Cercetarea Calitativa Aspecte Teoretice Si Aplicative

Capitolul

Cercetarea calitativă – aspecte teoretice și aplicative

Ce este cercetarea calitativă? Este menită să abordeze lumea în 'lume' (nu în laboratoare specializate) și să înțeleagă, să descrie și uneori să explice fenomene sociale 'din interior', în diverse moduri: analizând experiența indivizilor și grupurilor (legată de istorii de viață sau de viața de zi cu zi), analizând interacțiunile și comunicarea în desfășurarea lor (prin observații sau înregistrări) sau analizând documente și alte produse ale activității (texte, imagini, filme, muzică etc.) (Banks, 2007, p. x). Cu alte cuvinte, este un demers discursiv și semnificativ de reformulare, de explicare sau de teoretizare a unei mărturii, a unei experiențe sau a unui fenomen (Paillé, 1996, apud Mucchielli, 2002, p. 33).

Expresia 'cercetare calitativă' desemnează orice studiu empiric în științele umane și sociale care are următoarele cinci caracteristici: 1) cercetarea este concepută în mare parte dintr-o perspectivă comprehensivă; 2) își abordează obiectul de studiu într-un mod deschis și amplu; 3) include o culegere a datelor prin metode calitative, care nu implică, deci, cuantificari; 4) dă prilejul unei analize calitative a datelor, cuvintele fiind analizate prin alte cuvinte, nu prin operații numerice; 5) se termină cu o povestire sau o teorie, nu cu o demonstrație (Mucchielli, 2002, p. 55).

(Mucchielli, 2002, p. 57)

Valoarea unei cercetări calitative constă în următoarele aspecte:

este relativ flexibilă

studiază ceea ce fac oamenii în contextele lor (naturale)

e potrivită atât pentru studiul proceselor în sine, cât și al rezultatelor acestora

studiază atât scopurile, cât și cauzele (Hammersley, 1992, apud Silverman, 2004, p. 280).

Spre deosebire de perioadele inițiale ale dezvoltării cercetării calitative, întrebările legate de calitatea cercetării calitative nu se pun în principal (din afară) pentru a demonstra o lipsă de valoare științifică. Mai degrabă întrebarea se pune din interior, dintr-o perspectivă de tipul „cum să”: cum să evaluăm ceea ce facem, cum să demonstrăm calitatea cercetării calitative într-un fel activ și încrezător; focusul s-a mutat de la un nivel al cercetării fundamental, epistemologic și filosofic la unul mai concret și mai practic (Flick, 2007, p. 1 – 2).

În momentul de față, în științele umane și sociale nu mai este importantă doar „validarea” abordării calitative, a criteriilor sale de autentificare, a eticii etc. (acestea fiind deja stabilite), ci s-a ajuns în etapa de acumulare a cunoștințelor în acest domeniu, provocarea constând în difuzarea și adaptarea socială a acestei paradigme și a metodelor sale. Va fi un adevărat punct de cotitură în momentul în care mult mai multe persoane vor dispune de instrumentele intelectuale ale metodelor calitative, așa cum dispun de cele ale metodei experimentale, și vor putea distinge între raționamentele pozitiviste (fondate pe cauzalitatea liniară, pe logica terțului exclus și pe realitatea existentă dată) și cele ale paradigmei complexității (fondate pe cauzalitatea circulară, pe logica adevărurilor multiple și pe principiul de emergență) (Mucchielli, 2002, p. 6).

Preferințele specialiștilor în cercetarea calitativă (adaptate după Hammersley, 1992, apud Silverman, 2004, p. 54):

preferința pentru datele calitative – înțeleasă pur și simplu în termenii atenției acordate analizei cuvintelor și imaginilor, mai degrabă decât cifrelor

preferința pentru datele neprovocate – observația preferată experimentului, interviurile nestructurate celor structurate

preferința pentru înțelesuri, mai degrabă decât pentru descrierea comportamentelor – cautând să studieze lumea din perspectiva oamenilor studiați

neacceptarea modelului specific științelor naturale

preferința pentru cercetarea inductivăm generatoare de ipoteze, în detrimentul testării de ipoteze.

Metodele calitative au fost denigrate și pentru că nu dau dovadă de suficientă precizie (de fapt, cuantificare), obiectivitate și rigoare, aspecte accentuate de comparația cu progresele făcute de metodele cantitative prin asistarea de calculator, telefon, ecuații structurale și modele liniare ierarhice (Yin, 2005, p. 13). Însă dependența exclusivă de metodele cantitative poate neglija construcția socială și culturală a 'variabilelor' pe care cercetătorii caută să le coreleze (Silverman, 2004, p. 45).

De fapt, metodele calitative și cantitative ar trebui privite ca fiind complementare și nu ca rivale (Jick, 1983, p. 135, apud Flick, 2007, p. 92).

În cercetarea cantitativă și experimentală regăsim o strânsă legătură între evaluarea cercetării și standardizarea situațiilor din cercetare. Pentru a spori validitatea internă și externă a cercetării și a rezultatelor sale, condițiile perturbatoare sunt controlate – de aceea se ajunge la cercetări efectuate mai ales în laborator, unde acest cresc șansele de a avea acest control, prin standardizarea situațiilor studiate (Flick, 2007, p. 5).

Barbour (2001, p. 1115, apud Flick, 2007, p. 7) remarcă faptul că mulți cercetători ajung să aleagă anumite metode de cercetare și nu altele pentru a satisface cerințele anumitor reviste de specialitate în care ar dori să își publice rezultatele studiilor; însă dacă nu se mai apelează la metodele de cercetare din motivul că sunt cele mai potrivite, ci pentru că sunt cele mai acceptate în publicații sau pentru a obține fonduri de cercetare, avem o mare problemă*.

Un posibil răspuns la întrebarea legată de calitatea cercetării calitative este acela de a găsi criterii alternative, potrivite metodelor folosite. Charmaz (2006, p. 183 – 183, apud Flick, 2007, p. 20 – 21) propune patru criterii, fiecare dintre ele completate de câteva întrebări:

credibilitatea

a reușit cercetarea să ajungă la un nivel de familiaritate cu subiectul studiat?

există date suficiente pentru rezultatele conturate? (se au în vedere întinderea, numărul și profunzimea observațiilor intrinseci datelor)

s-au făcut comparații sistematice între observații și între categorii?

categoriile acoperă o gamă largă de observații empirice?

există puternice legături logice între datele adunate și argumentele aduse și analizele efectuate?

cercetarea a adus suficiente dovezi pentru afirmațiile susținute astfel încât un cititor să își poată forma propria părere (care să corespundă cu afirmațiile susținute)?

originalitatea

categoriile sunt inedite, oferă noi perspective?

analiza oferă o nouă interpretare conceptuală a datelor?

care este relevanța socială și teoretică a studiului?

cum provoacă teoria de la baza studiului, cum extinde sau rafinează ideile conceptele și practicile existente?

rezonanța

categoriile ilustrează integral experiența studiată?

au fost revelate și semnificațiile liminale , presupuse implicit ca fiind adevărate?

au fost făcute legături între colectivități sau instituții și viețile indivizilor, când datele indicau asta?

teoria de bază a studiului are sens pentru participanți, pentru oamenii care și-au împărtășit experiențele? analiza realizată le oferă accesul mai profund la viața și lumea lor?

utilitatea

analiza efectuată oferă interpretări pe care oamenii le pot folosi în viața de zi cu zi?

categoriile analitice sugerează un proces general valabil?

dacă da, a fost analizat acest proces general, în legătură cu implicații tacite?

analiza poate fi premisa altor cercetări, în alte arii, independente?

cum contribuie studiul la cunoaștere în general? cum contribuie la îmbunătățirea lumii în care trăim?

Charmaz subliniază, de asemenea, și legături între criterii: „o combinație puternică de originalitate și credibilitate cresc rezonanța, utilitatea și valuarea inerentă a contribuției adusă de cercetare”. Practic, criteriile propuse de ea sunt legate de proces și de calitatea cercetării (credibilitatea), de relevanță (rezonață și utilitate) și de noutate (originalitate).

În general, în cercetarea calitativă

nu se formulează ipoteze ferme și concepte pre-definite la începutul studiului, pentru a fi testate apoi, ci mai degrabă acestea se dezvăluie și se rafinează în procesul cercetării

se pornește de la ideea că meodele și teoriile trebuie să fie adecvate problematicii investigate, așa că dacă cele existente nu se potrivesc, sunt adaptate sau create unele noi

cercetătorul însuși este o parte importantă în studiu, prin prezența și experiența sa

contextul este foarte important*, din acest motiv fiind folosite foarte des studiile de caz, care, prin istoria și complexitatea lor, oferă o înțelegere aprofundată a problematicii studiate

mare parte din datele obținute constau în notițe, texte, transcripturi, descrieri și interpretări, modul de transformare a situațiilor sociale complexe în text fiind de o mare importanță (Banks, 2007, p. xi).

Cercetarea ar trebui să:

contribuie la progresul cunoașterii și înțelegerii

aibă un design ușor de „apărat”, cu o strategie de studiu care poate răspunde unor întrebări de evaluare

fie riguroasă în colectarea sistematică și transparentă a datelor calitative, în analiza și interpretarea lor

fie credibilă în ceea ce afirmă, oferind argumente plauzibile și bine întemeiate în legătură cu semnificația datelor generate (Flick, 2007, p. 23).

Puncte de reținut pentru orice cercetare calitativă: să se profite de datele neprovocate, să se evite tratarea punctului de vedere al subiectului în termenii unei explicații, să se studieze relațiile dintre elemente și fenomenele „legate”, să fie fertilă din punct de vedere teoretic, să se adreseze și publicului larg, să înceapă cu „cum”, apoi să întrebe „de ce”, să fie diferită de jurnalism (Silverman, 2004, p. 325).

Modele, concepte, teorii, ipoteze, metode

Modelele (vezi și tabelul următor) sunt, în cercetarea socială, chiar mai importante decât teoriile – ele ne furnizează un cadru general în limitele căruia privim realitatea, ne spun cum arată această realitate și elementele esențiale pe care le conține („ontologie”), dar și care este natura și statusul cunoașterii („epistemologie”) (Silverman, 2004, p. 18).

(Silverman, 2004, p. 19)

conceptele sunt idei bine precizate, derivate dintr-un model anume; furnizează niște moduri de abordare a lumii, esențiale în definirea unei probleme de cercetare

teoriile ordonează conceptele în serii, pentru a defini și explica un anume fenomen; fără a porni de la o teorie, fenomene de genul 'personalitate' nu au niciun înțeles – lipsa teoriei înseamnă lipsa obiectului cercetării; teoria oferă un cadru pentru înțelegerea critică a fenomenului și o bază pentru descoperirea unei modalități de organizare a ceea ce este necunoscut, dând imboldul necesar demarării cercetării

ipotezele sunt cele care vor fi testate pe parcursul cercetării; cum spuneam, în multe studii de cercetare ipotezele sunt produse (sau deduse) pe parcursul primelor stadii ale cercetării, nu sunt stabilite de la început; oricum, spre deosebire de teorii, ipotezele pot și trebuie să fie testate*

metodologia aleasă stabilește cum anume vom studia fenomenele (alegeri cu privire la natura cazurilor studiate, metode de culegere a datelor, de analiză a lor etc.); ca și teoriile, nu pot fi adevărate sau false, ci mai mult sau mai puțin folositoare; pot fi definite fie în linii mari (cantitative sau calitative), fie vizând detaliile cercetării (analiza conversației sau teoria fundamentată pe date empirice – grounded theory* etc.)

metodele includ atât tehnici cantitative (statistice), cât și calitative (observația, interviul etc.); nici ele nu pot fi adevărate sau false, ci utile sau nu, funcție de compatibilitatea lor cu subiectul de cercetare ales, cu teoriile și metodologiile folosite, cu ipotezele care trebuie testate (Silverman, 2004, p. 19 – 20).

Metodele calitative și alegerea lor

O metodă calitativă este o succesiune de operații și de manipulări tehnice și intelectuale pe care un cercetător le aplică unui obiect sau fenomen uman cu scopul de a-i extrage semnificațiile pentru el și pentru ceilalți oameni; este o îmbinare specifică de tehnici calitative de culegere a datelor și de analiză a acestora, cu scopul de a explica, prin comprehensiune, un fenomen uman sau social (Mucchielli, 2002, p. 36, 239). Spre deosebire de științele naturale și exacte, unde instrumentul este exterior cercetătorului (microscop etc.), în științele umane nu îi este exterior, ci este una cu el, este în întregime integrat în persoana sa (Mucchielli, 2002, p. 240).

Metode calitative de culegere sau de producere a datelor: observația (participativă sau nu), interviul (non-directiv, semi-directiv, de grup), colectarea documentelor (organizaționale, personale, istorice etc.), jurnalul de bord, introspecția, metodele proiective, video, foto, producții artistice etc. Analiza datelor calitative se poate face printr-un număr la fel de variat de metode: analiza fenomenologică, analiza calitativă de teoretizare, analiza nevoilor, analiza conversației etc. (Mucchielli, 2002, p. 58).

În psihologie, metodele calitative pot fi împărțite în trei mari categorii: cele care țin de domeniul observației, de al interpretării și de al empatiei – vezi și figura ilustrativă (Mucchielli, 2002, p. 316 – 317).

Făcând o paralelă între psihoterapie și medicină și cercetarea calitativă, următorul tabel ilustrează modul de alegere a metodelor adecvate (Flick, 2007, p. 131):

Tabelul următor oferă câteva întrebări orientative în procesul de alegere al metodelor de cercetare calitativă (Flick, 2007, p. 132):

Astfel, metodologia unei cercetări calitative este reflecția prealabilă asupra metodei (metodelor) care se cuvine să fie pusă la punct pentru a conduce o cercetare (Mucchielli, 2002, p. 239).

Iată în continuare, penrtu comparație, etapele generale ale unei cercetări calitative versus ale uneia cantitative:

Etapele generale ale unei cercetări calitative:

analiza problemei, în general

definirea obiectivelor generale ale studiului sau ale problematicii globale (ansamblul de întrebări pe care ni le putem pune)

studiile pregătitoare

reformularea problematicii (care va evolua de-a lungul întregului studiu)

alegerea metodei (metodelor) (vezi triangularea)

eșantionarea a priori (vezi saturație) și pregătirea culegerii datelor

culegerea propriu-zisă a informațiilor

ținerea unui jurnal de bord (document în care cercetătorul notează o varietate de informații, în legătură cu el, cu persoanele implicate, cu metodologia folosită)

analize calitative (după caz, și cantitative) diverse și adecvate

revenirea pe teren pentru adeverire (validarea sau acceptarea internă, prin confirmarea de către participanții la studiu a plauzabilității concluziilor)

redactarea sintezelor, rapoartelor și recomandărilor

prezentarea rezultatelor (confirmare externă) (Mucchielli, 2002, p. 11, 214, 240 – 241).

Etapele experimentului*

alegerea problematicii studiului

trecerea în revistă a lucrărilor de referință

stabilirea obiectivelor cercetării

identificarea constructelor ipotetice (ideilor generale, abstracte pe care se bazează „construcția” designului cercetării)

stabilirea variabilelor (dependente, independente)

crearea definițiilor operaționale (traducerea constructelor ipotetice în definiții de lucru, precizându-se astfel operațiile necesare pentru măsurarea variabilei)

stabilirea și formularea ipotezei

alegerea metodelor adecvate (descriptive, explicative, exploratorii),

selecția subiecților (prin eșantionare aleatorie, simplă sau sistematică)

alegerea instrumentelor, aparaturii

stabilirea procedurii, a pașilor cercetării (sinonime: proiect, model sau design)

stabilirea planului de cercetare:

– non-experimental:

a) cercetare ex-post-facto,

b) cu un sigur grup cu măsurare posttest,

c) cu un singur grup cu măsurare pretest și posttest,

d) de tip pretest – posttest cu grup de control;

– experimental:

• de bază, cu o singură variabilă independentă și grupuri independente

a) cu subiecți selectați aleatoriu, grup de control și evaluare post-test,

b) cu subiecți selectați aleatoriu, un singur grup de control și evaluare pretest

– posttest,

c) between subject's design (pe mai multe niveluri, cu subiecți selectați

aleatoriu din mai multe grupuri diferite),

d) cu patru grupuri de participanți (planul lui Solomon);

• de bază, cu o singură variabilă independentă și grupuri corelate, dependente

a) within subject's design (pe grupuri dependente pe același grup de subiecți),

b) cu subiecți pereche,

c) single subject design (cu un singur subiect),

• factoriale (cu mai multe variabile)

a) unifactoriale (un factor, cu un singur nivel),

b) bifactoriale (doi factori, fiecare cu două niveluri),

c) cu trei factori (trei factori, fiecare cu trei niveluri),

d) în pătrat latin,

e) în pătrat greco-latin;

13. realizarea unui experiment pilot

14. prelucrarea datelor colectate

15. interpretarea rezultatelor

16. evaluarea critică a studiului (Aniței, 2007, p. 49 – 71).

Transformarea datelor calitative în date cantitative. Observațiile pot fi analizate și din perspectiva frecvenței; frecvențele cu care apar diverse categorii pot fi numărate și apoi comparate; numărarea unor elemente specifice din transcripturi sau din protocoalele de observație poate fi un mod de a transforma datele calitative în date nominale, care pot fi analizate statistic. Totuși, este criticabilă tendința de a aborda datele calitative cu o logică specific cantitativă (de exemplu: cinci din șapte subiecți au spus), în loc de a căuta o interpretare și o prezentare a rezultatelor bazată pe o teorie (Flick, 2007, p. 100 – 101).

Imaginile în cercetarea calitativă

În ceea ce privește imaginile și analiza lor, ele sunt înglobate în cercetarea calitativă în primul rând pentru că sunt atotprezente în societate (din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre) și în al doilea rând pentru că adesea relevă informații inaccesibile prin alte mijloace (Banks, 2007, p. 3 – 4).

Este dificil să ne imaginăm orice fel de cercetare în domeniul social care nu utilizează (sau nu ar putea utiliza) imaginile în diverse etape ale analizei – tabele și grafice în cercetarea cantitativă, chiar imaginile în sine, ca subiect al cercetării calitative (Banks, 2007, p. 38).

Cercetarea calitativă vizuală se referă atât la modul în care cercetătorul creează imaginile (fie ele fotografii, filme, înregistrări video, desene, diagrame), astfel încât să documenteze și, ulterior, să fie suport de analiză al diverselor aspecte sociale și interacționale, cât și la colectarea și studierea imaginilor produse sau „consumate” de subiecții cercetării, caz în care subiecții au o mai evidentă conexiune personală sau socială cu imaginile – practic, imaginile nu sunt documente neutre, „transparente”, ci au valoarea unor „texte” construite (Banks, 2007, p. 6 – 7, 19), purtătoare de semnificații mai mult sau mai puțin profunde, ce așteaptă să fie decriptate.

În analiza imaginilor trebuie însă avute în vedere câteva aspecte: tipul de abordare analitică a imaginii, metodele utilizate pentru derivarea datelor pentru analiză, precum și tipul de problematică investigată (Banks, 2007, p. 38).

În analiza de conținut a imaginilor cercetătorii se străduiesc să respecte diverse reguli și proceduri (pentru a asigura, de exemplu, fidelitatea codării conținutului) și să fie cât mai obiectivi, analiza tinzând să fie guvernată de o abordare mai curând pozitivistă (Banks, 2007, p. 44).

Se vorbește despre un conținut 'manifest' al imaginilor (de exemplu, un bărbat cu barbă), detaliat apoi (cel fel de barbă – lungă, tunsă, doar mustăți -, ce culoare etc.) și despre un conținut 'latent', simbolic (semnificația unei bărbi lungi în India în anul 1910 etc.) La un nivel mai abstract al analizei, se poate argumenta că acel conținut latent al imaginilor este exact dovada unui pattern (de exemplu cultural), care este posibil să nu fie conștientizat de cei din imagini (sau care le au în față) și nici de cercetător, până nu realizează analiza și vede reliefându-se acest tipar (Banks, 2007, p. 46).

Validitatea în cercetarea calitativă

Prin validitate se înțelege măsura în care o relatare reprezintă cu acuratețe fenomenele sociale la care se referă (Hammersley, 1990, apud Silverman, 2004, p. 254).

În mod tradițional, se disting validitatea internă, care se referă la corespondența dintre o observație și realitatea empirică vizată de această observație, și validitatea externă, care se referă la posibilitatea de a conserva această observație pentru a o compara cu alte grupuri decât cele studiate (Mucchielli, 2002, p. 431).

Criterii de validare a metodelor calitative: acceptare internă, coerență internă, confirmare externă, completitudine, saturație; unii autori țin mai mult cont de intersubiectivitate și de interactivitate și vorbesc de criterii de autenticitate*, reciprocitate, empatie, împărtășire a sentimentelor, preocupare etică. Toate criteriile se referă însă la preocuparea cercetătorului pentru a produce rezultate care au o valoare, în măsura în care contribuie în mod semnificativ la mai buna înțelegere a unei realități, a unui fenomen studiat (Mucchielli, 2002, p. 429 – 430).

Criteriul de acceptare internă: confirmarea de către participanții la studiu a plauzabilității concluziilor (Mucchielli, 2002, p. 11).

Criteriu de coerență internă: se referă la argumentația logică și întemeiată pe care cercetătorul o va comunica în studiul său; rezultatele, interpretările, ipotezele de lucru sunt plauzibile dacă se ține seama de datele culese și de analiza efectuată (Mucchielli, 2002, p. 61).

Criteriu de confirmare externă: corespunde capacității cercetătorului de a obiectiva datele adunate; fiind implicat în studiul său, cercetătorul nu poate avea pretenții de obiectivitate, dar poate demonstra că datele sale au fost culese în mod sistematic și analiza sa le-a coroborat folosind anumite strategii (scheme de interviu, triangularea metodelor etc.) (Mucchielli, 2002, p. 76).

Criteriu de completitudine: validează calitatea interpretării rezultatelor unei cercetări; este atins în momentul în care interpretarea rezultatelor optimizează cea mai mare variație posibilă între categoriile de analiză reținute, utilizând cel mai mic număr de concepte – vorbim atunci despre o teorie/interpretare densă și saturată. Nu înseamnă că există pretenții de exhaustivitate, ci un sens adecvat, care permite o comprehensiune bogată, cu putere explicativă semnificativă. Se coroborează mai ales cu criteriul acceptării interne (Mucchielli, 2002, p. 65).

Criteriul de validare al saturației desemnează momentul în care adăugarea de noi date la cercetare nu furnizează o mai bună înțelegere a fenomenului studiat; este semnalul că se poate încheia culegerea de date și/sau analiza lor (Mucchielli, 2002, p. 328).

Atingerea validității este afectată de două tipuri de erori (Kirk și Miller, 1986, apud Silverman, p. 254): tipul I de eroare (a crede despre o afirmație că este adevărată atunci când nu este – respingerea ipotezei nule, care afirmă că nu există nicio relație între variabile); tipul al II-lea de eroare (a respinge afirmațiile care sunt, de fapt, adevărate – adică acceptarea eronată a ipotezei nule).

Fidelitatea în cercetarea calitativă

Fidelitatea (constanța și predictibilitatea unei măsuri sau a unui instrument) este o noțiune străină cercetării calitative, fiind în special element de interes metodologic; cercetarea calitativă nu vizează măsurarea fenomenelor, așadar nu întâmpină problema fidelității. Ba chiar, la limită, fidelitatea ar fi contraproductivă (de exemplu, ar fi de-a dreptul bizar dacă la fiecare ședință terapeutul ar spune clientului său că îi înțelege problema inițială pentru care l-a solicitat) – înțelegerea unui fenomen cultural, perceperea unei experiențe fenomenologice nu pot fi constante. Aceasta nu înseamnă că rezultatele nu sunt fiabile; de fapt, posedă în general o foarte mare validitate, iar o cercetare făcută cu bună știință, conștiinciozitate și pricepere este considerată fiabilă, verificarea făcându-se prin examinarea ansamblului de operații realizate de cercetător (Mucchielli, 2002, p. 156).

Coeficientul de siguranță se referă, conform definiției, la gradul de consistență cu care exemplele sunt alocate uneia și aceleiași categorii de observatori diferiți sau de unul și același observator, în momente diferite (Hammersley, 1992, apud Silverman, 2004, p. 247). Siguranța se poate atinge folosind metode standardizate de luare a notițelor de teren și de pregătire a transcrierilor și comparând analizele efectuate de mai mulți cercetători (Silverman, 2004, p. 254).

Pentru a înțelege relația acestui coeficient cu validitatea, putem prelua exemplul lui Kirk și Miller (1986, apud Silverman, 2004, p. 247) referitor la utilizarea unui termometru: unul care la fiecare scufundare în apă arată 82ºC oferă o măsurare sigură, are un înalt coeficient de siguranță, deși e invalid; altul poate da, la mai multe scufundări, valori care variază în jurul a 100ºC – și va avea un coeficient de siguranță nesatisfăcător, dar va fi relativ valid. Cei doi autori disting trei tipuri de coeficienți de siguranță:

iluzoriu: siguranța poate fi lipsită de valoare sau înșelătoare (de exemplu, doar pentru că o întrebare dintr-un interviu produce un răspuns plauzibil nu înseamnă și că este interesantă din punct de vedere analitic sau că răspunsul este în mod necesar legat de ceea ce oamenii spun sau fac în diverse contexte

diacronic: denotă stabilitatea unei observații de-a lungul timpului

sincronic: similaritatea mai multor observații care au loc în aceeași perioadă de timp (o modalitate standard de evaluare fiind triangularea metodelor)

Strategii în cercetarea calitativă

Triangularea

Strategie de cercetare în cursul căreia cercetătorul suprapune și combină mai multe tehnici de culegere și interpretare a datelor, pentru a compensa distorsiunile inerente fiecăreia dintre ele (Mucchielli, 2002, p. 422). Simplu spus, conceptul de triangulare se referă la faptul că problematica cercetării este privită din (cel puțin) două puncte de vedere, prin utilizarea unor abordări metodologice diferite. Triangularea ar trebui să ducă la o cunoaștere pe diferite niveluri, ceea ce înseamnă o cunoaștere dincolo de cea posibilă prin intermediul unei singure abordări – contribuind, astfel, la promovarea calității, a validității cercetării (Flick, 2007, p. 40 – 41), a justeței și stabilității rezultatelor produse (Mucchielli, 2002, p. 422).

După Denzin (1970, p. 297, apud Flick, 2007, p. 41 – 42), scopul triangulării este de a duce cercetătorii dincolo de bias-ul personal care poate apărea prin folosirea unei singure metodologii; utilizând mai multe metode, observatorii pot compensa parțial deficitele care derivă dintr-o anumită metodă.

Denzin distinge între mai multe forme de triangulare: triangularea datelor, a investigatorilor, a teoriilor și a metodelor (Flick, 2007, p. 42 – 45; Mucchielli, 2002, p. 423 – 425; Silverman, p. 257):

Triangularea datelor se referă la colectarea datelor din diverse surse (ca aspect diferit de producerea datelor prin utilizarea mai multor metode). Triangularea datelor îi permite cercetătorului să profite maxim, utilizând aceeași metodă. Include subdimensiunile timp, spațiu și persoane: se sugerează studierea aceluiași fenomen în momente diferite, în locații diferite și cu persoane diferite, strategie comparabilă cu eșantionarea teoretică. „Greșeala” poate apărea când se ignoră dependența de contextul particular al fiecărei metode și caracterul extrem de flexibil al interacțiunii sociale.

Triangularea investigatorilor înseamnă că la studiu participă mai mulți observatori sau cercetători, pentru a revela și minimiza bias-urile personale.

Triangularea teoriilor se referă la abordarea datelor având în minte multiple perspective și ipoteze, în situațiile în care există mai multe teorii care explică un fenomen; se pot colecta date care infirmă ipotezele și pot fi puse alături diverse puncte de vedere teoretice, pentru a le vedea utilitatea și relevanța. Avantajul ar fi că cercetătorul nu riscă să rămână „îndârjit” față de ipoteza preliminară, ignorând explicații alternative.

Triangularea metodelor se poate face within sau between (în interiorul sau între metode). Ca exemplu pentru triangularea în interiorul unei metode avem diferite subscale ale unui chestionar, care abordează același aspect. Ca exemplu pentru triangularea între metode – combinarea mai multor metode pentru a depăși limitele fiecăreia dintre ele, inerente, pe lângă avantajele particulare. Se impune o selecție critică a metodelor utilizate, astfel încât să nu fie doar diverse, ci și adecvate, teoretic și practic.

Triangularea nedefinită constă în prezentarea participanților la studiu a unor versiuni preliminare ale analizei datelor, pentru a obține reacția lor și pentru a corecta, dacă este cazul, orientarea interpretărilor făcute de cercetător. Unii autori vorbesc în acest caz de verificare sau acceptare internă, nu de triangulare, scopul fiind însă același: oferirea de interpretări credibile pentru realitatea studiată.

Triangularea în studiile de caz. Se pun aceleași întrebări și probleme ca în cazul designului general al unei cercetări calitative. Se poate plănui un studiu de caz utilizând o varietate de tipuri de date sau diferite metode sau abordări teoretice. De exemplu, Hildenbrand (1999, apud Flick, 2007, p. 110) a studiat mai întâi familiile ca ansamblu și a obținut protocoale de observație, la care a adăugat complementar conversații despre istoricul familial și analiza documentelor.

Eșantionarea

Pornind de la scopul cercetării, strategiile de eșantionare ajută la stabilirea a ce 'unități' empirice ar trebui implicate în studiu. Apar variații de la strategii mai degrabă abstracte (de exemplu, conform unui model numeric statistic), precum randomizarea, până la strategii mai concrete (bazate mai mult pe conținutul studiului), precum eșantionarea teoretică (Flick, 2007, p. 111 – 112).

În legătură cu eșantionarea în cercetările ce folosesc triangularea trebuie avute în vedere trei aspecte principale: 1) să existe o singură strategie de eșantionare, dar potrivită fiecărei metode în parte, care poate fi pusă în practică; 2) să existe criterii pentru o eșantionare „intricată” (care înseamnă că subiecții, cazurile pentru aplicarea unei a doua metode sunt selectate din eșantionul ales pentru prima metodă); 3) să se țină cont sau să se reunească diversele logici de eșantionare specifice diferitelor metode/abordări (de exemplu, pentru interviuri eșantioanele se referă la persoane, în timp ce pentru observații se referă mai degrabă la situații, deci nu este obligatoriu ca aceleași persoane observate să fie și cele intervievate) (Flick, 2007, p. 112).

Eșantionarea teoretică este o strategie de bază pentru colectarea datelor, în cercetarea calitativă; expresia nu trimite la o metodă de selecție a subiecților pentru o cercetare, ci la una de dezvoltare și consolidare a unei teoretizări, selectându-se un anumit număr de evenimente considerate ca reprezentative pentru o situație sau un fenomen (Mucchielli, 2002, p. 144).

Glaser și Strauss (1967, p. 45, apud Flick, 2007, p. 28) definesc eșantionarea teoretică astfel: „procesul colectării de date pentru generarea de teorii, în care analistul adună, codează și interpretează informațiile și decide ce date să colecteze apoi și de unde, pentru a-și contura teoria așa cum se prefigurează ea. Procesul colectării datelor este controlat de teoria care se revelează.”

Această strategie, dacă este aplicată riguros, previne situațiile în care cercetătorii reduc prematur fenomenele studiate la un pattern specific bazat pe cazurile sau materialele (prea) similare. Un punct forte al strategiei este că permite cazurilor „negative” să ajungă în eșantion, conform teoriei emergente (Flick, 2007, p. 28).

Inducția analitică

Odată ce a fost obținută o diversitate în selectarea și colectarea datelor, devine relevant modul în care această diversitate este gestionată, menținută și avută în vedere în analiza datelor. Scopul oricărei cercetări este de a identifica un pattern mai general, o structură, un model etc., ori această 'generalizare' vine cu o reducere a varietății, cazurile fiind ordonate și comprimate. În cercetarea calitativă o ipoteză este mai degrabă o ipoteză de lucru, testată prin datele colectate și dezvoltată în consecință. Dacă tipologiile sau pattern-urile rezultate sunt exhaustive și bine definite, ele vor acoperi, în mod ideal, fiecare caz în parte (Flick, 2007, p. 29).

În practică, însă, vor exista cazuri care se potrivesc și cazuri atipice – întrebarea este cum să se procedeze cu acestea din urmă. Aici devine relevantă inducția analitică (termen introdus în științele sociale și în cercetare de Znaniecki, încă din 1934), care este orientată către examinarea teoriilor prin analiza sau integrarea cazurilor „negative” (Flick, 2007, p. 29 – 30).

Pașii inducției analitice sunt:

se formulează o definiție grosieră a fenomenului ce urmează a fi explicat

se formulează o explicație ipotetică a fenomenului

se studiază un caz, din perspectiva ipotezei, cu scopul de a determina dacă ipoteza se potrivește faptelor din acel caz

dacă ipoteza nu se potrivește, ori este reformulată, ori fenomenul este re-definit, astfel încât cazul este exclus

certitudinea poate fi obținută după ce au fost studiate câteva cazuri, dar descoperirea de către cercetarea actuală sau de oricare alta a unui caz „negativ” neagă explicația și cere o reformulare.

Procedura se continuă până ce se stabilește o relație universal valabilă.

După cum reformulează Angell și Turner (1954, p. 476, apud Flick, 2007, p. 30 – 31), inducția analitică este o metodă prin care investigatorul nu acceptă conceptualizări de-a gata, ci se „joacă” cu relațiile și unitățile analizei până ce ajunge la o schemă explanatorie foarte strictă.

Inducția analitică reprezintă echivalentul testării statistice a asocierilor cantitative ca să se vadă marja maximă de eroare aleatorie care se poate comite; în orice caz, însă, în analiza calitativă nu există fluctuații de eroare, toate excepțiile sunt eliminate prin revizuirea ipotezelor până când toate datele se vor potrivi între ele – rezultatul acestei proceduri este că testele statistice sunt de fapt inutile, din moment ce cazurile negative au fost 'îndepărtate', înglobate (Fielding și Fielding, 1986, apud Silverman, 2004, p. 259).

Utilizarea inducției analitice ca strategie forțează cercetătorul să facă diferența între anumite cazuri și o tendință generală sau un principiul structural explicit și, de asemenea, să remedieze lipsa de potrivire între caz (cazuri) și structură – ceea ce previne utilizarea unor categorii prea largi și ignorarea diversității materialului studiat (Flick, 2007, p. 31).

În plus, inducția analitică reprezintă o modalitate de a privi excepția ca punct de referință, mai degrabă decât norma sau media (Flick, 2007, p. 31).

Metoda constant-comparativă

Presupune ca cercetătorul să fie mereu gata să descopere un nou caz prin intermediul căruia să testeze ipotezele provizorii (Silverman, 2004, p. 261).

Metoda implică cercetarea și compararea tuturor fragmentelor de date care aparțin unuia și aceluiași studiu, ceea ce ridică două probleme: a) resursele necesare asamblării tuturor datelor într-o formă analizabilă (de exemplu, transcrierile unui set complet de date ar dura inadmisibil de mult și ar distrage atenția de la analiza datelor) și b) cum se va proceda la compararea datelor dacă nu este încă generată o ipoteză provizorie sau măcar un set inițial de categorii? În practică, ele sunt depășite imediat: are sens să se înceapă analiza doar asupra unei mici părți din datele existente, apoi, o dată avut la dispoziție un set provizoriu de categorii, se pot testa ipotezele care se desprind din acesta, ajungându-se treptat la un set de date extins (Silverman, 2004, p. 261).

Analiza cazurilor deviante

Metoda comparativă implică o căutare și o analiză permanentă a cazurilor deviante, demers diferit de cel din cercetarea cantitativă (unde cercetătorii se opresc asupra cazurilor deviante dacă variabilele existente nu produc suficiente corelații statistice sau când se pot realiza corelații interesante, dar care sunt bănuite de 'ilegitimitate') – în cercetarea calitativă cercetătorul nu ar trebui să se arate mulțumit cu niște explicații care par să aibă răspuns la aproape toate variațiile care apar în datele sale, ci orice fel de date trebuie utilizate până când vor putea fi justificate (Silverman, 2004, p. 262).

„Cazurile deviante” vor fi cel mai bine identificate pe baza conceptelor din cadrul unui anumit model, astfel că datele nu vor fi deviante în sine, ci sunt tratate astfel prin raportarea lor la abordarea utilizată. Analiza lor în contextul metodei constant-comparative presupune o continuă mișcare înainte-înapoi între diversele părți ale corpusului de date, ceea ce face ca toate secvențele de date să fie supuse cercetării și analizei minuțioase (Silverman, 2004, p. 262):

Abordarea comprehensivă a datelor

Remediază un posibil punct slab al cercetării calitative: descoperirile se bazează pe un eșantion de cazuri selectate subiectiv; însă dacă în cercetarea cantitativă cercetătorii vor fi mulțumiți dacă majoritatea semnificativă statistic a datelor sprijină ipoteza, în cercetarea caliativă toate cazurile sunt încorporate în analiză, deci sunt abordate comprehensiv, cercetătorul nefiind satisfăcut până când generalizarea nu se aplică fiecărei mici secvențe de date relevante pe care le deține – rezultatul este o generalizare cu aceeași validitate ca o corelație statistică (Silverman, 2004, p. 262 – 263) (n.m. vezi și anexa 2).

Utilizarea intabulărilor

O abordare comprehensivă a datelor poate fi ajutată prin utilizarea unor intabulări simple și adecvate, categoriile codificate, numerotate fiind derivate din concepte definite teoretic (vezi Silverman, 2004, p. 263 – 269).

Pertinența în cercetarea calitativă

Competența originală a cercetării calitative poate fi evaluată la nivel:

epistemologic: se distinge printr-un raport cu obiectul de studiu, care este cel mai adesea holist, dorind să includă totalitatea situației studiate; proximal, distanța în raport cu fenomenul studiat fiind redusă, în scopul de a-l cunoaște intim; direct, medierea cu subiecții făcându-se cel mai des prin limbaj comun, fără mijloace tehnice; interpretativ, fiind vorba de o căutare a sensului faptelor și evenimentelor trăite

metodologic: cercetarea calitativă se dovedește pertinentă în măsura în care este solicitată logica sa esențială, care este comprehensivă (sunt privilegiate descrierea proceselor, profunzimea analizelor, bogăția datelor, mai degrabă decât, respectiv, explicarea cauzelor, multiplicarea lor și precizia măsurătorilor); inductivă (înțelegerea fenomenului apare progresiv și în absența unor elemente a priori); recursivă (etapele pot fi repetate cât de des este necesar pentru înțelegerea obiectului de studiu); suplă (demersul nu este codificat rigid, ci se poate adapta oricăror circumstanțe ale descoperirii)

social: este aproape de oameni, de mediile și de experiențele lor, este ecologică și colaborativă (Mucchielli, 2002, p. 288 – 289).

Generalizarea în cercetarea calitativă

Descoperirile pot fi valide („adevărate”), dar nu generalizabile la alte cazuri; însă, contrar afirmației multor specialiști în științele sociale, generalizabilitatea (după cum numește Silverman, 2004, p. 11, abilitatea de a generaliza) nu trebuie să reprezinte o problemă pentru cercetarea calitativă.

În cercetarea cantitativă ea este, în general, atinsă prin proceduri de eșantionare statistică (Silverman, 2004, p. 271). În cercetarea calitativă poate fi obținută prin combinarea acesteia cu măsurători cantitative ale populației, prin alegerea unui eșantion adecvat sau prin alegerea unuia pe baze teoretice* (prin alegerea cazurilor în acord cu teoria cercetării, adică relevante, prin selectarea cazurilor deviante și prin modificarea mărimii eșantionului pe parcursul desfășurării cercetării – flexibilitate utilă în eventualitatea în care apar noi factori, ce conduc la nevoia căutării mai multor cazuri) (Silverman, 2004, p. 272 – 276).

Triangularea poate fi folosită cu diferite scopuri și în diverse etape ale procesului cercetării, cum ar fi în explorarea problematicii studiate, în colectarea datelor, în interpretarea lor, dar și în generalizările făcute în urma analizei și interpretării – dacă în cazul cercetării cantitative generalizarea este mai mult o problemă numerică, rezolvată prin mijloace statistice, în cazul cercetării calitative este mai complicată. Ambele pornesc de la același punct: a fost studiat un număr limitat de cazuri, selecționate după anumite criterii. Rezultatele pretind însă o validitate dincolo de datele incluse în studiu, cazurile studiate reprezentând ceva mai general. În cazul cercetării calitative o parte a studiului are însă ca scop dezvoltarea unei teorii pornind de la materialul empiric, generalizarea răspunzând întrebării „în ce alte contexte poate fi transferată teoria respectivă sau în ce alte contexte este validă, dincolo de cel în care a fost descoperită”. Așadar, trebuie stabilit ce este de luat în considerare și ce pași trebuie făcuți pentru a defini și chiar extinde aria validității rezultatelor empirice obținute sau a teoriilor dezvoltate pornind de la ele (Flick, 2007, p. 118).

Referirea la un context dă (adesea) semnificația specifică a unei cercetări calitative, însă în generalizare se renunță la această referire la un context, pentru a se analiza cât de departe rezultatele rămân valide, independent, dincolo de contextele specifice – apar criterii de genul transferabilității rezultatelor dintr-un context în altul și adecvare, ca grad de comparație al contextelor diferite (Flick, 2007, p. 118).

Pentru atingerea generalizării se parcurg pași precum:

clarificarea gradului de generalizare urmărit și la care se poate ajunge, astfel încât să poată fi făcute afirmații adecvate

includerea a diferite cazuri și contexte, în care problematica este analizată empiric; generalizarea rezultatelor este adesea legată de eșantionare, iar eșantionarea teoretică oferă o strategie prin care fenomenul să fie studiat în condiții variate, cât mai pe larg

compararea sistematică a materialelor colectate – aici triangularea poate contribui la generalizare, scopul ei fiind să transfere rezultatele obținute de la un nivel (de exemplu, cunoștințe) la un alt nivel (de exemplu, aplicare practică), utilizând o a doua metodă de colectare a datelor (Flick, 2007, p. 118 – 119).

Principii etice în cercetarea calitativă

Multe dintre problematicile legate de etică sunt formalizate în coduri de etică sau în norme ale instituțiilor. Printre ele deja este standardizat ca participanții la un studiu să își dea consimțământul informat, de exemplu – ceea ce presupune să ne asigurăm că subiecții au informațiile necesare, că le înțeleg, că participă voluntar sau cu acordul tutorelui (Kent, 1996, apud Silverman, 2004, p. 293). Dar apar și provocări specifice cercetării calitative, cum ar fi menținerea neutralității ca cercetător, aflat în contact direct cu subiecții*. Menținerea anonimității subiecților și protejarea datelor, în paralel cu necesitatea permiterii accesului la informațiile colectate (înregistrări, transcripturi etc.), pentru putea fi 'verificate' de alți cercetători, este un alt aspect crucial (Flick, 2007, p. 126 – 127; Banks, 2007, p. 86).

O altă problemă poate fi cea legată de copyright, în cazul imaginilor, de exemplu (în general, acest drept aparține celui ce a creat imaginile, nu subiectului din imagini) (Banks, 2007, p. 88). În ceea ce privește înregistrarea audio sau video, deși reprezintă o metodă foarte precisă, nu trebuie folosită dacă respondentul nu permite, dacă nu există un plan bine stabilit pentru realizarea transcrierilor, dacă cercetătorul nu este experimentat în folosirea aparatului, care devine factor de distragere, atât pentru el, cât și pentru subiect; de asemenea, cercetătorul trebuie să evite căderea în capcana de a considera înregistrarea un substitut pentru ascultarea atentă, necesară pe tot parcursul convorbirii (Yin, 2005, p. 117).

În același timp, văzut din perspectiva calității în cercetare, orice studiu care doar replică studii existente (fără a avea acest scop declarat), care nu adaugă noi cunoștințe celor știute deja, care nu oferă noi opțiuni sau nu deschide noi perspective poate fi privit ca fiind neetic (Flick, 2007, p. 127; Silverman, 2004, p. 297, 298).