Cercetare Criminalistică a Infractiunilor Săvârsite de Demnitari

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT CLUJ – NAPOCA

Programul de studii DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:
Lector universitar dr. Grigore Labo

ABSOLVENT:

Balota (Moisi) Andreea Bianca

Cluj-Napoca

-2 0 16 –

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT CLUJ – NAPOCA

Programul de studii DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

Cercetare criminalistică a infracțiunilor săvârșite de demnitari.

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:
Lector universitar dr. Grigore Labo

ABSOLVENT:

Balota (Moisi) Andreea Bianca

Cluj-Napoca

-2 0 16 –

Introducere

Cercetarea criminalistică a infracțiunilor constituie o „artă”, iar criminalistica reprezintă „arta și tehnica investigațiilor penale”, în scopul aflării adevărului în cauzele penale, prin soluționarea temeinică și legală a cauzei sub toate aspectele sale.

În vederea realizării acestui scop, în activitatea practică desfășurată de organele judiciare specializate ale statului, pentru aflarea adevărului, trebuie să fie respectate mai multe principia care pun în evidență și răspunsul calificat și profesionist al acestora, la orice stimul extern reprezentat de sesizarea în orice mod a faptelor infracționale.

În cercetarea oricărei infracțiuni, oricât de simplă ar părea acea infracțiune la prima vedere, aflarea adevărului, într-o perspectivă de timp rezonabilă, constituie unul dintre cele mai complexe și anevoioase procese. Pentru aflarea adevărului în orice cauză penală și luarea unor hotărâri care să nu implice în nici un fel erorile judiciare, se impune însă cu necesitate pregătirea și perfecționarea continuă a magistraților, polițiștilor, avocaților și a tuturor juriștilor, în vederea asigurării condițiilor optime necesare susținerii justiției, prin utilizarea întregii lor experiențe și pricepere, cu bună-credință, în combaterea răului cu evidente manifestări endemice și antisociale.

Criminalistica, dezvoltată ca știință particulară și artă în acealași timp, are ca deziderat major aflarea adevărului, în cercetarea penală a oricărui tip de infracțiune, indiferent de complexitatea sa, care poate ține de metodele și mijloacele de comitere, de împrejurările comiterii faptei, dar și de profesionalismul și abilitățile infractorilor.

De asemenea, este important de reținut că la aflarea adevărului, prin orice probe și mijloace de probă admisibile, pertinente și utile, administrate în mod legal, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, trebuie să se ajungă indiferent de poziția infractorilor cercetați, poziție prin care aceștia recunosc sau nu faptele pentru care sunt cercetați. În acest scop, însă, toți practicienii în materie, trebuie să cunoască, să înțeleagă și să aplice în mod sistematic și consecvent principiile aplicabile în cercetarea criminalistică a infracțiunilor.

Din punct de vedere semantic, principiul reprezintă un element fundamental, o idee, o lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem juridic, o normă de conduită, etc. Cu alte cuvinte, în realizarea cercetării criminalistice a infracțiunilor săvârșite de demnitari, principiile reprezintă anumite reguli de conduită și de muncă, care trebuie să fie sedimentate adânc în personalitatea și convingerea organelor judiciare, astfel încât, prin respectarea lor cu sfințenie în orice situație, să se asigure aflarea adevărului, în orice cauză penală, prin eliminarea oricăror erori și abuzuri din partea acestora. Mai mult de atât, asigurând respectarea principiilor fundamentale în cercetarea criminalistică a infracțiunilor se asigură și condițiile optime pentru eficacitate și eficiență în desfășurarea procesului penal, în cauzele penale aflate în lucru.

În această parte introductivă, pot afirma că știința aparținând domeniului justiției care desemnează detectarea criminalității, apelând la diverse tehnici științifice și în special la tehnicile biochimice în cadrul unui act procesual prin care se efectuează o cercetare științifică a probelor materiale cu scopul identificării persoanelor, obiectelor, substanțelor, fenomenelor sau evenimentelor, stabilirii anumitor proprietăți, modificări de formă, aspect, conținut ori structură, precum și a mecanismului producerii acestora, este cunoscută sub denumirea de criminalistică.

Finalul cercetării este redat prin concluzii și bibliografie.

CAPITOLUL 1: Noțiuni introductive

Definirea Criminalisticii

Termenul de criminalistică este bine cunoscut încă din antichitate și semnifică știintele juridice aplicate în justiția penală.

Pentru a fi numită ca știință aparte, criminalistica a fost utilizată prima dată de către renumitul savant austriac Hans Gros în 1883, care în manualul „Îndreptarul judecătorului de instrucție în sistemul criminalisticii” a declarat criminalistica drept „o știință a stărilor de fapt în dreptul penal”, adică o disciplină care studiază latura reală a faptelor ce cad sub incidența dreptului penal.

În criminalistică este vorba de știința apariției, examinării, aprecierii, acumulării și folosirii probelor, cât și a mecanismului infracțiunii, a participanților la infracțiune, elaborarea și aplicarea în legătură cu aceasta, și a metodelor și mijloacelor de preântâmpinare și descoperire a infracțiunilor.

Pentru a defini conceptul de „Criminalistică” trebuie avut în vedere atât modul în care este înțeles acest termen de către specialiștii din mediul academic cât și de către practicieni. Drept motiv voi încerca în rândurile care urmează să definesc criminalitatea prin prisma mai multor autori.

"Criminalistica este o știință judiciară, cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale."

Deși „Criminalistica” a fost definită în mai multe modalități fie ca: „Știința care elaborează metodele tactice și mijloacele tehnico științifice de descoperire, cercetare și prevenire a infracțiunilor", fie ca „Știința judiciară cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștiințe despre metodele și mijloacele tehnice și procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării informațiilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor", eu consider că formularea unei definiții pentru această știință contra crimei implică un demers științific și teoretic pe măsura caracterului său complex. Fiind o știință cu structură complexă, criminalistica este utilizatoarea și beneficiara unor date și mijloace cu un conținut extrem de divers.

În susținerea celor arătate mai sus, mentționez și sublinierea făcută cu ocazia celui „Al III-lea Simpozion Național de Criminalistică”, ce a avut loc la București în anul 1997, și anume: „Criminalistica realizează o importantă înfăptuire a dreptului penal. Fără criminalistică dreptul penal ar fi numai teorie."

Criminalistica, ca știință multi-disciplinară, este chemată să exploreze din plin explozia informațională determinată de revoluția tehnico științifică ce tinde să producă modificări esențiale în dezvoltarea economico socială a societății umane, în scopul atingerii unor realizări care pot veni în întâmpinarea rezolvării problemelor puse de practica judiciară penală, dar mai ales de cea procesual penală.

În consecință, criminalistica poate fi definită ca o știință care elaborează metodele tactice și mijloacele tehnico științifice de descoperire, cercetare și prevenire a infracțiunilor.

Obiectul criminalisticii

Obiectul criminalisticii îl constituie legile realității obiective, a căror cunoaștere este necesară pentru căutarea cu succes și preântâmpinarea infracțiunilor.

Aceste legi ale realității obiective sunt clasificate în trei grupe după cum urmează:

Legea apariției și decurgerii fenomenelor legate de infracțiune, care au importanță la cercetare: cunoașterea obiectului atentării criminale, conspirativitatea pregătirii în vederea săvârșirii infracțiunii și alegerea mijlocului și metodei de comitere.

Legea apariției și dezvoltării legăturilor și relațiilor în mecanismul infracțiunii: legătura între rezultat-consecințe și acțiune-inacțiune, și repetarea acțiunii în situații similare, precum și stereotipul comportării subiectului infracțiunii.

Legea infracțiunii, legătura mijlocului de săvârșire cu personalitatea infractorului, dependența mijlocului de săvârșire a infracțiunii de circumstanțele concrete de săvârșire și conceperea în realizarea metodei de săvârșire și camuflare a infracțiunii.

Criminalistica ca știință are ca obiecte de studiu procesele, faptele, fenomenele, în care se evidențiază prezența următoarelor elemente indicate: descoperire și cercetare a infracțiunilor, activitatea criminală, obiecte materiale reținute ca corpuri delicte în cazurile penale, activitatea de depistare, procedeele tactice de obținere a acestor declarații veridice, procesele de formare și depunere a declarațiilor de către martori, bănuiți, învinuiți, etc.

Mijloacele tehnice și metodele adaptate ori elaborate de criminalistică își găsesc aplicarea atât în munca de cercetare și descoperire, cât și de prevenire a infracțiunilor. Având în vedere sarcinile generale și speciale pe care le are în lupta cu fenomenul infracțional, criminalistica preia sau elaborează din alte științe cele mai diferite mijloace și metode tehnice de cercetare, pe care le adaptează apoi scopurilor sale.

Rezultă din cele expuse mai sus că primul aspect al obiectului criminalisticii constă în elaborarea mijloacelor tehnico științifice și a metodelor tactice adecvate pentru cercetarea și descoperirea faptelor ilicite, al doilea aspect cuprinzând elaborarea de metode și mijloace tehnico științifice necesare pentru prevenirea infracțiunilor.

Metodele de cercetare criminalistică

Criminalistica elaborează metode proprii de investigație a lumii înconjurătoare. De acee pentru elaborarea metodelor criminalistice pe baze științifice este obligatoriu să fie cunoscute experiența practicii de urmărire, modurile și cauzele comiterii infracțiunilor, procesul creării urmelor, metodele aplicate de alte științe în domenii de studiu similare sau apropiate și etapele formării declarațiilor în conștiința persoanelor.

Metodele proprii de cercetare: ridicarea, descoperirea, fixarea, interpretarea și examinarea urmelor și mijloacelor materiale de probă; experimente; examinări comparative; organizarea albumelor și colecțiilor în scopul identificării cadavrelor si obiectelor, persoanelor, elaborarea versiunilor, corp delict sau produs al infractiunii.

Metode împrumutate de la alte științe:

din fizică: analiza microscopică, holografia, fonoscopia spectrală și atomică, etc.

din chimie: cromatografia, spectroscopia, electroforeza, etc.

din medicină: histopatologia, anatomia comparată.

din matematică: teoria mulțimilor vagi, programarea lineară, calculul probabilităților, etc.

Acestor metode li se pot adăuga alte metode de cercetare preluate din științe, și adaptate la cerințele criminalistice. Înafară de această ordonare a metodelor criminalistice specifice, mai întâlnim și criteriul tripartit de clasificare, după care se disting metodele de prevenire a infracțiunilor, metodele tehnico științifice și metodele de tactică criminalistică.

Metodele sunt aplicabile în activitatea de cercetare, descoperire și prevenire a infracțiunilor, și sunt supuse în același timp unui proces continuu de perfecționare. În funcție de mijloacele și metodele folosite de infractori, metodele criminalistice sunt înlocuite ori se modifică cu altele mai bune pentru noua etapă de luptă împotriva criminalității.

Făcând referire de la obiectul și sarcinile criminalisticii, metodele specifice de cercetare criminalistică pot fi grupate în:

metode tactice pentru arestarea, urmărirea și ascultarea infractorilor care se sustrag urmăririi penale.

metodele de cercetare a urmelor, în cadrul cărora un loc de seamă ocupă procedeele specifice de studiere, căutare și fixare a urmelor create cu scopul săvârșirii infracțiunii.

metode de efectuare a examenelor comparative, a experimentelor, sau a verificărilor pentru stabilirea împrejurărilor în care s-au comis infracțiunile care sunt cercetate sau a altor date legate de săvârșirea acestor infracțiuni.

metodele cu privire la examinarea probelor material aflate în procesul de identificare criminalistică.

Metodele științei criminalisticii diferă prin condiții și scop de aplicare de cele ce se folosesc în practică de către judecători, anchetatori sau experți. În procesul de probațiune metodele de stabilire și de cunoaștere a adevărului aplicate în cadrul instrumentării cauzelor reale sunt raportate la cerințele legii procesual penale. Utilizarea lor, mai exact a celor preluate din alte științe și adaptate nevoilor actului de anchetă, este posibilă numai după o validare și verificare științifică severă a inofensivității și a eficacității lor și în deplină consonanță cu legislația în vigoare și cu normele etice.

Așadar ele sunt folosite în cursul cercetărilor științifice pentru a soluționa judicios sarcinile criminalisticii practice de prevenire și descoperire a infracțiunilor, de creare a procedeelor și mijloacelor de examinare precum și de detectare și ridicare a probelor.

Sarcinile criminalisticii

Criminalistica face parte din sistemul știintelor ce vizează înfăptuirea justiției și se distinge de acestea prin sarcinile pe care și le asumă, care sunt cu totul deosebite de cele ale ltiințelor juridice.

Sarcina generală pe care o constituie criminalistica este acordarea ajutorului intelectual organelor de apărare a normelor de drept în lupta lor cu criminalitatea.

Ca sarcini clare ale criminalității întâlnim următoarele:

studierea performanțelor, cunoașterea și studierea succeselor atinse de criminaliștii de peste hotare precum și a practicii criminalistice internaționale.

analiza practicii de investigare a faptelor penale în vederea elaborării unor noi metode tactice de efectuare și organizare a acțiunilor procesuale, necesare stabilirii adevărului într-un proces penal.

cunoașterea mai profundă a legii obiective care formează obiectul criminalisticii, , cercetarea și preîntâmpinarea infracțiunilor, dezvoltarea teoriei generale a criminalisticii, elaborarea metodelor, mijloacelor, procedeelor și recomandărilor noi la descoperirea și dezvoltarea teoriilor particulare ale criminalisticii.

înnoirea și elaborarea asigurării tehnico criminalistice a cercetării infracțiunilor prin folosirea performanțelor obținute în științele chimice, tehnice, fizice, umanitare și biologice.

elaborarea metodelor și mijloacelor de preîntâmpinare a infracțiunilor.

comunicarea prin publicitate a realizărilor mai impresionante ale criminalisticii, precum și a practicii înaintate în domeniul investigației infracțiunilor.

Sistemul criminalisticii.

Criminalistica ca știință este alcătuită din patru compartimente: tactica criminalistică, metodica criminalistică, teoria generală a criminalisticii, tehnica criminalistică, toate constituind suportul științific în lupta contra criminalității.

1.5.1.Teoria generală a criminalisticii

Teoria generală este baza metodologică a criminalisticii .și cuprinde:

cunoașterea metodelor criminalisticii și aplicarea lor în activitatea practică.

cunoașterea limbajului criminalistic definiții, sistem de noțiuni, semne convenționale și termeni cu care se operează în activitatea criminalistică și de urmărire penală.

teoriile particulare și știința criminalistică care servesc ca temei științific pentru elaborarea mijloacelor criminalistice, care reflectă rezultatele cunoașterii legii obiective ale realității, formează obiectul recomandărilor, criminalisticii, procedeelor.

Teoria este baza metodologică a științei în totalitate și ea cuprinde cunoștințe privind scopurile și sarcinile concrete, obiectul criminalisticii și stabilește legătura și locul ei cu alte științe. Așadar, teoria generală a criminalisticii constituie noțiuni și categorii, un sistem de principii conceptuale, definiții și conexiuni ce privesc știința per ansamblu. Părțile constituente ale științei se fondează la rândul lor pe metode concrete de cercetare a fenomenului delicvent și pe principii.

Pornind de la reflectarea conceptuală a realității obiective, criminalistica indică sistemul de idei îndrumătoare a acestei ramuri, care servește drept călăuză în elaborarea procedeelor, mijloacelor și recomandațiilor criminalistice practice. În această ordine pot fi menționate teoria privind modul de comitere a infracțiunilor, a urmelor infracțiunii, a identificării criminalistice, a planificării investigațiilor, a versiunilor, etc.

1.5.2.Tehnica criminalistică

Cuprinde un ansamblu de tehnici și teze științifice, metode și procedee destinate utilizării, colectării și examinării probelor.

Tehnica criminalistică conține domenii ca: cercetarea documentelor, cercetarea scrisului, gabitologia judiciară, metode și mijloace tehnico criminalistice, fotografia judiciară, balistica judiciară, etc.

Fundamentul acestei tehnici îl formează datele unui rând de științe atât naturale cât și tehnice și de aceea termenul folosit pentru întitularea lui este „tehnica criminalistică” deoarece are un caracter convențional, dar este unanim acceptat de practicienii de profil și de savanții.

Așadar tehnica criminalistică reunește totalitatea metodelor de fixare, descoperire, ridicare, examinare și evidențiere a micro și macro urmelor ce privesc autorii sau fapta, respectiv autorul.

1.5.3.Tactica criminalistică

Este constituită dintr-un sistem de teze științifice în baza cărora se elaborează diferite reguli de planificare și organizare a urmăririi penale, cât și procedee de realizare cu maximum de eficiență a diferitelor acțiuni de anchetă.

Tactica se bazează pe o experiență pozitivă a practicii judiciare, având menirea să adapteze la necesitățile actului concret de investigație preconizările eticii profesionale, a psihologiei judiciare, a logicii, a științei despre organizarea muncii, etc. O atare tactică asigură aplicarea cu maximum de randament a mijloacelor și metodelor tehnice în cadrul cercetărilor, marcând o legătură strânsă între tactica criminalistică și tehnica criminalistică.

Scopul ei este de a aplica cât mai eficient în procesul de cercetare a infracțiunilor, a procedeelor tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, și recomandă totodată aplicarea anumitor mijloace tehnico criminalistice la efectuarea acestora.

Tactica criminalistică formulează reguli de desfășurare și organizare a activităților de examinare, anchetă și procurare a probatoriului cum sunt: înscrisuri, acte, cercetarea locului faptei, identificarea autorului și a victimei, ascultarea, reconstituirea, percheziția, prelevarea de obiecte, etc.

1.5.4.Metodica criminalistică

Aceasta include un ansamblu de indicații metodice și recomandări, aprobate în practică și validate științific, ce privesc cercetarea violurilor, a crimelor de omor, a furturilor, accidentelor de circulație, tâlhăriilor, etc.

Metodica criminalistică este strâns legată cu tactica și tehnica criminalistică, deoarece aplică cunoștințele acestora la cercetarea infracțiunilor concrete.

Specific activității de cercetare științifică și foarte important pentru criminalistică, procesul de identificare se bazează pe „posibilitatea recunoașterii obiectelor lumii materiale, prin fixarea în procesul nostru de gândire a caracteristicilor acestora și datorită neschimbării relative a lor, cel puțin pentru un anumit timp”.

Pentru stabilirea adevărului, în cauzele supuse justiției se realizează administrarea de probe. Una din modalitățile de probațiune este data de identificarea criminalistică, fără a se confunda cu aceasta și fără să se reducă la ea. „Conținutul principal al probațiunii, cu ajutorul identificării criminalistice, constă în găsirea, desprinderea obiectului sau persoanei implicate dintr-un ansamblu nedeterminat de obiecte ori persoane posibile”.

Ca știință, criminalistica are un dublu obiect de studiu: atât legile realității obiective ce se manifestă cu ocazia comiterii unor infracțiuni, cât și cele ce determină prevenirea, descoperirea și cercetarea lor.

Pe baza cunoașterii lor, știința criminalistică elaborează mijloace, metode și procedee practice de prevenire și combatere a faptelor penale.

Legătura criminalisticii cu alte științe

Criminalistica are legătură cu științele dreptului și cu unele științe nejuridice.

1.6.1. Științele dreptului

Dintre științele dreptului, cea mai strânsă legătură o are cu dreptul penal, dreptul procesual penal și cu criminologia.

a.Legătura dintre dreptul penal și criminalistică constă în faptul că știința dreptului penal arată ce este infracțiunea, care fapte sunt infracțiuni și delimitează după criterii infracțiunile între ele, pe când criminalistica ajută prin mijloace proprii la demonstrarea elementelor constitutive ale acestora.

b.Legătura dreptuli procesual penal cu criminalistica constă în faptul că mijloacele și metodele de cercetare criminalistică se aplică în procesul penal numai în limitele permise de normele dreptului procesual penal. Normele procesual penale prezic anumite activități de urmărire penală, pe când criminalistica elaborează regulile după care asemenea activități trebuie realizate pentru a se obține eficiență maximă.

c.Criminologia cu criminalistica în lupta lor contra fenomenului infracțional se completează reciproc. Criminalistica se ocupă de infracțiuni concrete, le cunoaște în complexitatea lor și elaborrază măsuri specifice de prevenire, în timp ce criminologia studiază dinamica și starea fenomenului infracțional și cauzele care îl generează, propunând astfel măsuri de prevenire corespunzătoare.

1.6.2. Științe nejuridice

Dintre științele nejuridice cu care criminalistica are legătură enumăr: psihologia judiciară, medicina legală, chimia judiciară, psihiatria judiciară, fizica ș.a.

a.Psihologia judiciară oferă organului judiciar datele necesare cunoașterii infractorului sau a altor persoane cu care aceasta vine în contact, ajutând totodată și știința criminalisticii la elaborarea unor metode de ascultare în procesul efectuării de percheziții.

b.Medicina legală se întâlnește cu criminalistica în mai multe situații, ajutându-se reciproc în cazurile de sinucideri, omor, violuri, loviri, avorturi, diferite accidente cu victime omenești, unde criminalistica stabilește împrejurările și modul de săvârșire a faptelor respective, iar medicina legală determină natura leziunilor de pe corpul victimelor, vechimea lor și efectul pe care îl au pentru organism și pentru viața omului.

c.Chimia judiciară ajută în cercetarea criminalistică prin determinarea conținutului și a provenienței substanțelor toxice găsite pe corpul victimelor.

d.Fizica reprezintă un domeniu al științei din care criminalistica a preluat multe tehnici și metode de lucru precum și numeroase instrumente și aparate, pe care mai apoi le-a adaptat scopurilor sale.

e.Psihiatria judiciară oferă criminalisticii date pe baza cărora sunt elaborate metodele de ascultare a persoanelor bolnave psihic și studiază bolile care vatămă sau reduc capacitatea de rațiune și voință a omului.

Rezultă deci, o foarte strînsă legătură între criminalistică și aceste științe expuse mai sus, ele având un obiect comun de studiu și anume criminalitatea în ansamblu și faptele infracționale concrete.

Un lucru pe care l-am observat, este că la ora actuală cunoștințele criminalistice de specialitate sunt utilizate tot mai frecvent și în domeniile procedurii civile, administrative și în soluționarea litigiilor economice.

Mai trebuie să precizez faptul că între aceste științe există și raporturi de „rudenie”, criminalistica cristalizîndu-se ca știință în adâncurile procedurii penale la sfârșitul sec. al XIX-lea.

CAPITOLUL 2: Infracțiunile conform codului penal

2.1. Infracțiuni de corupție

Corupția se poate definini ca fiind: „Abuzul de putere săvârșit în exercitarea funcției publice de un angajat al administrației publice, indiferent de statut, structură sau poziție ierarhică, în scopul obținerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, persoană fizică ori juridică.”

Infracțiunile de corupție s-au extins la nivelul mai multor structuri sociale, iar nu întotdeauna au putut fi constatate și cercetate din lipsa mijloacelor tehnice operative specifice. Specialiștii în știința dreptului penal admit că, corupția a devenit o plagă socială care impune găsirea și utilizarea celor mai noi și mai eficiente metode și tehnici a unei legislații corespunzătoare, pentru depistarea acelora care realizează câștiguri fabuloase dar ilicite, profitând de anumite funcții din ierarhia socială.

Principalele prevederi normative anticorupție se regăsesc în prezent în textul Codului Penal și al Legii 78/2000 privind sancționarea, prevenirea și descoperirea faptelor de corupție, unde sunt reglementate cele mai principale fapte de corupție.

2.1.1. Luarea de mită (Art.289)

Infracțiunea de luare de mită din art. 289 din Codul Penal este formată din oricare dintre modalitățile prin care se comite infracțiunea, ea trebuind să aibă loc mai înainte ca funcționarul să își fi îndeplinit sau nu atribuțiile de serviciu.

Pentru ca fapta să se încadreze în art. 289 Cod Penal se impune ca folosul să fi fost primit după neexecutarea sau executarea unui act privitor la atributele de serviciu ale funcționarului cu o condiție, aceea ca folosul să nu fi fost pretins anterior, iar obținerea lui să nu fie rezultatul unei înțelegeri prealabile îndeplinirii actului.

Pentru întrunirea elementelor constitutive de infracțiune de luare de mită, cerința esențială este în sensul că acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii să fi fost anterioară actului determinat, privitor la îndatoririle de serviciu.

Art. 289 din Codul Penal definește luarea de mită și ne arată că luarea de mită este: „fapta funcționarului care direct sau indirect pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.”

Luarea de mită se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi. Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a fost săvârșită de un funcționar cu atribuții de control se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului în bani.”

În cazul în care un funcționar a acceptat ori a pretins bani sau alt folos material anterior îndeplinirii atribuțiilor sale de serviciu, iar acel folos la primit doar după îndeplinirea acestora, fapta se încadrează la infracțiune de luare de mită și nu la primire de foloase necuvenite.

2.1.2. Darea de mită (Art.290)

Infracțiunea de dare de mită poate exista și independent de cea de luare de mită, atunci când persoana promite sau oferă folosul funcționarului, acesta din urmă respingându-l sau neacceptându-l. Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condițiile arătate în art. 290, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Nu constituie infracțiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita. Mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.

Valorile sau banii, sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat.

Legiuitorul a încriminat darea de mită, infracțiune adesea corelativă luării de mită, în sensul că persoana particulară dă, iar funcționarul primește folosul necuvenit ori persoana particulară oferă sau promite un astfel de folos, iar funcționarul ori îl acceptă ori el nu îl respinge.

Nu există dare de mită atunci când funcționarul căruia i s-a promis, i s-a oferit, i s-a dat bani sau alte foloase, nu are competența de a efectua actul în vederea căruia a fost comisă fapta. Rațiunea încriminării acestei fapte este dată de necesitatea unei protecții eficiente a funcționarului împotriva actelor de corupție la care poate fi expus.

Infracțiunea de dare de mită nu este o infracțiune de serviciu, ci ea este în legătură cu serviciul, reprezentând latura activă a mitei și actul de corupere exercitat asupra unui funcționar.

Pentru existența infracțiunii de dare de mită nu este necesar ca oferta sau promisiunea să fie urmată de executare neaparat, adică de darea efectivă a banilor sau foloaselor. Oferirea de bani, promisiunea sau alte foloase trebuie să fie anterioare îndeplinirii sau neîndeplinirii actului avut în vedere de mituitor.

În cazul în care elementul material a constat în promisiunea de bani sau alte foloase, darea efectivă a acestora poate avea loc și după îndeplinirea actului de serviciu solicitat, deoarece fapta s-a consumat în momentul efectuării promisiunii. Totodată este necesar ca actul pentru a cărui îndeplinire făptuitorul oferă, promite sau dă bani ori alte foloase, să fie un act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarului în cauză, fără a avea relevanță dacă acest act este ilicit sau licit.

Infracțiunea de dare de mită săvârșită cu intenție direct este întâlnită în cazul în care făptuitorul realizează că oferind, promițând sau dând unui funcționar bani sau alte foloase efectuează o acțiune de corupere a acestuia. Această infracțiune se consumă în momentul în care făptuitorul promite sau dă funcționarului banii sau foloasele, moment în care se produce și starea de pericol pentru buna desfășurare a activității de serviciu.

2.1.3. Traficul de influență(Art.291)

Art. 291 Cod Penal definește traficul de influență: „primirea sau pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de o persoană care are sau care lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intra în atribuțiile sale de serviciu.”

Fapta se săvârșește de organele de urmărire penală, de agenții constatatori, de organele de judecată în materia contravențiilor și a infracțiunilor reglementate de lege. Persoana care cumpără influența reală sau presupusă a autorului infracțiunii nu are calitatea de subiect, așadar el nu răspunde penal. Dar dacă fapta este săvârșită de un funcționar, iar acesta are și atribuții în legătură cu actul ce urmează să fie îndeplinit de funcționarul de a cărui favoare se prevalează, atunci există concurs de infracțiuni între luarea de mită și trafic de influență cu condiția ca făptuitorul să fie asigurat persoana că va beneficia de serviciile ce intră în competența sa.

Acțiunea de trafic de influență se poate realiza prin pretinderea sau primirea de bani sau alte foloase, ori prin acceptarea de daruri, promisiuni, indirect sau direct, pentru altul sau pentru sine.

Pentru a putea vorbi despre infracțiunea de trafic de influență este necesară întrunirea unor condiții esențiale:

a.O cerință importantă este ca făptuitorul să promită că intervine pe lângă un funcționar public cu scopul de al determina să nu facă sau să facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Dacă actul pentru care s-a promis intervenția nu intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului, fapta nu este infracțiunea de trafic de influență, ci infracțiunea de înșelăciune.

b.Este obligatoriu ca făptuitorul să aibă influența sau să lase să se creadă că are influență asupra funcționarului ori asupra altui salariat. A lăsa să se creadă că făptuitorul are influență asupra unui funcționar înseamnă a crea persoanei falsa impresie că se află în raporturi bune cu funcționarul, că el are trecere pe lângă acesta. A avea influență înseamnă a se bucura de încrederea funcționarului, a fi în raporturi bune cu acesta.

c.Este deasemenea important ca acțiunea să fie realizată mai înainte ca funcționarul pe lângă care s-a promis că se va interveni să fi îndeplinit actul ce îl constituie obiectul intervenției.

Scopul urmărit prin trafic de influență este acela de a-l determina pe funcționar să nu facă sau să facă un act ce intră în atribuțiile sale deserviciu. În cazul în care făptuitorul a primit sau pretins bunuri ori foloase după ce funcționarul a îndeplinit actul și cunoștea acest lucru, fapta sa constituie înșelăciune și nu trafic de influență.

Pretinderea, acceptarea ori primirea unei promisiuni de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență, asupra unui funcționar public, și care promite că îl va determina pe acesta să nu îndeplinească, să îndeplinească, să urgenteze sau să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu ori să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește conform legii cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Deoarece este o infracțiune comisivă și instantanee, traficul de influență se consumă în momentul în care persoana care are influență ori lasa sa se creadă că are influență asupra unui funcționar pretinde, primește, ori acceptă promisiunea de bani sau alte foloase.

2.1.4. Cumpărarea de influență (Art. 292)

Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public, pentru a-l determina pe acesta să nu îndeplinească, să îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, dacă au fost date după denunț, sau sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

În cazul în care traficantul pretinde că are influență pe lângă un funcționar public necompetent, în sarcina acestuia se poate reține săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, neputând fi reținută însă comiterea infracțiunii de cumpărare de influență pentru persoana care a oferit,a promis, sau a dat bani pentru traficare, aceasta din urmă fiind subiectul pasiv al infracțiunii de înșelăciune.

2.2. Infracțiuni de serviciu

Putem afirma că există infracțiunea de serviciu atunci când are loc o îngrădire de către un funcționar public a exercițiului sau a folosinței drepturilor unui cetățean ori crearea pentru acesta a unor situații de inferioritate pe motiv de sex sau religie, rasă, naționalitate, care se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Analizând această infracțiune putem observa că dispozițiile acestui text de lege ocrotește interesele persoanelor, dar deoarece prin modalitatea și condițiile în care aceasta se săvârșește prezintă un grad de pericol social ridicat, este nevoie de sancționarea aspră a acestora.

2.2.1. Abuzul în serviciu

Este fapta funcționarului public care în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu nu îndeplinește cu știință un act, ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane. Fapta prin care s-a produs o astfel de urmare prezintă pericol social, deoarece constituie o încălcare a legalității în activitatea de serviciu, săvârșită chiar de acela care este înarmat în virtutea calității sale speciale să o apere.

Un exemplu de abuz în serviciu este: „Fapta inculpatului care, în calitate de director general al unei companii naționale și președinte al consiliului de administrație al companiei, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin încălcarea reglementărilor privind vânzarea de active din patrimoniul companiei naționale referitoare la inițiativa consiliului de administrație, aprobarea adunării generale a acționarilor și mandatarea specială a reprezentanților ministerului de resort în adunarea generală a acționarilor, a dispus vânzarea unor imobile din patrimoniul companiei către o societate, la un preț inferior valorii reale de piață a imobilelor, cauzând un prejudiciu companiei și obținând un avantaj patrimonial pentru societatea cumpărătoare, reprezentat de diferența dintre prețul de piață al imobilelor și prețul de vânzare, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, cu reținerea dispozițiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000”.

2.2.2. Conflictul de interese

Fapta unui funcționar public care în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu a îndeplinit un act sau a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, indirect sau direct, un folos patrimonial, pentru soț, pt sine sau pentru o rudă sau afin până la gradul II inclusiv, ori pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale sau de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

2.2.3. Purtarea abuziva

Purtarea abuzivă este conform Noului Cod Penal: „Întrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană de către cel aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu se pedepsește cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă. Amenințarea ori lovirea sau alte violențe săvârșite… se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.”

Infracțiunea este incriminată într-o variantă tip și alta agravantă. Astfel avem o variantă tip, intrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană, de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu și o variantă agravantă care constă în loviri sau alte violențe săvârșite. Rezultă că se incriminează ca infracțiune de serviciu faptele care atunci când sunt comise de orice persoană, întrunesc elementele constitutive fie ale unei infracțiuni contra demnității, fie ale unei infracțiuni contra integrității sănătății și corporale.

Infracțiunea se sancționează, în varianta tip cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda dacă infractorul este funcționar public, iar dacă este funcționar cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amendă. Iar pentru infracțiunea de purtare abuzivă în variantă agravată sancțiunea este cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani, dacă infractorul este funcționar public, iar daca este funcționar cu pedeapsa inchisorii de la 6 luni la 3 ani și 4 luni.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care comportarea neglijentă a faptuitorului are una dintre urmările alternative prevăzute în textul de incriminare, moment în care se produce urmarea periculoasă, starea de pericol pentru interesele statului.

Dacă odată cu săvârșirea infracțiunii se îngrădesc anumite drepturi ale unui cetățean, sau se cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei personae, se aplica regulile de la concursul de infractiuni.

2.2.4. Delapidarea

Este însușirea, traficarea sau folosirea de către un funcționar public pentru interesul său ori pentru interesul altuia, de bunuri, bani, valori, pe care acesta le gestionează sau le administrează. Se pedepsește cu închisoarea de la 2 ani la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a mai ocupa o funcție publică.

Noul Cod penal a schimbat filosofia infracțiunii de delapidare și a plasat această faptă în categoria infracțiunilor de serviciu și nu contra patrimoniului. Așadar delapidarea este o infracțiune de pericol și nu una de rezultat, iar pentru realizarea acesteia este suficient ca funcționarul public să traficheze, să își însușească, ori să folosească în interesul său sau al altuia, bani, valori sau alte bunuri pe care le administrează, și le gestionează fără ca activitatea acelui funcționar să fie legată de producerea vreunui prejudiciu.

2.2.5. Neglijența în serviciu

Încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

2.2.6. Obținerea ilegală de fonduri

Folosirea ori prezentarea de documente sau date false, incomplete, inexacte pentru primirea garanțiilor ori a aprobărilor necesare acordării finanțărilor garantate ori obținute din fonduri publice, dacă are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor fonduri, se pedepsește cu închisoarea de la 2 ani la 7 ani.

Fapta de inducere în eroare a autorității contractante cu scopul de a acorda finanțare din fondurile bugetului de stat a României, prin utilizarea de adeverințe false în baza aceleiași rezoluții infracționale, nu corespunde infracțiunii de înșelăciune prevăzute de art. 244 Cod Penal, ci infracțiunii de obținere ilegală de fonduri, prevăzute de art. 306 Cod Penal.

Dispozițiile art. 244 C. pen. reglementează varianta tip a infracțiunii de înșelăciune, al cărei obiect juridic îl constituie protejarea în general a încrederii în relațiile sociale, pe când infracțiunea prevăzută de art. 306 Cod Penal are un obiect juridic specific ce vizează protejarea relațiilor sociale referitoare la corectitudinea obținerii și solicitării finanțărilor din fondurile publice.

Concluzionez că infracțiunea de obținere ilegală de fonduri reprezintă o formă specială de înșelăciune prin prezentarea sau prin utilizarea de date false sau de documente, inexacte sau incomplete, corespunzănd infracțiunii de înșelăciune în formă calificată.

CAPITOLUL 3. Percepția populației asupra corupției în administrația publică și în rândul funcționarilor în general

Percepția populației asupra fenomenului de corupție în România a ajuns în cea mai gravă formă, cunoscută în literatura de specialitate drept „capturarea statului”. Corupția ține de abuzul de putere și de incorectitudinea în luarea unei decizii la nivel public. Ea erodează principiile unei administrații eficiente și credibilitatea cetățenilor în instituțiile statului. Pentru combaterea și prevenirea corupției un prim pas obligatoriu îl reprezintă adoptarea unei legislații specifice, care să fie capabilă să elimine ilegalitatea și arbitrariul în funcționarea instituțiilor și a autorităților publice și din relația acestora cu cetățenii.

Fenomenul de corupție presupune un acord ilicit care are la bază un proces de negociere infracțională, interese de natură economică ale ambelor părți din care una are calitate de funcționar public și care se desfășoară în condiții de confidențialitate.

Simpla adoptare a unor prevederi legale menite să limiteze și să descurajeze faptele de corupție din administrația publică nu este însă suficientă. Realizarea unor cercetări care să abordeze fenomenul corupției din multiple perspective se impune ca o necesitate menită să fundamenteze elaborarea și implementarea unor politici eficiente de combatere a corupției.

Din păcate corupția este un fenomen tipic al statului birocratic, al statului bugetar care dirijează direct sau ocult toate energiile națiunii către permanenta sa alimentare cu resurse și nu către o evoluție sănătoasă, normală.

Fenomenul corupției este universal și nu este propriu numai societății românești. Experiența democratică a arătat că fenomenul corupției are un impact direct asupra dezvoltării economice și sociale, distruge beneficiile potențiale ale forțelor de piață libere, regulile economiei de piață sunt distorsionate, iar societățile comerciale „licitează pe comision” pentru a obține un contract economic profitabil.

Pornind de la aceste caractere ale corupției, cu atribuții în prevenirea și combaterea acestui fenomen, este diminuată sub aspectul posibilității de a intra în posesia unor informații cu valoare operativă, în timp util de caracterul ascuns al negocierii infracționale.

În raportul de țară pe care l-am găsit din anul 2004, se arată faptul că „anchetele și evaluările internaționale confirmă faptul că în România corupția rămâne o problemă serioasă și răspândită. Lupta împotriva corupției este împiedicată de probleme de integritate chiar în sânul instituțiilor care trebuie să aplice legea și să combată corupția”.

Acest fapt evidențiază incapacitatea organelor statului de a identifica la timp fapte și acte de corupție și de a interveni prin intermediul actului de justiție în contracararea acestor fenomene. Incapacitatea se datorează tocmai aspectelor arătate mai sus, legate de clandestinitatea și confidențialitatea, precum și de interesul reciproc al părților implicate în acte și fapte de corupție.

După cum rezultă din cele expuse mai sus, corupția constituie o amenințare pentru democrație, pentru supremația dreptului, a echității sociale și a justiției erodând principiile unei administrații eficiente, subminând economia de piață și punând în pericol stabilitatea instituțiilor statale. Iar când statul este capturat, simplele articole din legi nu sunt de ajuns, pentru că pur și simplu statul nu funcționează pentru a le aplica nediscriminatoriu.

Experiența românească din ultimul deceniu demonstrează că majoritatea acțiunilor anticorupție s-au concretizat, în principal, în măsuri de combatere, punitive, al căror efect nu a fost nici pe departe cel scontat, după cum se arată în Programul național de prevenire a corupției elaborat de Guvernul României.

Dezbaterile despre corupție orientează eforturile către rolul central al statului în sancționarea actelor de corupție. Asprimea sancțiunii nu a dus niciodată la eliminarea sau restrângerea fenomenului infracțional, oricât de vast ar fi aparatul represiv.

S-a apreciat că țara noastră este foarte serios afectată de corupție, problema devenind endemică, sistemică. Corupția generalizată a fost invocată de toți vorbitorii la dezbaterile de la Strasbourg, fie ei parlamentari europeni, fie reprezentanți ai Consiliului European sau ai Comisiei. Erik Meyer, din partea Stângii Unite, le-a amintit colegilor săi că „România are o îndelungată tradiție de guvernare nedemocratică și autoritară”.

Fenomenul corupției nu se poate combate pur și simplu oricâte instituții noi s-ar înființa, de aceea premisa de la care trebuie să se plece constă în obținerea unei stabilități economice, a consolidării unei economii funcționale de piață, în democratizarea întregii vieți sociale; mecanismul va funcționa prin influența asupra mediului în care se manifestă corupția.

Câștigătorii tranziției sunt indivizi de vârstă medie, educați mai ales cu pregătire în domeniul ingineresc și economic. Dintre aceștia, marii învingători sunt membrii facțiunii tehnocrate a fostei elite birocratice comuniste, în special cei care fuseseră promovați în funcții în anii 80, când competența tehnică devenise prioritară în raport cu loialitatea față de vechea gardă comunistă.

Fenomenul corupției a devenit în România interpartinic și transpartinic, persoane din cadrul unui partid ce s-a aflat la putere implicate în cazuri sunt protejate de alte persoane cu demnități aflate la putere, protejându-se în mod reciproc. Chiar dacă se cere independența organismelor chemate să lupte împotriva corupției ele se află sub controlul total al partidelor aflate la putere.

Autoritățile abilitate în combaterea corupției sunt dependente nu independente de „puterea aflată la putere”, care în mod public clamează interesul, dar care în realitate nu este interesată în eradicarea și combaterea efectivă a acestui flagel, pentru că o astfel de finalitate ar lipsi-o de mari surse de venituri. Singurul interesat în eradicarea corupției, în întronarea adevărului, a dreptății și responsabilității sociale, este poporul român principalul păgubit al „cancerului” numit corupție.

Realizând o evaluare a fenomenului de corupție, prin prisma numărului de persoane condamnate pentru infracțiuni de corupție la momentul de față, constat faptul că, deși numărul de condamnați este relativ mic, fenomenul corupției ia amploare și pătrunde cu ușurință în tot mai multe sectoare sociale, și din păcate v-a crește în continuare gradul de corupție.

În concluzie, corupția reprezintă utilizarea abuzivă a puterii publice cu scopul obținerii, pentru sine ori pentru altul, a unui câștig necuvenit implicând: favoritismul; frauda; instituirea unui mecanism arbitrar de exercitare a puterii în domeniul privatizării sau al achizițiilor publice; conflictul de interese; abuzul de putere în exercitarea atribuțiilor de serviciu; utilizarea fondurilor ilicite în finanțarea partidelor politice și a campaniilor electorale.

CAPITOLUL 4. Instituții cu atribuții în domeniul prevenirii și combaterii corupției

4.1. Unitățile de parchet

Justiția se face în numele legii și se realizează prin instanțe judecătorești: instanțe militare și judecătorii, Înalta Curte de Casație și Justiție, curți de apel, tribunale specializate.

Pe lângă fiecare tribunal pentru familie și minori, curte de apel și judecătorie funcționează un parchet, iar pe lângă fiecare instanță militară funcționează un parchet militar.

Principiile, modul de organizare și structura sistemului judiciar român sunt consacrate în Constituția României și Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară, republicată.

4.2. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (Î.C.C.J.)

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție coordonează activitatea parchetelor din subordine, are personalitate juridică și gestionează bugetul, îndeplinește atribuțiile prevăzute de lege. Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., ajutat de un prim-adjunct și un adjunct.

Procurorii Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. pot cerceta infracțiunile de corupție, altele decât cele date în competența exclusivă a Direcției Naționale Anticorupție prin dispoziția motivată a conducătorului Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.

În cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. funcționează Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca structură specializată în combaterea criminalității organizate și în combaterea terorismului.

4.3. Parchetele de pe lângă Curțile de Apel

Au personalitate juridică și sunt conduse de procurori generali. Procurorii din cadrul Parchetelor de pe lângă Curțile de Apel pot cerceta infracțiunile de corupție săvârșite de către controlori financiari ai Curții de Conturi, executori judecătorești, notary sau de către șefii cultelor religioase organizate în condițiile legii și de ceilalți membri ai înaltului cler, care au rangul de arhiereu, sau infracțiunile de corupție, altele decât cele din competența Direcției Naționale Anticorupție prin preluarea cauzelor de la parchetele ierarhic inferioare, prin dispoziția motivată a conducătorului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel.

4.4. Parchetele de pe lângă Tribunale

Au personalitate juridică și sunt conduse de Prim-Procurori. Tribunalul judecă în primă instanță infracțiunile de corupție prevăzute de Codul Penal și infracțiunile de corupție date în competența Direcției Naționale Anticorupție, dacă acestea din urmă nu sunt date în competența altor instanțe. Pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor, pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare se constituie complete specializate.

Procurorii pot prelua cauze de competența parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziția motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior. Este competent să efectueze sau să conducă și să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care judecă în primă instanță cauza..

4.5. Direcția Națională Anticorupție (DNA)

Funcționează ca o structură autonomă, în cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. și este independentă în raport cu instanțele judecătorești, parchetele de pe lângă acestea și celelalte autorități publice.

DNA desfășoară urmărirea penală pentru infracțiuni de corupție și asimilate acestora. De asemenea, DNA investighează infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, precum și anumite categorii de infracțiuni grave de criminalitate economico-financiară.

DNA este structura de parchet specializată în investigarea, descoperirea și aducerea în fața instanței a cazurilor de corupție mare și medie. Ofițerii de poliție judiciară constituie poliția judiciară a DNA. Ei își desfășoară activitatea numai în cadrul direcției, sub autoritatea procurorului șef al acesteia și pot efectua actele de cercetare penală dispuse de procurori. Actele întocmite de ofițerii de poliție judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.

Prin activitatea sa, contribuie la reducerea corupției, în sprijinul unei societăți democratice apropiate de valorile europene. Pentru buna desfășurare a urmăririi penale procurorii DNA pot dispune măsuri specifice de protecție a martorilor, a experților și a victimelor, potrivit legii.

Persoana care a comis una dintre infracțiunile atribuite prin Ordonanța de Urgență nr. 43/2002 în competența DNA, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

La nivel central, din punct de vedere structural, DNA este organizată în secții, servicii și alte compartimente. Serviciile teritoriale funcționează în localități unde se află sedii ale Curților de Apel și sunt conduse de procurori șefi, aflați în subordinea directă a procurorului șef al DNA.

4.6. Direcția Generală Anticorupție (DGA)

Activitatea celor de la Direcția Generală Anticorupție se desfășoară în conformitate cu prevederile din Constituția României, a hotărârilor Guvernului, hotărârilor Consiliului Suprem de Apărare a Țării, a legilor și a ordinelor, a instrucțiunilor ministrului afacerilor interne, în așa fel încât să nu lezeze în vreun fel drepturile și libertățile omului, legalitatea și deplina responsabilitate în acțiunile sale, să asigure neutralitate față de orice ingerință sau interes și să promoveze obiectivitatea.

Direcția Generală Anticorupție este structura Ministerului Afacerilor Interne, specializată în combaterea și prevenirea corupției în rândul personalului Ministerului Afacerilor Interne, care sunt în subordinea ministrului afacerilor interne, organizat la nivel teritorial și central.

Direcția Generală Anticorupție a fost înființată prin Legea nr. 161 din 30 mai 2005 privind stabilirea unor măsuri pentru combaterea și prevenirea corupției din cadrul Ministerului Afacerilor Interne și își desfășoară activitatea privind funcționarea și organizarea MAI, aprobată cu modificările și completările ulterioare din Ordonanța de Urgență a Guvernului privind operaționalizarea Direcția Generală Anticorupție, aprobată cu modificările și completările ulterioare privind structura organizatorică și efectivele Ministerului Afacerilor Interne.

Obiectivele generale ale Direcției Generale Anticorupție sunt combaterea și prevenirea corupției în rândul personalului Ministerului Afacerilor Interne, instituția având următoarele atribuții principale: desfășoară activități specifice de afaceri europene și cooperare internațională în domeniul prevenirii și combaterii corupției, organizează, participă sau asigură reprezentarea DGA la evenimente naționale și internaționale din domeniul specific de activitate, în conformitate cu interesele Ministerului Afacerilor Interne și potrivit procedurilor legale în vigoare; desfășoară activități specializate de prevenire a faptelor de corupție în rândul personalului Ministerului Afacerilor Interne; organizează și desfășoară campanii de prevenire a corupției pentru conștientizarea consecințelor implicării în fapte de corupție; efectuează investigațiile necesare pentru descoperirea și combaterea faptelor de corupție săvârșite de personalul Ministerului Afacerilor Interne; etc.

Direcția Generală Anticorupție are în structura organizatorică aparatul propriu și structurile subordonate compuse din direcții, servicii, birouri și compartimente specializate. Ele sunt organizate la nivel teritorial în servicii județene anticorupție și Direcția Anticorupție pentru Municipiul București și Județul Ilfov. Personalul Direcția Generală Anticorupție se compune din polițiști, din personal contractual și funcționari publici cu statut special.

4.7. Agenția Națională de Integritate (ANI)

În anul 2007, prin Legea nr. 144, a fost înființată ANI ca autoritate administrativă autonomă cu personalitate juridică, ce funcționează la nivel național ca structură unică ce are sediul în municipiul București.

Principiile după care se desfășoară activitatea de evaluare sunt: imparțialitatea, independența operațională, legalitatea, confidențialitatea, celeritatea, buna administrare, dreptul la apărare, precum și prezumția dobândirii licite a averii.

Scopul pe care îl are ANI este asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale, a datelor și informațiilor privind averea, a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităților și a conflictelor de interese potențiale în care se pot afla persoanele prevăzute de lege, pe perioada îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice. Pentru a fi îndeplinit acest scop, ANI poate dezvolta relații de colaborare prin încheierea de protocoale cu entități din țară sau din străinătate.

Activitatea de evaluare efectuată de inspectorii de integritate din cadrul ANI se desfășoară cu privire la situația averii existente pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice, a conflictelor de interese și a incompatibilităților persoanelor care fac obiectul Legii nr. 176/2010, conform prevederilor acesteia. Dacă din activitatea de evaluare rezultă că există diferențe semnificative, inspectorul de integritate informează despre această persoană în cauză și are obligația de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere.

În urma evaluării declarației de interese, inspectorul de integritate identifică elemente în sensul existenței unui conflict de interese sau a unei incompatibilități, el informează despre aceasta persoană în cauză și are obligația de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere.

Fapta persoanelor care depun cu intenție declarații de avere sau declarații de interese care nu corespund adevărului constituie infracțiunea de fals în declarații și se pedepsește potrivit Codului Penal.

4.8. Poliția Română

Apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice, respectarea ordinii și liniștii publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, în condițiile legii.

Printre atribuțiile Poliției Române se numără și realizarea de activități de prevenire și combatere a corupției, a criminalității economico-financiare, a celei transfrontaliere, a infracțiunii în domeniul informaticii și a crimei organizate.

Structura centrală a Poliției Române cu atribuții în domeniul prevenirii și combaterii faptelor de corupție este Direcția de Investigare a Fraudelor (DIF). DIF funcționează ca unitate specializată în domeniu, asigurând aplicarea unitară a actelor normative în vigoare și având ca obiectiv prioritar prevenirea și combaterea criminalității circumscrise domeniului economico-financiar, sub conducerea și controlul procurorilor desemnați, în conformitate cu prevederile legale.

Direcția de Investigare a Fraudelor desfășoară activități de prevenire și combatere a corupției prin Serviciul de combatere a corupției și a infracțiunilor comise în instituții bugetare, iar, la nivel teritorial, prin serviciile de investigare a fraudelor din cadrul inspectoratelor județene de poliție. În ceea ce privește segmentul de combatere a corupției, ofițerii de poliție judiciară din cadrul Direcției de investigare a fraudelor acționează doar în baza ordonanțelor de delegare emise de procurorii competenți.

CAPITOLUL 5 Obligația funcționarilor de a sesiza faptele penale

În România, angajații din sistemul public au obligația de a sesiza organele de urmărire penală competente ori de câte ori au luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni. Această obligație este reglementată de Codul de procedură penală, de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, precum și de codurile de conduită specifice diferitelor categorii de funcționari publici.

Obligația de sesizare sus-menționată revine oricărui funcționar public, indiferent de modalitatea prin care acesta a luat cunoștință despre fapta respectivă. În cazul în care un funcționar a sprijinit sau a facilitat săvârșirea respectivei infracțiuni, acesta nu se poate folosi de această prevedere pentru a sesiza fapta și a scăpa astfel de pedeapsa care i se poate aplica pentru coautorat, complicitate sau instigare.

Așadar, orice persoană cu funcție de conducere în cadrul unei autorități a administrației publice sau în cadrul altor autorități publice, ori cu atribuții de control care au luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, este obligată să sesizeze de îndată organele de urmărire penală și să ia măsuri pentru ca urmele infracțiunii ori alte mijloace de probă să nu dispară.

Nu în ultimul rând, orice persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu de interes public, care în exercitarea atribuțiilor sale a luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, este obligată să sesizeze de îndată organele de urmărire penală.

5.1. Omisiunea sesizării.

Legiuitorul în mod excepțional a stabilit obligația de denunțare în cazul săvârșirii unor infracțiuni de o mare gravitate sau când cel care ia cunoștință de săvârșirea infracțiunii are o anumită calitate. Obligația de a denunța infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul în care își îndeplinesc sarcinile este stabilită numai pentru funcționari.

Constituie infracțiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare, fapta funcționarului public care luând cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală.

Această infracțiune nu poate fi săvârșită decât de un funcționar public. Ca în cazul oricărei infracțiuni proprii, calitatea specială cerută de lege făptuitorului, este aceea că trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei, în momentul în care acesta, deși are posibilitatea de-a sesiza organele judiciare, nu-și îndeplinește obligația pe care i-o impune legea. Sesizarea organelor judiciare cu privire la propriile infracțiuni săvârșite echivalează cu auto denunțarea pe care legea nu o impune în normă. Nu săvârșește infracțiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare funcționarul public care a comis sau a participat la săvârșirea infracțiunii în legătură cu care a omis să sesizeze organele judiciare, deoarece obligația denunțării impusă funcționarilor publici privește infracțiunile săvârșite de alte persoane.

Sesizarea trebuie făcută „de îndată”, așadar sesizarea tardiv făcută nu înlătură răspunderea penală a făptuitorului. Textul legii făcând precizarea că sesizarea trebuie făcută procurorului sau organului de urmărire penală, potrivit legii de procedură penală, sesizarea făcută unui alt organ nu înseamnă că făptuitorul și-a îndeplinit obligația.

Această infracțiune are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției care implică îndeplinirea cu promptitudine de către funcționari aobligației de a sesiza organele judiciare cu privire la infracțiunile săvârșite în legătură cuserviciul în cadrul căruia își îndeplinesc sarcinile. Nu are obiect material.

Infracțiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare intră în concurs cu infracțiunea de șantaj, dacă modalitatea de săvârșire a șantajului constă în amenințarea cu denunțarea unei infracțiuni săvârșite anterior și cu privire la care autorul șantajului avea obligația de a sesiza organele judiciare. În acest caz este vorba de două infracțiuni distincte care s-au consemnat în momente diferite, fără a opera o absorbție a uneia în conținutul celeilalte.

5.2. Moduri de sesizare

Sesizarea trebuie privită sub aspect dublu, atât ca o obligație de ordin legislativ într-o societate democratică, dar și ca o datorie civică a tuturor cetățenilor în dorința comună de a impune o mentalitate onestă în relația interumană.

Art. 288 din C.pr.pen. stipulează 4 moduri de sesizare, respectiv:

denunțul care este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni;

plângerea care este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune;

prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege;

din oficiu există o plajă foarte largă de modalități concrete prin care organele în drept pot lua cunoștință de săvârșirea unor infracțiuni de corupție dintre care putem enumera: vizionarea emisiunilor de televiziune, experiențe personale, lecturarea articolelor de presă, etc.

5.2.1. Plângerea (art. 289 C.pr.pen.)

Reprezintă încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune. Trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum și indicarea făptuitorului și a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.

În cazul în care plângerea este întocmită de către o persoană care locuiește pe teritoriul României, cetățean român, străin sau persoană fără cetățenie, și prin aceasta se sesizează săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să primească plângerea și să o transmită organului competent din țara pe teritoriul căreia a fost comisă infracțiunea. Regulile privind cooperarea judiciară în materie penală se aplică în mod corespunzător.

Se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne atașată plângerii. Dacă este făcută în scris, plângerea trebuie semnată de persoana vătămată sau de mandatar. Plângerea în formă electronică îndeplinește condițiile de formă numai dacă este certificată prin semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale.

Plângerea formulată oral se consemnează într-un proces-verbal de către organul care o primește.

Se poate face și de către unul dintre soți pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinți. Persoana vătămată poate să declare că nu își însușește plângerea. Pentru persoana lipsită de capacitatea de exercițiu, plângerea se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face plângere cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă. În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu.

Plângerea greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent.

5.2.2. Denunțul (art. 290 C.pr.pen.)

Reprezintă încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni. Denunțul se poate face numai personal și trebuie să cuprindă toate datele indicate la plângere. Dacă este făcut în scris, denunțul trebuie semnat de persoana vătămată sau de mandatar. Denunțul în formă electronică îndeplinește condițiile de formă numai dacă este certificat prin semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale. Denunțul formulat oral se consemnează într-un proces-verbal de către organul care îl primește.

Pentru persoana lipsită de capacitatea de exercițiu, denunțul se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face denunț cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă. În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei care dorește să facă denunțul, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu.

Denunțul greșit îndreptat la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent. În cazul în care denunțul este întocmit de către o persoană care locuiește pe teritoriul României, cetățean român, străin sau persoană fără cetățenie, și prin aceasta se sesizează săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să primească denunțul și să-l transmită organului competent din țara pe teritoriul căreia a fost comisă infracțiunea. Regulile privind cooperarea judiciară în materie penală se aplică în mod corespunzător

5.2.3. Sesizările făcute de persoane cu funcții de conducere și de alte persoane (art. 291 C.pr.pen.)

-a se vedea mențiunile de la „Obligația funcționarilor de a sesiza faptele penale. Omisiunea sesizării”.

5.2.4. Sesizarea din oficiu (art. 292 C.pr.pen.)

Organul de urmărire penală se sesizează din oficiu dacă află că s-a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale decât cele prevăzute la art. 289-291 și încheie un proces-verbal în acest sens. Exemplu: presa scrisă și audiovideo, emisiuni de radio și tv etc.

CAPITOLUL 6 Activitatea de urmărire și adunare a probelor pentru aducerea în fața instanței a demnitarilor: Adrian Năstase, Dan Șova, Elena Udrea și Liviu Dragnea.

Concluzii și recomandări.

Problema corupției a fost abordată în acest proiect pornind de la regulile și prin prisma principiilor de etică și integritate proprii puse în practică de funcționarul public, a cărui activitate se desfășoară într-un mediu în care transparența și comunicarea ar trebui să primeze și să constituie elemente esențiale în oferirea serviciilor cetățenilor.

Este necesară, în acest context, o abordare închegată a corupției, atât la nivel individual, al funcționarului pus în situația de a alege în legătură cu posibilitatea de a cere sau de a lua mită, cât și la nivel macro, al contextului legislativ și structural care permite sau îngrădește astfel de practici și al sistemului de sancțiuni, mai mult sau mai puțin reglementat. Frecvența crescută a interacțiunii mai ales cu instituțiile locale și lipsa sau ineficiența comunicării politician-cetățean și funcționar-cetățean la nivel central explică percepția ridicată a gradului de corupție din instituțiile centrale.

De altfel, în combaterea corupției, Direcția Națională Anticorupție și instituțiile locale sunt percepute ca fiind cele mai eficiente. În ceea ce privește prevenirea actelor de corupție, cetățenii cred că cea mai mare importanță o are, în mare măsură, „conștiința” funcționarului. Conștiința morală a acestuia se presupune că ar putea contrabalansa deficiențele structurale ale sistemului.

Mai mult de atât, așa cum susținea și Confucius (551- 479 î. Hr.), suntem „o societate armonioasă care nu poate fi posibilă, decât dacă oamenii care o compun sunt călăuziți de principii cu o înaltă moralitate, fiindcă totul nu trebuie să fie decât un efort continuu spre bine”. În cazul nostru, organele judiciare și în special magistrații, trebuie să fie călăuziți în întreaga lor activitate de investigare a infracțiunilor, numai de principii având la bază un înalt grad de moralitate.

Pentru a se asigura respectarea celor enunțate mai sus, apreciez că se impune cu necesitate, reprofesionalizarea autentică a organelor judiciare, a tuturor magistraților, și restabilirea valorilor morale ireproșabile, de care are atâta nevoie poporul român.

Studiile despre corupție realizate până în prezent au fost abordate din perspective diferite: de la cea socială, a încrederii în instituțiile statului, la cea a științelor politice, pornind de la ciclurile electorale sau cea focalizată pe aspecte morale, ale eticii și integrității în administrația publică. Cea din urmă perspectivă, puțin abordată până în prezent, completează rezultatele studiilor științifice, sporind relevanța studiilor de percepție a cetățenilor cu privire la calitatea serviciului public oferit de instituțiile publice.

Transpusă în practică, problema eticii și a integrității funcționarului public stă sub semnul sistemului de control și sancțiuni, atât la nivel micro, al individului, cât și macro, al instituției și al sistemului public în general. Acolo unde cele două sisteme la nivel macro nu sunt bine reglementate și puse în practică, rămâne sistemul de valori personale care să permită funcționarului evaluarea unei situații sau a unei probleme.

Introducerea în România, în 2007 a funcției de „persoană cu atribuții de consilier etic în departamentele de resurse umane ale instituțiilor publice pentru monitorizarea aplicării principiilor Codului de Conduită al Funcționarilor Publici și oferirea de consultanță în situații problematice de etică profesională” este un prim pas în încercarea de a crea o „infrastructură etică” în instituțiile publice.

Costurile corupției sunt fără îndoială mari, atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere politic. Această situație nu trebuie să ne determine să rămânem la modele economice sau politice de abordare a corupției, ci trebuie integrate unei abordări mai largi, care, pe de o parte să permită dezvăluirea acestor practici pe o scară mai mare și cu mai multă acuratețe, iar, pe de alta să ia în calcul și să contribuie la elaborarea unor modalități prin care valori morale recunoscute social precum onestitatea, să fie integrate actului profesional.

Ca și o recomandare în urma celor expuse mai sus, proiectele viitoare în domeniul combaterii corupției trebuie să se concentreze pe schimabrea naturii acestei relații și intensificarea comunicării dintre cetățeni și instituții ale administrației publice. Pentru a scoate cetățeanul din poziția de receptor pasiv al serviciilor publice, este nevoie nu numai de măsurarea sistematică și riguroasă a nivelului corupției și de informarea continuă a cetățenilor cu privire la aceasta, ci și de implicarea instituțiilor publice în dialogul cu cetățenii, de un efort din partea acestora de a găsi instrumente specifice profesiei prin care ele pot răspunde așteptărilor beneficiarilor serviciilor lor.

Faptul că indicele de percepție a corupției este ridicat arată că eforturile de până acum de combatere a corupției nu au ajuns până la acele niveluri ale deciziei individuale care să permită o schimbare a practicilor din instituțiile publice.

BIBLIOGRAFIE.

Labo, Grigore Nicolae, „Elemente de tehnică criminalistică: note de curs”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2012;

Grigore Labo, Paul Popovici, Horea Oprean, „Introducere în criminologie”, Editura Karuna, Bistrița, 2012;

Codul Penal al României, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 510 din 24.07.2009, cu modificările și completările ulterioare;

Codul de Procedură Penală al României, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 486 din 15.07.2010, cu modificările și completările ulterioare;

Constituția României, republicată, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767 din 31.10.2003;

D. Pavel- Considerații teoretice și practice privind infracțiunile de serviciu – RDD10/1967, pag. 36.

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică , Ediția a III-a revăzută și adăugită , Ed. Universul Juridic, București, 2004;

Explicații teoretice ale codului penal român – V. Dongoroz și colaboratorii, București- Editura Academiei Române, 1971, pag. 201.

Hotărârea Guvernului României nr. 215 din 27.03.2012 privind aprobarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2012-2015, a Inventarului măsurilor preventive anticorupție și a indicatorilor de evaluare, precum și a Planului național de acțiune pentru implementarea Strategiei naționale anticorupție 2012-2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 202 din 27.03.2012;

Legea nr. 27 din 16.01.2002 pentru ratificarea Convenției penale privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27.01.1999, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 65 din 30.01.2002;

Legea nr. 78 din 08.05.2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 219 din 08.05.2000, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 115 din 16.10.1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 263 din 28.10.1996, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în executarea demnităților publice și în mediul de afaceri prevenirea și sancționarea corupției.

Legea nr. 544 din 12.10.2001 privind liberul acces la informații de interes public, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 663 din 23.10.2001;

Nicolae C. Nicolescu, Șefii de stat și de guvern ai României (1859 – 2003), Ed. Meronia, București, 2003, pp. 362 – 366.

Nicolescu, Nicolae C. (2006), Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), București: Editura Meronia, pp. 262-271.

Ordinul MAI nr. 86 din 12.06.2013 privind organizarea și desfășurarea activităților de prevenire a corupției în cadrul MAI, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 368 din 20.06.2013;

Ordinul MAI nr. 119 din 25 iulie 2014 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Direcției Generale Anticorupție, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 04.08.2014;

Ordinul MAI nr. 174 din 10.10.2012 privind aprobarea Planului sectorial de acțiune pentru implementarea, la nivelul MAI, a Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2012-2015, precum și pentru aprobarea Inventarului măsurilor preventive anticorupție și a indicatorilor de evaluare, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 521 din 27.07.2012, cu modificările și completările ulterioare;