Cercetarea ȘI Interpretarea LA Fața Locului A Urmelor DE Mâini ȘI Picioare

CUPRINS

INTRODUCERE

Evoluția Criminalisticii în țara noastră, se cuvine subliniat faptul că, încă de la apariția acestei științe la sfârșitul secolului al XIX-lea, au existat preocupări efective ale unor oameni de știință în sensul elaborării și introducerii de elemente de criminalistică în procesul judiciar, remarcabile prin originalitatea lor.

În 1879, în România începe să fie practicată fotografia judiciară, ceea ce a situat țara noastră pe unul dintre primele locuri în Europa în domeniul Criminalisticii.

Primul serviciu de identificare judiciară se înființează în anul 1895, serviciu ale cărui rezultate au fost mai puțin notabile din cauza folosirii unui sistem relativ greoi de identificare, constând într-o fișă antropometrică, care conținea și impresiunile primelor patru degete de la mâna dreaptă, inclusiv fotografia din față și din profil a infractorului. Pentru perfecționarea procesului de identificare s-a recurs la dactiloscopie și, în anul 1909, prof.dr. Mina Minovici, pe baza cercetărilor proprii, obține primele rezultate în descoperirea infractorilor după urmele mâinii.

Alături de dezvoltarea dactiloscopiei, se întreprind studii vizând inițierea unor metode de cercetare criminalistică a falsurilor în înscrisuri și de identificare a persoanei după scris. Sunt demne de amintit, în acest sens, lucrarea dr. Ștefan Minovici, ,,Falsul în documente și fotografia în serviciul justiției" (1900) sau ,,Tratatul de grafologie și expertiză în falsuri" (l910) al criminalistului Mihai Moldoveanu.

Elaborarea primului tratat românesc de Medicină legală, în anul 1904, de către prof.dr. Nicolae Minovici, a servit și promovării unor elemente de criminalistică, întrucât o parte a lucrării se referea la procesul de identificare pe baza fotografiei, semnalmentelor, a urmelor digitale și a urmelor de picioare.

După primul război mondial, oameni de știință ca Henri Stahl și Mihail Kernbach se apleacă cu atenție asupra posibilităților de perfecționare a expertizei grafice și a falsului în înscrisuri.

Începând cu anul 1930, activitatea în domeniul criminalisticii devine mai complexă, fiind aprofundată cercetarea științifică în traseologie, dactiloscopie și balistică judiciară. Rezultatul acestor cercetări a făcut obiectul lucrării ,,Elemente de poliție tehnică", publicată de dr. Constantin Țurai în anul 1937.

În primii ani postbelici, paralel cu asigurarea unei dotări corespunzătoare a organelor de cercetare și urmărire penală, se înființează institute și laboratoare de specialitate în preocupările cărora au intrat nu numai problemele practice, dar și cercetarea științifică criminalistică. Amintim în acest sens înființarea în 1956 a Institutului de Criminalistică al Procuraturii Generale și în 1958 a Laboratorului central de expertize criminalistice de pe lângă Ministerul Justiției, laborator ce își constituise și structuri interjudețene la București și Cluj. Un alt moment important este marcat în anul 1968 prin înființarea Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Miliției.

Până în anul 1980, rezultatul cercetării științifice și, în general, al activității acestor instituții se concretizează într-un număr de lucrări de specialitate, cu un caracter aplicativ. Ulterior însă, din cauza uzurii fizice și morale a mijloacelor tehnico-științifice, a lipsei de interes manifestat de vechiul regim, rezultatele au fost mai puțin notabile, întreg domeniul investigației criminalistice intrând într-un con de umbră.

Secolul XXI începe să se definească prin introducerea treptată a celor mai moderne metode de investigație, în special sub aspect tehnico-științific, paralel cu o restructurare a organizării laboratoarelor de specialitate și, mai ales, a sistemului de urmărire penală.

Lucrarea cu titlul ,,Cercetarea criminalistică a urmelor” cuprinde cinci capitole: Capitolul 1 – Identificarea persoanelor după urmele formate de corpul uman, Capitolul II – Identificarea dactiloscopică; tehnici de cercetare a urmelor papilare , Capitolul III – Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de mâini și picioare, Capitolul IV – Cercetarea urmelor de dinți și de buze și ale altor părți ale corpului uman și Captolul V – tipologia investigării principalelor urme biologice de natură umană.

Am încheiat lucrarea cu Concluzii și propuneri de Legea ferenda unde am precizat că nu numai urmele digitale sau cele create de picioare, dar chiar și părul său, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte pe care le-a lăsat, vopseaua pe care a zgâriat-o, sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia – toate acestea și multe altele vor fi mărturie tacută împotriva infractorului. Acestea sunt probe ce nu uită. Ele nu se tulbură de emoția clipei. Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot depune mărturii mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greșită. Numai eroarea factorului uman în descoperire, studiere și înțelegere poate să-i diminueze valoarea.

Bibliografia folosită pentru atingerea scopului acestei lucrări cuprinde o gamă largă de tratate, cursuri, monografii ale unor autori români și străini în egală măsură, dar și articole de specialitate, practică judiciară făcându-se referire la informațiile culese cu ajutorul site-urilor de internet sau specialiștilor din cadrul Ministerelor de Justiție și Ministernul de interne din România și din alte țări.

CAPITOLUL I

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ URMELE FORMATE DE CORPUL UMAN

1.1. Noțiunea de urmă a infracțiunii

Majoritatea faptelor aparținând oamenilor se reflectă în transformările produse în mediul în care se desfășoară. La fel, orice act ilicit produce transformări obiectivate, sub raport criminalistic, în urme ale infracțiunii. Pornind de la această realitate, investigațiile criminalistice, destinate descoperirii infracțiunilor și identificării autorilor acestora, au drept fundament științific principiul potrivit căruia săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală determină modificări în mediul înconjurător.

Reputatul criminalist francez, Edmond LOCARD, afirma: ,,este imposibil pentru un răufăcător să acționeze și mai ales să acționeze cu intensitatea pe care o presupune acțiunea criminală, fără să lase urme ale trecerii sale”.

Potrivit principiului enunțat mai sus și unanim admis în literatura de specialitate, prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte penale, între faptă și reflectarea ei materială existând un raport de cauzalitate.

Din interpretarea acestei definiții este evident că noțiunii de urmă i se atribuie un înțeles oarecum mai larg, mai apropiat de ceea ce se întâlnește în practica judiciară. Astfel, producerea unei modificări nu este limitată în exclusivitate la persoana autorului faptei (sau ia mijloacele folosite), ea putând aparține în egală măsură și subiectului pasiv al infracțiunii. De pildă, petele de sânge sau firele de păr ale victimei găsite pe îmbrăcămintea agresorului sunt urme care fac dovada contactului direct dintre cei doi, împrejurare de natură să conducă ia implicarea persoanei suspecte în cauza cercetată sau la includerea în cercul de bănuiți.

Accepțiunea relativ mai largă a noțiunii de urmă a infracțiunii se desprinde și din faptul că modificarea nu poate fi privită numai ca un rezultat al contactului fizic dintre diverse părți ale corpului autorului sau instrumentele folosite și victimă, ori dintre aceasta și elemente ale spațiului în care s-a săvârșit fapta. Dacă în timpul comiterii infracțiunii s-au imprimat zgomotele și dialogul dintre persoanele implicate, ne aflăm în prezența unui mijloc material de probă important, așa cum prevăd dispozițiile art.94 și 95 C.pr.pen., întrucât poartă o urmă evidentă a faptei săvârșite, deși este o urmă sonoră și nu o urmă de mână, de dinți sau de sânge.

Referitor la definirea noțiunii de urmă a infracțiunii, în literatura de specialitate au fost exprimate opinii asemănătoare sau apropiate. Astfel, potrivit unor opinii, urme ale infracțiunii sunt considerate ,,totalitatea1 elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârșirea infracțiunii”, sau ,,cele mai variate schimbări care.pot interveni în mediul înconjurător, ca rezultat al acțiunii infractorului”.

Într-o altă opinie, urma este interpretată, într-un sens larg, ca ,,Schitibare, ce intervine în mediul înconjurător, ca rezultat al activității nemijlocite a omului, și care, sub un aspect sau altul, interesează cercetarea criminalistică”; și tot același autor interpretează urma, într-un sens restrâns, ca ,,o reproducere a construcției exterioare a unui obiect pe suprafață sau în volumul obiectului cu care a venit în contact nemijlocit”.

Alfredo Niceforo a dat o definiție simplă și clară urmei, în timp ce alți autori au optat pentru o formulare destui de cuprinzătoare care, în fond, învederează aceleași elemente: constituie urmă ,,orice modificare materiala produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta și elementele componente ale mediului unde își desfășoară activitatea infracțională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la stabilirea faptei, identificarea, făptuitorului, a mijloacelor folosite și la lămurirea împrejurărilor cauzei”. Se poate constata că, indiferent de exprimare, sintetică sau mai largă, punctele de vedere cu privire la definirea urmei au fost relativ apropiate.

Domeniul tehnic al investigației criminalistice care se ocupă cu cercetarea urmelor este cunoscut și sub denumirea de Traseologie. În sensul său larg, așa cum a fost consacrat, termenul traseologie circumstanțiazâ îndeosebi examinarea urmelor create prin reproducerea construcției exterioare a corpurilor sau obiectelor (urme de mâini, de picioare, urme ale instrumentelor de spargere, ale armelor ș.a.). în sens restrâns, examinările traseologice vizează urmele de instrumente sau agenți vulnerând.

1.2. Criterii de clasificare a urmelor infracțiunii

Clasificarea generală a urmelor faptelor penale se face după o serie de criterii, care diferă în funcție de factorii sau elementele de diferențiere avute în vedere de autorii de specialitate, de destinația sau de întinderea lucrării în care sunt abordate, precum și de importanța ei pe plan teoretic și practic.

Pentru o înțelegere mai exactă a evoluției concepțiilor asupra acestor categorii de reflectări ale actelor infracționale, menționăm, cu titlu de exemplu, câteva dintre modurile mai importante de clasificare a urmelor infracțiunii: într-o opinie mai veche, promovată de criminaliștii francezi, clasificarea era făcută în amprente (digitale, corporale, de îmbrăcăminte, de animale etc.), între care amprentele papilare ale corpului uman ocupau o poziție privilegiată și, în urme, extrem de variate (obiecte lăsate de infractor, instrumente de spargere, fire de păr etc.). De asemenea, se face distincția între urme și pete.

În literatura noastră de specialitate, urmele sunt împărțite în două mari categorii: ,,urme formate prin reproducerea construcției exterioare a obiectelor (urme de mâini, picioare, îmbrăcăminte, instrumente de spargere”) și ,,urme formate ca resturi de obiecte și de materii organice și anorganice (resturi de îmbrăcăminte, de alimente, de fumat, de vopsea, pete organice etc. La rândul lor, acestea se subdivid, în funcție de procesul de mișcare în care s-au format și de modificările aduse suportului lor.

Într-o lucrare destinată specialiștilor poliției, criteriile de clasificare a urmelor se ridică la cinci: factorul creator (om, animale ș.a.), esența lor (urme formă, materie și poziționale), mărimea (macro- și micro urme), posibilitățile de identificare (urme care servesc la lămurirea unor împrejurări ale faptei, la stabilirea apartenenței de gen și urme care permit identificarea factorului creator de urmă).

Alți autori, raportându-se la criteriul valorii de identificare (criteriu pe care îl considerăm demn de luat în seamă), le clasifică în urme indeterminante și urme determinante. Primele pot fi de natură chimică, de origine biologică sau nebiologică (sol, vopsea, metale etc.) și se caracterizează prin aceea că nu indică relația cu autorul. Spre deosebire de această categorie, urmele determinante, de natură fizică, produse prin apăsare, frecare sau smulgere, conservă relația interpretabilă cu omul sau obiectul căruia îi aparțin, permițând astfel identificarea.

Clasificarea urmelor după diferite criterii are drept scop creșterea gradului de precizie și claritate al formulării concluziilor cercetărilor criminalistice în soluționarea cauzelor penale, parchetele și instanțele de judecată fiind chemate să vegheze la realizarea acestui deziderat.

În esență, criteriile generale de clasificare a urmelor sunt cele de mai jos.

a. Factorul creator de urmă. Raportat la acest prim criteriu, factorii care au determinat apariția urmei pot fi diverși: corpul omului, obiecte sau instrumente, animale, fenomene cum sunt incendiul, explozia. Alăturat acestui factor, în literatura de specialitate se mai întâlnește și o clasificare în funcție de factorul primitor de urme (om, obiect, animal ș.a.). Această ultimă clasificare are mai curând o finalitate teoretică, întrucât atunci când se examinează, de pildă, urma unui proiectil (în calitatea sa de factor creator de urme) în corpul uman, ea se face în legătură cu modificările produse în țesuturi, deci în ceea ce este denumit factor primitor.

b. Tipul sau natura urmei, în funcție de acest al doilea criteriu general, clasificarea poate fi realizată în funcție de mai multe repere, cum ar fi, de pildă, cele al vizibilității, ori al mărimii. Astfel:

– Urme care reproduc forma suprafeței de contact a obiectului creator, ca de exemplu, urmele de mâini, de picioare, urmele instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport etc.

– Urme sub formă de pete sau resturi de matern organice și anorganice, inclusiv resturi sau fragmente de obiecte (petele de sânge, firul de pâr, praful, ciobul, pilitura, pelicula de vopsea, resturile vegetale etc.), denumite generic și urme materie.

– Urme sonore (vocea, vorbirea, zgomotele obiectelor) și urme olfactive (mirosul specific al persoanelor și obiectelor), ele formând o categorie aparte de urme, în care primele sunt condiționate de prezența la locul faptei a unui mijloc de înregistrare (sau a unui martor de auditu, capabil să rețină anumite caracteristici ale vocii sau ale modului de vorbire, dar atunci nu mai putem vorbi de urme).

– Urme vizibile și urme latente, ultimele invizibile cu ochiul liber sau foarte puțin vizibile, ceea ce impune revelarea lor prin diverse metode și mijloace tehnico-științifice, cum se procedează, de pildă, în cazul urmelor de mâini.

– Macro si microurmele. Din pruna categorie fac parte majoritatea urmelor, așa cum se cunosc, iar din a doua urmele formate din particule sau resturi foarte mici de obiecte, substanțe, practic invizibile cu ochiul liber și greu de evitat de către infractor. De exemplu, praful sau scamele de pe covor, care se iau, din mișcare, pe încălțăminte și pantalon. Descoperirea și examinarea acestei categorii de urme presupune metode microanalitice.

c. Modul de formare a urmelor. Acest criteriu are în vedere, pe de o parte, raportul de mișcare în care se află la un moment dat obiectul creator și obiectul primitor de urmă, iar, pe de altă parte, locul în care se fixează urma pe obiectul primitor (la suprafață sau în adâncime). Astfel:

– Urme statice, create prin atingere, apăsare sau lovire, fără ca suprafețele de contact să se afle în mișcare una față de alta în momentul contactului. Această categorie de urme este prețioasă, prin caracterul lor determinant, întrucât redau elemente caracteristice, utile identificării, cum este cazul urmelor de mâini, de buze, de picioare ș.a.

– Urme dinamice, formate ca rezultat al mișcării de translație, de alunecare a unei suprafețe peste alta. Un exemplu tipic îl constituie urma de frânare a unui autovehicul sau urma lăsată de un clește în momentul tăierii unui belciug. Deși aceste urme nu redau cu fidelitate, în toate cazurile, detaliile caracteristice, servind de regulă numai la identificări de gen sau grup, în ipoteza celor specifice armelor de foc ele.permit identificarea pe baza striațiilor create de proiectilul și tubul cartușului, ca și în cazul urmelor instrumentelor de spargere, în care striațiile servesc la identificarea unui levier, clește, cuțit, topor etc.

– Urme de suprafață, ce se pot prezenta în două variante: urme de stratificare, formate prin depunerea unui strat de substanță (grăsime, transpirație, sânge, praf) pe suprafața primitoare a urmei și urme de destratificare, formate prin ridicarea substanței aflate inițial pe suport (de exemplu, atingerea cu mâna a unei suprafețe prăfuite).

– Urme de adâncime, specifice suporturilor sau obiectelor primitoare de urmă cu un anumit grad de plasticitate, în care se imprimă suprafața obiectului ce a format urma (de exemplu, urma de picior în pământ moale).

d. Alte criterii de clasificare a urmelor. Alăturat criteriilor de mai sus, unanim acceptate, în literatura de specialitate se mai face distincție între urmele locale și cele periferice (negative), care redau conturul obiectelor, ca și între posibilitățile oferite de urme pentru identificarea obiectului sau numai pentru stabilirea apartenenței de grup a acestuia. De menționat, de asemenea, categoria așa-numitelor ,,urme poziționale", cum sunt denumite modificările intervenite în poziția unor obiecte (scaun răsturnat, față de masă trasă, dulap deschis, veioză aprinsă).

În acest capitol ne vom opri asupra cercetării criminalistice a uneia dintre cele mai importante categorii de urme și anume urmele lăsate de un factor determinant, pe care îl denumim generic corpul uman sau, mai exact, de elementele sale anatomice. Precizăm că, atunci când ne referim la această categorie de urme, majoritatea cu valoare particulară în procesul de identificare, avem în vedere atât persoana făptuitorului sau pe alți participanți la săvârșirea infracțiunii, cât și pe victima acesteia.

Abordarea acestei problematici este concepută în următoarea succesiune: vor fi prezentate mai întâi urmele care reproduc forma acelor elemente anatomice care vin în contact cu un obiect ori suprafață oarecare, cum sunt urmele de mâini, de picioare, de dinți, de buze sau ale altor părți ale corpului, într-un capitol distinct, va fi tratată cercetarea urmelor de natură biologică umană, sânge, spermă, salivă, firul de păr, precum și urmele olfactive.

CAPITOLUL II

IDENTIFICAREA DACTILOSCOPICĂ; TEHNICI DE CERCETARE A URMELOR PAPILARE

2.1. Considerații preliminare privind desenele papilare

Necesitatea elaborării și introducerii în activitatea organelor judiciare a unor metode eficiente, fundamentate științific, de identificare a infractorilor, precum și de înregistrare a acestora, în scopul cunoașterii recidiviștilor, s-a făcut simțită încă de la începutul secolului. După primii pași ai lui Alphonse Bertitton – considerat drept unul dintre întemeietorii poliției științifice și, deci, al Criminalisticii – cu sistemul său greoi de înregistrare antropometrică, în lumea justiției s-a impus un sistem nou de identificare, bazat pe particularitățile desenului papilar al fiecărui individ.

Deși prima identificare a unui infractor pe baza urmelor digitale este atribuită englezului Henry Faulds – realizată la Tokio, în anul 1879, cu prilejul cercetării unui omor – metoda constituie rodul activității mai multor oameni de știință, mulți dintre ei medici. Apropiat acestei date și la noi în țară a fost obținut un prim succes, în anul 1896, de către dr. Nicolae Minovici, care a reușit identificarea autorului unui furt cu ajutorul urmelor de mâini.

Cercetările întreprinse o lungă perioadă de timp asupra caracteristicilor desenelor papilare și a utilității lor în identificarea persoanelor au pus bazele unei ramuri importante a:științei criminalistice, cunoscută sub denumirea de dactiloscopie. Termenul de dactiloscopie derivă din cuvintele grecești dactilos = deget și scopia = prin care se poate privi, cerceta.

În prezent, activități cum sunt, spre pildă, identificarea autorilor unor infracțiuni, depistarea recidiviștilor, ca și identificarea de cadavre necunoscute, au la bază metodele proprii acestui domeniu al Criminalistica.

Dactiloscopia este ramura Criminalisticii care se ocupă cu examinarea și clasificarea desenelor papilare, în vederea identificării persoanei, într-o formulare sintetică, C.Țurai spune despre dactiloscopie că este ,,știința privind studiul desenelor papilare”.

Desenele papilare, specifice pielii corpului omenesc, aflate la nivelul degetelor, palmei și tălpii piciorului (plantă), cunoscute sub denumirea de dermatoglife, sunt formate din sistemul liniilor paralele ale crestelor papilare, separate între ele de șanțurile papilare. Crestele papilare redau relieful neregulat al papilelor dertnice, aflate la linia de legătură dintre cele două straturi principale ale pielii, dermă și epidermă, dintre care ultimul, aflat la suprafață, cunoaște un permanent proces de descuamare.

În vârful crestelor papilare se găsesc orificiile sudoripare sau porii, prin care este secretată sudoarea. Formată din apă, săruri minerale și substanțe organice, sudoarea reprezintă unul dintre elementele importante de formare a urmelor pe suprafețele cu care pielea a venit în contact.

Raportat la valoarea de identificare, motivul esențial care a condus la folosirea desenelor papilare în identificarea persoanelor este acela că nu numai desenul papilar, în întregul său, ci însele crestele papilare și chiar porii prezintă elemente de specificitate, puncte caracteristice de natură să deosebească un individ de altul.

2.2. Proprietățile desenului papilar

Impunerea desenului papilar printre cele mai valoroase și importante elemente de identificare a persoanei se datorește următoarelor proprietăți:

– Unicitatea desenului papilar. Desenele papilare se deosebesc între ele prin formă și prin detalii caracteristice, al căror număr și varietate fac practic imposibilă întâlnirea a două amprente identice.

La această concluzie s-a ajuns atât prin îndelungate cercetări, cât și pe baza calculelor matematice, prin care s-a stabilit, pornind u-se de la un număr de 4 caracteristici, că posibilitatea repetării a două desene papilare cu aceleași puncte coincidente ar exista teoretic numai la 64 milioane de amprente. Dacă numărul detaliilor caracteristice se mărește, rezultatul calculului ajunge la cifre astronomice, ceea ce confirmă principiul potrivit căruia fiecare persoană este identică numai cu sine însăși și, totodată, se deosebește de toate celelalte.

– Fixitatea desenului papilar este o altă proprietate care constă în menținerea formei și detaliilor caracteristice ale desenului papilar de la formarea sa, în luna a 6-a de viață intrauterină, și până la moartea persoanei. Singura modificare, fără implicații în procesul identificării, o reprezintă creșterea în dimensiuni a amprentei, pe măsura dezvoltării corpului, fără influență asupra caracteristicilor crestelor papilare.

Această proprietate nu trebuie interpretată într-o manieră fixistă, întrucât nu se exclude posibilitatea ivirii unei anumite modificări, cum ar fi, de exemplu, apariția sau dispariția unui detaliu, fără o intervenție mecanică, chimică sau chirurgicală, modificare ce nu este de natură să determine o diferență calitativă între desenele papilare ale aceleași persoane.

– Inalterabilitatea reprezintă o altă proprietate esențială, determinată de faptul că, în mod normal, un desen papilar nu poate fi modificat sau înlăturat. Numai rănile adânci, care afectează în adâncime stratul dennic, distrugând papilele, precum și unele boli, de tipul leprei, pot duce la alterarea involuntară a desenului. Cercetările întreprinse de specialiști, dintre care unii au executat experimente pe propriile amprente digitale, au demonstrat că nici arderea cu fierul încins, cu ulei sau apă fierbinte nu este capabilă să distrugă amprentele, în fapt, însăși existența unei cicatrice este de natură să ofere un element prețios de identificare.

Numeroasele exemple desprinse din practica judiciară au demonstrat că încercările unor infractori de a-și altera desenul papilar prin frecarea de o suprafață abrazivă sau prin folosirea unei substanțe chimice corosive au rămas fără nici un rezultat, întrucât astfel nu sunt afectate papilele dermei. Au existat însă, îndeosebi în perioada prohibiției, și încercări de transplant sau de înlăturare chirurgicală, puține la număr și fără efect pe plan juridic, intervenția fiind depistată și dovedită. Spațiul nu ne permite să facem referiri la unele încercări spectaculoase de modificare a desenelor papilare, menționate de E.Hoover, ale unor gangsteri americani, în perioada anilor 1929-1933, încercări întreprinse chiar de medici corupți, însă rămase tară nici un rezultat, F.B.I.-ul reușind să-i identifice tară dificultăți .

Teoretic, nu se exclude posibilitatea unui fals de amprentă, dar acesta nu se efectuează de infractor pe sau cu propriile dermatoglife, ci printr-un transfer de amprente. Or, tocmai modul de obținere și transferare propriu-zisă a urmei face ușor detectabilă încercarea de disimulare și oferă indicii privitoare la autorul faptei.

În privința proprietăților desenului papilar, o parte din autori apreciază că acestea se reduc numai la două: unicitatea și fixitatea, inalterabilitatea fiind considerată o componentă a fixității. Credem, însă, că o distincție între cele două proprietăți este necesară pentru delimitarea stabilității naturale a desenului papilar (fixitate) de imposibilitatea modificării artificiale.

2.3. Clasificarea desenului papilar

Desenele papilare sunt caracterizate de forme variate. Din această cauză s-a impus împărțirea lor pe categorii, grupe sau tipuri, clasificare determinată de necesitatea realizării unui sistem simplu și eficace de înregistrare, în vederea identificării lor ulterioare.

Primul criteriu -îi reprezintă regiunea anatomică a corpului pe care o ocupă, respectiv regiunile digitală, palmară sau plantară, în funcție de locul pe care îl ocupă, desenele papilare ale mâinii sunt structurate după cum urmează:

– Regiunea digitală cu zonele falangetei, falanginei și falangei, despărțite de șanțurile flexorale.

– Regiunea palmară cu zonele palmară, tenară și hipotenară.

Indiferent de regiunea sau zona în care se găsesc, desenele papilare au o importanță aproape egală în identificare. Dintre acestea se disting, totuși, desenele de pe falangele, ale căror urme rămân cel mai frecvent la fața locului. Datorită particularităților lor de structură, aceste desene sunt singurele folosite în înregistrările dactiloscopice.

Crestele papilare care alcătuiesc structura desenului falangetei formează, de regulă, trei zone:

– Zona bazală, dispusă între șanțul flexoral și centrul desenului.

– Zona centrală sau nucleară, zonă ce deține ponderea cea mai mare în clasificare.

– Zona marginală, alcătuită din crestele aflate la exteriorul desenului. Locul de întâlnire al celor trei zone poartă denumirea convențională de DELTA, fiind și ea de mai multe feluri (de exemplu, delta albă, delta neagră etc.). Precizăm, însă, că nu întotdeauna, așa cum se va vedea mai jos, desenul papilar cuprinde trei zone.

Al doilea criteriu, raportat și la cel de mai sus, este impus as forma desenului din zona centrală și as poziția și numărul deltelor, după cum urmează:

a) Desenele adeltice sau de tip arc, lipsite de zona centrală.

b) Desene monodeltice sau de tip laț, în care zona centrală are efectiv forma unui laț pornind din dreapta sau din stânga desenului, de aici și subclasificarea în dextrodeltice și sinistrodeltice.

c) Desene bideltice sau de tip cerc, zona centrală fiind sub formă de cerc, de spirală, de lațuri gemene ș.a..

d) Desene polideltice sau de tip combinat, majoritatea prezentând trei delte și foarte rar patru delte.

e) Desene excepționale sau amorfe, care nu se apropie de desenele papilare obișnuite. Literatura de specialitate semnalează, astfel, un tip de desen (simian) asemănător maimuțelor, întâlnit la unii handicapați mintal, precum și un tip denumit danteliform, întâlnit în țara noastră.

2.4. Detaliile caracteristice ale desenului papilar

Pe lângă particularitățile de formă ale desenelor papilare, a căror contribuție în procesul identificării se reduce la stabilirea genului sau grupului din care face parte degetul unei persoane, amprenta digitală conține și o serie de puncte caracteristice sau detalii, de natură să permită identificarea certă a individului.

Potrivit teoriei și practicii criminalistice dactiloscopice, atât din țara noastră, cât și din străinătate, au fost stabilite un număr de aproximativ 20 de tipuri de detalii. Vom prezenta mai jos câteva detalii caracteristice, cu precizarea că determinarea acestora se face pe amprentă în sensul acelor ceasornicului, începutul fiind socotit în stânga jos. Astfel:

– capăt de creastă papilară, respectiv început de creastă, situat la stânga, și sfârșit de creastă papilară, dispus în dreapta;

– bifurcare, deci creastă papilară în două creste, și trifurcare, dacă creasta se împarte în trei creste;

– contopire simplă și contopire triplă, ce reprezintă reversul situației de mai sus;

– întrerupere în traseul crestei, pe o porțiune de cea. 2 mm;

– fragment de creastă papilară;

– butonieră, determinată de o scurtă bifurcare a unei creste, urmată de revenirea la traseul normal;

– inel, detaliu care se apropie de butonieră, fiind însă circular;

– deviere a două creste ce aveau tendința să-și unească traseul;

– intersecție a două creste papilare;

– cârlig, detaliu format de un fragment mic de creastă, atașat unei creste mai mari;

– anastomoză, creastă ce unește, sub forma unui pod, alte două creste papilare.

Într-un desen papilar digital se pot găsi în jur de 150 detalii caracteristice. Pentru identificarea unei persoane, așa cum se va vedea, este necesar să se descopere în urma de la fața locului și în impresiunea de control un număr de detalii (de regulă 12) care să corespundă nu numai ca tip, dar și ca poziție, de unde și denumirea de puncte coincidente, folosită în dactiloscopie.

Poroscopia și crestoscopia. Detaliile sau punctele caracteristice ale desenelor papilare pot fi exploatate cu succes în identificarea criminalistică, numai dacă sunt prezente într-un număr suficient sau reflectate, în condiții bune, de urmă.

Sunt frecvente împrejurările în care, la fața locului, urmele digitale se prezintă sub forma unor fragmente de creste papilare. Și în aceste cazuri identificarea este posibilă prin examinarea formei porilor și a marginilor crestelor papilare, mai bine redate de urmă. De exemplu, pentru identificarea unui fragment de urmă papilară de câțiva milimetri pătrați, revelată în condiții bune la fața locului, nu se poate recurge la un examen comparativ între urmă și impresiunea de pe fișa dactiloscopică, ridicată prin metoda clasică a cerneluirii care astupă porii. Pentru aceasta, impresiunea de comparație se obține, în linii mari, în felul următor: degetul se rulează pe suprafața unui amestec (format din ceară galbenă, colofoniu, spermanțet și seu), după care se rulează din nou, imediat, pe celuloid, pentru a se putea mări, prin proiecție, suprafața urmei.

CAPITOLUL III

CERCETAREA ȘI INTERPRETAREA LA FAȚA LOCULUI A URMELOR DE MÂINI ȘI PICIOARE

3.1.Considerații privind formarea urmelor de mâini

Operația complexă de descoperire, revelare, fixare și ridicare a urmelor de mâini de la fața locului se realizează încă de la începutul cercetării, în funcție de modul în care s-au format aceste urme.

Urma papilară, indiferent că este a degetelor, a palmei sau a întregii mâini, se formează prin contactul direct al acesteia, fie cu o suprafață, fie cu un obiect oarecare, în funcție de modul de formare, ele se pot prezenta astfel:

Urme de mâini statice sau dinamice. Valoarea cea mai mare pentru identificarea persoanei o au, bineînțeles, urmele de mâini statice, întrucât reușesc să redea cu claritate desenul papilar și detaliile sale caracteristice. Spre deosebire de urmele statice, urmele dinamice, prezentându-se sub forma unor mânjituri, pot servi în cel mai bun caz la o identificare generică.

Urme de suprafață sau de adâncime, în funcție de plasticitatea suportului primitor de urmă. De exemplu, urmele formate în chit moale, în ceară, în plastilină, în vopsea neuscată ș.a. se formează în adâncime, spre deosebire de urmele lăsate pe o suprafață dură, de genul sticlei, care sunt de suprafață.

La rândul lor, urmele de suprafață se pot forma prin stratificare, datorită depunerii de substanță aflată pe mână (sudoare, vopsea, grăsime, sânge etc.) pe suprafața atinsă, precum și prin destratificare, datorită ridicării substanței existente anterior pe obiect (praf, vopsea).

Urme de mâini vizibile sau latente, întâlnite de regulă, la urmele de suprafață formate prin stratificare. Urmele de mâini latente, contrar aparențelor, sunt în marea majoritate a cazurilor de o calitate mai bună decât urmele vizibile. Explicația constă în aceea că urmele latente se formează prin depunerea unui strat foarte subțire de substanță, capabilă să redea cu fidelitate detaliile caracteristice ale crestelor papilare și chiar al porilor.

Spre deosebire de urmele latente, urmele vizibile pot determina unele greutăți în cercetare. Pe de o parte, acestora le este caracteristic, în numeroase cazuri, un anumit grad de îmbâcsire, de acoperire a detaliilor cu substanța depusă (sânge, grăsime, murdărie). Pe de altă parte, substanța impregnată în șanțurile papilare nu numai că determină estomparea crestelor, dar poate forma ea însăși o urmă ce va reflecta traseele șanțurilor, nu ale crestelor, astfel încât pe obiect apare imaginea negativă a amprentei papilare.

O asemenea imagine poate conduce la o concluzie falsă, de neidentitate, în momentul examinării comparative a urmei digitale cu impresiunea luată persoanei suspecte, în practică, s-au întâlnit cazuri de excludere a adevăratului autor din sfera cercetării, diti cauza neconcordanței, aparent evidente, dintre urmă și impresiune. Numai inversarea fotografică a imaginii urmei a permis revenirea asupra concluziei inițiale.

Cu toată valoarea relativ redusă de identificare a unor urme vizibile, ele servesc la constatarea împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea (obiectele folosite, drumul parcurs de autor, succesiunea acțiunilor ș.a.). De asemenea, este aproape imposibil ca într-o urmă digitală vizibilă să nu existe o porțiune, un fragment exploatabil în cercetarea de identificare, aspect uneori neglijat în practică.

3.1.2. Descoperirea urmelor de mâini

Descoperirea urmelor unei infracțiuni presupune, în primul rând, o căutare sistematică a lor, în funcție de natura locului și de modul de săvârșire a faptei. Din cauza diversității deosebite de situații, de împrejurări privind maniera de comitere a infracțiunii, nu pot fi date rețete absolute de descoperire a urmelor.

Pe baza unei bogate practici existente în materie, în literatura de specialitate s-a conturat o regulă cu caracter de generalitate, conform căreia "pentru descoperirea urmelor unei infracțiuni, în cercetarea fiecărui caz, organul de urmărire penală va căuta să reconstituie mintal fiecare fază a desfășurării infracțiunii, parcurgând cu atenție, în sens direct sau invers, drumul presupus că a fost făcut de infractor".

După cum subliniază C.Țurai, căutarea urmelor papilare latente este o operație de tehnică criminalistică ce necesită atenție deosebită din partea specialistului criminalist, acesta trebuind să aibă ,,răbdarea și intuiția unui mare artist”.

Căutarea urmelor poate debuta din locul în care se presupune că a intrat infractorul, prin cercetarea clanțelor ușii, a încuietorilor, a comutatorului ș.a. Dacă s-a pătruns într-o încăpere prin spargerea geamului, cioburile acestuia păstrează în condiții bune urmele crestelor papilare, în aceleași condiții păstrează urmele obiectele de porțelan și sticlă, suprafețele metalice, mobilierul etc. însele suprafețele relativ zgrunțuroase, de genul gulerelor sau manșetelor de cămăși, pot reține urme, în condiții mulțumitoare.

Sunt situații în care cercetările preliminare pot duce la concluzia că infractorul s-a folosit de mănuși din cauza absenței unnelor papilare, cel puțin în prima fază a cercetării. Pe lângă faptul că însele aceste mănuși pot crea urme specifice, nu trebuie exclusă posibilitatea apariției unor amprente digitale spre sfârșitul drumului parcurs de infractor sau a ceea ce este numit în literatura juridică penală iter criminis. În practică, se întâlnesc cazuri în care infractorul, fiind nevoit să desfășoare o operație migăloasă, este incomodat de mănuși și le scoate automat (la căutarea prin sertare, prin rafturile unei biblioteci, prin haine, la casele de bani etc.).

Alteori, suprafața obiectului este atinsă de o porțiune a pielii palmei, neprotejată de mănușă. De exemplu, în cazul unui furt săvârșit la un magazin universal, infractorul, intenționând să ajungă la niște radiocasetofoane, a fost nevoit să mute din loc un televizor pe care a rămas o urmă a unei porțiuni din regiunea hipotenară a palmei, în ipoteza folosirii mănușilor necăptușite, sau a mănușilor chirurgicale ce permit un contact tactil mai bun, nu trebuie exclusă posibilitatea descoperirii amprentelor în interiorul acestora.

Specialiștii criminalistl cunosc foarte bine, din practică, că și cei mai abili infractori, după săvârșirea faptei, neglijează măsurile de precauție luate inițial. De exemplu, un infractor versat, după ce a operat tot timpul cu mănuși, și-a scos mănușile, a fumat liniștit o țigară, a băut un pahar cu apă, după care a părăsit locul faptei.

Pentru ușurarea procesului de căutare a urmelor crestelor papilare se recomandă folosirea unei lanterne cu care se va ilumina oblic obiectul presupus a fi purtător de urmă. O altă metodă, care se poate aplica în cazuri mai deosebite, constă în pulverizarea pe obiectul presupus purtător de urmă a unei soluții pe bază de luminai. Sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, urma va apărea într-o luminescență specifică pentru un timp scurt, în prezent se apelează la tehnici nedistructive de genul razelor laser sau surselor de lumină emise de aparatură polylight.

Descoperirea urmelor este posibilă și cu ajutorul lămpii portabile de radiații ultraviolete aflate în trusa criminalistică. Folosirea acesteia, sau a unei surse incidente de lumină puternică, în condiții de întuneric, în încăperi, rămâne procedeul cel mai indicat pentru descoperirea amprentelor papilare.

3.1.3. Stabilirea vechimii urmelor de mâini

Determinarea vechimii urmelor de mâini reprezintă o problemă importantă de care se ține seama atât în procesul descoperirii, cât și în cel al revelării urmelor crestelor papilare. Fără a intra în amănunte de ordin tehnic, precizăm că stabilirea vechimii se face în funcție de factori variați și este uneori relativă. Astfel, urmele de pe porțelan, sticlă, suprafețe netede, lustruite sau lăcuite pot fi păstrate chiar ani de zile, în vreme ce hârtia le păstrează câteva ore, în funcție de calitatea ei. De asemenea, trebuie avuți în vedere diverși factori de alterare a urmelor, cum sunt, de exemplu, căldura, lumina solară, ploaia ș.a. Menționăm, însă, că și în condițiile unei ploi ușoare sau ale zăpezii, unele urme se păstrează neașteptat de bine.

Determinarea vechimii aproximative a urmelor papilare debutează din momentul descoperirii lor, dar ea continuă până în momentul expertizei dactiloscopice. în primele momente ale cercetării, stabilirea vechimii urmelor este absolut necesară pentru alegerea mijloacelor adecvate de revelare (de exemplu, revelarea unei urme proaspete, de circa o oră, prin prăfuire, poate să conducă la alterarea urmei din cauza îmbâcsirii). Firește că vechimea este și un element de care se ține seama în interpretarea modului deformare a urmelor, ea oferind indicii privitoare la faptă și la persoana autorului.

Sub raport tehnic criminalistic, determinarea vechimii urmelor nu presupune o operație distinctă, ci o folosire selectivă a unor procedee de revelare, pe mici porțiuni, care să ofere indicii asupra acestora.

În condițiile complexe și dificile de căutare a urmelor papilare, avându-le în vedere îndeosebi pe cele latente, se impune respectarea de către specialistul criminalist a unor cerințe minime, cum sunt rapiditatea în efectuarea cercetării, precum și perseverență, răbdare, calm în căutarea și revelarea urmelor.

O altă regulă care, de data aceasta, privește pe cel care conduce cercetarea la fața locului -dar și pe superiorii săi – este limitarea numărului persoanelor care efectuează cercetarea numai la specialiști, pentru evitarea creării de urme suplimentare sau, mai rău, a distrugerii unor urme, cum se întâmplă din păcate, uneori, în practică.

3.1.4. Procedee de revelare a urmelor de mâini latente

Descoperirea urmelor papilare, revelarea acestora, poate fi caracterizată drept unul dintre cele mai dinamice domenii ale tehnicii criminalistice, sub raportul perfecționării științifice. Sunt semnificative, în acest sens, noile metode chimice de revelare a urmelor de mâini, ori de descoperire a lor pe baza dispersiei luminoase, inclusiv a laserului. Preocupările de îmbunătățire a procedeelor de descoperire se înscriu în contextul general de perfecționare a metodelor de identificare a persoanelor, fiind specifice tuturor serviciilor de criminalistică din lume. De altfel, INTERPOL-ul a organizat, în ultimii ani, colocvii pe această temă.

În legătură cu metodele de revelare a urmelor de mâini se impun două precizări, în primul rând, acestea nu-și găsesc aplicarea numai în cercetările întreprinse la fața locului, ci și în examinările făcute în laborator asupra obiectelor presupuse a fi purtătoare de urme. în al doilea rând, metodele mai jos menționate nu sunt destinate în exclusivitate revelării urmelor papilare, multe dintre ele găsindu-și aplicabilitatea și în revelarea urmelor formate de alte părți ale corpului omenesc, cum ar fi, de exemplu, urmele de buze, de urechi.

Revelarea prin metode fizice. Revelarea prin metode fizice constă în pulverizarea de prafuri sau pudre cu granulație foarte fină – de aici și denumirea de prăfuire (pudrare), pe obiectul ori suprafețele purtătoare de urme.

Substanțele sau amestecul de substanțe folosite în revelare, pe lângă finețea lor, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– să fie în contrast de culoare cu suportul pe care s-a format urma (de exemplu, pentru revelarea urmelor de pe o coală albă de hârtie se folosește un praf de culoare închisă);

– să prezinte o aderență selectivă, numai la materia din urmă, și nu la întregul suport, pentru a evita îmbâcsirea urmei sau estomparea detaliilor caracteristice.

Dintre substanțele întrebuințate frecvent în practică, amintim: ceruza (carbonat de plumb), negrul de fum, roșul Sudan III, argentoratul (pulbere de aluminiu), miniul de plumb, oxidul de cupru, praful de xerox etc. Acești revelatori, considerați tradiționali, se folosesc pentru suprafețele netede.

Revelarea urmelor papilare pe suprafețe multicolore se realizează cu substanțe fluorescente, de tipul pudrei galbene fluorescente, activate sub acțiunea radiațiilor ultraviolete. Revelatorii fluorescenți, sub formă de prafuri sau de soluție (mai ușor de pulverizat), tind să capete o utilizare universală, datorită calității lor, singurele suprafețe la care nu pot fi folosiți fiind cele de tipul lemnului neprelucrat sau hârtiei.

În prezent, asistăm la o lărgire a gamei produselor destinate revelării urmelor latente, firmele specializate în producerea unor materiale de tehnică criminalistică, cum sunt, de exemplu, laboratoarele americane de cercetare a urmelor ,,SIRCHIE”, ,,FAUROT” sau firma austriacă "FOLIEN-VOGEL", punând la dispoziție noi produse, având la bază aceleași substanțe, cărora însă li se adaugă și altele (de exemplu, cianoacrilatul sau microparticulele de disulfat de molibden).

Răspândirea, ca și îndepărtarea pudrelor de revelare de pe obiect, se fac prin intermediul unei pensule fine din păr de veveriță, puf de struț sau fibre de carbon. Pentru pudrare se mai folosesc și pulverizatoare speciale sau sprayuri, îndeosebi pentru suprafețele mari. Pudrarea selectivă a urmelor dispuse pe suprafețe de piele, cauciuc, mase plastice se poate efectua și prin folosirea așa-numitei pensule magnetice, respectiv un magnet cilindric la care aderă praful revelator amestecat cu pulberea fină de fier. în ipoteza suprafețelor nichelate sau cromate, se practică afumarea urmelor cu funingine de camfor sau polistiren expandat, procedeu care a dat rezultate bune în practică.

Un procedeu modern de revelare a urmelor latente, îndeosebi a celor dispuse pe hârtie, constă în metalizarea într-o cameră de vid . Procedeu destul de laborios și relativ costisitor, întrucât presupune evaporarea, de pildă, a unui amestec de aur-cadmiu, vaporii aderând selectiv la urma crestelor și a șanțurilor papilare, a dat rezultate foarte bune inclusiv pe suprafețe cu asperități, de genul cărămizilor. Pentru suprafețele curente ale obiectelor, inclusiv hârtia, se folosește un amestec de zinc, antimoniu și cupru.

O metodă ce servește atât la revelarea urmelor de mâini cât și la revelarea urmelor de buze, de mănuși, a urmelor de încălțăminte pe materiale textile sau plastic, are la bază un dispozitiv cu câmp electric de frecvență medie. Un procedeu de îmbunătățire a calității fragmentelor urmelor digitale, ela borat de specialiști, români, îl reprezintă prelucrarea imaginii urmei prin intermediul unei instalații electronice, denumită ,,Optimoscop”.

În fine, o metodă particulară de revelare a urmelor latente de pe un suport textil se bazează pe marcarea cu izotopi radioactivi a proteinelor din sudoare, evidențierea detaliilor desenului papilar realizându-se prin autoradiografie.

Revelarea prin metode chimice. Metodele chimice de revelare a urmelor papilare latente se bazează pe reacția dintre anumite substanțe chimice și componentele transpirației (săruri, aminoacizi etc.). În funcție de particularitățile lor, aceste metode pot fi structurate astfel:

– O metodă folosită curent An practică, pe care unii autori nu o includ în categoria procedeelor chimice (deși se bazează pe o reacție de natură chimică) constă în revelarea cu vapori de iod – pe care unii specialiști o denumesc ,,aburire”, termen pe care îl considerăm inexact – îndeosebi a urmelor aflate pe hârtie și pe pereți. Revelarea se realizează prin intermediul unui dispozitiv simplu de vaporizare, iodul metalic fiind foarte volatil. Reacția dintre vaporii de iod și componentele din sudoarea depusă în urmă determină apariția unei colorații specifice. Procedeul reclamă rapiditate în fotografiere sau fixare, revelarea fiind de scurtă durată. El prezintă, însă, avantajul că poate fi reluat.

– Revelarea cu reactivi chimici propriu-ziși, de genul ninhidrinei, nitratului de argint ș.a. Dintre reactivii chimici, mai des folosit în practică, pentru revelarea urmelor pe hârtie, este cel pe bază de ninhidrină, care reacționează cu aminoacizii din sudoare, dând rezultate bune chiar și la urmele mai vechi. Se mai întrebuințează, de asemenea, nitratul de argint sau rodamina B, soluții folosite și în organizarea capcanelor criminalistice. La urmele formate prin depunere de substanțe grase se aplică vaporizări de diverși acizi (cosmic sau fluorhidric, dacă urma este pe sticlă).

Un alt reactiv, intrat în uzul organelor de specialitate, este soluția denumită DEMAC, sensibilă la ureea din sudoare. Un caz particular îl constituie urmele de mâini formate prin depunerea de sânge, în care revelarea se face pe baza metodelor specifice cercetării petelor de sânge, apelându-se fie la soluții care determină o fluorescentă specifică, fie la soluția de ieucoverdemalachit, folosită în special la urmele formate prin depuneri de sânge, cum este luminolul.

Revelarea urmelor de mâini pe pielea umană. Revelarea urmelor de mâini pe pielea umană – de neconceput până acum câțiva ani – este în prezent posibilă, tot datorită unor reacții chimice, care dau cele mai bune rezultate, cu toate că încercări s-au făcut și cu radiații roentgen sau cu iod. Metoda este aplicată cu rezultate bune și în țara noastră, putând fi indicată fără reținere, în vederea descoperirii urmelor de mâini pe piele, de către organele judiciare. Specialiștii japonezi au reușit revelarea și ridicarea unei amprente digitale de pe gâtul unei persoane sugrumate, după un interval de 9 ore de la instalarea morții.

Revelarea prin metode optice. Revelarea prin metode optice se constituie ca un ansamblu de metode noi în materie, bazate pe tehnici de vârf, aplicate la specificul descoperirii urmelor papilare. Dintre acestea, un loc prioritar îl deține folosirea laserului.

Radiația de tip laser (laser de argon) este proiectată lateral oblic, sub un unghi de circa 45°, determinând apariția unei fluorescente specifice anumitor substanțe secretate de glandele sebacee (riboflavina). La: nevoie fluorescenta poate fi întărită ..prin: tratare cu ninhîdrină. De remarcat că procedeul nu este distractiv (se folosește o radiație laser de joasă putere), putând fi reluat de mai multe ori. Procedeul, pus la punct de specialiștii canadieni, a permis revelări de urme, cu o vechime de 9 ani aflate pe filele unei cărți, în prezent firma americană "CRIMESCOPE" a pus la punct o instalație laser portabilă destinată revelărilor urmelor latente, nu numai papilare și depistării unor falsuri.

O altă metodă optică o constituie disperia luminoasă a unei raze de lumină incidență, proiectată spre suprafețele purtătoare de urmă. Imaginea urmei se obține prin intermediul unor filtre electronice. Procedeul prezintă un dublu avantaj: nu este distructiv și permite fixarea imediată, prin fotografiere sau pe bandă videomagnetică, a urmei.

3.1.5. Fixarea și ridicarea urmelor de mâini

A doua etapă a cercetării urmelor de mâini, după descoperirea și revelarea lor, ca, de

altfel, a întregii categorii de urme descoperite la fața locului, este destinată fixării și ridicării lor

Sub raport procedural, principalul mijloc de fixare a urmelor îl reprezintă procesul-verbal. Fixarea în procesul-verbal presupune consemnarea exactă, precisă și detaliată a urmelor și metodelor de revelare întrebuințate, a locului în care au fost descoperite și a raportului de poziție față de obiectele principale.

Totodată, sunt făcute mențiuni privind fotografiile executate, transferarea pe pelicule adezive sau prin mulaje, inclusiv ridicarea obiectelor purtătoare de urme de mâini (pahare, vase, scrumiere etc.).

Sub raport tehnic criminalistic, fixarea presupune, în primul rând, fotografierea urmelor atât în cadrul ambianței generale a locului faptei, cât și în calitatea lor de obiecte principale, insistându-se asupra redării cu claritate a detaliilor caracteristice. Potrivit prevederilor art.131 C.pr.pen., fotografiile vor însoți procesul-verbal, organele de urmărire penală și instanțele de judecată fiind chemate să verifice, printre altele, dacă afirmațiile din procesul-verbal corespund cu imaginile fotografice.

Fotografiile se execută după revelarea urmelor latente, câteodată chiar înainte, dacă există pericolul degradării și este posibilă aplicarea procedeului de fotografiere prin reflexie, în principiu, se efectuează o fotografie a grupului de urme digitale sau a întregii palme, după care se insistă asupra porțiunilor sau amprentelor cu detaliile cele mai valoroase pentru identificare. Fotografia se executa de la o distanță de 15 cm, prin atașarea de inele intermediare la obiectivul aparatului, folosindu-se materiale fotosensibile cu o granulație fină și o iluminare laterală sub un unghi de 45°.

Pentru fotografierea urmelor pe pahar se asigură un fond în contrast cu substanța de revelare, prin introducerea în pahar a unui sul de hârtie neagră sau a unui lichid de culoare închisă. Pentru fotografierea întregului grup de urme dispuse pe un pahar sau pe un obiect rotund care a fost prins în mână este posibilă utilizarea unui dispozitiv special a cărui rotire este sincronizată cu deplasarea peliculei în aparatul fotografic.

Urma pe oglindă se fotografiază prin dispunerea, în dreptul obiectivului, a unui ecran negru cu un orificiu în centru, astfel încât să asigure fondul întunecat al imaginii și să se prevină reflectarea aparatului în oglindă.

Urmele create prin prinderea cu degetele a unei bucăți de geam sau a unui alt obiect transparent, urme dispuse față în față, se revelează diferit, cu substanțe în contrast de culoare (de exemplu ceruză și roșu Sudan III). La fotografierea urmei revelate în alb, se montează în spatele geamului un ecran roșu (pentru estomparea culorii urmei revelate cu roșu Sudan III), iar pentru fotografierea urmei roșii se montează un ecran alb.

Fotografia de reflexe, procedeu aplicat mai ales când există pericolul distrugerii urmei prin mijloacele curente de revelare fizică sau chimică pe un obiect transparent, se realizează în felul următor: urma este izolată de restul suprafeței cu o hârtie de culoare închisă, în spatele obiectului se montează un ecran negru. Tot în spate se instalează și sursa de lumină. Urmele nerevelate mai pot fi fotografiate pe baza aceluiași principiu: reflectarea sau difracția diferită a luminii în zona de dispunere a urmei, cu ajutorul unor dispozitive speciale.

Printre procedeele de fixare a urmelor se mai numără schițele și desenele întocmite la fața locului și care se anexează procesului-verbal. Ele nu servesc, însă, decât la stabilirea locului în care au fost găsite și a raportului lor de poziție cu alte obiecte, neputând fi utilizate în cercetarea de identificare.

Ridicarea urmelor de mâini, alături de fotografiere, care rămâne principalul mijloc de ridicare, se poate realiza fie prin transferarea pe peliculă adezivă specială, fie prin efectuarea unui mulaj. Ridicarea vizează însă și obiectele mici, transportabile, care sunt purtătoare de urme.

Transferarea pe peliculă adezivă, denumită și folio, se face după revelarea și fotografierea urmelor, în eventualitatea în care condițiile de la fața locului nu permit fotografierea de detaliu a urmelor, se recurge direct la transferarea lor pe peliculă.

Foliile adezive pot fi transparente, albe sau negre, alegerea lor fiind în funcție de culoarea urmei. La nevoie, în lipsa peliculelor adezive speciale, se folosesc pelicule fotografice al căror strat de gelatină reține urma în condiții bune. Pentru asigurarea contrastului de culoare față de substanța folosită în revelare, materialul fotosensibil se developează neexpus, obținându-se o peliculă transparentă, ori se expune la lumină, după developarea peliculei, asigurând un fond negru.

Ridicarea cu ajutorul mulajelor se realizează, în cazul urmelor de adâncime, după fotografierea prealabilă a lor. Pentru urmele de mâini sau de obiecte, caracterizate prin finețea detaliilor, sunt preferabile materialele folosite în stomatologie, de tipul ghipsului dentar, alginatului, diferite paste sau polimeri (stomalgină, sielast). Pregătirea urmei și prepararea mulajului se fac potrivit unor reguli similare modului de ridicare a urmelor de picioare, ce vor îi prezentate mai jos.

Transportarea obiectelor purtătoare de urme impune respectarea unor cerințe de manipulare și ambalare vizând prevenirea distrugerii sau alterării urmelor. De exemplu, chiar dacă se poartă mănuși, obiectul se prinde de margini sau de laturile unde, prin natura lucrurilor, se formează cele mai puține urme. Este falsă părerea că apucând un obiect cu o batistă nu periclităm urma.

Insistăm asupra necesității ca obiectele purtătoare de urme să nu fie ridicate înainte de a fi marcate și fotografiate, aspect esențial sub raport procedural. Ambalarea se face în condiții care să asigure integritatea urmelor, dar și a obiectului. Spre pildă, obiectul nu se învelește în vată sau în pânză.

După ambalarea obiectului, coletul se sigilează cu sigiliul organului judiciar care conduce ancheta. De asemenea, el va purta o etichetă numerotată, sau cu alte mențiuni privind locul, data, conținutul etc.

3.1.6. Interpretarea la fața locului a urmelor de mâini

O operație importantă, efectuată de însuși organul judiciar, este interpretarea urmelor descoperite la fața locului. Interpretarea realizată și cu concursul specialistului criminalist, are drept scop obținerea unor informații preliminare asupra obiectului creator de urmă sau a persoanei infractorului, a activităților desfășurate de acesta, ca și a succesiunii operațiilor. Interpretarea urmelor digitale, adâncită în cadrul expertizei dactiloscopice, conduce la stabilirea modului caracteristic în care acestea au fost lăsate și, de aici, la acțiunile desfășurate de autor, la succesiunea acestora.

Un prim aspect vizat de interpretare este cel al stabilirii locului și obiectelor ce au intrat în sfera de interes a autorului. De exemplu, dacă la fața locului se găsește un cadavru, prezentând urme evidente de violență (plăgi profunde, pete mari de sânge), descoperindu-se și urme pe sertare, dulapuri, o casă de bani sau o cutie de depozitare a bijuteriilor, o primă concluzie este aceea că ne aflăm în fața unui omor în scop de jaf.

Alte date se desprind din analiza indiciilor oferite de locul în care au fost descoperite urmele, de modul lor de grupare și de dispunere, îndeosebi de. modul de operare, ca și de întreaga ambianță a câmpului infracțional. Informațiile obținute sunt de natură să servească la conturarea altor date privitoare la faptă și autor.

Se poate deduce dacă făptuitorul era sau nu familiarizat cu încăperea în care a operat, dacă a acționat grăbit, nervos sau calm, dacă .era un începător sau un individ cu experiență infracțională. De pildă, în cazul unui furt nu s-au găsit alte urme papilarș (cel puțin în prima fază) decât cele ale persoanelor care locuiau în apartament, nici un obiect nefii.nd deranjat de la locul său. Mai mult, caseta din care s-au sustras bijuteriile era fără urme de forțare. Primele versiuni formulate de organele de urmărire penală au fost acelea că autorul era ori un individ experimentat, ori un obișnuit al casei. La cercetarea mai atentă a casetei, a fost descoperită, în interiorul ei, o urmă papilară aparținând degetului arătător al uneia dintre persoanele suspecte, respectiv un infractor recidivist.

O serie de date pot fi obținute despre persoana făptuitorului, de pilda, după locurile în care se poate stabili cu aproximație înălțimea persoanei și constituția sa fizică, eventual sexul și vârsta, precum și numărul aproximativ al autorilor.

Interpretarea urmelor vizează, de asemenea, stabilirea degetului, a regiunii mâinii și, bineînțeles, a mâinii probabile căreia îi aparține urma, aspect asupra căruia vom reveni. Principalele elemente de orientare în aceste determinări sunt șanțurile de flexiune ale degetelor, desenele formate de crestele papilare în cele trei regiuni ale palmei și însuși modul de prindere a obiectului, în ceea ce privește determinarea degetului sau mâinii probabile de la care provine o urmă, aceasta se face, în majoritatea cazurilor, de către un criminalist specialist și se materializează într-un raport de constatare tehnico-științifică,

3.1.7. Expertiza criminalistică a urmelor de mâini

Posibilități oferite de expertizele dactiloscopice. Expertiza dactiloscopică reprezintă etapa finală a activității de clarificare a aspectelor legate de formarea urmelor de mâini la fața locului, de obținere de informații privind persoana, precum și de stabilire a raportului dintre urmă și activitatea infracțională, în prezent, posibilitățile științifice oferite de expertizele dactiloscopice în examinarea urmelor de mâini sunt multiple. Ele sunt însă și în funcție de faptul dacă expertului i se prezintă numai urma, sau și modele de comparație. Astfel:

Dacă expertului i se prezintă numai urma (eventual obiectul purtător de urmă) ridicată la fața locului, acesta are posibilitatea să stabilească, printre altele, de la ce mână provine (dreapta sau stânga), regiunea mâinii sau degetul care a format-o, din ce tip sau varietate de desen papilar face parte, în ce mod s-a format, natura substanței de pe crestele papilare în momentul contactului cu obiectul primitor de urmă, care este vechimea urmei și dacă aceasta conține suficiente elemente de identificare.

În cazul în care expertului i se prezintă și impresiunile digitale luate persoanei suspecte, ori cele existente în cartoteca dactiloscopică, se poate stabili, pe baza punctelor coincidente, dacă urma și impresiunea sunt formate de același deget, deci de aceeași persoană.

Cu privire la termenii de urmă și impresiune, reamintim că deși exprimă, în esență, același lucru – reflectarea desenului papilar, cu ceea ce are el mai caracteristic – folosirea lor s-a impus în practica și literatura de specialitate îndeosebi pentru a delimita urma formată, în activitatea infracțională, de "urma" obținută experimental, în scop de examinare comparativă.

Un aspect particular al identificării pe baza amprentelor digitale îl reprezintă posibilitatea identificării unor cadavre necunoscute. Aceasta se poate efectua (mai rar) prin compararea dermatoglifelor cadavrului cu cele ale presupuselor rude apropiate (tată, mamă, copii). Frecvent, însă, identificarea se efectuează pe baza examenului comparativ dintre desenele papilare ale victimei și impresiunile prelevate din locurile presupuse a fi frecventate de persoana dispărută (domiciliu, reședință, loc de muncă), respectiv de pe obiectele de uz personal.

Așa cum am menționat anterior, aria posibilităților expertizei dactiloscopice s-a lărgit considerabil, conturându-se un domeniu relativ distinct: expertiza urmelor de mâini lăsate pe corpul uman, deosebit de utilă în clarificarea unor împrejurări privind săvârșirea infracțiunilor de violență (omor, viol, tâlhărie). Printre datele pe care le poate oferi în plus acest gen de expertiză, se găsesc cele referitoare la sex, vârstă, forță musculară și talia aproximativă a autorului.

Scopul principal al expertizei dactiloscopice este acela al identificării persoanei ce a lăsat urme în câmpul infracțional, în vederea efectuării examenului comparativ, expertul trebuie să dispună de impresiunile persoanelor suspecte, ale altor persoane care au pătruns'la locul faptei, uneori chiar ale persoanelor care au efectuat cercetarea și care, din'neatenție sau neglijență, au creat urme la fața locului.

Pentru efectuarea expertizei dactiloscopice, în primul rând â examinărilor comparative este necesară amprentarea persoanelor aflate în sfera de interes a investigațiilor. Operația de amprentare se face după mai multe metode, cea mai' uzitată îri prezent constând în ridicarea impresiunilor cu tuș tipografic. Pe o placă de sticlă sau de metal se întinde, cu ajutorai unui rulou de cauciuc, un strat subțire de tuș diluat cu terebentină. Amprentarea se realizează prin rularea regiunii falangetei. în care va fi inclus și șanțul flexoral, pe placa cu tuș, după care degetul se va rula pe fișa dactiloscopică.

Un alt procedeu constă în amprentarea chimică și prezintă două avantaje: este mai ușor de aplicat și nu murdărește mâinile. Pentru amprentare se folosesc o tușieră obișnuită, impregnată cu un reactiv incolor, pe care se va aila degetul și o coală specială de hârtie sau folie tratată chimic cu o substanță ce va intra în reacție cu soluția din tușieră.

Ridicarea de impresiuni care să servească examinărilorporoscopice, dacă urmele revelate la fața locului corespund calitativ acestui gen de identificare, este mai laborioasă. Amintim, în acest sens, că pentru amprentare se apelează la un amestec de ceară și rășină grecească, întins pe o placă de sticlă sau hârtie lucioasă de foarte bună calitate, pe care va fi rulat degetul.

La ridicarea corectă a impresiunilor digitale, mai ales dacă acestea urmează să fie prelucrate prin intermediul unui calculator, trebuie să se respecte următoarele reguli de amprentare:

– degetele persoanei amprentate trebuie să fie curate, iar mâna relaxată;

– rularea degetului se face de la o margine a unghiei spre cealaltă, de regulă de la exterior spre interior; de exemplu, la mâna dreaptă, de la dreapta la stânga; – atât pe placă sau tușieră, cât și pe fișă nu se execută decât o singură mișcare de rulare, fără a se reveni și fără a se apăsa.

Amprentarea cadavrelor prezintă, în mod firesc, anumite particularități, din cauza proceselor specifice putrefacției, rigidității cadaverice, mumificării și deshidratării, în situații normale, pe fiecare deget se aplică cu un rulou special cerneala de amprentare, după care pe deget se apasă hârtia susținută de o spatulă sau un suport metalic având o formă apropiată de un încălțător.

La degetele deshidratate se poate injecta sub piele glicerina, ulei de parafină sau se poate aplica o metodă mai nouă, constând în pudrarea fiecărui deget, urmată de transferarea pe o folie fină. Dintre procedeele de amprentare a cadavrelor, experimentate de curând, amintim pe cel în care s-au folosit un mulaj de silicon și o peliculă de vopsea de pictură, pentru identificarea unui cadavru cu epiderma puternic încrețită. Un astfel de procedeu este util și în cazul cadavrelor aflate în stare de mumificare.

3.2. Efectuarea examenului dactiloscopic comparativ

Examenul comparativ al urmelor și impresiunilor impune folosirea unei aparaturi diverse, de tipul lupei dactiloscopice, al lupei binoculare de cap, al aparatelor de proiecție de tip Faurot sau Zeiss. în prezent, pentru efectuarea examenelor dactiloscopice comparative se apelează la tehnica și sistemele AFRS (Automatic Fingerprint Recognition System) sau AFIȘ (Automatic Fingerprint Identification System) cunoscute și sub denumirea de MORPHO Systems, utilizate în Franța, Austria, Spania, SUA, Japonia, Indonezia, Hong-Kong.

Examinarea separată a urmelor, pe baza formulei dactiloscopice mono, sau decadactilare, în vederea stabilirii tipului, subtipului și varietății desenului papilar, conduce la restrângerea numărului de impresiuni cercetate.

Pentru stabilirea identității este necesar ca examenul comparativ să scoată în evidență un număr minim de detalii sau puncte caracteristice, capabil să conducă la o concluzie certă de identificare. Cu toate că nu există o regulă generală privind numărul acestor detalii, el variind pe plan mondial între 8 și 17, la noi în țară s-a impus în practică așa-numita regulă a celor ,,12 puncte coincidente”.

Atât în literatura de specialitate, cât și în practică, s-a demonstrat că identitatea dactiloscopică nu trebuie să se bazeze în exclusivitate pe determinări cantitative ci pe determinări calitative, nefiind absolut obligatorie stabilirea a 12 puncte coincidente. De exemplu, este mai valoros un detaliu de genul inelului, anastomozei, trifurcației sau cicatricei , întâlnit cu o frecvență de sub l % la cea. 200 de impresiuni, față de un capăt de creastă papilară (început sau sfârșit) prezent cu o frecvență de peste 25 % . Dacă se au în vedere 8 puncte coincidente, dintre care unul este o cicatrice, probabilitatea de repetare a acestor puncte este de l la 37 de milioane. Dacă se mai adaugă încă un detaliu de genul crestelor alternative, probabilitatea este de l la 972 milioane.

Rapoartele de expertiză, în primul rând cele cu concluzii categorice de identificare, sunt însoțite de planșe fotografice, pentru demonstrarea rezultatului prin fotograme și diagrame, potrivit procedeelor folosite în examenul comparativ, astfel încât să se indice punctele coincidente, ori să se stabilească continuitatea prin metoda îmbucșării sau să se prezinte diagrama punctelor coincidente. Indicarea punctelor coincidente pe fotograme este, însă, procedeul cel mai semnificativ.

Figura 1.1. Determinarea vechimii urmelor de mâini formate pe suprafețe de sticlă (sau de natură apropiată) și relevate cu ceruză

Sursa: C.Țurai, Tratat de Criminalistică

3.3. Considerații preliminare privind urmele de picioare

Urmele de picioare reprezintă o altă categorie importantă de urme create inevitabil la locul faptei. Cu toate acestea, ele sunt descoperite sau folosite în cercetarea de identificare relativ mai rar, considerându-se că au mai puține posibilități de individualizare, din cauza numărului relativ redus de elemente caracteristice, cu excepția celor specifice crestelor papilare de pe talpa piciorului.

3.3.1.Clasificarea urmelor de picioare

Din categoria urmelor de picioare, în accepțiunea sa largă, fac parte urmele plantei piciorului (ale piciorului gol), urmele piciorului semiîncălțat sau urmele de ciorapi, precum și urmele de încălțăminte. Cu privire la urmele de încălțăminte, precizăm că unii autori le consideră ca făcând parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alți autori, cărora ne alăturăm, iau în considerare factorul creator principal: piciorul omului. La aceasta se poate adăuga și argumentul că urmele de picioare, sub forma urmelor de încălțăminte, prezintă, în cazul cărării de urme, o serie de elemente specifice mersului unei persoane, indiferent dacă este sau nu încălțată.

Urmele plantei piciorului, respectiv formate de piciorul descălțat, sunt cele mai valoroase pentru individualizare, întrucât amprenta plantară (amprenta tălpii piciorului) – cu caracteristicile sale papilare proprii, precum și cu particularitățile morfofiziologice – poate servi la o identificare certă a individului, echivalentă cu identificarea bazată pe amprentele digitale.

Planta piciorului se împarte în patru regiuni distincte:

– regiunea metatarsofalangiană, cea mai valoroasă sub raportul identificării, datorită caracteristicilor desenului papilar, ca și frecvenței cu care se imprimă la fața locului; – regiunea metatarsiană, și ea întâlnită frecvent; – regiunea tarsiană, imprimată parțial;

– regiunea călcâiului, caracterizată îndeosebi prin alterări ale desenului papilar, ca urmare a bătăturilor sau cicatricelor.

Urmele piciorului semiîncălțat sau ale ciorapilor reproduc forma generală a plantei piciorului, a regiunilor sale și a țesăturii. Ele pot servi la determinări de grup și chiar la identificare, dacă prezintă elemente de individualizare, cum ar fi cusăturile sau unele uzuri specifice.

Urmele de încălțăminte, dacă sunt formate în condiții corespunzătoare (cum ar fi, de pildă, urmele statice, de adâncime, în pământ moale), pot reflecta elemente caracteristice utile identificării, deși prezintă elemente particulare mai puține.

3.3.2.Formarea urmelor de picioare

Urmele de picioare se formează în condiții relativ apropiate urmelor de mâini, în sensul că pot fi întâlnite sub forma statică sau dinamică, de suprafață sau de adâncime, vizibile sau latente. De asemenea, ele se întâlnesc fie sub formă izolată, mai ales dacă ne raportăm la calitatea lor, fie sub forma unei cărări de urme.

Caracteristic pentru această categorie de urme poate fi faptul că între urmele aceleiași persoane, purtând aceeași încălțăminte, pot apărea în privința dimensiunilor anumite deosebiri, tipice stării de mișcare ori de repaus în care s-au aflat în momentul formării. Astfel, o urmă a piciorului aflat în mișcare este mai puțin lungă decât o urmă formată într-un repaus relativ (stând pe loc).

Pe măsură ce viteza de deplasare se mărește, se scurtează și urma, astfel încât la o urmă formată în alergare, pe lângă o arcuire mai pronunțată a fundului urmei, vor apărea mai pregnant și formele regiunii metatarsofalangiană, metatarsiană sau regiunea vârfului încălțămintei, aceasta în funcție și de plasticitatea obiectului primitor de urmă.

În legătură cu urmele de picioare ținem să precizăm că nu trebuie confundată o urmă dinamică (prin excelență o urmă de alunecare), cu urma creată de piciorul aflat în mers, urmă de natură statică. Precizarea este valabilă și pentru alte categorii de urme, cum sunt, de exemplu, cele ale mijloacelor de transport.

3.3.3.Cercetarea criminalistică la fața locului a urmelor de picioare

Descoperirea urmelor de picioare. Datorită naturii lor – avem în vedere inevitabilitatea lor și locul în care se pot forma – urmele de picioare se înscriu în categoria urmelor care se caută printre primele la fața locului.

Descoperirea presupune, cu prioritate, cercetarea suprafețelor pe care este posibil să se calce (parchet, linoleum, covoare, sol ș.a.), cu atât mai mult cu cât pe suprafețele menționate pot fi descoperite și alte categorii de urme, cum sunt, de exemplu, fire de păr, urme organice și anorganice, diverse resturi de materiale și, bineînțeles, microurme.

La căutarea urmelor de picioare nu trebuie neglijat faptul că această activitate poate fi asociată cu căutarea și prelucrarea urmelor de miros de către câinele de urmărire, urmele olfactive putând suplini lipsa elementelor de identificare din urmele propriu-zise de picioare.

Descoperirea urmelor de picioare. Descoperirea și revelarea urmelor piciorului gol nu diferă cu mult de cercetarea urmelor de mâini, în alternativa formării lor ca urme latente, pe suprafețe de genul linoleumului, parchetului, cimentului etc. Metodele de descoperire și de revelare sunt practic aceleași. Diferențe substanțiale nu există nici în privința urmelor vizibile de stratificare sau de destratificare.

Urmele de încălțăminte, în măsura în care nu sunt vizibile, sunt ceva mai greu de descoperit, căutarea lor făcându-se fntr-un mod apropiat de cel al urmelor latente de mâini și de cele ale piciorului goi, respectiv cu ajutorul unei raze incidente de lumină. Pentru urmele pe suprafețe de genul covoarelor, mochetelor ș.a. se folosesc dispozitive ce pot pune în evidență urma pe baza electricității statice.

O măsură de primă urgență necesară a fi luată imediat după descoperire este aceea a conservării urmelor supuse acțiunii unor factori de natură să le distrugă. De exemplu, în caz de ploaie, urina va fi acoperită cu un vas mai mare sau cu o folie de polietilenă, evitându-se o deformare a acesteia. Urmele aflate în spații deschise trebuie protejate de acțiunea vântului, îndeosebi dacă s-au format prin stratificare sau destratificare. De asemenea, ele trebuie protejate și de ,,valul curioșilor” ori de prezența prea multor persoane la fața locului.

După descoperirea și revelarea lor, este obligatorie măsurarea urmelor, inclusiv bidimensional,. interesând lungimea acestora,- lățimile în regiunea metatarsiană și tarsiană, lățimea călcâiului, poziția degetelor ș.a., în ipoteza urmelor piciorului gol. La urma de încălțăminte, măsurarea vizează, pe lângă dimensiunile generale și particularitățile desenului tălpii și tocului, anumite caracteristici de uzură care pot conduce cel puțin la identificări de gen sau de grup.

Fixarea și ridicarea urmelor de picioare, în procesul-verbal de cercetare la fața locului se procedează la o descriere detaliată a numărului și tipurilor de urme de picioare descoperite, a formei și particularităților acestora, a naturii suportului în care s-au format, precum și a elementelor cărării de urme, dacă ele există. Totodată se menționează modul de revelare, de fotografiere, de ridicare prin mulaj, de ambalare ș.a.

Fotografierea urmelor de picioare, impune, pe de o parte, fixarea imaginii de ansamblu a grupului de urme, în scopul redării elementelor mersului persoanei, iar, pe de altă parte, fixarea imaginii urmei care conține cele mai multe și mai clare elemente de individualizare a obiectului creator.

Frecvent, înaintea fotografierii este necesară o pregătire a urmei, îndeosebi a celor de adâncime. Pregătirea constă, de exemplu, în scoaterea cu o pensetă a eventualelor frunze, a altor resturi materiale căzute în urmă (după formarea ei), din scoaterea apei cu ajutorul unei pipete, al sugativei ori al vatei. Pregătirea se face cu multă atenție, evitându-se distrugerea detaliilor. De pildă, dacă prin ridicarea unei frunze, îngropate pe jumătate, se alterează o parte a fundului urmei, aceasta va fi lăsată pe loc.

Aparatul de fotografiat se instalează perpendicular pe urmă. Sursele de lumină sunt dispuse, de regulă, lateral, pentru evidențierea detaliilor, potrivit regulilor fotografiei de umbre. La urmele formate în zăpadă este necesară folosirea filtrelor galbene sau eventuala pudrare ușoară a lor cu praf de grafit, pentru înlăturarea strălucirilor prea puternice. Dacă urma nu prezintă un contrast suficient față de fond, se recurge la varianta fotografiei separatoare de culori prin alegerea filtrelor complementare culorii urmei. Urmele de suprafață insuficient de bine conturate sunt marcate cu cretă albă de jur împrejur, pentru o evidențiere mai clară.

La fixarea urmelor de picioare este important să se execute, o dată cu fotografierea propriu-zisă, și măsurarea liniară sau bidimensionala, prin așezarea de-a lungul și de-a latul urmei a unei rigle gradate ori a unui centimetru. Acest gen de fotografiere se execută potrivit regulilor amintite la punctul consacrat măsurătorilor fotografice.

Ridicarea prin mulaj a urmei formate în adâncime este o etapă importantă a cercetării, care se desfășoară imediat după fotografierea și, eventual, după desenarea urmei pe o coală de calc, așezată pe o bucată de geam, deasupra urmei.

În linii mari, un mulaj se obține în felul următor: urma se pregătește, în sensul scoaterii apei și a corpurilor străine căzute în ea, după care se înconjoară cu o bandă de tablă, pentru a se preveni revărsarea pastei peste mulaj, mai ales dacă urma nu este suficient de adâncă, în continuare, se prepară compoziția, prin turnarea treptată a prafului de ghips într-un vas de cauciuc sau plastic (denumit și cancioc) în care se află apă. După ce compoziția ajunge la consistența smântânii, se toarnă un prim strat în urmă, astfel încât să acopere toate detaliile, după care se armează cu bețișoare și se adaugă și o bucată de sfoară pentru prinderea etichetei cu date despre mulaj, în continuare, se mai adaugă praf de ghips în vas, până când compoziția capătă o consistență mai mare și se toarnă în urmă, iar mulajul ajunge la o grosime de peste 3cm. în momentul în care mulajul începe să se încălzească, înseamnă că ghipsul face priză. După ce se întărește, se scoate cu grijă, săpând în jurul lui. Se spală într-un jet de apă călduță, fără a se freca sau lăcui, după care este lăsat să se usuce.

Alături de ghips, ca substanțe de mulare se pot folosi diverse materiale, în funcție de natura urmei, cum sunt: plastilina, parafina, amestecul de ghips cu ciment, latexul, diverși polimeri (stomalgina sau sielast).

Potrivit diverselor împrejurări întâlnite la fața locului, se impune o pregătire specială a urmei și mulajului, mai ales în condițiile formării acestora în nisip, în pământ zgrunțuros sau moale, în zăpadă etc. Astfel:

– urmele formate în nisip necesită o întărire prin pulverizarea unui strat subțire de sarlac sau colodion, precum și pulverizarea de ulei, pentru a preveni aderarea nisipului la mulaj;

-la urmele formate în pământ zgrunțuros se astupă găurile prin presărarea- de parafină răzuită, care se încălzește și se întinde uniform, oprind scurgerea pastei de ghips în pământ;

– urmele care,prezintă prea multă umiditate sunt întărite prin presărarea unui strat foarte subțire de ghips, după care se pulverizează un strat fin de ulei în; urmă, pentru prevenirea aderării la mulaj a unor bucăți de pământ;

– după urmele în zăpadă se poate efectua un mulaj din sulf topit, datorită proprietății acestuia de a se răci rapid, fară-a-șipierde prea repede fluiditatea. Urma de zăpadă se poate ridica și cu un mulaj de ghips sau, mai nou, cu materiale plastice. O altă metodă constă în pulverizarea prealabilă a unui strat de talc, întărit ulterior prin pulverizarea de colodion sau fixativ de păr, operați e. repetată până când se obține o peliculă a cărei consistență poate suporta un mulaj de ghips

3.3.3. Particularități în cercetarea cărării de urme

Cărarea de urme constituie, de asemenea, obiectul unei cercetări atente la fata locului, datorită reflectării unor caracteristici individuale ale persoanei, în legătură cu aceste caracteristici ale mersului facem precizarea că ele pot oferi indicii prețioase, în legătură cu persoana infractorului, chiar și în ipoteza în care urmele, luate în parte, nu s-au format în condiții bune. Este semnificativ în acest sens un exemplu din practica noastră de specialitate, în care autorul unui omor a fost identificat inclusiv pe baza elementelor cărării de urme, formate de piciorul semiîncălțat, pe cimentul unui culoar.

Principalele elemente ce caracterizează o cărare de urme sau mersul unei persoane sunt următoarele:

– direcția de mișcare, sau axa cărării de urme, este linia mediană ce trece prin intervalul cuprins între două șiruri de pași, indicând direcția de deplasare;

– linia mersului, reprezentată de o linie frântă, constituită din segmentele care unesc între ele părțile din spate ale fiecărei urme, respectiv călcâiul, lungimea pasului, determinată de distanța dintre două urme consecutive, măsurată la partea din spate sau din față a lor;

– lățimea pasului, reprezentând distanța cuprinsă între partea exterioară ori interioară a urmelor piciorului stâng și drept, de regulă luându-se în calcul extremitatea interioară a călcâiului;

– unghiul de mers, măsurat între axa cărării de urme și axa longitudinală a tălpii.

3.3.4.Interpretarea la fața locului

Interpretarea urmelor de picioare privește atât urmele luate izolat, cât și întreaga cărare de urme. Astfel, din interpretarea unor urme izolate, pot fi desprinse date privind numărul persoanelor, sexul, talia și vârsta, greutatea aproximativă, viteza de deplasare etc.

Cărarea de urme conține în plus, date referitoare la direcția de deplasare, la caracteristicile mersului sau la eventualele defecte anatomice, la înălțime, la starea psihofizică etc. De pildă, lungimea pasului este mai mare la bărbați decât la femei cu cea. 20cm (70-90 cm față de 50-60cm). Unghiul pasului este mai mic la femei, copii și bătrâni, spre deosebire de persoane obligate, prin natura preocupărilor, să-și mențină echilibrul (marinarii, constructorii).

Neregularitățile apărute în mers pot indica nu numai o anumită stare psihică sau patologică (boală, beție, neliniște), dar chiar și încercări de derulare a cercetărilor, constând în mersul cu spatele (reflectat de lungimea și unghiul mic ale pasului), sau de cărarea în spate a unei persoane, ori a unei greutăți, împrejurare posibil de dedus prin adâncimea mai mare a urmei, din ușoarele alunecări, din unghiul mic al pasului, purtarea unor pantofi mai mici sau mai mari etc. De asemenea, se mai poate stabili dacă persoana cunoștea locul, dacă s-a folosit de o lumină pe timpul nopții, dacă a stat la pândă ș.a.

3.3.5. Expertiza criminalistică a urmelor de picioare

Problemele principale pe care le poate rezolva expertiza criminalistică a urmelor de picioare, indiferent dacă este vorba de urma piciorului gol ori de cea a încălțămintei, sunt în funcție de faptul dacă expertului i se trimite spre examinare numai urma (în sensul mulajului, fotogramei sau desenului) ridicată de la fața locului, sau și urma și modelele tip de comparație (printre care incluzând și încălțămintea ridicată de la persoanele suspecte). Astfel:

Dacă expertului i se trimite numai urma, acesta poate să soluționeze următoarele probleme: determinarea sexului, vârstei, taliei și greutății aproximative a persoanei, particularitățile anatomo-patologice, mecanismul de formare și vechimea urmei, alte date rezultate din interpretarea elementelor cărării de urme.

Referitor la urma plantei piciorului, prin expertiză se pot determina piciorul și regiunea sa anatomică care a format-o, precum și prezența caracteristicilor de identificare, în privința urmei de încălțăminte, este posibilă determinarea tipului de încălțăminte, pe baza comparării cu tălpile aflate în colecțiile laboratoarelor de criminalistică, precum și a diferitelor particularități, a uzurilor specifice, ce pot fi exploatate în vederea restrângerii cercului suspecților, ajungându-se finalmente chiar la identificarea încălțămintei creatoare de urmă.

În ipoteza în care expertului i se pun la dispoziție modele de comparație, respectiv impresiunea plantei piciorului sau încălțămintea suspectă, se poate ajunge la identificarea persoanei sau obiectului creator de urmă. Aceasta reclamă obținerea de modele de comparație, pentru ca examinarea comparativă să se efectueze prin modele având aceeași proveniență: fotograma cu fotograma, mulajul cu mulajul etc.

În obținerea modelelor, îndeosebi la urmele de adâncime, trebuie să se țină seama de condițiile în care s-a creat urma. Cu toate acestea, date fiind greutățile firești apărute în astfel de expertize, apreciem ca foarte utilă recomandarea făcută în literatura de specialitate ca, în luarea modelelor de comparație de la persoanele suspecte, să se folosească un material mai plastic, capabil să rețină toate detaliile, iar individul bănuit să fie pus să efectueze mai multe impresiuni.

Totodată se impune ca organul de urmărire penală care a solicitat expertiza să-l avertizeze pe expertul criminalist dacă are anumitei suspiciuni sau-indicii privind eventualele încercări ale făptuitorului de'disimulare: prin purtarea unei ]alte perechi de încălțăminte ori prin crearea de urme false etc.;

Tdentifîcarea după urmele de picioare este perfect posibilă și în ipoteza piciorului încălțat în ciorapi, nu atât după particularitățile'materialului din care sunt confecționați aceștia (posibilă și asta), cât după morfologia piciorului, ponderea deținând-o caracteristicile regiunilor rrietatarsofalangiană și metatarsiană. Practic, în aceste situații ne aflăm în fața unei expertize complexe traseologice și antropologice.

CAPITOLUL IV

CERCETAREA URMELOR DE DINȚI ȘI DE BUZE ȘI ALE ALTOR PĂRȚI ALE CORPULUI UMAN

4.1. Investigarea odontologică judiciară

4.1.1. Aspecte generale

Urmele de dinți fac parte din categoria acelor urme care oferă o bază sigură de identificare, atât sub raport criminalistic, cât și medico-legal, datorită unor caracteristici ale formei, dispunerii și particularităților prezentate de fiecare dinte, îndeosebi după vârsta de 25 ani, când întreaga dantură este formată. Astfel, lățimea dinților, poziția și distanța dintre ei, uzurile, eventualele lipsuri, diverse afecțiuni (carii), tratamente și lucrări stomatologice ș.a., oferă suficiente elemente de identificare a persoanelor.

Cercetările sistematice întreprinse, mai ales în ultimii 40 de ani, pentru stabilirea de metode și mijloace științifice de identificare a persoanelor, fie în cazul săvârșirii unei infracțiuni, fie în ipoteza stabilirii identității victimelor unor accidente, catastrofe, în general a cadavrelor necunoscute, au condus la conturarea unui domeniu distinct interdisciplinar, denumit odontologia judiciară.

Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, odontologia judiciară are rolul de a studia dinții și urmele acestora, astfel încât expertizele stomatologice să servească la stabilirea adevărului în procesul judiciar. Deși acest domeniu de graniță este, în mod firesc, circumscris medicinei judiciare, el conține numeroase elemente de criminalistică.

Urmele de dinți, așa cum se descoperă ele pe corpul persoanelor, pe alimente sau diverse obiecte, se prezintă sub formă statică sau dinamică, de suprafață sau de adâncime, în privința posibilităților de identificare, a valorii lor probante, urmele statice sunt considerate mai valoroase datorită redării unui număr mai mare de caracteristici, în "cazul Râmaru", urmele de dinți descoperite pe corpul victimelor, alături de modul de operare, au constituit un indiciu prețios de stabilire a faptului că omorurile erau săvârșite de același autor, servind inclusiv la alcătuirea portretului robot.

Urmele dinamice, formate în timpul mușcăturii, care a determinat desprinderea unei bucăți din obiectul mușcat, servesc la identificarea persoanelor, îndeosebi a celor tinere. La tineri se au în vedere caracteristicile de relief ale dinților. Până la aproximativ 20-25 de ani, dinții prezintă un microrelief caracteristic, sub forma unor neregularități sau striații longitudinale, specifice fiecărei persoane, care permit identificări certe. Firește că este posibilă, fără dubiu, și identificarea persoanelor adulte, după celelalte caracteristici prezentate de forma și dispunerea fiecărui dinte.

4.1.2.Cercetarea la fața locului a urmelor de dinți

La locul faptei, urmele de dinți se întâlnesc pe diverse alimente sau fructe cu o consistență și un grad de plasticitate adecvat (margarina, sunt, brânză topită, ciocolată, mere). De asemenea, urmele dinților se întâlnesc pe corpul victimei și, în anumite cazuri, pe corpul agresorului, în practică au fost descoperite numai urme ale dinților din față, până în prezent nefiind semnalat vreun caz în care urma să fie formată de întreaga dantură.

Nu se exclude posibilitatea găsirii unor urme de dinți pe obiecte dintre cele mai diverse, unele dintre ele aparent inapte pentru primirea lor. Astfel, în cazul unui furt, autorul a fost identificat după o urmă de dinți descoperită pe capacul metalic cu care era capsulată o sticlă, acesta desfacându-1 cu dinții.

Fixarea urmelor de dinți se face, în mod obișnuit, prin consemnarea în procesul-verbal și prin fotografiere, insistându-se nu numai asupra detaliilor, dar și asupra poziției corpurilor purtătoare de urme față de celelalte obiecte principale.

O atenție particulară va fi acordată ridicării și transportării obiectelor purtătoare de urme. Dată fiind natura materialelor în care se formează această categorie de urme – le avem în vedere mai ales pe cele formate în alimente – este necesară o conservare adecvată pentru a se preveni alterarea și deformarea acestora. De exemplu, alimente de tipul untului sau ciocolatei se transportă și se păstrează la o temperatură scăzută, iar fructele se introduc într-o soluție de formol sau sunt împachetate într-o hârtie îmbibată cu această soluție.

Precauțiile luate la ambalarea obiectelor sau alimentelor purtătoare de urme de dinți trebuie să vizeze nu numai integritatea acestora, dar și protejarea altor categorii de urme care, așa cum se va vedea mai jos, pot fi descoperite cu prilejul expertizei odontologice.

4.1.3.Expertiza odontologică

Expertiza urmelor de dinți sau expertiza odontologică poate oferi organului judiciar răspunsuri la întrebări privind natura umană sau animală a urmei, sexul, vârsta și tipul antropologic al persoanei, mecanismul de formare și caracteristicile dinților reflectate de urmă. De asemenea, dacă expertului i se pun la dispoziție și modele de comparație, acesta poate stabili identitatea sau neidentitatea persoanei.

Considerăm important să subliniem, și acest lucru nu trebuie neglijat de către organul judiciar care dispune expertiza, că cercetarea obiectului purtător de urme nu se rezumă în exclusivitate la urmele de dinți, ci și la alte categorii de urme. De pildă, investigarea complexă, criminalistică și odontologică, a unui măr sau a altui fruct mușcat (pară, banană) parcurge următoarele etape:

– fotografierea în vederea ilustrării modului de mușcătură și a fixării detaliilor

caracteristice;

– prelevarea și cercetarea eventualelor urme de salivă sau ale altor produse biologice

– descoperirea și revelarea urmelor de mâini, numai în final ajungându-se la examinarea odontologică propriu-zisă.

Examinarea complexă privește, în mod firesc, numai obiectele apte să păstreze mai multe,, categorii de urme. Revelarea și prelevarea urmelor se vor face într-o anumită succesiune și cu folosirea de metode nedistructive pentru categoriile de urme cărora nu le sunt destinate.

Modelele de comparație sunt obținute cu materiale dentare obișnuite (ghips dentar, ceară dentară, materiale plastice etc.) iar pentru mulajele executate pe obiectele purtătoare de urme se poate folosi și latexul sau diverși polimeri.

Ridicarea prin mulaj a urmelor de pe fructe sau alimente mai puțin consistente, ușor deformabile, impune întărirea suprafeței prin pulverizarea de colodion sau serlac.

Anumite particularități sunt specifice examinării urmelor de dinți lăsate pe pielea umană (a cadavrului sau a persoanei în viață). Specificul cercetării este determinat, în special, de dificultățile generate, pe de o parte, de plasticitatea caracteristică a pielii umane, iar, pe de altă parte, de procesele patologice care au loc în tegument, de natură să conducă la deformarea urmei și, bineînțeles, la dispariția treptată, ceea ce reclamă urgența în măsurarea și fixarea fotografică, în aceste cazuri, impresiunile de comparație se prelevă pe hârtie de filtru sau sugativă, pe suporturi cu un grad de plasticitate relativ apropiat pielii umane (parafina, ceara dentară etc.).

Expertiza traseologică a urmelor de dinți poate fi completată cu expertize medico-legale, în general, necesare stabilirii transformărilor produse în profunzimea țesuturilor corpului.

4.2.Cercetarea urmelor de buze

4.2.1. Considerații generale

Importanța urmelor de buze în cercetările criminalistice a fost pusă în evidență prin numeroase cercetări întreprinse atât în țara noastră cât și în străinătate, cercetări prin care s-a demonstrat fundamentul științific al identificării și pe baza acestor categorii de urme.

Cu tot scepticismul manifestat de o parte din autorii de specialitate, în prezent se poate susține că, prin particularitățile anatomice și prin unicitatea dispunerii și a formei papilelor sau șanțurilor coriale, este posibilă identificarea certă a unei persoane. Alte elemente de identificare privesc unghiurile comisurale, gropița mediană, tuberculul buzei superioare.

Rezervele manifestate în privința posibilităților de identificare – întrucâtva justificate – au fost determinate de modificările firești pe care le pot traversa buzele, prin trecerea timpului, cauzate de afecțiuni patologice sau de unele leziuni. Dincolo de această realitate, trebuie avută în vedere stabilitatea desenelor coriale și, mai ales, faptul că cercetarea de identificare se face, în majoritatea cazurilor, la un interval scurt de timp din momentul identificării, când buzele nu pot suferi, practic, nici o modificare de ordin calitativ. Din acest punct de vedere trebuie să ne raportăm la principiul stabilității relative a caracteristicilor de identificare.

Papilele sau șanțurile coriale nu trebuie confundate cu crestele papilare, natura lor fiind cu totul alta. Mecanismul de formare a urmei prezintă anumite diferențieri: o urmă de mână se formează, în principal, prin depunerea transpirației secretate de piele prin orificiile sudoripare, în vreme ce urma buzelor ia naștere prin depunerea în primul rând a altor substanțe.

În mod firesc, urmele de buze se formează la contactul acestora cu diverse obiecte, prin depuneri de natură biologică (salivă), alimentară (grăsimi, sosuri, sucuri) și cosmetică (rujuri, vaselină). Urmele se prezintă sub formă statică sau dinamică, pentru identificare fiind realmente utile urmele statice. De asemenea, ele se pot prezenta sub formă vizibilă sau latentă și, în majoritatea cazurilor, numai ca urme de suprafață. Urmele de adâncime nu se pot forma decât în condiții excepționale, fără a avea o utilitate deosebită în individualizare, din cauza deformării la care sunt supuse buzele prin presare. De altfel, această deformare se întâlnește frecvent și în cazurile obișnuite, aspect care nu trebuie omis la examinările comparative.

4.2.2. Cercetarea la fața locului a urmelor de buze

O astfel de cercetare necesită o căutare atentă și exigentă, întrucât ele se pot întâlni nu numai pe obiectele cu care vin în contact firesc (pahare, căni, tacâmuri, port-țigaret, pipă), dar și pe alte obiecte, inclusiv pe îmbrăcăminte. Iată de ce nu trebuie neglijată căutarea lor chiar și pe hainele persoanelor suspecte, mai ales dacă din modul de săvârșire a infracțiunii rezultă posibilitatea unui contact fizic între victimă și agresor, cum ar fi, de exemplu, în cazurile de omor, de viol, de tâlhărie, de incest ș.a.

Procedeele de revelare și fixare a urmelor de buze sunt, în principiu, similare cu cele ale urmelor crestelor papilare de pe mâini și picioare. Cu toate acestea, sunt evitate metodele cu caracter așa-zis "distructiv" de revelare a urmelor latente de buze cu substanțe chimice sau fizice, în primul rând pentru a menține intactă posibilitatea efectuării și a unui examen serologic sau chimic al substanței depuse în urmă (salivă, alimente, cosmetice).

De aceea, revelarea urmelor latente constă într-o fotografiere, prin procedeul reflexiei sau prin transparență, dacă suportul pe care au fost descoperite urmele este transparent, în acest mod nu este înlăturată posibilitatea determinării grupei de sânge, a altor elemente de natură chimică și bacteriană, apte să servească la restrângerea cercului persoanelor bănuite, deci la identificări de gen sau de grup.

Interpretarea la f ața locului a urmelor de buze, în coroborare și cu alte date obținute din cercetare, servește la clasificarea modului de desfășurare a unor acțiuni, la succesiunea acestora, la stabilirea cu o anumită aproximație a vârstei, a sexului persoanei creatoare de urme, la raporturile acesteia cu persoana implicată în infracțiune.

4.2.3. Expertiza criminalistică a urmelor de buze

Expertiza urmelor labiale poate să dea răspunsuri privind natura umană sau animală a urmelor, mecanismul de formare, vechimea urmei, vârsta, sexul și tipul antropologic aproximativ al individului, care dintre buze (superi oară satf inferioară) a lăsat urma și dacă aceasta prezintă suficiente elemente de identificare. De asemenea, se pot stabili natura substanțelor existente în urmă, precum și prezența altor categorii de urme pe obiectul examinat, cum sunt, de exemplu, urmele de mâini.

În ipoteza în care expertului i se pun la dispoziție modele de comparație, sau i se indică persoanele suspecte, pentru luarea impresiunilor de comparație, specialistul poate să stabilească identitatea sau neidentitatea persoanei presupusă a fi creat urma. Totodată, se pot face determinări comparative privind grupa de sânge și natura produsului cosmetic.

Obținerea modelelor de comparație se face potrivit specificului acestor categorii de urme. Astfel, se obțin mai multe modele de comparație, atât pe suporturi, apropiate calitativ sau similare cu obiectul purtător de urmă, precum și pe lamele de sticlă. Pentru analizele serologice, saliva se prelevă prin mușcarea unei bucăți de hârtie de filtru. Urmele formate de buze rujate se compară cu impresiuni formate pe coli albe de bună calitate.

Expertiza genetică destinată stabilirii profilului A.D.N, asupra căreia atragem atenția, se poate face paralel cu expertiza clasică traseologică, având însă prioritate pentru prevenirea unei eventuale alterări a produsului biologic (saliva) din urma de buze.

4.3. Cercetarea urmelor formate de alte părți ale corpului uman

Alături de urmele de mâini, de picioare, de dinți și de buze, întâlnite frecvent în cercetările criminalistice, marea majoritate a părților corpului uman este aptă să creeze urme, în contextul săvârșirii unei fapte penale. Dintre acestea amintim, de exemplu, urechile, nasul, bărbia, fruntea, fața în întregul ei, unghiile, partea exterioară a mâinii și chiar întregul corp.

Pe lângă conformația ori elementele anatomice ale capului, ale ridurilor, cicatricelor, urme caracteristice de un gen aparte se pot forma și prin depunerea de pudră, produse cosmetice sau farduri, întrebuințate cu precădere de femei. Este vorba de urme de stratificare, statice sau dinamice, valoroase pentru identificările de grup fiind, bineînțeles, cele statice. Acest gen de urme poate reda anumite particularități ale elementelor anatomice ale feței (altele decât buzele), neexcluzându-se posibilitatea individualizării persoanei, dacă urma reflectă o caracteristică cu valoarea de identificare.

4.3.1.Urmele de urechi

Sunt cele mai valoroase dintre urmele formate de alte părți ale corpului uman. Explicația constă în aceea că urechea este diferită de la o persoană la alta, atât prin forma generală a pavilionului, dimensiunea și modul său de dispunere, precum și prin caracteristicile proprii fiecărui element component (lob, helix, tragus etc.). Acestei unicități a "desenului" sau formatului urechii i se mai adaugă încă o proprietate importantă, și anume fixitatea.

La fața locului, urmele de urechi se întâlnesc într-o frecvență mai mare în comparație cu urmele altor părți ale corpului persoanei, cu excepția urmelor de buze. Ca mod de formare ele pot fi statice sau dinamice, latente și, uneori, vizibile. Desigur că în discuție intră numai urmele statice, a căror revelare se face prin metodele specifice din dactiloscopie.

4.3.2. Urmele nasului

Este o categorie de urme întâlnită ca atare în practică. Acestea se pot regăsi rnai mult în conținutul unor urme de adâncime ale întregii fețe. în mod firesc ele se pot forma numai într-un sol moale, în zăpadă sau nisip. Cu toate particularitățile anatomice ale nasului, și el diferit de la o persoană la alta, nu se pot realiza decât identificări generice, datorită deformărilor firești ivite în momentul contactului cu suprafața primitoare de urmă.

4.3.3. Urmele frunții

Acest tip de urme poate prezenta o utilitate mai mare în identificare, datorită plasticității reduse a zonei frontale. Pe lângă caracteristicile frunții și, mai ales, ale ridurilor, trebuie ținut seama că ele se pot forma în condiții bune pe suprafețe de genul lemnului prelucrat, al cimentului ori linoleumului, datorită faptului că fruntea este una dintre zonele corpului cu cea mai abundentă transpirație. Or, substanțele din compoziția sudorii, în special grăsimile și proteinele, contribuie la formarea unor urme latente, valoroase pentru identificare. Revelarea și fixarea lor se face în condiții similare urmelor de mâini.

4.3.4.Urmele de unghii

Urmele de unghii sunt întâlnite frecvent pe corpul persoanelor, sub formă de zgârieturi, în infracțiunile săvârșite cu violență, fiind destul de greu de valorificat sub raportul identificării persoanei, cu excepția anumitor determinări generice. Desigur, nu avem în vedere aici alte tipuri de urme pe care le poate conține "depozitul subunghial" al agresorului ori victimei, alcătuit din celule epiteliale, fire de păr, sânge etc. aparținând persoanei zgâriate, acestea făcând obiectul expertizelor biocriminalistice.

Precizăm, însă, că urmele de unghii – mai exact ale suprafeței acestora pot conduce la identificarea persoanei, în ipoteza formării în adâncime, într-o suprafață cu calități plastice bune, cum ar fi argila, chitul, vopseaua. Explicația constă în aceea că pe suprafața unghiilor există o serie de striații longitudinale, caracteristice fiecărei persoane prin formă, poziție, dimensiune. Este un aspect ce nu trebuie pierdut din vedere de către organele judiciare, cu atât mai mult cu cât aceste striații se definesc prin fixitate, unicitate și inalterabilitate (cu excepția distrugerii zonei unghiulare sau a falangetei).

4.4. Interpretarea la fața locului a urmelor corpului uman

Urmele corpului uman pot furniza date (uneori la fel de valoroase ca însăși expertiza de identificare propriu-zisă) referitoare la cele petrecute în momentul săvârșirii infracțiunii, la raportul dintre victimă-agresor, la modul în care a acționat autorul, la numărul de persoane etc. Este vorba în special de interpretarea lor în condițiile cercetării locului faptei. Coroborarea datelor la care ne-am referit, cu cele deduse din investigația altor categorii de urme este de natură să aducă clarificări importante privitoare la multe dintre împrejurările cauzei.

4.5.Expertiza criminalistică a urmelor lăsate de corpul uman

Examinarea tehnică criminalistică a urmelor formate de diverse părți ale corpului uman, este în măsură să ofere unele informații referitoare la modul de formare și la vechimea urmei, la eventualele caracteristici capabile să individualizeze persoana sau grupul de persoane presupuse a fi creat urma. Totodată, este posibilă stabilirea înălțimii persoanei și, cu destulă aproximație, a sexului și a vârstei, a constituției corporale.

Examenul comparativ dintre urmele descoperite și modelele de comparație, îndeosebi în cazul urmelor de ureche și, într-o anumită măsură, a urmelor ridurilor de pe frunte, poate servi la identificarea persoanei, în rest cercetarea rezumându-se la determinarea apartenenței de gen sau grup. Aceasta nu înseamnă că alte urme, chiar urma întregului corp, nu pot servi la identificare, dacă s-a format în condiții bune.

Figura 4.1. Examinarea comparativă cu indicarea și numerotarea punctelor de coincidență descoperite, într-o tentativă de omor

a) amprenta în litigiu; b) amprenta de comparat

Sursa – C.Panghe și T.Barbu, în Tratat practic de criminalistică

1. început de creastă; 2. fragment; 3. bifurcație; 4. sfârșit de creastă; 5. butonieră; 6. punct papilar; 7. sfârșit de creastă; 8. început de creastă; 9. bifurcație; 10. contopire.

Figura 4.2. Examen dactiloscopic comparativ într-un caz de furt

a) urmă relevată de pe capacul unei casete cu bijuterii

b) impresiunea degetului mijlociu de la mâna dreaptă a numitului S.V.

Sursa – C.Panghe și T.Barbu, în Tratat practic de criminalistică.

1. sfârșit de creastă papilară 8. sfârșit de creastă papilară

2. început de creastă papilară 9. contopire de creste papilare

3. intersecție de creste papilare 10. contopire de creste papilare

4. început de creastă papilară 11. bifurcație de creastă papilară

5. bifurcație de creastă papilară 12. fragment papilar

6. sfârșit de creastă papilară 13. început de creastă papilară

7. contopire de creste papilare 14. creastă aderentă (cârlig)

CAPITOLUL V

TIPOLOGIA INVESTIGĂRII PRINCIPALELOR URME BIOLOGICE DE NATURĂ UMANĂ

5.1.Cercetarea urmelor de sânge

5.1.1. Sublinieri preliminare privind urmele biologice

În categoria urmelor biologice se înscrie marea masă a urmelor de material biologic uman, îndeosebi produsele de secreție, excreție și țesuturile umane. Secrețiile principale sunt: saliva, secreția nazală și laptele matern. Excrețiile includ: urina, fecalele, sperma, sputa, vomismentele. meconiul, vernix caseoza ș.a. Țesuturi moi: sânge, piele, țesut muscular, masă cerebrală. Țesuturi dure: oase și unghii, în această grupă de urme sunt incluse și firele de păr, inclusiv urmele de miros care fac obiectul odorologiei judiciare.

Față de bogata practică judiciară existentă în materie și, așa cum se învederează în literatura de specialitate, la fața locului se întâlnesc mai multe categorii de urme (sânge, alte țesuturi moi, diverse excreții și secreții), în multe cazuri ele fiind asociate, ceea ce impune metode selective de descoperire, fixare, ridicare și analiză.

Raportat la frecvența cu care sunt întâlnite în cazul săvârșirii infracțiunilor de violență (omor, viol, tâlhărie, loviri), în accidente rutiere, de muncă, în explozii și incendii, dar și la calitatea elementelor științifice de individualizare, de circumstanțiere a modului de săvârșire a faptei, putem aprecia că cele mai importante urme sunt cele de sânge, salivă, spermă și firele de păr.

În structura acestui capitol am inclus și urmele de miros, cu toate că ele se constituie într-o categorie distinctă, fără a se confunda cu urmele biologice propriu-zise. Ultima secțiune este destinată investigației genetice, având ca finalitate identificarea pe baza profilului A.D.N.

Cercetarea urmelor biologice se situează, în mod evident, în zona de interferență a Criminalisticii cu Medicina legală. Practic nu se poate vorbi de o simplă examinare criminalistică sau medico-legală, ci de o cercetare interdisciplinară proprie expertizei biocriminalisiice sau a ceea ce este denumit în practică expertiza complexa'.

Însușirea de către juriști a noțiunilor generale privind urmele biologice și a problematicii cercetării acestora are la bază două argumente majore:

a. De modul în care organul judiciar descoperă și ridică de la fața locului urmele biologice depinde nu numai reușita expertizei biocriminalistice, dar mai ales clarificarea unor probleme esențiale referitoare la fapta penală, în special la persoanele implicate în săvârșirea acesteia (participanți sau victimă).

b. Pregătirea materialelor în vederea expertfzei, formularea corectă a întrebărilor adresate specialistului, precum și aprecierea concluziilor, admiterea sau respingerea lor nu se poate face decât de magistratul având un minimum de cunoștințe în domeniu, ceea ce reprezintă, în fond, o dovadă de probitate profesională.

5.1.2. Cercetarea urmelor de sânge

Aspecte generale. Urmele de sânge, prin frecvența cu care sunt întâlnite în câmpul infracțional, ca și prin posibilitățile de identificare pe care le oferă, inclusiv prin furnizarea de indicii necesare clarificării împrejurărilor privind locul, timpul, mijloacele și modul de săvârșire a faptei, dețin o pondere particulară în cadrul investigațiilor criminalistice.

După cum se cunoaște, sângele deține aproximativ 1l13 din greutatea unei persoane și se compune din două părți principale: plasma și elementele celulare, formate din globule roșii (hematii sau eritrocite), globule albe (leucocite) și trombocite, fiecare distingându-se printr-o serie de caracteristici.

În câmpul infracțional, urmele sangvinolente se prezintă sub formă de picături, stropi, dâre, bălți,, mânjituri și sunt consecința unei acțiuni violente exercitate asupra corpului persoanei, de natură să determine, direct sau indirect, leziuni ale vaselor sanguine. Subliniem însă, că termenului de acțiune violentă îi atribuim un sens larg, el nefiind în cazul de față sinonim cu violența. Astfel, simpla spargere a unui geam, așa cum o întâlnim în cazul unor furturi, poate să provoace leziuni vaselor sanguine, fiind deci o acțiune violentă, dar de natură, să-i spunem, mecanică.

În funcție de natura suportului, urmele de sânge pot fi absorbite de acesta, cum este cazul suporturilor din material textil, sau pot rămâne la suprafață, formând un strat sau o crastâ distinctă, ca în cazul urmelor formate pe mobilă, parchet, linoleum, geamuri, arme, caroserii de mașini etc.

Culoarea urmelor de sânge diferă în funcție de vechimea, cantitatea, natura suportului și factorii care acționează asupra lor: temperatura, lumina, diverși agenți fizici și chimici. Astfel, o urmă proaspătă are o culoare roșu-stacojie și un luciu caracteristic. Cu timpul luciul dispare, urma devine solzoasă, iar culoarea virează de la brun roșcat spre maroniu și negru. Din cauza proceselor de putrefacție, a acțiunii factorilor menționați, într-un strat foarte subțire, urma are culoarea gri-verzuie.

Calitatea urnelor de sânge poate fi influențată de acțiunile exercitate de om, respectiv de persoana care caută să îndepărteze pata prin răzuire, spălare sau, pur și simplu, prin distrugerea suportului sau a porțiunii sale care conține urma, cum ar fi, de pildă, arderea prosopului, a batistei, decuparea unei porțiuni din material ș.a. în multe cazuri, aceste manopere nu dau rezultatul scontat, fie din cauza naturii suportului, cum este cazul materialelor absorbante, fie ca urmare a modului în care s-a format urma (vezi împrăștierea urmelor sub fprmă de stropi). Multe modificări pot apărea datorită contactului suportului purtător de urme cu alte materiale.

5.1.3. Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de sânge

Descoperirea urmelor sangvinolente reprezintă o activitate de o deosebită importanță. Dificultatea descoperirii nu privește, desigur, urmele evidente de sânge, cum ar fi de exemplu o baltă de sânge formată lângă un cadavru ce prezintă plăgi tăiate profunde, ci, în special, acele urme care au suferit modificări prin scurgerea timpului, urmele aflate în cantitate mică, sau care prezintă o culoare ce se poate confunda cu aceea a suportului. La acestea se adaugă dificultățile descoperirii urmelor care au fost înlăturate, în parte, de autor.

Căutarea urmelor de sânge se efectuează potrivit particularităților locului sau suportului cercetat, deci în funcție de fiecare caz în parte, ea fiind orientată în câteva direcții principale, și anume:

a. Îmbrăcămintea și corpul persoanelor antrenate în infracțiune (victimă sau făptuitor). O cercetare atentă se impune în privința autorului, acesta încercând, de regulă, să îndepărteze urmele de sânge, în ciuda manoperelor de înlăturare, într-o formă sau alta, a petelor sangvinolente, trebuie reținut că ele pot rămâne în profunzimea țesăturii, îmbrăcămintei și lenjeriei, la cusături, în manșete, în interiorul buzunarelor, pe rama pantofului, sub unghii, în păr, pe diverse obiecte de uz personal etc.

b. Porțiunea de teren și obiectele aflate la locul săvârșirii infracțiunii sau în locul în care a fost descoperit cadavrul, cum sunt, de pildă, covoarele, încheieturile parchetului, ale dușumelei, diversele obiecte de mobilier, zidurile, ușile, ferestrele, solul, vegetația ș.a.

c. Instrumentele folosite în săvârșirea infracțiunii, cum sunt cuțitele, topoarele, alte tipuri de arme, instrumentele chirurgicale întrebuințate la efectuarea ilegală a unei intervenții.

d. Instalațiile sanitare, vasele, alte obiecte ce ar fi putut servi la înlăturarea urmelor sau la transportul cadavrului.

Depistarea petelor suspecte a fi de sânge se face, de regulă, cu surse de lumină (lanterna) care dispun de filtre de culoare (roșii sau verzi) capabile să scoată mai bine în evidență urma. Iluminarea suprafeței cercetate se face sub un unghi ascuțit. Frecvent se folosește lampa de radiații U. V. După descoperirea petelor suspecte – având în vedere că o urmă de sânge poate fi confundată ușor cu alte categorii de urme (coloranți, pete de rugină, vin, diverse sucuri alimentare, cerneală etc.) – este necesară, în continuare, aplicarea de metode biologice pentru a se stabili dacă pata este într-adevăr de sânge.

Primele reacții la care se apelează au un caracter orientativ sau de probabilitate. Astfel sunt cele pe bază de apă oxigenată, aceasta producând o efervescență caracteristică eliberării oxigenului din sânge, în prezent puțin folosită. Un alt reactiv este pe bază de luminai, care, prin împrăștierea pe urmele presupuse de sânge, sub acțiunea radiațiilor ultraviolete determină o fluorescentă oarecum particulară. Alte reacții relativ specifice, sunt, de exemplu, cele determinate de acidul sulfuric, reactivul Medinger pe bază de verde leuco-malachit sau reactivul Adler pe bază de benzidină.

Folosirea reactivilor de orientare sau de probabilitate este necesar sa.se.faeă cu prudență, pentru a lăsa deschisă posibilitatea examinării complexe a urmelor; de.către, specialist, în condiții de laborator. De aceea este recomandabil, mai ales în cazurile deosebite, să se apeleze la un specialist în biocriminalistică, acesta urmând să efectueze cercetarea orientativă prin prelevarea unor cantități mici de sânge într-un geam de ceas și verificarea lor pe baza reactivilor orientativi.

După descoperirea urmelor sau petelor suspecte a fi de sânge, are loc fixarea lor prin descrierea în procesul-verbal, prin fotografiere (fotografia schiță, de: detaliu, inclusiv fotografia separatoare de culori) pentru punerea în evidență a urmelor. Atragem atenția asupra precauțiilor cu cercetarea acestor urme la fața locului, mai ales în ideea prevenirii contaminării lor și, de aici, anularea posibilităților de investigare genetică.

Ridicarea urmelor de sânge prezintă anumite particularități, îndeosebi în cazul celor care se găsesc pe obiecte ce nu pot fi transportate. De pildă, dacă petele sunt uscate, ele se pot răzui sau racla împreună cu o porțiune din suport. Dacă se prezintă sub forma unor bălți, se pot absorbi cu pipeta sau cu hârtia de filtru. Urmele dispuse pe suprafețe ce nu se pot răzui sau așchia se solubilizează și se ridică pe o hârtie de filtru, însă vor trebui examinate cu maximă urgență. Urmele formate pe zăpadă se ridică prin introducerea sub aceasta a unei hârtii, a unui tifon sau a unei hârtii de filtru. Crengile, frunzele, în general vegetația, se taie. Pământul, nisipul, ce conține asemenea urme, se ridică cu totul.

La ridicarea urmelor sangvinolente trebuie avut în vedere că acestea pot conține și alte categorii de urme biologice cum sunt, de exemplu, fire de păr, resturi de țesut etc., cărora trebuie să li asigure integritatea.

Ambalarea și transportarea urmelor de sânge reprezintă un aspect care este uneori neglijat (sau tratat cu ușurință) ignorându-se posibilitatea alterării rapide a lor. De exemplu, o greșeală, comisă încă frecvent, o constituie ambalarea îmbrăcămintei sau obiectelor purtătoare de pete de sânge în saci de plastic, în locul sacilor de hârtie.

Atragem atenția asupra recomandărilor făcute insistent de către medicii legiști sau biologi, de a nu se ambala obiectele purtătoare de urme de sânge în stare udă și, mai ales, în material plastic. Nerespectarea acestei cerințe poate genera dificultăți în examinarea biologică, ajungându-se la imposibilitatea de determinare a grupei sangvine, ori chiar a naturii petei. Iată de ce obiectele încă ude sunt lăsate să se usuce și apoi se ambalează separat, timpul de depozitare trebuind să fie, pe cât posibil, cât mai scurt.

Precizăm că un colet conținând urme de sânge trebuie să fie însoțit de mențiuni precise, detaliate, privind data și locul ridicării urmei, care au fost mijloacele folosite în descoperirea lor, persoana care le-a ridicat.

5.1.4. Interpretarea urmelor de sânge

Interpretarea urmelor de sânge la locul descoperirii lor este o activitate cu rezonanță în clarificarea ulterioară a împrejurărilor săvârșirii faptei. După forma luată de o picătură de sânge, se poate stabili înălțimea de la care a căzut, marginile urmei fiind cu atât mai zimțate cu cât înălțimea este mai mare. O urmă de sânge creată de o persoană în mers are o formă alungită, apropiată de aceea a unui semn de exclamare, cu partea ascuțită în direcția

deplasării. De asemenea, după forma, dispunerea și cantitatea stropilor, se poate stabili dacă sângele provine din artere sau vene.

Dârele de sânge servesc la stabilirea direcției în care a fost deplasat cadavrul, după cum prezența unor multitudini de urme, împrăștiate pe o mare suprafață în încăpere, poate indica nu numai că victima s-a zbătut sau s-a luptat cu agresorul, dar și faptul că autorul infracțiunii este purtător indubitabil de urme de sânge.

În același context, menționăm posibilitatea determinării grupelor de sânge ale autorului prin depistarea la fața locului a unor urme de sânge aparținând a două grupe sanguine diferite, dintre care una a victimei. Totodată, se mai poate stabili data aproximativă de formare a urmei, după vechimea acesteia, eventual cantitatea scursă, dar aceasta poate fi mai sigur precizată după examenele de laborator și numai rareori cu certitudine.

5.1.5. Expertiza biocriminalistică a urmelor de sânge

Expertiza urmelor de sânge -încadrată în categoria mai largă a expertizei biocriminalistice, așa cum este denumită în lucrări de criminalistică mai recente, sau expertiza medico-legală a produselor biologice, potrivit denumirii din lucrările de medicină legală – este destinată să ofere clarificări la numeroasele întrebări adresate de către organele judiciare.

Principalele întrebări care se pot formula, în legătură cu o urmă presupusă a fi de sânge, sunt următoarele:

– Urma este sau nu de sânge?

– Sângele este de natură umană sau animală?

– Căror gaipe, serice, enzimatice sau limfocitare aparține sângele, începând cu cele din sistemul A.B.O.?

– Care este zona sau organul din care provine?

– Sângele conține alcool ori elemente de natură toxică?

– Sângele aparține unui bărbat sau unei femei?

– Care este vechimea aproximativă a urmei?

– În ce condiții este posibil să se fi format urma?

– Căreia dintre persoanele indicate în actul de dispunere a expertizei i-ar putea aparține sângele?

– Poate fi stabilit profilul A.D.N.?

– Ce alte date s-ar mai putea desprinde din investigarea biologică?

În legătură cu aceste probleme, la care este chemat să dea răspuns expertul biocriminalist, sunt necesare câteva precizări. Astfel:

Prima categorie de întrebări adresate expertului biolog se referă, în mod firesc, la întrebarea dacă urma este sau nu de sânge și dacă sângele este de natură umană sau animală, aspecte ce pot fi clarificate, cu probabilitate, încă din faza cercetării la fața locului.

Un răspuns ferm la această întrebare îl dau, însă, numai reacțiile de certitudine, dintre care cele mai utilizate în practică sunt reacțiile microcristalografics (cum sunt, de exemplu, reacțiile Teichman, Takayama), ori cele microspectroscopice, bazate pe benzile spectrale de absorbție, tipice hemocromogenului (benzile se manifestă în zona 530 și 559nm). De exemplu, reacția Teichman, având la bază reacția acidului acetic cu clorul din sânge, determină apariția unor cristale de hemină, vizibile la microscop. Iar pentru obținerea spectrului hemoglobinei se acționează cu un reactiv de reducere a ei.

Alte întrebări vizează stabilirea grupelor sanguine, cărora le aparține urma, potrivit sistemului clasic A,B,O (cu subgrupele Al, A2, A3, AB, A1B, A2B etc.) ca și altor sisteme: M.N, Rh, Gm etc., precum și stabilirea sexului persoanei, în funcție de cromatina sexuală.

În funcție de cantitatea sângelui și starea în care acesta este descoperit, expertiza biocriminalistică poate conduce la determinarea a numeroase grupe serice, enzimatice ori limfocitare. Progresele înregistrate de specialiști, în ultima perioadă de timp, în direcția creșterii sensibilității metodelor de stabilire a grupelor sanguine, inclusiv a caracteristicilor genetice sau a profilului A.D.N.

În ceea ce privește rezolvarea celorlalte probleme ale expertizei urmelor de sânge, mai dorim să menționăm că este posibilă, de asemenea, stabilirea regiunii din care provine sângele. Sângele din cavitatea bucală conține celule epiteliale fără nucleu, leucocite, diverse resturi alimentare și flora microbianâ specifică; sângele nazal este caracterizat de elemente celulare cu nuclei. Sângele menstrual poate fi identificat pe bază de elemente specifice iod pozitive și de basofite. în sângele obstetrical se află meconiu, resturi placentare și, eventual, păr fetal. în cazul violului, sângele vaginal poate conține și spermă.

Printre problemele importante care se pot rezolva prin expertiză este aceea a stabilirii prezenței alcoolului sau a oxidului de carbon în sânge, cu condiția ca sângele să au fi suferit schimbări deosebite și să fie în cantitate suficientă.

Mai poate fi stabilită cu aproximație vechimea urmei de sânge, a unor pete organice și anorganice, a altor urme biologice (fire de păr, fragment de țesut dermal, cerebral etc.).

În legătură cu luarea modelelor de comparație, efectuată numai de personal medical specializat, precizăm că este necesar să se extragă o cantitate suficientă de sânge (peste 5ml), care se introduce în eprubete sau flacoane sterilizate. Ele vor fi transportate în condiții asemănătoare urmelor de sânge. Flacoanele vor fi sigilate și vor purta mențiuni privind data și locul, persoana de la care s-a făcut prelevarea și cadrul medical ce a executat operația.

De reținut că, separat de expertiza biocriminalistică a urmelor de sânge (ca și a celorlalte urme biologice), se procedează la efectuarea expertizei destinate obținerii profilului A.D.N.

5.2. Cercetarea urmelor de salivă

5.2.1. Problematica generală a cercetării urmelor de salivă

Urmele de salivă, ca și celelalte urme biologice, interesează cercetarea criminalistică pentru posibilitățile de obținere a unor date privind persoana, îndeosebi pe baza grupei sanguine, cu precizarea că acest lucru este posibil numai în ipoteza în care individul este de tip secretul. Totodată, se pot obține date referitoare la unele dintre împrejurările în care a fost comisă infracțiunea. Calitatea de secretor o au persoanele care elimină în secrețiile organismului antigene ce se găsesc și pe hematiile sângelui, ceea ce permite determinarea grupei sanguine.

În prezent, pe baza examenelor genetice, este perfect posibilă identificarea persoanei, în practică fiind frecvente cazurile de stabilire a identității după saliva prelevată de pe țigaretă, batistă ș.a.

Formarea urmelor de salivă are loc în momentul contactului buzelor, dinților sau limbii cu diverse obiecte (tacâmuri, scobitori, șervete, țigări, batiste etc.), prin salivație sau, pur și simplu, prin eliminare (scuipare).

5.2.2. Cercetarea la fața locului

Căutarea și descoperirea urmelor de salivă se face cu mijloace optice și de iluminare curente, aflate în dotarea truselor criminalistice (lupe, lămpi cu radiații vizibile și ultraviolete, lanterne). Descoperirea lor necesită o cercetare sistematică a întregului loc al faptei. Astfel, se acordă atenție nu numai tacâmurilor, scobitorilor sau batistelor, ci și resturilor de fumat, în special mucurilor de țigări, obiectelor de igienă personală, instrumentelor muzicale de suflat, obiectelor de cult religios.

Din sfera cercetării nu trebuie excluse obiectele sau suporturile care, aparent, nu sunt apte să rețină acest tip de urme, cum sunt, de pildă, timbrele, plicurile, suporturile rujurilor de buze. Privitor la urmele de salivă pe suporturile menționate, în literatura de specialitate se menționează cazuri de stabilire a grupei sanguine prin examinarea a numai 1l16 din suprafața unui timbru și a profilului A.D.N.

La căutarea urmelor de salivă nu trebuie pierdut din vedere că ele se pot confunda cu alte urme biologice (spermă, secreție vaginală, transpirație, mucus nazal), precum și cu pete de altă natură, anorganică sau organică, mai ales sucuri diverse, vopsea, detergenți etc.

Ridicarea și transportarea urmelor presupuse a fi de salivă impune respectarea acelorași recomandări făcute la urmele de sânge, de ambalare în stare uscată a obiectului și de expediere urgentă la laboratorul de specialitate, pentru a nu se distruge antigenele.

Interpretarea urmelor de salivă poate servi la obținerea de date privind modalitatea de formare a uimei, mediul profesional din care provine.persoana, starea sa de sănătate, unele deprinderi sau vicii, îndeosebi fumatul, numărul de persoane care au creat urmele, eventual timpul petrecut la locul cercetării ș.a.

Expertiza urmelor de salivă servește la clarificarea unor aspecte relativ asemănătoare urmelor de sânge, în primul rând, expertul se poate pronunța asupra faptului dacă urma este sau nu de salivă și dacă saliva este de natură umană, însă nu întotdeauna rezultatul poate avea caracter de certitudine. De asemenea, se stabilesc calitatea de secretor sau nesecretor și, în consecință, grupa sanguină căreia îi aparține persoana.

Prin examenul genetic al nucleizilor specifici A.D.N.-ului se ajunge la identificarea efectiva a persoanei care a lăsat acest gen de urme.

În salivă pot fi depistate și o serie de caracteristici individuale, reflectate de compoziția celulară și de flora microbiană specifică zonei bucale. O serie de particularități pot fi determinate și de mediul în care își desfășoară activitatea persoana căreia îi aparține urma, cum sunt cazurile persoanelor care își desfășoară activitatea în întreprinderi chimice, topitorii, mine etc..

5.3. Cercetarea urmelor de spermă

5.3.1. Problematica generală a cercetării urmelor seminale

Urmele de spermă fac parte din categoria acelor urme biologice întâlnite în diverse împrejurări, care numai aparent au o frecvență redusă. De regulă, prezența lor este caracteristică săvârșirii de infracțiuni cu un grad de periculozitate deosebit sau al căror mod de săvârșire prezintă anumite particularități. Așa sunt, de pildă, omorul și infracțiunile privitoare la viața sexuală (violul, pedofilia, seducția, perversiunea și corupția sexuală, incestul).

Urmele seminale pot reprezenta nu numai dovada unei infracțiuni, dar aduc și precizări în legătură cu mobilul și natura faptei'. Importanța urmelor de spermă pentru cercetările criminalistice rezidă nu numai în faptul că ele servesc la clarificarea unor probleme referitoare la împrejurările săvârșirii faptei, ci, mai ales, la posibilitatea obținerii unor date utile individualizării persoanei ori delimitării cercului de suspecți, unii autori susținând chiar posibilitatea identificării persoanei altfel decât pe baza amprentei genetice, aspect asupra căruia vom reveni.

Formarea urmelor de spermă are loc prin depunerea, pe diverse suporturi, a lichidului spermatic ejaculat în momentul unui contact sexual, al masturbării, sau ca o consecință a unor tulburări neuro-psihice. în stare uscată, așa cum sunt găsite în multe-dintre cazuri, urmele seminale prezintă un-contur neregulat, o culoare gri-albicioasă și sunt aspre la pipăit, dacă se formează pe suporturi absorbante, de tipul țesăturilor din fibre naturale. La suporturile mai puțin absorbante;.curii sunt cele din țesuturi sintetice, urmele au un aspect de crustă solzoasă și lucioasă.

5.3.2.Cercetarea la fața locului

Căutarea urmelor seminale impune examinarea corpului victimei, o atenție specială fiind acordată orificiilor naturale (examinare realizată de către cadre medicale), precum și a lenjeriei de corp și de pat, a îmbrăcămintei, a altor obiecte. Spre deosebire de alte urme biologice, urmele de spermă sunt mai ușor de descoperit datorită fluorescentei lor relativ specifice, de nuanță albăstruie, determinată de radiațiile ultraviolete. Precizăm, însă, că fluorescenta nu este o indicație de certitudine, ci numai una cu caracter de orientare.

Ridicarea urmelor seminale necesită, poate mai mult decât în cazul altor urme biologice, precauție deosebită pentru păstrarea intactă a petei și implicit a spermatozoizilor, principalul element asupra căruia se îndreaptă examinarea. Pentru aceasta, se ridică întreg obiectul purtător de urme sau se taie porțiunea cuprinzând pata, fără a se îndoi.

Urmele dispuse pe o suprafață tare (dușumea, parchet) nu se răzuiesc, ci se decupează, în cazul picăturilor aflate pe păr, acestea se recoltează prin tăierea firelor, iar de pe piele recoltarea se face prin umezirea cu apă distilată a petei și transferarea pe o hârtie de filtru. Această ultimă operație se efectuează de către un cadru de specialitate, în condiții de laborator. Aceleași precauții se au în vedere și la ambalarea obiectelor purtătoare de urme seminale, transportul lor trebuind să se facă în stare uscată, la adăpost de căldură și de lumina soarelui.

Măsurile sus-menționate se explică și prin aceea că, datorită rezultatelor unor cercetări relativ recente, s-a ajuns la concluzia că stabilirea calității de secretor și determinarea antigenelor din sistemul A.B.O. este mai sigură în cazul urmelor de spermă, în comparație cu urmele vechi de sânge, noile metode permițând stabilirea grupei sanguine în pete de lichid spermatic cu o vechime de peste un an.

Interpretarea la fața locului a urmelor seminale oferă date referitoare nu numai la natura, mobilul și modul de săvârșire a faptei, ci și în legătură cu anumite deprinderi, aberații sexuale sau anumite stări psihopatologice ale autorului.

Expertiza biocriminalistică a urmelor seminale este destinată stabilirii faptului dacă urma este într-adevăr de spermă și dacă aceasta este de origine umană sau animală. Dintre reacțiile de probabilitate, amintim reacțiile cristalografice (Florence și Barberio), reacțiile cromatografice și spectrografice, reacții pentru fosfataza acidă, iar ca reacții de certitudine, scoaterea în evidență a spermatozoidului printr-o reacție de culoare.

Totodată, ea servește la determinarea caracterului de secretor sau nesecretor, a grupei sanguine (dacă individul este secretor), precum și a vechimii petei, a substanțelor străine prezente în urmă și a eventualelor boli venerice.

Posibilitățile de examinare a urmelor de spermă față de alte urme biologice sunt amplificate de capacitatea de supraviețuire a spermatozoizilor. Astfel, la o femeie în viață, spermatozoizii supraviețuiesc intravaginal cea. 48 ore, iar la un cadavru ei se pot conserva un timp mai îndelungat, mergând până la 19 zile, în ipoteza cadavrelor înghețate. De asemenea, îmbrăcămintea sau lenjeria de corp, dacă are calități absorbante bune, servește la conservarea spermatozoidului luni de zile.

O particularitate deosebită a expertizei urmelor de spermă – privită cu o anumită rezervă, îndreptățită, de către specialiști – în ipoteza prezentării și probei de comparație, o reprezintă posibilitatea individualizării persoanei ai cărei spermatozoizi au fost găsiți în urma descoperită la fața locului sau pe victimă. Acest gen de identificare – complementară celei genetice – pornește de la faptul că, alături de spermatozoizii normali, există la fiecare individ și spermatozoizi cu forme deosebite sau anormale. Tipurile diferite de spermatozoizi anormali alcătuiesc o mare varietate de combinații, astfel încât se consideră aproape imposibil ca doi bărbați să prezinte același procentaj de celule atipice.

Rezerva exprimată în legătură cu acest gen de identificare pornește de la faptul că formele anormale ale spermatozoizilor nu prezintă caractere stabile, ele variind în cursul vieții individului, deci concluziile de identitate trebuie privite cu prudență.

Însă, astăzi, au fost făcuți pași semnificativi în identificarea persoanei după urmele de spermă, o dată cu perfecționarea tehnicilor de stabilire a tipologiei genetice a spermei, destinate descoperirii și cuantificării mărcilor genetice.

5.4. Mențiuni privind investigarea biocriminalistică a altor categorii de urme biologice

Urmele biologice formate în condițiile săvârșirii unei infracțiuni sunt foarte diverse. Astfel, pe lângă urmele caracterizate printr-o frecvență mai mare (sânge, spermă, salivă), la fața locului pot fi întâlnite și urme de urină, de materii fecale, vomismente, secreții nazale, lichid amniotic, vernix caseosa etc., prin a căror examinare biocriminalistică este posibilă obținerea de date utile clarificării multor împrejurări privind natura și modul de săvârșire a faptei, inclusiv referitoare la persoana autorului.

Față de rezonanța lor în soluționarea anumitor cazuri, nu poate fi justificată neglijarea acestora, din cauza unei anumite repulsii naturale față de asemenea urme, din care motiv sunt pur și simplu trecute cu vederea. Organul judiciar care efectuează cercetarea, o conduce sau o supraveghează, este obligat să solicite concursul unui specialist biocriminalist pentru descoperirea, ridicarea și examinarea tuturor categoriilor de urme biologice apte să servească la obținerea de date privitoare la persoanele implicate într-o faptă penală.

De regulă, cercetarea lor, respectiv descoperirea, fixarea, ridicarea, interpretarea, finalizată prin expertiză, presupune folosirea de procedee similare salivei sau spermei.

In abordarea investigării acestei categorii de urme nu ne-am referit la urmele biologice aparținând animalelor – cu toate că unele lucrări similare le tratează destul de amănunțit -cercetarea acestora presupunând respectarea acelorași reguli metodologice ca și la investigarea urmelor biologice de natură umană.

5.5. Elemente de investigare și identificare biocriminalistică pe baza profilului A.D.N.

5.5.1. Fundamentul științific

Descoperirea acidului dezoxiribonucleic (A.D.N.) a condus la înțelegerea conceptului de ereditate și, ulterior la identificare, prin decodarea informațiilor genetice pe care molecula de A.D.N. le are în componență. Aceasta are structură moleculară și este conținută de toate celulele vii ale organismelor.

Prima prezentare a structurii A.D.N. s-a făcut în anul 1950 de către James Watson și Francis Crick. Molecula de A.D.N. este foarte mare, fiind compusă din patru tipuri de nucleotide – adenina, citozina, guanina și timina – care se pot aranja numai în următoarea formulă: A-T și G-C, pe o bandă dublă, răsucită, care a fost denumită convențional ,,dublă elice".

Până în 1985, studierea moleculei de A.D.N. nu a constituit o preocupare majoră pentru criminalistică. Alee Jeffreys și colegii săi de la Universitatea din Leicester (Anglia), au fost primii care au prezentat valențele infinite pe care A.D.N.-ul le are în identificarea unei persoane prin studierea urmelor biologice de orice natură lăsate de respectiva persoană la locul unei infracțiuni.

Procesul de identificare a unei persoane începe în momentul în care aceasta lasă în scena crimei o urmă biologică care conține, în mod necesar, material genetic (A.D.N.). Urmează prelevarea probei de către criminalist, urmată de analiza de laborator care are drept punct terminus traducerea materialului genetic într-un cod, cu formulă unică, irepetabilă, specifică unui singur purtător al acelei informații genetice.

Subliniem că singurele celule din corpul uman fără nucleu, deci fără A.D.N., sunt acelea cunoscute sub numele de ,,globule roșii", prezente în sângele uman. Totuși, sângele, este compus nu numai din hematii, ci și din alte elemente celulare, care nu pot fi separate decât prin procedee de laborator, probabilitatea ca la locul infracțiunii să nu se găsească celule purtătoare de AD.N. fiind nulă.

Răspunsurile pe care a trebuit să le dea Criminalistica, au fost acelea referitoare la numărul de analize de locații A.D.N., respectiv la aranjarea sau succesiunea tipurilor de nucleotide, care pot duce la evidențierea certă a diferențelor existente între două amprente geneticei aparținând unor persoane diferite.

Pentru siguranță, s-a luat în calcul ipoteza ca, spre exemplu, doi suspecți a'căror amprentă genetică trebuie comparată cu amprenta genetică a probei recoltate de la Iodul irifracțiunii să prezinte același modelai locației A.D.N.

Pentru maximizarea puterii discriminatorii a analizei, ciminaliștii au lucrat cu un polimorfism de înaltă putere, numit de primii utilizatori anglo-saxoni, VNTR (Variable Number of Tandem Repeats). Analizele se bazează pe faptul că locațiile conțjn numere variabile de secvențe A. D. N. care se repetă, locațiile conținând, de la individ la individ, secvențe a căror repetare este imposibilă. Pentru a elimina orice posibilitate de confuzie, laboratoarele de'analiză a profilului A.D.N. examinează patru locații VNTR, care sunt considerate suficiente pentru-,a;ștabili cu precizie identitatea unei persoane.

Sub raportul valorii de identificare, specialiștii geneticieni clasifică urmele biologice în trei categorii:

A. Probe cu înalt grad de precizie în identificarea profilului A.D.N.: sângele, lichidul seminal care, chiar dacă nu conține spermă, are suficient material pentru efectuarea analizelor A.D.N.; saliva (indiferent de pe ce tipuri de obiecte este recoltată: țigări fumate, periuțe de dinți, plastice ale țigărilor de foi, măști, veselă, chewing gums, timbre și plicuri poștale etc.);

B. Probe cu potențial în definirea profilului A.D.N.: fluidul vaginal (în cazurile de viol poate conține un amestec de celule, provenind de la ambele părți, care pot fi analizate separat), secrețiile nazale, părul (numai părul smuls are valoare pentru analizele nucleare A.D.N. atâta timp cât A.D.N.-ul este cuprins numai în celulele ce înconjoară rădăcina), bucăți de carne, celule ale pielii, urină, părți de corp, oase (măduva osoasă poate fi analizată chiar și în cazuri de descompunere avansată).

C. Probele cu potențial în analizele A.D.N. mitocondrial. Orice probe care nu se pretează la alte analize, pot ti analizate prin analizele A.D.N. mitocondriale.

5.5.2. Particularități ale cercetării la fața locului

De regulă, în linii mari, cercetarea urmelor apte să servească la identificări genetice parcurge aceleași etape tehnice, tipice urmelor biologice (sânge, spermă, salivă), de la descoperire, la fixare fotografică și ridicare. Firește că se impun precauții suplimentare. Obiectele sau suporturile purtătoare de urme biologice care se ridică în vederea analizării A.D.N. vor fi verificate pentru a fi puse în evidență alte urme importante, cum ar fi urmele papilare. Pentru fiecare probă se va folosi un tip special de recipient care să ofere o conservare optimă și un transport sigur. Sângele lichid, țesuturile, organele sau oasele se containerizează și se refrigerează în vederea transportării în condiții optime. Spre deosebire de sângele colectat lichid, petele de sânge aflate pe obiecte vor fi uscate înainte de a fi împachetate și trimise laboratorului. Părul trebuie colectat cu grijă pentru a evita ruperea tijei sau atingerea rădăcinii, furnizoare de informație genetică.

Raportat la sensibilitatea tehnicilor A.D.N., contaminarea probelor este o adevărată problemă. Pentru a evita acest pericol se folosesc mănuși și pensete adecvate, avantajul folosirii acestora fiind posibilitatea schimbării lor ori de câte ori devin contaminate. Instrumentarul folosit, atât în cercetarea la fața locului, cât și în analizele de laborator, se curăță cu tampoane cu alcool după ridicarea fiecărui obiect. De asemenea, se recomandă purtarea unor măști pentru a evita stropii de salivă în caz de strănut, tușit sau chiar vorbit în apropierea suprafețelor purtătoare de urme. Bineînțeles că este obligatorie purtarea de mănuși.

5.5.3. Efectuarea expertizelor A.D.N.

În 1985, Alee Jeffteys preciza faptul că minisateliții existenți în genomul uman prezintă o zonă centrală ce se repetă de mai multe ori în cadrul unui fragment unic, determinând astfel polimorfismul lungimii fragmentului de restricție. Astfel, metoda identificării prin cercetarea amprentei genetice a fost adoptată tocmai datorită polimorfismului extrem de mare al minisateliților A.D.N-ului uman, ceea ce determină un potențial de discriminare (diferențiere) foarte ridicat.

Analiza profilului A.D.N., în laboratoare specializate, se desfășoară prin două metode: metoda analizei amprentei genetice prin enzime de restricție și metoda reacției în lanț a polimerazei (PCR).

Analiza prin metoda enzimei de restricție, în cazul utilizării metodei prin enzime de restricție, este necesară o cantitate suficientă de A.D.N. ce este supusă izolării și purificării cu ajutorul unor detergenți și enzime cu mare specificitate, cum ar fi proteinaza K. Cea de-a doua etapă o constituie decuparea A.D.N.-ului cu ajutorul unor enzime de restricție, în fragmente de mărimi diferite.

Fragmentele astfel decupate sunt triate după lungime cu ajutorul unui gel de agaroză, fenomen ce poartă numele de electroforeză. Următoarea etapă poartă numele de transfer "Southern" și constă în transferarea fragmentelor de pe gel pe o membrană de nailon, urmată de denaturarea A.D.N.-ului, ce constă în ruperea punților de hidrogen dintre bazele complementare și apoi reunirea A.D.N. (hibridarea). Ultima etapă a metodei prin enzime de restricție constă în autoradiografia membranei.

Rezultatul analizei îl constituie vizualizarea fragmentelor A.D.N. sub forma unor benzi întunecate. Benzile astfel obținute pot fi folosite pentru comparație cu cele rezultate din prelucrarea probelor ridicate de la fața locului. Lipsa corespondenței benzilor comparate duce la eliminarea din cercul suspecților a persoanei examinate.

Analiza prin metoda reacției în lanț a polimerazei (PCR). O altă metodă care s-a impus extrem de rapid este aceea a reacției în lanț a polimerazei (PCR = polymerase chain reaction). Avantajul acestei metode față de metoda cu enzime de restricție constă în sensibilitatea acesteia, putându-se folosi o singură moleculă de. A.D.N. -pentru a fi amplificată

Metoda.constă în amplificarea in vitro a secvențelor A.D.N. prin cicluri de denaturare A.D.N,, fixarea primerilor și extinderea pu polimerază A.D.N. Metoda PCR este rapidă, simplă, necesită fragrriente de dimensiuni mici pentru studiere și permite reanalizări multiple.

Privitor la valoarea de identificare pe baza profilului A.D.N., în ciuda controverselor și criticilor ce nu au întârziat să apară, precizăm că amprenta genetică oferă dovada științifică a unicității noastre. Astfel, s-a impus în investigațiile criminalistice o nouă metodă de identificare, cu șanse reale în realizarea actului de justiție penală sau civilă, în condiții de certitudine și de obiectivitate.

5.6. Cercetarea firului de păr uman

5.6.1. Problematica generală

Firele de păr uman alcătuiesc o categorie distinctă de urme biologice denumite, mai recent, în lucrările noastre de specialitate, și urme de naturăpiloasă – prin a căror examinare se obțin date importante cu privire la persoane și la împrejurările faptei, problemele rezolvate de expertiză înscriindu-se pe aceleași coordonate ca și în cazul expertizei biocriminalistice a celorlalte urme biologice, în esență, se pot obține date despre natura, originea, caracteristicile de sex, vârstă, regiunea corporală din care provine, pigmentația, diversele particularități morfologice ale firului de păr ș.a. La aceasta se adaugă posibilitatea identificării pe baza examinării tipologiei genetice, care va fi posibilă și în țara noastră.

Prezența firelor de păr la fața locului nu trebuie atribuită neapărat unor acțiuni în exclusivitate violente. Sunt frecvente împrejurările în care firele de păr se pot desprinde de pe cap, sau din alte părți ale corpului, fără a fi smulse sau tăiate, cum se întâmplă în cazul scoaterii pălăriei sau fularului. De asemenea, introducerea brațului neprotejat de cămașă într-un loc strâmt, pentru sustragerea unui obiect, poate avea drept consecință căderea de fire de păr, din cauza frecării ușoare de marginile deschizăturii. Cu alte cuvinte, ne putem afla și în fața unor căderi determinate de cauze fiziopatologice sau accidentale.

Pentru semnificația sa, prin informațiile pe care ni le poate oferi, în legătură cu structura firului de păr, reamintim că principalele sale componente sunt tija (tulpina) și rădăcina. Din punct de vedere morfologic, un fir de păr este format din trei straturi: cuticula, aflată la exteriorul firului și care se prezintă de regulă sub forma unor solzișori diferiți de la o specie la alta, cortexul, ce conține pigmenții părului și, în fine, medulara (canalul medular).

În general, unui fir de păr. îi sunt caracteristice o anumită lungime, grosime, pigmentație, ondulație, precum și unele degradări; toate raportate la vârsta și sexul persoanei, la regiunea corpului din care provine, la stările,fiziopatologice și la influența unor factori de mediu.

Totodată, îi pot fi caracteristice anumite elemente morfologice și, bineînțeles, o anumită compoziție, la care ne vom referi mai jos.

5.6.2. Cercetarea la fața locului

Descoperirea firelor de păr nu impune folosirea de metode sau mijloace tehnico-științifice deosebite, ele fiind destul de ușor vizibile cu ochiul liber. Totuși, pentru facilitarea descoperirii este necesar să se recurgă la lupe și la surse de lumină ceva mai puternice. Se cercetează atât îmbrăcămintea, lenjeria și corpul persoanei, cât și alte suprafețe, inclusiv obiectele de igienă personală, în special pieptenii și prosoapele.

O atenție particulară trebuie acordată cercetării obiectelor corp delict (arme de foc, cuțite, topoare, obiecte contondente), în sfera cercetării sunt incluse și urmele biologice ce pot conține și fire de păr. La cadavre nu trebuie omisă cercetarea unghiilor și, în general a mâinilor, în care poate fi găsit păr smuls de la agresor, în literatura de specialitate este citat un caz de identificare a unui infractor care a lovit cu piciorul în corpul victimei căzute la pământ, după firele de păr din sprânceană rămase pe încălțămintea făptuitorului.

Întrucât stabilirea naturii și originii unui fir presupus a fi de păr nu poate fi efectuată decât în condiții de laborator, este indicată ridicarea tuturor firelor suspecte, după prealabila lor fixare în procesul-verbal și prin fotografiere.

Ridicarea firelor de păr impune respectarea unor cerințe minime cu privire la menținerea intactă a firului, evitarea amestecării lui cu alte fire de păr, inclusiv cu fire provenite accidental de la persoanele care efectuează cercetarea.

Trebuie păstrate intacte depunerile de pe tija firului, prevenindu-se aderarea de noi elemente. Astfel, firele de păr se introduc în eprubete sau plicuri separate (preferabil din celofan), în funcție de locul în care au fost descoperite, făcându-se mențiuni clare și exacte despre locul și modalitatea de descoperire.

Recoltarea firelor de păr de la persoanele suspecte, în vederea obținerii modelelor de comparație, necesită și ea respectarea anumitor reguli, în primul rând recoltarea se poate face prin smulgere, pieptănare sau tăiere, deși acest ultim procedeu lipsește părul de o parte importantă: rădăcina. Specialiștii recomandă să se facă recoltarea numai prin smulgere.

Firele vor fi ambalate separat, în funcție de regiunea din care au fost recoltate. Pentru părul de pe cap este bine să se facă recoltări din mai multe părți (creștet, ceafă, frunte, tâmple), cel mai indicat procedeu fiind acela de a se împărți suprafața capului în mai multe zone (de regulă opt), numerotate în sensul acelor de ceasornic, începând din partea dreaptă a frunții. La fiecare fir de păr se precizează regiunea din care provine și modul de recoltare, fără a se omite să se indice și numele persoanei de la care provine.

5.6.3. Expertiza criminalistică a urmelor de natură piloasă

Problematica generală a expertizei. Expertiza firelor de păr este destinată, pe de o parte, cercetării structurii intime a părului, cu numeroasele sale elemente caracteristice, iar, pe de altă parte, analizei suprafeței acestuia, a diverselor particule aderente, urme ale materiei în care a fost descoperit, precum și microurme de natura cea mai diversă.

Metodele de examinare biologică.a urmelor de natură piloasă pot da răspunsuri la diverse întrebări privind firul de păr ridicat de la fața locului sau de pe corpul victimei, referitoare la următoarele aspecte:

– natura și originea umană sau animală a firului de păr;

– zona corpului din care provine;

– modul de detașare a firelor de păr;

– sexul, vârsta aproximativă și rasa persoanei;

– eventualele alterări produse de diverse boli;

– natura depunerilor de pe suprafața firului de păr;

– identificarea persoanei pe baza profilului A.D.N.

Pentru urgentarea investigațiilor criminalistice în direcția descoperirii autorului este importantă determinarea, încă de la început, a culorii și elementelor caracteristice exterioare, ca și a impurităților existente pe firul de păr, ceea ce permite restrângerea rapidă a cercului de suspecți și determinarea mediului în care persoana căutată își desfășoară activitatea.

5.6.4. Cercetarea de laborator.

Investigarea biocriminalistică de laborator a unui fir de păr, în direcția stabilirii caracteristicilor sale generale și particulare, parcurge, în principiu, trei etape principale:

a. Examinarea modului de detașare, a culorii sau vopselei, a particularităților de formă, precum și a aderențelor;

b. Examinarea structurii exterioare a firului, pentru determinarea speciei, a vârstei, sexului, ca și a regiunii corporale din care provine, examinare efectuată mai ales prin microscopie;

c. Examinarea structurii interioare, respectiv a cortexului (în care se găsesc pigmenții, pe baza cărora se poate face o identificare de grup) precum și a medularei.

Natura și originea unui fir de păr uman se diferențiază de firele de altă natură (vegetale, artificiale ș.a.) prin structura sa intimă și prin solzișorii de pe suprafața cuticulei. La rândul său, părul uman se distinge de părul altor mamifere datorită caracteristicilor cuticulei, în special ale solzișorilor, ale substanței corticale (cortexul) și pigmenților acesteia, precum și ale medularei.

Un element important de diferențiere este indicele medular (raportul dintre diametrul canalului medular și diametrul total al firului de păr), care se apropie la om de 0,30, spre deosebire de cel al animalelor, situat la peste 0,50.

Alte date obținute prin expertiza biocriminalistică:

– Regiunea corpului, stabilită după lungimea, grosimea, forma, starea de macerație a cuțiculei (specifică părului de la axile);

– Vârsta, stabilită cu o anumită aproximație, plecându-se de la grosimea și pigmentația părului;;

– Sexul persoanei, determinat pe baza cromatinei sexuale, apreciată ca fiind în cantitate mai mare în părul femeilor, care este, însă, lipsit de medulară, spre deosebire de pârul bărbaților.

– Rasa umană căreia i-ar aparține firul de păr, elementul de diferențiere constituindu-1 forma secțiunii transversale a firului ovală la albi, renifbrmă la negri și rotundă la rasa galbenă.

În privința compoziției, firul de păr poate conține peste 15 elemente chimice (mangan, cupru, zinc, aur, plumb, arseniu, mercur, telur etc.), a căror concentrație variază aproape de la o lună la alta, fiind în funcție și de stările fiziopatologice, de condițiile de igienă, de alimentație, de mediu. Prin urmare, o eventuală identificare a persoanei pe baza compoziției chimice a firului de păr este încă relativă.

Dintre principalele metode tehnico-științifice de examinare menționăm microscopia clasică și electronică, îndeosebi aceea cu baleiaj, calorimetria și spectrofotometria de absorbție atomică. O metodă modernă de analiză este considerată activarea prin neutroni, apreciată de unii specialiști atât pentru finețea determinărilor calitative – sunt autori care consideră că ea permite chiar identificarea certă a persoanei – cât și pentru păstrarea intactă a firului de păr și a aderențelor de pe suprafața sa. Majoritatea specialiștilor consideră însă că această identificare este posibilă numai teoretic.

Pe linia lărgirii posibilităților de identificare după firul de păr, în prezent este posibilă determinarea grupei sanguine a persoanei, datorită prezenței antigenelor specifice sistemului A,B,O. Determinarea necesită fire de o lungime de 3 sau 9 cm, în funcție de procedeul întrebuințat, apreciindu-se că pentru stabilirea fiecărui antigen sunt necesari 3cm. Fiind o metodă distructivă, se va aplica după terminarea celorlalte cercetări.

Identificarea persoanei este problema centrală a examinării firului de păr, dacă se prezintă și fire de păr de comparație. Până nu demult nici un specialist nu putea da un răspuns cert pozitiv; în schimb, putea da un răspuns cert negativ („firul de păr nu aparține persoanei X"), în interpretarea răspunsului pozitiv cu caracter de probabilitate, organul judiciar trebuie să aibă în vedere că posibilitățile actuale de investigare științifică apropie foarte mult de certitudine un rezultat dat cu caracter de probabilitate („firul de păr în litigiu aparține probabil numitului Y").

Răspunsul poate fi formulat cu certitudine prin examinarea amprentei genetice, cu condiția ca firul de pâr să aibă rădăcină.

Dintre procedeele destinate identificărilor de grup, menționăm ,,metoda lui Gaudette", constând în efectuarea unui studiu statistic privind aproximativ 96 de caracteristici morfologice și metrice (dimensionale), pe baza cărora se poate face o delimitare serioasă a cercului de suspecți.

5.7.Elemente de investigare odorologică judiciară

5.7.1. Aspecte generale privind urmele olfactive

Urmele de miros reprezintă o categorie aparte de urme, specifice nu numai omului ci și animalelor, inclusiv majorității substanțelor care conțin elemente volatile precum și altor corpuri din natură. Folosirea acestor categorii de urme în interesul justiției, al descoperirii infractorilor și corpurilor delicte constituie obiectul odorologiei judiciare.

Formarea urmelor olfactive. Formarea urmelor olfactive este practic inevitabilă, orice persoană lăsându-și moleculele de miros peste tot pe unde trece, pe fiecare dintre obiectele atinse, nici pantofii, nici îmbrăcămintea și nici mănușile neputând să împiedice formarea acestui gen de „amprentă" olfactivă. Așa cum se afirmă în practică, orice măsură de precauție s-ar lua, este imposibil să se împiedice emisia permanentă, de către corpul uman, a moleculelor de miros, care cad pe sol ori se fixează pe obiectele atinse.

Firește, teoretic este posibilă oprirea emisiei volatile, printr-o costumație complet etanșă, de genul unui costum spațial, ceea ce practic nu poate fi de imaginat, mai ales în condițiile săvârșirii unei infracțiuni.

Conținutul urmelor olfactive. Conținutul urmei olfactive cuprinde mai multe categorii de miros, în care ponderea este deținută de mirosul specific sau de bază al corpului, acestuia adăugându-i-se mirosul profesional sau general, precum și mirosul ocazional.

Mirosul specific (de bază sau individual) este consecința proceselor metabolice petrecute în organismul uman, materializate, printre altele, în emanații volatile, cum sunt cele ale acizilor sebaceici – caracteristice transpirației, respirației, altor secreții și excreții organice, descuamărilor pielii – de o mare complexitate chimică. Compoziția emanațiilor este influențată de starea de sănătate a persoanei, de medicamente, alimentație și, bineînțeles, de igiena corporală.

Mirosul specific se imprimă atât în lenjerie și îmbrăcăminte, cât și în obiectele purtate de om. Intensitatea mirosului specific este, în majoritatea cazurilor, direct proporțională cu stările de emoție prin care trece o persoană, așa cum se întâmplă în cazul săvârșirii unei infracțiuni, precum și cu solicitările fizice sau cu stările fiziopatologice. in stare de stres, emanațiile volatile pot crește de cea. 4 ori.

Mirosul profesional sau general este determinat de specificul locului de muncă al persoanei, de încăperea în care locuiește sau în care a stat mai mult timp. Uneori aceste mirosuri pot fi dominante în urmă, cum ar fi, de exemplu, cazul persoanelor care lucrează în uzine chimice, în fabrici de produse cosmetice și parfumuri, în tăbăcării, abatoare, cantine, cămine etc. Un asemenea miros poate fi specific și locului în care conviețuiesc mai multe persoane (cămine, cazărmi etc.).

Mirosul ocazional, rezultat dintr-un contact întâmplător cu diverse medii sau substanțe, din folosirea produselor cosmetice, din fumat ș.a. Firește că și această categorie de miros poate fi într-adevăr ocazională sau poate căpăta un caracter relativ stabil prin folosirea consecventă, de exemplu, a unui anumit tip de produs cosmetic.

Utilitatea urmelor olfactive. Exploatarea urmelor olfactive în investigațiile criminalistice s-a impus datorită proprietății acestora de a se forma invariabil, la simpla trecere a persoanei printr-un anumit loc, și de a fi practic imperceptibile pentru organele de simț ale omului. Existența acestor urme este, însă, destul de limitată în timp, după cum vom preciza mai jos.

O urmă olfactivă, formată în locuri închise, poate persista, în condițiile cele mai bune, maximum 20 de ore. Temperatura ridicată, vântul, ploaia, intervenția unor factori poluanți, trecerea unui număr mare de oameni etc., conduc la degradarea rapidă a urmei.

Natura suportului și însuși mirosul acestuia influențează negativ urma. De exemplu, suporturile dense, în care mirosul se imprimă mai greu (sticlă, ciment, asfalt), rețin mai puțin mirosul. Spre deosebire de acestea, suporturile cu suprafață poroasă, iarba, vegetația în general, pământul și zăpada afânată, păstrează mai bine urmele de miros.

Urmele olfactive formate în încăperi sau locuri închise (lipsite de curenți de aer, în care nu sunt emanații volatile puternice), nici circulate, nici locuite, se pot păstra un timp relativ mai îndelungat.

În funcție de persistența urmelor, acestea sunt clasificate în urme proaspete, cu o vechime de până la o oră, urme normale, cu o vechime de trei ore și urme reci, mai vechi de trei ore, limita normală de prelucrare fiind de aproximativ 6-7 ore.

5.7.2. Cercetarea la fața locului

Descoperirea urmelor olfactive. Descoperirea se face cu ajutorul câinilor de urmărire. Spre deosebire de om, un câine poate selecta o urmă de miros din alte 200, explicația constând în aceea că el dispune de un număr de celule olfactive de peste 30 de ori mai mare.

Pentru a înțelege exact posibilitățile deosebite de depistare a urmelor de miros ale unui câine de urmărire – posibilități evaluate științific cu aparate de tipul olfactometrelor -considerăm suficientă următoarea precizare: dintre emanațiile volatile ale piciorului, aproximativ o milionime străbate încălțămintea. Or, cantitatea de molecule de miros, lăsate de un picior care atinge numai o secundă solul, este de trei milioane de ori mai mare decât cantitatea minimă pe care o poate percepe câinele. Specialiștii spun că acest animal „vede cu nasul".

Calitățile care servesc la descoperirea urmelor olfactive sunt în funcție de rasa, pregătirea și chiar sexul câinelui. Astfel, printre cei mai folosiți câini în descoperirea și prelucrarea urmelor de miros este câinele ciobănesc german (câinele lup), acuitatea olfactivă maximă având-o femelele. Cu toate acestea, în unitățile de specialitate se folosesc masculii, întrucât perioadele de fecundare ale femelelor, relativ lungi, determină dificultăți în folosirea lor operativă.

Prelucrarea urmelor. Pentru prelucrarea urmei, câinele este dirijat de conducătorul său care, firesc, îi cunoaște posibilitățile și modul de comportare, dar și de organul judiciar care efectuează sau îndrumă cercetarea la fața locului și care trebuie să fie atent la respectarea anumitor reguli privind folosirea câinelui de urmărire și interpretarea reacțiilor sale. Astfel, în ipoteza în care se consideră utilă și oportună folosirea câinelui de urmărire, acestuia i se va da imediat spre prelucrare urma de miros, înaintea desfășurării altor activități de cercetare, exceptând salvarea victimei sau înlăturarea unor stări de pericol (incendiu, inundație etc.). Prin aceasta se evită distrugerea sau formarea altor urme noi, cum uneori se mai întâmplă în practică, prin pătrunderea unui număr mare de persoane în câmpul infracțional. De altfel, nu sunt puține cazurile în care se recurge la serviciul câinelui abia după ce cercetarea locului faptei a intrat într-o fază avansată.

Specialiștii recomandă cu insistență ca, ori de câte ori la fața locului sunt observate urme de picioare ori obiecte suspecte, posibil purtătoare de urme de miros, cei care efectuează cercetarea să nu se apropie de ele la o distanță mai mică de 2-3 metri, pentru a nu crea urme olfactive suplimentare care pot deruta câinele.

Pe parcursul acțiunii câinelui, este necesară notarea traseului străbătut și observarea reacțiilor sale, însă acesta nu trebuie derutat, cu atât mai mult cu cât el acționează potrivit temperamentului și calităților sale. Sunt cazuri în care pot interveni factori perturbatori sau excitanți (trecerea mașinilor, a oamenilor, a unor animale). De asemenea, nu trebuie exclusă nici posibilitatea unei lipse de coincidență între o cărare de urme și urma de miros, datorită deplasării acesteia sub acțiunea vântului, precum și folosirea de către infractori a unor substanțe prin care să încerce alterarea sau iritarea mirosului câinelui.

5.7.3. Metode moderne de investigare odorologică

Pe lângă câinele de urmărire, în cercetarea urmelor olfactive se apelează și la metode tehnice, constând în ridicarea urmelor de miros de la fața locului, de pe obiecte corp delict, de pe îmbrăcămintea pierdută de infractor ș.a., prin aspirarea cu dispozitive speciale și conservarea în flacoane ermetice, dezodorizate în prealabil. Aceste urme sunt supuse unei examinări comparative cu modelele prelevate de la persoanele sau obiectele suspecte, pe baza unei analize gazocromatografice sau prin spectrografia de masă.

Dincolo de aceste posibilități tehnice – uneori dificil de exploatat în practică -specialiștii au demonstrat că procedeul de identificare a persoanelor de către câinele de urmărire, pe baza mirosului specific, rămâne cel mai fiabil și mai simplu de realizat.

Chiar dacă spațiul nu ne îngăduie, considerăm necesar să atragem atenția asupra posibilităților reale de identificare menționate, deseori ignorate de practicieni. De pildă, sunt frecvente împrejurările în care câinele, deși descoperă urma de miros, nu o poate prelucra decât pe o distanță scurtă. Cazuri de acest gen se întâlnesc, de exemplu, în aglomerările urbane, ori când infractorul părăsește locul faptei cu un mijloc de transport.

În astfel de situații – socotite de nerezolvat de către cei mai puțin avizați – pot fi prelevate totuși urme olfactive, în vederea identificării ulterioare printr-o expertiză odorologică comparativă, apelându-se la serviciul câinelui de urmărire. Pentru aceasta, vor fi determinate locurile sau obiectele atinse ori presupuse că ar aparține infractorului.

Fixarea și, respectiv, prelevarea urmelor olfactive se va face prin acoperirea lor cu o bucată de pânză specială, lipsită de orice miros (denumită „țesătură textilă de fixare a mirosului"), timp de 20-30 minute. Pânza se ridică cu o pensetă, de asemenea dezodorizată, și se introduce într-un vas de sticlă, steril, care va fi închis ermetic. Astfel conservată, urma olfactivă poate fi păstrată în încăperi speciale, timp de mai mulți ani. Firește că vasul de sticlă va purta o etichetă cu mențiunile exacte privind locul, data, modul de ridicare etc.

Examenul odorologic comparativ se va face cu modele olfactive de comparație, prelevate de la persoanele suspecte. Prelucrarea trebuie să se facă într-un interval de cel mult 24 de ore de la obținerea modelelor de comparație. După cum se afirmă în literatura de specialitate, posibilitatea de eroare în aceste cazuri nu depășește un procent de l sau 2%.

Metode tehnice de examinare odorologică, sunt, în prezent, pe cale de a fi puse la punct în analiza mirosurilor corporale. De pildă, a fost experimentată cromatografia în fază gazoasă cu tub capilar, cromatograful fiind cuplat cu un spectrometru de masă care analiza calitativ componentele chimice ale mirosului astfel cum au fost separate prin cro-matografie.

Și totuși, specialiștii consideră superioară capacitatea câinilor de a detecta un miros specific, până la punerea la punct a unui sistem de captare mai sensibil, eficient și rapid.

5.7.4. Domenii diverse de folosire a câinilor de urmărire

Folosirea „câinilor polițiști" în descoperirea și prelucrarea urmelor olfactive a devenit actualmente o practică curentă datorită eficacității ei, nu numai în cazurile de identificare a persoanelor – aici avem în vedere inclusiv posibilitatea descoperirii chiar a victimelor unor fapte penale, ori a unor persoane dispărute – dar și în alte domenii ale luptei împotriva criminalității. Dintre acestea cele mai frecvente sunt:

Depistarea stupefiantelor. Astfel, ei sunt în special antrenați pentru descoperirea canabisului și a derivatelor sale (în special marijuana și hașișul), precum și a heroinei, cocainei ș.a. Ei sunt astfel pregătiți încât să efectueze cercetarea în locuri diverse: încăperi, mijloace de transport, depozite, garaje etc.

Detectarea explozivilor. Pentru depistarea explozivilor pe baza emanațiilor volatile, dresajul câinilor se face în condiții similare cu cele ale câinilor destinați depistării drogurilor. Pe lângă depistarea substanțelor explozive, pot fi descoperite chiar arme de foc. Ca atare, acest gen de acțiuni impune măsuri speciale de protecție, însuși câinele fiind dresat să nu atingă obiectul suspect.

Descoperirea de persoane răpite, victime ale unor acțiuni de natură teroristă, ori persoane care se ascund, pentru a se sustrage urmăririi penale, ori altor măsuri judiciare. Pentru căutarea acestor persoane este necesar ca organul judiciar să aibă la dispoziție obiecte purtătoare a urmelor de miros specific individului.

În esență, folosirea câinilor de urmărire în cercetarea urmelor olfactive, indiferent că aparțin omului, unor obiecte ori substanțe, reprezintă numai un domeniu al serviciului pe care aceștia îl aduc activității de combatere a infracțiunilor. Astfel, ei sunt frecvent folosiți în acțiunile de pază și de apărare, de supraveghere a locurilor de acces cu regim special, de prindere a evadaților etc.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Oriunde ar călca, ( infractorul) orice ar atinge, tot ceea ce lasă în mod inconștient, va servi drept martor tăcut împotriva sa. Nu numai urmele digitale sau cele create de picioare, dar chiar și părul său, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte pe care le-a lăsat, vopseaua pe care a zgâriat-o, sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia – toate acestea și multe altele vor fi mărturie tacută împotriva lui. Acestea sunt probe ce nu uită. Ele nu se tulbură de emoția clipei. Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot depune mărturii mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greșită. Numai eroarea factorului uman în descoperire, studiere și înțelegere poate să-i diminueze valoarea.

Prin urma rezultată din infracțiune se poate deci înțelege orice modificare materială survenită în mediul ambiant în care s-a petrecut fapta. Mijloacele moderne au extins capacitatea de sesizare, de exemplu: urme sonore sau termografice, microurme, urme olfactive, capcane chimice, urme de pătrunderi și operații neautorizate în sisteme computerizate, s.a.m.d.

Urma poate fi nu numai rezultatul acțiunii infractorului, dar și a acțiunilor sau mișcărilor victimei ca o consecință a infracțiunii. De exemplu: convulsii (la otrăvire), incercarea de apărare, de scăpare, etc. , zgârieturi, mușcături pe agresor, urme de cățărare, etc.

Nu numai ce face ci și cum face autorul faptei poate servi la identificare. Ex.: modul de legare a unei frânghii, de deschidere a unui seif, nivelul calității unui fals ori contrafacerii).

Propunem ca faptele prevăzute în dispozițiile penale ale legislației române să fie considerate infracțiuni indiferent de prejudiciu; urmează ca „prejudiciul” să rămână, ca și în cazul infracțiunilor contra patrimoniului prevăzute în codul penal, unul din criteriile de individualizare a pedepsei aflat la îndemâna instanței de judecată.

Propunerile de lege ferenda se referă la următoarele aspecte:

Codul de procedură penală instituie trei derogări de la regula că orice persoană poate fi martor stabilind categorii de persoane afectate de incapacitatea de a fi ascultate ca martori și o categorie de persoane scutite, degrevate de obligația de a depune ca martori.

Categoriile de persoane afectate de incapacitatea de a fi ascultate ca martori sunt prevăzute în articolele 79, 81 și 82 din Codul de procedură penală. Această interdicție (art.82) nu este specifică doar sistemului probator român, ci se întâlnește și în alte sisteme de probațiune din dreptul statelor Europei, inclusiv cel francez fiind justificată de prezumția lipsei de imparțialitate a acestei categorii de persoane care nu pot fi martori obiectivi în propria lor cauză.

De aceea, formulăm de lege ferenda propunerea trebuie încurajate laboratoarele să-și desfășoare activitățile în concordanță cu cea mai bună practică și cu standardele internaționale pentru asigurarea calității și competenței.

De asemenea din structura ENFSI fac parte 16 grupe de lucru (Working Groups), considerate drept „coloană vertebrală” și „arma științifică”. Fiecare trebuie să aibă ca obiect un gen specific de expertiză: amprenta genetică, amprentele papilare, balistică, urme de încălțăminte și instrumente, expertiza documentelor și expertiza grafică, accidente de trafic rutiere, audio și video, imagini digitale etc.

Fiecare WG să aibă proiecte vizând elaborarea de manuale de lucru, organizarea de cercetări și teste colaborative. Un punct extrem de important îl reprezintă armonizarea metodelor și tehnicilor în vederea compatibilizării expertizelor efectuate în diverse țări. Un exemplu îl oferă acceptul tuturor pentru utilizarea markerilor ADN. Fără un astfel de acord nu sunt posibile schimburi de informații și, evident, de baze de date.

În această ordine de idei trebuie evidențiat efortul dar și obligația membrilor pentru implementarea programelor de asigurare a calității, respectiv de validare și acreditare a tehnologiilor folosite. Standardul cel mai frecvent aplicat este ISO 17025, conceput inițial pentru testarea și calibrarea laboratoarelor, dar extins și adaptat exigențelor de asigurare a calității în toate ramurile criminalisticii, inclusiv cercetarea locului faptei .

În finalul acestei succinte prezentări trebuie semnalată tendința de a se trece de la producerea de probe la producerea de „inteligență forensic”, atât pe plan național cât și internațional.

Fără a avea pretenția că aspectele analizate au surprins întreaga problematică a infracțiunilor criminale, considerăm însă că acestea ar trebui avute în vedere pentru eventuale modificări legislative în România în acest domeniu și pot ajuta în mod considerabil specialiștii, în vederea studierii și aplicării acestora.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

V. Beliș, Tratat de medicină legală, vol. II, București, 1995.

Z. Biernaczck, Unele aspecte ale problematicii microurmelor, referat prezentat la simpozionul intitulat Microurme, ținut la Varșovia în 1972.

I. Andrei, L Bilegan, V.Molanr, Medicina legală, Ed. Didactică și Pedagogică, București.1966.

T. Buta, Amprentarea pe cale chimică a persoanelor, Supliment la în slujba patriei, Editura Șansa, București, 1985.

E. Caranatiu, Creșterea și dresajul câinilor de serviciu, Editura de Stat,București, 1951.

L. Cârjan , Tratat de criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 2006.

P.F.Ceecaldi, La Criminalistique, Presses Universitaires de France, Paris, 1962.

A. Ciopraga, Ioan Iacobuță, Criminalistica, Ed. Junimea, Iași, 2001.

L. Coman, Folosirea polistirenului expandat pentru revelarea urmelor digitale, în Culegerea de comunicări Școala românească de criminalistică, Editura Ministerului de Interne, București, 1975.

I. R. Constantin și M.Rădulescu, Dactiloscopia, Ministerului de Interne, București, 1975.

M. Constantinescu, Unele reguli privind efectuarea identificării criminalistice, în culegerea de referate Prezent și perspectivă în știința criminalistică, București, 2009.

I.R.Constantin, Gh. Niță și Gh. Bratu, Tratat practic de criminalistică, vol.II, Editura Universul juridic, București, 2004.

C-tin. Drăghici, A. Iacob, C. Iftimie, Metode și Tehnici moderne de cercetare și identificare criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 2004.

M. Dragomir și Gh. Asanache, Tratat practic de criminalistică, vol.I., Editura Ministerului de Interne, București, 1978.

I. Enescu, Amprenta genetică – tehnică de vârf în identificarea medico-legală și biocriminalistică, în P.C.C., nr.1-2/1989.

C.E. O'Hara. Principii de bază ale cercetării penale, C.C.Thomas, Illinois, S.U.A., 1976.

I. Iacobuță, M. Covalciuc, Criminalistică, Editura Pamfilius, Iași, 2004.

I. Ionescu, Propuneri pentru o reglementare proprie expertizelor, în RRD, nr. 3/1978.

G. Matei, Considerații privind amprenta genetică R.C. nr.1/2001 și R. C., nr.2/2001.

M. Minovici, Tratat complet de medicină legală, vol.II, Editura Socec, București, 1930.

T. Mircea, Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.

I. Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, București, 2001.

V. Molnar, Expertiza urmelor de sânge, vol.II, Editura Medicală București, 1956.

D.Moise, Contribuții la stabilirea vechimii urinelor papilare. în culegerea de referate, Prezent și perspectivă în știința criminalistică, Editura Ministerului de Interne, București, 1979.

I. Neagu, Drept procesual penal – Tratat, Ed. Global Lex, București, 2010

T. Olaru, Dezvoltarea școlii românești de criminalistică, în culegerea de referate Școala românească de criminalistică, Editura Ministerului de Interne, București, 1975.

C. Panghe și T. Barbu, în Tratat practic de criminalistică. vol. II, Editura M.I. București, 1966.

Gh. Pășescu, Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Editura Național, București, 2000.

M. Rose , Revista de Medicină Legală, martie, 1994.

V. Sava, Manual de dactiloscopie, Editura Didactică și Pedagogică București,1993.

C. J. Smerecki și C. Owcn Loveloy, Identification par la morphologie du pied, în R1PC nr.390, august-septembrie 1995.

I. Stoenescu, Creșterea și dresajul câinilor, Editura Militară, București, 1968.

D.T. Ștefănescu și L.Bărbârii, Un mijloc de probă revoluționar – amprenta genetică, în R.D. septembrie, 2001.

C. Suciu, Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.

M.Terbancea, M. Vasiliu, M. Boia, K. Crainic, Limitele și posibilitățile examenelor serologice în infracțiunile privind viața sexuală, în culegerea Școala românească de criminalistică, Editura Ministerului de Interne, București, 1975.

J.I. Thornton, La doctrine de la dissimilitude unique dans l'identifîcation dactyloscopique, în R.I.P.C., nr. 306, martie 1977.

J.Thorwald, Un secol de luptă cu delincventa, trad. în limba română, Ed. Junimea, Iași. 1981.

C.Țurai, Enigmele unor amprente, Ed. Albatros, București, 1984.

C. Țurai, Elemente de criminalistică și tehnică criminală – poliție științifică, București. 1947.

C.Țurai și C. I. Leonida, Dermatoglifologia. Amprente palmoplantare, Ed. Medicală, București, l971.

C.Țurai și C. Panghe, Un nou tip de desen papilar digital, palmar, și plantar, tipul danteliform și problemele de clasificare și identificare medico-legală și criminalistică pe care le ridică, comunicare prezentată la Societatea de științe medicale, București, 1973.

L.Vasiliu și M.Terbancea, Metodologia recoltării probelor pentru examenul serologic in infracțiunile de omor, în PCC, nr. 1-2/1984.

L. A.Vinberg și S.M. Mitricev, Criminalistica, Ed. Albatros, București, 1952.

Mihail Kernbach, Medicina judiciară, Editura Medicală, București, 1958.