a atins cu greu 2% iar PIB/loc., 1,7%;

ca urmare, procesul de convergență a veniturilor dintre UE și SUA nu numai că a fost stopat, ba chiar oarecum inversat;

media inflației a urcat la 11%, iar rata șomajului a crescut de la mai puțin de 3% în 1974, la 10% în 1985;

ponderea cheltuielilor guvernamentale în PIB a crescut rapid după 1973, atingând 46% în 1980 și 49% în 1985 – o creștere de 13 procente față de 1970.

Așadar, în 1978, în timp ce Dolarul se deprecia către praguri record în raport cu marca germană, cancelarul german Schmidt și președintele francez de atunci, Valery Giscard D’Estaign au lansat negocierile de crearea a Sistemului Monetar European (SME). Schmidt a fost explicit în încercarea sa de căutare a unei zone europene de stabilitate monetară mai largă asupra căreia presiunile pentru aprecierea valutară, concentrată mai înainte asupra Mărcii germane, așa-numitul „control al dolarului” ar putea fi extins.

După consultări bilaterale, Schmidt și Giscard au început negocierile din culise asupra elementelor fundamentale ale noului sistem, la care au participat, de asemenea, și oficiali ai guvernului britanic. Deoarece aranjamentul monetar denumit colocvial „șarpele în tunel„ a eșuat – Francul francez căzând de două ori – Schmidt și Giscard au decis să creeze un sistem cu totul nou. Planul lor a fost aprobat în cadrul Consiliului de la Bremen în Iulie 1978.

Deși Schmidt și Giscard nu au fost în stare să-l convingă pe primul ministru britanic, James Callaghan, să participe la acest sistem, Belgia, Luxembourg, Olanda, Danemarca și Italia s-au alăturat Germaniei și Franței în noul regim.

SME s-a confruntat cu memente de turbulențe substanțiale în primii săi ani de existență. Cel de-al doilea șoc petrolier, inflația de două cifre în unele țări, o severă recesiune și schimbările din cadrul atât al guvernului german, cât și al celui francez au tensionat atmosfera și au forțat redefinirea priorităților. Mai degrabă decât să armonizeze politicile monetare naționale, în timpul primei faze, guvernele participante au căzut de acord asupra realinierii frecvente în cadrul sistemului.

Sub conducerea președintelui Fraçois Mitterand, guvernul socialist a administrat un stimul fiscal puternic economiei franceze în anii 1981 și 1982. Această opțiune a reducerii ratei șomajului în fața celei a reducerii inflației a fost diametral opusă față de cele ale majorității celorlalte state, mai ales din Statele Unite. Divergența a plasat o presiune descendentă asupra Francului francez.

Mitterand a propus o decuplare a europenilor de ratele dobânzilor americane. Oficialii germani au respins ideea, cunoscând faptul că controlul capitalurilor va fi cerut și suspectând faptul că Germania va trebui să finanțeze deficitele franceze.

Francul francez fiind deja devalorizat de două ori în cadrul SME de când guvernul socialist a venit la putere și s-au intensificat speculațiile împotriva monedei, Mitterand și guvernul său s-au confruntat cu dilema de opta între continuarea programului expansionist keynesian la care s-au angajat în 1981 și părăsirea ERM sau cu rămânerea în cadrul ERM, după depreciere și implementarea politicilor restrictive de control a inflației.

Conflictul macroeconomic de peste ocean și folosirea Dolarului ca pe o armă a solicitat o altă consolidare cuantificată a SME și începutul a celei de-a treia etape de dezvoltare a acestuia.

În perioada 1986 – 2010, Europa a făcut unele progrese:

inflația a fost redusă la nivelurile anterioare anului 1973, situându-se în anul 2009 la pragul de 1%;

rata șomajului a rămas ridicată, în anul 2009 situându-se la valoarea de 8,9% de la 7% în 2008 și 7,1% în 2007;

creșterea economică a fost modestă, până în 2010 situându-se la 1,2% pentru PIB și 0,7% pentru PIB/loc.

Ritmul redus de creștere și rata ridicată a șomajului s-au reflectat în creșterea cererii de protecție socială și într-o continuă deteriorare a finanțelor publice. În 1993, cheltuielile guvernamentale totale la nivelul UE au atins cel mai înalt nivel de 51% din PIB. În anul 2000, UE pare a fi reușit consolidarea fiscală, cheltuielile guvernamentale scad la 46% din PIB, în 2002, însă, ele erau iarăși 48% din PIB, pentru ca în anul 2009 acestea să reprezinte 50% din PIB.

Ca și în anii ’80, cauzele „spiralei negative” a creșterii reduse și a ratelor ridicate ale cheltuielilor publice pot fi grupate în două categorii:

pe de o parte, șocurile generate de evoluțiile pe termen lung înregistrate în plan demografic, al tehnologiei, informației și globalizării;

pe de altă parte, dificultatea de a reforma modelul social european astfel încât să poată fi combinată creșterea rapidă cu susținerea protecției sociale.

Cu aceste ritmuri, PIB-ul pe locuitor din UE a rămas la nivelul de 70% din cel atins în SUA (ceea ce înseamnă că procesul de convergență a PIB/loc., specific celor „30 de ani glorioși”, a rămas numai de domeniul trecutului).

Slăbiciunea Dolarului a forțat apariția unei analize europene asupra mecanismelor financiare ale SME. Prin întreprinderea unor presiuni diferențiate asupra monedelor europene, la fel ca în episodul din anii 1977-1978, deprecierea Dolarului a forțat o realiniere generală la ERM în Ianuarie 1987.

Instabilitatea ratei de schimb a compromis, de asemenea, scopul Actului Unic European, care fusese negociat cu succes și care se afla în procesul ratificării, de a finaliza procesul de realizare a Pieței Interne până în anul 1992. Sub aceste circumstanțe, guvernele și băncile centrale europene s-au lansat în renegocierea regulilor și termenilor participării la ERM.

Oficialii germani au fost așadar, mai înclinați să obțină consensul cu Franța decât aranjamentele financiare din cadrul SME. Înțelegerea cu partenerii europeni a fost expusă în timpul acordului Basel-Nybourg din Septembrie 1987. Acordul de la Basel-Nybourg nu a satisfăcut pe deplin guvernul francez. Ministrul de finanțe francez, Edouard Balladur, a menționat că aprecierea monedelor europene era „împotriva interesului fundamental al Europei și ale economiilor constituente” și a concluzionat că „urmărirea rapidă a construcției monetare europene reprezintă singura soluție posibilă”. Propunerea a fost secondată cu mult entuziasm și de către ministrul de finanțe italian, Giuliano Amato. Mai degrabă decât să respingă propunerea lui Balladur, oficialii germani au răspuns cu contra-propuneri constructive. Ministrul afacerilor externe, Hans-Dietrich Genscher a propus crearea unei bănci centrale europene și a unei zone valutare, subiect al unor condiții stricte și să se creeze o procedură prin care să se atingă aceste scopuri.

Consiliul European a comandat atunci un raport asupra Uniunii Economice și Monetare (UEM) care să fie elaborat de un comitet de experți condus de Jacques Delors. Studiul, botezat „Raportul Delors”, a prezentat în detaliu un plan în trei etape ale UEM, reminiscența a Planului Werner, în cadrul Summit-ului european de la Madrid în Iunie 1989.

Actul Unic European, completarea perspectivei unei piețe unice și propunerile germane de liberalizare a capitalurilor în interiorul comunității, dar mai ales Franța și Italia, au furnizat un impuls important pentru inițiativele referitoare la UEM în prima jumătate a anului 1988. Raportul Delors a fost redactat într-o perioadă de temporară liniște în relațiile monetare transatlantice.Nu este nici o îndoială că acest conflict monetar global a reprezentat avangarda strategiilor europene în ceea ce privește integrarea monetară.

Dezintegrarea Uniunii Sovietice și unificarea Germaniei au jucat un rol cheie în politicile interguvernamentale în timpul negocierilor purtate în jurul înțelegerii de la Maastricht. Guvernele europene au căutat să ancoreze unificarea Germaniei în Vest și Germania a căutat să-și demonstreze implicarea față de Europa Occidentală. Uniunea Europeană și integrarea monetară au devenit principalul mijloc de a realiza acest lucru. Unificarea germană a avut un dublu impact asupra integrării monetare: în timp ce era creată o „fereastră a oportunității” prin securizarea aranjamentelor formale, consecințele economice ale unificării a făcut și mai dificilă sarcina guvernelor europene de a armoniza politicile economice până la gradul necesar de stabilizare a cursurilor de schimb. Astfel, cu toate că schimbările din vasta structură politică a sistemului internațional au afectat integrarea monetară, acestea au redus ambele direcții pe termen mediu. Relațiile transatlantice asupra problemelor monetare au continuat să învrăjbească și mai mult guvernele europene unul împotriva celuilalt.

Cu toate că Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare în Noiembrie 1993, perspectivele pentru UEM erau umbrite de succedarea crizelor valutare din 1992-1993 care au culminat cu lărgirea benzilor propuse de ERM la ±15%.

Astfel, guvernele europene erau acum angajate într-un profund proces de încercare de îndeplinire a criteriilor de convergență necesare accederii la UEM, așa cum reies din Tratat. Institutul Monetar European a fost creat și situat în centrul financiar al Germaniei, Frankfurt, având scopul de a pregăti tranziția spre finalul reprezentat de cea de-a treia etapă a uniunii monetare. Istoria integrării monetare europene demonstrează că, cu toate că ar fi inoportun să numim ca beligerante politicile americane în acest sens, totuși presiunea americană a ranforsat puternic implicarea europenilor în îndeplinirea proiectului UEM.

Uniunea economică
și monetară

II.1. Cât de aproape este Uniunea Economică și Monetară de cerințele specifice ăentru o zonă monetară optimă?

În capitolul anterior am prezentat procesul prin care a trebuit să treacă Uniunea Europeană de astăzi pentru a atinge stadiul de Uniune Economică și Monetară. În acest capitol am deplasat demersul analitic către Uniunea Economică și Monetară, văzută din perspectiva teoriei zonelor monetare optime, realizând în acest scop și un studiu de caz, voi analiza Pactul de Stabilitate și Creștere care s-a dorit a fi un element de stabilitate în cadrul acestei uniuni monetare, iar la sfârșitul acestei părți voi analiza atât beneficiile, cât și costurile ce derivă din existența unei astfel de uniuni.

II.1.1. Teoria zonelor monetare optime

În mod tradițional, literatura de specialitate referitoare la integrarea monetară, a fost dominată de teoria zonelor monetare optime. Părintele teoriei zonelor monetare optime este considerat a fi Robert Mundell, dar ideea acestuia nu a putut fi pusă pe hârtie imediat, ci au fost nevoie de 5 ani de așteptări deoarece exista în acele timpuri un grad de scepticism foarte ridicat, iar atunci când, în sfârșit, a avut această teorie ocazia să vadă lumina zilei, la Universitatea Stanford, în cadrul unui seminar, a fost anexată altei teorii și anume „teoriei ajustării internaționale”. Problema abordată de Mundell în 1961 a fost reluată și de către alți economiști, R. McKinnon în anul 1963 și Kenen în 1969 etc.

Mundell afirmă că zona monetară optimă reprezintă un „set de regiuni unde tendința de migrație este suficient de mare pentru a asigura ocuparea deplină atunci când una din regiuni cunoaște un șoc”. La acestea, McKinnon a adăugat gradul de deschidere economică, iar Kenen a arătat că diversificarea producției și consumului poate reprezenta, de asemenea, o caracteristică a zonelor monetare optime.

O altă definiție este cea a lui Frankel care afirmă că o zonă monetară optimă este „o regiune pentru care este optim să existe o monedă unică și o politică monetară unică”. Mai recent, Mongelli prezintă următoarea definiție: „o zonă monetară optimă este definită ca spațiul geografic optim al unei monede unice, sau a unui grup de țări care au fixat irevocabil ratele de schimb și urmează să se unifice”. Pentru a clarifica definiția sunt necesare următoarele explicații:

Moneda unică sau monedele care au un curs fix fluctuează împreună față de monedele altor țări;

Spațiul zonei monetare optime este dat de statele suverane care au adoptat moneda unică sau au stabilit cursuri de schimb fixe;

Optimalitatea este definită în sensul unor proprietăți (condiții, criterii) care trebuie întrunite pentru ca integrarea monetară să fie benefică.

Pelkmans a definit zona monetară optimă „ca acea zonă pentru care costul renunțării la rate de schimb flexibile sau la opțiunea de realiniere este mai scăzut decât beneficiile unei monede unice”.

Concluzionând, zona monetară optimă a fost definită ca o zonă ce prezintă anumite proprietăți care fac ca șocurile asimetrice să fie absorbite fără a fi necesară utilizarea cursului de schimb sau a instrumentelor politicilor monetare. Aceste proprietăți au fost denumite „precondiții”, „caracteristici” sau „criterii” și sunt repere utile, pentru a evalua costurile și beneficiile unui aranjament monetar. Astfel, literatura de specialitate care aprofundează teoria zonelor monetare optime este împărțită, pentru o mai bună înțelegere în patru perioade majore: perioada de pionierat (de la începutul anilor 1960 până la începutul anilor 1970), perioada de reconciliere (anii 1970), perioada de reconsiderare (anii 1980) și perioada empirică (de la sfârșitul anilor 1980 și până în zilele noastre).

Perioada de pionierat: de la începutul anilor 1960 și până la începutul anilor 1970

Începutul anilor 1960 a fost caracterizat de către regimul monetar convenit la Bretton Woods, definit prin fixitatea parităților monetare și a cursurilor de schimb, controlul asupra capitalurilor în multe țări și începutul procesului de integrare economică. Teoria zonelor monetare optime a luat naștere, așa cum am relatat mai sus, dintr-o dezbatere asupra beneficiilor aduse de ratele fixe în fața ratelor flexibile și din compararea unora dintre caracteristicile economiei americane față de cele europene.

Flexibilitatea prețurilor și a salariilor

Atunci când prețurile nominale și salariile sunt flexibile între țările în care există o monedă unică, și în cadrul acestora, tranziția spre următoarea ajustare urmărită este foarte puțin probabil să fie asociată cu șomajul susținut într-o țară și/sau cu inflația într-o altă țară. Acest lucru va diminua necesitatea de ajustări ale ratei nominale de schimb. Ca alternativă, dacă prețurile și salariile nominale scad în mod rigid, se pot atinge unele măsuri de flexibilitate reală prin mijloace ale ratei de schimb. În acest caz, pierderea controlului direct asupra instrumentului ratei nominale de schimb reprezintă un cost. Flexibilitatea prețurilor și salariilor sunt în mod special importante pe termen scurt pentru a facilita procesul ajustării din timpul unui posibil șoc. În schimb, șocuri permanente vor angrena schimbări permanente în ceea ce privește prețurile și salariile reale.

Mobilitatea factorilor de producție, inclusiv a forței de muncă

Un factor ridicat de integrare a pieței în cadrul unui grup de state partenere ar putea reduce nevoia de alterare a prețurilor reale și a ratei de schimb nominale, între țări, ca răspuns la posibilele turbulențe. Teoria comerțului a stabilit de mult că mobilitatea factorilor de producție permite realocarea acestora în cadrul unei zone de comerț liber și că eficiența acestora și bunăstarea se va răsfrânge asupra zonei respective ca asupra unui întreg. Această mobilitate este mai mult ca posibil să fie modestă pe termen foarte scurt și și-ar putea arăta efectele doar în decursul timpului. Mobilitatea factorilor fizici de producție este limitată de ritmul în care investițiile directe pot fi generate de către o anumită țară și absorbite de către o alta. Mobilitatea forței de muncă este posibil să fie scăzută pe termen scurt, datorită unor anumite costuri, cum ar fi cele legate de migrație și recalificare (care pot să fie destul de semnificative). Acestea ar putea să fie mai mari pe termen mediu și lung, ușurând ajustarea în fața unor șocuri permanente.

Integrarea pieței financiare

Ingram a notat că integrarea financiară ar putea reduce nevoia pentru ajustări ale ratei de schimb. Acest fapt ar permite, printre altele, să se amortizeze turbulențe adverse temporare de-a lungul intrărilor de capital. Sub un grad înalt de integrare financiară chiar și cele mai modeste schimbări în ratele dobânzilor ar obține mișcări echilibrate de capital în rândul țărilor partenere. Aceasta ar reduce diferențele în ratele dobânzilor pe termen lung, ușurând finanțarea dezechilibrelor externe dar totodată, încurajând o alocare eficientă a resurselor. Integrarea financiară nu reprezintă un substitut pentru o ajustare permanentă atunci când este nevoie: în acest caz, ar putea doar să faciliteze procesul ajustării pe termen lung.

Gradul de deschidere al economiei

Cu cât este mai mare gradul de deschidere, cu atât vor fi mai multe schimbări în ceea ce privește prețurile internaționale ale bunurilor comercializabile care se vor transmite asupra nivelului de trai la nivel național. În schimb aceasta ar putea reduce iluzia potențială în ceea ce privește banii și/sau rata de schimb venită din partea salariaților: cu cât este mai mare gradul de deschidere, cu atât mai mult se vor răsfrânge schimbările care se produc la nivelul prețurilor internaționale asupra prețurilor naționale. De asemenea, o devalorizare ar putea fi transmisă mai repede asupra prețurile bunurilor comerciale și costului de trai, negându-și efectele destinate inițial. Prin urmare, rata de schimb nominală ar fi mai puțin utilă ca și un instrument de ajustare. Gradul de deschidere al economiei are dimensiuni variate incluzând gradul de integrare comercială (ponderea exporturilor reciproce plus ale importurilor asupra PIB) cu țările partenere, partea bunurilor comerciale versus cele necomerciale, și ale bunurilor și serviciilor în producție și consum, înclinația marginală spre import, și mobilitatea internațională a capitalului. Aceste concepte se suprapun dar nu sunt în mod necesar și sinonime. O economie poate dispune de o pondere mare de mărfuri comerciale, dar să aibă importuri și exporturi scăzute (și prezintă un comerț exterior multiplicator redus).

Diversificarea producției și a consumului

Un înalt grad de diversificare a producției și consumului, în „portofoliul locurilor de muncă”, și care are corespondență în importuri și exporturi, diluează impactul posibil al șocurilor asupra unui anumit sector. Prin urmare, diversificarea reduce nevoia de schimbare în termeni de comerț prin intermediul ratei nominale de schimb și furnizează „izolare” împotriva unei varietăți de turbulențe. Mai multe țări partenere și mai diversificate ar putea mai mult ca posibil să îndure costuri mai mici provenite din părăsirea ratei nominale de schimb și găsirea unei singure monede.

Similaritățile ratelor inflației

Dezechilibrele externe ar putea apărea din diferențe persistente în ratele naționale ale inflației care rezultă din, printre altele, disparitățile în cadrul dezvoltărilor structurale, diversității în cadrul instituțiilor pieței muncii, diferențelor în cadrul politicilor economice și preferințelor sociale diverse (cum ar fi aversiunea la inflație). Fleming notează că atunci când ratele inflației între țări sunt (scăzute și) similare de-a lungul timpului, termenii comerțului rămân destul de stabili. Acest lucru va furniza în schimb tranzacții ale contului curent mult mai echilibrate și un comerț mai echilibrat și va reduce nevoia de ajustări ale ratelor nominale de schimb. Pe de altă parte, nu toate diferențialele inflației sunt problematice. Unele procese de „prindere din urmă” din unele țări mai puțin dezvoltate ar putea conduce către efecte de tipul „Balassa-Samuelson” până când procesul este complet. Unii dintre autori au propus în loc ca acești termeni de comerț să prezinte fluctuații înguste între țări.

Integrarea fiscală

Țările care împart un transfer supra-național fiscal care le-ar permite să redistribuie fonduri către o țară membră afectată de un șoc asimetric advers ar putea fi, de asemenea, facilitate în ajustarea unor asemenea șocuri și ar putea necesita ajustări mai puține ale ratelor nominale de schimb. Cu toate acestea, o asemenea proprietate ar necesita un grad avansat de integrare politică și o dorință de împărțire a unui asemenea risc.

Integrarea politică

Voința politică de a se integra este văzută de către unii ca fiind singura condiție importantă pentru adoptarea unei monede comune. Voința politică furnizează, printre altele, conformitate cu angajamentele comune, susține cooperarea în variate economii politice și încurajează mai bune legături între instituții. Haberler subliniază că similaritatea atitudinilor politice printre țările partenere este relevantă în transformarea unui grup de țări într-o zonă monetară de succes. Tower și Willett adaugă că o zonă monetară de succes are nevoie de un grad rezonabil de compatibilitate al preferințelor în ceea ce privește creșterea, inflația și șomajul și o abilitate semnificativă dezvoltată de către oamenii politici în ceea ce privește tranzacționarea între anumite obiective.

A existat, de asemenea, o interesantă dezbatere și cu privire la corelațiile dinamice dintre integrarea politică, economică și monetară. Procesul european de integrare a privilegiat integrarea economică. De la Tratatul de la Roma (1957) încoace, majoritatea pașilor instituționali către integrare au fost animați de crearea unei zone a liberului schimb, a unei uniuni vamale, piețe comune și a unei uniuni economice. Prin urmare, în Europa a prevalat un proces de integrare care avea la punctul de început o integrare economică, o forță monetară conducătoare și stimulatoare de-a lungul timpului și unele forme de integrare politică.

Figura 22 – O privire asupra integrării economice, monetare și politice

Sursa: Schemă elaborată de autoare după Mongelli F.P. – “New Views on the Optimum Currency Area Theory: What is EMU telling us?”, Working Paper, no. 138, European Central Bank Series, 2002

În decursul timpului teoria zonelor monetare optime a fost acompaniată de o puternică dezbatere asupra caracteristicilor instituționale și stabilirii unei uniuni monetare, dar și asupra „trinității imposibile”, adică imposibilitatea reconcilierii comerțului liber și mobilității capitalului, autonomiei monetare și ratelor de schimb fixe.

Primii analiști ai acestui fenomen complex au inițiat, de asemenea, o dezbatere asupra beneficiilor și costurilor adoptării unei singure monede. Această dezbatere există până și în ziua de astăzi și are implicații importante asupra motivației de formare a unei zone monetare în interiorul unui grup de țări partenere.

Câteva dintre proprietățile zonelor monetare optime au mai trebuit încă să fie enunțate și analizate în anumite detalii. Robson a observat că acele câteva proprietăți sunt dificil de măsurat fără a exista ambiguități, dar și mai dificil erau de evaluat una față de alta. Dacă privim perioada aceasta de pionierat ca pe un întreg ne dăm seama că a lipsit teoria zonelor monetare optime de un cadru unificator. S-ar putea totuși trasa diferite margini ale unei zone monetare dacă facem referire la anumite proprietăți ale teoriei zonelor monetare optime. Tavlas a numit acest lucru „problema neconvingerii”, datorită faptului că proprietățile ZMO arată în direcții diferite: de exemplu, o țară ar putea să fie deschisă vorbind în termeni de comerț reciproc cu un grup de țări partenere indicând preferința pentru un regim al ratei de schimb fixe sau pentru o integrare monetară alături de partenerii ei principali. Cu toate acestea, aceeași țară ar putea afișa o mobilitate scăzută a factorilor de producție fizici și a forței de muncă vis-à-vis de partenerii comerciali sugerând în schimb că un aranjament pe rata de schimb flexibilă ar putea fi de dorit pentru a putea face față șocurilor care provin din exteriorul acestui grup.

Tavlas a mai observat că ar putea să existe și o „problemă a inconsistenței”. De exemplu, micile economii, care sunt în general mai deschise, ar putea să prefere să adopte o rată fixă de schimb sau chiar o integrare monetară alături de principalii parteneri urmând proprietatea dată de gradul de deschidere. Cu toate acestea, aceleași mici economii este mai puțin probabil să fie la fel de diversificate în producție în raport cu cele mai mari. În acest caz ar putea să fie candidați mai buni pentru un regim al ratei flexibile, în concordanță cu proprietatea care reiese din gradul de diversificare al producției. În schimb, McKinnon notează că economiile mai diferențiate sunt în general mari și au un sector al comerțului mai redus.

Cum ar putea totuși să fie ierarhizate proprietățile ZMO? Flexibilitatea prețurilor și salariilor, precum și mobilitatea factorilor de producție, incluzând și forța de muncă, au avut un rol foarte important în dezbatere. Integrarea financiară a piețelor a fost considerată a fi foarte relevantă. Cu toate acestea, cel puțin până la mijlocul anilor 1980, pentru câteva țări europene, mobilitatea și convertibilitatea totală a capitalului a reprezentat o excepție mai mult decât o regulă. Diferențele de inflație erau încă relativ mici dar nu neglijabile până în timpul șocurilor petroliere. Gradul de deschidere economică și de diversificare al producției și consumului au avut tendința de a-și afișa efectele asupra piețelor bunurilor și forței de muncă. Voința politică de integrare a fost înțeleasă a fi o premisă crucială pentru continuarea integrării în majoritatea altor domenii.

Perioada reconcilierii: anii 1970

Dezbaterea asupra proprietăților unei ZMO, precum și asupra costurilor și beneficiilor acesteia, a primit un impuls din partea celui de-al doilea val de contribuții care îi includea pe Corden, Mundell, Ishiyama și Tower și Willett. Meritul acestor autori a fost acela de interpreta împreună diverse proprietăți. Această reconciliere a întărit interpretarea unora dintre proprietăți și a condus către noi perspective cum ar fi rolul similitudinii șocurilor. Corden menționa că formarea unei zone monetare cu un grup de țări partenere implică pierderea controlul direct asupra politicii monetare naționale și asupra ratei de schimb. Acest lucru presupune abandonarea cheltuielilor naționale ale politicilor de schimbare implicând un cost în măsura în care prețurile și salariile nominale descend în mod rigid. În zona monetară, o țară care se confruntă cu un șoc al cererii la export ar fi nevoită să recurgă la politici de cheltuieli naționale de absorbție – cum ar fi o înăsprire a fiscalității sau o expansiune a acesteia – pentru a restaura balanța externă. În același timp, ar trebui, de asemenea, să se bazeze pe schimbările venite din partea ratei reale de schimb. Flexibilitatea prețurilor și salariilor nominale ar putea conduce la o flexibilitate a ratei reale de schimb în prezența unor anumite șocuri sau în prezența anumitor dezechilibre. Acest lucru ar putea în schimb să reducă volumul necesar de absorbție politică. În concluzie, există un schimb între flexibilitatea ratei de schimb reale, care este bazată pe piața și care poate opera destul de rapid, și volumul cheltuielilor venite din politica de absorbție, care este mai puțin rapid.

Ishiyama recunoaște limitările care vin din definirea zonelor monetare optime bazate pe o singură proprietate și postulează că fiecare țară ar trebui să evalueze costurile și beneficiile participării la o zonă monetară din punctul de vedere al propriului interes și al propriei bunăstări. Ishiyama subliniază, de asemenea, că diferențele dintre ratele inflației și salariu cresc ca rezultat al diferitelor preferințe sociale, iar politicile de management al cererii naționale care se află în conflict sufocă alte proprietăți ale ZMO.

Tower și Willett ilustrează prin intermediul graficii proprietățile diverse ale ZMO și schimburile comerciale care le implică vis-à-vis de regimurile alternative ale ratei de schimb. Aceștia arată, printre alții, că alăturarea la o zonă monetară implică o nefolosință a monedei pe măsură ce gradul de deschidere al țării este mai mare, dar constrânge folosirea politicilor macroeconomice pentru atingerea echilibrului intern datorită unor constrângeri externe asupra zonei monetare privită ca întreg. Costul total al ajustării pivotează în jurul surselor, tipului și puterii turbulențelor externe. Asemenea costuri sunt o funcție descrescătoare a gradului de deschidere. În sfârșit, aceștia afirmă, că nu există un acord general asupra importanței cantitative a niciunei proprietăți a ZMO și subliniază nevoia de mai multe cercetări empirice asupra acestui lucru. Cu toate acestea, teoria ZMO a fost până acum un catalizator pentru noi cercetări asupra regimurilor ratei de schimb conducând către noi perspective valoroase.

Calitatea zonei monetare rezidă, de asemenea, din tipul și similitudinea șocurilor în fața cărora o țară și partenerii acesteia trebuie să reziste. Există o diferența importantă între șocurile generate pe plan intern și cele externe. McKinnon afirmă că, spre exemplu, țara A trebuie să decidă dacă se integrează monetar cu țara B care afișează prețuri și costuri interne foarte stabile. În schimb, țara A este predispusă unor microșocuri cum ar fi schimbările interne în cadrul cererii și ofertei. Dar fixându-și rata de schimb cu țara B, mai târziu și-ar asigura stabilitatea prețurilor bunurilor de proveniență străină, păstrează beneficiile venite din adâncirea integrării comerciale și fluxurilor de investiții și propune utilitatea banilor. Desigur, microșocurile interne din țara A au încă efect asupra prețurilor la bunurile interne noncomerciale. Dar, alternativa menținerii acordului asupra ratei de schimb flexibile ar fi în mod sigur inferioară, deoarece ar exista instabilitatea prețurilor și în domeniul interne dar și extern, care ar implica atât costuri mai mari, dar și beneficii mai mici. Este remarcabil că acest argument anticipează, de asemenea, problema „ancorei nominale”.

Câțiva ani mai târziu, ca urmare a eșecului procesului declanșat la Bretton Woods, și datorită unui climat definit prin inflație ridicată în întreaga lume, se naște o provocare cu totul diferită. Corden a afirmat că schimbările care se produc la nivelul ratei nominale de schimb ar putea avea un rol de tampon în fața schimbărilor care vin din străinătate. Dacă țara A a îndurat prețuri străine incerte (cum ar fi prețurile mari la energie) originare din țara C (care ar fi poate un exportator de petrol), i-ar fi mai bine dacă s-ar izola, în măsura în care este posibil, prin a întreprinde o apreciere a ratei de schimb: țara A s-ar putea astfel să se protejeze de inflația importată din țara C. În mod evident, în acest ultim exemplu, țările A și C nu ar fi candidați potriviți pentru a forma o uniune monetară. Poate doar țările A și B. Așa după cum afirmă Tavlas un grup de țări care au caracteristici similare și care răspund în mod similar în fața șocurilor ar necesita mai puține ajustări ale ratei de schimb între ele. Acest grup ar forma o zonă monetară posibilă.

În timpul perioadei de reconciliere, analiza proprietăților ZMO dar și a costurilor și beneficiilor a necesitat existența unei structuri mai mari. Unii dintre autori au acordat o atenție sporită analizei asupra costurilor și beneficiilor care rezultă din apartenența la o zonă monetară. În fond, perspectivele unei balanțe pozitive între beneficii și costuri reprezintă principalul motiv pentru formarea unei uniuni monetare cu unul sau mai mulți parteneri. Alți câțiva autori au făcut o delimitare între analiza proprietăților ZMO, care ar putea fi mai degrabă neconcludentă, și analiza principalelor beneficii și costuri, care are propriile merite legate de teoria ZMO.

Beneficiile rezultă în principal din scăderea folosinței banilor, o mai mare transparență a prețurilor care ar vitregi concurența, dispariția incertitudinii cu privire la rata nominală de schimb din interiorul zonei care ar întări piața internă, încurajarea comerțului, riscuri ale investițiilor scăzute și promovarea investițiilor străine directe în zonă, precum și o alocare mai eficientă a resurselor. Alte beneficii ar rezulta din piețe financiare mai transparente și mai profunde, economii la costurile tranzacțiilor și o mai largă circulație internațională a monedei unice. Pe de altă parte, există anumite costuri de schimbare la o nouă monedă, costuri administrative mărite datorate creării unei instituții supranaționale, iar guvernul național va fi împiedicat de la egalizarea costului marginal provenit din impozitare și inflație. Apartenența la o zonă monetară îngustează meniul instrumentelor politice de care dispune un guvern național.

McKinnon redescoperă cea de-a doua contribuție fundamentală a lucrării lui Mundell. Această contribuție aduce în discuție rolul integrării financiare, sub forma activelor din exploatație într-o țară, în fața împărțirii riscului financiar. Țările care împart aceeași monedă pot diminua efectele șocurilor asimetrice dintre ele datorate diversificării surselor de venit prin ajustarea portofoliului de avere și prin punerea în comun a rezervelor lor valutare. Un corolar la acest argument este acela că similitudinea șocurilor nu reprezintă o premisă strictă pentru ca țările să împartă aceeași monedă dacă toți membri zonei monetare sunt integrați financiar și dețin creanțe ale ieșirilor fiecărora. O monedă comună ar putea să fie împărțită de către țările care sunt subiecte ale unor șocuri idiosincratice atâta timp cât se asigură una pe alta în ceea ce privește piețele financiare private.

Această perioadă are meritul de a aduce împreună proprietățile ZMO și de a fi discutat despre îngustarea opțiunilor politice sub directul control al guvernelor naționale. A fost avansată o nouă meta-proprietate și anume, similitudinea șocurilor. Analiza asupra costurilor și beneficiilor asociate cu o zonă monetară comună necesita o structură mai mare. Cu toate acestea, proprietățile ZMO sunt totuși sărace în conținutul empiric. Slăbiciunea cadrului analitic a început să apară mai clar și este discutată în următoarea perioadă. De asemenea, ierarhia proprietăților ZMO s-a schimbat într-un anumit fel. Corden afirmă că flexibilitatea prețurilor și salariilor se află pe primul loc și poate permite un răspuns rapid în fața turbulențelor. Gradul de deschidere și similitudinea șocurilor sunt de asemenea importante. Dar Mundell argumentează că dacă membri unei zone monetare sunt integrați financiar, o mai mare similitudine a șocurilor dintre ei, în alte condiții dezirabile, nu mai constituie o premisă strictă. Acest lucru a implicații relevante pentru dezbaterea asupra mărimii zonei monetare. Mobilitatea factorilor de producție și a forței de muncă este foarte dezirabilă dar implică de asemenea unele costuri și nu poate face față efectiv prezenței turbulențelor pe termen foarte scurt. Pentru Ishiyama primează similitudinea între inflațiile prețurilor și salariilor. Tower și Millett sunt în schimb mai agnostici. Corden postulează și că mișcările capitalului pe termen scurt pot contribui la ușurarea procesului de ajustare și că flexibilitatea politicii fiscale ar trebui să apară pentru a întreprinde cheltuieli destinate politiclor de absorbție, dacă este nevoie.

3) Perioada de reconsiderare: între anii 1980 și începutul anilor 1990

Aceasta a fost o perioadă în care teoria ZMO aproape că a fost datp uitării. Cadrul analitic aflat la baza teoriei ZMO a început așadar să se dilueze. Unii autori au notat că această pauză poate fi explicată și prin pierderea avântului în ceea ce privește integrarea monetară. Atunci când interesul referitor la integrarea europeană monetară a renăscut la mijlocul anilor 1980, atât economiștii, cât și politicienii au revenit asupra teoriei ZMO, dar nu au putut găsi răspunsuri clare la întrebarea dacă Europa ar trebui să continue procesul înfăptuirii integrării monetare complete.

În Raportul intitulat„O piață, o monedă” avându-l pe Emerson ca și coordonator se subliniază că „nu există o teorie gata de folosință pentru evaluarea costurilor și beneficiilor aduse de o uniune economică și monetară”. Teoria ZMO, în opinia lor, a furnizat importante perspective incipiente dar furnizează doar un cadru analitic îngust și depășit pentru definirea competențelor economice și monetare ale unui domeniu geografic dat.

Unul dintre principalele costuri percepute ca efect al integrării monetare este acela că statele membre pierd controlul direct asupra politicii monetare naționale. Acest lucru le împiedică să se folosească de pârghiile stabilizării ciclurilor de afaceri: costul care este reprezentat de fluctuații ciclice largi este mai sever dacă șocurile sunt asimetrice față de ale altor țări partenere. Critica monetaristă asupra constantei curbei Philips pe termen scurt, care stă la baza unei literaturi anterioare referitoare la ZMO, alterează evaluarea acestui cost specific prin evidențierea faptului că forța de muncă negociază mai degrabă în termeni de salariu real decât de salariu nominal. Prin analogie, curba trebuie să fie întărită de inflația așteptată și schimbările din politică ce au fost perfect așteptate ar putea să nu exercite nici un impact asupra variabilelor reale. Curba lui Philips a fost atunci înlocuită de rata naturală a șomajului (RNS). Politicienii au în principal de făcut o alegere asupra ratei inflației, mai degrabă decât asupra unui nivel dorit de șomaj și activitate economică. Cu toate acestea, din acest punct, costurile din pierderea controlului direct asupra politicii monetare naționale sunt reduse.

Alesina, Baro și Tenreyro argumentează că țările care derulează reciproc fluxuri importante de mărfuri și factori de producție și au un nivel ridicat de armonizare la nivelul prețurilor vor avea cele mai mici costuri derivate ca urmare a abandonării independenței monetare în raport cu partenerii. Calvo și Reinhart ridică problema că în măsura în care politica monetară nu este utilizată corespunzător ca un instrument de stabilizare, pierderea independenței monetare nu reprezintă un cost substanțial.

Emerson și câțiva alți autori au demonstrat că și pe termen lung, o inflație relativ mare nu aduce nici un beneficiu macroeconomic în ceea ce privește șomajul și creșterea. Dimpotrivă, inflația mai mare este asociată cu o rată mai mare a șomajului și niveluri relativ mici de venit real pe cap de locuitor. Inflația neanticipată are și mai multe efecte economice adverse decât cea anticipată prin intermediul câtorva canale. Costurile reducerii inflației ar putea să fie destul de substanțiale. Aceste lucruri au implicații asupra analizei beneficiilor și costurilor curente și viitoare venite din unificarea monetară și din rolul politicii monetare.

Punctul de vedere asupra ineficienței politicii monetare nu este unul cu privire la care să se fi înregistrat controverse importante. Există surse potențiale de non-neutralitate a banilor. Melitz notează că și țările care se confruntă cu șocuri identice pot necesita diferite răspunsuri politice datorită diferențelor care derivă din pozițiile lor economice originale, gradul de flexibilitate al prețurilor și salariilor, structura taxelor, răspunsul la comerț și preferințelor. Participanții la o zonă monetară pot avea antipatii diferite cu privire la inflație și ar putea să le fie mai rău dacă ar împărți o monedă unică. Groschen și Schweitzer aprofundează această problemă din alt unghi, semnalând faptul că în Statele Unite o creștere mai mare a salariilor nominale contribuie la ușurarea descendenței rigide a acestora. Cu toate astea, în mod simultan, inflația generează și variații ale salariilor distrugătoare și neintenționate provenite din rigidități simetrice. Aceste variații continuă să escaladeze cu mult după ce beneficiile au fost epuizate. Așadar, rigiditățile interacționează cu nivelele inflației, implicând un beneficiu alunecos care estimează în mod exagerat impactul unei inflații scăzute. Pe scurt, costurile din pierderea controlului direct asupra politicii monetare naționale par mai degrabă mici decât cele care reies din calificările de mai sus.

Abilitatea unei țări sau a unui grup de țări de a atinge și menține o inflație redusă este importantă în evaluarea costurilor unei integrări monetare. Unele guverne pot avea un stimul în a-și renega angajamentul legat de atingerea unei inflații scăzute așa cum a fost luat în fața publicului, în schimbul reducerii șomajului de-a lungul Curbei Philips pe termen scurt. Dar agenții economici învață foarte rapid despre o asemenea strategie. După o creștere bruscă a inflației publicul așteaptă descreșterea acesteia. Chiar și creșterile bruște viitoare ar putea să erodeze în mod discontinuu orice câștig inițial pe termen scurt venit dintr-o anunțare a atingerii obiectivului de inflație scăzută. În mod similar, devalorizările pot și ele să genereze efecte puternice și de durată. Această țară ar putea fi prinsă într-un echilibru mărit între inflație și rata naturală a șomajului. Costurile deflației suportate de una singură ar putea fi destul de piperate.

Pentru o țară care a avut indici de inflație mari de-a lungul anilor, precum și o reputație în a-și încălca promisiunile legate de scăderea inflației, o cale de a câștiga imediat credibilitatea unei inflații mici este aceea de cedare a suveranitatății asupra politicii monetare internaționale și de stabilire a unei uniuni monetare complete cu o țară care are inflație scăzută. O premisă importantă este aceea că o astfel de țară ancoră există într-o uniune monetară vizată. Această țară ancoră ce are o inflație scăzută are în schimb recunoașterea totală a costului unei inflații ridicate și variabile, a construit o istorie puternică a unei inflații scăzute și stabile și nu-și va altera disciplina monetară proprie după stabilirea unei uniuni monetare. Această țară într-adevăr ar putea să fie o puternică ancoră nominală pentru uniunea monetară.

Se pune întrebarea dacă schimbările preconizate la nivelul ratei nominale de schimb sunt într-adevăr eficiente? Dacă nu, costul pierderii controlului direct asupra instrumentului ratei nominale de schimb ar fi la fel de semnificativ cum se credea anterior. Există două puncte de vedere asupra acestei probleme. Primul punct de vedere este acela că schimbările în ceea ce privește ratele nominale de schimb nu încurajează ajustările dezechilibrelor externe așa cum au fost asumate de vechea teorie a ZMO care folosea „modelul fluxului-comercial” al determinării ratei de schimb. Schimbările ratei de schimb operează în schimb cu întârzieri considerabile datorate lentorii canalului balanței de portofoliu. Odată cu echivalarea ricardiană și previziunile perfecte ale agenților, schimbările survenite în politicile macroeconomice ar putea să nu afecteze rata curentă de schimb. Canzoneri, Vallés și Viñals arată că acele costuri provenite dintr-o rată de schimb nenominală pentru țările care aderă la UEM este posibil să fie mai scăzute deoarece mișcările din ratele de schimb sunt dominate de șocurile monetare și financiare prevenind rata de schimb să exercite funcția de stabilizare macroeconomică. În cele din urmă, modelul „cost of diving” propus de Krugman și modelul de stabilire pe piață a prețurilor ilustrează, de asemenea, de ce firmele raționale ar putea să nu-și altereze rapid prețurile la export. Acest lucru reduce astfel eficacitatea schimbărilor ratei nominale de schimb.

Cel de-al doilea punct de vedere este acela că unele episoade ale ajustării ratei nominale de schimb au fost eficiente. De Grauwe notează că devalorizarea din 1982 în Belgia a ajutat la „restaurarea echilibrului contului intern și comercial la un cost care a fost cel mai probabil mai scăzut dacă nu ar fi utilizat instrumentul ratei de schimb”. Devalorizarea franceză din 1982-1983 stă și ea mărturie la acest lucru. Devalorizarea italiană după părăsirea mecanismului european al ratei de schimb în 1992 a contribuit la susținerea activității economice. Acestea, precum și alte episoade ilustrează că unele ajustări ale ratei de schimb ar putea să fie chiar eficiente sub anumite circumstanțe: dacă sunt acompaniate de o încercare credibilă de corectare a surselor de dezechilibru și dacă sunt văzute ca un remediu singular (instrumentul ratei de schimb nu poate să fie utilizat sistematic). Totuși, conform celor care susțin cel de-al doilea punct de vedere, ar putea exista unele costuri provenite din pierderea controlului direct asupra instrumentului ratei de schimb. Acest cost s-ar manifesta într-o deflație mai severă ca urmare a unor șocuri. Remediul este, desigur, de a dezvolta flexibilitatea ratei de schimb prin creșterea flexibilității prețurilor și salariilor.

Diferențele din cadrul instituțiilor de pe piața forței de muncă ar putea conduce către dezvoltări divergente ale salariilor și prețurilor chiar și în prezența unor șocuri similare. Bruno și Sachs subliniază că șocurile legate de furnizare ar putea avea diferite efecte macroeconomice depinzând de gradul de centralizare din negocierile salariale. Atunci când negocierile salariale sunt destul de centralizate, sindicatele tind să internalizeze efectele inflaționiste asupra creșterilor salariale, conținând unele schimbări în salariile reale, iar șocul negativ va avea o durată mai scurtă și va fi mai puțin distructiv pentru activitatea economică. Țările cu o puternică descentralizare ar putea tarifa mai bine în fața șocurilor de aprovizionare decât țările cu un grad intermediar de descentralizare. Astfel, țările cu diferențe în instituțiile de pe piața forței de muncă ar putea găsi costisitor, din acest punct de vedere, să formeze o uniune monetară.

Reviziunile asupra cadrului analitic al vechii teorii asupra ZMO conduc la o nouă teorie a ZMO. Aparatura analitică de abordare atât a ZMO cât și a UEM s-a schimbat datorită noilor puncte de vedere din cadrul Curbei Philips pe termen scurt, credibilității și importanței unei ancore nominale, internalizarea beneficiilor unei inflații scăzute, efectelor unei singure monede asupra pieței muncii și punctelor de vedere legate de eficacitatea scăzută a modificărilor ratei de schimb. O moștenire importantă a acestei perioade este aceea că există cumva puține costuri datorate pierderii autonomiei asupra politicilor macroeconomice interne. Există, de asemenea, mai multe beneficii, datorate câștigului credibilității, pentru țările care au un istoric al unei inflații mai ridicate și mai variabile.

4) Perioada studiilor empirice asupra zonelor monetare optime: din anii 1980 și până astăzi

Din rațiuni de natură metodologică am considerat oportun să fac o analiză a câtorva dintre studiile empirice recente elaborate cu privire la diversele proprietăți ale zonelor monetare optime. Multitudinea acestor studii se datorează inovațiilor teoretice discutate în perioadele anterioare, avansării în metodele econometrice și mai presus interesului renăscut asupra integrării europene economice și monetare. Aceste studii empirice încearcă să descifreze de ce grupuri specifice de țări pot forma o zonă monetară optimă, prin analizarea și compararea unor proprietăți variate ale ZMO și aplicarea câtorva tehnici econometrice. Astfel ele doresc să operaționalizeze teoria zonelor monetare optime. Accentul acestei perioade cade asupra Europei. Principalul motiv pentru această alegere este că procesul european de integrare a început deja din anii 1950. Europa este în unele sensuri cea care furnizează un laborator de apreciere a fiecărei proprietăți a ZMO și de monitorizare a efectelor adâncirii integrării economice, financiare și monetare.

Flexibilitatea prețurilor și salariilor

Există aproape un consens asupra faptului că flexibilitatea prețurilor este scăzută în rândul țărilor europene. OECD (1999) și Comisia Europeană (1999) găsesc că flexibilitatea prețurilor este îngreunată, cu toate că există graduri diferite în cadrul zonei euro, de către implementarea lentă a Programului unei Piețe Unice, demantelarea treptată a barierelor comerciale tarifare și netarifare interne și externe și continuitatea acordării ajutoarelor de stat în unele sectoare. De exemplu, există o concurență pe piață scăzută și tendințe monopoliste în sectoarele cu concentrare mare de întreprinderi deținute de stat sau în sectoarele în care a existat monopol de stat.

Bayoumi și MacDonald nu au găsit nici o evidență referitoare la vreo revenire a mediei prețurilor relative regionale în Canada și Statele Unite de-a lungul ultimilor 30 de ani. În schimb, OECD semnalează că nu există nici o dovadă empirică a susținerii diferențialelor care conduc la modificări permanente în ceea ce privește prețurile de consum între regiunile din Australia (în perioada 1956-1998) și Spania (între 1978-1998). Inflația s-a situat pe o scală între punctul minim de 1% și punctul maxim de aproximativ 3% pe an în Australia și aproape 4% în Spania. De Grauwe și Venhaverbeke afirmă că ratele reale de schimb au fost mai puțin variabile, în mod semnificativ, în cadrul țărilor europene luate separat decât între ele.

Flexibilitatea scăzută a salariilor reprezintă și un factor important care a stat la baza lipsei de flexibilitate a prețurilor. În ciuda progreselor semnificative din ultimii ani, salariile reale sunt totuși destul de rigide în cadrul multor țări europene, cu unele diferențe între acestea. Există și o viteză destul de mică cu care se produc ajustările salariilor reale la șocurile economice cu care se confruntă Europa continentală. Câteva dintre instituțiile pieței muncii contribuie la explicarea flexibilității scăzute a salariilor, printre care: acordurile referitoare la salarii, protecția angajaților și angajatorilor, sistemele de asigurare împotriva șomajului și rezervele minime de salarii, Comisia Europeană (1999) și FMI (1999). Unele studii au descoperit un grad ridicat de eterogenitate a instituțiilor de pe piața muncii.

Câteva studii recente au stabilit o legătură importantă între piața produselor și piața salariilor: țările ce dețin reguli mai stringente referitoare la piața produselor tind să aibă o legislație mai restrictivă referitoare la forța de muncă. Astfel, reformele de pe piața muncii ar putea fi un catalizator pentru ușurarea legislației din domeniul forței de muncă. Asemenea reforme structurale implică concurența, întărind legăturile dintre flexibilitatea prețurilor și cea a salariilor, permițând prețurilor să se ajusteze mult mai rapid în fața șocurilor. Totuși, drumul continuării implementării Programului Pieței Unice va implica atât flexibilitatea prețurilor, cât și cea a salariilor.

Integrarea pieței muncii

Mobilitatea forței de muncă ar putea să contribuie la ajustarea în cazul unor șocuri permanente și atunci când salariile reale scad în mod rigid. Cu toate acestea, unele studii au relevat faptul că această mobilitate a fost cu de două până la de trei ori mai mare în Statele Unite decât în Europa (OECD – 1999). Eichengreen a descoperit că variația șomajului în Europa a fost de două ori mai mare decât cea din Statele Unite, în timp ce dispersia sa a fost de patru ori mai mare în Europa decât cea din USA. Au fost subliniate diferențe importante între Europa și Statele Unite și în ceea ce privește răspunsurile macroeconomice la rata șomajului și la șocul provocat de șomaj. În Statele Unite șocurile generate de șomaj care au rezultat dintr-o scădere a cererii de bunuri și servicii produse într-o anume regiune nu au fost persistente datorită unui grad înalt de mobilitate interregională a forței de muncă. Cu toate acestea, în Europa, modificările care se produc la nivelul ratei șomajului tind să fie mai persistente datorită unei mobilități mai scăzute a forței de muncă între țările membre. Bentolilla (1997) a descoperit că probabilitatea migrației nu este sensibilă în fața unui șomaj relativ. Mai mult, OECD a notat că mobilitatea transfrontalieră nu reprezintă neapărat un răspuns la șocurile economice din zona euro și că în schimb sunt motivate de orice alți factori și este permanentă. Stimulii economici ai mobilității au slăbit chiar mai mult datorită nivelurilor ridicate de șomaj, convergenței venitului și reducerii diferențialelor salariale între țări. Procesul de prindere în urmă din punct de vedere economic a îngustat de fapt golul dintre salarii și venitul pe cap de locuitor din cadrul UE reducând așadar stimulii migrației.

Câțiva factori ajută explicarea mobilității scăzute a forței de muncă în majoritatea țărilor UE. Bertola observă că unele aspecte cantitative ale pieței muncii (numărul și nivelurile salariale) sunt interconectate și lipsa flexibilității ocupării cu forță de muncă împreună cu rigiditatea salariilor se stimulează reciproc. Dar sunt și alți determinanți specifici de natură socială, culturală și administrativă care se află în culisele mobilității geografice scăzute din Europa. Unii specialiști descoperă ineficiențele din procesul de armonizare inter-regională a locurilor de muncă ca și costurile mobilității ridicate. Blanchard își punea întrebarea dacă barierele culturale și de limbă ar putea chiar să dispară. De asemenea, există bariere importante în domeniul piețelor imobiliare din Uniunea Europeană. Un grup de experți numit de către Comisia Europeană în 1996 atribuie parțial această mobilitate scăzută a forței de muncă unei combinații de factori administrativi și instituționali, printre care: portabilitatea scăzută peste granițe a protecției sociale și a drepturilor la pensie suplimentară, dificultăți administrative și costul foarte mare al câștigării statutului de rezident, lipsa comparabilității și recunoașterii reciproce a calificărilor profesionale și restricții în ceea ce privește angajarea în sectorul public.

Integrarea pieței factorilor de producție

Câteva studii au arătat că investițiile străine directe între țări au devenit mai evidente în Zona Euro. OECD arăta că atât intrările, cât și ieșirile de investiții străine directe ale Zonei Euro au sporit semnificativ în ultimii ani. De asemenea, pe termen mediu, investițiile străine directe par foarte afectate de schimbările care au loc în condițiile economice regionale. Piețele publice încă mai operează la o bază națională largă. Comisia Europeană estima în anul 1999 că barierele semnificative legate de accesul la piață rămâneau încă în câteva sectoare europene. În concluzie, fluxurile investițiilor străine directe erau în creștere, ceea ce conduce în timp către o creștere a împărțirii activelor străine deținute și diversificării portofoliului încurajând împărțirea riscului.

Integrarea piețelor financiare

Gradul în care țările europene sunt financiar integrate este evaluat din diverse unghiuri printre care, intensitatea fluxurilor financiare transfrontaliere (test cantitativ), legea unui singur preț (test de arbitraj), precum și similitudinea între instituțiile financiare și piețe. Punctul de vedere comun este acela că nivelul de integrarea financiară este mai scăzut între țările europene decât între statele componete ale SUA. În ceea ce privește testul cantitativ, sunt câteva măsurători, majoritatea indirecte. Un lucru foarte important, Atkenson și Bayoumi au găsit că integrarea pieței financiare este în mod evident mai mare între țări decât în interiorul țărilor, facându-se referire aici la țările care sunt organizate în regiuni sau land-uri, acestea având o anumită autonomie.

În ceea ce privește testul de arbitraj, sunt indicații clare că integrarea financiară a apărut de curând în termenii unor mai puține oportunități de arbitraj și a unor diferențiale ale dobânzii mai mici. Câțiva autori au observat un grad crescut de integrare a piețelor financiare în termenii legii prețului unic. Piețele banilor din cadrul Zonei Euro s-au integrat foarte rapid după introducerea monedei unice. În același timp, alți specialiști au arătat că cointegrarea prețurilor este destul de mare și în lume și că acesta nu este un fenomen pur european.

În ceea ce privește similaritățile din structurile financiare, putem să tragem anumite concluzii din studiile asupra mecanismului de transmitere monetară (MTM) în cadrul țărilor din Zona Euro. Astfel de studii au analizat și comparat, printre altele, structurile financiare ale țărilor. Au arătat că țările europene afișează diferențe semnificative în termeni ai maturității structurii datoriilor, valorii nete a firmelor din sectoarele casnice, structurii legale, costurilor întăririi contractelor, etc. Astfel de diferențe sunt puțin probabil de a se diminua doar gradual de-a lungul timpului. S-a pus așadar întrebarea dacă prestarea de servicii financiare este deschisă competiției atât în cadrul economiilor locale, cât și față de cea venită din exterior?

Gradul de deschidere al economiei

Gradul de deschidere al economiei măsurat prin intermediul raportului între volumul total al exporturilor și importurilor și PIB este destul de mare în cadrul tuturor țărilor europene: media sa este de aproximativ 40% din PIB. Datorită procesului de liberalizare comercială, amplificat și de implementarea Programului Pieței Unice, precum și adâncirii comerțului cu produse industriale, prețurile bunurilor devin din ce în ce mai aliniate în cadrul Uniunii Europene.

Diversificarea producției și consumului

Diversificarea producției este mare în majoritatea țărilor UE. Bini-Smaghi și Vori au descoperit că în ceea ce privește sectorul produselor manufacturate, în medie, diferența dintre structurile regionale de producție este mai mare în cadrul UE decât în cadrul SUA. De asemenea, aceștia au găsit că varianța compoziției ieșirilor este de două ori mai mare în SUA decât în UE. OECD a examinat gradul de similitudine în structura consumului în cadrul țărilor din zona euro. Un indice de similitudine al consumului este întocmit pe baza corelării componentelor variate ale consumului real din fiecare țară. Pentru țările din Zona Euro, referința o reprezintă media Zonei Euro. Rezultatele dezvăluie un grad mare de similitudine în majoritatea țărilor exceptând Spania. S-a descoperit astfel că țările Uniunii Europene au tendința de a se comporta ca un grup, într-un grad mai mare decât cele 12 districte americane pe care specialiștii le-au luat în calcul în acest test.

Similitudinile ratelor inflației

Ratele inflației au scăzut în toate țările industrializate, în ultimii 15-20 de ani, deși în ritmuri diferite. Diferențialele inflației din cadrul UEM s-au redus în limite înguste în toate țările UE și în special în cele din zona euro. Cu toate acestea, ratele inflației ne-au arătat de atunci unele variații naționale care se datorează unui număr de trei factori: factori statistici și neregulați (zgomot), unele forțe economice adânci care lucrează incluzând finalizarea pieței unice și transparența transfrontalieră crescută ce contribuie la reducerea diferențelorîn ceea ce privește prețurile bunurilor comerciale, precum și efectul Balassa-Samuelson și diferențele din cadrul condițiilor ciclice și politicilor de cerere. OECD afirma că susținerea diferențelor dintre ratele inflației este acceptabilă cu condiția ca acestea să reflecte un proces de ”prindere din urmă”.

Integrarea fiscală

Putem să privim integrarea fiscală din câteva unghiuri complementare de vedere. Din punctul de vedere al convergenței fiscale, o realizare evidentă este aceea că țările din Zona Euro au satisfăcut în principiu criteriile fiscale impuse la Maastricht și acum respectă exigențele noii ediții a Pactului de Stabilitate și Creștere. Există și alte dovezi ale unui nivel mai profund de convergență fiscală. Pozițiile fiscale se apropie datorită integrării economice care încurajează armonizarea în diferite domenii: a impozitării, cheltuirii și legislației fiscale. De Bandt și Mongelli au găsit dovada că pentru țările din Zona Euro corelația a crescut stabil în perioada 1970 – 1980, în timp de dispersia fiscală a regresat într-un ritm susținut în cazul tuturor țărilor luate în considerare.

În ceea ce privește stabilizarea fiscală, din păcate, bugetele naționale ale țărilor din Zona Euro nu au fost capabile să facă față și celor mai severe turbulențe care au afectat activitatea economică și ocuparea cu forță de muncă. Aceste scopuri presupun existența unui buget echilibrat, sau chiar a unui surplus fiscal, pentru a satisface cerințele Pactului de Stabilitate și Creștere.

Cea de-a treia dimensiune a integrării fiscale este facilitatea de a partaja riscul public care ar putea să fie furnizat de existența unui buget supranațional.

Integrarea politică

O voință politică puternică a reprezentat într-adevăr un vector suportiv al procesului de avansare a integrării europene. Diferențele în ceea ce privește preferințele politice în cadrul țărilor UE au fost expuse de Gaspar și Mongelli care afirmau că stabilizarea inflației, deficitele bugetare și ratele de schimb dezvăluie o preferință clară pentru unificarea monetară. Dar oare aceste lucruri sunt suficiente pentru a spune că integrarea politică a fost atinsă? O tentativă de răspuns ar putea veni din ceea ce înțelegem noi prin integrare politică. În prezent, moneda unică este asumată de un grup de țări suverane care nu formează un stat. Mai mult, Zona Euro nu va deveni un stat de sine stătător în sensul tradițional în viitorul apropiat. Aceasta este o situație unică care impune ca integrarea politică să fie evaluată diferit față de un punct de referință ales. Sunt cel puțin trei aspecte de luat în considerare. Primul aspect se referă la o tot mai mare integrare politică funcțională. Cel de-al doilea aspect este acela că țările din Zona Euro și-au transferat suveranitatea legată de unele elemente ale politicilor lor economice. Al treilea aspect arată o nevoie tot mai crescută de coordonare politică care se justifică pe baza unui puternic efect de spillover politic între țări, prin prezența economiilor de scală și indivizibilității unor anumite funcții și prin beneficii posibile de bunăstare rezultate din împărțirea riscului.

j) Similitudinea șocurilor

Similitudinea șocurilor și a politicilor de răspuns față de aceste șocuri reprezintă o proprietate care le poate îngloba pe toate celelalte proprietăți ale unei ZMO, asigurând nivelul dezirabil de interacțiune dintre unele proprietăți. La nivel intuitiv, putem spune că dacă incidența șocurilor legate de cerere și ofertă, precum și viteza cu care se pot ajusta economiile sunt similare între țările partenere, atunci nevoia pentru o autonomie politică este redusă și beneficiile nete care reies din adoptarea unei monede unice ar putea să fie mai mari.

Bayoumi și Eichengreen au identifica o corelație pozitivă între șocurile fundamentale din Austria, Germania, Danemarca, Franța, țările Benelux și Elveția iar Tavlas nota că rezultatele studiilor asupra similitudinii șocurilor sunt ambigue și deseori în conflict.

Analiza asupra majorității proprietăților ce țin de o zonă monetară optimă trebuie să țină seama de economie la fel ca și de instituțiile fiecărei țări și de comportamentul și preferințele agenților economici. Impunerea unora dintre proprietățile zonei monetare optime a devenit mai articulată decât a fost vreodată. Rolul acestei teorii este să arate dacă, sau mai bine spus când este benefic pentru două sau mai multe state să creeze o uniune monetară. Sarcina teoriei ZMO este de a asigura răspunsuri pertinente pentru măsurile care trebuie luate pentru a îmbunătăți situația și de a face posibilă uniunea monetară.

Ținând cont de faptul că pentru a forma o uniune monetară trebuie să existe o decizie, iar aceasta se bazează în parte pe teoria ZMO, proprietățile în cauză trebuie analizate ex–ante. De fapt trebuie să știm dacă la momentul lansării stadiului de uniune monetară acestea vor fi îndeplinite, sau dacă există premise pentru ca după lansarea acestui stadiu, statele în cauză să se apropie mai mult de statutul de ZMO. Așadar teoria clasică a zonelor monetare optime oferă justificarea economică a realizării zonelor monetare. Evoluțiile recente aduc însă în prim plan critici în creștere la teoria clasică a ZMO.

Cea mai importantă critică, ce a revoluționat percepția teoriei ZMO, este că teoria clasică nu a considerat natura endogenă și dinamică a criteriilor, economiștii aplicându-le pe baza unei abordări statice, în care evoluțiile pozitive ulterioare nu sunt relevante. În opinia mea, teoria clasică ZMO a ignorat Critica lui Lucas, și nu a luat în calcul discontinuitatea provocată de schimbarea majoră de regim.

Frankel și Rose au susținut caracterul endogen al criteriilor ZMO și au afirmat că accentuarea integrării datorită unificării monetare, va duce la sincronizarea mai bună a ciclurilor economice și la apropierea de statutul de zonă monetară optimă. Această schimbare apare datorită discontinuității în comportamentul agenților economici în sensul că aceștia își adaptează comportamentul în interesul Uniunii Economice și Monetare.

În acest sens, o țară care nu satisface criteriile poate participa la o uniune monetară, obținând astfel avantaje nete din eliminarea riscurilor de schimb și a costurilor de tranzacție. Reducerea costurilor duce la creșterea gradului de integrare, care în continuare stimulează corelarea ciclurilor economice, fiind astfel demonstrate limitele aplicării statice a teoriei.Abordarea aceasta ne face să înțelegem că ceea ce ne interesează este să se obțină beneficii în special pe termen lung, deci nu imediat după unificarea monetară.

Abordarea endogenă complică însă și mai mult o analiză de tip costuri-beneficii, dar arată că o uniune monetară se poate realiza chiar dacă nu sunt îndeplinite toate condițiile, cele mai importante dintre acestea putând fi atinse după unificare. Această abordare reprezintă una din paradigmele teoriei zonelor monetare optime, care este împărtășită și de Comisia Europeană.

În altă ordine de idei trebuie să ținem cont și de a doua paradigmă a teoriei, care este opusă celei promovate de Frankel & Rose, și care afirmă că de fapt integrarea comercială ar putea duce la specializare și la o corelație mai slabă a ciclurilor economice, fiind susținută de Krugman.

Pe baza modelului SUA, Krugman a susținut că integrarea sporită duce la o specializare mai strictă și accentuează posibilitatea apariției șocurilor asimetrice. Totuși, chiar dacă în ce privește industria pot apare concentrări economice în anumite zone, este puțin probabil ca acest fenomen să ducă la accentuarea asimetriilor. Pe de o parte pentru că odată cu creșterea gradului de integrare apare și posibilitatea unor concentrări în zone transfrontaliere, iar pe de altă parte este redusă probabilitatea ca aceste concentrări să apară în sectorul serviciilor. Deoarece acest sector reprezintă 60-70% din PIB-ul statelor membre UE, el va conta în ecuația costuri-beneficii poate mai mult decât sectorul industrial. Oricum, studiile empirice susțin opinia Comisiei.

În concluzie teoria a evoluat odată cu integrarea economică, economiștii încercând să afle dacă UE formează o zonă monetară optimă. Imposibilitatea unui răspuns clar la această întrebare a îndemnat unii autori să utilizeze noțiuni alternative cum ar fi: „zonă monetară fezabilă”, „zonă monetară avantajoasă”, „zonă monetară viabilă”.

De asemenea apreciez că poate fi folosit și termenul „zonă monetară funcțională” care definește un grup de țări ce pot trece la uniunea monetară, chiar dacă nu reprezintă o zonă monetară optimă așa cum a fost definită de teoria clasică, pe baza existenței unor condiții minime ce permit funcționarea stadiului de uniune monetară.

II.1.2. Studiu de caz:Uniunea Monetară Europeană din perspectiva
zonelor monetare optime

După prezentarea criteriilor ce definesc optimalitatea unei zone monetare putem să ne întrebăm dacă Uniunea Monetară Europeană constituie o zonă monetară optimă. Cercetări în această privință s-au realizat încă de la lansarea SME din 1979, moment în care majoritatea valutelor din Comunitatea Europeană și-au fixat ratele de schimb în funcție de cursul central față de ECU.

Flexibilitatea forței de muncă este cuantificată în general prin indicatorul rigidității legislației privind protecția muncii (EPL), politicile active eficiente de pe piața muncii ca procent în PIB, fiscalitatea muncii și gradul de sindicalizare. Astfel, un indicator cât mai redus al rigidității legislației privind protecția muncii, cheltuielile mai ridicate pentru politicile active eficiente de pe piața muncii, fiscalitatea mai redusă și un grad mai scăzut de sindicalizare contribuie la o mobilitatea mai mare a forței de muncă. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere faptul că între indicatorii anterior menționați pot exista interacțiuni puternice, în funcție de sistemul existent în fiecare țară.

Indicele compozit EPL reflectă aspecte legate de reglementările pieței muncii cu scopul de a putea face distincție și a putea compara între țări flexibile și țări inflexibile.

Analiza acestuia, defalcat pe indicii referitori la concedieri individuale și colective arată faptul că valorile sunt destul de ridicate în țările din Zona Euro pentru care sunt disponibile datele furnizate de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică la nivelul anului 2013. Cea mai mică valoare în ceea ce privește concedierile individuale se înregistrează în Irlanda (1,07), iar cea mai ridicată în Germania (1,94), media celor 18 țări analizate fiind de 1,62. Celălalt indice, cel al concedierilor colective, ne arată o situație un pic diferită, cea mai mică valoare fiind înregistrată de Finlanda (0,46), în timp ce valoarea cea mai mare o are înregistrată Belgia (1,46). Comparând cu situația Statelor Unite ale Americii privind strictețea legislației referitoare la protecția muncii, se observă un decalaj ridicat deoarece indicele înregistrat în ceea ce privește concedierile individuale este de 0,35, în timp ce indicele pentru concedieri colective este de 0,82.

Figura 23-Indicatorul rigidității legislației privind protecția muncii în țările din ZonaEuro

Sursa: ***, OECD Indicators of Employment Protection, la http://www.oecd.org/document/ 34/0,3343,en_2649_33927_40917154_1_1_1_1,00.html [Accesat de autoare la data de20.01.2014]

Analiza celui de-al doilea indicator, exprimat ca pondere a cheltuielilor pentru politicile active pe piața muncii în PIB, arată faptul că acesta nu s-a modificat în mod similar în anul 2011 față de anul 2004, în unele țări (Austria, Belgia) înregistrându-se o creștere, iar în altele (Germania, Irlanda, Portugalia) valorile diminuându-se puternic. Din graficul următor se poate observa și o diferență semnificativă între țările analizate la nivelul anului 2011, cheltuielile cele mai ridicate înregistrându-se în Belgia (1,6% din PIB), iar cele mai reduse în Slovacia (0,3% din PIB). Privind în ansamblu, media este de peste 0,75%, mai ridicată comparativ cu valoarea înregistrată de statele OECD per ansamblu, de 0,6%.

Figura 24-Ponderea cheltuielilor pentru politicile active pe piața muncii în PIB în anul2011comparativ cu anul 2004

Sursa: ***, Labour Market Programmes (LMP), OECD, la http://www.olis.oecd.org/olis/ 2008 doc.nsf/linkto/DELSA-ELSA-WD-SEM%282008%2910 [Accesat de autoare la data de20.01.2014]

Ultimul indicator, referitor la gradul de sindicalizare, poate fi exprimat ca raport între apartenența la sindicate și numărul de angajați. În anul 2012, densitatea se prezintă astfel:

Tabel 9 -Gradul de sindicalizare

Sursa: ***, Trade union membership 2012, la http://www.worker-participation.eu/National-Industrial-Relations/Across-Europe/Trade-Unions2 [Accesat de autoare la data de20.01.2014]

Din tabelul anterior se poate observa că nivelul gradului de sindicalizare diferă semnificativ între țările din Zona Euro, de la valori de peste 70% în Finlanda, la valori cuprinse între 10% și 19% în Germania, Letonia, Portugalia, Slovacia și Spania. Un aspect pozitiv este acela că majoritatea țărilor pentru care sunt disponibile date înregistrează procente de sub 50%.

Cu toate că deplasările în interiorul Europei au fost facilitate de crearea Uniunii Europene, se mențin încă numeroase bariere în calea mobilității forței de muncă. Cele mai evidente obstacole sunt cele legate de diferențele de limbă și tradiții, probleme asociate cu diferențele existente între sistemele de educație, care vor persista mult timp. Pe lângă acestea, mai poate fi identificat un factor mai puțin discutat, și anume, costurile destul de ridicate referitoare la cazare în țările europene comparativ cu cele din SUA. Și diferențele dintre sistemele de asistență socială pot fi considerate o barieră, deoarece beneficiile referitoare la îngrijirea sănătății și la pensionare sunt destul de importante pentru angajați. Un studiu realizat în 2007 arată faptul că există o mobilitate redusă a forței de muncă în noile state membre cauzată de procentul foarte ridicat de gospodării ce au în proprietate imobilul în care locuiesc.

Concluzionând, Zona Euro nu îndeplinește criteriul mobilității forței de muncă. Astfel, în cazul apariției unui șoc asimetric, țările se pot confrunta cu șomaj ca rezultat al pierderii competitivității.

Gradul de deschidere a economiei este unul din criteriile de optimalitate pe care Zona Euro le îndeplinește. Acesta se definește ca parte a activității economice consacrată comerțului internațional, deci raportul existent între suma importurilor și a exporturilor și produsul intern brut. Majoritatea țărilor din Zona Euro sunt foarte deschise și se poate observa că cele cu un grad mai mare de deschidere sunt țările de dimensiuni mai mici. Acest lucru poate explica faptul că, în mod tradițional, țările mai mici au fost cei mai entuziaști susținătorii ai uniunii monetare.

Există opinii conform cărora comerțul a fost influențat și de unificarea monetară dintre statele Zonei Euro. Într-adevăr, a existat o creștere a comerțului, și chiar dacă nu e atât de spectaculoasă pe cât se așteptau unii specialiști, oferă suport pentru asigurarea optimalității Zonei Euro.

Datele prezentate în tabelul de mai jos susțin îndeplinirea condiției de deschidere a economiei, oferind o dovadă clară a realizării criteriului propus de McKinnon. Luxemburg este țara cu cele mai mari valori ale gradului de deschidere, în toți anii analizați acestea fiind de peste 100%. Situația este diferită în Grecia, Slovacia, Franța și Slovenia, unde se înregistrează valori ale indicatorului de sub 60%.

Un fapt destul de important este că și țările care doresc să se alăture Zonei Euro în viitor satisfac această cerință, fiind foarte deschise.

Tabelul 10 -Gradul de deschidere a economiei țărilor din Zona Euro în perioada2002-2014

Sursa:Prelucraredupădateleobținutede pe site-ul www.heritage.org/index/explore?view=by-region-country-year [Accesat de autoare la data de20.01.2014]

În privința criteriului lui Kenen, diversificarea producției, se poate afirma că și acest criteriu este îndeplinit deoarece nici una dintre țările Zonei Euro nu depinde exclusiv de un singur produs, fapt ce determină atenuarea impactului unui șoc asimetric.

Transferurile fiscale pot juca un rol important în stabilizarea economiilor lovite de un șoc asimetric. În cazul Zonei Euro, bugetul fiind relativ redus, de aproximativ un procent din produsul intern brut, nu asigură funcționarea unui sistem de transferuri fiscale. Destinațiile principale ale bugetului UE sunt reprezentate de: cheltuielile operative al Comisiei, Politica Agricolă Comună și fondurile structurale care sprijină regiunile mai puțin dezvoltate, indiferent dacă sunt sau nu afectate de un șoc asimetric. Un studiu efectuat de Krugman și Obstfeld în 2003 arată că transferurile federale constituie un amortizor important al șocurilor specifice regiunilor din SUA comparativ cu situația existentă în Uniunea Europeană. Pentru a putea face operațional un sistem de transferuri fiscale în Europa este necesară în primul rând creșterea mărimii bugetului, însă acest lucru pare greu de realizat într-un orizont de timp scurt.

În viziunea altor autori, optimalitatea unei zone monetare este dată și de îndeplinirea condițiilor de flexibilitate a salariilor și de integrare a piețelor de capital. Flexibilitatea salariilor presupune că reducerile salariale sunt acceptate, crescând astfel posibilitatea de amortizare a șocurilor. În Uniunea Europeană, reducerea salarială ar putea fi acceptată, cel mai probabil în cazuri extreme, așa cum s-a întâmplat în Germania.

Integrarea piețelor de capital europene poate contribui la buna funcționare a Uniunii Monetare Europene prin facilitarea ajustării în cazul unor șocuri asimetrice. În Zona Euro procesul fiind departe de a fi încheiat, este însă potențat de existența monedei unice, de armonizarea legislativă și de presiunile concurenței.

Rezultatele analizei efectuate arată că doar câteva dintre criterii sunt îndeplinite. Apariția monedei Euro a ajutat la avansarea procesului de integrare financiară și la creșterea gradului de deschidere a economiilor, însă nu a modificat mobilitatea forței de muncă și flexibilitatea salariilor. Nici integrarea fiscală nu a fost îmbunătățită deoarece trebuie respectate prevederile Pactului de Stabilitate și Creștere și nu s-a statuat crearea unei politici fiscale comune.

II.2. Pactul de Stabilitate și Creștere

II.2.1. Rațiunile adoptării Pactului de Stabilitate și Creștere

Din analiza diverselor opinii exprimate în legătură cu acest aspect se desprind trei motive principale care au stat la baza deciziei de a se negocia și adopta Pactul de Stabilitate și Creștere (PSC): primul are legătură cu implicarea naturală ce reiese din dogma macroeconomică a Uniunii Economice și Monetare (UEM); al doilea motiv este de acomodare a intereselor statelor membre asupra unei poziții supranaționale cu externalitatea profundă a politicii fiscale; și cel de-al treilea, are în vedere existența unor hotărâri legale care să susțină existența Pactului, precum și consecințele acestuia pe termen lung.

Germania a fost susținătoarea cea mai înfocată a regulilor fiscale între statele membre. Rezultatul a fost propunerea înaintată de către ministrul german de finanțe, Theo Waigel, de a extinde climatul unei politici fiscale sănătoase dincolo de începerea etapei III din UEM. Pactul de Stabilitate și Creștere este văzut ca un caz strict de integrare negativă deoarece scopul de bază este acela de a stabili condițiile sub care politicile fiscale dăunătoare nu sunt acceptate în cadrul zonei euro. Nu există nici un efort în plus pentru a defini care este „substanța potrivită” necesară finanțelor publice din statele membre.

Motivul cel mai frapant care susține întreținerea disciplinei din cadrul politicii fiscale se bazează pe nevoia de a evita destrăbălarea fiscală după începerea stadiului III al UEM. Punându-se stop supunerii autorităților fiscale naționale în fața regulilor fiscale ar putea genera un rezultat periculos din moment ce „țările care se îndreaptă către jocul convergenței ar putea să se poarte oportunist, ar putea să facă acest lucru azi pentru a câștiga mai târziu. Odată intrați în Uniune, își vor dezvălui adevăratele preferințe” și acestea ar putea duce la pierderea disciplinei fiscale. Prima motivație pentru apariția PSC a fost extinderea disciplinei fiscale începând cu etapa a treia a UEM, așa cum s-a arătat și mai sus.A fost susținut de un raționament puternic, în special de efectele pozitive pe care soliditatea politicii fiscale le transmite atât asupra operațiunilor UEM, cât și asupra statelor membre sub forma unor autorități fiscale coerente și eficiente.

Concentrându-se în primul rând pe măsura în care PSC încurajează operațiunile coerente ale UEM, credința este că aceste reguli trebuie să fie aplicate pentru atenuarea efectelor negative care derivă din dezechilibrul dintre politica monetară supranațională și politicile fiscale naționale (dacă acestea au direcții diferite). S-a temut că Banca Centrală Europeană (BCE) ar putea să fie puternic afectată de un comportament fiscal iresponsabil al guvernelor naționale. Prin urmare, garanțiile constituționale asupra independenței politice atribuite BCE și credibilității sale incipiente ar putea fi puse în pericol.

Riscurile pentru credibilitate au fost reale, mai ales dacă BCE a fost condusă de presiunile politice ale statelor membre risipitoare pentru a evada sau de a destinde politica monetară, cunoscându-se de la început că acest lucru nu se îmbină cu preferințele supranaționale proprii ale băncii. PSC izolează BCE față de presiunile politice, ajutând banca centrală să-și clădească credibilitatea și să se ancoreze în niște modele de independență de succes. Aceste norme fiscale întăresc BCE și subliniază dominația politicii monetare ca pe un șablon al regimului macroeconomic impus de UEM.

Acest lucru permite băncii centrale să ofere în mod liber compensarea monetară dacă PSC este amenințat de indisciplina fiscală a statelor membre. Este important de menționat că BCE a fost un actor secundar în acest joc. Pentru moment este dificil de concluzionat asupra a ceea ce se petrece cu PSC: nu este ușor să concluzionăm nici dacă pactul a fost încălcat, eludat sau doar ajustat la o operațiune flexibilă. Acest lucru ar putea să fie etalonul crucial pentru a măsura reacția viitoare a BCE.

Cea ce-a doua implicare a PSC este aceea asupra statelor membre atunci când ele se comportă ca și autorități fiscale. Bazându-se pe presupunerea că o independență economică intensă subminează abilitatea autorităților fiscale naționale de a derula în mod autonom și eficient politicile fiscale, argumentul este că PSC este un mecanism eficient de îmbunătățire a performanțelor autorităților fiscale naționale. Odată cu UEM statele membre vor pierde politicile legate de monedă și rata de schimb ca și instrumente de ajustare macroeconomică. Acestea pot păstra doar politica fiscală. Acest lucru înseamnă că guvernele naționale se confruntă cu obstacole tot mai mari în încercarea lor de a neutraliza șocurile specifice. Drept rezultat, guvernele naționale sunt forțate să îmbunătățească eficacitatea politicii fiscale. Pentru acest scop ele sunt provocate să își conceapă o majă de siguranță pentru a aborda efectele unui șoc asimetric. Rațiunea din spatele PSC este aceea că „o disciplină fiscală puternică în timpuri bune se potrivește cu stabilizare fiscală în vremuri rele”.

Experiența recentă ar putea reflecta nevoia pentru o disciplină fiscală consolidată la nivel național. Guvernele naționale trebuie să țină seama că relaxarea fiscală din timpul unui boom nu este o opțiune rezonabilă. Refuzul de a evita politicile fiscale expansioniste în timpul boom-ului ar putea explica imoralitatea fiscală cu care se confruntă unele state membre cheie.

Ultimul motiv al creării PSC vine din hotărârile normative care întăresc convingerea asupra unei politici fiscale sănătoase. Împrumutând din analiza asupra opțiunilor publice, câțiva specialiști afirmă că pactul a fost necesar pentru a evita lecțiile neplăcute ale trecutului, în special efectele negative care decurg din acest comportament fiscal iresponsabil al guvernelor naționale. PSC este interpretat în mod oficial ca o constrângere externă valoroasă în fața deficitului de performanță al guvernelor naționale în ceea ce privește domeniul fiscal. Mai mult, PSC a fost conceput pentru a proteja interesele contribuabililor împotriva comportamentului neadecvat al autorităților fiscale naționale.

Păstrând în minte opțiunea publică, este instructiv să se asimileze experiențele trecute din cadrul statelor membre. Concluzia este că politicienii dispun de un stimulent puternic pentru a-și direcționa prioritățile către soluțiile pe termen scurt în loc să rezolve problemele pe termen lung. Implicit, politicienii se confruntă cu tentația de a derula deficite excesive în încercarea de a-și păstra locul – în special pentru că percepția publică este dirijată către efectele pe termen scurt ale elaborării politicii, neluând în seamă efectele pe termen lung.

Această abordare este respinsă de PSC deoarece autoritățile fiscale naționale sunt forțate să se comporte cu responsabilitate. Drept rezultat, calitatea politicilor fiscale rezidă din abilitatea guvernelor naționale de a impune constrângeri serioase asupra succesorilor săi prin relaxarea politicii fiscale cu scopul de a crea dificultăți acelora care îi succed.

Tot bazându-se pe motivul opțiunii publice, PSC are și impact între generații. Unii critici afirmă că PSC ar trebui să fie mai relaxat pentru a accepta regula de aur permițând ca cheltuielile investiționale să nu fie luate în considerare în deficitul statelor membre. Această propunere este respinsă cu argumentul că cheltuielile investiționale ar trebui finanțate în timpul revenirii, deoarece PSC reprezintă un stimulent pentru a conduce sarcina legată de cheltuielile de capital departe de generațiile viitoare a contribuabililor curenți.

II.2.2. Descrierea succintă a Pactului de Stabilitate și Creștere

Există un consens general printre economiști că, având în vedere pierderea independenței monetare, politica fiscală din Zona Euro trebuie să ușureze impactul șocurilor asimetrice asupra ieșirilor reale și inflației; cu toate acestea, există și divergențe despre modul cel mai bun în care acest lucru se poate obține. O dezbatere critică este aceea dacă membri unei uniuni monetare se confruntă sau nu cu un deficit mai mare decât țările care nu dispun de o singură monedă. Toate țările se confruntă cu o problemă de fond standard și comună: politicienii care reprezintă diferite grupuri de interese sau regiuni geografice au puține stimulente pentru a-și reprima înclinația de a face anumite cheltuieli deoarece costurile sunt suportate de întreaga populație. Totuși, fiecare membru al unei uniuni monetare se înfruntă și cu oportunitatea de a beneficia liber de politica fiscală durabilă a altor state membre. Diferența crucială constă în eficiența pieței.

Chiar și la nivelul mediului academic se poate identifica un acord asupra faptului că membrii Zonei Euro se confruntă cu creșteri în plus legate de deficit, existând o dezbatere separată asupra modului în care acestea ar putea fi combătute. Creșterea deficitului reprezintă o problemă națională deoarece este rezultatul unui proces democratic ce a eșuat să impună disciplină asupra generațiilor curente pe cheltuiala generațiilor viitoare în cadrul aceleiași țări. Ar putea să fie corectat întru-un mod relativ ușor la nivel național prin stabilirea instituțiilor politice democratice care vor impune disciplină fiscală; cu toate acestea, puține țări din UEM au făcut acest lucru. Mai mulți autori, spre exemplu, Alesina și Wyplosz, au mari dubii în ce privește măsura în care Uniunea Europeană ar trebui sau nu să impună disciplină fiscală asupra membrilor săi atunci când electoratul național refuză să facă acest lucru. S-a considerat că această implicare ar aduce beneficii asupra întregii UEM, dar acest lucru se suprapune peste suveranitatea națională. Ar putea să apară o reacție politică; dacă UE acționează ca un ”dictator binevoitor” alegătorii se vor supăra și integrarea europeană ar putea să regreseze câteva decenii. Pactul de Stabilitate și Creștere este considerat a fi contencios din punct de vedere politic din motivul următor: aplică disciplina fiscală externă în detrimentul suveranității naționale. Nu în ultimul rând, unii autori au susținut ideea exercitării unor constrângeri și mai mari aplicate suveranității naționale; Von Hagen și Wyplosz au susținut un sistem de asigurare colectiv mai mult decât un sistem de redistribuire a venitului printre țările din Zona Euro ca răspuns la șocuri ciclice asimetrice.

Oponenții unei discipline fiscale afirmă că regulile bugetare ale Pactului de Stabilitate și Creștere sunt prea rigide pentru a permite o flexibilitate a politicii fiscale adecvată. Susținătorii regulilor fundamentale, care au disciplinat politica fiscală, insistă că atâta timp cât bugetul se află pe surplus sau aproape de echilibru, stabilizatorii automați sunt suficienți pentru a face față unor șocuri probabile, făcând a fi inutile cheltuielile guvernamentale discrete. Alții, precum Korkman, favorizează apariția unor reguli adiționale care să constrângă creșterile prociclice ale cheltuielilor în timpul perioadei de creștere puternică. Ei susțin că cheltuielile fiscale discrete sunt depășite și că ar trebui evitate. Oferind o contraopinie, Canzoneri și Diba afirmă că regulile fiscale sunt inutile și costisitoare, împiedicând eficiența unei politici de stabilizare contra-ciclice și limitând creșterea. Eichengreen și Wyplosz atrag și ei atenția asupra regulilor fiscale, dar dintr-un motiv diferit: ei afirmă că preocuparea Zonei Euro excesiv asupra reducerii deficitului va devia atenția de la probleme mai importante, cum ar fi reforma pieței muncii.

Pactul este construit pe două aspecte cheie:

un sistem de alarmă preventivă pentru identificarea și corectarea derapajelor bugetare, înainte ca acestea să determine depășirea pragului de 3% din PNB stabilit în Tratat pentru deficitele bugetare;

un set de reguli cu efect descurajator pentru a exercita presiuni asupra statelormembre astfel încât acestea să evite deficitele excesive și să ia măsuri rapide decorectare a lor în caz că apar. Sancțiunile se aplică numai statelor participante laZona Euro și au valori între 0,2% și 0,5% din produsul intern brut, în funcție de gradul în carevaloarea de referință de 3% este depășită. Aceste sancțiuni se constituie, inițial, îndepozite nepurtătoare de dobânzi, urmând ca, dacă în 2 ani situația nu estecorectată, să se transforme în amendă.

Statele membre din Zona Euro se angajează să obțină, pe termen mediu, bugete naționaleechilibrate sau chiar excedentare. Programele de stabilitate și convergență care trebuie elaborate de statele membre sau non-membre cuprind următoarele informații:

un obiectiv bugetar pe termen mediu (OTM) reprezentând o poziție bugetară menită să protejeze împotriva riscului de depășire a pragului de 3% din PIB prevăzut de tratat și să garanteze viabilitatea finanțelor publice pe termen lung, strategia de ajustare care să conducă la realizarea OTM (cu cifre țintă anuale, până la realizarea acestuia) și traiectoria planificată pentru ponderea datoriilor;

previziuni economice de bază (creștere economică, ocuparea forței de muncă, inflație și alte variabile economice importante);

descriere și o evaluare a măsurilor politice necesare îndeplinirii obiectivelor programului;

analiză a modului în care schimbările survenite la nivelul principalelor previziuni economice ar putea afecta poziția bugetară și situația datoriilor;

obiectivele de politică monetară pe termen mediu și raportul dintre acestea și stabilitatea prețurilor și a ratei de schimb (numai pentru țările care nu aparțin zonei euro);

informațiile furnizate trebuie să ia în considerare anul precedent, anul în curs și cel puțin următorii trei ani.

Consiliul analizează programele la începutul fiecărui an și emite câte un aviz pentru fiecare, pe baza evaluărilor Comisiei și ale Comitetului economic și financiar (CEF). Se pune accent pe următoarele aspecte:

Sunt previziunile economice realiste?

Prevede obiectivul bugetar pe termen mediu din program o marjă de siguranță care să asigure evitarea unui deficit excesiv? Strategia de ajustare pentru realizarea acestuia este corespunzătoare?

Sunt măsurile de politică bugetară suficiente pentru realizarea obiectivului bugetar pe termen mediu?

Care sunt riscurile asociate îmbătrânirii populației la care este supusă viabilitatea pe termen lung a finanțelor publice?

Politicile economice sunt conforme cu orientările generale de politică economică?

Pe baza acestei analize, avizul Consiliului poate sugera măsuri de politică bugetară pe care trebuie să le ia țara în cauză.

Pactul de Stabilitate și Creștere a fost și rămâne una dintre problemele cele mai controversate ale Uniunii Europene în perioada actuală. Conceput în 1997 în urma unui acord istoric între François Mitterand și Helmut Kohl, Pactul avea să fie o foarte eficientă invenție pentru instaurarea disciplinei fiscale atât de necesară în vederea lansării monedei unice. Actualul Președinte al Comisiei Europene,Jean-Claude Juncker, a fost la vremea respectivă mediatorul-cheie între Mitterand și Kohl. Prieten apropiat al amândurora, Juncker a reușit să aplaneze animozitățile și contradicțiile care existau pe marginea creării uniunii monetare, propunând Franței preluarea conducerii Băncii Centrale Europene de îndată ce moneda euro avea să se rodeze, iar Germaniei îi oferea perspectiva Pactului de Stabilitate și Creștere ca o garanție că dezechilibrele din celelalte țări membre nu se vor repercuta asupra economiei germane. 3% din PIB – limita maximă pentru deficitul bugetar al țărilor zonei euro Pactul de Stabilitate și Creștere stipula în principal limita maximă de 3% din PIB pentru deficitul bugetar al țărilor Zonei Euro, precum și modalitățile de asigurare a respectării acestei limite, inclusiv penalitatea de până la 0,4% din PIB în cazul în care vreun stat se dovedea în mod repetat incapabil să mențină deficitul bugetar sub limita prevăzută. Cu toate că mulți analiști avertizaseră încă de la vremea respectivă că penalitatea era o absurditate din punct de vedere economic impunând o povară financiară suplimentară unui stat aflat deja în jenă fiscală, politicienii au decissă mențină clauza ca pe o armă de ultimă instanță, ca pe o bombă atomică al cărei scop nu era atâtfolosirea cât mai ales intimidarea. Toate acestea se întâmplau însă în a doua jumătate a anilor ’90,când puțini se așteptau la stagnarea cu care se confruntă astăzi marile puteri europene, și care facedin ce în ce mai dificil controlul deficitului bugetar. Efectul astăzi este că mai multe state au depășit sausunt pe cale să depășească limita de 3%. Între ele, cei trei mari: Franța, Germania și Italia.În aceste condiții, încă de acum doi ani, tot mai multe critici la adresa Pactului de Stabilitate șiCreștere au început să se facă auzite, acestea culminând cu declarația șocantă a fostuluipreședinte al Comisiei Europene care califică Pactul de Stabilitate și Creștere nici mai mult nicimai puțin decât stupid.

II.2.3. Argumente contra Pactului de Stabilitate și Creștere

Datorită faptului că regulile care se dorea a fi implementate prin intermediul Pactullui de Stabilitate și Creșter trebuiau să asigure cel mai sensibil arbitraj între suveranitatea națională și macrostabilitatea economicăe, au început să apară rând pe rând și problemele. Astfel, au început în aceeași măsură să apară și propuneri legate de o eventuală modificare a acestui pact. Dar totuși ar trebui să privim acest pact ca pe o regulă fiscală eronată, sau nu? Cu toate că există anumite criterii pe care o regulă fiscală ideală ar trebui să le îndeplinească, designul și respectarea mecanismelor pactului studiat au funcționat într-un mod destul de rezonabil. În cazul în care sunt descoperite și puncte slabe ale pactului, acestea tind să reflecte compromisurile ce sunt tipice în cadrul aranjamentelor supranaționale. În final, doar un înalt grad de integrare fiscală ar elimina inerenta inflexibilitate ce rezultă din recurgerea la reguli bugetare predefinite. Acest lucru nu înseamnă că regulile fiscale din cadrul UE nu pot fi îmbunătățite. Cu toate astea, dat fiind gradul existent de integrare politică din cadrul UEM, pare o cale mai potrivită de atingere a progresului cea dată de ajustările interne decât încercarea de redefinire totală a regulilor. Redefinirea pe termen mediu a țintei bugetare, îmbunătățirea transparenței, abordarea derapajelor fiscale pro-ciclice în vremuri bune, îndreptându-se către o aplicare nepărtinitoare a regulilor și îmbunătățind transparența datelor, ar putea să conducă la atingerea atât a unei discipline fiscale mai puternice, cât și la o mai înaltă flexibilitate.

Din recentele dezbateri asupra pactului au reieșit șase argumente contra acestuia:

Pactul de Stabilitate și Creștere reduce flexibilitatea bugetară. În conformitate cu pactul, valoarea de referință a PIB-ului de 3% a devenit un țel atât de greu de atins, iar când este atins poate să fie doar pentru perioade scurte de timp. Așa cum se arată în literatura referitoare la zonele monetare, o mai mare flexibilitate bugetară este necesară pentru a răspunde unor șocuri în absența independenței monetare. Pentru a crea destul spațiu de manevră este necesară o tranziție generală rapidă către bugete echilibrate. În situația unei creșteri modeste, o astfel de tranziție ar putea avea nevoie de politici pro-ciclice, care ar putea să înrăutățească mai rău condițiile ciclice. Politicile pro-ciclice nu pot fi excluse din viitor dacă spațiul de manevră pe care îl are în vedere PSC se dovedește a fi insuficient pentru a face față recesiunii pe scară largă și șocurilor adverse.

Pactul de Stabilitate și Creștere funcționează asimetric. Pactul nu reduce stimulentele guvernamentale pentru a crește cheltuielile sau nu taie veniturile în perioade ciclice favorabile. Nu este stipulat nimic în pact care să prevină țările de la întreprinderea unor cheltuieli pro-ciclice crescute și de la reducerea taxelor în timpul perioadelor de creștere puternică. În timp ce datele bugetare de referință s-ar putea să nu se deterioreze, poziția bugetară ar putea, lăsând astfel țările expuse la eventualitatea unei încetinirii în activitatea economică. O astfel de dovadă a unui derapaj bugetar prociclic în țările Zonei Euro, furnizat de un comportament fiscal neadecvat a apărut în anul 2000. În situația unei creșteri elastice (3,4% pentru Zona Euro privită ca întreg) și un preț al petrolului escaladat ce și-a pus imediat amprenta asupra inflație, țările cu un deficit mare au eșuat în a profita de oportunitatea de a-și reduce dezechilibrele fiscale.

Pactul de Stabilitate și Creștere nu sancționează politicile fiscale adoptate din motive pur politice. Spre deosebire de convergența impusă la Maastricht, alinierea la regulile pactului ar putea să nu fie acceptabilă din punct de vedere politic. Așa cum este afirmat în literatura de specialitate, recompensele pentru îndeplinirea cerințelor legate de finanțele publice impuse la Maastricht și sancțiunile pentru eșuarea îndeplinirii lor au fost foarte clar specificate în drumul spre UEM. Îndeplinirea criteriilor de convergență ar permite întârziaților bugetari să acompanieze țările virtuoase în noul regim politic. În mod contrar, eșecul poartă pedeapsa excluderii din zona euro. Conform Pactului de Stabilitate și Creștere, a fost atins scopul intrării țărilor în Zona Euro, în timp ce spectrul excluderii a fost înlocuit cu sancțiuni incerte și întârziate. Mai mult decât atât, chiar succesul pactului în ceea ce privește reducerea deficitelor bugetare va reconstrui capacitatea guvernelor de a întreprinde acțiuni fiscale motivate politic. Această tentație s-ar putea dovedi irezistibilă în anii alegerilor.

Pactul de Stabilitate și Creștere descurajează investițiile publice. Menținerea pozițiilor bugetare „aproape de punctul de echilibru sau în surplus” implică faptul că cheltuielile de capital ar trebui să fie fondate pe veniturile curente. Prin urmare, nu ar mai fi posibilă răspândirea costului unui proiect de investiție asupra tuturor generațiilor de contribuabili care ar beneficia de acest proiect. Acest lucru ar implica un factor de descurajare în întreprinderea unor proiecte care ar produce beneficii întârziate și care ar implica o diferența semnificativă între veniturile curente și cheltuielile curente. Factorul descurajator este mai puternic în timpul perioadelor de consolidare.

Pactul de Stabilitate și Creștere nu ia în considerare orientarea fiscală agregată. Conform PSC, fiecare țară este responsabilă pentru politicile fiscale naționale. Cu toate astea, agregarea politicilor fiscale determinate la nivel național ar putea să nu ducă la o orientare fiscală optimă la nivelul Zonei Euro. În schimb, orientarea fiscală agregată ar putea să nu fie potrivită pentru asigurarea unui mix politic adecvat. O orientare fiscală inadecvată ar putea apare fără a încălca oficial regulile PSC. Spre exemplu, o schimbare de la surplus la echilibru în câteva țări în același timp ar putea conduce a o poziție fiscală supra-expansionistă rămânând în același timp în limita pactului. În schimb, regula de bază a coordonării prevăzută de pact ar putea să nu fie cea potrivită pentru a răspunde șocurilor comune mari, care ar necesita un răspuns coordonat.

PSC se concentrează pe angajamente pe termen scurt și nu ia în calcul reformele structurale. Această critică are diferite nuanțe. În primul rând, PSC se concentrează aproape în exclusivitate pe obiectivele pe termen scurt legate de deficitul bugetar. Ca atare, furnizează stimulente pentru o contabilitate creativă și măsuri unice, care să bruieze transparența conturilor publice. În al doilea rând, stocul datoriilor publice nu intră în PSC și nici datoriile contingente ale sistemelor pensiilor publice. Cu toate acestea, pactul tratează în mod egal țările cu scopuri diferite pe termen mediu și lung și cu niveluri diferite ale datoriei. Acest lucru ar putea implica faptul că pactul este prea exigent pentru țările aflate în poziții fiscale solide. În al treilea rând, pactul ar putea să prevină țările să implementeze politicile – cum ar fi reformele în domeniul pensiilor – care îmbunătățesc sustenabilitatea pe termen mediu și lung cu prețul înrăutățirii deficitului pe termen scurt.

Conform celor spuse mai sus, pactul este prea uniform; nu include mecanisme stimulatorii compatibile; nu include problemele întregii zone și nu se adresează în mod corespunzător problemelor unei creșteri economice și sustenabilității pe termen lung.

II.2.4. Alternative propuse și reforma Pactului de Stabilitate și Creștere

Critici aduse Pactului de Stabilitate și Creștere au existat încă de când acesta a fost elaborat. Pe măsură ce în zilele noastre dezvoltarea din punct de vedere fiscal s-a distanțat tot mai mult de cerințele inițiale ale pactului, unele dintre aceste afirmații critice aduse la adresa lui au devenit tot mai proeminente și tot mai larg acceptate.Dar nevoia de reformare a pactului nu a venit așa dintr-odată, ci au existat anumite circumstanțe care au condus la aceasta. Astfel, în Noiembrie 2003 Consiliul Uniunii Europene a determinat suspendarea Platformei Europene de Dezvoltare (PED) din Germania și Franța, ignorând așadar recomandarea Comisiei Europene care spunea că ambele țări ar trebui să adopte măsuri fiscale consolidate. După această mișcare a Consiliului, Comisia Europeană a făcut apel la Curtea Europeană de Justiție, deoarece considera că Consiliul a violat procedura expusă în dispozițiile pactului.

Acest caz a reprezentat punctul culminant al câtorva ani de încercare de implementare a pactului. Problema de bază a fost faptul că amenințarea de a impune sancțiuni nu a fost credibilă. Una dintre principalele critici aduse pactului original a fost, astfel, slăbiciunea implementării prevederilor sale. Acest lucru a fost legat cu absența oricărui automatism, adică cu existența unor decizii discreționare luate în PED. Alt defect a fost acela că pactul original nu a stimulat țările în mod corespunzător pentru efectuarea unei mai mari contabilități fiscale în diverse faze ale ciclului de afaceri: disciplina fiscală în perioade de creștere a fost inadecvată pentru a evita deficitele mari din perioadele de descreștere severă.

Una dintre cauzele acestei stări de lucruri a fost probabil aceea că consolidarea fiscală nu a fost pe deplin completă în momentul când UEM s-a pus în mișcare. În perioada care s-a scurs de la stabilirea criteriilor de introducere a Euro până la introducerea efectivă a monedei în 1999, țările membre ale UE și-au dus la bun sfârșit consolidarea fiscală sub presiunea criteriilor de la Maastricht, reușind să-și aducă deficitele bugetare până la nivelul de 3% din PIB, datoria publică până la 60% din PIB, dându-se astfel startul trendului către reducerea datoriei. În această perioadă, au fost înregistrate îmbunătățiri în pozițiile bugetare aproape în toate statele membre UE, mai ales în acelea care la începutul anilor 1990 au avut deficite bugetare de două cifre. Cu toate astea, procesul consolidării fiscale de la începutul anului 1999 nu a fost terminat. Unele țări s-au alăturat Zonei Euro având un deficit bugetar doar un pic mai mic de limita de 3% din PIB (vezi cazul Greciei). Erau departe de obiectivul denumit „aproape de echilibru sau în surplus”. Același lucru se poate aplica și datoriilor publice: deși nivele datoriilor publice începuseră să descrească, erau fără îndoială, într-un număr mare de țări, considerabil mai mari decât limita de 60% din PIB. Fără a aduce lezare climatului economic propice de la începutul creației UEM, multe țări nu au reușit să ducă la bun sfârșit procesul consolidării bugetare. A existat, de asemenea, o diferență între țările mari și țările mici din Uniune – în timp ce unele țări mici au reușit să atingă o poziție bugetară de echilibru, cele mai multe dintre țările mari ale Zonei Euro nu au reușit să-și îmbunătățească pozițiile bugetare ajustate ciclic. În ultimii ani, o încetinire a creșterii PIB-ului a fost considerată principalul factor al slăbirii pozițiilor bugetare ale vechilor țări membre ale UE. Cu toate astea, această dezvoltare ar putea să fie legată și de măsurile fiscale discreționare și de lipsa unei voințe politice. Nu cu mult timp după ce Consiliul a anunțat că este nevoie de o întărire și de o clarificare a implementării PSC de dragul încurajării transparenței și suveranității naționale a cadrului fiscal, Comisia Europeană a testat căile prin care defectele cadrului fiscal existent ar putea fi reparate.Bazându-se pe una sau pe mai multe dintre criticile aduse Pactului și prezentate mai sus, specialiștii au efectuat o trecere în revistă a principalelor propuneri de reformă, pe care le voi prezenta schematic în tabelul următor:

Tabelul 11 – Reformarea Pactului de Stabilitate și Creștere: principalele propuneri

Sursa: Preluat din Marco Buti, Sylvester Eijffinger, Daniele Franco – “The Stability Pact pains: a forward-looking assessment of the reform debate”, Tilburg University, Disscussion Paper, No. 101/2005 (Accesat 16.03.2011)

Astfel, se poate observa că prima direcție pentru asigurarea unei strategii de obținere a unei politici fiscale sănătoase este de a acționa direct asupra factorilor care conduc la deficite naționale excesive. Această politică fiscală sănătoasă se poate atinge fie prin proceduri care garantează responsabilitatea fiscală la nivel național sau printr-o disciplină a pieței. Această strategie ar putea să răspundă la criticile legate de lipsa flexibilității bugetare.În aceste condiții s-au propus două seturi de reformă: prima care se referă la reforme procedurale, iar cea de-a doua se referă la reforme instituționale.Reformele procedurale implică schimbările regulilor care se referă la prezentarea, adoptarea și executarea bugetelor guvernamentale. Dar înlocuirea limitelor numerice cu proceduri asigurându-se astfel poziții bugetare solide conduce la apariția a două probleme: în primul rând încă va fi nevoie de o transparență și de criterii rapide pentru selectarea noilor membri care vor să acceadă la Zona Euro, iar în al doilea rând adoptarea procedurilor bugetare armonizate se va lovi de problema suveranității naționale, ceea ce ar putea conduce la conflicte cu instituțiile naționale și cu tradițiile.

Se poate spune că, deși procedurile bugetare eficiente sunt importante pentru asigurarea unei politici fiscale solide la nivel național, acestea nu apar ca fiind încă o alternativă viabilă la regulile numerice ale UE din prezent. În ceea ce privește reformele instituționale se vorbește despre crearea unor comitete independente de politică fiscală (Fiscal Policy Committees – FPC). Această idee se inspiră din existența băncilor centrale în domeniul politicii monetare. În versiunile lor cele mai consolidate, aceste organisme vor avea responsabilitatea de stabilirea a țintelor echilibrelor bugetare sau chiar vor fi răspunzătoare pentru anumite rate ale taxelor. În schimb, în versiunile mai blânde, acestor organisme li s-ar atribui sarcina monitorizării și evaluării propunerilor politicii și deciziilor îmbunătățind așadar vizibilitatea și transparența. Astfel, ele apar a fi mai mult complementare cu regulile numerice ale Pactului decât a se întruchipa în substitute ale acestora.

Cea de-a doua critică se referă la faptul că Pactul atribuie o mai mare importanță deficitului bugetar și nu calității politicii fiscale. Și aici se poate vorbi de doi factori care și-ar putea pune amprenta asupra acestei calități și anume: regulile de cheltuire și regula de aur. Concentrarea pe cheltuieli are avantajul controlului deoarece acestea depind în mare măsură de ciclul afacerilor, prin opoziție cu veniturile. Cheltuielile se referă la elementele bugetului pe care guvernele le pot controla și pe care le pot defini cu ușurință și le pot monitoriza. Mai mult, ele permit stabilizatorilor să lucreze cu partea de venituri și să prevină relaxarea cheltuielilor în fazele de creștere economică. Chiar dacă regulile cheltuirii s-ar putea dovedi folositoare la nivel național, sunt mai potrivite ca și elemente complementare decât ca și substitute la regulile comune asupra deficitelor și datoriilor.

Un număr de autori au sugerat schimbarea PSC cu vreo formă a regulii de aur. Această regulă de aur a finanțelor va permite distribuirea poverii proiectelor referitoare la capital și asupra generațiilor viitoare de contribuabili care vor beneficia de ele și care vor evita astfel pierderea eficienței prin taxare distorsionată dacă ratele taxelor vor fluctua în timp. Există însă și numeroase argumente contra acestei reguli de aur.

În primul rând așa-zisa incompatibilitate dintre PSC și regula de aur este pusă sub semnul întrebării. Pentru ca să se disemineze cheltuielile de capital și asupra generațiilor viitoare de contribuabili, regula de aur trebuie să se refere la cheltuielile nete. În al doilea rând, dacă este aplicată investițiilor publice brute, regula de aur se poate dovedi un obstacol în calea reducerii deficitului și a datoriei. În al treilea rând, evidențierea investițiilor publice în fața altor elemente ale bugetului nu prea are sens. Ceea ce este important este acumularea totală de capital atât în domeniul privat, cât și în domeniul public. În cel de-al patrulea rând, regula de aur ar face ca procesul de supraveghere multilateral să fie mult mai complex prin furnizarea unei căi în derivă pentru comportamentul oportunist din moment ce guvernele ar avea un motiv pentru clasificarea cheltuielilor curente ca și cheltuieli de capital. În sfârșit, există probleme între țări referitoare la datele legate de procesul de amortizare.

Pe lângă acestea există critici legate de sustenabilitate și de fluxul de venituri și cheltuieli care se plasează în fața deficitului pe termen scurt. De asemenea, se spune că Pactul nu abordează problema fiscalității din punctul de vedere al Zonei Euro privită ca un întreg. Pentru ultima critică, de exemplu, s-au propus reforme care privesc coordonarea fiscală la nivelul Zonei Euro. Într-o uniune monetară, numai orientarea fiscală agregată este relevantă pentru mixul de politici la nivelul Zonei Euro și, ca atare, intră în acțiune funcția de reacție a băncii centrale. Aceste soluții răspund afirmației că PSC nu ia în considerare orientarea fiscală agregată. Conform Pactului, fiecare țară este responsabilă pentru politicile fiscale naționale și agregarea politicilor fiscale determinate național ar putea să nu ducă la o orientare fiscală optimă la nivel de Zonă Euro.

Dar totuși și această schemă este supusă unor dificultăți. În primul rând, soluția legată de piață ar fi eficientă doar dacă deficitele diverselor guverne generează aceleași externalități astfel încât acestea să fie substitute perfecte. Dar riscul declanșării unei crize financiare nu este uniform la nivelul tuturor guvernelor. În al doilea rând, eficiența pieței în ceea ce privește gradul de permisivitate depinde de cât de competitivă este. Acest lucru face ca mecanismul bolnav să se potrivească situațiilor în care numărul guvernelor este mic. În ultimul rând, nu există o soluție ușoară la problema determinării modului de alocare inițială a permiselor. Criteriile posibile (PIB, populație, etc.) ar produce alocări foarte diferite.

Concluzia este că PSC are puncte puternice și puncte slabe. Cu toate astea, pentru a efectua o judecată referitoare la calitatea PSC ca și regulă fiscală, trebuie luat în considerare faptul că criteriile discutate mai sus și în literatura de specialitate au fost divizate pentru evaluarea calității regulilor fiscale naționale. Odată cu UEM pentru prima dată regulile fiscale au trebuit divizate într-un context supranațional. Pactul reformat ar trebui să se îndrepte în unele direcții care să le corecteze pe cele vechi, dar în același timp să păstreze cadrul arhitectural original.

II.3. Costurile și beneficiile participării la Uniunea Economică și Monetară

De ce se pune problema integrării monetare, de ce ar dori mai multe state să renunțe la moneda proprie? Din ce parte poate veni o inițiativă de realizare a uniunilor monetare? Care sunt avantajele uniunii monetare, și în ce condiții pot fi maximizate? Acestea sunt întrebări fundamentale de la care se pornește în realizarea oricărei cercetări.Este clar că o schimbare majoră de regim, cum este unificarea monetară se realizează atunci când există motivații puternice, date de beneficii. O asemenea schimbare presupune însă și costuri, riscuri și dificultăți. De aceea este importantă rezultanta finală: BENEFICII contra COSTURI. Dacă în ceea ce privește beneficiile unei uniuni monetare lucrurile sunt ceva mai clare, nu același lucru se poate spune despre costuri. Este foarte important să înțelegem că de fapt o uniune monetară este benefică atunci când costurile sunt minimalizate. Ajungem astfel la condițiile necesare pentru minimalizarea costurilor unei Uniuni Monetare și la criteriile Zonei Monetare Optime, ca să răspundem la o altă întrebare, și anume: când este benefic pentru două sau mai multe state să realizeze uniunea monetară?Literatura care analizează costurile și beneficiile uniunii monetare este destul de bogată, existând chiar unele divergențe legate de anumite costuri sau beneficii.

II.3.1. Costurile participării la Uniunea Economică și Monetară

Dezavantajele (costurile) trecerii la moneda unică ar putea fi rezumate în felul următor:

reducerea și chiar eliminarea arieratelor ar putea duce la închiderea unor capacități de producție a căror viabilizare nu este posibilă, fapt ce ar însemna creșterea șomajului și a cheltuielilor publice cu cei disponibilizați (oricum mai reduse decât cele cu menținerea artificială în activitate a celor neviabile);

renunțarea la pârghia de promovare a exporturilor prin deprecierea monedei naționale va crea dificultăți (reducerea competitivității prin preț) unor exportatori, în special celor care se aprovizionează, cu prioritate de pe piața internă;

căile clasice și specifice țărilor subdezvoltate folosite pentru macrostabilizare, creștere economică și sporire a competitivității externe nu vor mai fi utilizate (deprecierea monedei naționale, creșterea deficitului bugetar și a datoriei publice, inflația și dobânzile ridicate) ceea ce va crea dificultăți de adaptare agenților economici neobișnuiți cu rigorile comunitare;

până la stabilizarea economico-monetară completă, este posibilă intrarea unor capitaluri speculative care să influențeze negativ resursele valutare ale țării;

în prima etapă de după aderare unele prețuri și tarife ar putea să crească (în special la utilitățile publice și produsele agro-alimentare).

În ciuda unui pesimism general referitor la costurile și riscurile Euro, s-ar părea că răspunsul la întrebarea dacă avantajele Euro depășesc dezavantajele sale, din punct de vedere al importanței, este un da ferm. Acest răspuns se datorează în primul rând faptului simplu că Euro a fost deja introdus. El nu mai reprezintă un simbol teoretic al unității, un simbol care există numai în mințile câtorva politicieni ambițioși. Euro și-a început în mod oficial existența la data de 1 ianuarie 1999, cu sprijinul și conducerea deplină din partea celor 11 șefi de state, a mii de politicieni și a sute de economiști proeminenți. Se pare deci că, după o gândire atentă, guvernele din Zona Euro au stabilit că promisiunile economice incredibile ale euro depășesc costurile și riscurile sale. Din păcate, răspunsul nu este atât de simplu, în realitate. Marele pariu pe care l-a pus Uniunea Europeană a fost acela că oportunitățile economice ale Euro depășesc ca importanță riscurile implicate de șocurile economice și discordia politică. Din păcate, acesta a fost un pariu al cărui rezultat a fost stabilit, se pare, abia acum, în condițiile crizei economice actuale.

II.3.2. Beneficiile participării la Uniunea Economică și Monetară

Beneficiile monedei Euro sunt diverse și sunt resimțite la niveluri diferite, începând cu persoane fizice și întreprinderi și ajungând până la economii întregi. Printre acestea se numără:

Ofertă mai variată și prețuri stabile pentru consumatori și cetățeni;

Securitate mai mare și mai multe oportunități pentru întreprinderi și piețe;

Stabilitate și creștere economică;

Piețe financiare mai integrate;

O prezență mai puternică a UE în economia globală;

Prezența unui semn tangibil al identității europene.

Moneda unică aduce o nouă forță și oferă noi oportunități care derivă din integrarea și dimensiunile economiei Zonei Euro, Piața Unică devenind, astfel, mai eficientă.

Înaintea monedei Euro, nevoia de a realiza operațiuni de schimb valutar atrăgea costuri suplimentare, implica riscuri, iar tranzacțiile transfrontaliere erau lipsite de transparență. Odată cu introducerea monedei unice, afacerile au devenit mai rentabile și mai puțin riscante în Zona Euro.

În același timp, posibilitatea de a compara ușor prețurile încurajează comerțul transfrontalier și investițiile de orice tip, de la consumatorii individuali aflați în căutarea celui mai ieftin produs, până la întreprinderile care achiziționează servicii de cea mai bună calitate și la marii investitori instituționali care pot investi mai eficient în Zona Euro, unde nu există o fluctuație a ratelor de schimb. În cadrul Zonei Euro, există în prezent o singură mare piață integrată care utilizează aceeași monedă.

Moneda unică și Zona Euro înseamnă și noi oportunități în cadrul economiei mondiale. Moneda unică transformă Zona Euro într-o zonă de afaceri atractivă pentru țările terțe, promovând, astfel, comerțul și investițiile. Prudența în gestionarea sa economică, face din Euro o monedă de rezervă atractivă pentru țările terțe și asigură Zonei Euro o poziție mai puternică în cadrul economiei mondiale.

De asemenea, dimensiunea și gestionarea prudentă conferă stabilitate economică Zonei Euro, care rezistă, astfel, mai bine la așa-zisele „șocuri” economice externe, adică la schimbările economice bruște care pot apărea în afara zonei euro și afecta economiile naționale, precum creșterea prețului petrolului sau apariția unor turbulențe pe piețele valutare internaționale. Datorită dimensiunii și forței sale, Zona Euro poate absorbi mai bine asemenea șocuri externe fără pierderea de locuri de muncă și fără diminuarea creșterii economice.

În interiorul Zonei Euro, moneda unică, Euro, reprezintă mijlocul prin care guvernele, întreprinderile și persoanele fizice efectuează și încasează plăți pentru bunuri și servicii. Ea este folosită, de asemenea, pentru a stoca și crea bogăție pentru viitor sub forma economiilor și a investițiilor. Dimensiunile, stabilitatea și puterea economiei Zonei Euro – a doua ca mărime pe plan mondial după Statele Unite – contribuie la creșterea atractivității monedei unice și în afara frontierelor Zonei Euro.

Sectoarele publice și private din țări terțe primesc și folosesc moneda Euro în scopuri diverse, inclusiv ca monedă de schimb și de rezervă. Din acest motiv, în prezent, Euro este a doua monedă internațională ca importanță după Dolarul american.

Utilizarea extinsă a monedei Euro în sistemul monetar și financiar internațional demonstrează importanța acesteia pe scena mondială:

Moneda Euro este din ce în ce mai utilizată în cazul emisiunii de titluri de datorie publică și titluri de datorie pentru întreprinderi. La sfârșitul anului 2006, euro reprezenta aproximativ o treime din volumul total de datorii de pe piața internațională, iar dolarul american 44%;

Băncile mondiale acordă împrumuturi semnificative denominate în Euro în toată lumea;

Euro ocupă locul al doilea printre cele mai comercializate monede pe piețele de schimb valutar, fiind utilizată în aproximativ 40% din tranzacțiile zilnice;

Euro este folosit din ce în ce mai mult pentru facturare și plată în comerțul internațional, nu numai între Zona Euro și țări terțe, ci chiar, la o scară mai mică, între țări terțe;

Alături de Dolarul american, Euro este utilizat foarte mult ca o importantă monedă de rezervă pentru urgențele monetare. La sfârșitul anului 2006, mai mult de un sfert din rezervele de valută externă existente la nivel mondial erau în Euro, față de 18% în 1999. Țările în curs de dezvoltare se numără printre cele care și-au mărit cel mai mult rezervele în Euro, de la 18% în 1999 la aproximativ 30% în 2006;

Mai multe țări își gestionează monedele naționale prin corelarea acestora cu moneda Euro luată ca monedă de referință.

Statutul monedei Euro ca monedă mondială, la care se adaugă mărimea și puterea economică a Zonei Euro, determină din ce în ce mai mult organizațiile economice internaționale, precum Fondul Monetar Internațional (FMI) și G8, să considere economia Zonei Euro o entitate de sine stătătoare. Acest lucru asigură Uniunii Europene o poziție mai puternică la nivel mondial.

Pentru a beneficia de pe urma acestei poziții puternice și pentru a contribui efectiv la stabilitatea financiară internațională, Zona Euro se exprimă din ce în ce mai des ca o singură voce în cadrul unor importante forumuri economice. Acesta este rezultatul strânsei coordonări dintre statele membre ale Zonei Euro, precum și al colaborării dintre Banca Centrală Europeană și Comisia Europeană în timpul reuniunilor internaționale pe teme economice.

O serie de țări și regiuni din afara Uniunii Europene sunt încă și mai strâns legate de moneda Euro. Datorită stabilității sistemului monetar pe care se sprijină, Euro a devenit o monedă „ancoră” extrem de atractivă pentru aceste țări, în special pentru cele care au încheiat acorduri instituționale speciale cu UE, cum sunt acordurile comerciale preferențiale. Prin raportarea monedelor naționale la Euro, aceste state aduc o mai mare siguranță și stabilitate economiilor naționale.Moneda Euro nu poate garanta, singură, stabilitatea și creșterea economică. Acestea se realizează, în primul rând, prin buna gestionare a economiei Zonei Euro conform prevederilor Tratatului și ale Pactului de stabilitate și creștere (PSC), un element vital pentru Uniunea Economică și Monetară (UEM).În al doilea rând, ca instrument fundamental pentru potențarea beneficiilor Pieței Unice, ale politici comerciale și ale cooperării politice, moneda Euro face parte integrantă din structurile economice, sociale și politice ale Uniunii Europene de astăzi.Deși Euro promite avantaje economice substanțiale, el aduce, așa cum am văzut mai sus, multe costuri. Aceste costuri au servit criticilor drept muniție penetrantă și aproape au provocat colapsul proiectului înainte de 1999.

Politica monetară a

Uniunii Europene

III.1. Sistemul Monetar European

Pentru a putea expune pe deplin activitatea centrală a unei uniuni monetare, am considerat că ar fi foarte pertinentă o expunere a ceea ce înseamnă instrumentul principal care ajută la punerea în practică și la implementarea acestei politici monetare europene. Astfel, în cele ce urmează am realizat o scurtă trecere în revistă a apariției și evoluției Sistemului Monetar European, precum și două studii de caz, primul măsurând gradul de credibilitate al ratei de schimb după eșecul Sistemului Monetar European, iar cel de-al doilea arătând ce loc ocupă Euro ca actor pe scena valutară internațională.

III.1.1. Apariția și evoluția Sistemului Monetar European

Cu gândul de a stopa instabilitatea monetară existentă pe piețele de schimb după prăbușirea sistemului de la Bretton Woods, precum și având ca precedent eșecul Acordului Smithsonian din anul 1973, la nivelul Comunitîților Economice Europene au avut loc numeroase dezbateri având ca subiect crearea unui spațiu monetar comun și implicit al unui nou sistem monetar.

Acest lucru a fost influențat și de faptul că după 1973, băncile occidentale au putut să promoveze, o bună bucată de vreme, politici monetare care nu erau controlate de nici un for superior, creându-se astfel o perioadă propice pentru atingerea anumitor interese economice ale puterilor occidentale. Unele dintre astfel de activități desfășurate, fără nici un fel de opreliște au fost: creșterea volumului de masă monetară, la nivelul tuturor etajelor agregatelor monetare, ceea ce a condus la o exacerbare a statului de tip paternalist, precum și la o exagerare în ceea ce privește suportul acordat de stat întreprinderilor neprofitabile la care acesta era fie unicul acționar, fie acționarul majoritar; liberalizarea exagerată a unor linii de credit foarte flexibile acordate băncilor comerciale, rezultând acordarea tot mai facilă a unor credite către guverne, regiuni, localități.

În afară însă de aceste beneficii, au existat și efecte nocive ale acestor acțiuni, înclinând astfel balanța în favoarea celor din urmă. Astfel, inflația rezultată a adus importante prejudicii pentru piața financiar-bancară, ceea ce a determinat o creștere a rezistenței venită din partea băncilor și industriei. Un alt efect nociv al acestei inflații a fost fenomenul de expropriere în masă a clasei de mijloc, adică a celor care își creaseră fonduri de economii, precum și a celor ale căror venituri erau relativ fixe, conducând în final la un sentiment crescut de nemulțumire în rândul acestor cetățeni.

Tabel 12 – Rata inflației în țările care făceau parte din Sistemul Monetar European încă din 1979 și în Statele Unite ale Americii

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate de la World Bank, accesat la data de 26.03.2016

Figura 25- Rata inflației în țările care făceau parte din Sistemul Monetar European încă din 1979 și în Statele Unite ale Americii

Sursa: Grafic întocmit de autoare pe baza datelor preluate de la World Bank, accesat la data de 26.03.2016

De asemenea, pe fondul unui astfel de nivel al inflației, cetățenii nu și-au mai manifestat dorința de economisire, dându-le așadar de înțeles autorităților că un trend crescător al acestei inflații ar conduce către a penurie a acumulării de capital, ceea ce ar determina pe viitor o scădere drastică a bazei de impozitare, deci o sărăcire accentuată a bugetelor naționale.

Pe lângă existența acestui fenomen al escaladării inflației a existat fenomenul volatilității cursului de schimb, care până la acel mment nu fusese un fenomen demn de luat în seamă. Pentru a putea face diferența dintre sistemul de la Bretton Woods și noul sistem care se dorea a fi introdus pe piețele financiare, am considerat necesar să fac apel la principalele elemente care caracterizau acel sistem de la Bretton Woods.

Figura 26– Elementele principale ale Sistemului de la Bretton Woods

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor prelucrate și culese de pe site-ul http://www.polsci.ucsb.edu/faculty/cohen/inpress/bretton.html, accesat la data de 17.03.2011

Așadar, după cum este deja cunoscut, în centrul acestui sistem de la Bretton Woods stătea ca și etalon, aurul. Odată cu demonetizarea acestuia, biletele de la bancă nu mai trebuiau să fie obligatoriu preschimbate în aur, devenind monede de hârtie care aveau două caracteristici majore și anume: erau bunuri de sine stătătoare și pe deasupra aveau un caracter pur național, rezultând astfel că băncile centrale devin și producătoare de monedă. Tipărirea acestor monede nu a fost făcută însă într-un mod omogen, ceea ce a determinat apariția anumitor variații, imprevizibile, ale cursurilor de schimb. Aceste efecte s-au transformat ulterior în adevărate bariere în calea schimburilor comerciale internaționale, dar mai ales în calea fluxurilor internaționale de capital.

Având în fundal toate aceste evenimente, s-au făcut auzite tot mai multe voci care doreau trecerea la un sistem monetar bazat pe parități și cursuri de schimb fixe. Astfel, în urma unei întâlniri la nivel înalt la Bremen, în decembrie 1978, precum și a Rezoluției Consiliului European în acest sens, guvernele Franței, Germaniei, Italiei, Olandei, Belgiei, Luxemburgului, Danemarcei și Irlandei au ajuns la un consens în ceea ce privea stabilizarea monedelor proprii în cadrul unor marje fixate, punând astfel temelia Sistemului Monetar European. Acest sistem a fost creat astfel încât să răspundă cerințelor marilor puteri economice de la acea vreme, lucru pe care l-am evidențiat în figura următoare.

Figura 27– Sistemul Monetar European

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor prelucrate și culese de pe site-ul oficial al Uniunii Europene, accesat la data de 17.03.2011

Motivul neutilizării unei monede-marfă a fost acela că ar fi limitat drastic capacitatea de a crea bani, lucru inacceptabil din partea puterilor dominante, deoarece pozițiile lor economice derivau din posibilitatea de a se finanța prin tipărirea de bani, obligându-le să militeze pentru conservarea monedelor de hârtie. Din aceste considerente, reiese faptul că integrarea monetară era privită ca un element vital al integrării economice, deoarece volatilitatea excesivă a ratelor de schimb a condus la politici economice nefuncționale, ce amenințau să erodeze suportul politic al uniunii vamale. Se aștepta ca membrii de atunci ai Sistemului Monetar European să își întărească angajamentele luate și să furnizeze în acest fel un punct de plecare spre ceea ce a devenit mai târziu Uniunea Economică și Monetară. Ne dăm seama așadar că acest sistem a fost anume conceput ca să reziste eventualelor presiuni speculative exercitate asupra monedelor comunitare. Astfel, Sistemul Monetar European s-a construit pe două piloane, după cum am încercat să evidențiez în următoarea schemă.

Figura 28– Pilonii Sistemului Monetar European

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor prelucrate și culese de pe site-ul oficial al Uniunii Europene, accesat la data de 17.03.2011

Pentru a putea surprinde evoluția Sistemului Monetar European în ansamblul său, trebuie să nu judecăm acest sistem după intenția creatorilor săi, ci să avem în vedere adevărata lui natură. Intenția celor care l-au creat a fost aceea de a da naștere unui sistem monetar cu flexibilitate limitată, fiind un hibrid între cursurile de schimb fixe și cele flotante. Acest lucru a fost cel ce a permis existența unei noi ordini monetare cât de cât stabile. Este necesar să înțelegem, de asemenea, mecanismul de funcționare al Sistemului Monetar European și de aceea, în cele ce urmează am încercat să realizez o sinteză al acestui mecanism.

Astfel, conform celor stabilite cu ocazia Conferinței de la Bremen, fiecare dintre țările participante la Sistemul Monetar European trebuie să declare un curs pivot al monedei proprii, stabilit în ECU (European Currency Unit). Pe baza acestor cursuri pivot se declară mai departe niște cursuri-pivot bilaterale între valutele țărilor din Sistemul Monetar European, acestea urmând să se înscrie între anumite limite ale marjelor de fluctuație, stabilite de comun acord. Aceste fluctuații erau asigurate prin intervenția băncilor centrale, cu ajutorul a două mecanisme de intervenție și anume:

Figura 29– Mecanismele de intervenție ale Sistemului Monetar European

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor prelucrate și culese de pe site-ul oficial al Uniunii Europene, accesat la data de 17.03.2011

Băncile centrale erau astfel obligate să intervină pe piețele externe atunci când propria monedă se îndrepta spre una dintre extremele benzii de fluctuație, iar prin definirea acelui coș de monede se dorea să determine paritățile monedelor, limitele între care acestea puteau să fluctueze, dar și să asigure obligativitatea acțiunilor corective. Marjele de fluctuație erau setate inițial la ± 2,25%, dar a fost setată o bandă de ± 6% pentru Italia și noii veniți: Spania, Marea Britanie și Portugalia. După aproape un an de la o frământare fără precedent în scurta istorie a Sistemului Monetar European, la începutul lunii August 1993, guvernatorii băncilor centrale europene și miniștrii de finanțe au decis să mărească marjele Mecanismului Ratei de Schimb la ± 15% (excepție făcând moneda daneză și marca germană care s-au menținut aproape de ± 2,25%). În toamna anului 1993 și celelalte parități, pe lângă cele ale monedelor irlandeză și spaniolă, s-au erodat iremediabil. De exemplu, lira sterlină s-a devalorizat atât de mult încât guvernul britanic a încetat la un moment dat orice încercare de stabilizare și în cele din urmă s-a văzut nevoit să se retragă din Sistemul Monetar European. Au existat în total 58 de realinieri ale parităților centrale între anii 1979 și 1998, care au fost implementate în 19 aranjamente discrete. Istoria Sistemului Monetar European ar putea fi divizată în patru mari perioade care corespund principalelor schimbări în ceea ce privește operarea cu Mecanismul Ratei de Schimb.

Prima perioadă acoperă primii șapte ani, de la începutul existenței Mecanismului Ratelor de Schimb, în martie 1979, până în ianuarie 1987 și este caracterizată prin realinieri frecvente (de până la 11) pentru a corecta divergențele economice fundamentale existente între statele membre.

Cea de-a doua perioadă a fost cuprinsă între anii 1987 și 1992 și a coincis cu o creștere tot mai accentuată a încrederii în Mecanismul Ratei de Schimb, cu libertatea de circulație a capitalurilor și cu o mai mare convergență în ceea ce privește fundamentele economice. Nu prea au mai existat realinieri în această perioadă, lucru ce i-a determinat pe unii specialiști să vorbească despre un nou Sistem Monetar European, unul cu o fixare mult mai rigidă.

A treia perioadă acoperă crizele succesive din Septembrie 1992, asupra căror voi reveni mai pe larg în cele ce urmează, care au făcut ca lira sterlină și cea italiană să fie excluse din Mecanismul Ratei de Schimb și până în August 1993, când a avut loc acea lărgire a marjelor de fluctuație despre care am menționat mai sus. Șocul unificării Germaniei și impactul acesteia asupra economiei europene (care se afla deja într-o fază destul de severă de recesiune), riscurile financiare tot mai crescute datorate înlăturării controlului asupra capitalurilor și valului de acordări de împrumuturi sunt văzute de către foarte mulți oameni drept cauze din umbră ale acestor crize.

Ultima perioadă a debutat cu lărgirea benzii de fluctuație de până la ± 15% și a fost caracterizată de o descreștere a volatilității la nivele comparabile cu cele existente înainte de 1992.

Pentru a putea evidenția cât mai bine cele patru perioade de existență ale Sistemului Monetar European, le-am ilustrat în figura ce urmează, fiecare dintre acestea fiind însoțită de elementele caracteristice.

Figura 30– Apariția și evoluția Sistemului Monetar European

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor prelucrate și culese de pe site-ul http://oskarijuurikkala.files.wordpress.com/2010/01/eu_2011-16_ems.pdf, accesat la data de 17.03.2011

Odată cu apariția Uniunii Monetare Europene, fostul Mecanism al Ratei de Schimb a fost înlocuit cu Mecanismul Ratei de Schimb – II. Celor patru state membre care nu au introdus Euro li s-a dat ocazia să se pregătească pentru deplina accedere în Zona Euro. Danemarca și Grecia (a cărei înșelăciune avea să coste scump) au profitat de această opțiune de la 1 Ianuarie 1999, în timp ce Suedia și Marea Britanie au preferat să stea în expectativă.

Ratele centrale și cele de intervenție au fost toate redefinite în funcție de moneda Euro. A fost astfel stabilită o marjă de fluctuație de ± 2,25% pentru coroana daneză și o marjă standard de ± 15% pentru drahma grecească. Obiectivul Mecanismului Ratei de Schimb-II a fost acela de a asigura stabilitatea ratei de schimb între statele din Zona Euro și cele din Uniunea Europeană care nu au adoptat moneda unică, adăugând încă un element în procesul de integrare europeană.

În data de 19 Iunie 2000, Consiliul Uniunii Europene a concluzionat că Grecia a îndeplinit condițiile impuse prin tratatul de la Maastricht, aprobând intrarea acesteia în Zona Euro ca al douăsprezecelea membru începând cu 1 Ianuarie 2001. În aceeași zi, Consiliul a decis, de asemenea, că rata de conversie dintre moneda grecească și Euro să fie egală cu rata centrală a Drahmei din Mecanismul Ratei de Schimb – II. Convergența acesteia către rata sa centrală a fost facilitată de o supraevaluare a ratei sale centrale cu 3,5% la 17 Ianuarie 2002.

În anii 2004 și 2007, mai întâi zece state și apoi două state din Centrul și Estul Europei au devenit state membre ale Uniunii Europene. Tratatele de aderare prevăd că noile state membre nu trebuie neapărat să se alăture și Uniunii Monetare Europene, ci după o perioadă de derogare de doi ani, convergența lor a fiind evaluată în baza Tratatului de la Maastricht. Dar, în contrast cu experiențele trecute privind Marea Britanie și Danemarca, țărilor din Centrul și Estul Europei nu le-au fost oferite clauze de opt-out referitoare la accederea în Uniunea Monetară Europeană. Cu alte cuvinte, drumul către adoptarea Euro nu are cale de întoarcere pentru aceste noi state membre, lucru pe care l-am arătat deja și în primul capitol al acestei lucrări. Printre cele cinci criterii de macroconvergență economică nominală stabilite în Tratatul Uniunii Europene care vor fi folosite în evaluarea procesului de adaptare a acestor economii, stabilitatea ratei de schimb este poate cea mai stringentă, dat fiind rolul foarte important jucat de regimul de schimb în determinarea stabilității macroeconomice și a climatului investițional.

Atunci când au aderat la Uniune Europeană, monedele noilor state membre au afișat un model mai degrabă eterogen în ce privește evoluția ratelor de schimb față de Euro. Dat fiind faptul că atingerea stabilității ratei de schimb include participarea pentru cel puțin doi ani la Mecanismul Ratei de Schimb, s-a așteptat ca multe state, membre noi, să i se alăture. Într-adevăr, de-a lungul ultimilor ani, Euro a câștigat o tot mai mare importanță ca și monedă principală de referință.

Pe data de 27 Iunie 2004, la cererea autorităților lituaniene, estoniene și slovene, Coroana estoniană, Litas-ul lituanian și Tolar-ul sloven au fost incluse în Mecanismul Ratei de Schimb – II. În sfârșit, pe data de 25 noiembrie 2005, Coroana slovacă a intrat în Mecanismul Ratei de Schimb – II. În toate cazurile, a fost stabilită o bandă standard de fluctuație în jurul ratei centrale de ± 15%. Mai mult, a fost acceptat faptul că Estonia și Lituania să intre în acest mecanism cu monedele lor fixate la Euro, în timp ce autoritățile letoniene au declarat că vor menține în mod unilateral rata de schimb între lats și Euro cu o bandă de fluctuație de ± 1%, în timp ce autoritățile malteze au declarat că și ele vor menține în mod unilateral lira malteză la valoarea ratei centrale față de Euro.

După îndeplinirea obligațiilor prevăzute în Tratatul de la Maastricht, Slovenia a introdus moneda unică la 1 Ianuarie 2007, fiind cel de-al treisprezecelea stat membru al Zonei Euro și primul dintre statele noi care au aderat la Uniunea Europeană. Cipru și Malta au introdus Euro la 1 Ianuarie 2008, Slovacia pe data de 1 ianuarie 2009, în timp ce Estonia a adoptat moneda unică în anul 2011. Astfel că numărul statelor membre care au adoptat Euro a crescut la șaptesprezece.

Coroana slovacă a fost relativ volatilă față de anul 2006. Între Aprilie și Iulie 2006, moneda slovacă s-a situat temporar într-un trend crescător și puțin sub rata centrală a Mecanismului Ratei de Schimb – II. Începând cu jumătatea lui 2006, s-a apreciat simțitor, reflectând puternice fundamente economice și rata sa centrală a fost revalorizată la 8,5% pe data de 19 Martie 2007. În sfârșit, la cererea autorităților slovace, rata centrală a Coroanei a fost apreciată cu 17,65% în data de 28 Mai 2008, la doar douăzeci și unu de zile de la publicarea Raportului asupra Convergenței elaborat de Banca Centrală Europeană pe anul 2008, în care aceasta recomanda Slovaciei intrarea în Zona Euro. O astfel de apreciere a fost menită să ajute în atacarea inflației și în îmbunătățirea ratei de conversie a Euro.

Toate cele expuse în rândurile de mai sus am încercat să le pun în evidență cu ajutorul tabelului și hărții următoare.

Tabelul 13 – Principalele evenimente în cadrul Mecanismului ratei de Schimb I și II
(1979 – 2014)

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor culese și apoi prelucrate de pe site-ul http://www.cepr.org/pubs/bulletin/meets/153.htm, accesat la data de 19.03.2016

Ținând cont de toate cele relatate mai înainte am ales în continuare să prezint principalele componente ale acestui Sistem Monetar European, precum și o scurtă comparație a principalelor avantaje și dezavantaje.

Figura 31– Componentele Sistemului Monetar European

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor prelucrate și culese de pe site-ul http://oskarijuurikkala.files.wordpress.com/2010/01/eu_2011-16_ems.pdf, accesat la data de 17.03.2011

ECU (European Currency Unit) a mai fost prezentată și în primul capitol al lucrării acesteia, dar pentru a realiza acea legătură logică vitală între componentele Sistemului Monetar European am simțit nevoia să reiau, pe scurt, unele idei. Astfel, ECU a fost introdus în anul 1975 ca și unitate oficială de cont a Comunității Europene, înlocuind Unitatea Europeană de Cont. Din punctul de vedere al structurii, ECU a reprezentat o monedă nominală, de fapt un coș monetar construit în funcție de puterea economică a statelor membre participante la constituirea acestuia. Inițial, a fost utilizat în special pentru acoperirea tranzacțiilor financiar-monetare, publice și private, ulterior, funcția de unitate de cont fiind lărgită prin utilizarea ECU la elaborarea bugetelor comunitare. În anul 1995, ECU a primit denumirea de EURO, iar din 1999 ECU și-a încetat existența.

Fondul European de Cooperare Monetară, creat în luna Aprilie a anului 1993, reprezintă un fond comun format din depunerile în aur și dolari, fiecare în proporție de 20%, din rezervele țărilor ale căror monede erau cuprinse în ECU, chiar dacă nu făceau parte din Mecanismul Ratei de Schimb. În conformitate cu prevederile legate de etapa a doua a Uniunii Economice și Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a dizolvat și atribuțiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar European.

Institutul Monetar European a fost înființat în anul 1994, având sediul la Frankfurt, în Germania, prin instrumente și proceduri financiare specifice. El avea rolul de a întări cooperarea între Băncile Centrale Naționale ale țărilor comunitare, de a superviza funcționarea Sistemului Monetar European și de a întări coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilității prețurilor.

Mecanismul Ratei de Schimb, așa cum am mai relatat, a fost introdus în anul 1979, pentru a reduce fluctuațiile în valoarea nominală a monedelor statelor membre, pe baza susținerii reciproce și a acțiunilor colective ale Băncilor Centrale din statele membre. Băncile Centrale au intervenit pe piețele valutare, prin cumpărarea sau vânzarea de monede, pentru a le influența valoarea.

În cele ce urmează voi încerca să fac o comparație între beneficiile rezultate în urma implementării acestui sistem și limitele acestuia.

Tabel 14 – Comparație între principalele avantaje și dezavantaje oferite de
Sistemul Monetar European

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate de pe site-ul http://www.writework.com/essay/pros-and-cons-emu-european-monetary-union-concise-summary, accesat la data de 21.03.2011

Având mai sus totalul avantajelor și dezavantajelor care au decurs din Sistemul Monetar European, ne putem da seama de ce acesta a suferit acele crize, mai ales criza din anul 1992, pierzându-și, așa cum va reieși din următoarea parte, credibilitatea, pentru ca în cele din urmă să ia sfârșit în favoarea Uniunii Monetare Europene.

III.1.2. Studiu de caz: Credibilitatea ratei de schimb după eșecul
Sistemului Monetar European

Cea mai importantă problemă care se pune în legătură cu Sistemul Monetar European este cea legată de credibilitatea acestuia. Sunt și factori care ajută acest sistem să definească această problemă a credibilității și anume:

Figura 32– Factorii determinați ai credibilității Sistemului Monetar European

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor de pe site-ul www.europarl.europa.eu / news / public / documents, accesat la data de 21.03.2011

În ceea ce privește cel de-al doilea factor, costurile devalorizării, putem spune că sunt mai ridicate decât costul modificării ratei inflației. Spre exemplu, o țară ce anunță un curs de schimb fix, deține stimulente mai puține pentru a devaloriza moneda, decât una care a anunțat o anumită rată a inflației. Dacă se naște întrebarea, firească, de ce sunt costurile devalorizării mai mari, cele două motive, pe care eu le consider a fi mai importante și care ar reprezenta răspunsul la această întrebare ar fi pe de o parte implicațiile multiple pe care le are modificarea cursului de schimb în alte spații economice și pe de altă parte, transparența cursului de schimb oficial care nu poate fi modificat fără consultări prealabile cu celelalte țări membre ale Sistemului Monetar European. Figura următoare este menită să sintetizeze aceste lucruri.

Figura 33- Motivele apariției costurilor legate de devalorizare

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor de pe site-ul www.europarl.europa.eu / news / public / documents, accesat la data de 21.03.2011

Motivele pe care le-am enunțat mai sus nu sunt nimic altceva decât niște factori ce contribuie la creșterea costurilor devalorizării, scăzând astfel stimulentele pentru devalorizare și rezultând în acest mod creșterea credibilității în sistemul cursurilor de schimb fixe.În evoluția turbulentă a Sistemului Monetar European au existat perioade de calmitate în timpul cărora credibilitatea acestuia era în creștere, dar au existat și perioade critice, de criză, care au zdruncinat încrederea în Sistemul Monetar European. Una dintre aceste crize și după părerea mea, cea mai importantă, este criza din perioada Septembrie 1992 – August 1993.

Până la apariția turbulențelor de pe piața valutară din 1992-1993, mecanismul Ratelor de Schimb putea fi perceput ca o reușită a aranjamentelor monetare intraunionale și mai mult decât atât, putea să furnizeze acel cadru funcțional care ar conduce la o uniune monetară completă. Dar, din păcate, locul acestui vis frumos a fost luat de către o realitate crudă odată cu apariția primelor dereglări majore în cadrul Sistemului Monetar European. Putem afirma că a existat un paradox între celebrarea de către acest sistem a cinci ani de stabilitate în Ianuarie 1992, iar în Septembrie 1992 acesta se confrunta cu cea mai drastică perioadă de criză din istoria sa. Dintre monedele membre, lira sterlină și lira italiană au părăsit acest sistem, așa cum am arătat mai înainte, drahma grecească nu se alăturase încă Mecanismului Ratei de Schimb, francul luxemburghez era asociat francului belgian, peseta spaniolă și escudo-ul portughez au cunoscut o depreciere involuntară, ceea ce a determinat ca spre sfârșitul anului 1992, Comitetul Monetar al Uniunii Europene să se întrunească de trei ori pentru restabilirea echilibrului, dar fără nici un folos. Cea mai populară dintre explicațiile crizei este cea dată de competitivitate, adică creșterea inflației și creșterea costului de muncă.În acea perioadă existau trei grupuri de țări cu monede în criză: Italia (cauza parțială fiind competitivitatea); Spania, Marea Britanie, plus doi membri ai Sistemului Monetar European, Suedia și Finlanda; Franța, Belgia, Danemarca, ce nu aveau deteriorări semnificative de competitivitate.

Deși evenimentele din August 1993 par să fie croite după același tipar cu cele din Septembrie 1992, există totuși o diferența notabilă între acestea care arată că acea criză din August nu s-a datorat diferențelor mari ale agregatelor economice, ci mai degrabă credinței că Bundesbank nu va reduce suficient rata dobânzii pentru a permite reduceri ale ratei acesteia, în special în Franța și Danemarca, unde șomajul era ridicat și inflația mică. În literatura de specialitate se spune că dacă Franța ar fi avut o bancă centrală independentă și o tradiție istorică spre implicare în stabilitatea prețurilor, ar fi putut să evite acea criză. În urma eșecului Sistemului Monetar European s-a demonstrat că sistemul ratelor de schimb fixe este supus speculațiilor atunci când banca centrală nu intervine suficient și când acele așteptări speculative se dovedesc a fi reale.

Referitor la criza din 1992-1993, în literatura de specialitate găsim patru interpretări. Primele două dintre acestea privesc criza în termeni fundamentali și scot în evidență faptul că țările au suferit fie probleme de competitivitate datorită divergențelor persistente în ratele inflației, fie probleme ascunse datorate șocului unificării Germaniei. A treia interpretare se referă mai degrabă la așteptările viitoare decât la problemele de competitivitate, în timp ce a patra interpretare pornește de la ideea că această criză speculativă ar fi apărut chiar și în absența problemelor legate de competitivitate.

Am văzut că a existat o anumită credibilitate a Sistemului Monetar European până la un anumit moment, respectiv 1999, dar în continuare am dorit să văd cum a evoluat această credibilitate a ratei de schimb după introducerea Euro. Astfel, am ales să cercetez cu ajutorul regresiei multiple, influența pe care o au patru indicatori macroeconomici, la nivelul Zonei Euro, asupra ratei de schimb Euro/Dolar.Au existat mai multe măsurări ale credibilității Sistemului Monetar European în literatura de specialitate. Spre exemplu, Svensson a prezentat un model simplu pentru studiul credibilității ratei de schimb a unei zone specifice ce avea un regim cu benzi de fluctuație. Edin și Vredin apelează la un model al discreției pentru a estima probabilitatea realinierii, folosind variabile explicative cum ar fi diferențiala ratei dobânzii, diferențiala inflației, balanța contului curent și rata șomajului.

Modelul ales cuprinde în structura sa următoarele componente:variabilele modelului; parametri modelului; ecuația modelului.

Modelul propus cuprinde variabile statistice între care există relații de interdependență. Tipurile de variabile folosite în acest model sunt:

variabile endogene, numite și variabile rezultative sau efect rezultat, sunt acele variabile ale căror valori sunt determinate de una sau mai multe variabile exogene. Variabilele endogene sunt obținute prin rezolvarea modelului, iar din acest considerent ele sunt denumite și dependente;

variabile independente, numite și variabile factoriale sau factori de influență sunt acelevariabile a căror stare și evoluție depind de factorii exteriorisistemului studiat. Acestea sunt întotdeauna variabile explicative, adicăvaloarea lor este predeterminată, cunoscută în prealabil, sau este stabilită prinintroducerea datelor primare. De precizat că nu orice variabilă explicativă dinmodel este și exogenă.

Variabilele exogene, la rândul lor, pot fi:

predeterminate sau explicative – variabile ale căror valori sunt cunoscute a priori și sunt utilizate pentru explicarea stării și evoluției variabilelor endogene;

variabile cu efect întârziat – variabile care pot fi puse în evidență prin retrospecții sau, altfel spus, evoluția variabilelor actuale este dependentă și de variabile similare din perioade trecute;

variabile reziduale, numite și erori, care apar în model ca sumă a tuturor influențelor necunoscute.

În modelul propus se regăsesc totodată și parametrii acestuia, numiți și coeficienți de regresie, mărimi reale și necunoscute, care apar în model în diferite expresii alături de variabile. Parametrii fac obiectul procesului de estimare și testare statistică.

Modelul propus dorește să cuantifice influența factorilor de natură economică asupra credibilității ratei de schimb din Uniunea Europeană. Include astfel în structura sa 5 variabile, dintre care una endogenă și patru exogene, așa cum reiese și din următorul tabel:

Tabelul 15 – Simbolurile variabilelor utilizate în model și semnificațiile acestora

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor din modelul econometric dezvoltat

Pentru acest model am cules date în intervalul de timp 1999 – 2011, deținând astfel un număr de 13 observații. Așa cum am spus, zona target este Uniunea Europeană și nu doar Zona Euro, deoarece eu consider că și ceilalți membri ai aceste organizații integraționsite sunt afectați, dacă nu chiar într-o mai mare măsură, de creșterea sau scăderea credibilității ratei de schimb. Am ales să fac această paritate între Euro și Dolar, pentru că acestea sunt, la momentul actual monedele internaționale cheie pe piața mondială. Perioada nu este una aleasă la întâmplare, ci începând cu anul 1999, Euro a intrat ca monedă unicăefectivă pe piața Uniunii Europene, cu toate că fizic a fost prezentă doar începând cu anul 2002.

Tabel 16 – Valorile anuale ale factorilor

Sursa:

* – media anuală www.fxtop.com

** – FMI

*** – calculată pentru UE27 www.epp.eurostat.ec.europa.eu

**** – HICP (Harmonised Indices of Consumer Prices) – media anuală www.epp.eurostat.ec.europa.eu

***** – medie anuală calculată pe baza datelor preluate de la Banca Centrală Europeană

Pe baza acestor date, pentru a se stabili ce fel de dependență există între variabilele exogene și variabila endogenă, cu ajutorul softului Eviews, am realizat diagrama „norului de puncte”, obținând următoarele:

Analizând graficul de mai sus și observând că punctele sunt aproximativ grupate, se poate afirma că între fiecare dintre variabilele exogene și variabila endogenă există o anumită legătură la nivelul acestui eșantion. Dacă punctele ar fi fost împrăștiate pe tot graficul, între acestea nu ar fi existat nici o legătură.Astfel, modelul de regresie multiplă propus are următoarea ecuație:

ER = c1 + c2*RD + c3*REZI + c4*RI + c5*RS + ε

Se observă din această ecuație că avem un număr de cinci parametri care trebuie estimați și dispun de un număr de treisprezece observații, deci, numărul observațiilor este mai mare decât cel al parametrilor, ceea ce mă îndeamnă să cred că modelul ales este unul valid.În continuare am recurs la Metoda Celor mai Mici Pătrate în vederea estimării parametrilor, rezultatele fiind vizibile în figura următoare:

Figura 34– Estimarea rezultatelor prin Metoda OLS

Sursa: Datele provin din estimarea în platforma Eviews a modelului econometric dezvoltat de autoare

Introducând valorile estimate în modelul propus a rezultat următoarea regresie:

ER = 5,979134 + (- 0,317911)*RD + (-0,023561)*REZI + 0,032725*RI + (-0,395896)*RS

(0,654997)(0,036502)(0,008817)(0,018952)(0,043373)

Am folosit în continuare testul t pentru a verifica semnificația estimatorilor pe care i-am obținut prin aplicarea modelului de mai sus. Astfel:

Pentru termenul liber c1:

H0 : c1 = 0 și H1 : c1 ≠ 0

Din cele rezultate mai sus se observă faptul că valoarea estimată pentru parametrul liber c1 este de5,979134, cu o abatere medie pătratică de 0,654997, iar valoarea statisticii test este de 9,128491. Nivelul marginal de semnificație (p-value) înregistrează o valoare mai mică de 0,05. În acest caz valoarea lui fiind de 0,0000, prin urmare se respinge ipoteza nulă, conform căreia termenul liber este nul. În concluzie, pot afirma că termenul liber diferă semnificativ de zero.

Pentru termenul c2:

H0 : c2 = 0 și H1 : c2 ≠ 0

Din datele rezultate în urma Metodei OLS se poate observa că valoarea estimată pentru parametrul c2 este de -0,317911, cu o abatere medie pătratică de 0,036502, iar valoarea statisticii test este de -8,709368. Nivelul marginal de semnificație (p-value) înregistrează o valoare mai mică de 0,05, în cazul de față fiind de 0,0000, prin urmare se respinge ipoteza nulă, conform căreia termenul c2 este nul.

Pentru termenul c3:

H0 : c3 = 0 și H1 : c3 ≠ 0

Observăm din tabelul de mai sus că valoarea estimată pentru parametrul c3 este de -0,023561, având o abatere medie pătratică de 0,008817, în timp ce valoarea statisticii teste este de -2,672131. În cazul de față nivelul marginal se semnificație înregistrează o valoare mai mică de 0,05, fiind de 0,0283, ceea ce duce la concluzia că se respinge ipoteza nulă, conform căreia termenul c3 este nul.

Pentru termenul c4:

H0 : c4 = 0 și H1 : c4 ≠ 0

Urmărind datele din figura de mai sus, observăm că valoarea estimată a parametrului c4 este de 0,032725, având o abatere medie pătratică de 0,018952, în timp ce valoarea statisticii test este de 1,726687. În cazul de față se observă că nivelul marginal de semnificație înregistrează o valoare mai mare de 0.05, fiind în cazul de față de 0,1225, prin urmare pot afirma că voi face o eroare de 12% dacă voi respinge ipoteza nulă. Asumându-mi acest risc, resping H0 și accept faptul că cel puțin un coeficient este diferit de zero. Astfel, pot trage concluzia că ipoteza de homoscedasticitate este violată, deci este prezentă heteroscedasticitatea. Prin logaritmare, obțin faptul că ipoteza de normalitate a erorilor nu poate fi respinsă.

Pentru termenul c5:

H0 : c5 = 0 și H1 : c5 ≠ 0

Din datele prezente în figura de mai sus se observă că valoarea estimată a parametrului c5 este de -0,395896, abaterea medie pătratică are o valoare de 0,043373, în timp ce valoarea statisticii teste este de -9,127642. Nivelul marginal de semnificație are o valoare mult mai mică de 0,05, fiind în cazul acesta de 0,0000, deci ipoteza nulă se respinge, astfel că termenul c5 nu este unul nul.

Analizând toate aceste date de mai sus pot afirma că modelul de regresie ales conține parametri, care, din punct de vedere statistic, sunt corecți.

În acest model se observă o puternică informație deținută de cei patru factori. Pentru măsurarea intensității legăturii dintre variabile am folosit coeficientul de corelație multiplă R:

R = √R2 = √Rsquared = √0,971001 = 0,9854

De aici am putut să deduc următoarele concluzii:

Valoarea lui R fiind apropiată de valoarea 1, ne indică o legătură foarte puternică între variabilă endogenă, rata de schimb și variabilele explicative, rata dobânzii (RD), rezervele internaționale (REZI), rata inflației (RI) și rata șomajului (RS);

Datorită faptului că Rsquared este de 0,971001 (foarte mare) variațiile variabilei endogene sunt explicate de către variațiile variabilelor exogene în proproție de 98,54%.

De asemenea, valoarea lui Rsquared ne indică faptul că modelul ajustează bine datele din eșantion, ceea ce mă face să concluzionez că modelul de regresie multiplă este corect întocmit.

Deși statistica Durbin-Watson este foarte apropiată de valoarea 2, în cazul acesta ea fiind 1,636635, încerc să confirm sau să infirm autocorelarea erorilor și prin aplicarea testului Brusch-Godfrey.

Figura 35– Testul Brusch-Godfrey pentru autocorelarea erorilor

Sursa: Datele provin din estimarea în platforma Eviews a modelului econometric dezvoltat de autoare

Valoarea reziduală RESID(-1) diferă semnificativ de zero, ea fiind de 0,211571, F-statistic are o valoare mică, de 0,238756, ceea ce ne indică faptul că nu există corelație a reziduurilor, deci validitatea modelului nu este pusă în pericol, deoarece DW e mai mare decât valoarea 1.Heteroscedasticitatea, nerespectarea ipotezei privind neschimbarea varianței valorilor seriei reziduurilor, o verific cu ajutorul testului White și obțin rezultatele de mai jos. În cazul de față, valoarea lui Obs*R-squared fiind de 7,816348, adică mai mare decât valoarea tabelară de 1,96, deci se poate afirma că în cazul erorilor acestui model nu există heteroscedasticitate, astfel că acestea sunt homoscedastice, modelul fiind potrivit pentru previziuni. Acest lucru poate fi observat și din valoarea probabilității (66%), adică se observă că aș pierde foarte mult dacă resping ipoteza nulă, însemnând că modelul este unul homoscedastic.

Figura 36– Testul White pentru verificarea heteroscedasticității

Sursa: Datele provin din estimarea în platforma Eviews a modelului econometric dezvoltat de autoare

Pentru a se verifica ipoteza de normalitate am efectuat testul histogramei și am obținut rezultatele:

Figura 37– Verificarea ipotezei de normalitate

Sursa: Datele provin din estimarea în platforma Eviews a modelului econometric dezvoltat de autoare

Am luat în calcul cele două ipoteze, și anume:

H0 : Skewness=0, Kurtosis =3, rezultând că asimetria este =0, aplatizarea =3, deci repartiția este normală.

H1 : repartiția nu este una normală.

În analiza de față se constată că repartiția este una asimetrică, orientată spre valori negative (Skewness=-1,04), având totodată o aplatizare de 2,89, ceea ce ne duce la concluzia că repartiția erorilor este una plată. Probabilitatea pentru respingerea ipotezei nule este de (H0 : repartiția este una normală) aproximativ 31%, deci aș putea să nu îmi asum riscul respingerii acesteia și să admit că repartiția erorilor este una aproape normală.

În concluzie, pe baza celor de mai sus, se poate spune că între rata de schimb (ER) și rata de referință a dobânzii practicată de Banca Centrală Europeană (RD), rezervele internaționale denominate în Euro (REZI) și rata șomajului din Uniunea Europeană (RȘ) avem o legătură invers proporțională, în timp ce între rata de schimb (ER) și rata inflației la nivelul Uniunii Europene (RI) avem o legătură direct proporțională.

Astfel, o creștere cu o unitate a ratei dobânzii se va reflecta într-o scădere a ratei de schimb (EUR/USD) cu 0,317911 unități, deci o depreciere a Euro în fața Dolarului. O creștere cu o unitate a rezervelor internaționale denominate în Euro va determina o scădere a ratei de schimb cu 0,023561 unități, ceea ce înseamnă tot o depreciere a Euro în fața monedei americane. În ceea ce privește influența ratei inflației se observă că o creștere cu o unitate a acesteia va conduce la o creștere cu 0,032725 unități a ratei de schimb și deci la o apreciere a monedei unice în fața Dolarului. Și nu în ultimul rând, o creștere cu o unitate a ratei șomajului din Uniunea Europeană va determina într-o scădere a ratei de schimb cu 0,395896 unități, ceea ce va conduce la o depreciere a Euro față de Dolar. Dacă este să urmărim parametri acestui model, vom observa că rata de schimb este mai influențată de către modificările ratei de referință a dobânzii și de către modificările ratei șomajului și mai puțin influențată de ceilalți doi factori.

Poate că unele dintre aceste influențe nu coincid cu cele descrise în literatura de specialitate, dar nu trebuie să uităm faptul că Zona Euro în prezent trece printr-o serie de schimbări majore care au produs niște șocuri demne de luat în calcul asupra economiei și nu numai.

Astfel, cu toate că Euro a avut de suferit la capitolul credibilitate, aceasta nu i-a fost într-atât de afectată încât oamenii să-și îndrepte atenția din nou spre dolar, lucru ce reiese și din analiza următoare.

III.1.3. Studiu de caz: Euro, actor pe piața monetară internațională

Încă de la apariția primelor monede ca element central de denominare a fluxurilor comerciale externe, emitenții acestora s-au luptat pentru ca moneda proprie să dețină supremația. În vremurile actuale această supremație este deținută de către moneda americană, dolarul, iar cea de-a doua monedă internațională recunoscută fiind Euro, care în ultimul timp, în ciuda turbulențelor prin care trece, pare să câștige teren în fața acestuia. Însă, provocarea cea mare nu este aceea de a ajunge pe primul loc ca și monedă internațională, ci să se mențină acolo.

Pentru a putea evidenția care este locul și rolul pe care îl deține moneda unică și implicit Sistemul Monetar European pe scena internațională părerea mea este că ar trebui să încep cu o scurtă trecere în revistă a ceea ce implică statutul de monedă internațională. Astfel, ca la orice alt demers teoretic economic, am început prin prezentarea câtorva dintre definițiile conceptului de monedă internațională. Conform acestora, o monedă internațională este aceea „folosită în afara țării de origine sau a regiunii care a emis-o”, după cum au menționat Chinn și Frankel în lucrarea lor din anul 2007 sau un Raport al Băncii Centrale Europene din anul 2007, ori poate fi aceea care este „folosită în tranzacțiile internaționale”, după cum afirma Kannan P. în 2007 sau și mai exact ar putea fi acea monedă „folosită în exetriorul țării de origine de către non-rezidenți în vederea efectuării de tranzacții cu persoanele rezidente ale țării de origine a monedei respective sau cu rezidenții unor țări terțe”, după cum reieșea din lucrarea lui Hartmann și Issing în opera lor din anul 2002.

Față de toate aceste definiții de mai sus, cea dată de Hartmann și Issing aduce în prim-plan două lucruri importante și anume faptul că o monedă internațională trebuie să aibă o pondere a folosirii ei de către statele nerezidente mai mare decât ponderile altor monede folosite de acestea, iar trendurile ratelor de schimb și ale ratelor dobânzii exprimate în moneda analizată să se afle în relație direct proporțională cu trendurile acelorași indicatori exprimați în alte monede. O monedă internațională trebuie să-și găsească utilitatea atât în sectorul public, cât și în sectorul privat, în consecință, trebuie să îndeplinească trei funcții importante așa cum le-am descris în figura următoare:

Figura 38– Funcțiile unei monede internaționale

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate din lucrarea autoarei Pollard S.P. – „The Role of the Euro as an International Currency”

După cum reiese din figura de mai sus, ca și unitate de cont în mediul oficial (guvernamental), Euro este folosită ca și monedă de referință (ancoră), în timp ce în mediul privat este folosită ca și monedă denominatoare. Ca și unitate de cont, moneda internațională este folosită în stabilirea prețurilor bunurilor, dar și la emiterea obligațiunilor sau definirea unui împrumut bancar. Ceea ce face să fie diferită de funcția de mijloc de plată este faptul că prețurile ar putea fi stabilite într-o anume monedă în timp ce plățile sunt stabilite în altă monedă. Autoritățile naționale folosesc moneda internațională ca și monedă de raportare atunci când își ancorează de aceasta propria monedă.

Ca și mijloc de rezervă, moneda internațională este folosită atât de sectorul public, cât și de cel privat pentru a menține valoarea economiilor. Motivația sectorului privat pornește din dorința investitorilor privați de a găsi acel joc cu sumă nulă între diversitatea costurilor și riscurilor. Pe de altă parte, motivația sectorului public de a folosi moneda internațională ca și depozit de valoare, respectiv monedă de rezervă, diferă în funcție de regimul ratei de schimb. Poate să semene cu optimizarea deținătorilor privați sau poate să fie devotată managementului ratei de schimb.

Cea de-a treia funcție a unei monede internaționale, aceea de modalitate de plată, scoate în evidență că aceasta poate fi folosită de rezidenți în schimburile comerciale și în fluxurile de capital. Nerezidenții privați folosesc această monedă ca o valoare intermediară în tranzacțiile dintre două monede de talie mai mică. Dar și autoritățile monetare folosesc moneda internațională ca o modalitate de plată atunci când este necesar să intervină pe piața schimburilor externe.

Știind care sunt funcțiile cele mai importante ale unei monede internaționale, am prezentat în cele ce urmează factorii cei mai importanți care acționează asupra unei astfel de monede.

Figura 39– Factorii de influență care acționează asupra unei monede internaționale

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate din lucrarea autorilor Hartmann P. și Issing O. – „The International Role of the Euro”

Influențele cumulate ale factorilor de mai sus determină statutul de monedă internațională, dar aduce odată cu acest statut și o serie de avantaje și dezavantaje ale utilizării acesteia, astfel:

Tabel 17 – Avantajele și dezavantajele unei monede internaționale

Sursa: Tabel întocmită de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate din lucrarea autorilor Hartmann P. și Issing O. – „The International Role of the Euro

Știm faptul că în zilele noastre, pe piața mondială există o anumită ierarhie a monedelor considerate a fi internaționale și că în acest top locul al doilea este deținut de către Euro. Pentru a întări cele spuse mai înainte, am ales să arăt cum au evoluat principalii indicatori care definesc rolul internațional al Euro în perioada 2010-2014.

Tabel 18 – Indicatori ai rolului internațional al Euro

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul: https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/other/euro-international-role-201507.en.pdf, accesat la data de 23.03.2016

Pe baza datelor din tabelul de mai sus și graficul de mai jos a rezultat faptul că Zona Euro a deținut în perioada analizată un trend negativ în ceea ce privește stocul rezervelor valutare globale, dar cu o scădere continuă, ajungând la 22,2%, față de 25,4% cât erau în anul 2010. În ceea ce privește totalitatea titlurilor de creanță internaționale tranzacționate pe piață, în moneda unică, anul 2013 a cunoscut o scădere simțitoare față de anul 2010, de aproximativ 3,6%, adică de la 26,8% în anul 2010, la 23,2% în 2013.Referitor la situația conturilor bancare, în anul 2014 împrumuturile externe exprimate în Euro și-au mărit ponderea ajungând la 83,2% față de 80,2% cât erau în anul 2010, depozitele externe denominate în Euro crescând la rândul lor în anul 2014 și ajungând la o pondere de 84,2, aproximativ egală cu cea din 2010, după ce au cunoscut o scădere în anul 2012 cu 4% față de anul 2010. O creștere semnificativă se înregistrează și în ceea ce privește ultimul indicator analizat, livrările cumulative nete de bancnote Euro către țări din afara Zonei Euro ajungând în anul 2014 la un total de 175,3 mld.Euro, față de 107 mld. Euro cât însumau în anul 2010.

Figura 40– Indicatori ai rolului internațional al Euro

Sursa: Grafic întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul: www.ecb.int/pub/pdf/other/euro-international-role2013en.pdf, accesat la data de 23.01.2014

Concluzionând asupra acestor indicatori, pot afirma că Euro, în ciuda situației nefavorabile prin care a trecut și încă trece, reușește să-și păstreze cel de-al doilea loc în topul monedelor internaționale.

După cum am menționat mai înainte, una dintre funcțiile importante ale unei monede internaționale, cum este Euro, este cea de ancoră, de monedă de referință. În cazul de față voi trece în revistă acele țări care și-au legat monedele naționale de Euro sau le-au înlocuit cu aceasta.

Tabel 19 – Țări ale căror regimuri de schimb sunt conectate la Euro

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate din lucrarea autorilor Hartmann P. și Issing O. – „The International Role of the Euro„

Observăm că, exceptând acele țări participante la Mecanismul Ratei de Schimb II, decizia de utilizare a monedei Euro drept monedă ancoră este o una unilaterală și nu implică nici un fel de angajament din partea Băncii Centrale Europene. În opoziție, dolarul continuă să fie folosit pe scară largă ca și monedă de referință în America Centrală și de Sud, precum și în Asia. Un element important al pieței monetare internaționale este reprezentat de coșul valutar DST (Drepturi Speciale de Tragere). Drepturile Speciale de Tragere sunt create de către Fondul Monetar Internațional în urmă cu 40 de ani pe post de activ de rezervă internațională. Acesta se revizuiește odată la cinci ani, ultima revizuire având loc în anul 2011. Valutele care fac parte din acest coș valutar pot fi utilizate liber.

În prezent, din componența coșului valutar DST fac parte Dolarul american, Euro, Yen-ul, și Lira Sterlină. Acestor monede li se va alătura și Yuanul chinezesc, din octombrie 2016, coșul valutar arătând în felul următor:

Tabel 20 – Ponderea valutelor în coșul DST (%)

Sursa: Tabel și grafic întocmite de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-urile Băncii Mondiale, Indexmunid și Fondului Monetar Internațional, accesate la data de 22.03.2016

Se observă că moneda Euro a câștigat teren, de la un procentaj de 34% în anul 2005, la 37,4% în 2011 (creștere de +3,4%) în fața Dolarului American, după care ar urma să scadă la o pondere de 30,93%. Dolarul American a cunoscut un trend descrescător de la 44% în 2005, la 41,73% în 2016 (-2,27%) și a Yenului Japonez care a scăzut cu 2,67% adică de la 11% în anul 2005 la 8,33% în anul 2016, Lira Sterlină cunoscând o oarecare destabilitate scăzând de la 11% în anul 2005 la o pondere de doar 8,09% în anul 2016.

Principala întrebuințare a Dolarului american este și va rămâne în cadrul Statelor Unite ale Americii. În mod simetric, principala întrebuințare a Euro este și va rămâne în cadrul Zonei Euro și a continentului european. Statele Unite ale Americii sunt pe locul doi ca economie a lumii, cu un Produs Intern Brut (PIB) care reprezintă 19,7% din Produsul Intern Brut global. Zona Euro reprezintă a treia putere a lumii cu un Produs Intern Brut reprezentând circa 14,6% din nivelul mondial, parte care s-ar mări considerabil dacă toți membri Uniunii Europene ar adopta moneda unică. Cea de-a treia monedă ca și importanță, așa cum am vazut în cele scrise mai sus, este reprezentată de Yen-ul japonez, Japonia având un PIB ce reprezintă aproximativ 6,3% din nivelul mondial.

Luând ca și monedă de referință Euro, în cele ce urmează voi prezenta ratele de conversie Euro – Dolar și Euro– Yen, pentru a vedea și comenta apoi evoluția acestora. Deoarece ratele de conversie se schimbă foarte des de la o zi la alta, am ales ca și perioadă de referință ultima zi a primelor trei luni ale anului 2016.

Tabel 21 – Ratele de conversie în Euro ale principalelor monede ale lumii pe ani
(unități pe Euro)

Sursa: Tabel efectuat de autoare pe baza datelor preluate de pe site-ul http://www.xe.com/ict/?basecur accesat la data de 27.03.2016

* – Datele pentru anii 2009-2015 sunt pentru ultima zi a anului analizat

** – Datele sunt pentru ziua accesării

Tabel 22 – Ratele de conversie în Euro ale principalelor monede ale lumii
(unități pe Euro)

Sursa: Tabel efectuat de autoare pe baza datelor preluate de pe site-ul http://www.x-rates.com accesat la data de 28.03.2016

Figura 41– Ratele de conversie ale Dolarului în Euro

Sursa: Grafic efectuat de autor pe baza datelor preluate de pe site-ul http://www.x-rates.com accesat la data de 28.03.2016

Figura 42– Ratele de conversie ale Yen-ului în Euro

Sursa: Grafic efectuat de autor pe baza datelor preluate de pe site-ul http://www.x-rates.com accesat la data de 28.03.2016

Se observă că atât Dolarul american, cât și Yen-ul japonez au avut primele trei luni din anul 2016 un trend sinusoidal față de Euro. La analiza pe ultimii opt ani, se observă că Dolarul a cunoscut o ușoară descreștere în anul 2015, de la o rată de 1,434 Dolari pe 1 Euro în 2009, la o rată de 1,087 Dolari pe un Euro, urmând ca în anul 2016, acesta să aibă din nou o revenire. Media pe datele luate în calcul este o rată de 1,103 Dolari pe 1 Euro, cea mai mică rată fiind de 1,093 Dolari pe 1 Euro, înregistrată în Februarie 2016, iar cea mai mare rată a fost de 1,12 Dolari pe 1 Euro, înregistrată în Martie 2016.

În ceea ce privește moneda japoneză, se observă la analiza pe cei opt ani că aceasta a cunoscut un trend descrescător la rata de conversie în primul an, adică de la o rată de 133,437 Yeni pe 1 Euro în anul 2009, la 108,699 Yeni pe 1 Euro în anul 2010, urmând ca în anul 2011 să scadă la o rată de 99,933 Yeni pe 1 Euro, ca mai apoi să crească până la valoarea de 145,03 Yeni pe 1 Euro în anul 2014. Media ratelor de conversie pe datele luate în calcul este de 127,14 Yeni pe 1 Euro, valoarea cea mai mică înregistrându-se în Febrarie 2016 (124,59 Yeni pe 1 Euro), în timp ce valoarea cea mai mare s-a înregistrat în Ianuarie 2016 (129,89 Yeni pe 1 Euro). Trebuie să avem în vedere faptul că această țară trece printr-o perioadă de refacere și nu este exclus ca pe viitor să fim martorii unui alt „miracol japonez” așa cum s-a întâmplat după cel de-al doilea război mondial.

Într-adevăr, așa cum am arătat și mai înainte, moneda unică, Euro, a avut deja un succes internațional imens, la fel cum a avut și pe continentul european, ținându-se cont de faptul că, la nici un an de la apariție această monedă devenise cea mai des utilizată pentru flotările titlurilor internaționale.

În ultimii cincizeci de ani, până la apariția monedei Euro, Dolarul american a deținut supremația din simplul motiv că nu avea competitor. Nici o altă economie din lume nu se apropia măcar de dimensiunea economiei Statelor Unite ale Americii. Dacă ar fi să ne întoarcem în istorie, s-ar putea observa o similitudine în ceea ce privește dominația Lirei Sterline pe piața financiară.

Dar, la un moment dat, pe piața financiară internațională s-a întrezărit o șansă nesperată pentru moneda Euro, atunci când Dolarul american a început să se devalorizeze. Spre exemplu, în anul 2005, Coreea de Sud a anunțat că își va muta investițiile în alte monede decât în Dolari americani, lucru ce s-a dovedit a fi inspirat date fiind evenimentele din următorii trei ani.

După mai mult de zece ani de la crearea monedei unice, încă mai există controverse legate de aceasta pe scena economică europeană și nu numai. Acestea au fost alimentate și de către criza datoriilor suverane din Zona Euro, iar pesimiștii afirmă că dacă aceasta nu se va rupe, aceste crize vor mai exista și în viitor. Însă, printre specialiștii în economie mai sunt și oameni optimiști, așa cum sunt spre exemplu, Chinn și Frankel.

Aceștia preziseseră în anul 2005, în urma unui studiu, că Euro ar putea să depășească Dolarul în anul 2022 ca și monedă de împrumut, de rezervă. Predicțiile acestor specialiști se bazează pe influența a patru factori principali, descriși de către mine anterior, pe care economiștii îi consideră determinanți în câștigarea statutului de monedă internațională și anume:

Dimensiunea economică măsurată în ieșiri și comerț;

Piețe financiare adânci, lichide și bine dezvoltate;

Încrederea în valoarea monedei;

Externalitățile pieței.

În timp ce la primii doi determinanți, atât Euro, cât și Dolarul se află la egalitate, Dolarul tinde să se situeze sub nivelul Euro în ceea ce privește cel de-al treilea factor determinant, în ciuda perturbărilor prin care trece Zona Euro.Astfel, în viziunea acestor specialiști, apare întrebarea inerentă, dacă Dolarul ar putea pierde rolul predominant al său de lider al monedelor lumii, iar răspunsul ar putea să fie afirmativ.Primul motiv care vine în susținerea acestui răspuns este acela că în momentul de față euro există pe piață ca un rival mai veritabil decât au fost Marca germană și Yenul japonez. Cel de-al doilea motiv este acela că Statele Unite ale Americii au de pe acum mai mult de douăzeci și cinci de ani de deficit cronic al contului curent și că Dolarul are peste treizeci și cinci de ani de depreciere.La această concluzie au ajuns și alți euro-optimiști, ca Papaioannou și Portes bazându-se și pe trendul ratelor de schimb Dolar-Euro (2000-2013) prezentat în tabelul și figura următoare.

Tabel 23 – Trendul ratelor de schimb Dolar – Euro (2000 – 2013)

Sursa: Tabel efectuat de autoare pe baza datelor preluate de pe site-ul http://www.rateslist.com/exchange-rate-trends-2011.html accesat la data de 21.01.2014

Figura 43- Trendul ratelor de schimb Dolar – Euro (2000 – 2013)

Sursa: Grafic efectuat de autoare pe baza datelor preluate de pe site-ul http://www.rateslist.com/exchange-rate-trends-2011.html accesat la data de 21.01.2014

Deocamdată, pe piețele financiare internaționale, Dolarul a cunoscut o oarecare revigorare față de Euro, tocmai datorită crizei prin care trece această monedă. Spre exemplu, rata inflației țărilor prezente în Zona Euro în anul 2011 a scăzut de la 2,8% în luna Decembrie 2011, de la 3% în luna Noiembrie, ceea ce a făcut ca, Banca Centrală Europeană să scadă ratele dobânzilor sub 1%. Acest lucru a determinat ca devalorizarea Euro să nu fie una produsă în mod brusc, astfel încât să lase loc de reacție la acest fenomen. Pe de cealaltă parte însă, Dolarul american nu se situează mai bine, deoarece se află blocat la mijloc între celelalte principale monede. Pe plan global, această combinație între un Dolar slab și un Euro slab se poate dovedi a fi o problemă destul de gravă, afectând mai ales schimburile comerciale. Desigur că aceste deprecieri se reflectă în prețurile bunurilor de pe piață, dar acestea se transformă în pierderi pentru țările producătoare și exportatoare.

Analizând toate datele de mai sus putem concluziona că în ciuda crizelor prin care trece economia globală, topul monedelor internaționale rămâne pe moment neschimbat, Euro aflându-se pe locul secund. Se observă însă, că această monedă continuă să câștige procente în principal în fața monedei americane, în ceea ce privește ponderea în schimburile comerciale internaționale, mai ales datorită eforturilor susținute ale Băncii Centrale Europene.

III.2. Banca Centrală Europeană și Sistemul European al Băncilor Centrale

Am considerat util ca în economia cercetării mele să analizez și actorul, respectiv actorii principali care pun în funcțiune și reglementează acest sistem.

III.2.1. Înființarea, rolul și structura Băncii Centrale Europene și a Eurosistemului

Chiar și în condițiile acestea vitrege pentru existența monedei unice europene, Banca Centrală Europeană continuă să-și îndeplinească cea mai importantă funcție și anume cea de pilon central al Sistemului European al Băncilor Centrale. Pe lângă această funcție foarte importantă, Banca Centrală Europeană reprezintă instituția monetară cea mai puternică și cu autoritatea cea mai pronunțată în Europa.Privind lucrurile din punctul de vedere al cooperării monetare la nivel supranațional, putem spune că apariția Băncii Centrale Europene a avut loc odată cu crearea Comitetului Monetar European, într-o formă mai arhaică, bineînțeles, stipulată în Art.105, alin. 2 al tratatului de la Roma din anul 1957.

Din punctul de vedere al realizării Uniunii Monetare Europene, ideea unei politici monetare supranaționale a fost lansată în mod oficial în Mai 1964, când a fost instituit Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale ale statelor membre ale Comunității Economice Europene, ca rezultat al Memorandumului Marjolin ce prevedea realizarea unei uniuni economice și monetare la nivelul spațiului european. Acest Comitet al Guvernatorilor a deținut un rol tot mai important în cooperarea monetară primind și o serie de atribuții suplimentare care au fost prevăzute print-o decizie a Consiliului European, din 12 Martie 1990.

Unele dintre acestea erau consultările cu privire la politicile monetare din statele membre, precum și promovarea coordonării acestora în scopul realizării principalului obiectiv și anume cel legat de stabilitatea prețurilor. Fiind presat de timp, dar și de gradul de complexitate al acestor atribuții, Comitetul Guvernatorilor dă startul pregătirilor pentru cea de-a treia etapă a Uniunii Economice și Monetare.

Pentru acest lucru în primul rând s-a pornit la identificarea tuturor aspectelor prioritare, la stabilirea unui anumit program de lucru până la sfârșitul anului 1993, dar și la definirea mandatelor acordate subcomitetelor și grupurilor de lucru ce au fost înființate special pentru așa ceva.

Pentru a se putea realiza cele două etape (a doua și a treia) a Uniunii Economice și Monetare, dar și pentru a se putea configura structura instituțională necesară, a fost imperios necesară revizuirea Tratatului de la Roma, respectiv a Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene. Astfel, în anul 1991 a fost convocată o conferință interguvernamentală ce s-a desfășurat în paralel cu o conferință interguvernamentală dedicată uniunii politice. Această conferință dedicată Uniunii Economice și Monetare s-a finalizat cu tratatul privind Uniunea Europeană, care a fost semnat în anul 1992, pe data de 7 februarie, la Maastricht, dar care a fost ratificat cu întârziere intrând în vigoare abia la 1 Noiembrie 1993. Acest tratat care modifică Tratatul de la Roma, cuprindea, printre multe altele, Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene. Tot prin Tratatul de la Maastricht s-au pus bazele Institutului Monetar European (IME) ca și precursor al Băncii Centrale Europene, ceea ce a marcat debutul existenței unei autorități monetare premergătoare realizării Uniunii Economice și Monetare.

Astfel, conform Art. 117 din Tratatul asupra Uniunii Europene, Institutul Monetar European a fost desemnat ca fiind instituția responsabilă cu realizarea tuturor condițiilor legale, organizaționale și logistice care priveau operaționalizarea și funcționarea Sistemului European al Băncilor Centrale, sarcini care în final urmau să fie atribuite Băncii Centrale Europene. Pe lângă principala sa sarcină, aceea de a gestiona relațiile de cooperare dintre băncile centrale naționale ale țărilor membre, Institutul Monetar European a avut și alte responsabilități concrete, dintre care voi aminti doar câteva în următoarea schemă.

Figura 44– Responsabilitățile Institutului Monetar European

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor furnizate de www.europe.eu, accesat la data de 23.03.2012

Odată cu 1 Ianuarie 1999, Institutul Monetar European își translatează toate aceste responsabilități către noua instituție formată, Banca Centrală Europeană, care își intră în rol odată cu introducerea monedei unice de către cele unsprezece țări, devenind astfel, în mod oficial, autoritatea monetară unică și independentă a Uniunii Monetare Europene.Pe scurt, într-o viziune proprie, traseul istoric al înființării Băncii Centrale Europene ar arăta în felul următor:

Figura 45– Istoria Băncii Centrale Europene

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor de mai sus

În continuare, pentru a putea să evidențiez rolul pe care îl are Banca Centrală Europeană, am încercat să răspund la întrebarea firească, ce anume îi trebuie unei instituții bancare să devină o bancă centrală? Răspunsul la această întrebare l-am aflat din lucrarea lui I. White, care a identificat cel puțin șase roluri importante pe care trebuie să le îndeplinească o bancă centrală.

Figura 46 – Rolurile principale ale unei bănci centrale

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor din lucrarea lui White I. – The theory of monetary institutions, Hoboken, NJ:Wiley-Bolckwell, 1999

Prin rolul de bancă a băncilor se înțelege acea instituție ale cărei obligațiuni sunt deținute de către băncile comerciale ca părți ale rezervelor acestora. Poate să însemne și un intermediar în cadrul schimburilor interbancare. Conform lui White, acest rol de bancă a băncilor este unul ce se câștigă în timp, iar puterea îi este accentuată de sprijinul propriului guvern.

Deținerea monopolului în emisiunea unei monede este un alt rol important pe care îl are o bancă centrală. Dar acest rol creează și multe responsabilități la nivelul unei bănci centrale, de exemplu, emiterea unei cantități prea mici conduce către o criză a lichidităților pe piață, iar emiterea unei cantități prea mari poate conduce la apariția inflației.

Rolul de reglementare a băncilor comerciale este necesar, deoarece acestea sunt prea importante să falimenteze, pe de o parte, iar pe de cealaltă parte, deoarece astfel se crește încrederea consumatorilor, aceștia fiind mai înclinați să investească în ceva pe care ei îl percep ca fiind un sistem financiar mai sigur.

Acest rol jucat de o bancă centrală ca fiind ultima soluție de împrumutare este unul foarte important deoarece în orice stat, sistemul financiar monetar trebuie să fie unul lin, fără turbulențe cauzate de insolvența unor bănci.

Ultimele două roluri, cel de conducere a politicii monetare și cel de gestionare a schimbului valutar importă în mod egal atât drepturi, cât și obligații din partea unei bănci centrale. Prin aceste roluri, o bancă centrală își pune adânc amprenta asupra evoluției unei economii.

Referindu-ne la cazul particular al Băncii Centrale Europene și analizând aceste șase roluri prin prisma acestei instituții, ajungem la concluzia că le îndeplinește cu mai mult sau mai puțin succes pe toate, făcând-o pe drept o bancă centrală.

Pentru a putea analiza în cele ce urmează structura organizațională a Băncii Centrale Europene, cred că este necesară o clarificare a acestor concepte de Sistem European al Băncilor Centrale, Eurosistem și Bancă Centrală Europeană. Am ales să realizez acest lucru prin intermediul următoarei scheme, considerând-o mai edificatoare în acest sens decât cuvintele.

Figura 47– Structura organizațională a Băncii Centrale Europene

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate de pe site-ul oficial al Băncii Centrale Europene, accesat la data de 23.03.2012

III.2.2. Instrumentele și obiectivele Băncii Centrale Europene

Politica monetară folosită de către Banca Centrală Europeană reprezintă o combinație între înțelegerea pieței și reacția economiei la intervenția Băncii, atunci când ea face schimbări la un moment dat în ciclul economic. Există, în consecință, un set de instrumente utilizate de Banca Centrală Europeană în acest scop. În centrul activității Băncii Centrale Europene stau ratele dobânzilor pe termen scurt, iar pentru orientarea acestora, Eurosistemul apelează la operațiunile pe piață, facilitățile permanente și rezervele minime obligatorii.

Astfel, instrumentul cel mai important utilizat de Banca Centrală Europeană este reprezentat de operațiunile de piață care contribuie la orientarea ratelor dobânzilor, așa cum am menționat mai sus, dar și la gestionarea situației lichidităților pe piața monetară și indicarea orientării politicii monetare.

Aceste operațiuni de piață pot fi clasificate în patru mari categorii și anume:

Operațiuni principale de refinanțare, care sunt tranzacții reversibile, periodice, destinate furnizării de lichiditate, efectuate cu o frecvență săptămânală și având, în mod normal, scadența la o săptămână;

Operațiuni de refinanțare pe termen lung, care reprezintă acele tranzacții reversibile destinate furnizării de lichiditate, efectuate cu o frecvență lunară și având, în mod normal, scadența la trei luni;

Figura 49– Instrumente de politică monetară a Băncii Centrale Europene

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor preluate de pe site-ul oficial al Băncii Centrale Europene, accesat la data de 23.03.2012

Operațiuni de reglaj fin, executate ad-hoc, în scopul de a gestiona situația lichidităților pe piața monetară și de a orienta ratele dobânzilor, în special pentru a atenua efectele asupra ratelor dobânzilor determinate de fluctuații neprevăzute ale lichidităților pe piață;

Operațiuni structurale, executate ori de câte ori Banca Centrală Europeană are în vedere ajustarea poziției structurale de lichiditate a Eurosistemului față de sectorul financiar (periodic sau ocazional), de exemplu, a volumului de lichiditate pe piață pe termen lung. Acestea pot fi efectuate prin intermediul unor operațiuni reversibile, ale unor operațiuni simple sau prin emiterea de certificate de îndatorare de către Banca Centrală Europeană.

Eurosistemul oferă, de asemenea, facilități permanente care furnizează și absorb lichiditate „overnight”. Ratele dobânzilor aferente acestora furnizează, în mod normal, o limită superioară și o limită inferioară pentru rata dobânzii overnight pe piața monetară. Există un număr de două facilități permanente disponibile și anume:

Facilitatea de creditare marginală, care permite contrapartidelor să obțină lichiditate overnight de la băncile centrale naționale în schimbul unor active eligibile;

Facilitatea de depozit, care poate fi utilizată de contrapartide pentru a constitui depozite overnight la băncile centrale naționale.

Pe lângă aceste instrumente, Banca Centrală Europeană impune instituțiilor de credit să dețină rezerve minime obligatorii în conturile deschise la băncile centrale naționale. Obiectivul sistemului de rezerve minime obligatorii fiind stabilizarea ratelor dobânzilor pe piața monetară și crearea (accentuarea) unui deficit structural de lichidități.

În completarea acestor trei instrumente de politică monetară, Banca Centrală Europeană apelează și la alte măsuri, de data aceasta neconvenționale, de politică monetară așa cum reiese din schema următoare:

Figura 50– Instrumente neconvenționale de politică monetară

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor preluate de pe site-ul oficial al Băncii Centrale Europene, accesat la data de 23.03.2012

Toate aceste instrumente, fie ele convenționale sau nu, sunt utilizate pentru ca Banca Centrală Europeană, Eurosistemul și implicit Sistemul European al Băncilor Centrale să-și poată atinge obiectivele, între acestea fiind primordial cel de stabilitate a prețurilor.

Cu toate că Tratatul de la Maastricht stabilește în mod clar că stabilitatea prețurilor, dar mai ales menținerea acesteia, reprezintă obiectivul fundamental al Băncii Centrale Europene, acest Tratat nu stipulează o definiție exactă a conceptului de stabilitate a prețurilor. Odată cu adoptarea Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (Tratatul de la Lisabona din anul 2009) stabilitatea prețurilor devine un obiectiv al Uniunii Europene.

Acest obiectiv de stabilitate al prețurilor face referire la nivelul general al prețurilor în economie și implică atât evitarea inflației, cât și evitarea deflației. Principalele două avantaje ce rezidă din acest obiectiv sunt obținerea unor niveluri ridicate de activitate economică și de ocupare a forței de muncă. Pentru ca aceste lucruri să se concretizeze, stabilitatea prețurilor contribuie sub diferite forme și anume:

Ușurează recunoașterea din partea indivizilor a variațiilor la nivel de prețuri relative, acestea nefiind eclipsate de fluctuațiile globale ale prețurilor. Astfel, firmele și consumatorii sunt mai bine informați în adoptarea deciziilor privind investițiile și consumul, ceea ce face ca resursele să fie alocate într-un mod mai eficient pe piață. Sprijinind această alocare rațională și eficientă a resurselor, crește potențialul productiv al economiei;

Dacă stabilitatea prețurilor se menține, iar pentru viitor previziunile nu arată nici o modificare a prețurilor, atunci investitorii nu au de ce să solicite acea primă de inflație pentru compensarea riscurilor. Datorită faptului că aceste prime de risc sunt incluse în ratele reale ale dobânzilor, prin reducerea lor politica monetară alocă mai eficient resursele de capital, ceea ce conduce la o sporire a stimulentelor pentru investiții, susținând și îmbunătățind astfel prosperitatea economică;

Dacă stabilitatea prețurilor se menține pe un orizont de timp mai mare, atunci persoanele fizice și firmele nu mai deviază acele resurse din sfera productivă pentru a se asigura în fața inflației, asistându-se la o creștere a producției și deci la o creștere economică;

Fiscalitatea și sistemele de protecție socială pot crea stimulente greșite care afectează comportamentul economic. Stabilitatea prețurilor duce la eliminarea costurilor economice datorate accentuării acestor efecte negative date de către inflație;

Existența prețurilor stabile duce la un grad înalt de coeziune economică și socială;

Prețurile stabile conduc la stabilitatea financiară prin eliminarea disfuncționalităților și a incertitudinilor apărute în urma instabilității prețurilor.

Pentru ca aceste obiective să fie atinse, dar și pentru a se putea aplica instrumentarul necesar descris mai sus, este nevoie ca la nivelul Băncii Centrale Europene să existe un anume grad de independență. Independenței Băncii Centrale Europene, ca de altfel și în cazul băncilor centrale naționale, i-a fost conferit un statut „constituțional”, după cum este stabilit în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (Tratatul de la Lisabona) și în Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și nu în legislația secundară. Această independență conține un grup de patru elemente care conlucrează împreună asigurându-i eficacitatea, după cum se poate observa în cele ce urmează.

Figura 51– Elementele care conferă independență Băncii Centrale Europene

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor preluate de pe site-ul oficial al Băncii Centrale Europene, accesat la data de 23.03.2012

Independența funcțională necesită existența unui obiectiv fundamental, definit în mod clar și beneficiind de securitate juridică, ce dispune de mijloacele și instrumentele necesare atingerii lui și pe care le pune la dispoziția băncilor centrale în mod exclusiv. Așa cum am arătat și mai sus, obiectivul principal al Băncii Centrale Europene care dispune de securitate juridică prin stipularea lui în Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale este menținerea stabilității prețurilor.

Independența instituțională este prevăzută în Art. 130 și 282 din Tratatul de la Lisabona și în Art. 7 al Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale. Acestea dispoziții interzic Băncii Centrale Europene, băncilor naționale și organelor de decizie ale acestora să primească instrucțiuni de la instituțiile Uniunii Europene, de la autoritățile vreunui stat membru sau de la orice alt organism, iar acestor actori le este interzis să încerce în vreun fel influențarea deciziilor Băncii Centrale Europene sau ale băncilor centrale naționale.

Independența personală derivă din stabilitatea mandatelor membrilor așa cum reiese din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale.

Independența financiară rezultă din faptul că Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale trebuie să dispună de suficiente resurse financiare pentru a-și îndeplini în mod corect și eficient atribuțiile. Astfel, Banca Centrală Europeană dispune de capital propriu, subscris și vărsat de către băncile centrale naționale, precum și de un buget independent de al celorlalte instituții ale Uniunii Europene.

III.2.3. Atribuțiile Băncii Centrale Europene și ale Băncilor Centrale Naționale.

Procesul de luare a deciziilor

Funcționarea strategică și operațională a Sistemului European al Băncilor Centrale, respectiv a Eurosistemului, se datorează, pe de o parte, conducerii și promovării responsabile și coerente a procesului de cooperare monetară europeană și pe de altă parte, guvernării independente și eficiente, mai mult sau mai puțin, a politicilor monetare de către Banca Centrală Europeană.

În conformitate cu Art. 92 al Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale, această instituție asigură, prin mijloace specifice cooperării sau conlucrării, îndeplinirea tuturor responsabilităților atribuite în sarcina Eurosistemului și a Sistemului European al Băncilor Centrale fie pe baza propriilor acțiuni, dispoziții sau politici, fie prin intermediul acțiunilor concertate ale băncilor centrale afiliate sau nu Uniunii Monetare Europene, dar cuprinse în Sistemul European al Băncilor Centrale. La nivelul Sistemului European al Băncilor Centrale, comportamentul Băncii Centrale Europene se bazează pe un proces de cooperare amplu și complex, asimilat unui demers politic și strategic, în timp ce la nivelul Eurosistemului, comportamentul acesteia este unul strategic și operativ, fiind limitat din punct de vedere politic.

Pentru a scoate în evidență atribuțiile pe care le are Banca Centrală Europeană în cadrul Eurosistemului, am ales ca în tabelul următor să reprezint unele dintre acestea, dar și unele dintre atribuțiile pe care le au băncile centrale naționale.

Tabel 24 – Atribuțiile Băncii Centrale Europene și ale băncilor centrale naționale

Sursa: Tabelîntocmit de autoare pe baza datelor preluate de pe site-ul oficial al Băncii Centrale Europene, accesat la data de 23.03.2012

Din atribuțiile desemnate mai sus, atât în ceea ce privește Banca Centrală Europeană, cât și băncile centrale naționale, reiese faptul că pentru ca Uniunea Europeană să aibă un sistem monetar și financiar sănătos, aceste instituții trebuie să conlucreze.

Această interacțiune dintre Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale se reflectă cel mai bine în procesul de luare a deciziilor din cadrul politicii monetare europene.

Astfel, așa cum am menționat la secțiunea privitoare la structura Băncii Centrale Europene, toate deciziile privind structura Comisiei Eurosistemului revine în grija și competența Consiliului Guvernatorilor. Comitetul Executiv este însărcinat cu deciderea structurii interne a Băncii Centrale Europene (numărul unităților funcționale și al principiilor organizaționale); în mod similar, băncile centrale naționale sunt responsabile cu determinarea propriilor structuri interne.

Ciclul obișnuit al procesului de luare a deciziilor din cadrul Eurosistemului implică existența a trei mari etape.

Așadar, în primul rând există etapa de pregătire, care implică contribuțiile tehnice ale tuturor membrilor echipei Eurosistemului și a comitetelor. Principalul țel al acestei etape este acela de a aduna informații și a cădea de acord asupra contribuțiilor tehnice ce ar putea fi relevante pentru procesul de luare a deciziilor. Existența în cadrul comitetelor Eurosistemului a câte 1-2 experți naționali pe țară, asigură că fiecare bancă națională aparținând de Zona Euro furnizează informații necesare deliberărilor și că sunt reprezentate în mod egal. Serviciile furnizate de Banca Centrală Europeană aduc contribuții importante discuțiilor ce pregătesc notițele care servesc drept bază generală pentru discuții.

Deoarece membri decidenți ai comitetelor sunt numiți de regulă de către participanții existenți deja în aceste comitete, există deseori acel caz în care un expert al Băncii Centrale Europene prezidă aceste discuții. Toate comitetele Eurosistemului operează în mod similar unul cu altul. Au un mandat binedefinit ce clarifică orizontul de contribuții pe care îl au în ceea ce privește inițierea procesului politicii. Limba de lucru este engleza și au loc întâlniri regulate (de obicei o dată pe lună).

Documentația și suportul informațional sunt puse la dispoziția tuturor membrilor comitetului; deliberările acestora sunt confidențiale, dar se publică totuși rapoarte pe problemele de interes general, după ce subiectul acestora a fost supus aprobării Consiliului Guvernatorilor.

Toate aceste contribuții cerute la începutul acestui proces de luare a deciziilor fie vin direct din partea Băncii Centrale Europene și a băncilor centrale naționale, fie sunt rezultatul deliberărilor diferitelor comitete cu care interacționează membri Eurosistemului. În toate pregătirile în ceea ce privește politica monetară, conducerea acestora este asigurată de Comitetul Executiv, în timp ce celelalte comitete ale Eurosistemului și angajații Băncii Centrale Europene asistă. Contribuțiile angajaților Băncii Centrale Europene nu pot fi trimise în mod direct Consiliului Guvernatorilor, ci mai întâi sunt văzute de către Comitetul Executiv și, dacă este necesar, acesta oferă asistență în ceea ce privește problemele procedurale și de conținut. Secretariatul Băncii Centrale Europene este însărcinat cu transmiterea documentelor aprobate către membri Consiliului Guvernatorilor. De asemenea, pot fi transmise prin intermediul Comitetului Executiv către Consiliul Guvernatorilor și alte documente care au fost publicate în mod ocazional, dar care ar putea să fie utile discuțiilor pe un anumit palier.

Contribuțiile angajaților Băncii Centrale Europene, pentru care este foarte importantă expertiza din partea băncilor centrale naționale, pot fi discutate inițial la un nivel tehnic într-unul din Comitetele Eurosistemului pentru a putea fi analizate de către experți ai Băncii Centrale Europene. Apoi, acel comitet poate să decidă înaintarea materialului către Comitetul executiv sau pregătirea unui Raport al Comitetului respectiv care poate fi transmis către Consiliul Guvernatorilor tot prin intermediul Comitetului Executiv. Calea alternativă ar fi informarea Consiliului Guvernatorilor asupra acestor discuții printr-o scrisoare din partea Președintelui Comitetului către Președintele Băncii Centrale Europene, care pot fi însoțită de notițele angajaților. În astfel de cazuri, Președintele Băncii Centrale Europene va aproba transmiterea documentelor către Consiliul Guvernatorilor.

Cea de-a doua etapă, etapa deciziei, care implică Consiliul Guvernatorilor și Comitetul Executiv al Băncii Centrale Europene. Conform Art. 122 din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale, Comitetul Executiv este cel care pregătește întâlnirile Consiliului Guvernatorilor. Acest lucru implică trasarea agendei întâlnirii, pregătirea documentației necesare Consiliului Guvernatorilor și elaborarea de propuneri pentru viitoarele decizii. Comitetul Executiv se întâlnește în mod obișnuit o dată pe săptămână și decide în mod formal prin majoritate simplă a voturilor deținute de către membri prezenți. În caz de egalitate, Președintele are votul hotărâtor.

Cu toate acestea, ca și în cazul Consiliului Guvernatorilor, Comitetul Executiv se comportă ca un organism colegial și practică votul prin consens. Deciziile de politică monetară sunt bazate pe discuții intense asupra riscului derivat din stabilitatea prețurilor în Zona Euro și sunt luate de către Consiliul Guvernatorilor sub îndrumarea Președintelui. În acest caz Comitetul Executiv are un rol special, deoarece membri acestuia preiau conducerea în pregătirile referitoare la politica monetară și, ca și membri Consiliului Guvernatorilor, votează asupra deciziilor de politică monetară.

Până nu demult, toate deciziile referitoare la rata dobânzii erau luate prin consens. Consiliul Guvernatorilor, totuși, nu a elaborat o definiție operațională a ceea ce înseamnă, în acest caz, noțiunea de „consens”. Consiliul Guvernatorilor se întâlnește în mod obișnuit de două ori pe lună la Frankfurt, în Germania. Se pot ține, în mod ocazional, întâlniri prin intermediul teleconferinței, dar cu toate acestea, orice decizie trebuie luată doar în conformitate cu procedura scrisă.

Programele acestor întâlniri sunt disponibile pe site-ul Băncii Centrale Europene cu doi ani înainte. La prima întâlnire din fiecare lună, Consiliul Guvernatorilor analizează dezvoltările economice, financiare și monetare și ia deciziile lunare de politică monetară. La cea de-a doua întâlnire din cadrul fiecărei luni, discută principalele probleme legate de alte îndatoriri și responsabilități ale Băncii Centrale Europene în Eurosistem.

În al treilea rând există etapa implementării în care sunt implicate foarte mult băncile centrale naționale. Odată ce o decizie a fost luată, de exemplu asupra politicii ratei dobânzilor, unul dintre comitetele Eurosistemului coordonează activitățile tuturor băncilor centrale naționale, care vor implementa decizia într-un mod descentralizat și se asigură totodată că sunt folosite liniile directoare furnizate de către Consiliul Guvernatorilor. De exemplu, toate operațiunile obișnuite de politică monetară sunt conduse într-o manieră descentralizată. Există în acest sens un singur ofertant, iar ofertele sunt incluse în funcțiile operaționale ale băncilor centrale naționale.

Există, de asemenea și o dimensiune adițională a procesului politicii monetare și anume comunicarea deciziilor politicii monetare, care se desfășoară în paralel cu implementarea politicii monetare. Eurosistemul se bazează pe mijloace de comunicare pe care le au la dispoziție majoritatea băncilor naționale din lume, cum ar fi conferințe de presă, comunicate de presă, buletine lunare care conțin și discursuri ale unor membri ai Consiliului Guvernatorilor.

În cele ce urmează este înfățișat în linii mari tot acest proces de luare a deciziilor la nivel de politică monetară comună.

Figura 52– Procesul de luare a deciziilor în cadrul politicii monetare comune

Un lucru este foarte important de ținut minte și anume faptul că băncile centrale naționale îndeplinesc un rol dual. Pe de o parte acestea reprezintă armele operaționale ale Sistemului Băncilor Centrale Europene, atunci când îndeplinesc operațiuni ce țin de atribuțiile Sistemului Băncilor Centrale Europene, iar pe de altă parte, sunt agenții naționale atunci când îndeplinesc funcțiile Sistemului Băncilor Centrale Europene. Din aceste motive, în timp ce legea care guvernează Banca Centrală Europeană este doar a acesteia, legile care emană din statuturile băncilor centrale naționale derivă nu doar din surse comunitare, ci și din legislația națională respectivă (cu toate că aceasta trebuie să fie compatibilă cu legislația comunitară, așa cum stipulează Art. 108 din tratatul de la Maastricht, fostul Art. 109). Mai mult, există diferențe substanțiale între aria atribuțiilor și responsabilităților alocate fiecărei bănci centrale naționale în diferite zone de jurisdicție din cadrul Zonei Euro. De exemplu, unele bănci centrale au responsabilitatea exclusivă de supraveghere, altele împart această responsabilitate cu alte organisme, în timp ce altele nu dețin deloc responsabilități de supervizare la nivel formal.

Ținând cont de situația actuală tensionată de pe continentul european și dorind ca țările din Zona Euro, în special, dar și țările celelalte care sunt membre ale Uniunii Europene să depășească cu bine această criză, Banca Centrală Europeană a întreprins o serie de măsuri încă dinainte ca valul crizei să ne lovească din plin. Aceste măsuri le-am prezentat în ordine cronologică, pe scurt, în următorul tabel:

Tabel 25 – Măsurile anticriză luate de Banca Centrală Europeană în perioada 2005-2016

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor culese și prelucrate de pe site-ul oficial al Băncii Centrale Europene, accesat la data de 28.03.2016

Divizarea responsabilităților între Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale din cadrul Sistemului European al Băncilor Centrale seamănă întrucâtva cu structura Federal Reserve din Statele Unite ale Americii (Fed.). Într-adevăr, în timp ce funcționarea Sistemului European al Băncilor Centrale este o reminiscență a Bundesbank dinainte de anul 1999, din punct de vedere geografic seamănă cu Federal Reserve. Mai mult, dacă ar fi să escaladăm această analogie, am observa că așa cum Banca Centrală a New York-ului joacă un rol deosebit de important în cadrul Fed., așa și pe continentul european există câteva bănci centrale naționale din cadrul Eurosistemului care dețin frâiele puterii.

III.2.4. Studiu de caz: Analiză pe bază de chestionar privind percepția cetățenilor români asupra credibilității politicii monetare a Băncii Centrale Europene

Ținând cont de criza din care nu este prea clar dacă a ieșit continentul european, pentru a vedea în ce măsură a fost afectată credibilitatea Băncii Centrale Europene, am realizat două analize: una prin intermediul E-mail-ului, în care am cerut să mi se comunice părerea oficială a băncilor centrale naționale ale țărilor membre ale Sistemului European al Băncilor Centrale și o altă analiză, bazată pe un chestionar, adresat cetățenilor țării noastre, ținând cont de faptul că din anul 2007 și România este membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, ceea ce face ca românii să fie considerați cetățeni europeni.

În ceea ce privește prima analiză, am primit răspunsuri de la câteva dintre băncile intervievate și, după cum mă așteptam deja, nici una dintre aceste bănci nu a vrut să comenteze problema credibilității Băncii Centrale Europene, acest lucru fiind împotriva regulamentelor și eticii profesionale. Așa cum am menționat deja, cea de-a doua analiză asupra acestui subiect a fost adresată cetățenilor români.

De-a lungul timpului, mai mulți specialiști s-au ocupat cu studierea gradului de credibilitate al Băncii Centrale Europene în rândul cetățenilor europeni la scară mai largă decât am făcut-o eu în această analiză. Astfel, aceste studii au determinat faptul că acest grad de încredere în Banca Centrală Europeană era destul de ridicat înainte de anul 2008, fiind determinat și de creșterea economică existentă. Acest lucru s-a schimbat radical în ultimul timp, mai ales dacă studiem lucrările efectuate pe cetățenii țărilor din Zona Euro, încrederea în Banca Centrală Europeană fiind corelată din ce în ce mai des cu șomajul. În anul 2010, la declinul încrederii s-a adăugat încă un factor și anume, inflația. Studiile care s-au ocupat cu analiza evoluției gradului de credibilitate al Băncii Centrale Europene în rândul cetățenilor pot fi împărțite în două categorii și anume cele care au studiat determinanții încrederii dinainte de criză, cum ar fi cele ale lui Fischer și Hahn , precum și lucrarea lui Kaltenhaler. Mai precis, cercetarea lui Kaltenhaler s-a axat pe analiza factorilor ce determină sentimentul de neîncredere în instituția Băncii Centrale Europene în rândul cetățenilor. Cea de-a doua categorie include lucrări care au studiat determinanții acestei încrederi dup izbucnirea crizei, dintre care pot fi amintite: cercetarea efectuată de Eurobarometru, lucrarea lui Roth, lucrările lui Gros și Roth. De asemenea, se mai pot aminti studiile lui Erhmann, Soudan și Strocca, Knell și Stix sau a lui Wälti, acestea fiind doar unele dintre cele mai recente pe această temă.

După cum am menționat, analiza întreprinsă de mine s-a axat pe țara noastră, România, dorind să aflupercepția pe care o au cetățenii români asupra credibilității Băncii Centrale Europene.

Pentru a obține rezultate cât mai variate și pentru a acoperi cât mai mult din teritoriul României, chestionarul a fost efectuat folosind platforma de Internet. Astfel, acesta a fost adresat tuturor românilor cu vârsta peste 18 ani și de ambele sexe. Chestionarul a cuprins un număr de unsprezece întrebări, dintre care șase legate de Banca Centrală Europeană și de problema în cauză și cinci întrebări de identificare. În urma aplicării acestui chestionar s-au obținut răspunsuri de un număr de 152 de persoane.

Astfel, prima dintre cele unsprezece întrebări, care a fost de control, respectiv dacă au auzit despre Banca Centrală Europeană și care a avut răspunsuri sub formă de „Da” sau „Nu” a obținut un număr de 145 de răspunsuri afirmative reprezentând o proporție de 95,4% și un număr de șapte răspunsuri negative reprezentând 4,6%, după cum reiese din tabelul și graficul următor. Pentru cei care au răspuns negativ, chestionarul nu s-a completat.

Tabel 27– Întrebarea 1 –„ Ați auzit de Banca Centrală Europeană?”

Sursa: Tabel întocmit pe baza datelor obținute și prelucrate din chestionarul întocmit de autoare în perioada 7.01.2012 – 20.03.2012

Figura 53- Întrebarea 1 –„ Ați auzit de Banca Centrală Europeană?”

Sursa: Grafic întocmit pe baza datelor obținute și prelucrate din chestionarul întocmit de autoare în perioada 7.01.2012 – 20.03.2012

La următoarea întrebare, „Cât de importantă este, în opinia dumneavoastră, credibilitatea pentru Banca Centrală Europeană?”, întrebare cu variante multiple de răspuns, rezultatele arată în felul următor (ținem cont de faptul că de acum vorbim de doar 145 de respondenți”:

Tabel 28– Întrebarea 2 – „Cât de importantă este, în opinia dumneavoastră, credibilitatea pentru Banca Centrală Europeană?”

Sursa: Tabel întocmit pe baza datelor obținute și prelucrate din chestionarul întocmit de autoare în perioada 7.01.2012 – 20.03.2012

Figura 54– Întrebarea 2 – „Cât de importantă este, în opinia dumneavoastră, credibilitatea pentru Banca Centrală Europeană?”

Sursa: Grafic întocmit pe baza datelor obținute și prelucrate din chestionarul întocmit de autoare în perioada 7.01.2012 – 20.03.2012

Se observă astfel că un număr de 39 de respondenți, reprezentând o proporție de 26,89% din total, au răspuns că pentru Banca Centrală Europeană credibilitatea este importantă, fiind urmați de un procent de 25,52% al celor care cred că această credibilitate este un atribut foarte important pentru Banca Centrală Europeană, în timp ce doar 3,45% consideră că acest atribut nu este deloc important, lucru pe care pot să-l pun, după părerea mea, pe seama ignoranței sau a lipsei de documentație a persoanelor în cauză.

Cea de-a treia întrebare se referea la gradul de legătură dintre conceptele de credibilitate ale Băncii Centrale Europene și menținere a stabilității prețurilor. Și această întrebare a avut variante multiple de răspuns, obținându-se rezultatele:

Tabel 29– Întrebarea 3 – „După părerea Dumneavoastră, care considerați că este gradul de legătură între conceptele de credibilitate și menținere a stabilității prețurilor?”

Sursa: Tabel întocmit pe baza datelor obținute și prelucrate din chestionarul întocmit de autoare în perioada 7.01.2012 – 20.03.2012

Vedem că un procent de 28,28% dintre cei intervievați cred că cele două noțiuni, cea de credibilitate și cea de menținere a stabilității prețurilor sunt destul de interconectate una cu cealaltă, o proporție de doar 16,57% afirmă că între cele două concepte există o legătură foarte puternică, în timp ce în proporții egale de 6,89% dintre respondenți au spus că nu există nici o legătură sau că acestea sunt foarte puțin legate între ele. Putem concluziona că în opinia cetățenilor români, între cele două concepte există o legătură destul de puternică.

Figura 55– Întrebarea 3 – „După părerea Dumneavoastră, care considerați că este gradul de legătură între conceptele de credibilitate și menținere a stabilității prețurilor?”

Sursa: Grafic întocmit pe baza datelor obținute și prelucrate din chestionarul întocmit de autoare în perioada 7.01.2012 – 20.03.2012

Următoarele trei întrebări din acest chestionar sunt construite ca niște întrebări cu variante multiple de răspuns corect, pentru fiecare răspuns putând fi acordate note de la 1 (nota cea mai mică) la 5 (nota cea mai mare).

Astfel, la următoarea întrebare am dorit ca cei care au răspuns să atribuie note de la 1 la 5 fiecăreia dintre afirmațiile care explicau de ce credibilitatea este importantă pentru Banca Centrală Europeană, în funcție de propria opinie, obținând rezultatele:

Tabel 30– Întrebarea 4 – „Vă rog să bifați nota pe care o considerați corespunzătoare din dreptul fiecărei afirmații, care explică de ce credibilitatea este importantă pentru Banca Centrală Europeană, ținând cont că 1 este nota cea mai mică, iar 5 nota cea mai mare.”

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor obținute și prelucrate din chestionarul întocmit de autoare în perioada 7.01.2012 – 20.03.2012

Figura 56– Întrebarea 4 – „Vă rog să bifați nota pe care o considerați corespunzătoare din dreptul fiecărei afirmații, care explică de ce credibilitatea este importantă pentru Banca Centrală Europeană, ținând cont că 1 este nota cea mai mică, iar 5 nota cea mai mare.”

Sursa: Grafic întocmit pe baza datelor obținute și prelucrate din chestionarul întocmit de autoare în perioada 7.01.2012 – 20.03.2012

Analizând tabelul și graficul de mai sus a reieșit faptul că un număr de 64 de respondenți, reprezentând 44,1% dintre aceștia, au atribuit punctajul maxim afirmației „Credibilitatea este importantă pentru a explica sprijinul public în crearea unei Bănci Centrale Europene independente”. Făcându-se un scor pentru a putea ierarhiza cele șapte afirmații, obținem că pe primul loc se situează afirmația de mai sus, la polul opus situându-se afirmația „Schimbarea facilă a tacticilor și procedurilor fără să afecteze piețele”. Deci, vedem că o bancă de talia Băncii Centrale Europene pentru a putea fi considerată o bancă independentă, fără a avea legături cu anumite grupuri de interese care să-i influențeze activitatea, trebuie și fie în primul rând credibilă.

La cea de-a cincea întrebare am supus chestionării un număr de șase afirmații care ar putea stabili sau crea credibilitatea Băncii Centrale Europene. Modalitatea de răspuns a fost cea de mai sus și s-au obținut următoarele rezultate:

Tabel 31–Întrebarea 5 – „Vă rog să bifați nota pe care o considerați corespunzătoare din dreptul fiecărei afirmații, care ar putea stabili sau crea credibilitatea Băncii Centrale Europene, ținând cont că 1 este nota cea mai mică, iar 5 nota cea mai mare.”

Sursa: Tabel întocmit pe baza datelor obținute și prelucrate din chestionarul întocmit de autoare în perioada 7.01.2012 – 20.03.2012

Figura 57– Întrebarea 5 – „Vă rog să bifați nota pe care o considerați corespunzătoare din dreptul fiecărei afirmații, care ar putea stabili sau crea credibilitatea Băncii Centrale Europene, ținând cont că 1 este nota cea mai mică, iar 5 nota cea mai mare.”

Sursa: Grafic întocmit pe baza datelor obținute și prelucrate din chestionarul întocmit de autoare în perioada 7.01.2012 – 20.03.2012

Realizând prelucrarea corespunzătoare a datelor putem concluziona că afirmația care cântărește cel mai greu în opinia cetățenilor români în ceea ce privește factorii care pot stabili sau crea credibilitatea Băncii Centrale Europene este cea de-a doua și anume „Deținerea unei politici deschise și transparente”, afirmație care a obținut punctajul maxim de 570 de puncte. În antiteză cu aceasta se află afirmația ultimă, „Absența unui deficit fiscal mare și a unei rate mari a îndatoririi”, ce a obținut un punctaj de doar 533 de puncte.

La următoarea întrebare, am ales un număr de șapte bănci centrale, cinci din Uniunea Europeană, printre care și Banca Centrală Europeană, pe cea din Statele Unite ale Americii și pe cea din Japonia, rugându-i pe cei chestionați să ierarhizeze aceste bănci centrale, după părerea lor, pe baza procedeului de mai sus. În urma prelucrării datelor obținute a rezultat următorul tabel:

Tabel 32– Întrebarea 6 – „Vă rog să bifați nota pe care o considerați corespunzătoare din dreptul fiecărei bănci, ținând cont că 1 este nota cea mai mică, iar 5 nota cea mai mare.”

Sursa: Tabel întocmit pe baza datelor obținute și prelucrate din chestionarul întocmit de autoare în perioada 7.01.2012 – 20.03.2012

Figura 58– Întrebarea 6 – „Vă rog să bifați nota pe care o considerați corespunzătoare din dreptul fiecărei bănci, ținând cont că 1 este nota cea mai mică, iar 5 nota cea mai mare.”

Sursa: Grafic întocmit pe baza datelor obținute și prelucrate din chestionarul întocmit de autoare în perioada 7.01.2012 – 20.03.2012

În urma interpretării datelor din acest tabel observăm că scorul maxim a fost înregistrat de Bundesbank, în timp ce scorul minim a fost înregistrat de Banca d’Italia. În ceea ce privește Banca Centrală Europeană, aceasta s-a situat la o distanță de doar 11 puncte de liderul clasamentului, și la doar1 punct de Banca Națională de Japoniei ce a totalizat un scor de 589 de puncte. Ceea ce este surprinzător este că Banca Națională a Angliei a reușit să surclaseze Federal Reserve of America cu 27 de puncte, bancă ce era până nu demult în topul preferințelor și se bucura de o oarecare notorietate.

Referindu-mă la grupul care a fost supus analizei, am obținut răspunsuri de la cetățeni a căror țară de proveniență este România, în proporție de 100%. Aceștia s-au încadrat în toate segmentele de vârstă vizate, după cum urmează:

Tabel 33– Răspunsurile primite, pe grupe de vârstă

Sursa: Tabel întocmit pe baza datelor obținute și prelucrate din chestionarul întocmit de autoare în perioada 7.01.2012 – 20.03.2012

Figura 59– Răspunsurile primite, pe grupe de vârstă

Sursa: Grafic întocmit pe baza datelor obținute și prelucrate din chestionarul întocmit de autoare în perioada 7.01.2012 – 20.03.2012

După cum se observă, cel mai activ segment de vârstă a fost cel cuprins între 18-25 de ani, cu un număr de 69 de răspunsuri, adică o proporție de 47,6% din total, iar cel mai puțin activ a fost segmentul de vârstă de peste 55 de ani reprezentat de doar 3 respondenți, însemnând un procentaj de 2,1%.

În completarea segmentelor de vârstă și pentru a înțelege mai bine motivele care i-au determinat pe cei chestionați să răspundă astfel, am adresat următoarele două întrebări, una care se referă la ultimele studii absolvite și cealaltă la domeniul în care activează fiecare.

Astfel, s-au obținut rezultatele următoare:

Tabel 34– Ultimele studii absolvite și domeniul în care activează respondenții

Sursa: Tabel întocmit pe baza datelor obținute și prelucrate din chestionarul întocmit de autoare în perioada 7.01.2012 – 20.03.2012

Figura 60– Ultimele studii absolvite și domeniul în care activează respondenții

Sursa: Grafic întocmit pe baza datelor obținute și prelucrate din chestionarul întocmit de autoare în perioada 7.01.2012 – 20.03.2012

Se observă așadar că cei mai mulți dintre respondenți au studii liceale, în proporție de 41,3%, fiind urmați de cei cu studii universitare și postuniversitare, în proporții de 33,1%, respective 22,8%. Totodată vedem că un foarte mare segment al respondenților activează în domeniul economic, 33,8%, fiind urmați de cei din domeniul educației 19,3%, de studenți, masteranzi sau doctoranzi cu un procent de 18,6% și de către cei care activează în alte domenii decât cele menționate, cu un procent de 15,9%. De asemenea, dintre cei 145 de respondenți, femeile dețin o pondere de 51%, în timp ce bărbații dețin 49%.

În urma acestei analize a reieșit faptul că Banca Centrală Europeană, în ciuda șocurilor la care a fost supusă în ultimul timp, este o bancă stabilă, credibilă în ochii cetățenilor, detronând unele dintre băncile centrale cu tradiție ale lumii. În urma acestui vot de încredere și profitând de anumiți factori conjuncturali, aceasta ar putea să ia măsurile necesare pentru a reuși să scoată țările din Zona Euro din această criză care le-a cuprins și să evite destrămarea acesteia, o idee tot mai mult vehiculată în cercurile de la Bruxelles și nu numai.

SCHIMBĂRILE DE LOGICĂ ECONOMICĂ DOMINANTĂ ȘI IMPACTUL LA NIVEL EUROPEAN, NAȚIONAL ȘI LOCAL

IV.1. Criza globală, catalizator al schimbărilor de logică economică dominantă

Dacă până acum au fost prezentate elementele de certitudine existente la nivelul Zonei Euro, de acum înainte am ales să prezint elementele de imprevizibilitate care ar putea schimba arhitectura acestei uniuni monetare.Astfel, în subcapitolul de față prezint o scurtă retrospectivă a principalilor determinanți ai acestor schimbări, schimbări ce s-au concretizat într-o reacție în lanț pornind de la crizele economice, trecând prin schimbările de logică economică dominantă și ajungând la schimbările survenite la nivelul Zonei Euro.

Apoi, am ales să realizez o analiză cronologică a principalelor evenimente desfășurate în perioada de criză a anilor 2007-2011. Pentru a continua acest drum al schimbărilor am prezentat un concept important și anume cel al logicii economice dominante, mai precis tranziția de la vechiul capitalism la noul capitalism.

La sfârșitul subcapitolului în vederea întăririi celor descrise mai înainte, am efectuat două studii de caz. Astfel, în primul studiu de caz am arătat cum criza mondială actuală a devenit premisa unei noi ordini economice mondiale, iar în cel de-al doilea studiu de caz am demonstrat soluția optimă care ar putea să fie luată, în viziunea mea, de către autoritățile Zonei Euro pentru a relansa creșterea economică, ținând cont de condițiile de incertitudine existente.

IV.1.1. Scurtă retrospectivă a crizelor mondiale, determinanți ai schimbărilor de logică economică dominantă

De când și-a făcut apariția această criză, s-au scris atât de mult cărți, articole materiale de studiu, care încearcă mai mult sau mai puțin să explice cauzele a ceea ce Alan Greenspan, fostul Președinte al Federal Reserve a numit „cea mai gravă criză financiară din istorie, incluzând Marea Depresiune”, afirmând în continuare că este cea mai virulentă criză financiară globală dintotdeauna. Cu toate acestea, s-a produs o schimbare notabilă în literatura de specialitate.

Odată cu izbucnirea crizei, privirile specialiștilor au fost atrase aproape imediat de către factorii microeconomici printre care comportamentul băncilor și eșecurile de la nivelul sistemului de reglementare. Însă, din perspectiva lui Axel Weber, Președintele Bundesbank, a existat un cocktail de cauze ce au condus la apariția acestei crize. Acesta a identificat trei mari cauze: o facilitare a creditelor prin relaxarea standardelor, o slăbiciune în procesul de transferare a creditelor și mai presus de toate, o evaluare optimistă a securităților structurate cum sunt cele ipotecare și colaterizarea obligațiunilor. Alte ingrediente ce se adaugă acestui cocktail ar fi statutul ambiguu al lui Fannie Mae și Freddie Mac, complexitatea colaterizării obligațiunilor și apariția unei umbre asupra sistemului bancar în ceea ce privește conduita.

Dar până să intru în alte detalii legate de criza financiară globală actuală și pentru a-i putea înțelege cât mai bine evoluția și mecanismul de propagare, cred că trebuie să pornesc de la faptul că de-a lungul timpului omenirea a fost lovită de mai multe crize, de diferite tipuri, cu diferite denumiri. Există unii specialiști care clasifică aceste crize în trei categorii după cum reiese din schema următoare:

Figura 61– Tipuri de criză

Sursa: Schemă realizată de autoare pe baza datelor culese și prelucrate de pe site-ul www.sferapoliticii.ro, accesat la data de 17.03.2012

Fiecare dintre aceste tipuri de criză se diferențiază prin anumite caracteristici. Spre exemplu, crizele sociale sunt însoțite de inflație în creștere, șomaj, sărăcie; crizele financiare au drept principale consecințe volatilitatea accentuată a piețelor de capital, căderea burselor și revenirea lor spectaculoasă; crizele politice pot să degenereze în războaie.Pe de altă parte, ținând cont de criteriul geografic, crizele pot fi locale, regionale, continentale sau globale.

Cu toate că mai sus am separat criza financiară de criza economică, este totuși destul de dificil să se aprecieze când o criză financiară devine criză economică sau dacă o criză economică generează o criză financiară sau invers. Personal, cred că toate aceste crize sunt interconectate între ele, iar atunci când se declanșează o criză într-un anumit domeniu, se produce o reacție în lanț care antrenează toate celelalte domenii. Făcând o retrospectivă a crizelor care au bântuit lumea, observăm că acestea au avut nume sonore. De exemplu, atunci când Imperiul Roman s-a aflat în declin, perioada a fost numită Anarhia Militară. De atunci au mai existat Mania Lalelelor, Bula Mării de Sud, Marea Depresiune, Miercurea Neagră, criza Dotcom, etc. În prezent, criza prin care trecem cu toții nu are o denumire așa la modă, ci este numită în mod banal „criza financiară globală”, pentru că pe de o parte aceasta încă nu s-a încheiat, iar pe de altă parte, a evoluat de la un nivel mai mic la un nivel mai mare, astfel:

Figura 62– Etapele evoluției crizei actuale globale

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor culese și prelucrate din presa scrisă, video sau Internet

Teoriile economice moderne resping ideea unei teoretizări generale a crizelor economico-financiare, conform cărora acestea pot fi încadrate într-un mod general valabil, considerându-se că fiecare criză financiară se desfășoară după un tipar unic, fiecare fiind în esență un accident istoric, generat de factori specifici, într-o anumită conjunctură social-economică și politică. Conform acestor teorii crizele sunt ceva neașteptat, nu pot fi anticipate, astfel încât efectele negative ale lor să fie reduse la minim. Cu toate acestea, istoria ne arată că, deși crizele economico-financiare nu apar și nu produc efecte în parametrii identici, ele sunt strâns legate de caracterul ciclic al proceselor economice. Deși cauzele evoluției ciclice a proceselor economice nu au fost încă identificate, caracterul ciclic al acestora este unul foarte evident.

Ciclurile economice, indiferent că sunt pe termen scurt, mediu sau lung, se compun din două faze: expansiunea și recesiunea. În faza de expansiune are loc o creștere a eficienței economice generată de introducerea în circuitul economic a unor inovații tehnologice semnificative, în timp ce în recesiune, are loc o slăbire a resorturilor care au condus la acea propulsie economică. Dacă ciclurile economice pe termen mediu (cu durata între 10 și 40 de ani) și lung (așa-numitele cicluri seculare care durează între 40 și 60 de ani) se încheie cu perioade de recesiune caracterizate printr-o încetinire a creșterii economice, deci finalul este unul mai blând, ciclurile economice decenale (denumite și cicluri de afaceri, care durează de la 4 și 6 ani, până la 10 sau 12 ani) se caracterizează prin prezența fenomenului de criză, în cadrul căruia cererea, producția, gradul de ocupare al forței de muncă, produsul intern brut, lichiditățile, scad în mod dramatic, iar nivelul de trai se înrăutățește.

În cele ce urmează voi face o trecere în revistă a principalelor crize din istoria recentă a omenirii, semnificative din punct de vedere al spațiilor geo-economice afectate, precum și al duratei și efectelor economice și politice pe care le-au produs.

Din anul 1907 și până în prezent omenirea s-a confruntat cu minim unsprezece situații majore de criză, dintre care două se caracterizează printr-un impact violent și de durată asupra economiei întregii lumi. Cele două crize care au generat recesiune la nivel global sunt Marea Depresiune Interbelică (1929-1933) și Criza Economică Mondială (2007-prezent). Făcând o scurtă analiză am observat că punctul comun al acestor două crize îl reprezintă punctul de origine și anume Statele Unite ale Americii.

Prima criză trecută în revistă este „Criza Sistemului Bancar din SUA” (1907), care mai este cunoscută și sub denumirea de „The 1907 Banker’s Panic”, pentru că a fost generată de prăbușirea sistemului bancar. Pe fondul acelei recesiuni au avut loc numeroase falimente cu rezonanță, retrageri masive de bani și o scădere generală a încrederii în bănci. La acel moment nu exista nici o instituție a statului care să garanteze depozitele populației sau care să injecteze, la nevoie, lichidități în economie. În acest sens, Trezoreria SUA împreună cu banca JP Morgan au asigurat lichiditățile necesare sistemului bancar, ceea ce a dus în mod implicit la restabilirea încrederii în sistemul bancar și la încetarea crizei, în Februarie 1908.

O altă criză marcantă este „Hiperinflația din Germania” (1918-1924). Rata de schimb între Marcă și Dolar în anul 1914 era de 4 la 1, urmând ca în anul 1923 să ajungă la 1 milion la 1. Motivul acestei hiperinflații a fost acela că Germania și-a recunoscut vina prin semnarea Tratatului de la Versailles din 1919 de a fi declanșat Primul Război Mondial. Ca și consecință, s-a angajat să plătească Aliaților despăgubiri în valoare de 226 mld. de Mărci germane (sumă redusă ulterior la 132 mld. Mărci germane). Această datorie era mult peste puterile Germaniei, întrucât depășea totalul aurului sau devizelor deținute de această țară. Pentru a reduce hieprinflația și a face suportabilă rata anuală de plătit ca despăgubire de război, respectiv 2 mld. Mărci germane și 26% din exporturi, guvernul german a introdus reforma monetară la sfârșitul anului 1923. Și astăzi, după nouăzeci de ani, Germania încă mai plătește.

Marea Depresiune Interbelică (1929-1933) era considerată, până acum, ca cea mai severă dintre crize. A fost declanșată, după cum am menționat deja, în Statele Unite ale Americii și a fost precedată de o perioadă de nouă ani (între 1920 și 1929) de dezvoltare economică, ce a avut ca suport creșterea masei monetare în circulație de către Banca Centrală a Americii – Federal Reserve (FED), precum și o politică de relaxare a creditelor și de reducere a ratei dobânzilor. Ca urmare, a acestei politici monetare și financiare a FED, populația a cumpărat masiv acțiuni. Deși oficial criza s-a încheiat în 1933, abia în 1940 economia Americii și-a revenit complet după criză.

Următoarea criză de o importanță deosebită a fost “Criza petrolului” (1973). Această criză a izbucnit la data de 15 Octombrie 1973 și a fost cauzată de statele arabe membre ale O.P.E.C (plus Egipt și Siria). Datorită faptului că Statele Unite ale Americii și alte țări dezvoltate au sprijinit acțiunile politico-militare ale Israelului, statele arabe menționate au decis stoparea livrării de petrol către acestea.Aceasta a fost pentru prima dată când o resursă naturală a fost utilizată ca un instrument de reglare a raporturilor politice internaționale. Țările importatoare au fost grav afectate, prețul petrolului crescând spectaculos, cu 300% (de la 3 la 12 Dolari pe baril).

Tot în Orientul apropiat a fost și “Criza bursei Souk Al-Manakh din Kuwait” (1982). Criza bursei Souk Al-Manakh este direct legată de Criza petrolului din 1973. Bursa in discuție funcționa în paralel cu cea oficială și a cunoscut o creștere remarcabilă a indicilor bursieri în urma exploziei prețului petrolului din 1973. Mulți arabi s-au îmbogățit în urma tranzacțiilor efectuate la aceasta bursă.În anul 1977 când bursa oficială a clacat și Guvernul a trebuit să adopte reguli rigide de tranzacționare, jucătorii s-au îndreptat către bursa neoficială Souk Al-Manakh, care se situa deja pe locul 3 în lume în privința capitalizării, oferind astfel suficiente motive de încredere.Colapsul acestei burse a avut ca efect falimentul sau naționalizarea tuturor băncilor din Kuwait, cu excepția uneia singure.

Ultima, sau poate nu, dintre aceste grave turbulențe care afectează mapamondul este cea pe care o traversăm și astăzi și căreia nu i se întrevede sfârșitul.

Criza financiară s-a declanșat inițial în Statele Unite. Administrația condusă de președintele George W. Bush, dominată de propovăduitorii "economiei de piață liberă", a degradat autoritatea organelor responsabile cu reglementarea instituțiilor financiare și a dat mână liberă "scamatorilor" financiari. Aceștia s-au implicat masiv în activități "creative" dubioase.

În absența unor limite impuse și sancționate de autoritățile statale, unele bănci, fonduri de investiții și societăți de asigurare, fără să aibă acoperirea necesară, au acordat împrumuturi considerabile unor "clienți" care nu aveau capabilitatea de a-și plăti ratele. Împrumuturile respective, având dobânzi apreciabile, au fost "reîmpachetate" în devize complexe, toxice și aparent atractive, care, ulterior, au fost vândute profitabil ca produse financiare legitime multor investitori autohtoni și străini.

Excesele creditorilor prădători s-au răspândit la scară globală. Disponibilitatea excesivă a fondurilor de credit a creat multe "baloane" hiperumflate pe piața de credite pentru case individuale, clădiri, terenuri, mașini, studenție și cărți de credit. Manipulările financiare "ingenioase" s-au extins și la împrumuturile făcute de administrațiile regionale și locale, la creditele industriale și comerciale, la bursele de acțiuni și la piețele pentru resurse naturale. În timpul crizelor bancare, din ce în ce mai multe împrumuturi rămân neplătite, valoarea bunurilor scade și multe întreprinderi dau faliment. Pierzând capital, băncile nu mai pot acorda credit. În America, pierderile datorate neplății împrumuturilor se pot ridica la peste 2 trilioane de Dolari.

Lipsa normelor de reglementare și atitudinea "laissez fair" a guvernului Bush au contribuit și la formarea așa-ziselor fonduri "îngrădite" (hedge funds), la care puteau participa numai investitori foarte bogați și instituții înstărite. Managerii acestor fonduri netransparente și manipulative s-au implicat în tot felul de tranzacții dubioase care au contribuit la precipitarea crizei financiare.

În 2007 și 2008, cetățenii americani au pierdut o treime din avutul personal. Valorile caselor și clădirilor, estimate la 13 trilioane de Dolari în 2006, au scăzut sub 8 trilioane în 2009. Economiile directe ale cetățenilor au descrescut cu 1,2 trilioane. În aceeași perioadă, fondurile de pensii particulare s-au devalorizat de la 11 la 8 trilioane. Aceste pierderi exorbitante au șocat populația americană. Ca să evite agravarea stării de panică, Banca Centrală a SUA (Federal Reserve) a pus prompt la dispoziția fondurilor de pensii o sumă de 540 miliarde de Dolari și a alocat 7de trilioane de Dolari pentru uzul băncilor și al companiilor de asigurare în prag de faliment.

În ianuarie 2009, valoarea acțiunilor din bursele americane a scăzut cu 50% din valoarea pe care o avuseseră în prima jumătate a anului 2007. Aceste pierderi considerabile au semnalat că Statele Unite se află în cea mai gravă recesiune economică din ultimii 75 de ani. În ultimii doi ani, cheltuielile deficitare ale guvernului de la Washington au creat datorii imense.

În septembrie 2007, guvernul federal datora 5,8 trilioane de Dolari, echivalent cu 41% din produsul intern brut (PIB) al țării. Din cauza agravării situației economice și a măsurilor adiționale anticriză, specialiștii americani preconizează că datoria guvernului american va crește cu încă 2 sau 3 trilioane de Dolari în următorii doi ani. Produsul intern brut al SUA, ca și veniturile statului din impozite au scăzut substanțial în a doua jumătate a anului 2008 și 2009. La valoarea actuală a datoriilor, numai dobânzile la fondurile împrumutate obligă guvernul american să achite 12 miliarde de Dolari anual.

Peste jumătate din împrumuturile guvernului de la Washington au fost făcute în străinătate, mai ales în China, în Japonia și în țările exportatoare de petrol din regiunea Golfului Persic. În cazul în care aceste state ar decide să se debaraseze de valuta acumulată, valoarea Dolarului american s-ar prăbuși. Ceea ce ar avea consecințe nefaste atât pentru SUA, cât și pentru economia globală.

Criza financiară și economică din America s-a extins rapid în restul lumii. Europa a intrat în recesiune economică. Încercând să stabilizeze entitățile financiare interne și să-și revigoreze economia, guvernanții din Europa Occidentală au investit sume uriașe în structurile financiare interne, au naționalizat o bună parte dintre bănci și au redus impozitele ca să stimuleze economia.

Producția industrială din țările europene dezvoltate, precum Germania, Franța, Anglia, Italia și Spania, a scăzut cu 20-25%. Șomajul, lipsa de încredere a consumatorilor și senzația de nesiguranță a cetățenilor au crescut în majoritatea statelor din Uniunea Europeană. Guvernul german a alocat 100 de miliarde de Euro pentru garantarea împrumuturilor acordate de bănci. Deoarece efectul a fost insuficient, guvernanții au dispus ca alte 60 de miliarde de Euro să fie alocate pentru stimularea economiei.

Produsul intern brut al Marii Britanii a scăzut alarmant. Încercând să supraviețuiască, firmele engleze au apelat la stat. În ianuarie 2009, guvernul de la Londra a alocat 20 de miliarde de Lire ca garanție pentru împrumuturi făcute de bănci întreprinderilor mici și mijlocii. Ceea ce este mult prea puțin pentru acoperirea datoriilor interne ale firmelor britanice, în valoare de peste 500 de miliarde de Lire.

Până acum, China a rezistat cel mai bine la criza curentă. Deși exporturile au scăzut, importurile au scăzut și mai mult, așa încât balanța comercială externă a Chinei în 2008 a rămas pozitivă, în valoare de 460 de miliarde de Dolari. Cu rezerve valutare enorme, cu mare capacitate de stimulare a consumului intern și cu surplus comercial solid, China își va continua ascensiunea economică.

În Rusia, criza financiară a făcut ravagii spectaculoase. Deoarece în 2009 prețul țițeiului pe piața internațională a scăzut cu două treimi, veniturile din exportul de petrol s-au deteriorat substanțial. Reacționând la deprecierea Rublei, capitalul străin și autohton a reînceput fuga în străinătate. In 2010, bursa de acțiuni a scăzut cu 70%. În loc să ia măsuri monetariste, premierul Vadimir Putin a decis să combată criza economică prin controlul informațiilor și prin represiuni politice. Ca "să nu sperie populația", el a interzis mass-mediei să discute criza financiară și economică.

În timpul crizelor financiare internaționale, cerințele pentru resurse naturale, servicii și produse scad. Ceea ce afectează negativ țările cu economii bazate pe export. Exporturile din Taiwan, Japonia și Coreea de Sud s-au degradat cu de la 25 la 50%. Creșterea economică globală, care a fost de 5% în 2007, a scăzut la 0,2% în 2009. Multe țări în proces de dezvoltare supraviețuiesc prin export de materii prime și produse agricole. Fondul Monetar Internațional nu are fonduri suficiente ca să salveze majoritatea statelor nedezvoltate lovite de recesiune.

IV.1.2. Evoluția evenimentelor legate de criza globală actuală

Am ales în continuare să prezint în mod cronologic calendarul desfășurării evenimentelor legate de criza globală actuală la nivelul întregii lumi.Criza a început în luna Februarie 2007, atunci când din ce în ce mai mulți clienți din Statele Unite nu își mai achitau creditele de tip "subprime" (credite ipotecare cu grad ridicat de risc), ceea ce provoacă primele falimente ale unor instituții bancare specializate. Drept urmare a acestui fenomen, cad bursele, iar băncile centrale intervin pe piețe cu lichidități.

La începutul anului 2008 banca britanică Northern Rock este naționalizată, iar JPMorgan Chase anunță achiziționarea băncii de investiții Bear Stearns, la un preț scăzut și cu ajutorul Federal Reserve. Începutul toamnei anului 2008 aduce cu sine decizia Trezoreriei americane de naționalizare a băncilor Fannie Mae și Freddie Mac, după ce acestea au suferit pierderi financiare importante. Secretarul general al Trezoreriei Statelor Unite, Henry Paulson, a declarat că Fannie Mae și Freddie Mac "sunt atât de mari încât prăbușirea oricăreia dintre ele ar fi cauzat mari probleme în piețele financiare din întreaga lume". Ele dețineau aproape jumătate din creditele ipotecare acordate consumatorilor americani, aproximativ 5.000 de miliarde de dolari.

Acest lucru este urmat de reacția băncii americane Lehman Brothers care cere începerea procedurilor de declarare a falimentului "pentru a-și proteja activele". Mișcarea vine pe fondul pierderilor de peste 60 de miliarde de Dolari și după ce acționarii băncii au eșuat în tentativa de a găsi un salvator.

Bank of America ajunge la un acord pentru cumpărarea băncii de investiții americane Merrill Lynch pentru 50 de miliarde de dolari. Merrill Lynch este a treia bancă de investiții americană, după Goldman Sachs și Morgan Stanley.

Compania de asigurări AIG (American International Group) este salvată de guvernul american, care îi oferă 85 de miliarde de Dolari în schimbul a 79,9% din capital.Banca Centrală Europeană injectează pe piață 70 de miliarde de Euro pentru a reduce efectele crizei. În ciuda tuturor acelor măsuri bursele din lume cad. Băncile centrale intensifică operațiunile pentru injectarea de lichidități pe piață.

În Marea Britanie, banca britanică Lloyds TSB cumpără HBOS, instituție financiară concurentă. Totodată, băncile centrale mondiale încheie un acord ce prevede actțuni concertate ale băncilor din Japonia, Canada, Anglia, Elveția, Statele Unite și Uniunea Europeană. Acordul permite băncilor centrale să se împrumute reciproc cu lichidități pe termen scurt, necesare pentru stabilizarea sistemului financiar intern. Acțiunea concertată a băncilor centrale are ca scop stoparea panicii care a cuprins piețele financiare internaționale.

Ca răspuns la toate aceste turbulențe, Morgan Stanley și Goldman Sachs, grupuri financiare americane, anunță că se vor transforma din bănci de investiții în holdinguri bancare, acțiune care le va permite accesul la împrumuturi cu dobânzi mici și garantarea depozitelor de către FED.

Într-un discurs ținut în fața Congresului, președintele George Bush a pledat pentru acceptarea Planului Paulson. George Bush afirmă că SUA se află în mijlocul unei crize financiare majore și că întreaga economie americană este în pericol.

Președintele României, Traian Băsescu, anunța ca agravarea situației financiare la nivel internațional nu va afecta economia românească deoarece pe piața bancară națională nu există filiale ale acelor bănci mari cu probleme din Statele Unite ale Americii, ceea ce s-a dovedit a fi fals.

Întorcându-ne în Statele Unite ale Americii, JPMorgan preia controlul asupra Washington Mutual, cu ajutorul autorităților federale.

De cealaltă parte a Atlanticului, în data de 28 Septembrie 2008, banca britanică Bradford and Bingley este naționalizată. Congresul SUA ajunge la un acord în privința planului Paulson. "Actul de Urgență pentru Stabilizare Economică 2008" acordă secretarului Trezoreriei SUA autoritatea și resursele necesare implementării planului.

Tot pe continentul european, Belgia, Olanda și Luxemburg anunță naționalizarea parțială a uneia dintre cele mai mari bănci europene, Fortis. În schimbul sumei de 11,2 miliarde de Euro, ele vor prelua o parte din activele filialelor naționale ale băncii.

Autoritățile Regatului Unit decid limitarea de garantare a depozitelor bancare din Marea Britanie este ridicată la 50.000 de Lire.

La data de 4 octombrie 2008 are loc o reuniune de urgență, la Paris, a liderilor membrilor europeni ai G8 (Germania, Franța, Italia, Marea Britanie), care nu reușesc să ajungă la un acord privind înființarea unui fond european pentru susținerea instituțiilor financiare aflate în dificultate.

Ca reacție, BNP Paribas preia Fortis în Belgia și Luxembourg, devenind cea mai mare bancă de depozite din Europa.

La începutul lunii Octombrie a anului 2008 Germania anunță o intervenție de 50 de miliarde de Euro pentru salvarea băncii Hypo Real Estate.

Pe de altă parte, Londra anunță un plan de salvare care include o naționalizare parțială a băncilor. Fondul Monetar Internațional (FMI) revizuiește în scădere previziunile privind creșterea economică mondială, în condițiile în care bursele sunt în scădere. Cele 15 țări din Zona Euro ajung la un acord privind un plan de acțiune: garantarea creditelor interbancare și posibila recapitalizare a băncilor.

Ca urmare al acestei măsuri are loc o creștere spectaculoasă a burselor, dar care nu durează decât șapte zile până când bursele cad din nou. Wall Street înregistrează cea mai mare scădere de după 1987. Europenii, reuniți la un summit la Bruxelles, cer organizarea unui summit mondial înainte de sfârșitul anului, pentru reformarea sistemului financiar internațional. Prețul petrolului scade sub 70 de Dolari barilul.

În aceste condiții Islanda cere oficial FMI un ajutor de două miliarde de dolari pentru a face față crizei care îi distruge sistemul bancar. Fondul Monetar Internațional anunță că acordă un împrumut de 16,5 miliarde de Dolari Ucrainei, în timp ce țările membre G7 critică "volatilitatea excesivă" a ratei de schimb a Yenului, care atinge cel mai ridicat nivel în comparație cu dolarul din ultimii 13 ani.

La sfârșitul lunii Octombrie 2008, Fondul Monetar Internațional, Uniunea Europeană și Banca Mondială anunță că acordă 20 de miliarde de Euro împrumut Ungariei. Între timp, în Statele Unite ale Americii, Barack Obama câștigă alegerile, devenind primul președinte de culoare al SUA. De cealaltă parte a mapamondului, Țara Soarelui Răsare, Japonia intră în recesiune economică. Pe fondul acestor probleme, General Motors, Ford și Chrysler cer Congresului o nouă extindere a alocărilor din bani publici, avertizând că industria auto este în pragul dezastrului. Acțiunile General Motors și Ford se depreciază, cunoscând o scădere de 90%, respectiv 80%, în ultimele 12 luni.

Reîntorcându-ne pe continental European, în încercarea de a contracara efectele devastatoare ale crizei, Uniunea Europeană acordă Ungariei un împrumut de 6,5 miliarde Euro. Statele din nordul Europei vor acorda Islandei un împrumut în valoare de 2,5 miliarde de Dolari pentru a ajuta țara să-și revină din criza financiară cu care se confruntă. Ministrul polonez al finanțelor anunță că aderarea la Zona Euro ar putea fi întârziată din cauza crizei (programată inițial pentru 2012). Guvernul federal aprobă planul de salvare al Citigroup, care include o injecție de capital de 20 de miliarde de Dolari și garantarea activelor "toxice" în valoare de 306 miliarde de Dolari.

În Italia, Președintele asociației bancare italiene anunță că primele zece bănci din Italia ar putea primi ajutor guvernamental; Fitch coboară ratingul pentru credite pe termen lung al Citigroup; Banca Mondială estimează că China va avea cea mai mică creștere economică din ultimii 19 ani; FED pune la bătaie 800 de miliarde de Dolari pentru ca economia americană să-și revină, însă fără succes. În Uniunea Europeană, Comisia Europeană propune un plan de susținere a economiilor statelor membre în valoare de 200 miliarde de Euro, dar cu toate acestea Suedia intră oficial în recesiune, în timp ce Polonia adoptă un program de combatere a crizei de 24 de miliarde de Euro.

La sfârșitul anului 2008 Statele Unite ale Americii ies într-un final la rampă și recunosc oficial că erau de un an în recesiune.

Anul 2009 debutează cu primul plan de salvare a băncilor, guvernul Irlandei injectează 3,5 miliarde Euro în AIB și Bank of Ireland în schimbul deținerii indirecte a 25% în acțiuni preferențiale. Cu toate acestea, Irlanda își pierde ratingul de top (AAA) acordat de agenția de rating Standard and Poor's.

Drept urmare, ministrul de finanțe al Irlandei, Brian Lenihan, anunță un buget de austeritate, cu reduceri de cheltuieli de 10,6 miliarde Euro și cu creșteri ale veniturilor de 3,25 miliarde Euro (din creșterea taxelor pentru 2010-2011). Într-o încercare disperată guvernul Irlandei injectează 4 miliarde de Euro în Anglo Irish Bank. În sudul continentului, noul guvern grec anunță că deficitul bugetar pe 2009 va ajunge la 12,5% din PIB, valoare triplă față de estimările anterioare.

Criza grecească continuă să se acutizeze, astfel că agenția de rating Fitch reduce calificativul Greciei la A- de la A după anunțul guvernului cu privire la deficit.

Au existat speculații asupra unor negocieri dintre Grecia și Uniunea Europeană asupra unui posibil plafon de bailout, dar la sfârșitul lunii ianuarie a anului 2010, ministrul de finanțe al Greciei, neagă această negociere cu Uniunea Europeană. Ca rezultat, guvernul de la Atena lansează măsuri de austeritate și reduceri de cheltuieli pentru a aduce deficitul bugetar la 3% din produsul intern brut până în 2012, de la aproape 13% din produsul intern brut în 2009.

Germania ia în considerare un plan prin care să ofere alături de restul țărilor din UE garanții pentru împrumuturile Greciei și ale altor țări cu probleme din Zona Euro pentru a calma temerile cu privire la posibilitatea unui faliment național, însă instabilitatea financiară a Greciei se extinde și la băncile din sectorul privat. Fitch retrogradează ratingurile celor mai mari patru bănci ale țării la BBB, ceea ce forțează guvernul Greciei să anunțe un nou plan de austeritate care va aduce economii de 4,8 mld. Euro. Vor fi reduse salariile angajaților la stat, iar taxa pe valoare adăugată va crește cu 2%, ceea ce se reflectă în ample manifestări de stradă. Aproximativ 50.000 de greci ies în stradă pentru a protesta împotriva măsurilor de austeritate, întreaga Grecie fiind paralizată. Măsurile anticriză se desfășoară și în partea vestică a Europei, astfel că se anunță al doilea plan de salvare al băncilor din Irlanda, în valoare de 32 miliarde de Euro, dintre care majoritatea furnizați de către Guvern.

La începutul lunii Aprilie 2010 miniștrii de finanțe din Zona Euro au căzut de comun acord că Grecia poate împrumuta până la 30 mld. Euro în credite pe trei ani acordate de restul țărilor din uniunea monetară la o dobândă de puțin sub 5%. Se efectuează studii asupra acestui fenomen în încercarea de a realiza previziuni. În urma acestora, Eurostat anunță că deficitul Greciei pe 2009 a fost mai mare decât a estimat guvernul și a adăugat că are rezerve cu privire la acuratețea datelor privind bugetul elen. Eurostat a calculat un deficit de 13,6% din PIB, față de 12,7% din PIB. Văzând că este depășit de situație, premierul elen declară că "a venit momentul" ca Grecia să ceară ajutor de la Zona Euro. Astfel, Grecia cade de comun acord cu Uniunea Europeană și Fondul Monetar Internațional pentru a lua măsuri suplimentare de austeritate care totalizează 23 mld. Euro ca o precondiție pentru a primi asistență financiară externă. Țara ajunge la o înțelegere istorică cu celelalte state din Zona Euro și cu Fondul Monetar Internațional cu privire la un ajutor financiar, primul acordat unei țări care folosește moneda Euro.

Iau naștere primele ecouri ale acestor noi măsuri astfel că angajații din sectorul public al Greciei protestează împotriva noilor măsuri de austeritate. În urma acestor mișcări trei persoane își pierd viața după ce o bancă este atacată cu sticle incendiare.

Pe de cealaltă parte, garanția guvernului irlandez se termină, irlandezii rămânând "descoperiți" cu circa 25 miliarde Euro, o parte din acești bani fiind acordați de Banca Centrală Europeană. În aceste condiții, guvernul Irlandei anunță a treia salvare a băncilor spunând că în scenariul cel mai rău, creditorii vor necesita un aport la capital de circa 50 miliarde Euro. Guvernul declară că va trebui să caute modificări ulterioare la buget, pentru a se salva. Drept răspuns, agenția de rating Fitch reduce ratingul Irlandei de la A la AA-, invocând costurile uriașe ale curățeniei sistemului bancar. Nefiind în stare să se descurce singuri, guvernul Irlandei solicită ajutor financiar din partea UE. Astfel că oficialii Uniunii Europene și Fondului Monetar Internațional încep lucrul la pachetul de salvare.

În urma negocierilor, Irlanda anunță un plan de austeritate în valoare de 15 miliarde Euro pe următorii patru ani (10 miliarde Euro prin reducerile de cheltuieli și 5 miliarde Euro din creșterea taxelor). Planul include 25.000 reduceri de locuri de muncă din sectorul public, creșteri progresive ale cotei de TVA și de economii sociale de 2.8 miliarde Euro până în 2014.

Guvernul Irlandei este de acord cu salvarea de către Uniunea Europeană – Fondul Monetar Internațional. Negocierile între Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și Fondul Monetar Internațional se încheie, miniștrii finanțelor din UE semnând planul de salvare de 85 miliarde de Euro pentru Irlanda și anunțând al patrulea plan de salvare destinat băncilor.

Revenind la situația din Grecia, în luna Martie a anului 2011 agenția de rating Standard & Poor's reduce ratingul acestei țări la BB-. Ca reacție, Parlamentul Greciei a votat o serie de legi de austeritate pentru perioada 2012 – 2015, măsură necesară în vederea asigurării unui nou ajutor financiar din partea creditorilor. Pe scurt, vor scădea drastic fondurile destinate salariilor bugetarilor, cheltuielilor pentru apărare, investițiilor publice și învățământului. De asemenea, vârsta de pensionare s-a mărit la 65 de ani atât pentru bărbați, cât și pentru femei, fiind necesară o vechime de minim 40 de ani în câmpul muncii pentru a obține pensia întreagă.

În vara anului 2011, Statele Unite ale Americii se stabilizează după ce Congresul decide creșterea plafonului maxim de îndatorare.

Deoarece criza financiară globală actuală nu este nici pe departe de a fi încheiată, evenimentele din următorii ani vor fi prezentate în subcapitolele următoare, împreună cu măsurile anticriză adoptate.

IV.1.3. Noua logică economică dominată, noul capitalism

La momentul actual, întreaga lume caută cu disperare o schimbare, indiferent că este vorba de domeniul social, economic, politic, ecologic, etc. Progresul omenirii s-a făcut simțit pe toate planurile, fie pe plan demografic, în zilele noastre planeta găzduind o populație de peste 7 miliarde persoane a căror speranță de viață a crescut față de secolele trecute, fie că vorbim de domeniul tehnologic unde invențiile și inovațiile au cunoscut un adevărat avânt, fie că este vorba despre domeniul economic unde s-a observat că la nivel global, clasa mijlocie este mai numeroasă ca niciodată și că anumite țări care până acum au stat ascunse într-un con de umbră, fiind considerate sărace, au reușit să-și arate adevăratul potențial, iar exemplele în acest sens pot continua.

Criza care a lovit omenirea la toate aceste nivele nu a făcut altceva decât să fie ca un ceas deșteptător care să-i trezească pe teoreticieni și pe specialiști (practicieni) și să-și dea seama că modelele economice și instrumentele politice, dar și modalitatea lor de utilizare trebuie să se adapteze schimbărilor acestea survenite în sistemul economic și financiar global.

Dacă acum câțiva ani, logica economică dominantă era împărțită între cea de formație keynesiană și cea clasic-keynesiană (adică o combinație între macroeconomia lui Keynes și microeconomia neoclasică reprezentată de specialiști ca Hicks, Samuelson, etc.), economia dezvoltării a prins contur prin extrapolarea și uneori criticarea sintezei clasico-keynesiene, punându-se astfel în discuție aspectele fundamentale de macroeconomie cum ar fi: excedentul structural al ofertei forței de muncă; divergența între prețurile stabilite pe piață și costurile sociale; rolul instituțiilor în modelarea comportamentelor; importanța fazelor de continuitate și dezechilibru în procesul creșterii; efectele dezvoltării asimetrice în contextul specializării internaționale, etc.

Am vorbit într-un capitol anterior al acestei lucrări de acea perioadă denumită în mod simbolic „cei 30 de ani glorioși” ai capitalismului, însă acea perioadă a luat sfârșit în anii ’70, ceea ce a condus și atunci la o schimbare în logica economică dominantă a acelor vremuri, urmând o altă perioadă de 30 de ani, denumită „ cei 30 de ani neoliberali” ai capitalismului.

Nu numai economia reală a înregistrat modificări majore, ci și cea conceptuală. Astfel, economia ca știință a căpătat mai multă consistență pe partea operațională, a devenit tot mai tehnicizată, mai specializată pe domenii și subdomenii și cu un grad mai mare de autonomie în raport cu alte științe, iar actuala criză globală reprezintă, după cum am mai spus, o provocare ce a condus la apariția a numeroase abordări teoretice și practice. Dintre toate cele spuse anterior, ia naștere o întrebare inerentă, ilustrată în cele ce urmează și anume: „ce fel de regim va urma după această criză globală începută în anul 2007 și în ce mod se va adapta omenirea?”, întrebare la care voi încerca să răspund în cele ce urmează.

Figura 63– Ciclicitatea schimbărilor de logică economică dominantă

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor de mai sus

Spre deosebire de logica economică neoclasică potrivit căreia revenirea la normalitate presupune stimularea creșterii cererii agregate printr-o politică monetară bazată pe un nivel cât mai scăzut al dobânzii de referință, respectiv stimularea ofertei printr-o fiscalizare redusă a investițiilor, „actuala criză reprezintă un eșec al piețelor prea puțin sau deloc reglementate și demonstrează încă o dată că piața financiară nu se poate reglementa singură”.

Pentru a putea trece și vorbi despre o nouă logică economică dominantă, cred că este necesar ca în câteva rânduri să amintesc ce a însemnat vechea logică economică dominantă. Astfel, pornesc de la cartea lui Adam Smith, „Avuția Națiunilor”, în care acesta propunea că acea concurență existentă pe piață să fie folosită în canalizarea energiei dinspre interesele individuale raționale spre consumul de bunuri care să servească intereselor celorlalți. Asumându-și natura insațiabilă, piața era concepută să se dezvolte la infinit, iar metoda cea mai des utilizată de cuantificare a acestei piețe este cea a produsului național brut, cantitatea pe care o producem. Dar desigur, în realitate, oamenii s-au dovedit a fi iraționali, egoiști și sațiabili. Așadar, capitalismul lui Adam Smith sau chiar al lui John Maynard Keynes este foarte diferit de cel actual.

Într-o altă ordine de idei, vechea logică economică dominantă înfățișa o economie a serviciilor construită pe revoluția comunicațiilor digitale care a avut loc la începutul anilor ’70.

În al treilea rând, nu trebuie să uităm că modelul acesta care dăinuie de peste 200 de ani și care se numește „capitalism” sau „economie de piață liberă” se bazează pe filosofia „materialismului” care propune că materia (bunurile) și toate derivatele acesteia reprezintă tot ceea ce contează. Astfel, toate resursele din care economia creează bunăstare sunt materiale, toate bunurile acumulate de un individ de-a lungul vieții sunt derivate din materie, toate eforturile omenirii de a-și îmbunătăți stilul de viață și nivelul de trai s-au bazat pe sporirea resurselor materiale (mașini, case, mobilier, clădiri, haine, telefoane mobile, avioane, petrol, hrană, etc.), ceea ce mă îndeamnă să afirm că știința și filosofia au promovat o lume a materialismului.

În domeniul economic am fost educați că banii reprezintă niște obiecte care există atât în spațiu, cât și în timp. Sistemele economice au dus de-a lungul anilor o campanie de promovare a banilor atât de bine pusă la punct și atât de persuasivă, încât ne-au determinat să credem, într-un mod cu totul greșit, că materialismul reprezintă tot ceea ce este real și dovedit științific.

Spre exemplu, la momentul actual, pe plan mondial există un sistem de monede (valute), dar cu toate acestea, majoritatea celor care participă la piața globală nu-și pun niciodată întrebarea „ce reprezintă cu adevărat aceste valute și dacă ele sunt derivate din material sau nu?”. Răspunsul la această întrebare se va regăsi în paragrafele următoare când voi arăta această tranziție pe care o trăim, de la vechea logică economică dominantă spre noua logică economică dominantă.

O altă direcție care este afectată de schimbările acestea survenite în logica economică este cea care se referă la domeniul proprietății. După cel de-al doilea război mondial și până acum, logica economică dominantă în acest sens, nu numai la nivelul Europei, ci și la nivelul întregii lumi, era că oamenii devin tot mai bogați. După cum reiterează esența Uniunii Europene, o logică a integrării economice este o logică a colaborării interstatale, dar acum că prosperitatea pare mai mult în pericol, oamenii își reevaluează propriile interese.

Asistăm astfel, generic spus, la o schimbare a capitalismului actual. În urma acestei afirmații se naște întrebarea inerentă „ce lecții am reușit să învățăm din această criză ce a zguduit omenirea din temelii?”. Părerea mea, ca de altfel a multor specialiști din acest domeniu, printre care și Stiglitz, este că piețele s-au dovedit a fi instabile și ineficiente de unele singure. Alți specialiști sunt de părere că era nevoie de menținerea ratei inflației la un nivel stabil și scăzut, acest lucru fiind suficient pentru menținerea unei creșteri economice mari, dar și pentru atingerea unei bune performanțe economice. Această gândire însă, s-a dovedit a fi eronată. Desigur, cea mai importantă lecție desprinsă este aceea că modelele economice folosite până acum nu au fost în stare nici să prevadă criza, dar nici măcar nu au furnizat cadrul adecvat oferirii unor soluții în fața efectelor acestei crize.

S-a văzut în mod destul de clar că lumea nu trebuie privită printr-o perspectivă de tip simplist de genul capitalismului versus socialism și că acest model de capitalism actual a suferit unele modificări față de teorie, transformând realitatea economică din zilele noastre într-o junglă a afacerilor, într-o societate în care câștigătorii iau totul, ceea ce contravine principiilor democratice. Așadar, noul model de capitalism are în primul rând nevoie de spiritul etic reiterat de Adam Smith sau Max Weber care a pus în relație capitalismul cu etica protestantă și nu de reprezentanți precum Ivan Boeskisau Kenneth Lay (Mr. Enron) ai capitalismului de tip casino.

Noua logică din acest sens trebuie să recunoască o economie de tip planetar organizată într-un sistem pe mai multe nivele. Trebuie să conțină pe lângă principiile legate de justiție socială și echitate și pe acelea legate de implicare umană și conservare a naturii, deoarece primele două categorii nu mai sunt de ajuns. Aceste noi principii trebuie să fie aplicate, pentru o funcționare corectă a noului model, atât la nivel de economii naționale, cât și la nivelul economiilor internaționale.

Noua logică dominantă care începe să se contureze în urma acestei crize va cuprinde în mod probabil ideologia meritocratică ce a fost prezentă în vechea logică, logica tehnobirocratică ai celor „30 de ani glorioși”. În domeniul economic globalizarea va continua să avanseze în sectorul comercial și cel productiv, dar nu și în cel financiar. În domeniul social, pătura profesională și capitalismul bazat pe cunoaștere vor continua să se dezvolte, în timp ce în domeniul politic statul democratic va deveni unul orientat și mai mult spre partea socială a sa, iar democrația va deveni și mai participativă.

Nici în capitalismul cel nou globalizarea nu va lua sfârșit. Nu trebuie confundat însă conceptul de globalizare cu cel de financializare. Doar noțiunea de globalizare financiară era legată intrinsec de financializare, în timp ce globalizarea comercială și cea productivă, nu. Spre exemplu, China este integrată pe deplin din punct de vedere comercial cu restul lumii și tot mai integrată pe partea de producție, dar rămâne relativ închisă în ceea ce privește partea financiară. Nu există nici un motiv să credem că globalizarea producției, cea comercială, socială, culturală sau chiar politică vor fi oprite de această criză. Dimpotrivă, mai ales globalizarea politică va cunoaște cea mai mare dezvoltare, cum de altfel vedem că se întâmplă deja, prin crearea și consolidarea G20.

În al doilea rând, puterea și privilegiile adevăraților profesioniști vor continua să crească în relație cu puterea și privilegiile capitaliștilor, deoarece cunoașterea va deveni din ce în ce mai strategică, iar capitalul din ce în ce mai important. Capitalul va deveni din ce în ce mai abundent datorită noilor tehnologii de economisire dar și datorită acumulării economiilor celor care lucrează în domeniul imobiliar. Pe de altă parte, la aceste lucruri se adaugă și faptul că în lume sunt din ce în ce mai mulți studenți, deci cunoașterea va duce la diminuarea decalajelor economice. Cu toate acestea, procesul de mai sus va necesita destul de mult timp pentru realizarea sa. Între timp, se va atinge un anumit grad de progres în ceea ce privește justiția socială și emanciparea politică dacă lupta pentru drepturile omului și criticismul social vor continua să fie direcționate doar împotriva capitalului în loc să cuprindă ideologia mediocratică ce legitimează câștigurile extraordinare ale profesioniștilor.

În al treilea rând, inegalitatea veniturilor din țările bogate se va intensifica probabil și mai mult chiar dacă nivelul lor de creștere este compatibil cu o reducere a acestei inegalități odată ce progresul tehnologic reprezintă, în mare parte, economisire de capital, cu alte cuvinte, reduce costurile sau crește productivitatea capitalului. Singura cale prin care se poate elimina această inegalitate, pe termen scurt, nu va aparține țărilor la nivel național, ci va fi o consecință a faptului că țările emergente vor continua să câștige teren, iar convergența lor înseamnă redistribuirea la nivel global, care ar putea compensa concentrarea de venit național. Globalizarea care în anii 1990 a fost gândită ca și o armă a țărilor bogate și ca o amenințare asupra țărilor în dezvoltare s-a dovedit a fi o oportunitate importantă de creștere pentru țările cu un venit național mediu care corespunde unei strategii naționale de dezvoltare, iar această dezvoltare a acestui grup de țări va reduce decalajele mondiale.

În al patrulea rând, capitalismul va continua să fie instabil, dar mai puțin decât până acum. Învățarea de tip social va deveni în cele din urmă dominantă. Capitalismul bazat pe finanțe demontează instituțiile și ne face să uităm teoriile economice pe care le-am învățat după Marea Depresiune din anii ’30; nesocotește piețele financiare reglementate, precum și ideile keynesiene și dezvoltatoare. Acum, națiunile vor trebui să-și reglementeze piețele și nu cred că vot uita din nou, lecțiile date de toate crizele trecute. Nu există nici un motiv de a repeta la nesfârșit aceleași greșeli.

Capitalismul se va schimba, dar nu trebuie să supraestimăm schimbările sale imediate. Cei bogați vot fi mai puțin bogați, dar vor continua să fie bogați, în timp ce cei săraci vor continua să devină și mai săraci, țările emergente vor continua să elaboreze strategii noi de dezvoltare și astfel să iasă din criză mai puternice. Instabilitatea economică se va diminua, dar tentația de a ne întoarce la „normalitatea afacerilor” va fi tot mai puternică. În Noiembrie 2008, liderii G20 s-au angajat într-o re-reglementare fermă a sistemelor lor financiare, iar în Septembrie 2009 și-au întărit acest angajament. Cu toate acestea, rezistența cu care se confruntă deja aceste țări este destul de mare. Re-reglementarea nu va depăși însă, după părerile unor specialiști, cerințele tot mai mari de capital bancar, adică strategia adoptată de Acordul Basel II (2004) care s-a dovedit a fi insuficientă în prevenirea crizei financiare. Această posibilitate ar trebui să ne privească pe toți, dar nu este rezonabil să presupunem că oamenii nu învață din criza prezentă. Principala sarcină de acum, după părerea mea, este cea de a restaura puterea dereglementare a statelor, astfel încât să permită piețelor să joace propriul rol de coordonare economică. Există câteva inovații și practici financiare care ar trebui ca pe viitor să fie interzise. Toate tranzacțiile ar trebui să fie mai transparente. Riscul financiar ar trebui limitat în mod sistematic.

Geoff Mulgan a spus că „lecția principală care se desprinde din esența capitalismului este aceea că nimic nu este permanent”. Așadar, lumea va cunoaște în viitor un altfel de capitalism, o altă logică economică dominantă. Acesta va rămâne un capitalism de tip global, dar nu va mai fi unul neoliberal sau financializat. Astfel, conform spuselor lui Mulgan, capitalismul trebuie să se transforme din stăpân în slujitor al omenirii. Per ansamblu, criza prin care trece lumea la momentul actual înseamnă înfrângerea ideologiei neoliberale.

La începutul acestui subcapitol am pus o întrebare legată de adevărata natură a valutelor din zilele noastre, dacă ele sunt doar materiale ca până acum sau nu, întrebare la care voi răspunde în cele ce urmează.

Dacă până acum am vorbit de această schimbare de logică economică dominantă la nivel general, ținând cont că în lucrarea mea subiectul principal este integrarea monetară, mă voi axa în cele ce urmează asupra domeniului financiar.

Realitatea ne arată că valutele au evoluat din bunuri strict materiale în bunuri materiale și virtuale. Astfel, băncile lumii și nu numai, fac tranzacții cu ajutorul unităților monetare virtuale. Pe lângă acest lucru, se observă că aurul și argintul sunt considerate, din nou, de mulți investitori, ca fiind „magazii de valoare”, deoarece sunt privite ca unități stabile pentru o perioadă lungă de timp.

Totul în economia de astăzi se învârte în jurul banilor, deci implicit, al piețelor financiare. Astfel, toate resursele sunt cuantificate în valoarea lor monetară, piețele de bunuri și servicii se ghidează după un singur țel, acela de a obține bani din vânzarea acelor bunuri și servicii, iar dacă este să ne îndreptăm atenția asupra oamenilor, vom observa că și scopul acestora este să câștige bani din vânzarea forței de muncă.

Bineînțeles, că se pune întrebarea „de ce tot amintesc de piețele financiare, când, așa cum eu am menționat mai înainte, tema centrală a cercetării mele este integrarea monetară europeană?” răspunsul este simplu în viziunea mea, pentru că piața monetară este o componentă fundamentală și funcțională a pieței financiare, iar în al doilea rând, pentru că piețele financiare europene reprezintă componente importante ale piețelor financiare internaționale.

Pentru a putea vedea în ce mod au fost afectate piețele financiare de criza actuală și cum are lor tranziția către o nouă logică dominantă și în acest domeniu, consider că este necesar să fac o scurtă trecere în revistă a istoriei piețelor financiare internaționale dominante, reprezentată în figura următoare:

Figura 64– Etapele apariției principalelor piețe financiare internaționale

Sursa: Schemă întocmită de autoare

Astfel, se observă că într-o primă etapă, piața financiară internațională era una și aceeași cu piața financiară londoneză. Mai apoi, în etapa a II-a i s-a adăugat piața financiară franceză, ocupația celor două piețe fiind cea de redistribuire a economiilor provenite din străinătate și de la populație. În cea de-a treia etapă, celor două piețe componente ale pieței financiare internaționale li s-a adăugat și piața financiară a Americii de Nord. În anul 1960, singura piață de emisiuni străine era cea americană, urmând ca în anul 1963 să apară primele emisiuni euroobligatare, iar în 1965 să apară eurocreditele.

Factorii de care depinde participarea piețelor financiare naționale la operațiile internaționale sunt:

Stabilitatea monedei naționale;

Creștere economică sustenabilă, cu potențial industrial și comercial puternic;

Capacități mari de finanțare, dar mai ales disponibilitatea acestora;

Rețea largă de filiale;

Intermediari financiari cu experiență mare;

Libera convertibilitate și liberul transfer al titlurilor financiare;

Fiscalitate preferențială pentru operații financiare internaționale.

Ca și o caracterizare generală a piețelor financiare internaționale, pot spune că acestea sunt anonime, instabile și apatriate. Prețurile curente și dobânzile practicate sunt foarte oscialante, în funcție de moneda-suport și conjuncturile economice. Tocmai de aceea au fost lovite atât de grav de acțiunile imorale ale unor actori de pe această scenă. Pe lângă crizele anterioare care au reprezentat niște faze ale unor cicluri scurte sau medii, criza actuală reprezintă punctul culminant al avântului economic ce a durat peste 25 de ani, adică al unei faze asecendente al Ciclului Kondrantieff.

Pentru a înțelege ce se întâmplă, George Soros este de părere că avem nevoie de o nouă logică, pentru că cea veche, cea liberală a autoechilibrării piețelor s-a dovedit a fi una eronată. Acesta propune o nouă logică ce nu se limitează la piețele financiare, fiind vorba de „logica reflexivității” care are bazele în raportul dintre gândire și realitate. În această logică el reiterează faptul că liderii economici ai lumii nu dețin cunoașterea pură, concepțiile lor fiind de multe ori în contradicție cu realitatea, deci acțiunile lor fiind unele greșite, ducând în cele din urmă la eșec, așa cum s-a dovedit de fapt.

Deci, până la urmă se pune întrebarea „ce este de făcut?”. Am văzut până acum că sistemul financiar creat este unul instabil, astfel că extrapolând ne întoarcem la momentele antecriză, iar în unele cazuri lucrurile merg din ce în ce mai rău din cel puțin două puncte de vedere. În primul rând avem un sistem de bănci centrale mai concentrat. În al doilea rând, problema hazardului moral a atins un nivel superior. Deci, în concluzie, nu am reușit să reparăm sistemul financiar, iar vulnerabilitatea este, în unele cazuri, chiar mai accentuată. Trebuie să încercăm să elaborăm un sistem regulator, care să fim siguri că limitează atât mărimea acelor bănci care sunt prea mari pentru a eșua, dar și nivelul pieței financiare.

Acestea reglementări ar trebui să fie globale prin natura lor. Dar dacă nu se va putea ajunge la un acord mondial, este necesar pentru țări să continue să se protejeze singure. Băncile ar trebui organizate ca și subsidiare, nu ramuri, astfel încât fiecare guvern să aibă destul control asupra propriului sistem bancar, implicând și utilizarea unor game largi de instrumente, d ela reglementări bancare prudențiale până la intervenții asupra ratei de schimb, a taxelor, etc.

Întorcându-mi atenția către componenta monetară a piețelor financiare, criza a schimbat logica dominantă și în acest domeniu. Astfel, dependența simplă din cadrul politicii monetare convenționale se pare că și-a atins limitele și trebuie să se îndrepte atât spre o politică fiscală directă, cât și spre modalități inovatoare de a lucra cu banii și cu creditul. O direcție interesantă de urmat ar fi regândirea modalității în care mecanismele de creditare se comportă ca niște mediatori între cei care economisesc și cei care investesc, acest lucru având implicații directe asupra acestei politici și fiind extrem de important atât la nivel național, cât și la nivel internațional.

Per ansamblu, trebuie să admitem că ne aflăm într-un sfârșit de epocă (eră) și cu toate acestea încă nu putem face predicții ferme asupra a ceea ce va fi, totul depinzând de măsurile care se vor lua după criză, unele dintre aceste măsuri, la nivel european, prezentându-le într-un subcapitol viitor. Tot ceea ce putem să afirmăm cu certitudine este cum nu va arăta viitorul.

Toată această schimbare de logică economică dominantă afectează în mod particular și Uniunea Europeană, implicit Zona Euro, adică afectează modelul economic european așa cum îl cunoșteam până acum. Este bine știut faptul că la nivel mondial există trei modele de dezvoltare economică și socială și anume:

Figura 65– Modele de dezvoltare economico-socială

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul http://business.baylor.edu/Steve_Gardner/CES.HTM accesat la data de 27.11.2012

Modelul economic european, care se dorește a fi o variantă la celelalte două modele economice, s-a fundamentat pe logica teoriei neoclasice privind comerțul internațional. De-a lungul anilor și prin etape progresive, modelul economic european a evoluat, făcându-se astfel trecerea de a piața spontană la reglementarea și standardizarea pieței. Acest model este unul economic și social, iar unele dintre principalele sale componente sunt reprezentate de creștere economică, stabilitate și coeziune socială. O altă principală caracteristică a acestui model este semideschiderea acestuia, reprezentată prin liberalizarea ieșirilor și condiționarea intrărilor. Scopul principal al acestui model economic european este de a construi o identitate europeană astfel încât să fie protejate atât valorile, cât și specificul său de eventualele amenințări venite din partea unor terțe puteri ca SUA, China, India, Rusia, Brazilia, etc.

Astfel, criza economico-financiară actuală și-a pus destul de profund amprenta și asupra modelului economic european forțându-l să se schimbe.

Figura 66– Evoluția logicilor economice dominante

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul http://business.baylor.edu/Steve_Gardner/CES.HTM accesat la data de 27.11.2012

Deși acesta este momentul cel mai oportun în care trebuie să recunoaștem că modelul economic european, ca și celelalte două modele, au nevoie de o schimbare, în cazul primului, la nivelul Uniunii Europene, odată cu adâncirea integrării, s-a conștientizat această nevoie de schimbare, pentru a putea face față provocărilor ocazionate de trecerea la economia bazată pe cunoaștere.

Ceea ce este destul de dificil de înțeles și cuantificat în cadrul economic actual este cât de profunde și în ce ordine trebuie să fie făcute aceste schimbări de logică economică dominantă astfel încât realitățile economice să fie pe deplin înțelese, iar schimbările la nivelul acestor trei modele economice existente să derive în niște soluții viabile pentru depășirea acestui impas economic mondial.

IV.1.4. Studiu de caz: Criza financiară globală, premisa noii ordini economice mondiale și a unei noi logici economice dominante

Cu toate că această nouă criză care a cuprins mapamondul ca o pandemie încă nu a trecut, tot mai multă lume, specialiști sau nu, își pun întrebarea dacă sfârșitul crizei nu va aduce o nouă ordine mondială pe plan economic și nu numai. Părerea mea este că nu trebuie să ne întristăm că trăim vremuri așa de grele, ci trebuie să privim cu optimism viitorul, să acceptăm lucrurile așa cum sunt ele și să nu uităm că această criză înseamnă, pe lângă griji și nevoi și existența unei imense oportunități. Făcând o scurtă introspecție a literaturii de specialitate, precum și a majorității știrilor și articolelor apărute în presă despre acest subiect, am observat că părerea mea este se înscrie în linia de gândire exprimată de cele mai reprezentative autorități științifice în materie.

Criza a determinat aproape invalidarea unora dintre preceptele „neoliberalismului”, așa cum era el cunoscut până astăzi. S-a văzut clar că învățăturile acestuia despre o lume cu o creștere constantă și o economie stabilă nu au mai putut fi puse în practică. Dar, până acum, de la începutul crizei în anul 2007, toate aceste lucruri nu s-au reflectat pe deplin într-o schimbare a ordinii mondiale. Cu toate acestea, timpul nu este pierdut și datorită faptului că această criză nu este nici pe departe de a se fi încheiat, în câțiva ani (10 sau poate 20) se va ivi o nouă ordine mondială, cel puțin din punct de vedere economic. Această nouă ordine mondială include o convergență tot mai accelerată între vechile puteri occidentale și noii jucători de pe piață, țările având economii emergente. Cu toate acestea ar putea să existe mari divergențe între ideile specialiștilor rezultate din ani grei de studiu și puterea de implementare a acestor idei în practică.

Pentru multe decenii, oamenii s-au resemnat cu ideea că occidentul a dominat sistemul economic global. De la guvernarea organizațiilor multilaterale și până și până la forma pe care o aveau serviciile financiare, infrastructura globală era privită ca fiind supusă intereselor occidentului. Aceste puteri din occident erau văzute ca niște forțe care acționau pe piață și din când în când întindeau o mână de ajutor economiilor aflate în dificultate. Atunci când însă se întrezărea vreun semnal de reformă pe plan mondial referitor la această ordine și când vreo economie emergentă își câștiga un loc mai în față, aceste puteri occidentale depuneau toate eforturile pentru ca ordinea mondială să rămână neschimbată.Dar, cu trecerea vremii, multe dintre aceste economii emergente și-au pierdut încrederea în acel „nucleu de întrajutorare” pe care sistemul global li-l punea la dispoziție atunci când aveau nevoie stringentă de ajutor.

Această schimbare a fost catalizată de crizele financiare din Asia, Estul Europei și America Latină de la sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000, despre care am mai discutat, precum și de ceea ce mulți din aceste regiuni au catalogat a fi drept un răspuns inadecvat venit din partea marilor puteri ale lumii. Având știrbită încrederea în asistență bilaterală și instituții multilaterale cum este Fondul Monetar Internațional, economiile emergente, conduse de cele din Asia, s-au îmbarcat pe un drum susținut către o mai mare revenire financiară prin propriile forțe.

Odată ce au avut succes în depășirea fazei de criză în ceea ce privește managementul, multe dintre aceste țări au acumulat nivele incredibile de rezerve internaționale la care înainte nici măcar nu îndrăzneau să viseze. Au reușit să stingă datorii externe de milioane prin generarea unor surplusuri enorme de cont curent. Pe lângă aceste lucruri au crescut mărimea și scopul intermedierii financiare interne pentru a-și reduce vulnerabilitatea în fața potențialelor furturi internaționale.

Toate aceste lucruri menționate mai sus au fost în contrast cu ceea ce se întâmpla în occident. Acolo, din păcate, au prevalat apariția unor datorii enorme, măsurile fără precedent de menținere a stabilității prin intermediul pârghiilor macroeconomice, etc. Excesele financiare au ajuns să devină o regulă mai degrabă decât o excepție, facilitate fiind de către inovații financiare, erodarea standardelor de împrumutare și de către o reglementare prudențială deficitară.

Astfel, s-a observat deodată că lumea așa cum o știam noi s-a întors pe dos: țările bogate rulau deficite mari trecând în unele cazuri rapid de la statutul de creditori la cel de debitori, în timp ce țările sărace rulau surplusuri și acumulau stocuri mari de active internaționale incluzând obligațiuni ale economiilor occidentale. Dar, nici țările bogate și nici țările sărace nu-și dădeau seama la acel moment că drumurile lor atât de divergente vor conduce la dezechilibre uriașe pe plan mondial și mai mult, vor duce la o criză financiară care va zgudui din temelii vechea ordine economică internațională.

Pentru a vedea cum a fost afectată această ordine economică internațională, am ales să analizez cinci indicatori macroeconomici și anume: produsul intern brut pe cap de locuitor calculat la paritatea puterii de cumpărare și exprimat în milioane de Dolari, rata reală de creștere a produsului intern brut exprimată în procente, exporturile totale de bunuri exprimate în milioane de dolari și calculate în prețuri curente, indicele global de competitivitate și gradul de corupție înregistrat.

Astfel, pentru produsul intern brut calculat la paritatea puterii de cumpărare am luat ca perioadă de analiză ultimii șase ani, respectiv 2010 – 2015.

Tabel 35 – Produsul Intern Brut pe cap de locuitor – PPP (USD) – 2010-2015

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor culese de pe site-urile Fondului Monetar Internațional și Băncii Mondiale, accesate de autoare la 30.03.2016

După cum se observă în tabelul alăturat, am ales ca și grup de analiză șase entități. Primele două sunt uniuni interstatale, Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană, o țară care a înfăptuit deja un miracol prin revenirea spectaculoasă de după cel de-al Doilea Război Mondial și care are mari șanse să înfăptuiască un nou astfel de miracol și anume, Japonia, precum și trei dintre celebrele țări care alcătuiesc grupul B.R.I.C.S., respectiv, Brazilia, India și China.

Se observă clar din acest tabel că ce cele două mari puteri economice ale lumii au fost afectate sever de criză, adică în ceea ce privește Statele Unite ale Americii, produsul intern brut pe cap de locuitor a scăzut în 2011 la 47.187$ față de 48.147$ în anul 2010, înregistrând deci o scădere de 963$, revenindu-și totuși în următorii trei ani și ajungând în anul 2015 la o valoare de 55.904$, iar Uniunea Europeană a înregistrat o scădere a produsului intern brut pe locuitor de 128$, de la o valoare de 31.676$ în anul 2010 la o valoare de 31.548$ în anul 2011,urmând ca în următorii ani să crească, ajungând la valoarea de 37.800$ pentru anul 2015.

Urmărind datele din tabel pe ultimii ani se observă clar cum și celelalte țări analizate au avut trenduri crescătoare, ceea ce denotă o revenire a economiei pe plan mondial.

Japonia, care avea deja o valoare cu mult peste cea a Uniunii Europene, a înregistrat o creștere impresionantă a acestui indicator de la 33.994$ la o valoare de 34.362$, adică +368$, păstrându-și acest avantaj. La o primă privire această valoare nu ar fi atât de impresionantă, dar trebuie să ținem cont de faptul că această țară a trecut recent printr-o catastrofă naturală ce a zguduit-o din temelii nu doar din punct de vedere economic. Cu toate acestea, spiritul și datoria japonezilor față de țara lor i-a ajutat nu numai să o readucă pe linia de plutire, ci și să privească încrezătoare înainte și să aspire la un loc de frunte în noua ordine economică mondială.

O altă țară din celebrul bloc B.R.I.C.S., Brazilia, a înregistrat în primii doi ani analizați o creștere cu 718$ a produsului intern brut pe locuitor, adică de la o valoare înregistrată pentru anul 2010 de 11.127$ la o valoare de 11.845$ înregistrată în anul 2011, urmând ca în anul 2015 să atingă valoarea de 15.690$, mai puțin totuși decât a înregistrat în anul 2014.

Ultima țară analizată pentru acest indicator, India a înregistrat și ea o creștere de 117$ de la 3.586$ cât a avut în anul 2010, la 3.703$ în anul 2011, în timp ce în anul 2015 a înregistrat o valoare de 6.209$. Poate creșterea aceasta nu este una foarte mare sau unii oameni ar zice că produsul intern brut pe locuitor în această țară nu este unul semnificativ, fiind țări în lume cu un produs intern brut pe locuitor mai mare, dar vreau să amintesc că India deține o populație foarte numeroasă, a doua ca mărime a lumii după China, în anul 2010 având 1,15 mld. locuitori și în 2015 având 1,322 mld. locuitori. Această populație numeroasă nu trebuie văzută ca o masă simplă de oameni, ci trebuie privită ca și un imens capital uman, capabil să urce India în clasamentul puterilor lumii.

Figura 67– Produsul Intern Brut pe cap de locuitor – PPP (USD) 2010-2015

Sursa: Grafic întocmit de autoare pe baza datelor culese de pe site-urile Fondului Monetar Intarenațional și Băncii Mondiale, accesate la data de 30.03.2016

Următorul indicator analizat este rata reală de creștere a produsului intern brut pentru anii 2010-2015. Pentru această analiză am luat în considerare același grup de țări ca mai sus, adăugând în plus o țară care aspiră și ea la statutul de putere economică mondială. Astfel, datele culese sunt prezentate în tabelul următor:

Tabel 36 – Rata reală de creștere a Produsului Intern Brut (%) – 2010-2015

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor culese de pe site-ul www.viewwires.com, accesat la data de 21.03.2016

Se observă din tabelul alăturat că cele mai mari rate de creștere reală a produsului intern brut sunt înregistrate de două țări asiatice, China și India.

Astfel, se observă în mod clar că Republica Populară Chineză, în ciuda efectelor crizei care s-au resimțit și în această țară, se menține cu o rată de creștere ridicată. Vârful acestei creșteri a fost înregistrat în anul 2011, la o valoare de 9,5%, adică un plus de 0,6% față de anul 2010 când a înregistrat o valoare de 8,9%. În anii 2014 și 2015, valoarea acestui indicator a fost într-o continuă scădere, ajungând ca în ultimul an să aibă o creștere de doar 6,8%.

Cea de-a doua premiantă, India, a urmat cam aceeași cale ca și China. În anul 2011 a cunoscut o mărire a ratei de creștere a produsului intern brut, de la 6,9% cât a avut în anul 2010, la 7,8%, ceea ce indică un plus de 0,9%. Se arată totuși la orizont o scădere a acestui indicator, datorat în parte aceleiași adânciri a crizei la nivel mondial, cu aproximativ 1,5%, adică de la o valoare de 7,8%, la o valoare de 6,3%, urmând ca în anul 2013 să existe o modificare de +2,1%. Ultimii ani analizați dețin ponderi mai mici în ceea ce privește creșterea rate reale a PIB.

SUA a deținut în anul 2010 o valoare înregistrată pentru rata reală de creștere a produsului intern brut de 1,6%, ajungând în anul 2015 la o valoare de 2,5%, ceea ce înseamnă o creștere seminificativă a acestui indicator, în ciuda crizei prin care trece economia americană.

În ceea ce privește Rusia, se observă clar cum în anul 2013 creșterea PIB-ului a fost de 3,8%, în timp ce în ultimul an, 2015, acest indicator a cunoscut o scădere de 3,8%.

În ceea ce privește Uniunea Europeană, se observă un trend sinusoidal al acestui indicator, având un punct de maxim în anul 2010 cu o valoare de 2% și două puncte de minim, în anul 2012 cu 0,6% și în 2015, cu valoarea de 0,9%.

O țară care a cunoscut și va cunoaște un trend constant este Brazilia. Aceasta a avut în anul 2010 o valoare de 2,4% urcând cu 0,5% în anul 2011, adică la o valoare de 2,9%. Atât pentru anul 2012, cât și pentru anul 2013, acest trend s-a menținut pozitiv și în creștere, urmând ca în ultimii doi ani, 2014 și 2015, acest trend să fie unul periculos de descrescător, ajungând în 2015 la o valoare de -3%.

Țara pe care am lăsat-o intenționat la sfârșitul acestei analize, Japonia, ne-a arătat de-a lungul timpului, că aliniindu-se perfect cu spiritul asiatic, a văzut în crizele prin care a trecut câte o oportunitate de creare a unui viitor mai bun. Astfel, conform acestui indicator, această țară a cunoscut cea mai spectaculoasă creștere, de la -1% înregistrat în anul 2010, la -0,5% pentru anul 2011, cu toate că valoarea acestui indicator a fost totuși una negativă. Pentru anul 2012 se previzionează o creștere a acestui indicator până la valoarea de +1,9%, ceea ce înseamnă un efort destul de important, urmând ca mai apoi, în anul 2013, acest indicator să scadă puțin până la valoarea de 1,4%, dar să rămână pe un trend pozitiv. Cu toate acestea, în anul 2014, rata reală de creștere a fost de -0,1%, dar și-a revenit în 2015 când a urcat din nou pe plus, cu o valoare de 0,6%.

Pe lângă toate aceste țări pe care le-am luat în calcul, este bine să menționăm totuși și o țară până acum aflată în umbră, dar care pe an ce trece devine tot mai activă pe piața mondială și anume, Africa de Sud. Această țară neluată în seamă până acum s-a alăturat în grupul țărilor cu economii emergente, B.R.I.C., formând o nouă grupare denumită B.R.I.C.S.. În anul 2010, Africa de Sud a înregistrat o valoare a ratei reale de creștere a produsului intern brut de 2,8%, urmând ca în anul 2011 aceasta să ajungă la o valoare de 3,2% (având o modificare a ratei de +0,4%). Și următorii ani au cunoscut valori cu plus, dar creșterea PIB-ului a fost din ce în ce mai modestă, ajungând în 2014 la o valoare de 1,5%, iar în 2015 la o valoare de 1,4%.

Figura 68– Rata reală de creștere a Produsului Intern Brut (%) – 2010-2015

Sursa: Grafic întocmit de autor pe baza datelor culese de pe site-ul www.viewwires.com, accesat la data de 21.03.2016

Un alt indicator luat în calcul de mine pentru această analiză este dat de totalitatea exporturilor de bunuri. Pentru aceasta am luat ca și perioadă de referință anii 2010-2014.

Tabel 37 – Exporturile internaționale cu bunuri ($) –2010 – 2014

Sursa: Tabel întocmit de autor pe baza datelor preluate de pe site-ul Organizației Mondiale a Comerțului, www.wto.org, accesat la data de 28.03.2016

Din acest tabel se observă clar faptul că, în perioada analizată, cea mai mare putere comercială a lumii în ceea ce privește exportul cu bunuri este Uniunea Europeană, urmată la mare distanță de China și Statele Unite ale Americii.

Dacă în anul 2010, exporturile cu bunuri ale Uniunii Europene erau, în valori absolute de 5.153.225 $, adică reprezentau 33,8% din exporturile globale. În anii următor, 2008, cu toate că exporturile Uniunii Europene au crescut în valori absolute, ajungând la valoarea de 6.020.617 $, ca și parte a întregului acestea au înregistrat o scădere, ajungând la un procentaj de 32,2%.

De cealaltă parte a Oceanului Atlantic, Statele Unite ale Americii a avut în anul 2011 o scădere a ponderii pe care o ocupa în exportul global cu bunuri. Aceasta țară a exportat bunuri în anul 2010 în valoare absolută de 1.278.263 $, reprezentând 8,4% din exporturile totale, în timp ce în anul 20011 au exportat în valoare de 1.480.290 $, reprezentând 8,1% din totalul lumii. Se observă deci că între acești doi ani, exporturile au cunoscut o creștere cu 202.027 $, dar în ceea ce privește proporția deținută de aceste exporturi în exporturile globale, aceasta a scăzut cu 0,3%. Pentru ultimii doi ani însă, se poate observa o ameliorare a acestei proporții, ajungând ca în anii 2012, 2013 și 2014 să dețină între 8,4% și 8,7% din totalul lumii.

O altă economie mare a lumii, China, a cunoscut un trend crescător atât în ceea ce privește valoarea exporturilor măsurate în valori absolute, cât și în ceea ce privește proporția deținută de acestea în totalul lumii. Astfel, în mărime absolută valoarea exporturilor a crescut de la valoarea de 1.577.824 $ în anul 2010, la valoarea de 2.342.343 $, în anul 2014. Se vede din tabel că proporția acestor exporturi a crescut continuu, de la o valoare de 10,4% în anul 2010, la o valoare de 12,5% în ultimul an analizat, 2014.

Și pentru celelalte țări analizate, lucrurile s-au petrecut aproximativ în mod asemănător, excepție făcând Japonia, care a avut un punct de maxim în ceea ce privește cota deținută de exporturile acestei țări în totalul exporturilor, în anul 2010 cu o cătă de 5%, iar în ceea ce privește valoarea absolută, în anul 2011, cu 823.184 $. Următorii ani au cunoscut scăderi atât în ceea ce privește valorile absolute, cât și procentele deținute în exportul global cu bunuri.

India, pe de altă parte, a avut o creștere a proporției pe care o ocupă exporturile acestei țări în totalul mondial. Astfel, a plecat din anul 2010 de la o valoare de 1,4% și a crescut treptat până în anul 2013, la valoarea de 1,8%. Acest lucru ne indică faptul că India devine din ce în ce mai mult un veritabil concurent al marilor puteri pe piața comercială a lumii.

Un trend aproape constant al acestei cote a valorii exporturilor în totalul mondial al exporturilor l-a înregistrat o altă economie emergentă care face parte din grupul B.R.I.C.S. și pe care am luat-o în considerare, fiind vorba de Brazilia. Această țară a înregistrat în anul 2010 o valoare de 1,3%, urmând să crească până în anul 2011, când a atins valoarea de 1,4%, iar în 2014 a coborât din nou, ajungând la 1,2%.

Ultima țară analizată, Rusia, a cunoscut un plafon de maximum în anii 2011 și 2012, când a înregistrat o cotă de 2,9% din totalitatea exporturilor, urmând ca mai apoi această valoare să scadă la 2,7% în anul 2014.

Analizând acest indicator la nivel global, vom observa că minimul exporturilor de acest fel a fost înregistrat în anul 2010, cu o valoare absolută de 15.237.000 $, în timp ce maximul acestei perioade a fost atins în anul 2014, cu o valoare de 18.686.070 $. Criza și-a pus destul de adânc amprenta asupra economiei mondiale în general și asupra acestui indicator analizat în special, dar datorită măsurilor întreprinse de către țările lumii, exporturile totale au cunoscut o revenire și, mai mult, chiar o creștere.

Toate aceste lucruri spuse mai sus sunt reflectate foarte bine în următorul grafic:

Figura 69– Modificarea proporțiilor în ceea ce privește exporturile internaționale cu bunuri (2007-2012)

Sursa: Grafic întocmit de autor pe baza datelor preluate de pe site-ul Organizației Mondiale a Comerțului, www.wto.org, accesat la data de 28.03.2016

Următorul indicator pe care am ales să-l analizez pentru a vedea în ce mod această criză globală a afectat vechea logică economică dominantă este indicele global de competitivitate. La baza construirii acestui indice stă analizarea unui set de douăsprezece factori și anume: factorul instituțional, infrastructura, mediul macroeconomic, sănătatea și educația primară, învățământul superior și formarea profesională, eficiența pieței forței de muncă, gradul de dezvoltare a pieței financiare, gradul de tehnologizare, mărimea pieței, gradul de eficiență al mediului de afaceri și gradul de inovare.

Figura 70– Influența factorilor asupra indicelui global de competitivitate

Sursa: Grafic întocmit de autor pe baza datelor de mai sus

Se observă astfel din figura de mai sus că toți acești factori sunt interconectați și au influență într-o mai mică sau mai mare măsură asupra indicelui global de competitivitate.

În cele ce urmează am trecut într-un tabel indicele pe care l-au obținut un grup de țări alese pentru analiză în perioada 2015-2014, respectiv 2014-2013.

Tabel 38 – Indicele global de competitivitate 2015-2014 față de 2014-2013

Sursa: Tabel întocmit de autor pe baza datelor preluate din „The Global Competitiveness Report 2015-2014” și „The Global Competitiveness Report 2014-2013”, p.15, disponibil pe http://reports.weforum.org/global-competitiveness-report-2014-2015/rankings/,accesat de autoare la data de 30.03.2016

Legenda: Roșu – Statele Zonei Euro

Albastru – celelalte state membre ale Uniunii Europene

Verde – statele membre B.R.I.C.S.

Violet – Statele Unite ale Americii și Japonia

Conform acestui indice global de competitivitate, prima țară din lume pe intervalul 2015-2014 este Elveția, pentru a șasea oară consecutiv, cu un scor de 5,8 pe o scală de la 1 la 7, despre care se știe că are statutul de țară neutră. Pentru analiza pe care am dorit să o realizez am ales un grup de 35 de țări astfel: 28 sunt țări membre ale Uniunii Europene, 5 sunt țări membre B.R.I.C.S. și pe lângă acestea am mai ales Statele Unite ale Americii și Japonia.

Am ales toate cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, pentru că dintre acestea 19 sunt membre ale Zonei Euro, iar acum, după cum cu toții știm, această zonă trece printr-o serie de mari încercări, mai ales datorită măsurilor de austeritate luate în speranța revenirii după șocul crizei. Pentru a evidenția statele care fac parte din această zonă le-am atribuit în tabel culoarea roșie.

Se observă că statele din Zona Euro cele mai afectate de criză au fost acelea ale căror economii s-au dovedit a fi mai puțin eficiente. Astfel, cele mai mari căderi în clasamentul indicelui global de competitivitate pentru eșantionul analizat le-a cunoscut Slovenia, cu 8 locuri, Malta cu 6 locuri și Austria, cu 5 locuri. Slovenia, Malta și Austria sunt cele care au pierdut cele mai multe locuri și dintre statele Uniunii Europene, fiind urmate de Suedia și Croația. La polul opus, în ciuda acestei perioade sumbre prin care trec toate economiile lumii, țările membre Uniunii Europene care au reușit să câștige locuri în acest clasament sunt în ordine: România, cu 17 locuri câștigate, Portugalia cu 15 locuri, Letonia și Grecia cu câte 10 locuri și Lituania cu 7 locuri. Restul statelor membre ale Uniunii Europene au cunoscut scăderi sau creșteri cu 1 – 3 locuri, sau au stagnat.

În ceea ce privește economiile emergente din B.R.I.C.S., singura țară care a cunoscut o creștere în clasament este Rusia cu +11 locuri, restul țărilor fie au cunoscut o scădere a nivelului cu -1 loc ca în cazul Braziliei, sau și mai rău, -11 locuri ca în cazul Indiei, fie au crescut cu 1 loc, așa cum s-a întâmplat cu China care a trecut pe locul 28.

Din cauza mișcărilor permanente de pe piața mondială acest clasament este unul destul de instabil, el schimbându-se de la o perioadă la alta și poate, pe fondul traversării și adâncirii acestei crize o cu totul altă situație se va regăsi pentru perioada 2016-2015, mai ales că acest indice depinde de un număr foarte mare de factori de influență, după cum s-a văzut.

Un alt indicator pe care eu îl consider a fi relevant în analiza întreprinsă asupra modificării ordinii economice mondiale este acela legat de corupție. Astfel, am realizat un tabel pentru perioada 2008-2015, cu același grup de țări analizate mai înainte în care am prezentat atât scorul pe care l-au obținut în acești ani, cât și locul deținut de acestea în ierarhia mondială.

Tabel 39 – Indicele corupției 2008-2015

Sursa: Tabel întocmit de autor pe baza datelor preluate de pe site-ul www.transparency.org/cpi, accesat la 26.03.2016

Am ales să analizez acest indice deoarece, odată cu apariția acestor șocuri asimetrice în economia mondială, pe întreg globul s-a ajuns la concluzia că este nevoie de o mai mare transparență și responsabilitate din partea liderilor noștri. Nici o regiune sau economie din lume nu este imună în fața distrugerilor generate de corupție. La o analiză a tuturor celor 183 de țări ale lumii care au furnizat date despre acest indice se observă faptul că majoritatea lor au obținut un scor sub 5, pe o scală care pornește de la 0, cel mai corupt, până la 10, cel mai transparent stat.

Grupul ales pentru analiză este cel folosit și la indicatorul anterior, adică cele 28 state membre ale Uniunii Europene și cele 5 state membre B.R.I.C.S., SUA și Japonia.

Din tabel se poate foarte ușor observa faptul că Danemarca și-a menținut opt ani la rând poziția supremă în acest clasament, în anul 2011, cunoscând o ușoară coborâre pe locul 2, probabil integritatea acestui stat nefiind afectată de speculațiile venite oadtă cu adâncirea crizei financiare globale. Cea de-a doua țară care ocupă un loc fruntaș în această ierarhie provine tot din Uniunea Europeană, fiind vorba despre Finlanda. Dacă în anul 2008, aceasta se afla pe același loc cu Danemarca, adică pe locul 1, în următorii ani, exceptând 2012, a pierdut încet acest prestigiu, ajungând ca în 2010 să ocupe poziția a patra, pentru ca în anii 2013, 2014 să înceapă să urce, dar pe locurile 3 și 2.

Analizând pe ansamblu țările membre ale Uniunii Europene, am observat faptul că doar 19 state din cele 28 au un scor de peste 5, în celelalte 9 state indicele corupției arătându-ne un grad de transparență extrem de scăzut.

Este de apreciat totuși faptul că în ciuda crizei care a măcinat și macină în continuare Zona Euro, dintre cele 19 state care dețin moneda unică, 17 au scoruri de peste 5, indicând o corupție moderată spre mică.

Țările cele mai corupte din Zona Euro sunt Italia și Grecia pentru că aceste vremuri sumbre le-au transformat în ținte speculative foarte atractive.

În ceea ce privește țările membre B.R.I.C.S. am observat faptul că acestea dețin un grad de corupție mare spre foarte mare, cea mai puțin coruptă dintre ele fiind Africa de Sud și cea mai coruptă fiind Rusia cu un scor de 2,8 în anul 2013.

Japonezii nu se dezmint nici la acest indicator și după ce în anul 2008 ocupau poziția 28 în clasamentul total, au ajuns să urce 14 poziții, până pe locul al 14-lea, în 2011 având un scor de 8, scăzând totuși în ultimii doi ani pe pozițiile 17 și respectiv 18, cu un scor de 7,4. O ușoară revenire a avut loc în anul 2014, dar 2015 le-a adus din nou o scădere.

Statele Unite ale Americii pe de altă parte, au avut o traiectorie sinusoidală în ceea ce privește indicele corupției, alterând coborârile dintre anii 2008-2009 cu urcarea dintre anii 2009-2010, de la poziția 25 la 22, pentru ca în anul 2011 să cadă din nou 2 locuri până pe poziția 24, iar în 2014 și 2015 atingând locurile 17 și 16. Totuși, pe ansamblul celor 8 ani analizați, SUA a obținut scoruri de peste 7, ceea ce ne indică un grad de corupție moderat spre scăzut.

După cum am mai spus, situația pe plan mondial nu este deloc îmbucurătoare cu privire la acest indicator, dar cu măsurile adecvate aceasta s-ar putea îmbunătăți, mai ales dacă aceste măsuri vizează și stoparea crizei.

Din analiza celor cinci factori am putut observa că exista o oarecare tentativă de modificare a vechii logici economice dominante, țările care până acum dețineau supremația se luptă din greu pentru păstrarea acesteia, în fața unei concurențe tot mai acerbe venite din parte unor țări în curs de dezvoltare.

IV.1.5. Alegerea soluției optime privind creșterea economică a Zonei Euro în condiții de incertitudine generate de noua logică economică dominantă

După cum am văzut în subcapitolele anterioare, tabloul economic global, dar și cel regional, se află într-un plin proces de tranziție spre o nouă logică economică dominantă. În aceste condiții, bineînțeles că și Zona Euro, care până nu demult reprezenta punctul culminant al unei integrări monetare, a fost afectată și pusă în fața unui proces de alegere a unei decizii optime care să conducă la relansarea și creșterea economică a acestei regiuni.Optimizarea deciziilor presupune, la modul general, procesul de alegere al celui mai potrivit mod de a acționa dintr-o multitudine de variante posibile. Partea grea a acestui proces, în condițiile date, se datorează lipsei unor condiții de certitudine, ca cea cu care ne confruntăm acum.Cu ajutorul unor metode matematice, pe baza unor informații existente, dar transpuse într-o formă adecvată, se pot defini tipurile de comportament, astfel încât să se aleagă cea mai viabilă strategie.

În elaborarea acestui model matematic, prima fază a fost cea în care am construit matricea, urmând ca mai apoi să utilizez tabelul creat și aplicând anumite metode de calcul să ajung la strategia optimă.

Astfel, elementele modelului ales de mine sunt:

Strategiile disponibile, adică alternativele centrului decizional; care vor fi notate în continuare cu V1, V2, …, Vi, …. Vm; i=;

Stările naturii, notate cu N1, N2, …, Nj, …, Nn; j= și care în modelul de față sunt reprezentate de anii 2008, 2009, 2010, 2011, 2012 și 2013, anii care au urmat începerii crizei mondiale din 2007, criză ce a determinat schimbările de logică dominantă, adică a generat stările de incertitudine.

Am trecut într-un tabel cele m strategii pe linii și cele n stări ale naturii pe coloane, iar la intersecția rândurilor cu coloanele în fiecare căsuță, rezultatele, obținând astfel matricea corespunzătoare.

Cele trei strategii disponibile pe care le-am luat în calcul sunt:

Creșterea economică a Zonei Euro prin intermediul stabilității ratei reale de schimb (rata reală de schimb dintre Euro și Dolar);

Creșterea economică a Zonei Euro prin intermediul scăderii ratei reale a inflației;

Creșterea economică a Zonei Euro prin intermediul diminuării ratei reale a dobânzii (dobânda în acest caz este cea dată de Banca Centrală Europeană).

După cum am menționat deja, în cazul de față stările naturii sunt reprezentate de anii 2008-2011, adică perioada recentă ce a urmat izbucnirii crizei mondiale.

În acest studiu am ales să analizez decizia ce se cere a fi luată privind problema creșterii economice din Zona Euro, în condițiile actuale de schimbare a logicii economice dominante, schimbare catalizată de criza actuală.

Înainte de a analiza cele cinci reguli de decizie corespunzătoare alegerii variantei optime, în cele ce urmează este prezentat tabelul-matrice al acestei probleme:

Tabel 40 – Matricea problemei de incertitudine

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate de pe site-ul Eurostat accesat la data de 26.01.2014

Am luat spre analiză cele trei variante de mai sus pentru că am considerat că în momentul de față ar fi unele dintre cele mai pertinente soluții pentru relansare economică a Zonei Euro.

Astfel, prima variantă aleasă se referă la stabilirea cursului de schimb dintre Euro și Dolar la un nivel rezonabil pentru economia Zonei Euro. Alegerea acestui curs de schimb am făcut-o ținând seama de faptul că în prezent acestea sunt cele mai utilizate valute de pe piețele internaționale atât în ceea ce privește tranzacțiile comerciale, cât și cele financiare. De asemenea, stabilitatea cursurilor de schimb dintre monedele statelor membre care nu au aderat la Zona Euro și Euro, reprezintă unul dintre criteriile de macroconvergență economică stabilite prin Tratatul de la Maastricht, iar orice fluctuație în cursul de schimb dintre Euro și Dolar se transmite și în cursurile de schimb dintre aceste monede și Euro, perturbând dezvoltarea economică.

O altă variantă pe care am ales-o este reprezentată de creșterea economică a Zonei Euro prin intermediul reducerii ratei inflației. Această reducere a ratei inflației va avea ca efect stabilitatea prețurilor, fiind la rândul ei unul dintre criteriile de convergență economică nominală adoptate la Maastricht.

În final, ultima variantă pe care am luat-o în calcul se referă la reducerea ratei dobânzii de referință. Rata dobânzii are un impact economic destul de important, deoarece este atât un indicator al creșterii pieței, cât și un element de influență al acestui fenomen, reprezentând la rândul ei cel de-al treilea criteriu de convergență de la Maastricht.

Deoarece cunosc aceste trei variante, dar nu cunosc ceea ce se va întâmpla în următorii ani pe piața internațională și europeană, înseamnă că trebuie să găsesc decizia optimă pe care trebuie să o ia autoritățile de la Bruxelles pentru creștere economică în Zona Euro în condiții de incertitudine.

Astfel, voi utiliza în cele ce urmează cele cinci reguli de decizie:

Criteriul prudenței (Regula lui Abraham Wald)

Aplicând matricei analizate acest criteriu, am obținut:

max{min{1,26;1,5;1,31;1,35;1,3;1,32},min{3,3;0,3;1,6;2,7;2,5;1,4},min{3;1,75;1,75;1,75;

0,75;0,25}}=

max{1,26;0,3;0,25}=1,26

Din cele de mai sus rezultă că varianta optimă care reiese din acest algoritm este creșterea economică prin reducerea ratei reale de schimb dintre Euro și Dolar.

Criteriul optimist

Acest criteriu presupune obținerea celui mai bun rezultat și astfel, se va alege varianta cu cel mai ridicat câștig posibil, indiferent de consecințele negative care ar putea să rezide din acest lucru.

Aplicând formula pe problema dată am obținut:

max{1,5;3,3;3}=3,3

Și în acest caz aleg varianta optimă care rezultă din aplicarea criteriului mai sus menționat și observ că aceasta este dată de realizarea creșterii economice în Zona Euro prin reducerea ratei inflației. Am observat din datele analizate că varianta optimă aleasă permite ca pe viitor să existe în Zona Euro o rată a inflației foarte scăzută, de 0,3% ca cea înregistrată în anul 2009, dar poate să apară și riscul unei inflații ridicate, ca cea înregistrată la începutul crizei, în 2008, de 3,3%.

Criteriul optimismului ponderat

Considerând α=0,5 ca o valoare medie socială a gradului de optimism, rezultă:

max{[0,5*1,5+0,5*1,26];[0,5*3,3+0,5*0,3];[0,5*3+0,5*0,25]}=

max{1,38;1,8;0,125}=1,8

Rezultă din calculele de mai sus că decizia optimă este cea referitoare la creșterea economică a Zonei Euro prin reducerea ratei reale a inflației.

Criteriul regretelor minimax (Criteriul lui Savage)

Conceptul de regret este echivalent cu stabilirea pierderii ocaziei. Ambele concepte reprezintă o noțiune economică importantă și anume, „costul șansei”, care ne demonstrează amploarea pierderii survenite dacă nu este aleasă varianta optimă.

Astfel, am calculat matricea regretelor:

În continuare am minimizat cel mai mare regret anticipat obținând:

min{max{2,04;0,25;0,44;1,35;1,2;0,08};max{0;1,45;0,15;0;0;0};max{0,3;0;0;0,95;

1,75;1,15}}=

min{2,04;1,45;1,75}=1,45

Calculele efectuate mi-au indicat faptul că și prin acest criteriu, varianta optimă care trebuie adoptată este cea de reducere a ratei reale a inflației.

Criteriul lui Laplace (Criteriul probabilităților egale)

Acest criteriu presupune că probabilitatea apariției este egală pentru toate stările naturale. Se calculează valoarea estimată și se alege alternativa cu câștigul estimat cel mai ridicat.

Realizând calculele pentru problema de față am obținut:

Așadar, și în acest ultim caz, varianta optimă care trebuie aleasă este cea de reducere a ratei reale a inflației.

În concluzie, am observat că în urma aplicării celor cinci criterii de rezolvare a acestei probleme în condiții de incertitudine, ultima variantă, cea referitoare la reducerea ratei reale a dobânzii nu este agreată de nici un criteriu, ieșind astfel din calcul. La polul opus, am văzut ca varianta cea mai agreată, de patru dintre cele cinci criterii prezentate, este cea care se referă la reducerea rate inflației.

Cu toate acestea soluția aleasă de către Uniunea Europeană, după ce a recunoscut că Zona Euro se află încă în dificultate din punct de vedere economic, este una duală, adică se încearcă atât reducerea ratei reale a inflației, dar și reducerea ratei dobânzii. Astfel, Banca Centrală Europeană a decis să scadă rata dobânzii pentru a stimula agenții economici să apeleze la împrumuturi (credite). Acest lucru are menirea de a face ca banii să înceapă să circule în economia acestei zone, determinând pe viitor o creștere economică.

Se creează în acest mod un ciclu simbiotic în care agenții economici folosesc banii luați cu împrumut pentru achiziționarea de noi proprietăți și clădiri și crearea de noi locuri de muncă, iar noii angajați folosesc banii primiți ca și salarii pentru cumpărarea de bunuri și servicii de la alți agenți economici. Trebuie avut însă în vedere nivelul sub care ratei dobânzii nu îi este permis să coboare pentru ca pe piață să nu apară fenomenul deflației.

IV.2. Criza monetară europeană și efectele acesteia la nivel european, național și local

În demersul acestei lucrări de cercetare științifică, pentru a atinge scopul general propus, precum și pentru a demonstra efectele tuturor acestor schimbări la care este supusă Zona Euro în special, dar și Uniunea Europeană, în general, am ales ca în cele ce urmează să realizez trei studii de caz.

Primul dintre acestea reflectă impactul acestor schimbări de logică economică dominantă cauzate de criza actuală la nivel european, urmând ca prin celelalte două să cobor atât la nivel național cu această analiză, cât și la nivelul uneia dintre regiunile de dezvoltare ale țării noastre.

IV.2.1. Decăderea Greciei, prima piesă a dominoului

După cum am mai menționat în această lucrare, continentul european trece în prezent prin mari schimbări atât în domeniul economic, cât și în cel politic sau social. Toate aceste schimbări au existat de-a lungul anilor, dar au fost catalizate în ultimul timp de către criza financiară globală. Pe plan european, efectele nocive ale acestei crize planetare și-au făcut simțite prezența odată cu declanșarea crizei datoriilor suverane în Grecia.Făcând o scurtă retrospectivă istorică asupra economiei elene, putem să observăm faptul că aceasta a cunoscut o creștere spectaculoasă între anii 2000 și 2007, datorată unei importante infuzii de capital străin. Dar dacă pătrundem și mai adânc în analele istorice vedem că situația actuală financiară prin care trece Grecia modernă a mai avut loc o dată în anul 1858, lucru confirmat de către Edmond About în lucrarea sa din acea vreme.

În mod inițial, la primele simptome ale unei economii bolnave, grecii dispuneau de niște medicamente, niște pârghii macroeconomice, care îi ajutau să-și revină. Una dintre aceste pârghii era reprezentată de devalorizarea monedei naționale. Din păcate, această pârghie s-a pierdut, alături de celelalte, odată cu adoptarea monedei unice, euro, în luna Ianuarie, 2001.Problemele grave ale Greciei au izbucnit atunci când criza financiară globală și-a revărsat repercusiunile negative asupra tuturor economiilor, în Septembrie 2008. În acele momente, existau în Grecia două ramuri foarte dezvoltate ale economiei și anume turismul și construcțiile de nave, care au resimțit din plin aceste șocuri.

O altă greșeală gravă pe care a făcut-o guvernul elen a fost întocmirea unor rapoarte de țară false care aveau menirea să arate autorităților de la Bruxelles cât de bine mergea economia grecească, în realitate situația fiind cu totul alta. La sfârșitul anului 2009, Grecia era considerată a fi „veriga slabă a Zonei Euro” și era amenințată cu intrarea în incapacitate de plată. Aproape imediat a existat o reacție atât din partea Comisiei Europene, cât și din partea Băncii Centrale Europene. La acea vreme, confruntându-se cu o situație atât de gravă, premierul grec, Georges Papandreou a declarat că „pentru prima dată din 1974 (când s-a pus capăt dictaturii militare), impasul financiar al țării amenință suveranitatea noastră națională”.

După părerea specialistului Robert Mundell într-o lucrare recentă a sa, cauza principală a crizei elene nu a fost reprezentată de Euro, ci de cheltuielile fiscale crescute care au fost detașate de schimbările existente în domeniul producției. Astfel, acesta spunea că un profesor grec care a ieșit la pensie primea 28 000€ pe an pentru tot restul vieții, sumă comparabilă cu una acordată de către statul german, dar pe care Grecia nu și-o putea permite având în vedere faptul că produsul intern brut al acestei țări pe cap de locuitor era de aproximativ 3 ori mai mic decât cel al Germaniei. Așa cum am spus mai sus, dacă acest lucru se întâmpla pe vremea când grecii aveau ca monedă națională, Drahma, guvernul grec se confrunta și atunci cu o criză financiară, dar dețineau instrumentele necesare care le permitea să o contracareze la timp. Acum, dat fiind faptul că moneda națională este Euro, deci toate aceste instrumente de corecție au dispărut, grecii au fost nevoiți să ceară ajutorul Uniunii Europene, lucru care a iscat foarte multe controverse în rândul puterilor din Zona Euro.La începutul anului 2010, s-a descoperit că Grecia plătise către banca Goldman Sachs și către alte bănci sute de milioane de Dolari sub formă de taxe încă de la începutul anului 2001, taxe care aranjau anumite tranzacții ce aveau drept scop ascunderea nivelului real de împrumuturi pe care le contractase statul elen.

Astfel, guvernul grec aflat atât între presiunile exercitate din interiorul țării, cât și din afara acestuia, a fost nevoit să adopte măsuri de austeritate fără precedent, lucru ce a nemulțumit profund populația elenă ducând la greve și ample mișcări de stradă în rândul acesteia.

În Ianuarie 2010, mai înainte ca adevărata amploare a crizei grecești să fie pe deplin cunoscută, ministrul de finanțe grec a sintetizat cinci cauze majore ce au condus la deteriorarea atât de severă a economiei elene în Programul de Stabilitate și Creștere 2010, cauze pe care le-am ilustrat în următoarea schemă:

Figura 71– Cauze ale decăderii Greciei

Sursa: Grafic făcut de autoare pe baza datelor din „Programul de Stabilitate și Creștere 2010” – Grecia, accesat la data de 16.03.2012

Pentru a evidenția evoluția crizei grecești am ales ca în continuare să analizez cinci indicatori macroeconomici foarte importanți pentru orice economie, nu numai cea grecească și anume:

Tabel 41 – Evoluția principalilor indicatori ai Greciei în perioada 2007-2015

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate de pe site-urile Eurostat, Indexmundi, gfmag.com și OECD, accesate la data de 16.03.2016

Figura 72–Evoluția principalilor indicatori ai Greciei în perioada 2007-2015

Sursa: Grafic întocmit de autoare pe baza datelor preluate de pe site-urile Eurostat, Indexmundi, gfmag.com și OECD, accesate la data de 16.03.2016

Observăm atât din tabel, cât și din graficul alăturat acestuia că economia grecească reprezentată prin rata de creștere/scădere a produsului intern brut a cunoscut în perioada analizată o scădere drastică spre valori negative, revenindu-și abia în anul 2014, dar scăzînd, din nou, în anul 2015. Astfel, Grecia a pornit de la o rată de creștere a produsului intern brut de +3% în anul 2007 (la începutul perioadei critice) și a ajuns ca să cunoască o scădere a acestui indicator până la valoarea de -7,11% în anul 2011 și -6,98% în 2012, ajungând la o valoare de -3,86% în anul 2013. Desigur, aceste valori în ușoară creștere sunt bazate pe buna funcționare a măsurilor anticriză adoptate atât de guvernul grec, cât și de autoritățile europene.

Referitor la rata inflației, unul dintre indicatorii care fac parte din cele cinci condiții stabilite prin Tratatul de la Maastricht (1992/1993) referitoare al adoptarea monedei unice de către țările membre ale Uniunii Europene, se observă că în perioada de analiză aceasta a urmat un trend sinusoidal până în anul 2011, când a început să scadă, dar Grecia s-a chinuit să mențină acest indicator în limitele prevăzute. Astfel, în anul 2007, a înregistrat o inflație de 3%, urmând ca în anul următor să atingă valoarea de 4,2%. Cea mai mică valoare înregistrată în această perioadă de către rata inflației din Grecia și care a îndeplinit și condițiile impuse de Uniunea Europeană a fost de -1,49% în anul 2014.

Un alt indicator care reflectă starea unei economii este rata șomajului care a atins cote destul de ridicate în urma acestei crize. Dacă la începutul perioadei studiate acest indicator înregistra valori destul de mari, de 8,3% în 2007 și 7,7% în 2008 (între acești doi ani existând o ușoară scădere a șomajului, de 0,6%), spre sfârșitul perioadei, adică în 2011, rata șomajului a ajuns să depășească dublul valorii din 2007, înregistrând un procentaj de 17,7%, iar în 2013 atinge un maxim de 27,25%. Faptul că locuitorii Greciei nu mai au locuri de muncă s-a reflectat asupra veniturilor lor care i-au dus pe mulți la limita subzistenței.

Următorul indicator care este important în determinarea gradului de funcționalitate al unei economii este deficitul bugetar, măsurat ca procent din produsul intern brut al țării respective. În cazul de față, acesta a pornit de la o valoare de -6,5% din PIB în anul 2007, adâncindu-se tot mai mult în următorii ani și atingând maximul perioadei analizate cu o valoare negativă de -15,8% din PIB în anul 2009. În urma măsurilor de austeritate acest deficit a cunoscut o ușoară îmbunătățire pentru anul 2010, ajungând la o valoare de -11,1% din Pib, iar pentru anul 2011, la -10,2% din PIB, urmând ca după o adâncire a acestuia în 2013 la -12,4% din PIB, să ajungă totuși în 2014 la o valoare de -3,6%, iar în 2015 la -7,6%. Cu toate acestea, Grecia este departe încă de limita impusă de Tratatul de la Maastricht, de 3% din PIB.

Ultimul indicator analizat și care face parte din cele cinci condiții de convergență macroeconomică de la Maastricht alături de rata inflației, deficitul bugetar, rata dobânzii și stabilitatea cursului de schimb, este datoria publică. În acel Tratat de la Maastricht, așa cum am relatat în primul capitol al acestei lucrări, se menționa faptul că datoria publică a unui stat ce dorește să adopte moneda unică să nu depășească valoarea de 60% din produsul intern brut al țării respective. Acest lucru nu a fot valabil și pentru Grecia care a înregistrat pentru acest indicator, la începutul perioadei de criză, în anul 2007, o valoare de 115% din PIB. Din păcate, pentru această țară, valoarea acestui indicator a crescut alarmant ajungând în anul 2011 la un procentaj de 165,1% din PIB, iar veștile proaste nu se opresc aici, datoria publică continuând să crească la 179% din PIB în anul 2015.

Toate valorile acestor indicatori din perioada analizată, 2007-2015, ne arată cât de grav afectată este economia grecească. Mai grav este faptul că virusul care a afectat cu atâta severitate Grecia se întinde pe întreg continentul european, ceea ce pune la grea încercare mințile specialiștilor pentru găsirea unor soluții de stopare a acestei crize.

Pentru a evidenția această contagiune la nivel european (mai ales în rândul țărilor din Zona Euro), am analizat aceiași indicatori ca și în cazul Greciei și pentru aceeași perioadă de timp, pentru următoarele țări: Italia, Irlanda, Portugalia, Spania, țări care fac parte alături de Grecia din Grupul țărilor PIIGS, dar și Olanda, Franța, Germania, țări care până nu demult reprezentau niște forțe economice redutabile în cadrul Zonei Euro și al Uniunii Europene în general, dar care, în condițiile actuale, au fost nevoite să-și revizuiască strategiile economice, politice și sociale.

Tabel 42 – Evoluția principalilorindicatori macroeconomici (2007-2015)

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-urile Eurostat, Indexmundi, gfmag.com și OECD, accesate la data de 17.03.2016

Figura 73– Evoluția principalilor indicatori macroeconomici (2007-2015)

Sursa: Grafice întocmite de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-urile Eurostat, Indexmundi, gfmag.com și OECD, accesate la data de 17.03.2016

Analizând rata de creștere a produsului intern brut pentru cele șapte țări observăm că în anul 2007, acest indicator era unul pozitiv, cea mai mare rată înregistrând Irlanda cu o valoare de 5,2%, în timp ce anul cel mai critic a fost 2009, când aceste țări au avut valori negative pentru acest indicator, din nou evidențiindu-se Irlanda cu o valoare de -7%. La sfârșitul perioadei analizate, lucrurile s-au îmbunătățit, dar creșterile nu au fost chiar atât de notabile. În anul 2015, toate țările analizate prezintă valori pozitive ale acestui indicator, ceea ce ne arată clar că metodele de ajutorare funcționează.

Referindu-mă la rata inflației în aceste șapte țări observăm faptul că dacă în anul 2007 acestea aveau o rată a inflației în jurul celei stabilite prin Tratatul de la Maastricht, cele mai apropiate de această valoare fiind Olanda și Franța, fiecare cu câte 1,6%, în următorul an, când criza și-a făcut simțită prezența, acest indicator a cunoscut o anumită creștere, maximul fiind înregistrat de Spania cu o valoare de 4,1%. Datorită măsurilor întreprinse pentru a contracara efectele crizei, valorile acestui indicator au cunoscut o scădere, ajungând în unele cazuri la valori negative, pentru anii 2009 și 2010, dar urcând din nou în anul 2011. Cea mai mare valoare înregistrată în anul 2011 îi aparține Portugaliei cu 3,6%, lucru ce ne arată că aceste măsuri ar fi trebuit suplinite cu altele pentru a avea efecte pozitive pe termen lung. Din fericire, anul 2015 ne arată tocmai acest lucru, anume că țările respective și-au învățat lecția, rata inflației scăzând destul de considerabil.

În anul 2007, rata șomajului a avut valori apropiate de media Zonei Euro de 7,5%, iar pentru unele țări ca Irlanda și Olanda acestea s-au situat sub această medie, la diferență de 2,9% în Irlanda și 3,9% în Olanda. Singura țară din grupul analizat a cărei rată a șomajului a cunoscut o scădere de-a lungul acestei perioade a fost Germania, care a plecat de la o valoare de 8,7% în anul 2007 și a ajuns la o valoare de 5,9% în anul 2011. Toate celelalte țări au cunoscut o creștere a acestui indicator, unele mai mult decât altele. Cea mai mare valoare înregistrată în anul 2011 este de 21,7% și aparține Spaniei, urmată de Irlanda cu 14,4% și Portugalia cu 12,9%, în timp ce cea mai mică valoare este de 4,4% aparținând Olandei, lucru contrazis însă în anii 2012 și 2013, când șomajul a cunoscut o creștere de aproape 3% în această țară, dar chiar și așa, tot se situează mult sub nivelul altor țări din Uniunea Europeană în general și Zona Euro, în special. Un lucru bun este acela că ultimii ani analizați, 2014 și 2015 ne arată o scădere clară a acestui indicator.

Și în ceea ce privește deficitul bugetar, lucrurile au luat o turnură pozitivă, acest indicator cunoscând o îmbunătățire a valorilor. Cu toate acestea, se poate observa că în anul 2014, cel mai mare deficit a fost înregistrat de Portugalia, cu o valoare de -7,2% din PIB. La polul opus, Germania a înregistrat un excedent bugetar pentru 2014 de +0,3% din PIB, iar pentru 2015, de +0,5% din PIB.

Pe de cealaltă parte, cea mai mare datorie publică din grupul țărilor analizate, pentru perioada 2007-2011, a fost înregistrată de Italia cu un procentaj de 127,7% din PIB în 2011, în timp ce cea mai scăzută valoare a datoriei publice, de doar 24,7% din PIB a fost înregistrată de Irlanda în anul 2007. Observăm că dacă la începutul perioadei, în anul 2007, deficitul bugetar se încadra în condițiile de la Maastricht, de 3% din PIB, în timp ce la datoria publică Italia, Portugalia, Germania și Franța nu îndeplineau condiția impusă de 60% din PIB, iar odată cu escaladarea crizei, aceste două condiții devin tot mai greu de atins și lucrurile tind să ia o întorsătură dramatică, astfel că în 2013, doar trei țări cunosc o micșorare a datoriei publice, și anume, Olanda, Germania și Franța. În 2013, maximul datoriei publice este cunoscut de Italia, urmată fiind de Portugalia. În 2014 și 2015, Italia continuă să rămână țara cu cea mai mare datorie publică, cei mai neîndatorați fiind olandezii.

Dacă unul dintre arhitecții Zonei Euro, Jacques Delors, vedea lansarea monedei unice ca pe o cale sigură de atingere a unei uniuni politice mai profunde, cei care au grăbit extinderea Zonei Euro în special și a Uniunii Europene în general, au trecut cu vederea unele aspecte majore, negative din păcate, ce caracterizau noile state (corupție, evaziune fiscală, etc.). Aceste lucruri au permis ca flagelul crizei să se infiltreze printre aceste crăpături, iar răspunsul a venit din partea agențiilor de rating care au revizuit clasamentele, pentru cele opt țări luate în calcul acestea arătând în felul următor:

Tabel 43 – Ratinguri de țară

* – pentru Standard & Poor’s și Fitch, o obligațiune este considerată demnă de investiție dacă are un rating de BBB- sau peste. Dacă ratingul este de BB+ sau sub acesta, atunci obligațiunea are un grad de investiție speculativ

**- pentru agenția Moody’s o obligațiune este considerată a avea un grad de investiție ridicat dacă ratingul este de Baa3 sau peste. Obligațiunile cu un rating de Ba1 sau mai jos sunt considerate de tip speculativ.

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate de pe site-urile www.standardandpoors.com, www.finance-glossay.com, www.moodys.com, accesate la data de 12.04.2016

După cum se observă, cele mai atrăgătoare și stabile țări din punct de vedere al investițiilor rămân în continuare Olanda și Germania, după cum o confirmă și cele trei agenții de rating luate în calcul. Conform notărilor acestor agenții, Grecia este țara cea mai aproape de faliment, fiind urmată îndeaproape de Portugalia. Pentru început, acestea două reprezintă, după părerea mea și a multora, țările cu gradul cel mai mare de probabilitate de a fi excluse din Zona Euro.

Față de Portugalia însă, Fondul Monetar Internațional aștepta ca acestea să cunoască o redresare în anul 2013, dar chiar dacă situația acestui stat nu este atât de dezamăgitoare ca cea a Greciei, redresarea sa se va dovedi a fi una foarte dificilă și chiar ar putea întâmpina unul dintre impedimentele următoarele:

Figura 74– Posibile cauze de oprire a redresării economice lusitane

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor de pe site-ul www.latribune.fr, accesat la data de 18.03.2012

Primul motiv, austeritatea, este poate cel mai evident dintre cele patru motive. În lipsa unei creșteri și pentru a determina scăderea deficitului guvernul portughez ar fi nevoit să reducă și mai drastic cheltuielile publice, dar acest lucru nu ar conduce decât la oprirea oricărei creșteri potențiale, ceea ce s-ar reflecta în reducerea veniturilor la bugetul de stat și deci, la adâncirea datoriei publice deja existente.

Economiile statelor din Zona Euro și nu numai, sunt strâns interconectate între ele, de aceea orice semn de recesiune și orice plan de austeritate instituit în cadrul celorlalte state vor afecta destul de grav și economia Portugaliei.

În momentul de față investitorilor privați nu li se mai pare atât de atractivă Portugalia ca până acum din cauza precedentului existent în Grecia. În această țară, Grecia, obligațiunile suverane achiziționate de Banca Centrală Europeană sunt deocamdată protejate de depreciere. Cu toate acestea, creditorii privați și-au schimbat obligațiunile suverane cu unele care valorează mai puțin de jumătate din valoarea celor vechi, lucru ce a determinat teama acestora de a investi în Portugalia.

Ultimul dintre cele patru motive pentru care Portugalia nu s-ar putea redresa ar fi asigurarea creditelor. Încercările disperate ale Uniunii Europene și Băncii Centrale Europene de a evita intrarea Greciei în incapacitate de plată creează confuzie pe piața asigurării împotriva riscului de neplată. Chiar dacă Grecia a instituit o restructurare „voluntară” a datoriei, „evenimentul de credit” nu a fost pus încă în aplicare. „Evenimentul de credit” reprezintă schimbarea bruscă a situației unui debitor, precum falimentul sau nerespectarea termenelor unui împrumut sau unei emisiuni de obligațiuni, care pune la îndoială capacitatea acestuia de a-și achita obligațiile ulterioare. Declanșarea „evenimentului de credit” ar crește costurile la care se împrumută statele cu probleme cum sunt Portugalia și Irlanda.

O altă țară care a intrat în cercul vicios asemănător cu cel al Greciei este Spania. Însă, diferența dintre cele două țări este că economia Spaniei este de cinci ori mai mare ca cea a Greciei, de unde rezultă că impactul crizei pe piețele financiare spaniole este mult mai mare.

Există trei motive de îngrijorare referitoare la Spania și anume:

capacitatea guvernului de a respecta țintele de reducere a deficitului bugetar;

impactul pe care îl are austeritatea asupra creșterii economice, când Spania se luptă cu cea mai mare rată a șomajului;

efectele pe care le are economia slabă asupra băncilor împovărate cu credite nerentabile acordate înainte de 2008.

Autoritățile spaniole spun că țara lor nu va cere ajutor extern, deoarece o țară are nevoie de salvare sau intervenție atunci când nu mai are surse de finanțare, ca în cazul Greciei, Portugaliei, Irlandei, nefiind și cazul Spaniei.

Așa cum a reieșit din această analiză, dacă nu sunt luate măsurile corecte care să contracareze efectele nocive ale crizei, tot mai multe state își vor vedea economiile la pământ. Dar, așa cum stau lucrurile în zilele noastre, autoritățile competente au luat deja anumite măsuri în acest sens, măsuri pe care le voi evidenția într-un subcapitol viitor.

Dar, din păcate, nu numai țările din Zona Euro au fost puternic influențate în sens negativ, de această criză europeană, ci și alte state membre ale Uniunii Europene, așa cum este și țara noastră.

Pentru a arăta ce impact a avut și are această criză și asupra României, în următoarele două subcapitole voi realiza o analiză econometrică referitoare la aceste efecte asupra economiei românești în ansamblul ei, iar mai apoi voi arăta cum s-au revărsat aceste efecte asupra economiei unei regiuni de dezvoltare din țara noastră.

IV.2.2. Studiu de caz: Implicațiile crizei din Zona Euro și schimbărilor de logică economică dominantă asupra economiei românești

Cu toate că România nu face parte din mult controversata Zonă Euro, ea face însă parte din marea familie a Uniunii Europene și de aceea, direct sau indirect, efectele crizei prin care trec țările membre euro s-au făcut simțite și pe meleagurile mioritice. Astfel, în cele ce urmează, am ales să studiez modul în care aceste turbulențe care au pus la grea încercare integrarea monetară și economică din Uniunea Europeană s-au reflectat asupra economiei românești în ansamblul ei.

Dacă este să privim în literatura de specialitate vom vedea că aceasta este plină de studii care leagă creșterea economică, reprezentată de produsul intern brut, de rata reală de schimb. Acestea identifică două căi majore prin care rata de schimb afectează produsul intern brut și anume: cererea agregat și canalele ofertei agregate. În timp ce unele dintre aceste studii argumentează că deprecierea reală are efecte expansioniste asupra creșterii reale, altele au demonstrat că deprecierea reală are efecte de contracție. Aceste lucruri ne fac să credem că impactul pe care îl are rata de schimb asupra produsului intern brut este un mister încă nerezolvat de specialiști deoarece depinde și de alți factori conjuncturali. Unul dintre studiile recente care au încercat să demonstreze această legătură este cel făcut de M. Petreski, care a dorit să examineze argumentele teoretice și empirice din acest caz. Un alt studiu mai recent în acest domeniu este cel al lui Levy-Yeyati și Sturzenegger.

Pe lângă acest indicator l-am luat în considerare și pe cel legat de populația ocupată. De-a lungul timpului, această relație dintre creșterea economică, reprezentată de produsul intern brut, și ocuparea cu forță de muncă a ținut capul de afiș al multor runde de negocieri din cadrul Uniunii Europene, după cum urmează: „Carta Albă asupra Creșterii Copetitivității și Forței de Muncă” (Comisia Europeană, 1993); „Carta Verde asupra Inovării” (Comisia Europeană, 1995); „Strategia Europeană pentru Ocuparea Forței de Muncă” (Tratatul de la Amsterdam și Consiliul European de la Luxembourg, 1997); „Strategia Lisabona” (Consiliul European, 2000); „Raportul Sapir” (Comisia Europeană, 2004); „Lucrând împreună pentru creștere și locuri de muncă. Următorul pas în implementarea Strategiei Lisabona revizuită” (Comisia europeană, Aprilie 2005); și reforma „Pactului de Stabilitate și Creștere” (Consiliul European de la Bruxelles, 2005).

În anul 1970, Okun, printr-un studiu al său, a descoperit o relație bazată pe existența unui coeficient, dintre rata șomajului și produsul intern brut, care mai apoi, avea să fie cunoscută în literatura de specialitate drept „Legea lui Okun”. De atunci, au existat mai multe studii legate de acest subiect, dintre cele mai recente enumerându-le pe cele ale lui Signorelli, Seyfried (2005), etc.

Am ales să realizez această cercetare folosind metoda regresiei multiple și bazându-mă pe patru indicatori macroeconomici la nivel național: produsul intern brut, populația ocupată din România, numărul societăților comerciale cu participare străină la capital și rata de schimb dintre euro și leul românesc.

Perioada analizată este cuprinsă între anii 2004 și 2011, astfel încât aceasta cuprinde atât ani de dinaintea aderării României la Uniunea Europeană, cât și după acest pas istoric. De asemenea, această perioadă cuprinde anii în care și-a făcut și își face resimțită prezența criza cu care se confruntă Zona Euro și nu numai.

Astfel doresc să determin gradul de corelație existent între produsul intern brut al României și gradul de ocupare cu forță de muncă (țara noastră se confrunta deja cu o rată a șomajului destul de mare, dar de la izbucnirea crizei în Zona Euro, muncitorii români care activau la negru pe teritoriul țărilor membre ale acestei zone și care au rămas fără locuri de muncă s-au întors în țara noastră și au îngroșat rândurile șomerilor), numărul societăților comerciale cu participare străină la capital (unii dintre investitorii din Zona Euro s-au reorientat spre piața românească) și rata de schimb dintre euro și leul românesc (care este net vizibil în defavoarea monedei noastre naționale și care joacă un rol deosebit de greu în economia românească).

Explicând semnificațiile variabilelor și determinând natura acestora se obține tabelul următor:

În consecință, forma structurală a modelului ales este:

pib_rom = a1+a2*pop_ocup_rom+a3*firme_rom+a4*er_euro_ron+εt

Datele pe care le-am folosit în această analiză se regăsesc în următorul tabel:

Tabel 44 – Evoluția indicatorilor în perioada 2004-2013

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate de pe site-urile Eurostat și Indexmundi, accesate la data de 20.03.2014

Figura 75– Evoluția produsului intern brut în România între anii 2004 și 2013 (mld.Lei)

Sursa: Grafic întocmit de autoare pe baza datelor preluate de pe site-urile Eurostat și Indexmundi, accesate la data de 20.03.2014

Din tabelul și din graficul alăturat se poate observa că între anii 2004-2013, produsul intern brut al României a avut un trend crescător aproape constant, în ciuda dificultăților provenite atât din interiorul țării noastre, cât și a celor provenite din exterior.

În ceea ce privește evoluțiile celorlalți indicatori aleși pentru analiză lucrurile stau în felul următor:

Figura 76– Evoluția gradului de ocupare cu forță de muncă (mii pers.), a numărului societăților comerciale românești cu participare străină la capital (nr. firme) și a ratei de schimb Euro-Leu în România între anii 2004 și 2013

Sursa: Grafice întocmite de autoare pe baza datelor preluate de pe site-urile Eurostat și Indexmundi, accesate la data de 20.03.2014

Astfel, observăm în graficul populației ocupate că acest indicator a avut o creștere aproape constantă până în anul 2008, când a înregistrat valoarea de 8765 mii persoane, după care a cunoscut o scădere bruscă de 215 mii persoane în anul 2009. Este îmbucurător totuși faptul că din anul 2010 acest indicator a început să crească din nou, ajungând în 2013 la valoarea oficială de 9450,3 mii persoane.

Pe teritoriul țării noastre activează un important număr de firme care dispun de participare străină la capital. Din graficul alocat acestora se observă faptul că și acest indicator a cunoscut un trend crescător, pornind din anul 2004 de la un număr de 107398 firme și ajungând în anul 2013 la un număr de 192416 firme înregistrate la Oficiul Național al Registrului Comerțului. Acest lucru ne indică faptul că, deși România este supusă unor grele încercări venite din exterior, crizele din afara țării, cum este cea din Zona Euro, pot să ne aducă și un beneficiu prin relocarea unor investitori din unele țări membre euro în țara noastră, lucru ce se reflectă într-o creștere a numărului de locuri de muncă și, implicit, într-o creștere a produsului intern brut.

Un indicator foarte important pentru economia românească este și crusul de schimb dintre Euro și Leul românesc. Din graficul de mai sus și din tabel se vede faptul că acest curs a cunoscut o scădere până în anul 2007, ajungând în 3 ani de o paritate de 4,0518 Lei pe 1 Euro la o paritate de 3,3369 Lei pentru 1 Euro, lucru îmbucurător pentru noi, urmând ca în anul 2009 să depășească valoarea înregistrată la începutul perioadei, afișând o valoare de 4,2335 Lei pe 1 Euro. Pentru perioada analizată maximul acestui indicator este atins în anul 2012 cu o valoare de 4,456 Lei pentru 1 Euro. Aceste puncte de maxim îngrijorează deoarece se răsfrâng asupra economiei prin pierderi cauzate de balanța comercială puternic deficitară.

În urma estimării parametrilor, prin metoda celor mai mici pătrate, ai ecuației de regresie alese s-au obținut rezultatele:

Figura 77– Estimarea parametrilor prin Metoda OLS

Sursa: Date rezultate din propriile calcule în Eviews

Astfel modelul de regresie devine:

pib_rom = -2215,029 – 0,000661*pop_ocup_rom+ 0,045205*firme_rom- 72,50649*er_euro_ron+ εt

(566,8427)(0,002220)(0,002512)(176,6268)

a1=-2215,029σa1=566,8427Prob.= 0,0079 > 0.05 => accept H0

a2=-0,000661σa2=0,002220Prob.= 0,7759 > 0.05 => accept H0

a3=0,045205σa3=0,002512Prob.=0,0000 < 0.05 => accept H1

a4=-72,50649σa4=176,6268Prob.=0,6957 > 0.05 => accept H0

σεt=159,9011

Estimatorii sunt semnificativi diferiți de zero, cu un prag de semnificație α dat, dacă se verifică următoarele relații:

> tcalc. ; > tcalc. ;> tcalc. ;> tcalc.

Având toate datele și lurând la un prag de semnificație α=0,05, din tabela repartiției t-student se preia valoarea t;n-k-1, adică t0,025;6=2,447.

Astfel, comparând rezultatele obținem că pentru a1, tcalc.=-3,907661, deci este mult mai mic decât ttab., de unde rezultă că accept ipoteza nulă, adică estimatorul termenului liber nu este semnificativ diferit de zero.

Pentru a2 avem o valoare a lui tcalc.=-0,297777, mai mică decât valoarea lui ttab., deci nici estimatorul acestui parametru nu diferă semnificativ de zero.

Pentru a3, valoarea lui tcalc.=17,99706, mai mare decât valoarea lui ttab., de unde rezultă că estimatorul acestui parametru este în mod semnificativ diferit de zero.

În ceea ce privește a4, valoarea lui tcalc.=-0,410507, mai mică decât valoarea lui ttab., ne arată că estimatorul acestui parametru nu diferă semnificativ de valoarea zero.

Considerațiile de mai sus au rezultat în urma efectuării analizei pe un număr de doar 10 observații și se pot modifica dacă se mărește numărul acestor observații, însă pentru a vedea gradul de validitate și acuitate al acestui model, el trebuie supus testelor statistice.

Testul t-student a condus la concluzia că parametrii a1,a2,a4 nu diferă semnificativ de zero, ceea ce înseamnă că aceștia poate nu au fost prea bine aleși sau că influența acestora asupra variabilei endogene mai este condiționată și de alți indicatori macroeconomici. Pe de altă parte, parametru a3 diferă semnificativ de zero, ceea ce înseamnă că indicatorul „firme_rom” exercită o influență directă și determinantă asupra produsului intern brut al țării noastre.

Am aplicat în continuare testele ANOVA și Regression asupra modelului și am obținut rezultatele de mai jos.

Observăm că raportul de corelație multiplă (Multiple R) are valoarea de 0,9947594 și arată o legătură foarte puternică între variabile. Coeficientul de determinare R2 (R-squared) are valoarea de 0,9895463, adică 99% și arată cât din variația variabilei endogene este explicată de ecuația estimată. Cu cât acesta este mai aproape de 100%, în cazul nostru 99%, cu atât partea din variația lui pib_rom explicată este mai mare și deci intensitatea legăturii dintre variabile este mai puternică.

Pentru a testa validitatea modelului dispunem de existența celor 2 ipoteze:

H0: modelul nu este valid;

H1: modelul este valid.

Figura 78– Testare Anova și Regression

Sursa: Date rezultate din propriile calcule în Excel

Cum Fstatistic=191,88, iar Ftab., în cazul nostru F0,05;3;6=4,76, deci Fcalc.>Ftab., rezultă că se respinge ipoteza nulă și se acceptă ipoteza a doua, H1. Prin urmare, modelul ales este unul valid, iar parametrii sunt semnificativi pentru model, funcția fiind una bine aleasă.

În analiza autocorelării erorilor, testul utilizat cel mai des este Durbin-Watson. Ipotezele acestui test sunt:

H0:ρ=0, deci nu există autocorelare la nivelul seriei reziduurilor;

H1: ρ≠0, deci există autocorelare.

Analizând rezultatele obținute în urma aplicării în Eviews, observăm că statistica DW în cazul modelului ales este de 2,987. Valorile critice ale statisticii depind de numărul variabilelor exogene din cadrul modelului (3), numărul de observații (10) și de pragul de semnificație ales de 0,05. Tabelele de valori critice cuprind pentru elementele specificate câte o pereche de valori, unde d1=0,53 și d2=2,02. Observăm că valoarea statisticii DW obținută aparține intervalului (4-d2,4-d1), motiv pentru care se poate concluziona că există fenomenul de autocorelare a erorilor, mai precis, este recomandată acceptarea autocorelării negative.

Pentru a testa existența heteroscedasticității am aplicat testul White și am obținut rezultatele de mai jos.

Am definit pentru acesta cele două ipoteze:

H0: modelul este homoscedastic;

H1: modelul este heteroscedastic.

Statistica testului: W=n*R-squared=10*0,771086=7,71086

Figura 79– Testarea heteroscedasticității

Sursa: Date rezultate din propriile calcule

Valoarea critică a acestei statistici depinde de numărul de parametrii ce apar în urma aplicării testului White (7) și a pragului de semnificație (0,05). Astfel, voi determina din tabelul repartiției χ2 pentru 7 grade de libertate și α=0,05 valoarea de 14,067. În urma comparării celor două valori observăm că W<14,067, ceea ce înseamnă că se acceptă ipoteza H0, iar modelul ales este unul homoscedastic.

Testarea normalității am efectuat-o cu ajutorul histogramei și am obținut următoarele date:

Figura 80 – Testarea normalității

Sursa: Date rezultate din propriile calcule

Am luat în considerare cele două ipoteze:

H0: Skewness=0, Kurtosis=3, rezultă asimetria=0, aplatizarea=3, deci repartiția este normală;

H1: repartiția nu este normală.

În analiza de față avem că repartiția este una asimetrică, orientată spre valori pozitive (Skewness=1,005), având o aplatizare de 3,84. De asemenea, indicatorul Jarque-Bera arată o valoare de 1,97>0,05, prin urmare se acceptă ipoteza H1, conform căreia erorile nu sunt repartizate normal.

În urma analizei econometrice s-a observat că termenul liber are coeficientul -2215,029. Termenul liber reprezintă acel punct în care variabilele explicative iau valoarea 0. Deoarece t=-3,91, probabilitatea este de 0,008, iar pragul de semnificație este de 0,05, înseamnă că acest coeficient este nesemnificativ. De altfel, faptul că limita inferioară a intervalului de încredere (-679,997≤a1≤215,6497) pentru acest parametru este negativă, în timp ce limita superioară este pozitivă, arată că parametrul din colectivitatea generală este nul.

Coeficientul a2 este 0,002218, ceea ce înseamnă că o creștere a numărului persoanelor ocupate cu 1% va determina o creștere a produsului intern brut cu 0,002%. Deoarece t=0,09, probabilitatea este de 0,93, iar pragul de semnificație ales este de 0,05, înseamnă că acest coeficient este nesemnificativ. De altfel, faptul că limita inferioară a intervalului de încredere (-0,057347≤a2≤0,061782) pentru acest parametru este negativă, iar limita superioară este pozitivă, arată că parametru ales este aproximativ zero.

Coeficientul a3 este de 0,0044752, ceea ce înseamnă că la creșterea numărului societăților comerciale cu participare străină la capital cu 1%, produsul intern brut va crește cu 0,004%. Deoarece t=12,4, probabilitatea este de 1,7095E-05, în timp ce pragul se semnificație este 0,05, înseamnă că parametrul ales este semnificativ diferit de zero. Acest lucru reiese și din faptul că ambele limite ale intervalului de încredere (0,003589≤a3≤0,00536) sunt pozitive.

Coeficientul a4 este -7,932297, ceea ce înseamnă că la o creștere cu 1% a ratei de schimb dintre euro și leul românesc, produsul intern brut va scade cu 7,93%. Dat fiind că limita inferioară a intervalului de încredere (-51,04371≤a4≤35,179115) este negativă, iar limita superioară este pozitivă, rezultă că parametrul ales este unul nesemnificativ.

În urma acestei analize pot să concluzionez că și economia românească, în ansamblul ei, a fost afectată de criza care se manifestă la nivelul Zonei Euro. Astfel, am observat existența atât a unor beneficii dar și a unor dezavantaje. Unul dintre beneficiile despre care vorbeam este legat de creșterea numărului firmelor cu participație străină la capital, acest lucru dovedind faptul că unii dintre investitori s-au reorientat către țara noastră, mutându-și activitatea din țările Zonei Euro. Acest lucru s-a reflectat în gradul de ocupare al forței de muncă. Dacă în anii 2009 și 2010, atunci când criza a ajuns și pe meleagurile mioritice, acest indicator a cunoscut o scădere majoră față de anul 2008, în ultimul an se observă o creștere a acestui indicator, creștere influențată pe de o parte și de această creștere a numărului firmelor cu participație străină la capital. Toate aceste lucruri spuse mai sus își regăsesc reflecția în creșterea produsului brut al României în ultimii ani în ciuda distorsiunilor provenite din partea crizei.

Ca un dezavantaj am putea menționa scăderea numărului de remitenți care odată participau masiv la creșterea bugetului țării noastre, acum numărul șomerilor români de peste hotare fiind foarte mare. Un alt dezavantaj, poate cel mai mare în opinia mea, este combinația care s-a format între recesiunea economică prin care trecea România și criza Zonei Euro, combinație care a zdruncinat puternic țara noastră, dar care a început să își revină datorită măsurilor de austeritate luate de autoritățile de la București în completarea celor stabilite de Comisia Europeană și de Fondul Monetar Internațional, măsuri care au stârnit nemulțumirea poporului.

IV.3. Măsuri și soluții propuse pentru ieșirea din criza datoriilor suverane

Văzând care au fost și care sunt efectele acestei crize asupra lumii în general și asupra continentului european în particular, autoritățile competente ale Uniunii Europene și nu numai, au demarat acțiunile corespunzătoare menite să stopeze aceste efecte.

În istoria modernă s-a observat faptul că precedentele crize au fost rezolvate prin inovare tehnologică. Ceea ce face ca această criză să fie una deosebit de periculoasă este faptul că a pornit ca și o criză financiară și s-a împletit cu o criză fiscală, rezultând astfel crize multiple cărora economiile statelor se străduiesc să le facă față.

Principalul punct negativ al celor întâmplate astăzi pe continentul european, dar mai ales în Zona Euro, este că statele au devenit anexe ale piețelor, de unde și criza datoriilor suverane, ceea ce înseamnă că în loc să se mai îndatoreze piețele, se îndatorează statele.

După cum am văzut până acum în această lucrare, Grecia este țara cea mai afectată de criza care a lovit Zona Euro. Statul elen nu s-a mai putut descurca prin propriile forțe să contracareze și să elimine aceste șocuri, astfel că a fost nevoit să ceară ajutor comunitar și internațional. Acest ajutor a venit până acum din partea Uniunii Europene și a Fondului Monetar Internațional, dar dacă Grecia va primi în continuare acest ajutor, iar țările celelalte (Irlanda, Portugalia) se vor confrunta cu o situație la fel de dramatică cum este cea grecească, atunci și acestea vor ridica aceleași pretenții, ceea ce ar arunca întregul continent european într-o nouă etapă de recesiune.

În continuare am prezentat succint principalele măsuri anticriză luate la nivelul Uniunii Europene și al Eurogrupului, urmând ca mai apoi să realizez o descriere mai ceva mai cuprinzătoarea unora dintre acestea.

Figura 84– Măsuri anticriză luate la nivel european

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul www.europa.eu, accesat la data de 21.03.2012

Toate aceste măsuri prezentate mai sus au fost luate în vederea redresării situației economico-financiare atât în Zona Euro, cât și în Uniunea Europeană. În afara acestor măsuri anticriză, autoritățile de la Bruxelles au transmis statelor membre că este necesar să se producă reforme la nivel național. De asemenea, pentru o vreme s-a vehiculat și cel mai negru scenariu și anume posibila excludere din Zona Euro a Greciei. Pe lângă Grecia, o țară care este cea mai apropiată de această soluție, dacă lucrurile nu se îmbunătățesc, este Portugalia. Excluderea din Zona Euro este cea mai dură soluție, dar tot mai multe voci susțin că este cea mai benefică, pentru că dacă aceste state continuă să beneficieze de acele ajutoare financiare imense, atunci toate celelalte state ale Uniunii Europene vor fi afectate atât de sever încât până a urmă s-ar putea să existe nu doar destrămarea Zonei Euro, ci chiar a întregii Uniuni Europene.

IV.3.1. Fondul European de Stabilitate Financiară (FESF)

Fondul European de Stabilitate Financiară, primul dintre principalele măsuri anticriză pe care doresc să le aduc în discuție, reprezintă un organism care a luat ființă pe data de 9 Mai 2010 în urma negocierilor încheiate între statele membre ale Zonei Euro. Principalul obiectiv al acestui instrument este cel de conservare a stabilității financiare date de Uniunea Monetară Europeană prin furnizarea temporară a unei asistențe financiare către țările aflate în dificultate din Zona Euro. Pentru a-și atinge scopul, Fondul European de Stabilitate Financiară este autorizat să facă următoarele acțiuni:

Emiterea obligațiunilor sau altor instrumente de îndatorare pe piață pentru a crește fondurile necesare furnizării de împrumuturi către țările cu dificultăți financiare;

Intervenție pe piața primară a datoriilor;

Intervenție pe piața secundară a datoriilor;

Acționarea pe baza unui program de prevenție;

Recapitalizarea financiară a instituțiilor financiare prin intermediul acordării de împrumuturi către guvernele țărilor care nu se află în program.

Figura 85– Acțiunile întreprinse de Fondul European de Stabilitate Financiară

Sursa: Schemă întocmită de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul www.europa.eu, accesat la data de 21.03.2012

Un lucru foarte important și care trebuie menționat este că toate emisiunile făcute de către Fondul European de Stabilitate Financiară sunt susținute de către garanțiile oferite de cele șaptesprezece state membre ale Zonei Euro de până la 780 mld. Euro în concordanță cu partea fiecăruia la capitalul de plăți al Băncii Centrale Europene, după cum reiese și din următorul tabel:

Tabel 48 – Angajamentele de garanție făcute de statele membre

Sursa:Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul www.efsf.europa.eu, accesat la data de 21.03.2012

Figura 86– Angajamentele de garanție făcute de statele membre

Sursa:Grafic întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul www.efsf.europa.eu, accesat la data de 21.03.2012

Dacă însă se pune în aplicare soluția extremă de excludere a celor trei țări vizate, Grecia, Irlanda și Portugalia, din Zona Euro, atunci aceste garanții ar putea suferi modificări după cum urmează:

Tabel 49 – Angajamentele de garanție făcute de statele membre după excluderea Greciei, Irlandei și Portugaliei

Sursa:Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul www.efsf.europa.eu, accesat la data de 21.03.2012

Figura 87– Angajamentele de garanție făcute de statele membre după excluderea Greciei, Irlandei și Portugaliei

Sursa:Grafic întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul www.efsf.europa.eu, accesat la data de 21.03.2012

Din cele două tabele și grafice de mai sus se poate observa faptul că angajamentele țărilor din Zona Euro sunt luate în funcție de dimensiunile economice ale fiecăreia dintre acestea. Astfel, cea mai mare contribuție la garantarea acestui fond este venită din partea primei puteri economice nu numai a Zonei Euro, ci și a întregii Uniuni Europene și anume, Germania, cu o valoare de 211,046 mld. Euro, reprezentând 29,07%, deci aproape o treime din totalul contribuțiilor. La celălalt capăt se află statul Malta, ce are o contribuție de doar 704 mil. Euro, reprezentând o cotă parte de 0,1% din total.

Consiliul Director al acestui Fond European de Stabilitate Financiară este condus de către Președintele Comitetului Economic și Financiar al Uniunii Europene. Acesta este secondat de către observatori din partea Comisiei Europene și a Băncii Centrale Europene, precum și de înalți reprezentanți ai celor șaptesprezece țări membre ale Zonei Euro.

Întrebarea inerentă care se pune cu privire la activitatea acestui fond este dacă acesta va eșua în cazul în care unul dintre statele care s-au împrumutat va ajunge la faliment? Răspunsul la această întrebare provine din acel sistem de garanții sub care a fost proiectat cadrul angajamentului. Astfel, dacă o țară intră în incapacitate de plată, vor fi cerute în ajutor garanțiile oferite de către garanți. În cazul în care unul dintre garanți nu-și respectă obligațiile, vor fi luate garanții de la ceilalți garanți. Toți garanții acestui fond sunt considerați a fi egali.

Acest Fond European de Stabilitate Financiară intră în acțiune numai după ce se înregistrează o cerere făcută de către un stat membru aflat în dificultate și după ce s-a negociat în prealabil un program național cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional și mai apoi acest program a fost acceptat de către miniștrii de finanțe ai țărilor din Zona Euro, urmând să fie semnat un Memorandum de Înțelegere. Acest lucru se întâmplă doar atunci când țara respectivă nu mai este capabilă să se împrumute de pe piețe la costuri acceptabile.

După ce s-a semnat acel angajament durează un timp de trei până la patru săptămâni pentru a fi elaborat un program de întrajutorare care include printre altele trimiterea de experți din partea Comisiei Europene, Fondului Monetar Internațional și Băncii Centrale Europene în țara aflată în dificultate. Odată ce miniștrii de finanțe din statele Zonei Euro au aprobat programul de țară în urma datelor furnizate de acei experți, Fondul European de Stabilitate Financiară îi trebuie o perioadă de câteva zile pentru a putea strânge și dispune de fondurile necesare acordării împrumutului.

Însă, ca mai toate acțiunile oficiale și această acordare de împrumuturi este însoțită de niște condiții care sunt stabilite prin Memorandumul de Înțelegere dintre țara care are nevoie de acele fonduri și Comisia Europeană. Dacă țara în dificultate eșuează în a-și îndeplini condițiile care i s-au impus, atunci acordarea de împrumut și programul de țară vor fi întrerupte până la reevaluarea acestuia și până când Memorandumul de Înțelegere este renegociat. În aceste cazuri încă mai există condiționalitate.

Trebuie menționat un lucru extrem de important, acela că acest Fond European de Stabilitate Financiară nu acordă asistență celorlalte țări din Uniunea Europeană. Pentru aceste state există alte mecanisme ale Uniunii Europene cum ar fi Facilitatea Balanței de Plăți.

Referitor la activitățile Fondului European de Stabilitate Financiară în afară de emisiunea de obligațiuni, mai există încă patru după cum am menționat mai înainte.

Prima dintre acestea face referire la recapitalizarea băncilor. Obiectivul participării Fondului European de Stabilitate Financiară la recapitalizarea instituțiilor financiare este acela de a limita contagiunea stresului financiar prin asigurarea capacității unui guvern de a finanța această recapitalizare la nivel național, la niște costuri de împrumutare suportabile. Această recapitalizare se aplică statelor membre care nu se regăsesc sub un program de ajustare. Pentru acele state care se află sub incidența unui astfel de program, le-a fost desemnată deja o sumă în cadrul acestuia pentru recapitalizarea sectorului financiar (spre exemplu, 12 mld. Euro pentru Portugalia și 35 mld. Euro pentru Irlanda). Însă, Fondul European de Stabilitate Financiară nu acordă împrumuturi direct instituțiilor financiare, ci acordă fonduri doar statelor membre, ca și entități.

Pentru a se decide eligibilitatea unui stat de a primi astfel de fonduri, este necesară parcurgerea a trei etape: în primul rând, vor participa cei din sectorul privat, urmați de autoritățile guvernamentale și mai apoi, de cele europene, prin intermediul Fondului European de Stabilitate Financiară.

În scopul creșterii vitezei de finanțare, dar și a reflectării naturii împrumutului, cererea și controlul referitoare la acest instrument de ajutorare trebuie să fie mai facile decât în cazul programului de ajustare macroeconomic obișnuit. Cererea pentru fonduri trebuie realizată de către guvernul statului membru în cauză către Președintele Eurogrupului. Acest lucru va fi urmat de un angajament independent furnizat de Comisia Europeană în colaborare cu Banca Centrală Europeană.

Programul de prevenție, cea de-a doua acțiune, reprezintă o linie de credit adresată unei țări ce nu se află sub incidența vreunui program de ajustare macroeconomică pentru a depăși șocurile externe temporare și a preveni apariția vreunei crize. Obiectivul acestui program de prevenție este de a preveni criza prin încurajarea statelor să-și asigure asistența din partea Fondului European de Stabilitate Financiară înainte de a întâmpina dificultăți pe piețele de capital.

Pe lângă liniile de credit oferite de către Fondul Monetar Internațional, țările pot dispune de încă trei categorii de linii de credit după cum urmează:

Tabel 50 – Tipuri de linii de credit accesabile

Sursa:Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul www.efsf.europa.eu, accesat la data de 22.03.2012

Măsura obișnuită a unei linii de credit acordată de Fondul European de Stabilitate Financiară este de două până la 10% din produsul intern brut al țării beneficiare. În ceea ce privește durata acestei linii de credit, ea va fi de un an, cu două posibilități deprelungire de câte șase luni fiecare.

Pe următoarele două acțiuni am ales să le analizez în modul comparativ și anume:

Tabel 51 – Intervenții pe piața primară și secundară a obligațiunilor

Sursa:Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul www.efsf.europa.eu, accesat la data de 22.03.2012

În ceea ce privește capacitatea de împrumut a Fondului European de Stabilitate Financiară, ca urmare a creșterii angajamentelor de garanție la 780 mld. Euro, capacitatea efectivă de împrumut se dorește a fi de 440 mld. Euro.

Ca și statele membre ale Uniunii Europene, Fondul European de Stabilitate Financiară este supus evaluării provenite de la agențiile de rating, astfel:

Tabel 52 – Ratingurile acordate Fondului European de Stabilitate Financiară

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-urile agențiilor de rating, accesate la data de 22.03.2012 și actualizate la data de 28.04.2012

Acest Fond European de Stabilitate Financiară face parte dintr-o plasă largă de siguranță pentru prevenirea dezechilibrelor și păstrarea stabilității financiare pe continentul european. Mijloacele de ajutorare ale Fondului European de Stabilitate Financiară se combină cu împrumuturi acordate de până la 60 mld. Euro venind din partea Mecanismului European de Stabilitate Financiară, deci fonduri strânse de către Comisia Europeană și garantate de către bugetul Uniunii Europene și cu suma de până la 250 mld. Euro provenite de la Fondul Monetar Internațional.

Așa cum am mai relatat, Fondul European de Stabilitate Financiară a fost creat ca și instituție temporară. Acesta s-a oprit de la data de 1 Iulie 2013, dată după care toate împrumuturile acordate de către Fondul European de Stabilitate Financiară ar fi trebuit să fie achitate. Succesorul Fondului European de Stabilitate Financiară este Mecanismul European de Stabilitate Financiară.

IV.3.2. Mecanismul European Permanent de Stabilitate Financiară

Mecanismul European de Stabilitate Financiară vine în completarea Fondului European de Stabilitate Financiară fiind necesar în abordarea situației excepționale creată de criza actuală europeană și care se situează dincolo de controlul statelor membre ale Uniunii Europene. Un asemenea mecanism ar trebui să permită organizației integraționiste europene să reacționeze într-un mod coordonat, rapid și eficace în situația în care un stat membru s-ar afla în dificultate. Organismele care stau la baza unui acord comun de activare a acestui mecanism sunt Uniunea Europeană și Fondul Monetar Internațional.

Pe data de 24 Iunie 2011, Consiliul Uniunii Europene a decis să stabilească un mecanism permanent de rezolvare a crizei, luând astfel ființă Mecanismul European de Stabilitate Financiară, care va avea aceleași activități ca și predecesorul său, Fondul European de Stabilitate Financiară, modificat, și pe care l-am menționat mai devreme, la secțiunea destinată fondului. S-a decis ca acest mecanism să fie o organizație interguvernamentală care se supune legislației internaționale, iar sediul acestei organizații să fie la Luxemburg.

Mecanismul European de Stabilitate va fi condus de către un Consiliu al Guvernatorilor format din miniștrii de finanțe ai statelor membre ale Eurogrupului, iar pe lângă aceștia care au drept de veto, mai sunt Comisarul European pentru Afaceri Economice și Monetare și Președintele Băncii Centrale Europene, ca și observatori. Consiliul Guvernatorilor va numi un manager responsabil cu gestionarea mecanismului de zi cu zi. Acest manager va conduce Consiliul Director.

În vederea menținerii stabilității financiare în Uniunea Europeană, acest mecanism stabilește condițiile și procedurile care trebuiesc respectate în vederea acordării de asistență financiară unui stat membru afecta sau amenințat în mod serios de grave perturbări economice sau financiare. Acest mecanism ia totodată în considerație posibila aplicare a mecanismului existent de asistență financiară pe termen mediu pentru statele membre ale Uniunii Europene care nu fac parte din Zona Euro, astfel cum se prevede în Regulamentul (CE) nr.332/2002. Acest Mecanism European de Stabilitate Financiară va intra în vigoare în momentul în care statele membre care reprezintă o proporție de 90% din angajamentele de capital l-au ratificat. Obiectivul comun al statelor membre este ca acest mecanism să intre în vigoare în luna Iulie 2012.

Capacitatea de împrumut a Mecanismului European de Stabilitate Financiară va fi de 500 mld. Euro. Conform deciziei întâlnirii Eurogrupului din data de 30 Martie 2012, Fondul European pentru Stabilitate Financiară a rămas activ până în luna Iulie 2013. Cu toate acestea, fondurile cumulate ale celor două mecanisme nu pot depăși 700 mld. Euro.

Proporția în care țările contribuie la capitalul Mecanismului European de Stabilitate Financiară se bazează pe contribuțiile acordate Băncii Centrale Europene. Statele membre care au un produs intern brut pe cap de locuitor mai mic de 75% din media Uniunii Europene vor beneficia de corecție temporară pentru o perioadă de 12 ani după intrarea în Zona Euro. Compensația descendentă a acelor țări este redistribuită printre celelalte țări în conformitate cu proporțiile din cadrul Băncii Centrale Europene; după cum am arătat în următorul tabel:

Tabel 53 – Contribuția țărilor membre la capitalul Mecanismului European de Stabilitate Financiară

Sursa:Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul www.efsf.europa.eu, accesat la data de 26.01.2014

Figura 88– Contribuția țărilor membre la capitalul Mecanismului European de Stabilitate Financiară

Sursa:Grafic întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul www.efsf.europa.eu, accesat la data de 26.01.2014

Așa cum era de așteptat, cele mai mari contribuții vin din partea principalelor puteri economice ale Uniunii Europene. Astfel, pe primul loc se află Germania cu un procentaj de 27%, urmată fiind de Franța cu 20% și Italia cu aproximativ 18%. Și aici Malta are contribuția cea mai mică de doar 0,073%.

Dacă un stat membru se află în dificultate și dorește obținerea de asistență financiară din partea Uniunii Europene, acesta discută cu Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană cu privire la o evaluare a nevoilor sale financiare. Următorul pas este prezentarea către Comisie și Comitetul Economic și Financiar a unui proiect de program de ajustare macroeconomică și financiară. În urma acestor demersuri, la propunerea Comisiei Europene, hotărând cu majoritate calificată, Consiliul acordă asistența financiară statului în cauză. Această asistență financiară din partea Uniunii Europene poate îmbrăca două forme și anume:

Figura 89– Asistența financiară din partea Uniunii Europene

Sursa:Schemăîntocmită de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul www.efsf.europa.eu, accesat la data de 22.03.2012

Cu toate acestea, suma totală a împrumuturilor sau a liniilor de credit acordate statelor membre este limitată la marja disponibilă în cadrul plafonului resurselor proprii pentru creditele de plăți.

Deciziile de acordare a împrumuturilor și a liniilor de credit le-am prezentat în următorul tabel și cuprind elementele:

Tabel 54– Deciziile de acordare a împrumuturilor și liniilor de credit

Sursa:Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul www.efsf.europa.eu, accesat la data de 22.03.2012

La fel ca și în cazul Fondului European de Stabilitate Financiară, Comisia Europeană și statul membru aflat în dificultate încheie un Memorandum de Înțelegere în care sunt detaliate condițiile generale privitoare la politica economică stabilite de Consiliu. Comisia Europeană comunică acest Memorandum de Înțelegere, Parlamentului și Consiliului. Apoi, reexaminează împreună cu Banca Centrală Europeană condițiile generale cu privire la politica economică atașată asistenței financiare o dată la cel puțin șase luni și discută eventualele modificări ce trebuiesc aduse programului de ajustare macroeconomică a statului beneficiar. Pentru o bună realizare a misiunii Comisiei Europene, statul membru care beneficiază de asistență financiară trebuie să colaboreze cu Comisia și să pună la dispoziția acesteia toate informațiile necesare. În urma acestor demersuri, Comisia Europeană decide dacă eliberează fondurile sau nu.

Caracteristicile tranșelor succesive eliberate de Uniune în cadrul acestui Mecanism European de Stabilitate Financiară se negociază între statul membru și Comisie. Costurile ce incumbă Uniunii Europene în urma contractării și desfășurării fiecărei operațiuni sunt suportate de statul aflat în dificultate.

Pentru a contracta împrumutul, statul beneficiar deschide un cont special la banca sa centrală națională în vederea gestionării acestuia. De asemenea, statul respectiv transferă principalul și dobânda datorată aferente împrumutului într-un cont deschis la Banca Centrală Europeană cu paisprezece zile lucrătoare înainte de data scadenței.

Referitor la acest Mecanism European de Stabilitate Financiară, au existat și există critici încă de la apariția lui. Așadar, o astfel de critică se leagă de acel plafon al capitalului social pe care Consiliul Guvernatorilor poate să-l modifice. În acest caz se poate pune întrebarea dacă statele membre sunt obligate să plătească pentru această majorare? Răspunsul derivă din Art.9 care menționează că „membrele Mecanismului European de Stabilitate prin prezenta se angajează în mod irevocabil și necondiționat să plătească la cerere, orice solicitare de control făcută de către ele … care urmează să fie plătită în decurs de șapte zile de la primirea solicitării”. Pe scurt, aceste critici aduse Mecanismului European de Stabilitate Financiară pot fi reprezentate astfel:

Figura 90– Critici la adresa Mecanismului European de Stabilitate Financiară

Sursa:Schemăîntocmită de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul www.dantanasescu.ro, accesat la data de 22.03.2012

Toate aceste critici sunt menite să aducă în discuție menținerea sau pierderea democrației în Europa.

Acest Tratat privind Mecanismul European de Stabilitate Financiară și noul Tratat privind Stabilitatea, Coordonarea, Guvernanța în cadrul Uniunii Economice și Monetare, denumit și Pactul Fiscal sunt elemente în cadrul strategiei de depășire a crizei datoriei publice din Zona Euro.

Capacitatea de împrumut pe care o are Mecanismul European de Stabilitate Financiară pornind de la data de 1 Aprile 2016, este de 371,98 mld. €. Pe data de 8 Decembrie 2013, Irlanda și mai apoi, pe 31 Decembrie 2013, Spania, au părăsit cu succes programul de ajutorare. La data de 31 Martie 2015, Cipru a părăsit și ea cu succes acest program.

IV.3.3. Alte măsuri financiare anticriză

În afară de cele două măsuri de asistență financiară acordată de către Uniune Europeană țărilor aflate în dificultate, după cum am menționat la începutul acestui subcapitol, au fost elaborate și alte forme de contracarare a efectelor crizei, acestea fiind sau urmând să fie implementate cât mai curând posibil.

În ordine cronologică, după cele descrise mai sus se află „Semestrul European”. Criza economică a dezvăluit o nevoie puternică de îmbunătățire a guvernării economice și a coordonării la nivelul Uniunii Europene. De aceea, în luna Mai și Iunie 2010, Comisia Europeană a propus crearea acestui „Semestru European”. Această nouă formă de guvernare a fost aprobată de către statele membre pe data de 7 Septembrie 2010. Acest pas înseamnă că Uniunea Europeană și Zona Euro vor coordona dinainte politicile lor bugetare și economice, în concordanță atât cu prevederile Pactului de Stabilitate și Creștere, cât și cu cele din Strategia Europa 2020.

Semestrul European va începe cu o Supraveghere a Creșterii Anuale, în care Comisia Europeană va furniza o analiză solidă bazată pe țintele propuse în Strategia Europa 2020. În urma acestui demers, Consiliul European se reunește pentru a recomanda statelor membre elementele principale de reformă. Aceste recomandări, după examinarea de către Comisia Europeană, sunt adresate fiecărui stat membru.

Denumirea de „semestru” provine de la perioada de șase luni în care sunt analizate politicile bugetare și structurale ale statelor membre, în scopul identificării dezechilibrelor apărute sau iminente, care ar încălca normele stabilite prin Pactul de Stabilitate și Creștere.

Astfel, în paralel cu pregătirea deciziilor bugetare ale fiecărui stat membru, se poate derula și o anumită coordonare așa încât economia europeană să-și asigure stabilitatea și creșterea. Acest proces de șase luni este prevăzut cu termene limită fixe și anume:

Tabel 55 – Calendarul Semestrului European

Sursa:Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul www. europa.eu, accesat la data de 22.03.2012

Un alt pas în lupta de scăpare din criza care a cuprins întreaga Uniune Europeană nu doar țările din Zona Euro, este reprezentat prin „Actul Euro Plus”. Acesta intitulat inițial Pactul asupra Competitivității sau mai apoi Pactul pentru Euro, reprezintă un plan elaborat în anul 2011 în care statele membre ale Uniunii Europene fac angajamente concrete în fața unei liste de reforme care au ca scop îmbunătățirea colaborării fiscale și a competitivității fiecărei țări. Este construit a fi un succesor mult mai stringent al Pactului de Stabilitate și Creștere, care nu a fost implementat în mod consistent.

La acest pact participă douăzeci și trei de țări membre ale Uniunii Europene. Țările care au ales să nu fie participante la acest act, din diferite motive, sunt: Cehia, Ungaria, Suedia și Marea Britanie.

Așa cum am menționat, inițial a existat Pactul de Competitivitate. Referindu-mă la obiectivele celor două planuri, am ales să le sintetizez în tabelul următor într-o manieră comparativă.

Tabel 56 – Comparație între obiectivele Pactului de Competitivitate și cele ale Pactului Euro Plus

Sursa:Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul www. europa.eu, accesat la data de 22.03.2012

Este de observat că cel de-al doilea pact nu a făcut altceva decât să actualizeze obiectivele primului pact la desfășurarea evenimentelor de pe scena europeană.

Ca și o critică adusă acestui pact, părerea mea este că încă se pune prea mult accentul pe competitivitate, mai ales a unor țări care nu sunt așa de puternice economic și care au fost zdruncinate puternic de șocurile existente în prezent pe piețe, uitând de fapt că Uniunea Europeană este o entitate eterogenă din mai multe puncte de vedere. Făcând o paralelă cu celula de bază a societății, familia, Germania și Franța, care reprezintă în momentul de față părinții, ar trebui să găsească modalități armonioase de creștere a copiilor lor, celelalte state membre, bazate pe personalitatea fiecăruia, în loc să-i oblige să devină întotdeauna mai buni cerându-le lucruri peste puterile lor.

Următorul act de însemnătate sporită adoptat de către reprezentanții a douăzeci și cinci de țări membre din cadrul Uniunii Europene este Noul Pact Fiscal, aprobat la data de 9 Decembrie 2011 și semnat în primele zile ale lunii Martie 2012, reprezentând varianta îmbunătățită a Pactului Euro Plus. Acest pact va intra în vigoare pe data de 1 Ianuarie 2013, dacă până atunci va fi ratificat de douăsprezece state din Zona Euro.

Pe scurt, unele dintre regulile acestui acord sunt cele ce urmează:

Bugetele generale ale guvernelor trebuie să fie echilibrate sau excedentare. Deficitul anual structural nu trebuie să depășească 0,5% din produsul intern brut nominal. Țările care au o datorie publică mult sub 60% și în care nu există riscuri în ceea ce privește sustenabilitatea finanțelor publice, pot atinge un deficit structural de cel mult 1% din produsul intern brut;

O astfel de regulă va fi introdusă și în sistemele juridice naționale ale statelor membre la nivel constituțional sau la un nivel echivalent. Această regulă va conține un mecanism de corecție automată ce se inițiază în eventualitatea unor devieri;

Statele membre converg către nivelul lor specific de referință, conform unui calendar propus de Comisia Europeană;

Va fi instaurat un mecanism pentru raportarea ex ante de către statele membre a planurilor lor naționale privind emisiunile de datorie publică;

Utilizarea mai activă a cooperării consolidate cu privire la chestiuni care sunt esențiale pentru buna funcționare a Zonei Euro, fără a afecta negativ piața internă;

Guvernanța Zonei Euro va fi consolidată, organizându-se reuniuni la nivel înalt ale Zonei Euro cu regularitate, de cel puțin două ori pe an;

Se va pune rapid în practică efectul de pârghie al Fondului European de Stabilitate Financiară prin intermediul celor două opțiuni concrete convenite de Eurogrup;

Reformarea Tratatului privind Mecanismul European de Stabilitate pentru a-l face mai eficient, etc.

Punând toate aceste reguli, pe care le-am evidențiat și pe cele pe care nu le-a spus, într-o schemă, ar arăta în felul următor:

Figura 91– Regulile Noului Pact Fiscal

Sursa:Schemăîntocmită de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul www.cursdeguvernare.ro, accesat la data de 22.03.2012

Alte asemenea măsuri pentru contracararea efectelor crizei constau în schimbările aduse taxelor de către statele membre ale Uniunii Europene, injecțiile de lichidități efectuate de către Banca Centrală Europeană, etc. Dar, în ceea ce privește aceste injecții de lichidități, tot mai mulți specialiști afirmă că acestea nu au rezolvat decât amânarea inevitabilului, fără să rezolve problemele structurale ale economiilor din Zona Euro și ale băncilor din regiune.

Rezumând toate cele pe care le-am menționat mai sus, în tabelul următor am încercat să arăt care au fost principalele măsuri luate la nivel supranațional, la nivelul Uniunii Europene, aranjate în ordine cronologică în ultimii doi ani (2010-2012), ca o completare a măsurilor luate de Banca Centrală Europeană din anul 2005 până în 2012, descrise anterior:

Tabel 57 – Măsuri luate la nivelul Uniunii Europene în perioada 2010-2012

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul www.europa.eu, accesat la data de 23.03.2012

La sfârșit se pune problema dacă într-adevăr toate aceste măsuri anticriză adoptate până acum, precum și cele care vor mai urma de aici înainte, vor ajuta țările aflate în dificultate și nu numai, să depășească această situație de dezechilibru care le-a afectat, iar pe ansamblu să conducă spre o liniște deplină în Zona Euro și în Uniunea Europeană. toate aceste lucruri au menirea de a reface, dar mai ales întări integrarea monetară europeană.

Părerea mea este că Zona Euro, așa cum o mai știm noi astăzi s-ar putea să mai reziste, în ciuda unor zvonuri care spun că marile puteri ale Uniunii Europene doresc în secret să realizeze o uniune monetară la scară redusă din care să nu facă parte așa-numitele țări de la periferia Zonei Euro. Afirmația mea se bazează pe faptul că recent, unele țări considerate puternice în Zona Euro au intrat în recesiune, conform următorului tabel:

Tabel 58 – Țări intrate în recesiune

Sursa: Tabel întocmit de autoare pe baza datelor preluate și prelucrate de pe site-ul www.euranet.eu, accesat la data de 27.11.2014

Deci, dacă Zona Euro ar suferi o dezintegrare, costurile acesteia ar fi atât de mari încât Uniunea Europeană și chiar și celelalte țări de pe plan mondial nu le-ar putea suporta. Întorcându-mă însă la ideea unei Zone Euro la scară redusă, am afirmat că și-ar dori excluderea unor anumite țări, însă acestor țări li s-ar pune în vedere că trebuie să-și recâștige competitivitatea pentru a putea reveni la moneda unică. Pe de altă parte, aceste țări ar trebui să suporte costuri uriașe pentru revenirea la monedele naționale pe care le-au avut, lucru imposibil din punctul meu de vedere, în momentul de față. Singurele lucruri de care mă tem sunt grupurile de interese ale căror acțiuni sunt imprevizibile.

Toate aceste lucruri fiind spuse, consider că de la certitudinea oferită de integrarea monetară în primii săi ani de existență și până la starea de imprevizibilitate în care ne aflăm astăzi nu a fost nevoie decât de niște greșeli de fond. Doar că toate greșelile acestea ar trebui să fie transformate în oportunități de întărire a Zonei Euro, ceea ce va duce mai departe la o altă stare de certitudine.

Pentru a încheia această lucrare de cercetare referitoare la stările de certitudine și imprevizibilitate existente la nivelul Zonei Euro, în condițiile schimbărilor de logică economică dominantă, voi apela la un citat celebru: „Eppur si muove!”.

CONCLUZII

Pe întregul parcurs al acestei lucrări de cercetare m-am străduit să subliniez faptul că stadiul de Uniune Economică și Monetară Europeană, la fel ca și celelalte stadii pe care le-a parcurs procesul de inegrare economică europeană, a fost construită pe o temelie care s-a dovedit a avea câteva fisuri, ceea ce ne confirmă ciclicitatea istorică a economiei.

În demersul mele analitice dar și în cele narative, pentru a atinge scopul general propus, am ales să realizez opt studii de caz, în care am pornit arătând câte beneficii a avut acest proces de integrare economică și monetară și până la efectele acestei instabilități care a cuprins în zilele noastre Zona Euro. De asemenea, am demonstrat faptul că nu numai țările din Zona Euro sunt afectate de acest climat instabil, ci și ceilalți membrii ai Uniunii Europene, cum ar fi România.

Am plecat de la o analiză cantitativă privind impactul integrării economice și monetare asupra economiei Zonei Euro, economie pe care am reprezentat-o prin cei trei indicatori importanți: rata reală de creștere a produsului intern brut, rata de creștere a investițiilor străine directe și rata de creștere a populației ocupate. În acest caz, variabila endogenă a fost rata reală de creștere a produsului intern brut. Rezultatele obținute au fost puțin diferite de cele din literatura de specialitate tocmai datorită distorsiunilor prin care trece Zona Euro, cu toate acestea ele fiind adevărate.

Astfel, pentru perioada luată în calcul, respectiv 1996-2012, s-a observat faptul că între produsul intern brut și investițiile străine directe din Zonei Euro a existat o relație inversă, negativă. Cu toate că investițiile străine directe ridică nivelul productivității investițiilor, precum și pe cel al consumului, acestea pot de asemenea, să scadă nivelul economiei datorită distorsiunilor prețurilor sau alocării necorespunzătoare a resurselor. O altă cauză care ar putea determina această relație negativă ar fi că nivelul ieșirilor de investiții din Zona Euro depășește nivelul intrărilor. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că regiunea analizată este formată din 18 țări membre cu economii diferite. Un alt factor important este acela că în Zona Euro rata de creștere a ocupării populației este destul de scăzută (unele țări din Zona Euro confruntându-se cu un șomaj ridicat), astfel că există o lipsă a capitalului uman, deci efectul investițiilor străine directe asupra produsului intern brut este unul negativ.

Nu trebuie ignorat nici faptul că Zona Euro în prezent se află într-o puternică criză, ce și-a făcut simțită prezența încă din anul 2007 și care a avut puternice efecte negative asupra țărilor mai puțin pregătite din această regiune. Toate aceste lucruri de mai sus s-au reflectat în modelul econometric, mai precis în rezultatele acestuia.

Un al doilea studiu de caz a fost determinat de întrebarea dacă Uniunea Economică și Monetară este o zonă monetară optimă? Pentru a afla răspunsul am analizat o serie de indicatori care corespund criteriilor ce definesc o zonă monetară optimă și am demonstrat că nici acum Uniunea Economică și Monetară nu se înscrie în categoria zonelor monetare optime.

Pentru aceasta, am analizat o serie de factori cum ar fi: flexibilitatea forței de muncă cuantificată în general prin indicatorul rigidității legislației privind protecția muncii (EPL), ponderea cheltuielilor pentru politicile active pe piața muncii în PIB și criteriului lui Kenen, diversificarea producției.

Transferurile fiscale pot juca un rol important în stabilizarea economiilor lovite de un șoc asimetric. În cazul Zonei Euro, bugetul fiind relativ redus, de aproximativ un procent din produsul intern brut, nu asigură funcționarea unui sistem de transferuri fiscale. Destinațiile principale ale bugetului UE sunt reprezentate de: cheltuielile operative al Comisiei, Politica Agricolă Comună și fondurile structurale care sprijină regiunile mai puțin dezvoltate, indiferent dacă sunt sau nu afectate de un șoc asimetric.

Optimalitatea unei zone monetare este dată și de îndeplinirea condițiilor de flexibilitate a salariilor și de integrare a piețelor de capital. Flexibilitatea salariilor presupune că reducerile salariale sunt acceptate, crescând astfel posibilitatea de amortizare a șocurilor. În Uniunea Europeană, reducerea salarială ar putea fi acceptată, cel mai probabil în cazuri extreme, așa cum s-a întâmplat în Germania.

Integrarea piețelor de capital europene poate contribui la buna funcționare a Uniunii Monetare Europene prin facilitarea ajustării în cazul unor șocuri asimetrice. În Zona Euro procesul fiind departe de a fi încheiat, este însă potențat de existența monedei unice, de armonizarea legislativă și de presiunile concurenței.

Rezultatele analizei efectuate arată că doar câteva dintre criterii sunt îndeplinite. Apariția monedei Euro a ajutat la avansarea procesului de integrare financiară și la creșterea gradului de deschidere a economiilor, însă nu a modificat mobilitatea forței de muncă și flexibilitatea salariilor. Nici integrarea fiscală nu a fost îmbunătățită deoarece trebuie respectate prevederile Pactului de Stabilitate și Creștere și nu s-a statuat crearea unei politici fiscale comune.

Următorul studiu a fost reprezentat de un model econometric prin care am dorit să cuantific influența factorilor de natură economică asupra credibilității ratei de schimb dintre Euro și Dolar la nivelul Uniunii Europene, după eșecul Sistemului Monetar European. Rezultatul a fost că în condițiile actuale, credibilitatea ratei de schimb Euro/Dolar a avut de suferit, dar nu într-atât încât oamenii să-și îndrepte atenția spre vechea monedă internațională.

Statutul monedei Euro ca monedă mondială, la care se adaugă mărimea și puterea economică a Zonei Euro, asigură Uniunii Europene o poziție mai puternică la nivel mondial.

Beneficiind de pe urma acestei poziții puternice și contribuind efectiv la stabilitatea financiară internațională, Zona Euro se exprimă din ce în ce mai des ca o singură voce în cadrul unor importante forumuri economice, acesta fiind rezultatul strânsei coordonări dintre statele membre ale Zonei Euro, precum și al colaborării dintre Banca Centrală Europeană și Comisia Europeană în timpul reuniunilor internaționale pe teme economice.

O serie de țări și regiuni din afara Uniunii Europene sunt încă și mai strâns legate de moneda Euro. Datorită stabilității sistemului monetar pe care se sprijină, Euro a devenit o monedă „ancoră” extrem de atractivă pentru aceste țări, în special pentru cele care au încheiat acorduri instituționale speciale cu UE, cum sunt acordurile comerciale preferențiale. Prin raportarea monedelor naționale la Euro, aceste state aduc o mai mare siguranță și stabilitate economiilor naționale.

Moneda Euro nu poate garanta, singură, stabilitatea și creșterea economică. Acestea se realizează, în primul rând, prin buna gestionare a economiei Zonei Euro conform prevederilor Tratatului și ale Pactului de stabilitate și creștere (PSC), un element vital pentru Uniunea Economică și Monetară (UEM).

În al doilea rând, ca instrument fundamental pentru potențarea beneficiilor Pieței Unice, ale politici comerciale și ale cooperării politice, moneda Euro face parte integrantă din structurile economice, sociale și politice ale Uniunii Europene de astăzi.

Deși Euro promite avantaje economice substanțiale, el aduce, așa cum am văzut mai sus, multe costuri. Aceste costuri au servit criticilor drept muniție penetrantă și aproape au provocat colapsul proiectului înainte de 1999.

În privința modelului econometric realizat, putem spune că între rata de schimb (ER) și rata de referință a dobânzii practicată de Banca Centrală Europeană (RD), rezervele internaționale denominate în Euro (REZI) și rata șomajului din Uniunea Europeană (RȘ) avem o legătură invers proporțională, în timp ce între rata de schimb (ER) și rata inflației la nivelul Uniunii Europene (RI) avem o legătură direct proporțională.

Astfel, o creștere cu o unitate a ratei dobânzii se va reflecta într-o scădere a ratei de schimb (EUR/USD) cu 0,317911 unități, deci o depreciere a Euro în fața Dolarului. O creștere cu o unitate a rezervelor internaționale denominate în Euro va determina o scădere a ratei de schimb cu 0,023561 unități, ceea ce înseamnă tot o depreciere a Euro în fața monedei americane. În ceea ce privește influența ratei inflației se observă că o creștere cu o unitate a acesteia va conduce la o creștere cu 0,032725 unități a ratei de schimb și deci la o apreciere a monedei unice în fața Dolarului. Și nu în ultimul rând, o creștere cu o unitate a ratei șomajului din Uniunea Europeană va determina într-o scădere a ratei de schimb cu 0,395896 unități, ceea ce va conduce la o depreciere a Euro față de Dolar. Dacă este să urmărim parametri acestui model, vom observa că rata de schimb este mai influențată de către modificările ratei de referință a dobânzii și de către modificările ratei șomajului și mai puțin influențată de ceilalți doi factori.

Poate că unele dintre aceste influențe nu coincid cu cele descrise în literatura de specialitate, dar nu trebuie să uităm faptul că Zona Euro în prezent trece printr-o serie de schimbări majore care au produs niște șocuri demne de luat în calcul asupra economiei și nu numai.

Astfel, cu toate că Euro a avut de suferit la capitolul credibilitate, aceasta nu i-a fost într-atât de afectată încât oamenii să-și îndrepte atenția din nou spre dolar.

În continuarea acestei analize am realizat o alta prin care am dorit să determin care este în prezent locul monedei unice, Euro, pe scena internațională. Astfel, analizând o serie de indicatori specifici, am ajuns la concluzia că Euro rămâne pe moment cea de-a doua monedă internațională a lumii.

Deocamdată, pe piețele financiare, Dolarul a cunoscut o oarecare revigorare față de Euro, tocmai datorită crizei prin care trece această monedă. Spre exemplu, rata inflației celor șaptesprezece țări ale Zonei Euro a scăzut de la 2,8% în luna Decembrie 2011, de la 3% în luna Noiembrie, ceea ce a făcut ca, Banca Centrală Europeană să scadă ratele dobânzilor sub 1%.

Acest lucru a determinat ca devalorizarea Euro să nu fie una produs în mod brusc, astfel încât să lase loc de reacție la acest fenomen.

Pe de cealaltă parte însă, Dolarul american nu se situează mai bine, deoarece se află blocat la mijloc între celelalte principale monede.

Pe plan global, această combinație între un Dolar slab și un Euro slab se poate dovedi a fi o problemă destul de gravă, afectând mai ales schimburile comerciale. Desigur că aceste deprecieri se reflectă în prețurile bunurilor de pe piață, dar acestea se transformă în pierderi pentru țările producătoare și exportatoare.

Analizând toate datele de mai sus putem concluziona că în ciuda crizelor prin care trece economia globală, topul monedelor internaționale rămâne pe moment neschimbat, Euro aflându-se pe locul secund. Se observă însă, că această monedă continuă să câștige procente în principal în fața monedei americane, în ceea ce privește ponderea în schimburile comerciale internaționale, mai ales datorită eforturilor susținute ale Băncii Centrale Europene.

A urmat apoi tot o analiză în sfera credibilității, dar de data aceasta a fost legată de cea a Băncii Centrale Europene. Pentru aceasta am realizat un chestionar, iar în urma aplicării lui am ajuns la concluzia că Banca Centrală Europeană rămâne în continuare o bancă stabilă și credibilă.

Pentru a obține rezultate cât mai variate și pentru a acoperi cât mai mult din teritoriul României, chestionarul a fost efectuat folosind platforma de Internet. Astfel, acesta a fost adresat tuturor românilor cu vârsta peste 18 ani și de ambele sexe. Chestionarul a cuprins un număr de unsprezece întrebări, dintre care șase legate de Banca Centrală Europeană și de problema în cauză și cinci întrebări de identificare. În urma aplicării acestui chestionar s-au obținut răspunsuri de un număr de 152 de persoane.

Astfel, un număr de 39 de respondenți, reprezentând o proporție de 26,89% din total, au răspuns că pentru Banca Centrală Europeană credibilitatea este importantă, fiind urmați de un procent de 25,52% al celor care cred că această credibilitate este un atribut foarte important pentru Banca Centrală Europeană, în timp ce doar 3,45% consideră că acest atribut nu este deloc important, lucru pe care pot să-l pun, după părerea mea, pe seama ignoranței sau a lipsei de documentație a persoanelor în cauză.

De asemenea, un procent de 28,28% dintre cei intervievați cred că cele două noțiuni, cea de credibilitate și cea de menținere a stabilității prețurilor sunt destul de interconectate una cu cealaltă, o proporție de doar 16,57% afirmă că între cele două concepte există o legătură foarte puternică, în timp ce în proporții egale de 6,89% dintre respondenți au spus că nu există nici o legătură sau că acestea sunt foarte puțin legate între ele. Putem concluziona că în opinia cetățenilor români, între cele două concepte există o legătură destul de puternică.

Aproximativ 44,1% dintre respondenți, au atribuit punctajul maxim afirmației „Credibilitatea este importantă pentru a explica sprijinul public în crearea unei Bănci Centrale Europene independente”. Dintre cele șapte afirmații care le-au fost prezentate respondenților, afirmația de mai sus se situează pe primul loc, la polul opus situându-se afirmația „Schimbarea facilă a tacticilor și procedurilor fără să afecteze piețele”. Deci, vedem că o bancă de talia Băncii Centrale Europene pentru a putea fi considerată o bancă independentă, fără a avea legături cu anumite grupuri de interese care să-i influențeze activitatea, trebuie și fie în primul rând credibilă.

Realizând prelucrarea corespunzătoare a datelor putem concluziona că afirmația care cântărește cel mai greu în opinia cetățenilor români în ceea ce privește factorii care pot stabili sau crea credibilitatea Băncii Centrale Europene este cea de-a doua și anume „Deținerea unei politici deschise și transparente”, afirmație care a obținut punctajul maxim de 570 de puncte. În antiteză cu aceasta se află afirmația ultimă, „Absența unui deficit fiscal mare și a unei rate mari a îndatoririi”, ce a obținut un punctaj de doar 533 de puncte.

Analizând notele care au fost date băncilor naționale, observăm că scorul maxim a fost înregistrat de Bundesbank, în timp ce scorul minim a fost înregistrat de Banca d’Italia. În ceea ce privește Banca Centrală Europeană, aceasta s-a situat la o distanță de doar 11 puncte de liderul clasamentului, și la doar 1 punct de Banca Națională de Japoniei ce a totalizat un scor de 589 de puncte. Ceea ce este surprinzător este că Banca Națională a Angliei a reușit să surclaseze Federal Reserve of America cu 27 de puncte, bancă ce era până nu demult în topul preferințelor și se bucura de o oarecare notorietate.

În privința nivelului de educație, cei mai mulți dintre respondenți au studii liceale, în proporție de 41,3%, fiind urmați de cei cu studii universitare și postuniversitare, în proporții de 33,1%, respective 22,8%. Totodată vedem că un foarte mare segment al respondenților activează în domeniul economic, 33,8%, fiind urmați de cei din domeniul educației 19,3%, de studenți, masteranzi sau doctoranzi cu un procent de 18,6% și de către cei care activează în alte domenii decât cele menționate, cu un procent de 15,9%. De asemenea, dintre cei 145 de respondenți, femeile dețin o pondere de 51%, în timp ce bărbații dețin 49%.

În urma acestei analize a reieșit faptul că Banca Centrală Europeană, în ciuda șocurilor la care a fost supusă în ultimul timp, este o bancă stabilă, credibilă în ochii cetățenilor, detronând unele dintre băncile centrale cu tradiție ale lumii. În urma acestui vot de încredere și profitând de anumiți factori conjuncturali, aceasta ar putea să ia măsurile necesare pentru a reuși să scoată țările din Zona Euro din această criză care le-a cuprins și să evite destrămarea acesteia, o idee tot mai mult vehiculată în cercurile de la Bruxelles și nu numai.

Mutându-mă către sfera imprevizibilului, am realizat o analiză asupra modului în care criza actuală a afectat logica economică dominantă și ordinea mondială. Astfel, am sesizat că există o tentativă a unei oarecare modificări a vechii ordini economice mondiale, marile puteri dominante pierzând rapid teren în fața economiilor emergente.

Pentru alegerea soluției optime privind creșterea economică a Zonei Euro în condiții de incertitudine generate de noua logică economică dominantă, cu ajutorul unor metode matematice, pe baza unor informații existente, dar transpuse într-o formă adecvată, se pot defini tipurile de comportament, astfel încât să se aleagă cea mai viabilă strategie.

Cele trei strategii disponibile pe care le-am luat în calcul sunt:

Creșterea economică a Zonei Euro prin intermediul stabilității ratei reale de schimb (rata reală de schimb dintre Euro și Dolar);

Creșterea economică a Zonei Euro prin intermediul scăderii ratei reale a inflației;

Creșterea economică a Zonei Euro prin intermediul diminuării ratei reale a dobânzii (dobânda în acest caz este cea dată de Banca Centrală Europeană).

Am luat spre analiză cele trei variante de mai sus pentru că am considerat că în momentul de față ar fi unele dintre cele mai pertinente soluții pentru relansare economică a Zonei Euro.

Astfel, prima variantă aleasă se referă la stabilirea cursului de schimb dintre Euro și Dolar la un nivel rezonabil pentru economia Zonei Euro. Alegerea acestui curs de schimb am făcut-o ținând seama de faptul că în prezent acestea sunt cele mai utilizate valute de pe piețele internaționale atât în ceea ce privește tranzacțiile comerciale, cât și cele financiare. De asemenea, stabilitatea cursurilor de schimb dintre monedele statelor membre care nu au aderat la Zona Euro și Euro, reprezintă unul dintre criteriile de macroconvergență economică stabilite prin Tratatul de la Maastricht, iar orice fluctuație în cursul de schimb dintre Euro și Dolar se transmite și în cursurile de schimb dintre aceste monede și Euro, perturbând dezvoltarea economică.

O altă variantă pe care am ales-o este reprezentată de creșterea economică a Zonei Euro prin intermediul reducerii ratei inflației. Această reducere a ratei inflației va avea ca efect stabilitatea prețurilor, fiind la rândul ei unul dintre criteriile de convergență economică nominală adoptate la Maastricht.

În final, ultima variantă pe care am luat-o în calcul se referă la reducerea ratei dobânzii de referință. Rata dobânzii are un impact economic destul de important, deoarece este atât un indicator al creșterii pieței, cât și un element de influență al acestui fenomen, reprezentând la rândul ei cel de-al treilea criteriu de convergență de la Maastricht.

Astfel, în cadrul analizei efectuate, am utilizat în cinci reguli de decizie:

Criteriul prudenței (Regula lui Abraham Wald)

Criteriul optimist. Acest criteriu presupune obținerea celui mai bun rezultat și astfel, se va alege varianta cu cel mai ridicat câștig posibil, indiferent de consecințele negative care ar putea să rezide din acest lucru.

Criteriul optimismului ponderat

Criteriul regretelor minimax (Criteriul lui Savage). Conceptul de regret este echivalent cu stabilirea pierderii ocaziei. Ambele concepte reprezintă o noțiune economică importantă și anume, „costul șansei”, care ne demonstrează amploarea pierderii survenite dacă nu este aleasă varianta optimă.

Criteriul lui Laplace (Criteriul probabilităților egale). Acest criteriu presupune că probabilitatea apariției este egală pentru toate stările naturale. Se calculează valoarea estimată și se alege alternativa cu câștigul estimat cel mai ridicat.

În concluzie, am observat că în urma aplicării celor cinci criterii de rezolvare a acestei probleme în condiții de incertitudine, ultima variantă, cea referitoare la reducerea ratei reale a dobânzii nu este agreată de nici un criteriu, ieșind astfel din calcul. La polul opus, am văzut ca varianta cea mai agreată, de patru dintre cele cinci criterii prezentate, este cea care se referă la reducerea rate inflației.

Cu toate acestea soluția aleasă de către Uniunea Europeană, după ce a recunoscut că Zona Euro se află încă în dificultate din punct de vedere economic, este una duală, adică se încearcă atât reducerea ratei reale a inflației, dar și reducerea ratei dobânzii. Astfel, Banca Centrală Europeană a decis să scadă rata dobânzii pentru a stimula agenții economici să apeleze la împrumuturi (credite). Acest lucru are menirea de a face ca banii să înceapă să circule în economia acestei zone, determinând pe viitor o creștere economică.

Se creează în acest mod un ciclu simbiotic în care agenții economici folosesc banii luați cu împrumut pentru achiziționarea de noi proprietăți și clădiri și crearea de noi locuri de muncă, iar noii angajați folosesc banii primiți ca și salarii pentru cumpărarea de bunuri și servicii de la alți agenți economici. Trebuie avut însă în vedere nivelul sub care ratei dobânzii nu îi este permis să coboare pentru ca pe piață să nu apară fenomenul deflației.

Ultimele două studii de caz au fost focusate asupra economiei românești în ansamblu, dar și asupra economiei unei regiuni de dezvoltare din România, pentru a demonstra modul în care au fost afectate de această criză monetară, chiar dacă România nu este membră a Zonei Euro.

În urma acestor analize consider că am obținut rezultate relevante atât în raport cu cercetările anterioare, cât și cu realitatea economică, acestea putând fi un real punct de sprijin în cercetările viitoare. De asemenea, consider că rezultatele obținute de mine sunt importante atât pentru mediul academic, cât și pentru mediul de afaceri și nu numai.

În urma acestei analize pot să concluzionez că și economia românească, în ansamblul ei, a fost afectată de criza care se manifestă la nivelul Zonei Euro. Astfel, am observat existența atât a unor beneficii dar și a unor dezavantaje. Unul dintre beneficiile despre care vorbeam este legat de creșterea numărului firmelor cu participație străină la capital, acest lucru dovedind faptul că unii dintre investitori s-au reorientat către țara noastră, mutându-și activitatea din țările Zonei Euro. Acest lucru s-a reflectat în gradul de ocupare al forței de muncă. Dacă în anii 2009 și 2010, atunci când criza a ajuns și pe meleagurile mioritice, acest indicator a cunoscut o scădere majoră față de anul 2008, în ultimul an se observă o creștere a acestui indicator, creștere influențată pe de o parte și de această creștere a numărului firmelor cu participație străină la capital. Toate aceste lucruri spuse mai sus își regăsesc reflecția în creșterea produsului brut al României în ultimii ani în ciuda distorsiunilor provenite din partea crizei.

Ca un dezavantaj am putea menționa scăderea numărului de remitenți care odată participau masiv la creșterea bugetului țării noastre, acum numărul șomerilor români de peste hotare fiind foarte mare. Un alt dezavantaj, poate cel mai mare în opinia mea, este combinația care s-a format între recesiunea economică prin care trecea România și criza Zonei Euro, combinație care a zdruncinat puternic țara noastră, dar care a început să își revină datorită măsurilor de austeritate luate de autoritățile de la București în completarea celor stabilite de Comisia Europeană și de Fondul Monetar Internațional, măsuri care au stârnit nemulțumirea poporului.

La sfârșitul acestei lucrări am prezentat o serie de măsuri propuse pentru ieșirea din această situație, măsuri ce eu cred că ar deveni fezabile dacă ar exista o mai mare disciplină la nivelul statelor membre. Ca și critică adusă acestor soluții s-ar putea aminti lipsa voinței unor anumite grupuri de interese la nivel european de a implementa aceste măsuri cât mai curând și cât mai corect.

Pentru o diseminare cât mai bună și mai largă a rezultatelor obținute am publicat șase articole publicate în reviste indexate ISI Proceedings, 15 articole de categorie B+ și indexate în baze de date internaționale, precum și două articole publicate în reviste neindexate. De asemenea, am în curs de publicare un articol de categorie B+ și BDI supus evaluării ISI Proceedings, precum și un articol susținut la o conferință a tinerilor doctoranzi. Menționez faptul că printre acestea se numără două articole la o revistă de specialitate din străinătate.

Ca și recomandare pentru viitor, aș dori să adâncesc cercetarea fenomenului de dezintegrare monetară prin analizarea efectelor acesteia asupra sectorului de comerț exterior al Zonei Euro.

ANEXA I

CHESTIONAR PRIVIND PERCEPȚIA CETĂȚENILOR EUROPENI ASUPRA CREDIBILITĂȚII BĂNCII CENTRALE EUROPENE

1. Ați auzit de Banca Centrală Europeană?

a. Da

b. Nu

2. Cât de importantă este, în opinia Dumneavoastră, credibilitatea pentru Banca Centrală Europeană?

a. Deloc

b. Foarte puțin importantă

c. Puțin importantă

d. Destul de importantă

e. Importantă

f. Foarte importantă

3. După părerea Dumneavoastră, care considerați că este gradul de legătură între conceptele de credibilitate și menținere a stabilității prețurilor?

a. Nici o legătură

b. Foarte puțin legate

c. Puțin legate

d. Destul de legate

e. Legate

f. Foarte legate

4. În următorul tabel vă rog să bifați nota pe care o considerați corespunzătoare din dreptul fiecărei afirmații, care explică de ce credibilitatea este importantă pentru Banca Centrală Europeană, ținând cont că 1 este nota cea mai mică, iar 5 nota cea mai mare.

5. În următorul tabel vă rog să bifați nota pe care o considerați corespunzătoare din dreptul fiecărei afirmații, care ar putea stabili sau crea credibilitatea Băncii Centrale Europene, ținând cont că 1 este nota cea mai mică, iar 5 nota cea mai mare.

6. În următorul tabel vă rog să bifați nota pe care o considerați corespunzătoare din dreptul fiecărei bănci, ținând cont că 1 este nota cea mai mică, iar 5 nota cea mai mare.

7. Scrieți mai jos care este țara de proveniență a Dumneavoastră.

……………………………………………………………………………………………………

8. În ce categorie de vârstă vă încadrați?

a. 18-25 ani

b. 26-35 ani

c. 36-45 ani

d. 46-55 ani

e. peste 55 ani

9. Care sunt ultimele studii absolvite de Dumneavoastră?

a. Studii primare

b. Studii gimnaziale

c. Școală profesională

d. Studii liceale

e. Studii superioare universitare

f. Studii superioare postuniversitare

g. Altele: …………………………………………..

10. Vă rog să menționați care este domeniul în care activați la acest moment:

a. Economic

b. Organisme guvernamentale

c. Organisme ale Uniunii Europene

d. Sănătate

e. Apărare națională

f. Educație

g. Cultură

h. Student/Masterand/Doctorand

i. Altul: ………………………………………….

11. Vă rog să menționați care este sexul Dumneavoastră:

a. Feminin

b. Masculin

Vă mulțumesc pentru timpul acordat!