Cercetari de Cultivare a Fasolei

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” CONSTANȚA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE NATURII ȘI ȘTIINȚE AGRICOE

SPECIALIZAREA AGRICULTURĂ

LUCRARE DE DIPLOMĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

CONF. UNIV. DR. ING. LILIANA PANAITESCU

ABSOLVENT

ZBURLEA ANDREEA

CONSTANTA 2016

CERCETARI PROPRII PRIVIND BIOLOGIA, ECOLOGIA SI TEHNOLOGIA DE CULTIVARE LA FASOLE (PHASEOLUS VULGARIS L.) IN CONDITIILE LOTULUI DIDACTIC AL LABORATORULUI DE FITOTEHNIE AL FACULTATII DE STIINTE ALE NATURII SI STIINTE AGRICOLE, UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN CONSTANTA

CUPRINS

CAPITOLUL I

. IMPORTANTA SI RASPANDIREA CULTURII DE FASOLE IN LUME SI IN ROMANIA

PARTICULARITATI MORFOLOGICE SI BIOLOGICE

1.2.1 RADACINA

1.2.2 TULPINA

1.2.3 FLOAREA

1.2.4 FRUCTUL

1.2.5 FRUNZA

1.2.6 PASTAIA

SOIURI DE FASOLE CULTIVATE IN ROMANIA

CAPITOLUL II

CONTRIBUTII PROPRII – 23 PAG

PARTICULARITATI BIOLOGICE LA FASOLE

DESCRIEREA MATERIALULUI BIOLOGIC (SOI DOMUS)

DESCRIEREA METODEI DE LUCRU

TEHNOLOGIA APLICATA / FOTOGRAFII PE FAZELE DE VEGETATIE

BOLILE SI DAUNATORII

REZULTATE OBTINUTE

ANALIZA COMPONENTELOR DE PRODUCTIE LA FASOLE – SOIUL DOMUS

TABELE GRAFICE

CAPITOLUL III

3.1 CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

CAPITOLUL I

IMPORTANȚĂ ȘI RĂSPÂNDIRE

Fasolea (Phaseolus vulgaris L., Fam. Papilonaceae (Fabaceae)), este o leguminoasă foarte importantă din punct de vedere nutritiv. Latinescul phaseolus, face referire încă din antichitate la fasolită, urmând mai târziu să fie denumită fasolea propriu-zisă, originară din America. Are ca origini țările Peru și Mexic, având nevoie de aceleași condiții pedo-climatice la fel ca porumbul. Fasolea a fost adusă în Europa abia în secolul al XVI lea de către spanioli și portughezi, urmând a se extinde în Franța, Spania, Germania și Țările de jos.

Leguminoasele, precum și fasolea, îndeplinesc o funcție aparte, aceea că au capacitatea de a utiliza azotul atmosferic în producerea componentelor proteice, în urma simbiozei cu bacteria fixatoare de azot Rhizobium sp. în nodozități și îmbogățesc solul în acest element, reducând nevoia de aplicare a îngrășămintelor la planta ce urmează să fie semănată. (tabel 1)

Deși, aceste plante au o importanță remarcabilă pentru valoarea lor nutritivă, dar și pentru impactul pozitiv asupra mediului și beneficiile agrotehnice, utilizarea acestor culturi în sistemele agricole românești, este relativ limitată în comparație cu alte zone de pe glob. Astfel, din totalul suprafeței arabile a Uniunii Europene, numai 1,9 % reprezintă leguminoasele pentru boabe, comparativ cu Statele Unite ale Americii, unde suprafețele ocupate cu aceste specii, reprezintă 17 % din totalul suprafeței arabile.

În urma statisticilor elaborate de Uniunea Europeană, producția de proteină s-a ridicat în 2008 – 2009 la aproximativ 5,7 mil. tone și au fost consumate, din cantitatea totală, cca. 23 mil. tone de proteine, înregistrând deci, un deficit proteic de cca. 76%.

În România, leguminoasele pentru boabe cuprind circa 10 specii, unele cu importanță economică (mazăre, fasole, soia, năut, linte), altele cultivate pe suprafețe restrânse și cu semnificație zonală (de exemplu, bob, arahide, fasoliță, lupin alb, lupin galben, latir).

Suprafețele semănate cu leguminoase pentru boabe au fost destul de fluctuante în ultimii cincizeci de ani, astfel aproximativ “194 mii ha în anul 1963; 672 mii ha în anul 1987; 250 mii ha în anul 1992; Suprafața mondială cultivată cu fasole în anul 2008 a fost de 26,47 mii. hectare, iar în anul 2009 de 25,1 mii ha.

Producția medie mondială a fost de 770 kg boabe/ha în 2008 și de 782,3 kg boabe/ha în 2009. Printre țările mari cultivatoare de fasole se menționează: India, Brazilia, Mexic, China.. “In 2013 s-au cultivat 125 mii ha (din care, 67 mii ha soia, 21 mii ha fasole, 30 mii ha mazăre)”. (Gh.V.Roman, 2015).

De mult timp, fasolea a fost denumită ,,carnea oamenilor săraci", datorită conținutului ridicat al boabelor în proteine de foarte bună calitate, bogate în aminoacizi esențiali (lizină, arginină, triptofan).

Fasolea se cultivă pentru păstăile sale care se întrebuințează în stare tânăra (neajunse la maturitate fiziologică), la preparare unor mâncăruri. În aceeași faza se întrebuințează la fabricarea conservelor.

Păstăile verzi de fasole prezintă o valoare energetică ridicată, cca.40 de calorii, cantități mari de hidrați de carbon 5,5% , substanțe albuminoide 2,9%, vitamina a, acid ascorbic 15 mg la 100g, carotină 0,33 mg la 100g.

Boabele uscate de fasole conțin 23-25 % substanțe proteice,45 % hidrați de carbon, precum și vitamine A, B, C, din care cauza dau o valoare alimentară foarte ridicată.

TABEL 1 – Conținutul mediu în elemente nutritive la planta de fasole.

1.2 PARTICULARITATILE MORFOLOGICE SI BIOLOGICE ALE FASOLEI PENTRU BOABE

Stadiul de planta al fasolii este reprezentat inca de la germinare pana la aparitia frunzelor adevarate, care se mai numesc si frunze tulpinale.

Fasolea are germinatie epigeica, ceea ce inseamna ca, cotiledoanele ies la suprafata solului cu ajutorul axei hipocotile care se alungeste mult. Acestea devin orizontale la suprafata solului, culoarea lor devenind verzuie si servesc o perioada de timp limitata la asimilatia substantelor nutritive, pana la aparitia primelor frunze de la nivelul cotiledoanelor. Axul principal al plantei se alungeste pana la aparitia primelor frunze la baza acestuia, purtand numele de epicotil.

Aparitia primelor frunze are loc la interval de doua- trei zile si ca pozitionare fata de cotiledon, sunt diametral opuse. Primele doua frunze aparute poarta denumire de frunze primare, acestea fiind ovale, ascutite la varf, aproape opuse, cordate la baza si sunt lipsite de stratul ceros. Dimensiunea lor este in stransa legatura cu marimea boabelor, iar culoarea frunzelor primare si axei hipocotile este in corelatie cu culoare tegumentului semintelor, in general avand o culoare verde, intalnita in mare parte la soiurile cu bobul alb sau slab colorat.

La soiurile de fasole cu boabe de culori inchise, negre, brune, rosii sau pestrite, axa hipocotila este colorata in purpuriu pe toata lungimea sau numai in vecinatatea solului. Culoarea purpurie are diferite nuante mai deschise sau mai inchise pana la violet in special la soiurile cu boabe de culoare neagra. Frunzele primare, la soiurile cu boabe colorate, mai ales cele in negru sau pestrite cu negru, au o culoare verde inchis cu nervurile purpurii, culoare care uneori trece si pe petiol.

1.2.1 RADACINA

Leguminoasele pentru boabe, printre care si fasolea, au rădăcina principală pivotantă, de cele mai multe ori foarte viguroasă, cu numeroase ramificații. Marea masă a rădăcinilor se află în stratul superficial al solului, adâncimea până la care pătrunde sistemul radicular fiind diferită de la specie la specie. Radacinile laterale ale fasolii sunt destul de lungi si subtiri.

In embrion exista o radacina principala care se dezvolta odata cu germinarea si cresterea plantei si care alcatuieste pivotul de pe care se desprind radacinile secundare. Acestea nu se deosebesc prea mult ca grosime si lungime de radacina principala, ceea ce face ca radacina sa se asemene cu radacinile semifasciculare.

Majoritatea radacinilor secundare se gasesc in stratul de sol de 0-25cm. In functie de conditiile pedologice, agrometeorologice si biologice ele se pot dezvolta si pe adancimi mai mari ale solului, ajungand pana la 75-80cm. O caracteristica ce face parte din biologia sistemului radicular al plantei de fasole, este aceea ca are o capacitate mica de regenerare, iar din aceasta cauza plantele suporta greu transplantarea. Asupra dezvoltarii plantei de fasole se exercita o serie mare de functii, ce ajuta planta sa se dezvolte prin intermediul sistemului radicular. Gradul de dezvoltare al radacinilor ocupa cel mai important loc in asimilarea de elemente nutritive si apa din sol de care planta are nevoie. Tot prin intermediul sistemului radicular se realizeaza si transformarea sarurilor minerale absorbite din sol, pentru buna desfasurare a metabolismului plantei.

La absorbtia elementelor nutritive din sol participa doar radacinita alba, iar pe masura ce radacina propriu-zisa imbatraneste, ea devine bruna, se suberifica si absortia elementelor nutritive inceteaza, aceasta indeplinind mai departe rolul de conducator al elementelor nutritive si dar si rol de depozitarea si transformare al unor produse de metabolism.

Perisorii radiculari si portiunile de radacini nesuberificate care aprovizioneaza planta cu apa si hrana sunt in contact foarte strans cu cele mai mici particule de sol, acestia fiind foarte sensibili la conditiile nefavorabile din sol. Numarul perisorilor radiculari se reduce, iar radacinile tinere se suberifica repede, reducandu-se astfel suprafata de absortie pentru intreaga planta.

Acumularea de substanta uscata se face mai lent in prima parte a vegetatiei si se produce cu intensitate ridicata spre parte a doua a vegetatiei.

Dezvoltarea sistemului radicular este si o caracteristica de soi, aceasta fiind influentata foarte mult de conditiile biologice ale solului. Continutul de umiditate din sol determina dezvoltarea sistemului radicular intre anumite limite specifice soiului.

Rădăcini la fasole

(după Zamfirescu, 1965.)

1.2.2 TULPINA

In general,fasolea are o tulpina relativ groasa la baza, fara a fi rigida. In partea superioara are o forma cilindrica.. Pe suprafata tulpinii se gasesc numerosi perisori, in functie de tipul de fasole-pitica sau urcatoare se prezinta si aspectul morfologic al tulpinei.

La soiurile cu tulpină urcătoare (volubila), lungimea depășește 1 – 4 m, tulpina răsucindu-se în jurul suportului de la dreapta spre stanga. Soiurile urcătoare necesită suporți și nu este favorizata cultivarea pentru cultura mare. Soiuri oloage sau pitice au portul erect, iar înălțimea nu depășește 30 – 50 cm, acestea se pretează bine pentru cultura mare. Soiurile semivolubile sau semiurcătoare au caractere plasate între caracterele celor două forme descrise anterior (urcatoare – pitice).

Diferentierea intre tulpina formelor pitice si urcatoare incepe sa apara la cateva zile dupa aparitia primelor frunze adevarate cand la formele urcatoare se diferentiaza o tulpina subtire. Lungimea, diametrul tulpinei dar si numarul de ramificatii sunt in continua crestere de la rasarire pana la formarea pastailor.

Intensitatea acumularii de substanta uscata creste in a doua perioadade vegetatie.cresterea tulpinii si depunerea de substanta uscata este conditionata de o serie de factori cum ar fi: soiul, umiditate din sol, hrana, substantele nutritive. Lipsa apei in sol in perioada cresterii vegetative afecteaza cresterea in lungime a tulpinii si numarul de ramificatii, iar lipsa apei in perioada infloririi inhiba cresterea in greutate. Gradul in care este afectata cresterea in lungime si greutatea tulpinii in functie de lipsa apei din sol depinde si de ereditatea fiecarui soi de fasole.

Culoarea tulpinei este in general verde in perioada de vegetatie sau galben-bruna la maturitate. La fasolea cu boabe negre sau pestrite,tulpinile si lastarii in perioada de vegetatie pot avea o pigmentatie purpurie. Aceasta culoare se poate mentine tot timpul sau se atenueaza la unele forme pana la disparitie catre maturitate.

1.2.3 FRUNZA

Pe parcursul intregii dezvoltari ontogenetice, de la samanta si pana la fructificare, fasolea formeaza trei tipuri de frunze, care se deosebesc prin forma, functia si pozitia lor pe tulpina. Cele trei tipuri de frunze sunt: frunzele embrionare (cotiledonale), frunzele primare si frunzele adevarate. Sunt primele frunze ale plantei,care apar inca din embrionul semintei. Ele se formeaza din meristemul nediferentiat al embrionului constituind una din componentele lui. Cotiledoanele se afla dezvoltate inainte de germinarea semintei. La fasole ele sunt groase si carnoase si servesc drept organe de depozitare.

Frunzele primare apar la cateva zile de la rasarirea plantelor si deasupra cotiledoanelor pe axul tulpinal la 1-4 cm. Frunzele primare la fasole sunt in numar de doua asezate aproape diametral opus. Ele sunt frunze simple, la care limbul foliar este format dintr-o singura piesa, care se prinde de tanara tulpina prin intermediul petiolului. Frunzele sunt pețiolate, trifoliate, cu foliolele mari, cordiforme, acoperite de numeroși perișori.

Frunzele adevarate la fasole care apar pe tulpina si ramificatii au principalul rol asimilator in perioada de vegetatie. Aparitia lor are loc la cateva zile dupa frunzele primare. Frunzele adevarate sunt frunze palmat compuse, alcatuite dintr-un petiol comun denumit rahis pe care sunt dispuse trei foliole.

Stadiile de dezvoltare la fasole.

1.2.4 FLOAREA

Florile sunt grupate in inflorescente racemoase (de tip ciorchine), scurte, cate doua-opt perechi la un loc. Floarea este pe tipul cinci si este zigomorfa, adica petalele nu sunt egale. Caliciul este format din cinci sepale, in parte unite. Corola are cinci petale, in care una este mai mare si se numeste stindard sau vexil. Alte doua sunt asezate lateral fata de planul de simetrie al florii si se numesc aripioare. Acestea au in general o forma ovala sau oblica. Doua dintre petale sunt concrescute si formeaza asa numita luntrita (carena), aceasta avand o forma liniara inconvoiata si poate fi dispusa in spirala sau in forma de pinten lung.

Staminele sunt in numar de zece, din care in mod obisnuit noua sunt unite prin filamentele lor si una libera (androceu,diadelf). Ovarul are pozitie superioara. Gineceul este monocapelar. Staminele au o asezare hipogina adica la baza ovarului. Fecundarea este in general automogama, dar nu sunt excluse cazurile de alogamie, in partea determinata de o protejare slaba a pistilului de carena. Polenul si stigmatul ajung la maturitate inainte de deschiderea florii si fecundarea are loc cu floarea inchisa.

Infloritul la fasole.

1.2.5 FRUCTUL

Este denumit pastaie sau leguma si este o carpela modificata. Din punct de vedere botanic este un fruct uscat unicarpelar, unilocular si polisperm, care se deschide prin doua linii, una reprezinta linia de sudura a carpelei si a doua de-al lungul nervurii mediane a carpelei. Partile in care se desface pastaia se numesc valve si sunt in numar de doua. Pastaile se caracterizeaza prin forma, culoare si structura specificafiecarei specii si soi de fasole. Forma pastailor este in corelatie cu forma semintelor. In pastaile lungi se intalnesc de obicei boabe lunguiete, in pastaile scurte boabe rotunjite iar in pastaile turtite, boabe turtite. La pastaile nemature forma se determina cand au ajuns in deplina lor lungime, iar boabele nu depasesc un milimetru in diametru pentru a nu se produce deformarea pastailor. In acest stadiu se pot stabili urmatoarele forme depastai: pastai drepte sau curbe, pastai rotunde sau eliptice in sectiune, pastai inguste sau late. Pastaile pot fi de culoare galbena sau verde.

SOIURI DE FASOLE CULTIVATE

Conform statisticilor realizate de Institutul de Stat pentru testarea si inregistrarea soiurilor si elaborate in Catalogul Oficial al soiurilor de plante de cultura din Romania, exista o varietate de soiuri de fasole cultivate la noi in tara. Exista mai multe soiuri de fasole, in functie de insusirile morfofiziologice ale plantei, astfel sunt soiuri de FASOLE DE CÂMP – Phaseolus vulgaris L. (French Bean), FASOLE PITICĂ DE GRĂDINĂ – Phaseolus vulgaris L. var. nanus (L.)Aschers (Dwarf French Bean), FASOLE URCĂTOARE DE GRĂDINĂ – Phaseolus vulgaris L.. var.vulgaris (L.) (Climbing French Bean), FASOLE MUNG – Vigna radiata (L.) R. Wilczek (Mung bean), FASOLIȚĂ – Vigna unguiculata (L.)Walp. subsp.sesquipedalis (L.) (Cowpea).

Tabel 2 – FASOLE DE CÂMP – Phaseolus vulgaris L. (French Bean)

Tabel 3 – FASOLE PITICĂ DE GRĂDINĂ – Phaseolus vulgaris L. var. nanus (L.)Aschers (Dwarf French Bean), cu pastaia galbena.

Tabel 4 – FASOLE PITICĂ DE GRĂDINĂ – Phaseolus vulgaris L. var. nanus (L.)Aschers (Dwarf French Bean), cu pastaia verde.

Tabel 5 – FASOLE URCĂTOARE DE GRĂDINĂ – Phaseolus vulgaris L.. var.vulgaris (L.) (Climbing French Bean), cu pastaia galbena.

Tabel 6 – FASOLE URCĂTOARE DE GRĂDINĂ – Phaseolus vulgaris L.. var.vulgaris (L.) (Climbing French Bean), cu pastaia verde.

Tabel 7 – FASOLIȚĂ – Vigna unguiculata (L.)Walp. subsp.sesquipedalis (L.) (Cowpea).

În perioada anterioară omologării primelor soiuri autohtone ameliorate, în țara noastră se cultivau îndeosebi soiuri și populații locale de fasole pentru boabe, cele mai importante fiind Măruntă de Transilvania, Ialomițeană, Oușoară de Moldova, Cealî de Dobrogea și Fasole de Banat. Dintre acestea, Cealî de Dobrogea s-a menținut mulți ani în cultură fiind foarte bine adaptat condițiilor din Dobrogea și zona limitrofă.

Fasolea de Banat s-a remarcat printr-o mai mare plasticitate ecologică, dar și o productivitate mai ridicată, fiind omologată în anul 1953 și servind ulterior ca martor pentru materialul de ameliorare și pentru primele soiuri de fasole create în țara noastră.

Crearea soiurilor Orizont, Premial și Avans, acesta din urmă fiind încă înscris în Catalogul Oficial, a reprezentat o etapă distinctă în ameliorarea fasolei din țara noastră.

Deși erau soiuri foarte productive, prezentau deficiențe majore în privința rezistenței la principalele boli, și în special la arsura bacteriană, ceea ce determina mari fluctuații de producție de la un an la altul și de la o localitate la alta (S e v e r i n și colab., 1979).

Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, în perioada următoare s-a pus un accent deosebit pe crearea de soiuri cu rezistență genetică la principalele boli ale fasolei, fiind inițiat un amplu program de hibridări între cele mai valoroase soiuri și linii de fasole autohtone și soiuri din colecția mondială de germoplasmă, care dețineau genele de rezistență la boli.

În perioada 1995-2005 (tabelul 1) au fost înregistrate soiurile de fasole Diva (Florena), Vera, Bianca și Liza (Lizica). ĺn general sunt soiuri cu bobul mic spre mediu, productive, cu calități culinare deosebite, cu toleranță de la medie spre bună la secetă și bacterioze.