Cdi – Laborator de Educație Nonformală Ce Ne Formează Pentru Viață

Universitatea ,,Babeș Bolyai” Cluj-Napoca

Facultatea de Istorie și Filosofie

Specializarea

Profesor documentarist

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Conf. dr. Valentin Șerdan ORGA

STUDENT:

Manoilă Anca Ramona

2016

Universitatea ,,Babeș Bolyai” Cluj-Napoca

Facultatea de Istorie și Filosofie

Specializarea

Profesor documentarist

CDI – laborator de educație nonformală ce ne formează pentru viață

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Conf. dr. Valentin Șerdan ORGA

STUDENT:

Manoilă Anca Ramona

2016

Cluj-Napoca

DECLARAȚIE

Prin prezenta declar că lucrarea de disertație cu titlul ,,CDI- laborator de educație nonformală ce ne formează pentru viață” este scrisă de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau din străinătate. De asemenea, declar că toate sursele utilizate, inclusiv cele on-line, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:

toate fragmentele de text reproduse exact, chiar și în traducere proprie din altă limbă, sunt scrise între ghilimele și dețin referința precisă a sursei;

reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alți autori dețin referința precisă;

rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul original.

Cluj-Napoca,

Absolvent,

Manoilă Anca Ramona

Profesor coordonator,

Conf. Dr. Valentin Șerdan ORGA

CUPRINS

ARGUMENT……………………………………………………………………………….…….…6

Cartea- testimoniu cultural…………………………………………………………………………………7

Universul cărții………………………………………………………………………………………………8

Funcțiile cărții………………………………………………………………………………………………12

CDI- laborator de educație nonformală ce ne formează pentru viață………………15

Funcțiile centrului de documentare și informare……………………………………16

Educația nonformală- o altfel de educație………………………………………..…17

Caracteristicile educației nonformale……………………………………………..…22

,,Biblioteca Vie” – metodă de educație nonformală………………………….………24

3.1 Biblioteca Vie – conceptul general…………………………………………….….….25

3.2 Prezentarea propriu-zisă a activității ,,BibliotecaVie”………………………..….….27

3.3 Anexe……………………………………………………………………….…….…30

CONCLUZII…………………………………………………………………………………….…36

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………….…………….………….…38

ARGUMENT

,,Într-o lume a mărețiilor și a tuturor căderilor, revoltelor în genunchi și în sânge, într-o lume a tristeții tragice a celor slabi și a agresiunii financiare a celor puternici – CARTEA rămâne sfetnic și toiag , izvor și mândrie, depărtare și casă, cântec și rugă, dăruire din dăruire și libertate din libertate.” (Ion Stoica)

În contextul educațional actual în care învățarea se realizează în cea mai mare măsură prin metode formale, există activități nonformale și informale care duc la creșterea motivației elevilor. Centrul de documentare și informare reprezintă un spațiu ideal în care competențele elevilor pot fi dezvoltate prin astfel de metode. Fie că vorbim de competențe lingvistice, matematice, științifice, fie despre competențe interculturale, sociale sau interpersonale, CDI-ul reprezintă cadrul potrivit în care pot fi dezvoltate acestea, în cadrul proiectelor educaționale.

Lucrarea de față își propune demultiplicarea exemplelor de bune practici defășurate în cadrul activităților educative. Metoda prezentată în cadrul lucrării și deja aplicată, contribuie la creșterea motivației elevilor tocmai prin participarea acestora la activități extracurriculare. Întrucât activitățile care se pot defășura în CDI-uri sunt diversificate (activități de inițiere în cercetarea documentară, de recuperare a elevilor cu dificultăți de învățare, animații prin lectură, animații audio-video, proiecte în colaborare cu cadrele didactice), dar acestea sunt de mule ori insuficient exploatate și mediatizate, cercetarea științifică vine cu propunerea valorificării acestor activități care se desfășoară în aceste lăcașuri minunate, promovând astfel metodele de educație și învățare nonformale și informale. Cu alte cuvinte, prin multitudinea de activități organizate în CDI-uri și în parteneriat cu alte instituții și organizații care contribuie la instruirea, educarea și formarea adultului de mâine, cadrele didactice asumându-și responsabilitatea viitorului comunității sociale, lucrarea de față oferă un model al unei ,,altfel de educație”.

Epoca actuală nu mai este aceea a cititului, datorită presiunii timpului, vitezei acestuia, astfel încât se citește pe apucate, oarecum la întâmplare, lectura devenind ,,monahală”, așadar ,,Biblioteca Vie”, această metodă nonformală, vine în ajutorul elevilor contribuind la formarea acestora, la îmbogățirea culturii generale și ușurând totodată accesul la informație.

CARTEA – TESTIMONIU CULTURAL

Cărțile nu s-au născut o dată cu scrisul, ci o dată cu dorința de a face ca un text să fie citit de cât mai multă lume. O carte este scrisă pentru oricine se interesează de conținutul ei. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au vrut să înregistreze în scris evenimentele mai importante, astfel ca și urmașii lor să ia cunoștință de ele. Dragostea pentru carte a dat oamenilor puterea de a înfrunta greutățile, le-a dat încredere în viață, mândria de a fi purtătorii celei mai nobile pasiuni omenești. Dar o dată cu pasiunea pentru aceasta, cartea naște în minte nenumărate întrebări: De când a învățat omul să scrie?, Cum arătau primele cărți?, Cum trebuie să ne alegem o carte?, Cum trebuie să o citim?, Cum trebuie să ne purtăm cu cartea, prietenul nostru cel mai bun?

Cartea este, fără îndoială, un obiect, dar în ce scop? Obiect de artă, marfă, mijloc de comunicare, instrument de lucru, gândire conservată? ,,Ea este produsul unui individ și al unei societăți, partea cea mai bună si cea mai rea din om”. Prietenă sau vrăjmaș, cartea are toate calitățile unei ființe morale. Creată de om, ea reflectă universul și pune în mișcare lumea. În viața noastră cea repede trecătoare citirea cărților ne aduce un puternic sprijin. Ne ascute mintea pregătindu-ne pentru lupta de toate zilele, mărește înțelegerea noastră pentru o solidaritate a muncii, farmecă sufletul și face, în cele din urmă, pe oameni mai înțelegători față de suferința altora.

Cartea devine izvor al înțelepciunii deoarece prin intermediul acesteia aflăm multe lucruri inedite, deosebite, ne îmbogățim vocabularul, ne dezvoltăm spiritual, intelectual și multilateral. Cartea a avut dintodeauna o semnificație aparte pentru că anume în cărți sunt scrise cuvintele sfinte ale Domnului, anume în cărți este păstrată istoria neamului. Cartea este acea voce vie și un spirit care umblă pe fața pământului. Totuși, odată cu trecerea timpului și odată cu dezvoltarea tehnologiilor, cartea a rămas pe ultimul plan. Astfel dintr-un izvor de înțelepciune cartea s-a transformat într-o fântână la cumpăna căreia vin să își potolească setea de cunoștințe tot mai puțini oameni, din ce în ce mai puțini se încumetă să privească în adâncuri, mulți dintre aceștia căutând să vadă doar ceea ce este la suprafață. Odată cu dezvoltarea internetului, tradiționala carte a rămas în umbră.

Cartea este lumina sufletului, oglinda trupului, dascăl al virtuții…coroana celor înțelepți…grădină plină de fructe, pajiște împodobită cu flori. Cartea este un edificiu, nu o simplă coloană, este un întreg sistem de gânduri, e o oștire, iar nu un singur ostaș. Cartea poate fi un ,,punct de vedere”, o explorare amănunțită a razei de vedre desfășurate dintr-un anumit unghi și întinzându-se peste un larg teritoriu. Cartea nu poate fi o intuiție sau o simplă impresie, ci o bogată salbă de intuiții sau impresii, alcătuind o unitate. Cartea este o scrisoare adresată, în general, spiritului uman.

Universul cărții

Cartea, ca orice obiect ieșit din mâna omului, are un aspect formal, estetic. Calitățile estetice nu sunt însă în legătură cu rolul social al cărții și nu sunt nici legate de calitățile ei intelectuale. O carte foarte importantă poate să se prezinte într-un fel mai mult decât modest; se întîmplă ca unele cărți fără însemnătate să fie confecționate cu o deosebită grijă. Oricare ar fi prezentarea cărților luate ca atare exprimă cu multă claritate preocupările în ceea ce privește forma, gustul și moda unei societăți sau a unor indivizi. O dovadă convingătoare este posibilitatea de a clasifica cărțile în timp și spațiu, de a le atribui o valoare pornind exclusiv de la aspectul lor. Dar cartea nu doar pentru aceasta poate fi considerată o operă de artă. Cartea este un produs tipic, e compromis între toți cei care colaborează și între toți cei care o folosesc. Ea este un produs social și exprimă din această cauză media tendințelor unei epoci.

Făcută să lumineze mintea omului și să îi încălzească sufletul, cartea este purtătoare peste milenii a înțelepciunii și a cunoașterii umane, un obiect de o cultură deopotrivă de important în toate domeniile: literatură, artă, știință etc. Orice activitate umană este tributară cărții, întregul univers, cu trecutul și cu prezentul lui se găsește în paginile scrise. Încă de la apariția ei, cartea a fost unul dintre cele mai puternice mijloace ale progresului. Acumularea cunoștințelor umane, vehicularea acestora, nu ar fi fost posibile fără ajutorul cărții, ea însuși constituindu-se într-un univers cu milioane de fețe, pline de taine și minuni.

Din felul cum se reflectă în literatura unui popor interesul și dragostea pentru carte putem scoate date prețioase și asupra razei de influiență a publicațiilor și asupra receptivității unor clase sociale față de acest agent de frământare a oamenilor care e scrisul difuzat în mulțime.

Cartea este instrumentul comunicării unui complex de elemente informaționale structurate într-un model ideal, o operă, o lucrare bibliografică. Toți o stimează, o prețiuesc, dar nu o definesc. Conținutul ei, substratul ei noțional, este greu de prins într-o formulă tabu. Și totuși, toți credem că știm ce este cartea. Mirajul ei ne copleșește.

John Lubbock scria ,,Cărțile sunt pentru omenire ceea ce memoria este pentru individ. Ele conțin istoria rasei umane, descoperirile ei, experiența și înțelepciunea acumulate de secole, ele oglindesc minunile și frumusețile naturii; ele ne susțin în nenorocirile noastre, ne cosolează în tristețile noastre, fac din orele noastre de plictiseală-ore de încântare, ne îmbogățesc mintea cu gînduri binefăcătoare”. O carte bună, o carte adevărată te ajută să trăiești și să înțelegi mai bine realitatea ce te înconjoară, să fii mai fericit ,,A ceti o carte înseamnă a te împrtăși de dânsa, a găsi prin ea sufletul, omul care a scris-o, a sta de vorbă cu el, a te lăsa înrâurit de el, a primi de la bunătatea lui lecții de iertare, de la știința lui lecții de învățătură. O adevărată carte va fi cea care, în domeniul scriierilor de cetire obișnuită, de petrecere, va lăsa sufletul mai bine de cum a fost înainte ca ochiul să-i fi petrecut rândurile. Cartea de învățătură nu trebuie să plutească deasupra nevoilor practice ale omului, ci să meargă drept către ele”.(N. Iorga).

Respect pentru carte. Ecou al vremurilor de altădată, când copilul ori tânărul de la țară cu greu ajungea la învățătură și excepțional la o cultură înaltă, găsim chiar în jocul ușor al ghicitorilor tonul grav al unei admirații abia reținute față de scris și de haina lui, cartea, pentru care se dă corespondentul ,,Rădăcină împletită/Rar voinicel o despică”. Caracteristică venerației pentru carte este naiva poveste Voinicul cel cu cartea în mână născut, tipărită de Petre Ispirescu. Este vorba despre un copil năzdrăvan, un Făt-Frumos am putea spune, care, desigur, ajunge împărat: ,,Până una alta copilul creștea, asculta pe părinți și cartea cu care se născuse din mâini n-o lăsa…Citea, citea mereu pe dânsa…Când se făcu ca de nouă ani, știa câte în lună și în soare…El însuși ajunsese să fie o carte și toți megiașii veneau la dânsul și-l întrebau despre păsurile lor”.

Semnificații sociale ale cărții, pe alocuri cu perspective istorice, apar în unele realizări mai bine conturate în jurul motivului cărții în versurile poporane. De exemplu, un moment din viață: ,,C-o mână pe carte scrie/ Și cu alta-mi face mie,/Să merg în cănțălărie.”. Cuvântul carte a păstrat în creația folclorică sensurile vechi de ,,scrisoare” și de ,,document”, sensul de ,,scrisoare” fiind folosit si de către Eminescu în celebrele versuri din Scrisoarea a treia: ,,De din vale de Rovine/Grăim, Doamnă, către Tine,/Nu din gură, ci din carte…”. Motivul cărții în literatură cuprinde și indicații asupra înclinărilor sufletești ale unei categorii sociale. De pildă, fetele de la țară au rezerve față de cei care sunt prea preocupați de carte ,,Facă mama ce s-a face,/Deiciță nu m-oi face” adică soție de diac, scriitor de cancelarie sau cântăreț de biserică. În altă parte se arată explicit, cu sinceritate și cruditate naturală, conservarea unui instinct biologic ,,De-aș trăi cât aș trăi,/Popă eu n-aș mai iubi,/Când e vreme de iubit/El s-așează la cetit.”.

Cartea ca material plastic poetic. Glossa lui Mihai Eminescu ne expune foarte bine că ,,viitorul și trecutul sunt a filei două fețe”, cuvântul ,,filă” fiind aici expresia concretă pentru ,,viață” și evocând vechi reminiscențe mitice ale soartei imuabile. Sunt frecvente apropieriile între elementele cărții și cele umane: comparații și alte figuri de stil. Se merge până la umanizarea cărții, care e simțită ca o tovărășie nedespărțită a sufletului omenesc. Amintim aici celebrul poem eminescian ,,Cărțile” în care este evocată puterea demiurgică a lui Shakespeare, legată de ideea de învățătură(lectură): ,,Ca Dumnezeu te-areți în mii de fețe/Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe…Tu mi-ai deschis a ochilor lumine/M-ai învățat ca lumea s-o citesc.” Lectura literară a fost și este considerată un mijloc pentru acumularea ,,culturii generale”. Cititul este folosit pentru scopuri diferite, inclusiv pentru recreere sau divertisment. Dar o finalitate extrem de dezirabilă a lecturii este autocunoașterea. Marcel Proust vede în lectură o scrutare a sinelui. El afirmă: ,,În realitate, fiecare cititor este, cât timp citește, cititorul propriului său sine. Opera scriitorului este doar un fel de instrument optic oferit lectorului spre a-i da posibilitatea să discearnă ceea ce n-ar fi priceput singur, fără ajutorul acestei cărți”.

Cartea împletită cu tema iubirii o aflăm în reușite producții literare, fiecare purtând o notă secundară diferită. Într-o poezie postumă a lui Eminescu, gândul care plutește de la carte la iubită e abia schițat și totuși produce rezonanțe puternice, cu implicații filozofice. Astfel întâlnim aici două variante. În ,,Stam în fereastra susă”, finalul trist și vag este legat de motivul cărții ,,…Și sună-n noaptea tristă/Un cântec de copilă/Și vântu-ntoarce-o filă/Din cartea ce-am deschis”. În cea de-a doua variantă, cu titlul ,,Lectura” prezența iubitei influențează în bine elementele naturii și spulberă gândul dureros: ,,De-odată la ureche/Aud șoptind copila…/Iar vântu-ntoarce fila/Cu negrele gândiri”.

Cartea îndeplinește, după concepția lui N. Georgescu Tist, nu numai minunea de a ne pune în contact cu semenii noștri depărtați în timp și spațiu; ,,cartea îndeplinește fapta de mirare de a ne face să trăim în afară de minciună, nedreptate și prejudecăți. În aceste urne sacre, în care poeții și cugetătorii și-au închis inimile, găsim acea putere fără moarte care mișcă umanitatea înainte în progresul ei necontenit. Între calamități și catastrofe, oameni nobili care nu mai sunt ne dau puterea acumulată în operele lor ca să răzbim spre adevăr, justiție socială și pace”. Cărții îi revine, după concepția acestuia, un rol deosebit de important în cadrul societății contemporane: ,,Toți oamenii muncitori trebuie să aibă la îndemână acest minunat instrument de cultură care este cartea… Cartea a fost totdeauna o necesitate, nu un lux; e vorba de cartea populară care face să circule cultura, de care va fi nevoie totdeauna”.

Pentru documentare, cartea pare a nu mai ocupa, în teorie, decât un loc restrâns. Dar în realitate lucrurile stau puțin altfel deoarece fără carte, documentarea e la nivel superficial, astfel bibliotecile și arhivele rămân și acum centrele temeinice ale documentării. Cartea, concurată în zilele noastre de cinematografe, radio, televiziune și internet, a rămas de departe instrumentul cel mai prețios de perfecționare a minții umane. Această capacitate educativă remarcabilă de care dispune cartea față de toate celelalte mijloace amintite mai sus, provine dintr-o insuficiență a ei: caracterul inert al acesteia. În comparație cu mijloacele noii epoci prin intemediul cărora simțurile omului sunt izbite de sunet, culaore și lumină, deci intră într-o relație directă cu imaginile vizuale și auditive, prin intermediul cărții drumul către aceste imagini este mediat de cuvinte.

Ca tot ceea ce trăiește, cartea este greu definibiliă. Nimeni, niciodată nu a reușit să îi dea o definiție completă sau permanentă. Cartea nu este un obiect ca toate celelalte. Când o ți în mână nu ți decât hârtie-cartea este în altă parte. Și totuși ea este și în pagini și în gândirea singură. ,,O cartea este mașină de citit, dar nu te poți servi mecanic de ea”.

Civilizația actuală este o sumă de cunoștințe realizate de generațiile anterioare și acumulate în carte. Singurul mijloc de legătură între generații este lectura; ea nu poate fi înlocuită de banda magnetică, nici de imaginea proiectată. Cartea este tovarășa întregii vieți. Atunci când ne simțim singuri, când nedreptatea ne intrigă, când suferința ne dă târcoale, lectura unei cărți ne învață că alții mai mari decît noi, au suferit mai mult decât noi; altfel spus, cartea este un mijloc de evadare din micuțul nostru univers. Cărțile sunt porți deschise spre alte suflete și spre alte popoare și civilizația acestora.

Cartea, obiectul scump de altădată, giuvaierul prețios care împodobea casa bogaților, stă azi –sau ar putea sta- în căminul celui mai modest și smerit om. Au fost cărți care au revoluționat gândirea umană, cărți care au devenit modele pentru cititori, cărți care au format destine. Cărți care acumulează și sintetizează cunoștințele și experiențele dobândite de omenire în cursul vremii. Lor, nemuritoarelor, neprețuitelor cărți, le aducem noi, muritorii de rând, prinosul și lauda noastră.

Funcțiile cărții

Izvor nesecat de cultură, izvor al înțelepciunii, cartea a început să primească o importanță mai mică decât cea reală, aceasta devendind subapreciată de omul modern, și mai cu seamă în rândul celor tineri. În ceea ce îi privește pe adolescenții epocii actuale, majoritatea sunt preocupați și atrași de internet, optează pentru acest mijloc în defavoarea cărților, pe care le privesc ca fiind idei învechite, degradate, în vreme ce acestea sunt de fapt bagaje de cunoștințe incomensurabile. Însă, în pofida înclinațiilor generației tinerilor, de-a lungul timpului s-a dovedit că cea mai mare parte a cunoștințelor noastre provine din cărți. În zilele noastre absolut toate domeniile de activitate solicită un minim de efort pentru împrospătarea și totodată îmbogățirea cunoștințelor, ceea ce se realizează prin instrucție, iar baza instrucției rămâne, bineînțeles, cartea.

Cărțile oferă modele de conduită, ajută la dezvoltarea simțului critic, oferă informații și, așa cum am mai spus, ne îmbogățește cultura. Cartea reprezintă cea mai completă și complexă ,,magazie” a inteligenței omului, acumulând în filele ei cunoștințe, sensibilitate, fapte pe care le păstrează intacte la infinit. O carte o citești când dorești, cum dorești și cel mai important de câte ori dorești. Ea este inițiatorul, propagatorul, sfătuitorul, îndrumătorul, povățuitorul care ne conduce la bine, ne face să râdem, să plângem, să zâmbim. Toate celelalte mijloace de răspândire a informației, dintre care am amintit mai sus internetul, vor rămâne suborodonate cărții indiferent de cât de mult se va perfecționa tehnica . Cartea va dăinui ca un izvor nesecat, va persista necontenit.

Propagator care ne îndrumă la bine, cartea îndeplinește numeroase funcții dintre care un rol deosebit îl ocupă funcția acesteia ca mijloc de educare a individului. Cea mai distinsă misiune a cărții este reprezentată de procesul instructiv-educativ. Întregul proces de învățământ, de la cel preșcolar la cel post-universitar se bazează pe carte. Fie că vorbim despre manual, culegere, curs, baza materială rămâne cartea. Transmiterea organizată, metodică, coerentă și cât mai completă a cunoștințelor dobândite de omenire de-a lungul timpului nu se poate face decât prin școală, prin intermediul cărților școlare prin perseverență și eforturi. Orice carte bună, aleasă corect are o funcție instructivă. Toate cărțile bune ne transmit informații din toate domeniile și planurile. O carte te trimite la altă și altă carte, toate înglobate contribuind la baza durabilă a culturii fiecărui individ. Luând în considerare aprecierea istoricului N. Iorga, potrivit căruia ,,Lectura joacă un rol important în viața copiilor, un rol mai mare decât în viața celor vârstnici. Cartea citită în copilările rămâne prezentă în amintire aproape toată viața și influiențează dezvoltarea ulterioară a copiilor”, cartea rămâne esențială în viața omului, devine un prieten de nădejde care nu încetează a fi credincios numai atunci când noi decidem lucrul acesta. Lectura ca necesitate vitală pentru urmașul lui homo sapiens este incontestabilă. Mărturie stau numeroasele aprecieri ale unor personalități din varii domenii de activitate: ,,Citește. Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei și imagini din care vei întocmi înțelesul și filosofia vieții” (Mihai Eminescu); ,,Toți citim mai multe cărți decât trebuie. Bibliotecă mare, pricepere mică”(G. Călinescu); ,,Lectura cărților bune e ca o convorbire cu cei mai aleși oameni ai veacurilor”(Descartes). Lectura e un exercițiu al gândirii, cu reguli bine stabilite, care presupun profunzime, selecție, prudență, recitire. ,,Arta de a citi este arta de a gândi, plus încă ceva…A citi înseamnă a cugeta împreună cu altcineva, a înțelege gândirea altuia și a intui gândirea pe care el ne-o sugerează, conform sau contrară lui”.

Estetica are ca obiect de studiu analizarea frumosului în sens larg. Demersul estetic are în vedere atât conceptualizarea frumosului natural cât și conceptualizarea frumosului artificial. Astfel, funcția estetică a cărții, și mai cu seamă prezentarea artistico-grafică a acesteia, joacă un rol special în educarea estetică a gustului cititorului. Cu riscul de a mă repeta, societatea din zilele noastre are nevoie de această funcție estetică a cărții deoarece tinerii nu se mai simt atrași de o carte numai în cazul în care coperțile le iau ochii. ,,Nu judeca o carte după coperți”, acest proverb s-a pierdut în negura timpurilor, cititorul de azi fiind influeințat în alegerea lecturii în mare măsură de alcătuirea interioară a cărții, felul și mărimea literelor, raportul dintre spațiul scris și cel alb să tindă spre armonie, calitatea hârtiei. Coperțile cărții trebuie să îl acapareze pe cititor, să îi încânte ochiul, să îl îndemne spre lectură. Design-ul a devenit, poate de cele mai multe ori, prioritar, ori din punctul meu de vedere, consider că această funcție estetică a cărții este mai mult sau mai putin importantă, sau este importantă la o vârstă a copilăriei, vârsta în care impactul vizual primează. Însă, de multe ori o carte mai puțin atractivă are de zis mult mai multe, conține informații mult mai prețioase.

Cea din urmă funcție a cărții, funcția recreativă, despre care am ales să vorbesc, la fel ca celelalte funcții ocupă un loc deosebit. Omul, mai mult ca orice, are nevoie de destindere, de relaxare. Lectura reprezintă o activitate de relaxare, o adevărată terapie. Cartea este o modalitate de relaxare, simbolizează un lăcaș în interiorul căruia descoperi o liniște nemărginită, un lăcaș unde ești absolvit de răutățile și prejudecățile lumii înconjurătoare. Amintesc aici ceea ce susținea Mihail Sadoveanu: ,,Cartea ne face să trăim în afară de minciună, nedreptate și prejudecăți”.

Un studiu al cercetătorilor britanici a demonstrat faptul că atunci când citim ne relaxăm mult mai mult decât atunci când ascultăm muzică, facem o plimbare sau servim o ceașcă de ceai. Cărțile constituie un prilej de evadare din cotidian, acestea îndeplinind rolul de a deconecta și de a înlătura efectele concentrării obositoare din cadrul activităților obișnuite.

Așadar, importanța cărții este evidentă și mereu actuală, există numeroase funcții pe care le îneplinește cartea în societatea noastră, în raportul continuu dintre om și carte. Indiferent că generațiile se schimbă, lumea evoluează și involuează, cartea rămâne personajul principal al universului nostru, continuând să modeleze mentalități și să-și manifeste eficiența.

Atunci când vrem să definim cartea trebuie să observăm că ea , fiind un instrumnet, nu se poate defini în același mod ca mineralele, ci numai prin funcția sau destinația ei, deoarece această funcție sau destinație o face să fie ceea ce este – funcția este esența unui organ și destinația este esența unui instrument. Funcția sau destinația cărții, e firește, expresia, dar nu orice expresie e carte, ci intervine aici incertitudinea unui mai mult sau mai puțin care ne poate da libertăți foarte largi, dar care, în același timp ar putea să restrângă atât de mult sensul încât să ne oblige a refuza tuturor cărților dreptul de a purta numele de ,,cartea ideală” pentru motivul că niciuna nu reprezintă virtutea de a putea nutri întreaga omenire. Funcția minimală a unei cărți se poate considera îndeplinită dacă a putut ea să ușureze minților obținerea unui spor de valori spirituale. Iar destinatarul ei minimal poate fi unul singur, o singură minte.

CDI- LABORATOR DE EDUCAȚIE NONFORMALĂ CE NE FORMEAZĂ PENTRU VIAȚĂ

Pornind de la deviza ,,Informația mișcă lumea” elevii au acces liber și nelimitat la cunoaștere, gândire, cultură și informație. Centrul de documentare și informare, prin însăși menirea lui, reprezintă un laborator de experimentare a noilor tehnologii educaționale, un loc de cultură, deschidere, întâlnire și integrare; un centru de resurse pluridisciplinare, un spațiu de formare, comunicare și informare, un instrument important al reformei în educație. Acest templu sfânt al lecturii și al informației oferă posibilitatea accesului la informația rapidă aflată pe diverse suporturi (fond de carte, reviste, CD, DVD, internet etc.). CDI-ul este locul unde atât elevii proveniți din medii mai puțin favorizate cât și cei privilegiați au șanse egale în fața viitorului: tineri bine informați, conștienți, capabili să se adapteze și să se dezvolte în lumea actuală în care trăim, cea a tehnologei și informației moderne.

CDI-ul este un loc care dezvoltă practici de lectură diversificate, cu acces gratuit unde documentele sunt destul de variate pentru a răspunde obiectivelor multiple ale lecturii (pentru a se informa, pentru a comunica, pentru a cerceta, pentru a se destinde, pentru a descoperi, pentru a cunoaște) și așteptărilor diverse ale tinerilor. Sporirea eficacității CDI-ului și descoperirea gustului pentru lectură se pot îndeplini prin implicarea elevilor în gestionarea împrumuturilor, gestionarea și completarea fondului documentar etc.

Centrele de documentare și informare din România trebuie să ofere șanse reale la educație, cultură și formare pe tot parcursul vieții. Ele sunt acele structuri info-documentare unde cunoașterea și oportunitatea este la îndemâna tuturor utilizatorilor și pot contribui la dezvoltarea abilităților de viață. Abilitățile de viață sunt un set de deprinderi, învățături, aptitudini, competențe, calități, atitudini necesare oricărei persoane pentru dezvoltarea unui comportament controlat necesar atingerii unor țeluri, abordarea unor situații sau dezvoltarea comunicării cu ceilalți.

În anii `90, ,,un grup de experți ai Consiliului Europei au identificat șapte categorii de abilități de viață, considerate de bază pentru educabili” acestea fiind abilități de învățare, abilități de informare, abilități de gândire, abilități de comunicare, abilități de cooperare, de muncă și de adaptibilitate.

2.1 Funcțiile centrului de documentare și informare (CDI)

Acest centru este o bibliotecă modernă cu funcții extinse spre noile media și activități documentare cu elevii, cu rolul primordial de a asigura un fond documentar care să permită elevului construirea autonomă sau asistată a propriei cunoașteri și a propriilor deprinderi. CDI-ul facilitează accesul utilizatorilor la informații referitoare la unitatea școlară și relaționarea cu potențiali parteneri exteriori sistemului educativ și totodată favorizează învățarea prin inițierea elevilor în tehnicile de cercetare documentară. Deasemenea, prin rolul pe care îl are, CDI-ul promovează prin intermediul activităților specifice inovația pedagogică prin munca în echipă. Lăcaș al culturii și al învățării, acest spațiu realizează educarea prin informare și documentare, schimburi culturale, concursuri, spectacole, cluburi de lectură, întîlniri cu autori, ziariști etc.

Parte integrantă a programului de dezvoltare școlară, educare, formare și instruire, CDI-ul îndeplinește multiple funcții. Funcția tehnică, cea dintâi funcție, pe care am ales-o în abordarea mea, se plăsmuiește prin gestionarea fondului documentar, gestionarea echipamentelor și a spațiului, întocmirea fișelor, a bibliografiilor, exploatarea și elaborarea unei documentații, sisteme electronice de comunicare. Spațiul centrului de documentare este amenajat în așa fel încât să se asigure existența unor zone distincte a căror dimensiune depinde și de existența numărului de elevi din unitatea școlară.

Funcția pedagogică vizează inițierea elevilor în cercetarea documentară în cadrul proiectelor derulate în parteneriat de către profesorul documentarist și cadrele didactice. Astfel, profesorul documentarist trebuie în permanență să își reactualizeze bagajul de cunoștințe și să își lărgească orizonturile, să fie o persoană dinamică, să fie mereu preocupat de noutăți, perseverent, cu spirit organizatoric pentru a putea veni în întâmpinarea elevilor și în ajutorul acestora. Profesorul documentarist este cel care creează conexiuni, îl învață pe elev să caute, să prelucreze și în același timp să valorifice informația, deci profesorul este ,,forțat” să adopte idei și practici pedagogice noi.

Centrul de documenatre și informare reprezintă un loc resursă pentru lectură, de promovare a acesteia, funcția de formare și dezvoltare a gustului pentru lectură încadrându-se printe funcțiile care primează. Astfel, CDI-ul trebuie să dispună de un fond suficient de bogat și diversificat, să se regăsească în incinta acestuia lucrări de ficțiune, documentare, dicționare, enciclopedii, pe toate tipurile de suporturi: cărți, periodice, suporturi electronice etc. Activitățile desfășurate în cadrul acestor ,,laboratoare” trebuie să vizeze în principal cultivarea gustului pentru lectură, reducerea distanței culturale și psihologice dintre elevi și carte, prin crearea unor situații care să îi determine pentru lectura de orice tip. Lectura are ca scop să dezvolte gustul elevilor pentru citit, să-i facă să iubească cartea, să le satisfacă interesul pentru a cunoaște viața, oamenii și faptele lor. Lectura cere muncă organizată de îndrumare, control și evaluare.

Desigur că funcțiile unui CDI, a unui adevărat laborator de informații, sunt cu mult mai multe și cu mult mai complexe. Pe lângă funcțiile abordate mai sus, amintim funcția de informare generală, funcția de relaționare cu parteneri exteriori, funcția de orientare școlară și profesională, funcția culturală, funcția de comunicare, educarea elevilor pentru receptarea valorilor culturale, contribuția la promovarea valorilor autentice, contribuția la cunoașterea culturii naționale și universale, organizarea de evenimente culturale, realizarea de pliante și afișe cu diferite ocazii, redactarea revistei școlii, a ofertei școlii etc.

2.2. Educația nonformală- o altfel de educație

A educa, înseamnă de fapt, a orienta, a dirija, a conduce, pe cineva către un scop dinainte stabilit. Educația ne apare astfel ca un sistem de acțiuni exercitate în mod conștient, organizat, și sistematic asupra unor persoane sau grupuri de persoane, în vederea transformării personalității lor, potrivit unor finalități la care acestea au aderat. Reușita unei activități educative depinde, în mare măsură, de armonizarea cerințelor sociale cu cele ale fiecărei persoane antrenate într-un proces de formare sau perfecționare. Deși educația- evident, în formele ei rudimentare, incipiente-a însoțit societatea omenească din cele mai vechi timpuri, teoreticienii n-au ajuns nici astăzi la un punct de vedere unitar în ceea ce priveșe definirea conceptului ca atare.

Ioan Nicola încearcă să formuleze o definiție a educației, considerând-o ca pe o ,,activitate socială complexă care se realizează printr-un lanț nesfârșit de acțiuni exercitate în mod conștient, sistematic, și organizat, în fiecare moment un subiect- în vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă și creatoare, corespunzător condițiilor istorico-sociale prezente și de perspectivă.” Acesta consideră că rolul educației este de a dezvolta calitățile generale ale speciei umane și de a-l pregăti pe om pentru exercitarea diferitelor roluri sociale.

Deși a evoluat de la o etapă istorică la alta, ea și-a păstrat, în timp, rolul de bază care a făcut necesară apariția ei în societatea omenească, acela de a transmite, de la o generație la alta, în mod selectiv, tezaurul de valori materiale și spirituale acumulate de societate la un moment dat, experiența de muncă și de viață.

Educația și corelativul ei, creația, permit individualității umane să devină personalitate. Puterea educației nu este strict limitată de granițele memoriei genetice ale speciei și nici de legitățile epigenetice ale creșterii și dezvoltării. Chiar dacă nu poate sfida aceste granițe și legități în practica efectivă a instruirii și educării, educația deschide calea spre depășirea acestora într-o dimensiune care nu are limite: cea a valorilor, în care personalitatea își poate spori nețărmuit dimensiunile.

Concepția despre rosturile educației în societatea contemporaă se deosebește însă radical de ceea din epocile anterioare ale dezvoltării omenirii, când educația era considerată a fi doar privilegiul celor avuți, al celor care dețineau avuția și puterea în societate.

Valul schimbărilor și al noutăților care asaltează viața umanității și a fiecărei colectivități umane, a făcut necesare nu numai strategii globale corelate, internaționale, interdisciplinare, intersectoriale ci și educație pentru schimbare. A trăi înseamnă astăzi a evolua, a deveni fără a-ți abandona matca propriei personalități.

Ca fenomen social, educația este o acțiune umană specifică, ea schimbându-și finalitățile, conținuturile și funcțiile o dată cu schimbările societății însăși, pe care o influențează la rândul ei.

Influiențele educației acționează permanent asupra fiecărei persoane. În funcție de caracterul acestora: sistematizat, organizat, spontan, putem clasifica formele educației în educație formală, informală și nonformală. Formele educației reprezintă modalitățile în care se realizează acțiunea educațională.

Educația nonformală a început să fie în vogă și la noi în țară. Acest concept a apărut pentru prima dată prin anii `60 și venea ca o completare pentru educația formală, educația predată în instituțiile de învățământ. Educația nonformală este definită drept activitate educațională, internațională și sistematică, desfășurată de regulă în afara școlii tradiționale, al cărei conținut este adaptat nevoilor individului în scopul celei mai înalte valori a învățării și cunoașterii și al minimalizării și chiar evitării problemelor cu care se confruntă aceasta în sistemul formal al educației: stresul notării în catalog, disciplina impusă, realizarea temelor. Acest tip de educație care servește unei varietăți mari de cerințe de învățare la tineri și adulți are în vedere educația ,,complementară”- paralelă cu școala și adresându-se elevilor; educația ,,sumplimentară” – pentru cei care și-au întrerupt prematur studiile; educația de ,,substituție” – pentru cei analfabeți.

Ceea ce este nou astăzi în legătură cu această manieră de a educa constă în organizarea ei planificată, în încercarea de a răspunde rapid aspirațiilor grupurilor defavorizate de societate. În unele situații, educația nonformală poate fi o cale de ajutor pentru cei care au șanse mai mici de a accede la o școlarizare normală.

Printre obiectivele acestui tip de educație se pot enumera: susținerea celor care doresc să-și dezvolte sectoare particulare în comerț, agricultură, servicii, industrie etc. Ajutarea populației pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale reprezintă un alt obiectiv specific al acestei educații. Alfabetizarea, desăvârșirea profesională sau inițierea într-o nouă activitate, educația petru sănătate sau pentru timpul liber, sunt alte câteva obiective specifice acestui tip de educație.

În strategia educației nonformale, în condițiile societății românești de azi, pof fi incluse obiective de natură economică(reprofesionalizarea celor insuficient școlarizați; pregătirea în management pentru întreprinzătorii particulari; inițierea în practica unor meserii mai rar întâlnite), educația spirituală (refacerea tradițiilor satului românesc).

Educația nonformală este asociată conceptului de învățare pe tot parcursul vieții și accentuează importanța educației care se formează dincolo de cadrul formal al sistemului de învățământ. Fie că se desfășoară prin activități care nu fac obiectul curriculumului școlar, fie că se desfășoară în alte spații decât cele ale școlii, educația nonformală răspunde nevoilor și intereselor de cunoaștere și de dezvoltare ale unui grup. Valorificarea educației nonformale apare ca urmare a faptului că sistemul educațional se adaptează într-un ritm prea lent la schimbările socio-economice și culturale ale lumii în care trăim. Din această cauză, sunt întrezărite și alte oportunități de a-i pregăti pe elevi/tineri/adulți să răspundă corespunzător la schimbările societății. Așadar, aceste ocazii, aceste posibilități, pot proveni nu doar din îvățământul formal, ci mai cu seamă ele pot proveni și din domenii mai largi ale societății sau din anumite sectoare ale acesteia. Integritatea activităților, experiențelor de învățare ale unui individ la un moment dat reprezintă învățarea peste tot, ceea ce înseamnă că trebuie create mijloace de legătură între diferite forme de învățare. Învățarea peste tot reprezintă o dimensiune importantă a învățării pe tot parcursul vieții, ambele având ca scop principal dezvoltarea, la cel mai înalt grad, a potențialului fiecărui individ, pentru a putea participa în mod activ la construirea unei vieți de calitate atât pe plan profesional și social cât și personal.

Definițiile cele mai răspândite ale celor trei forme de educație au fost formulate de Coombs, Prosser și Ahmed (1973), astfel distingem: educația formală care face trimitere la sistemul educației, structurat ierarhic și gradat cronoligic, pornind de la școala primară până la terminarea universității, incluzând diverse programe specializate de formare (cursuri, activități de formare organizate de instituții de învățământ).

Educația informală, cea de-a doua formă de educație, reprezintă un proces real de învățare de-a lungul vieții, care ajută la formarea de atitudini a fiecărui individ, interiorizează sau clarifică anumite valori, dobândește deprinderi și cunoștințe din experiența cotidiană, valorificând influiențele și resursele educative din mediul în care trăiește- de la familie și vecini, de la locul de muncă, de la bibliotecă etc.

Educația nonformală, cea din urmă formă de educație, vizează orice activitate educațională organizată în afara sistemului formal existent care urmărește obiective de învățare clare. Educația nonformală se poate realiza în cadrul unor seminare, workshop-uri, în grupuri, activități extrașcolare etc. Educația nonformală se poate realiza în diferite contexte: fie la locul de muncă, fie în timpul liber (cursuri de artă, muzică, sport etc.)

Fordham evidențiază faptul că ,,în cazul educației nonformale, organizarea și planificarea învățării ar trebui asumate chiar de către cursanți; ca atare, este nevoie de o abordare ,,de jos în sus”, care să le dea cursanților capacitatea de a înțelege, sau de ce nu, de a schimba structurile sociale din jur. Principiul participativ care stă la baza nonformalului trebuie înțeles ca participare la propria formare și la viața comunității. Dacă în cazul educației formale, curriculumul este impus, în cazul celei nonformale acesta ar trebui negociat de grupul de cursanți, astfel încât să răspundă cât mai bine nevoilor acestora.”. Carcaterul opțional al activităților extrașcolare, în sensul că ele oferă elevilor posibilitatea să opteze pentru activități la alegere. Autodeterminarea activității, a preocupărilor în timpul liber implică o opțiune pentru o anumită activitate, o decizie care reprezintă debutul unei activități pe care individul o va desfășura. Activitățile opționale, pe lângă aportul lor la formarea persoalității, cotribuie la recreere, destindere și reconfortare, la menținerea capacității de efort prin asigurarea odihnei active.

Grafic, distața dintre formal și informal poate fi figurată astfel încât să sugereze necesitatea unui continuum între cele trei forme:

Educație informală Educație formală

a b c

În această schemă, educația nonformală se află la mijloc, între cele două tipuri de educație. O distincție interesantă putem remarca aici și anume în educația formală și cea nonformală există scopuri clare ale celui care învață, în timp ce experiențele din zona educației informale nu sunt ghidate de o intenție. Totuși, granițele dintre cele trei tipuri de educație nu sunt foarte ușor de trasat, existând și suprapuneri.

Învățarea pe tot parcursul vieții cuprinde totalitatea activităților de învățare pe care o persoană le experimentează în contexte formale sau informale, cu scopul de a-și îmbogăți cunoașterea, de a-și dezvolta deprinderile și competențele. Învățarea pe tot parcursul vieții include toate activitățile de învățare care au un scop , care se desfășoară continuu și pe o anumită durată, care sunt autonome, care sunt independente de sursa de finanțare, care se realizează prin diferite mijloace. La astfel de activități iau parte toți membrii unei societăți, indiferent de vârstă sau de statutul în piața muncii, de la vârsta copilăriei mici până la vârsta pensionării.

Una din trăsăturile educației nonformale este dată de implicarea voluntară a celu care învață în procesul construirii achizițiilor sale cognitive și atitudinale. În această perspectivă, educația nonformală devine o ,,școală” pentru formarea voluntariatului ca formă de participare în societate. Voluntariatul este o formă de participare non-obligatorie în care subiectul se implică pentru a contribui la dezvoltarea socială.

Importanța nonformalului devine semnificativă în momentul în care o strategie de dezvoltare asumată și implementată coerent conduce la susținerea unor proiecte de inovare inițiate de către mediul privat precum și dezvoltarea capacității entităților publice.

,,Educația nonformală se află în strânsă legătură cu școala. Școala valorifică primele achiziții nonformale ale copiilor și în același timp școala trebuie să asigure fundamentele care fac posibile educația și învățarea pe tot parcursul vieții, în diverse contexte. Experiențele provenite din educația nonformală sunt apreciate ca având un rol mai important în exercitarea profesiei”. Perspectivele de valorificare a educației nonformale în procesul didactic sunt legate și de profesori și de elevi, ținând seama de potențialul ridicat de a susține motivația acestor categorii de actori implicați în realizarea actului educațional. Din perspectiva elevilor, este de dorit ca profesorii să arate interes față de preocupările elevilor din afara cadrului educațional formal și să găsească modalități și căi de valorificare a acestora. Din perspectiva profesorilor, pe lângă faptul că aceștia ar trebui să știe cum să valorifice diversele experiențe de învățare ale elevilor provenite din educația nonformală, profesorii ar trebui să găsească căi de a-și valorifica propriile experiențe de învățare din afara învățării formale. Principalele provocări în formarea cadrelor didactice pentru integrarea în valorificarea educației nonformale sunt cea de schimbare a viziunii, a considera că pentru realizarea misiunii școlii, rolul cadrelor didactice este și acela de mediator între mediul educațional formal și cel nonformal. Cadrele didactice ar trebui să faciliteze accesul elevilor la experiențele nonformale de învățare. Activitatea educativă nonformală este o dimensiune semnificativă a politicilor naționale și europene. Aceste activități nonformale sunt complementare educației formale, sunt în relație cu formarea formatorilor, cu piața muncii, cu integrarea socială și cu voluntariatul. Educația formală în relația cu educația nonformală se bazează pe principiul de dezvoltare a sistemelor relaționate de cunoștințe, de abilități și de competențe, precum și de formare.

Între educația nonformală și cea formală există multiple legături, dar și o anumită opoziție. În ultima vreme asistăm la o tendință de apropiere între cele două. ,,Educația formală tinde să devină tot mai puțin formală, adică mai flexibilă, în timp ce educația nonformală tinde să se organizeze tot mai bine, urmărește asigurarea unei anumite calități și folosirea unor metode deja probate și recunoscute de specialiști”. Celebrul expert în educație, Ken Robinson, a prezentat la Ted Talks teoria sa potrivit căreia educația formală nu favorizează creativitatea tinerilor: ,,Dacă stați să vă gândiți, copiii care încep școala acum, vor ieși la pensie după 2060. Nimeni nu are nicio idee cum va arăta lumea peste cinci ani, darămite peste zeci de ani de acum încolo. Cu toate acestea, noi trebuie să-i pregătim pe copii pentru un viitor imprevizibil. Cu toții suntem de acord că elevii au talent pentru inovare. Eu cred că toți copiii sunt foarte talentați și că noi, prin sistemul de educație formală, ajungem să le distrugem talentul înnăscut. Din punctul meu de vedere, creativitatea este la fel de importantă ca alfabetizarea, în educație, și ar trebui să o tratăm cu egală importanță”, a spus expertul. 

2.3. Carcateristicile educației nonformale

În cele ce urmează se regăsește o scurtă prezentare a caracteristicilor educației nonformale, a trăsăturilor acesteia. Astfel sunt menționate o serie de direcții specifice educației nonformale:

O trăsătură caracteristică educației nonformale este faptul că aceasta asigură legătura dintre instruirea formală și cea informală.

Educația nonformală se desfășoară într-un cadru organizat, cuprinzând activități extradidactice(cercuri pe discipline, interdisciplinare sau tematice, ansambluri sportive, artisitice, concursuri școlare) și activități de educație și instruire extrașcolare, activități de animație.

Coordonatorii acestei forme își joacă mai discret rolurile, sunt animatori, moderatori. Educatorului nonformal i se solicită mai multă flexibilitate și entuziasm, adaptibilitate și rapiditate în adoptarea variatelor stiluri de conducere a activității, în funcție de nevoile și cerințele educatului.

Conținutul și obiectivele urmărite sunt prevăzute în documente special elaborate ce prezintă o mare flexibilitate, diferențiindu-se în funcție de vârstă, sex, categorii socioprofesionale, interesul participanților, aptitudinile și înclinațiile acestora. Sunt cuprinse activitățile care corespund intereselor, dorințelor participanților.

O altă trăsătură caracteristică este dată de caracterul opțional al activităților extrașcolare, desfășurate într-o ambianță relaxată, calmă, plăcută, dispunând de mijloace menite să atragă publicul de diferite vârste. Este o formă facultativă de antrenament intelectual care menține interesul participanților printr-o metodologie atractivă.

Voluntariatul constituie o altă caracteristică a educației nonformale astfel, elevii participă la activități de educație nonformală din inițiativă proprie.

Participarea – elevii contribuie la construcția și la desfășurarea proiectului.

Conștientizarea- elevii sunt conștienți de ceea ce învață.

Proces orientat – ceea ce se întâmplă în procesul de învățare este de mare importanță, deoarece elevii pot avea alegerea a ceea ce învață sau performează.

Necesitatea de a asigura continuitatea educației, pentru a evita eroziunea de cunoștințe.

Pregătirea cetățenilor societății la toate nivelurile de educație pentru un spațiu real unde au loc evoluții, schimbări și transformări.

Realizarea de relații între diferite forme de acțiune(tehnică, industrială, comercială etc.) și obiectivele educației din societate.

Mobilizarea și utilizarea tuturor mijloacelor de formare și de informare din societate.

Evaluarea activităților desfășurate în cadrul educației nonformale este facultativă, neformalizată, cu accente psihologice, prioritar stimulative, fără note sau calificative oficiale.

,,BIBLIOTECA VIE”-METODĂ DE EDUCAȚIE NONFORMALĂ

Una din definițiile pe care ni le oferă DEX-ul pentru cuvântul bibliotecă este ,,instituție de cultură care colecționează cărți, periodice etc. spre a le pune în mod organizat la dispoziția cititorilor”. E o definiție simplă, care astăzi nu mai înglobează ceea ce definește o bibliotecă în societatea contemporană. Menirea bibliotecii este, astăzi, legată de expresii precum dezvoltare, organizare, cercetare, comunicare, educare, informare, documentare.

Biblioteca a reprezentat dintotdeauna o nevoie spirituală acută pentru omul aflat în competiție cu el însuși. Biblioteca însăși este o temă ce se cuvine abordată cu deferență. Există o istorie a bibliotecilor care trebuie pusă în relație cu leagănul culturii. Bibliotecile au fost și vor fi în permanență aliatul esențial al omului în bătălia cu neantul. În componența unei personalități, biblioteca intră impetuos. A o ignora înseamnă a întoarce spatele unui efort multimilenar care susține omenirea în mersu-i neîntrerupt. În acest sens, ,,O bibliotecă-scrie Lubblock-este un ținut vrăjit, un palat cu defătări, un adăpost în care te poți adăposti împotriva furtunilor…oricine va avea cheia de aur care deschide ușa tăcută a bibliotecilor va găsi în ele încurajare și mângâiere, odihnă și fericire”. Bibliotecile sunt instituții cu ușile permanent deschise. Bibliotecile continuă să fluture stindardul dreptului la liberă informare și comunicare și reușesc să se adapteze provocării secolului actual.

Este firesc să regăsim biblioteca în toate actele omului responsabil de propriu-i destin sau de al semenilor săi, de la articole de ziare până la studii, eseuri etc.

Oricât s-ar scrie asupra lor, nu e îndeajuns. Cum sunt irigațiile necesare pentru un câmp ars de soare, tot așa sunt azi absolut indispensabile bibliotecile. Însă acestea vin cu o condiție: aceea de a fi vii. ,,Cartea, nu aduce folos, ca și banul, daca e ținută ascunsă, închisă în dulap oricât de luxos și oricât de metodic ar fi aranjată”.

Bibliotecile ca să fie vii, deci să-și îndeplinească menirea, trebuie să îndeplinească două condiții: să cuprindă cărți folositoare după mediul în care se găsește și să fie în funcțiune.

,,Biblioteca Vie” – conceptul general

Biblioteca Vie își propune să promoveze respectul pentru drepturile omului și demnitatea umană, să atragă atenția asupra diversității în toate formele ei și să stimuleze dialogul între oameni. Biblioteca Vie funcționează ca o bibliotecă normală. Îți iei un permis ca să pășești în acest spațiu de învățare, găsești aici rafturi cu cărți pe care să le răsfoiești, bibliotecari care îți recomandă cărți ce îți pot schimba viața, un loc unde poți să fii doar tu și paginile cărții pe care ai ales-o.

Însă, ce face din Biblioteca Vie o experiență minunată? Faptul că pe rafturi cărțile sunt oameni care intră în dialog personal cu cititorul. Pășind în Biblioteca Vie poți învăța lucruri de la oameni despre care poate că nici nu gândeai că ar putea să îți zică ceva interesant, poți să vezi lumea măcar pentru puțin timp, cu alți ochi, poți să descoperi despre tine lucruri pe care încă nu le vedeai și poți chiar să vrei să îți spui propria poveste, și mai ales poți să afli că viața este compusă din poveștile noastre, ale tuturor și că de noi depinde dacă le scriem sau nu. Astfel, prin intermediul Bibliotecii Vii, oamenii devin cărți ce ilustrează aspecte din diferite grupuri sociale(polițiști, jurnaliști, asistent social, pompier, profesor, etc). O asemenea acțiune își propune să atragă atenția asupra unor probleme de interes european – discriminarea și intoleranța.

Biblioteca Vie încurajează audiența să reflecte asupra propriilor prejudecăți și stereotipuri. Credem că fiecare dintre noi are pejudecăți și stereotipuri de care este conștient și pe care le recunoaște în anumite contexte, dar în alte contexte este posibil să nu le identifice. Este foarte ușor să avem prejudecăți și stereotipuri față de un grup de persoane aflat la mare distanță de noi, dar este și mai greu să menținem aceste prejudecăți atunci când intrăm în contact direct cu cineva față de care avem prejudecăți și putem observa și o altă perspectivă. Auzim adesea situații de genul nu îmi plac țiganii, dar îmi place de X chiar dacă este țigan pentru că pe el îl cunosc și chiar este cumsecade. Așadar ideea de bază a bibliotecii vii este de a crea un spațiu fizic decorat ca o bibliotecă plină cu cărți, în care oamenii vin să discute cu ele și să privească diversitatea dintr-un alt unghi.

Însă, atunci când dorim să organizăm acest spațiu al Bibliotecii Vii, trebuie să luăm în considerare o serie de obiective precum: obiectivele bibliotecii, spațiul în care organizăm biblioteca, modalitățile de recrutare a cărților, modalitatea de promovare a bibliotecii, modul de evaluare a impactului bibliotecii asupra cititorilor și asupra cărților.

Pașii pe care trebuie să îi urmăm în vederea organizării Bibliotecii Vii sunt:

-identificarea obiectivelor și stabilirea beneficiilor metodei;

-responsabilitățile echipei de proiect;

-alegerea locației pentru organizarea evenimentului;

-selecția cărților și pregătirea cataloagelor;

-selecția și pregătirea bibliotecarilor;

-întâlnirea de pregătire a cărților;

-promovarea bibliotecii;

-desfășurarea efectivă a bibliotecii;

-evaluarea bibliotecii.

Principiile de bază ale Bibliotecii Vii sunt:

-cărțile nu au voie să fie plătite în cadrul Bibliotecii Vii;

-intrarea este liberă în cadrul unei Biblioteci Vii;

-biblioteca nu se folosește pentru scopuri comerciale sau de promovare a altor interese ale organizațiilor care implementează metoda.

-Biblioteca Vie nu își propune să promoveze anumite meserii sau să expună publicul la anumite meserii spre a ghida tinerii sau studenții în carieră;

-Biblioteca Vie nu este un spațiu de expunere pentru oameni celebri și meserii celebre.

3.2. Prezentarea efectivă a activității ,,Biblioteca Vie”

Biblioteca vie este asemenea unei biblioteci obișnuite, din care cititorii interesați împrumută cărți pentru o perioadă limitată de timp, le citesc și le returnează bibliotecarului, pentru a fi răsfoite de următorii cititori interesați. Sunt două diferențe majore însă: cărțile sunt persoane, iar citirea lor presupune dialogul cititorului cu acestea.

Pentru desfășurarea activității au fost selectate mai multe CDI-uri din județul Mureș, iar pentru lucrarea mea am ales să prezint activitatea găzduită de Centrul de Documentare și Informare de la Școala Gimnazială ,,Gh. Șincai”, Rîciu. Activitatea a fost condusă de bibliotecarul Centrului de Documentare și Informare din incinta școlii, având un număr impresionant de invitați din comunitatea locală, personalități care pentru câteva ore au devenit cărți vii în fața provocărilor formulate de tânăra generație, elevii claselor a VII-a și a VIII-a. Cărțile vii au fost selectate cu o atenție deosebită, de la profesori, preoți, medici, polițiști la educatoare, consilieri școlari:

Proiectul a respectat pașii propuși de la selecția bibliotecarilor până la întâlnirea cărților vii la manifestarea propriu zisă. Elevii, în prima ipostază, au fost surprinși de prezența acestor cărți, dar prin mijloacele oferite precum și prin prestanța cărților vii, activitatea s-a transformat într-o sărbătoare. Ei au înțeles valoarea inegalabilă a cărților, iar activitatea a înlesnit dezvoltarea unor competențe de comunicare. Prin această activitate s-a observat un interes deosebit din partea elevilor pentru cunoașterea a mai multor detalii privind informațiile furnizate prin intermediul cărților vii, vizibil prin atmosfera degajată și ochii sclipitori ai micilor cititori.

Ca urmare a discuțiilor finale, s-a manifestat o dorință de a continua șirul acțiunilor, iar reprezentanții comunităților locale și-au manifestat disponibilitatea de a extinde o asemenea activitate la nivelul întregilor comunități. Diseminarea unor asemenea activități ar aduce beneficii atât acestor centre de documentare, cât și utilizatorilor dezvoltând relații interumane la nivelul comunităților.

Analiza SWOT

Anexe

Afiș bibliotecă

2.Cărțile vii

Numele și prenumele elevului………………………………………………….

Data…………………………..

CONCLUZII

Este evident că oamenii învață; fiecare pentru el însuși, dar și unul de la altul. Vehicul al gândirii, cartea s-a desăvârșit, s-a multiplicat, a devenit mai penetrantă. Dar odată cu perfecționarea sa, acest instrument de cultură parcurge limitele sociale definite de idealul umanist: să formeze omul de bun simț, cel care poate să cunoască și să înțeleagă orice și căruia îi sunt destinate toate cărțile.

În vederea educării pentru respectarea normelor formale și informale ale vieții școlare și sociale, formării spiritului civic și a simțului responsabilității față de valorile naționale, față de mediul înconjurător, centrul de documentare și informare inițiază sau participă la diferite acțiuni educative, pentru protecția civilă, viața privată, sănătate, securitate personală, protecția mediului, drepturile omului etc. Prin faptul că reprezintă un loc de inițiere în activitățile pedagogice originale și de dezvoltare a autonomiei, a spiritului critic, a simțului responsabilității și a spiritului de inițiativă, centrul de documentare și informare constituie un important instrument al reformei sistemului educativ.

Educația nonformală se află într-o relație complexă cu școala. Pe de-o parte școala valorifică primele achiziții nonfomale ale copiilor, pe de altă parte școala trebuie să asigure fundamentele care fac posibile educația și învățarea pe tot parcursul vieții. Așadar, educația nonformală poate fi descrisă, printre altele, ca fiind sustenabilă, nondirectivă, aplicabilă, dinamică, pozitivă, voluntară, inovatoare, creativă, interactivă.

Activitățile extracurriculare oferă posibilitatea elevilor să conștientizeze că oamenii au nevoie unii de alții, că nu pot trăi decât împreună, iar acest fapt presupune adoptarea unei atitudini de acceptare, respect, înțelegere, toleranță. Importanța formării unei conduite ce se bazează pe aceste valori este cu atât mai importantă cu cât se observă o creștere în ultima vreme a intensității cu care aceștia sunt ,,asaltați” cu imagini și exemple violente, în special prin intermediul mass-media.

Activitățile cu caracter nonformal trebuie privite ca adevărate surse de lecții de viață, al căror rol nu trebuie minimizat deoarece elevii au de câștigat din aceste relaționări prin implicarea activă. Lucruri nu atât de evidente pe termen scurt, dar pe termen lung esențiale în ceea ce privește dezvoltarea și maturizarea personalității lor. Mai exact, elevii învață mai multe lucruri despre ei înșiși având ocazia să se compare cu ceilalți, să experimenteze situații noi și să ia decizii singuri,formându-și o imagine mai corectă despre sine, învață importanța confidențialității, învață că aparențele nu contează și că diferențele interetnice nu sunt atât de importante când vine vorba de relațiile dintre oameni. De asemenea învață să comunice fără a-l jicni pe celălalt, învață importanța faptului de a fi ascultat și de a-l asculta pe celălalt, învață cât de important este să ajuți și să fii ajutat.

Cadrele didactice care implementează aceste metode nonformale au numeroase responsabilități, variind de la cea de instructor la cea de participant și consultant, creând situații centrate pe disponibilitatea și dorința de cooperare, pe interacțiunea socială a elevilor, implicându-i pe aceștia în activități care să le creeze un cadru propice pentru dezvoltarea aptitudinilor și deprinderilor de investigare, pentru cultivarea spiritului aplicativ, care să încurajeze inițiativa și creativitatea.

Prin intermediul acestor activități nonformale, CDI-urile devin adevărate laboratoare de educație nonformală și informală, a căror uși sunt mereu deschise larg, în care se fac cele mai reușite experimente care îl pregătesc pe individ pentru viață.

BIBLIOGRAFIE

*** Pagini despre bibliotecă. Antologie literară, Editura Bibliotecii Pedagogice Naționale ,,I.C Petrescu”, București, 2002.

Albert, Flocon, Universul cărților, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.

Alexandru, Tănase, Valoarea intelctuală, cognitivă și estetică a cărții, Revista ,,Biblioteca”, anul IV, nr 11-12.

Atanase, Lupu, Relațiile bibliotecii cu publicul, Editura Litera, București, 1973.

Consiliul județean Mureș, Libraria , Anuar VIII, Studii și cercetări de bibliologie, Tîrgu-Mureș, 2009

Constantin, Cucoș, Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2006.

Daniela, Argatu, Ghidul bibliotecarului școlar. Eurocompetențe profesionale, Editura Stef, Iași, 2014.

Dimitrie, Poptămaș, Reflecții despre carte, bibliotecă și lectură, Editura Nico, Tîrgu-Mureș, 2009.

E. Fauget, Arta de a citi, Editura Albatros, București, 1973.

Eugeniu, Speranția, Cartea despre carte sau Eflorescența spiritului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

Georgescu- Tistu, Nicolae, Cartea și bibliotecile, Editura Științifică, București, 1972.

Ilie, Stanciu, Călătorie în lumea cărții, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.

Ioan, Jinga, Manual de pedagogie, Editura All, București, 2001.

Ion, Stoica Universul cărții, Revista ,,Biblioteca”, anul III, nr 10-11-12.

Mihai, Eminescu, Poezii, Editura Herra, București, 2008.

Octavia, Costea (coord.), Matei Cerkez, Ligia Sarivan, Educația nonformală și informală: realități și perspective în școala românească, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009.

Petre, Ispirescu, Voinicul cel cu cartea în mână născu, Editura Magic Print, București, 2014.

Tudor, Nedelcea, Civilizația cărții, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1996.