Cauzele Care Inlatura Raspunderea Penala
UNIVERSITATEA ……………………………………………….
CAUZELE CARE INLATURA RASPUNDEREA PENALA
AUTOR: ……………………………………………………………
2016
UNIVERSITATEA ……………………………………………….
CAUZELE CARE INLATURA RASPUNDEREA PENALA
AUTOR: ……………………………………………………………
2016
Cuprins
Capitolul I:
1 Reglementarea cauzelor care inlatură raspunderea penală Elemente de noutate
2 Rațiunea reglementării cauzelor care inlatură raspunderea penală
3 Prezentarea comparativă a cauzelor care inlatură raspunderea penală in noul Cod penal și in legislațiile anterioare.
Capitolul II.
Descrierea instituției cauzelor care inlatură raspunderea penală
1 Amnistia
Concept. Definirea instituției
Delimitari terminologice. Natura juridică
Dezvoltarea regulilor generale care delimitează instituția amnistiei și a excepțiilor de la acestea
Efectele amnistiei
Limite ale efectelor amnistiei
Aplicarea legii penale mai favorabile
2. Prescripția raspunderii penale
Concept. Definirea instituției
Delimitari terminologice. Natura juridică
Dezvoltarea regulilor generale care delimitează instituția prescripției raspunderii penale și a excepțiilor de la acestea
Efectele prescripției raspunderii penale
Termenele de prescripție a raspunderii penale
Intreruperea cursului prescripției raspunderii penale
3.Lipsa plângerii prealabile și retragerea plângerii prealabile
Concept. Definirea instituției
Lipsa plângerii prealabile
Retragerea plângerii prealabile
4. Impăcarea
Concept.
Definirea institutie
Delimitari terminologice. Natura juridică
Sfera de aplicare si conditii
Efectele impacării
Capitolul III. Analiza ipotezelor de aplicare in practică a cauzelor
care inlatură raspunderea penală
Aspecte de practica judiciara privind amnistia
Aspecte de practică judiciară privind prescripția raspunderii
Aspecte de practică judiciară privind lipsa plângerii prealabile
Aspecte de practică judiciară privind retragerea plângerii prealabile
Aspecte de practică judiciară privind impacarea
Aspecte de practicăjudiciară privind problemele procesuale ridicate de cauzele care inlatura raspunderea penală
CAPITOLUL I
Reglementarea cauzelor care înlătură răspunderea penală
Elemente de notate
Efectele admistiei. Art. 152 NCP reglementează, într-o formă aproape identică cu cea din vechiul Cod penal, efectele admistiei.
Art. 152, Efectele admistiei
1, Admistia înlăatură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârsită.Dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnarii. Amenda încasată anterior admistiei nu se restituie.
2,Admistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor persoanei vătămate.
Singura diferentă constă în aceea că în noul Cod penal se subliniază că admistia înlătură răspunderea penală pentru “ infractiunea săvârșită “, iar nu pentru “fapta săvârșită”, deoarece atunci când sunt incidente cauzele care înlătură răspunderea penală fapta comisă constituie infracțiune, întrunind toate trăsăturile esențiale ale infracțiunii. Dacă ar fi vorba doar de o faptă prevăzută de legea penală, care nu ar întrunii și celelalte trăsături esențiale ale infracțiunii, enumerate în art. 15 NCP, atunci nu ar putea fii incidentă amnistia, deoarece nu există infracțiune. În acest caz, dacă făptuitorul a fost trimis în judecată pentru fapta respectivă , se va dispune achitarea acestuia, iar nu încetarea procesului penal ca urmare a intervenrii amnistiei.
Prescripția răspunderii penale. Art.153 NCP reglementează, într-un mod identic cu cel din vechiul Cod penal, instituția prescripției răspunderii penale.
Art.153. Prescripția răspunderii penale
1,Prescripția înlătură răspunderea penală.
2,Prescripția nu înlătura răspundea penală in cazul:
Infracțiunilor de genocid, contra umnitații și de razboi, indiferent de data la care au fost comise;
Infracțiunilor pervăzute la art. 188 și 189 și al infracțiunilor intentionate urmate de moartea victimei,
3, Prescripția nu înlătură răspundea penală nici în cazul infracțiunilor prevăzute la alin,2, lit,b, pentru care nu s-a implinit termenul de prescripție, generală sau specială la data intrării în vigoare a acestei dispoziții.
Deși, în forma inițială a noului Cod penal, în alin. 2, al art, 153, se prevedea că doar pentru infracțiunile de genocid, contra umanității și de război, prescripția nu înlătură răspunderea penală, ulterior, textul a fost modificat prin Legea nr, 27/2012, care a adăugat la acestea infracțiunile de omor, omor calificat și infracțiunile intenționate urmate de moartea victimei. Această modificare a fost făcută și în textul vechiului Cod penal, astfel încât ea nu constituie o noutate.
Termenele de prescripție a răspunderii penale.Art. 154. Reglementează termenele de prescripțiea răspunderii penale, aducând unele precizării față de dispozițiile corespunzătoare din vechiul Cod penal.
Art. 154. Termenele de prescripție a răspunderii penale
Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt :
a.15 ani , când legea prevede pentru infracțiunea săvârsită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa inchisorii mai mare de 20 de ani;
b.10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârsită pedeapsa inchisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;
c.8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;
d.5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa inchisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani;
e.3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșita pedeapsa inchisorii care nu depășește un an sau amendă.
2. Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii. În cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, iar ân cazul infracțiunilr de obicei, de la data săvârșirii ultimului act.
3. În cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripție a răspunderii penaleâncepe să curgă de la data săvârșirii acțiuniisau inacțiunii și se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoarerezultatului definitiv produs.
4. În cazul infracțiunilor contra libertățiiși integrității sexuale, săvârșite fată de un minor, termenul de prescripție incepe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripție începe să curgă de la data decesului.
Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt aceleași ca in vechiul Cod penal, cu deosebirea că termenul este de 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viată sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani,și nu mai mare de 15 ani, motivația fiind determinată de faptul că limita maximă generală a închisorii este de 30 de ani, nu de 25 de ani, cum era la data adoptării vechiului Cod penal.
S-a prevăzut data de la care curge termenul de prescripție a raspunderii penale în cazul infracțiunii de obicei și al celei progresive. În cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripție a răspunderii penale îincepe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și se calculează în raport cu pedeapsa corespunzatoare rezultatului definitiv produs. În acest fel, se consacră legal soluția propusă de doctrina majoritară și se asigură premisele pentru o practică judiciară unitară in materie (a se vedea art 119 C. pen. portughez). În același timp, s-a prevazut că în cazul infracțiunilor contra libertații și integritații sexuale, savarșite fată de un minor, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care acesta a devenit major, pentru a se crea astfel posibilitatea urmăririi acestor infracțiuni chiar dacă au fost descoperite la un interval de timp mai mare de la comiterea lor în același sens, a se vedea art 71 alin. (3) C. pen. olandez, art. 132 C. pen. spaniol.
Întreruperea cursului prescripției. Art 155 NCP reglementează întreruperea cursului prescripției raspunderii penale, într-un mod puțin diferit de vechiul Cod penal.
Art. 155. Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale
Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.
După fiecare întrerupere incepe sa curgă un nou termen de prescripție.
Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar daca actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.
Termenele prevazute la art 154, dacă au fost depăște cu inca o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.
Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face sa curgă un nou termen de prescripție a raspunderii penale.
Spre deosebire de art. 123 alin. (1] C. pen. 1968, în noul Cod nu se mai prevede obligativitatea comunicării actului de procedură, către învinuit sau inculpat, pentru a se putea produce efectul întreruptiv de prescripție.
Deși în forma inițiala a noului Cod penal, in art. 155 alin. (4] NCP, se prevedea ca termenul de prescripție specială a raspunderii penale se împlinește, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție generală a fost depașt cu înca o jumătate, ulterior, acest text a fost modificat prin Legea nr. 187/2012. În urma modificării, termenul de prescripție specială se socotește împlinit dupa depășirea cu încă o data a termenului de prescripție generală. Aceasta nu reprezintă însă o noutate, deoarece prin Legea nr. 187/2012 au fost modificate în același sens și dispozitiile corespunzatoare din vechiul Cod penal (art. 124 C. pen. 1968).
Tot ca un element de noutate din noul Cod penal este și prevederea din alin. (5), potrivit căreia admiterea in principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripție a raspunderii penale.
Suspendarea cursului prescripției raspunderii penale. Art. 156 NCP reglementează, într-o forma identică cu cea din vechiul Cod penal, instituția suspendării cursului prescripției raspunderii penale.
Art 156. Suspendarea cursului prescripției răspunderii penale
Cursul termenului prescripției raspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neânlaturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.
Prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Întrucât noul Cod penal a separat instituția prescripției raspunderii penale de cea a prescripției executării pedepsei, suspendarea cursului celor două prescripții din urmă nu mai este reglementată în același articol, astfel încât suspendarea cursului prescripției executării pedepsei este reglementată distinct, în art. 164 NCP. Continutul textului este însă identic cu cel corespunzător din vechiul Cod penal.
Lipsa plângerii prealabile. În art 157 NCP este reglementată, într-un mod destul de asemănător cu cel din vechiul Cod penal, instituția lipsei plângerii prealabile, cu următorul continut:
Art. 157. Lipsa plângerii prealabile
(1) In cazul infractiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de catre persoana vătămată, lipsa acestei plângeri inlatură răspunderea penală.
(2 Fapta care a adus o vatămare mai multor persoane atrage raspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre ele.
3.Fapta atrage raspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice care au participat la savârșirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a facut numai cu privire la una dintre acestea.
4.În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitatea de exercițiu restrânsa sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor, acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu.
(5) Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu.
Singura deosebire față de reglementarea din vechiul Cod penal constă în aceea ca au mai fost adăugate două cazuri în care acțiunea penală se poate pune în mișcare din oficiu, alături de lipsa capacității de exercițiu a persoanei vătămate sau existența unei capacitați de exercițiu restrânse. Astfel, in art 157 alin. (4) NCP s-a adăugat situația persoanei juridice reprezentate de făptuitor, iar în art 157 alin. (5) NCP, cazul în care persoana vătămată a decedat sau persoana juridică a fost lichidată înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plangerii1.
Retragerea plângerii prealabile. Instituția retragerii plângerii prealabile este reglementată în art. 158 NCP, intr-un mod diferit de vechiul Cod.
Art 158. Retragerea plângerii prealabile
Retragerea plângerii prealabile poate interveni pâna la pronunțarea unei hotarâri definitive, in cazul infracțiunilor pentru care punerea in mișcare a acțiunii penale este condiționată de întroducerea unei plângeri prealabile.
Retragerea plângerii prealabile înlătură raspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, retragerea plângerii prealabile se face numai de reprezentanții lor legali. în cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă, retragerea se face cu incuviințarea persoanelor prevazute de lege.
În cazul infracțiunilor pentru care punerea in mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusa in mișcare din oficiu in condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai daca este insușită de procuror.
Cea mai importantă modificare față de vechiul Cod constă în aceea că, potrivit art. 158 alin. (2] NCP, retragerea plângerii prealabile produce efecte doar față de persoana cu privire la care plăngerea a fost retrasa [in personam], această nemaiavând efecte față de ceilalti participanț la savarșirea faptei (nu mai produce efecte in rem). Spre deosebire de concepția vechiului Cod penal, potrivit căruia, pentru a înlatura răspunderea penală, retragerea plângerii prealabile trebuie sa opereze față de toti participanții la savarșirea faptei, sub imperiul noului Cod penal, plângerea prealabilă poate fi retrasă doar față de unul sau unii dintre participanți.
De asemenea, spre deosebire de reglementarea din vechiul Cod penal, unde nu era posibilă retragerea plângerii prealabile în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, în art 158 alin. (4) NCP se prevede această posibilitate, însă, pentru a produce efecte, retragerea plângerii prealabile trebuie să fie insușită de procuror.
În art. 158 alin. (3] NCP s-a consacrat o soluțe promovată constant în practica judiciară adoptată sub imperiul vechiului Cod penal, potrivit careia, pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, retragerea plângerii prealabile se face numai de reprezentanții lor legali, iar in cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă, retragerea se face cu incuviințarea persoanelor prevazute de lege. Aceasta soluție era reglementată in mod explicit în vechiul Cod penal, însă doar cu privire la instituția împacarii parților [art 132 alin. (3] C. pen. 1968].
împăcarea. De asemenea, instituția împăcarii este reglementată în art 159 NCP într-un mod diferit de vechiul Cod, având urmatorul continut:
Art 159. împăcarea
împaăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a facut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.
împăcarea înlatură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă.
împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și dacă are loc pană la citirea actului de sesizare a instanței.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițu, împăcarea se face numai de reprezentanții lor legali, iar persoanele cu capacitate de exercițu restrânsă se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevazute de lege.
în cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convențional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. împăcarea intervenită intre persoana juridică ce a săvârsit infracțiunea și persoana vătămată nu produce efecte față de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaș fapte.
în cazul în care infractiunea este savârștă de reprezentantul persoanei juridice vătămate, dispozițiile art 158 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
În primul rând, spre deosebire de vechiul Cod penal, împăcarea poate interveni în principal doar pentru infracțiunile pentru care acțiunea penală se pune in mișcare din oficiu, cu unele excepții, care vor fi menționate ulterior. De asemenea, împăcarea se poate face doar pană la citirea actului de sesizare a instanței, nemaifiind posibilă în tot cursul procesului penal. A fost reglementată în art 159 alin. (5) NCP situația împăcarii persoanei juridice, în cazul în care aceasta are calitatea de persoană vătămată sau de inculpată, menționîndu-se că ea se realizează prin intermediul reprezentantului său legal sau convențional, ori de către persoana desemnată în locul acestuia. De asemenea, noul Cod penal a reglementat distinct și situația în care infracțiunea este savârșită de reprezentantul persoanei juridice vătămate , caz în care aceasta nu poate produce efecte decât dacă este însușită de procuror.
Ratiunea reglementarii cauzelor care inlatura raspunderea penala
Așa cum s-a arătat în capitolul anterior, săvârșirea unei infracțiuni atrage în mod obligatoriu reacția societații, care trebuie să declanșeze, prin organele statului, acțiunea de tragere la raspundere penală a infractorului. În sistemul nostru de drept, tragerea la raspundere penală a infractorilor este un atribut al statului, acțiunea penală prin care se realizează aceasta find o acțiune publică.
În doctrină s-a subliniat că „toate normele juridice dau loc la o acțiune în justiție, în caz de neobservare, dar, pe când, în genere, această acțiune este lasată la discreția (dispoziția) celui interesat, care e liber de a o pune sau nu în mișcare, dimpotrivă, normele penale dau loc la o acțiune publică, ce aparține societații și care se promovează din oficiu, așa că procesul penal este inevitabil. Existența unor cazuri în care acțiunea penală se promovează la plangerea victimei nu ridică acestei acțiuni caracterul de acțiune publică".
Deși materia cauzelor care înlatură răspunderea penală este reglementată în dreptul penal material, ea nu poate fi disociată de mijlocul prin care se realizează tragerea la răspunderea penală, respectiv de acțiunea penală, care iși gasește reglementarea in Codul de procedură penală. Din acest motiv, ele sunt reglementate și în acest din urmă act normativ, sub forma cazurilor care împiedică punerea in mișcare și exercitarea acțiunii penale art. 16 alin. [11 lit. el-h) NCPP.
Pentru a se asigura realizarea funcțiilor dreptului penal, s-a prevăzut în legislația procesual penală obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale [art 7 NCPP), prin care s-a instituit principiul obligativitații răspunderii penale. Din moment ce statul și-a arogat in mod exclusiv dreptul de a pedepsi persoanele care au savarșit infracțiuni, atunci el trebuie sa acțio- neze întotdeauna pentru tragerea la răspundere penală a acestora, neavând în principiu posibilitatea de a aprecia cu privire la îndeplinirea sau neândeplinirea acestei obligații. Altfel, în cazul în care nu ar exista certitudinea tragerii la răspundere penală a persoanelor care au savârșit infracțiuni, membrii societații ar putea fi tentați să comită astfel de fapte pentru a-și îndeplini anumite deziderate, victimele ar putea fi tentate să preia rolul de pedepsire a făptuitorilor ș.a.m.d. Așa cum s-a subliniat de către unul dintre cei mai mari gânditori din istoria dreptului, „una dintre cele mai puternice frâne ale infracțiunilor nu este cruzimea pedepselor, ci inevitabilitatea lor și, prin urmare, vigilenta magistraților și acea severitate a unui judecator neânduplecat, care, pentru a fi o virtute folositoare, trebuie să fie insoțită de o legiuire blanda".
Având în vedere importanța principiului obligativității tragerii la raspundere penală (respectiv obligativitatea aplicării pedepsei), se pune întrebarea: cum ar putea fi justificată existența cauzelor care înlatură raspunderea penală? De ce a înteles legiuitorul să instituie anumite cazuri în care să nu se mai aplice pedeapsa sau să nu se mai execute pedeapsa aplicată, de vreme ce acest lucru contravine unui principiu de bază al dreptului penal?
Răspunsul la aceste întrebari nu a fost ușor de dat și, deși în prezent cauzele care înlătură răspunderea penală există în marea majoritate a legislațiilor, de-a lungul timpului au fost exprimate multe opinii care s-au opus existenței acestora. Cel mai solid argument în favoarea reglementării cauzelor care înlatură răspunderea penală decurge din faptul că scopul aplicării pedepsei nu este doar unui retributiv, de a răsplăti răul produs de infractor in societate {punitur quia peccatum est), ci și unui utilitar, de a împiedica săvârșirea unor alte infracțiuni în societate (punitur ut ne peccetur). Așadar, „a imprima pedepsei numai un caracter retributiv înseamnă a satisface, doar aparent, ideea de justiție; fiindcă, pentru conștiința colectivă, este just ca acela care a greșit să ispășească greșeala, dar, în spiritul acestei conștiințe, ideea de justiție purcede de la credința că ispășirea îndreaptă pe om; deci, în spiritul de dreptate al conștiinței colective, justul este frate bun cu utilul".
Aici trebuie căutat raspunsul la întrebarea: de ce se impune reglementarea cauzelor care înlatură răspunderea penală”, anume în faptul că pot exista situații în care aplicarea sau executarea pedepsei să nu își mai indeplinească acest rol utilitar, de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni? Viața a arătat că pot interveni anumite situații, stări sau împrejurări posterioare săvârșirii infracțiunii sau aplicării pedepsei, care, în interesul societații, determină inutilitatea sau inoportunitatea tragerii la răspundere penală, a executării pedepsei ori a menținerii unor consecințe ale condamnării. Dacă aplicarea sau executarea pedepsei nu iși mai poate îndeplini rolul utilitar, ea nu se mai justifică nici prin prisma rolului său retributiv, deoarece, „chiar atunci când pedeapsa dă satisfacție sentimentului colectiv de dreptate, fundamentul ei rămane tot apărarea socială, fiindcă a respecta sentimentul de dreptate este a apăra insași existența Societații; acolo unde acest sentiment este nesocotit, Societatea ori se dezagreghează, ori reacționează violent contra nedreptății".
0 alta intrebare care se ridica acum cu privire la cauzele care înlatură răspunderea penală este ce au în comun acestea, astfel încât sa se justifice reglementarea lor într-un singur titlu. Se constată că acest titlu conține dispoziții foarte diferite între ele, deoarece, la prima vedere, ar fi greu de găsit elemente comune între amnistie, prescripția răspunderii penale, lipsa și retragerea plangerii prealabile și împacarea. Așa cum s-a subliniat în doctrină, aceste dispoziții legale constituie o autentică unitate în diversitate, dar, surmontând multiplele și variatele distincții dintre instituțiile menționate, legiuitorul a dat prevalență aspectelor comune, privitoare la natura juridică, trăsaturi și efecte, reunindu-le și armonizându-le într-o arhitectură amplă, solidă și coerenta.
În realitate, doar efectele lor justifică reglementarea comună în același titlu al noului Cod penal, având în vedere că aproape toate intervin înainte de condamnarea definitivă a infractorului, fapt ce atrage înlaturarea răspunderii penale. Singura excepție o reprezintă amnistia postcondamnatorie, care este reglementată în același articol cu amnistia antecondamnatorie, deși ea inlatură executarea pedepsei pronunțate, în timp ce, în cazul acesteia din urmă (ca și in cazul tuturor celorlalte cauze care înlatură răspunderea penală, nu se ajunge la aplicarea unei pedepse, deoarece ele intervin anterior condamnării. Celelalte cauze care înlatură executarea pedepsei (grațierea și prescripția executării pedepsei sunt reglementate în noul Cod penal într-un titlu distinct, intitulat „Cauzele care înlatură sau modifică executarea pedepsei” (art 160-164 NCP].
În ciuda efectelor lor comune, fiecare cauză care înlatură răspunderea penală are o rațiune proprie, care justifică reglementarea distinctă.
Amnistia a avut numeroși adversari printre gânditorii politici și juriști, înca din antichitate. Platon considera că aceasta nu era compatibilă cu concepția sa asupra justiției, pe care o vedea intemeiată pe principiile fundamentale ale dreptații și ale binelui general; filozofii stoici considerau că grațierea iartă ceea ce trebuie pedepsit, înteleptul însă nu face nimic care nu trebuie făcut, nici nu omite ceea ce trebuie făcut; Filangieri constată că „orice grație făcută unui infractor e o derogare de la lege; dacă grația e dreaptă, legea e rea; dacă legea e bună, grația e un atentat contra legii; în prima ipoteză trebuie desființată legea, în cea de-a doua, grația”; Beccaria considera că amnistia și grațierea trebuie izgonite dintr-o legislație cuminte, în care pedepsele vor fi blânde și unde justiția se săvârșește cu forme prompte și eficiente; Lombroso a combătut vehement dreptul de clemență, pe care 1-a calificat ca fiind un drept absurd, o rămăsită a concepției vechi, după care justiția este emanația capriciului unui despot, a unui preot sau a furiei populare; Kant considera că pedeapsa este un bine prin ea însăși, care aduce cu sine restabilirea, necesară, a legii înfrante a datoriei, iar din acest motiv ea trebuie executată întotdeauna; R. von Mohl s-a pronunțat împotriva acordării clemenței cu ocazia evenimentelor din viața particulară a suveranului, cum ar fi căsătoria, botezul, aniversarea zilei de naștere sau onomastice, deoarece în acest mod se știrbește autoritatea legilor penale și prestigiul instantelor.
În sfânrșit, vom încheia seria autorilor care se opun clemenței cu cuvintele profesorului I. Tanoviceanu, un alt adversar al dreptului de grade, care nu făcea vreo distincție între amnistie și grațiere: „Mai întai, ne pare incontestabil caeo exagerațiune a se pretinde că dreptul de grație ar fi cea mai frumoasă prerogativă a Suveranului, căci dacă iertarea ar fi cea mai frumoasă prerogativă, lăsarea ca să se execute hotărârile penale ar fi o urâtă faptă a Suveranului, iar osândirea vinovaților un lucru odios. Părerea noastra este că cea mai frumoasă misiune a Suveranului și a judecătorilor este nu iertarea, provocătoarea infracțiunilor, ci dreptatea, adică apărarea societății prin infligerea de suferințe celor răi".
Cu toate acestea, instituția amnistiei și-a găsit și apărători, atat printre gânditori și teoreticieni (Seneca, H. Grotius, Blackstone, Montesquieu, Hegel, F. Helie, R. von Ihering, R. Stammler ș.a.), cât și printre practicieni, fiind reglementată in marea majoritate a legislațiilor.
In doctrină s-a arătat că amnistia poate avea ca justificare, pe de o parte, considerente de politică penală a statului și, pe de altă parte, temeiuri sociale și politice, cum ar fi: a. existența unor motivații politice, economice ori sociale pentru savarșirea unor infracțiuni, cum ar fi revolte populare, revoluții etc.; b) sentimentul general de încredere față de rezultatele dobândite în consolidarea ordinii de stat și de drept, care creează convingerea că funcția reeducativă a pedepsei poate fi indeplinită fără executarea pedepsei; c) amnistia-bilanț sau „linie de adunare”, în cazul infracțiunilor comise într-o epocă de criză socială, politică sau economică, sub influenta situației dificile, iar nu sub imboldul unei perversitați criminale primejdioase; d) amnistia pacifists sau „pentru pacea socială”, destinată să atragă calmarea pasiunilor populare și restabilirea liniștii prin uitarea trecutului; e) amnistia de corectare sau corectivă, acordate înainte de un război, pentru obținerea unor brațe de luptă sau de muncă; f) amnistia „jubiliară”, acordată cu ocazia unor sărbători naționale, religioase, alegeri prezidențiale, desemnarea unui nou cabinet etc.; g) supraaglomerarea locurilor de executare a pedepselor, în statele neconsolidate economic; h} rațiuni umanitare, care nu pot fi suficient fructificate in hotărârea de condamnare, din cauza caracterului abstract al normelor juridice penale; i) corectarea unor erori judiciare; j] rațiuni de stat, când anumite interese ale statului se situează mai presus de obligația sa de tragere la răspundere penală a infractorilor; k) raporturile dintre state, când se amnistiază cetațenii altui stat, în vederea detensionării unor relații internationale.
Toate acestea constituie argumente în favoarea reglementării amnistiei in Codul penal al unui stat democratic, având în vedere că rațiunile menționate sunt mai puternice decât obligativitatea tragerii la raspundere penală a infractorilor. In aceste situații speciale, săvârșirea de infracțiuni nu este considerată ca prezentând un pericol social deosebit sau cei care le-au comis nu apar ca fiind deosebit de periculosi pentru societate și, de aceea, statul poate ierta sau trece cu vederea aceste infracțiuni sau pe autorii lor.
Ba chiar, s-a considerat că, în atare situații și condiții social-politice, renunțarea la aplicarea pedepsei, adică scutirea de raspundere penală, ca și iertarea, in total sau in parte, de executarea pedepsei contribuie prin ele insele la restabilirea ordinii juridice sau la trezirea conștiinței celor ce-au savarșit acele infracțiuni și, prin aceasta, la realizarea pe cale indirectă a scopurilor urmarite prin aplicarea și executarea pedepsei *.
Poate parea discutabil, pentru cei care vad in justiție doar infaptuirea unei dreptați absolute, ca statul sa țină cont de alte aspecte decât de fapta ilicită comisă de infractor, in activitatea de tragere la raspundere penală. Dreptul (inclusiv dreptul penal) nu este insă doar o expresie a dreptații abstracte, și el este menit sa reglementeze relațiile sociale dintre persoane concrete, care sunt mult mai complexe decât ar putea legiuitorul sa cuprindă in niște norme generale de conduită. Pentru aceste motive, este nevoie de reglementarea unor instrumente care sa permită sa se dea relevanță cuvenită unor situații social-politice de genul celor menționate anterior, de care nu se poate face abstracție in activitatea de tragere la raspundere penala.
De vreme ce insăși legea reglementează posibilitatea acordării amnistiei in aceste situații, aceasta instituțe devine un instrument juridic, care ar putea fi aplicat doar cu respectarea strictă a principiului legalitații.
Prescripția a avut, de asemenea, o serie de adversari, care au considerat ca reglementarea acesteia nu-și are nicio justificare, de vreme ce statul are obligatia de a trage la raspundere penală pe toți infractorii.
S-a afirmat că„spectacolul unui infractor care se bucură in pace de fructul infracțiunii sale ocrotit de legile pe care le-a violat este o ispită pentru răufăcători, un obiect de durere pentru oamenii cinstiți, o insultă publică adresată justiției și moralei. Pentru a simți toată absurditatea unei nepedepsiri dobândită printr-o trecere de timp, nu trebuie decât sa presupunem legea concepută in acești termeni: «dar dacă hoțul, ucigașul și nedreptul dobânditor al averii altuia izbutesc sa eludeze in timp de 20 de ani vigilența tribunalelor, abilitatea lor va fi răsplătită, siguranța lor, restabilită și fructul infracțiunii lor, legitimat in mâinile Ior)"1.
Argumente la fel de dure impotriva prescripției raspunderii penale au fost aduse și de catre alți autori, insă cei mai multi și-au indreptat criticile inspre instituția prescripției executării pedepsei, care era tratată impreună cu prescriătia raspunderii penale. S-a aratat in literatura de specialitate ca „prescripțiunea pedepsei are un rezultat deplorabil, acela că aduce inegalitatea intre infractori. Într-adevar, bogatul care a comis un delict va putea foarte ușor sa stea câțiva ani in strainatate, pană când i se va prescrie pedeapsa, pe cand acel care nu are mijloace și nu cunoaște limbi straine nu va putea face acest lucru cu aceeași înlesnire (…). În realitate, nu există nici un cuvânt temeinic care sa îndrituiască această ciudată instituțiune numită prescripțiunea pedepselor, introdusă de penaliști prin o asemanare neinteleaptă cu prescripțiunea din dreptul civil".
În comentariul său la aceste afirmații, profesorul Vintilă Dongoroz susținea că prescripția executării pedepsei nu este o instituțe absurdă, ci doar una prost reglementată, deoarece legea se multumește doar cu faptul că prin trecerea timpului nu se mai impune executarea pedepsei, deoarece nu se mai poate realiza prevenția generală prin aceasta; dar legea nu se mai interesează și de prevenția specială, deoarece nu se întreabă dacă infractorul a dat dovadă de o bună conduită sau dacă, dimpotrivă, acesta a continuat pe calea faradelegilor; din acest motiv, s-a propus ca în legile penale viitoare să se condiționeze efectul extinctiv al prescripției executării pedepsei nu numai de trecerea unei anumite durate de timp, ci și de satisfacerea acelorași condiții de bună conduită ca la reabilitare3. Profesorul a transpus doar parțial această idee, în Codul penal din 1968, deoarece în art. 127 alin. (1) C. pen. 1968 se prevedea că savarșirea din nou a unei infracțiuni întrerupe cursul termenului prescripției executării pedepsei, nefiind însa prevazute și alte condiții de buna conduită ale condamnatului, ca în cazul reabilitării. Noul Cod penal a preluat în aceeași formă această instituțe, deși ar fi de reflectat dacă nu s-ar fi impus în acest caz măcar condiția reparării prejudiciului, atunci când acest lucru ar fi fost posibil, pentru a se institui premisele unei restaurări a ordinii lezate prin infracțiune.
Cu toate aceste critici, prescripția raspunderii penale are mai mulți partizani în rândul doctrinarilor și practicienilor, fiind reglementată în marea majoritate a legislațiilor penale. S-au adus multe argumente în favoarea reglementării acestei instituții, printre care și acela că ideea fundamentală a prescripției nu este aceea de a da o recompensă infractorului care s-a îndreptat, ci aceea de a ușura situația suspecților nevinovați, dănd astfel relevanță prezumției de nevinovație. Prin trecerea timpului, o parte dintre probe dispar, iar, în aceste condiții, cercetarea nu mai poate fi una completă. În acest fel, judecătorii ar putea fi „seduși prin probe numai in aparență complecte, de a pronunța sentințe, care din punct de vedere obiectiv sunt injuste”1. Chiar dacă acest argument nu mai este valabil și în cazul prescripției executării pedepsei, unde probele au fost administrate, iar infractorul a fost condamnat definitiv, există totuși alte rațiuni pentru care pedeapsa aplicată nu se mai impune a fi executată atunci când a trecut o perioadă mai mare de timp de la data condamnării, fără ca aceasta să fie pusă în executare.
În literatura de specialitate au mai fost enumerate ca argumente ale legitimității prescripției raspunderii penale și prescripției executării pedepsei faptul că: „1) după un timp destul de lung, societatea uită infracțiunea sau condamnarea, tulburarea produsă prin infracțiune dispare și astfel nu este util a reânvia trecutul uitat, a deschide rana închisă, căci aceasta este în detrimentul liniștii sociale; 2) lungile privațiuni și suferințe impuse prin exil sau prin frica că va fi prins, precum și remușcările care 1-au agitat pe infractor timp atât de lung echivalează cu pedeapsa (expierea) și astfel ar fi neuman și inoportun a-1 mai pedepsi sau a-1 face să-și execute pedeapsa; 3) despre infractorul, care în cursul unui timp mai lung n-a comis o noua infracțiune, există prezumțiunea amendării, și astfel față de acesta societatea nu mai are nevoie de apărare, – prin urmare, pedepsirea lui este inutilă fi inoportună; 4) prin trecerea unui timp mai lung devine dificilă probațiunea faptei, căci memoria martorilor slăbește, probele dispar sau se spălăcesc și riscul erorilor este mare"2.
Aplicarea și executarea pedepsei trebuie să se facă în vederea atingerii unor scopuri bine definite, care au fost considerate, în general, ca fiind prevenirea savarșirii de noi infracțiuni, de către infractorii trași la raspundere sau de către alte persoane, și restabilirea liniștii sociale și reintegrarea ordinii juridice; or, aplicarea și executarea pedepselor pot conduce la atingerea scopurilor urmărite dacă efectuarea lor are loc în timp util3. Așadar, în viziunea celor mai mulți autori, rațiunea reglementării prescripției răspunderii penale s-ar regăsi în aceea că statul poate decide că nu mai există interes în aplicarea pedepsei, după trecerea unui interval prea mare de timp, întrucat aceasta nu și-ar mai putea atinge scopul sau de prevenție a savarșirii de noi infracțiuni.
Reglementarea completă a instituției prescripției în noul Cod penal cu privire la situațiile și condițiile în care operează asigură o justă funcționare a acestei instituții, cu deplină respectare a legalității și buna aplicare a acestei cauze de înlăturare a răspunderii penale și a consecințelor acesteia. Statul apreciază prin lege că, în cazul în care nu va reuși să tragă la raspundere penală un infractor, într-o anumită perioadă de timp, atunci va renunța la aceasta.
Lipsa plângerii prealabile și retragerea plângerii prealabile își găsesc rațiunea, de cauze care înlătură răspunderea penală, tot în considerente social-politice și de politică penală a statului. In vechiul Cod penal, aceste doua cauze de înlaturare a răspunderii penale erau reglementate împreună, deoarece ele au aceeași ratiune. Deși noul Cod penal le reglementează în doua articole distincte, considerându-le cauze diferite de înlaturare a răspunderii penale, ele vor fi tratate împreuna în acest capital, având în vedere justificarea comună a acestora.
Ca și în cazul celorlalte cauze care înlatură răspunderea penală, lipsa plângerii prealabile și retragerea acesteia au suscitat critici in literatura de specialitate, deoarece pot conduce în fapt la neaplicarea pedepselor persoanelor vinovate de savârșirea unor infracțiuni. Criticile aduse acestei instituii sunt, în general, criticile care s-au adus sistemului procesual care condiționează declan- șarea procesului penal de formularea unei acțiuni de catre o persoană privată, care au funcționat de-a lungul timpului în special în cadrul sistemelor procesuale adversiale. Pe masură ce interesul colectiv a început să primeze față de interesul individual al persoanei vătămate, acest lucru a condus la soluția ca, pe lângă victima direct lezată prin fapta ilicită (acuzarea privată], să dobân- dească dreptul de a acuza și alte persoane, în numele comunității (acuzarea populară). Cum nici acest sistem nu s-a dovedit a fi destul de eficient, s-a adoptat un alt sistem, constând în acuzarea prin intermediul unui organ al statului special înființat, respectiv Ministerul Public (acuzarea din oficiu). Superioritatea sistemului acuzării din oficiu, prin intermediul unui organ specializat, rezultă din aceea că, în dreptul englez, care a păstrat sistemul acuzării populare, printr-o ficțiune foarte originală, organele de poliție acționează în calitate de indivizi, de cetățeni, așa cum orice cetățean ar putea să o faca, iar nu în calitate de reprezentanți ai statului, poliția fiind pur și simplu platită pentru ceea ce orice cetățean ar putea face cu titlu de datorie civică.
Așadar, introducerea principiului oficialității în procesul penal a avut loc mai târziu, cu scopul de a asigura o deplină aplicare a principiului legalității. Ideea de bază așa era aceea că, de vreme ce s-a comis o infracțiune, încălcându-se legea, este absolut necesară declanșarea din oficiu a acțiunii penale, pentru a se impune întotdeauna persoanelor vinovate suportarea consecințelor acestei încalcari. „Din moment ce legea penală a fost violată, în mod imperativ, din oficiu trebuie promovată și dusă până la sfarșit, în perfectă conformitate cu toate normele pozitive de procedură penală, activitatea menită a realiza justiția represivă”.
Lăsarea tragerii la raspundere penală la latitudinea persoanei vătămate nu ar mai fi de natură să asigure înfaptuirea justitiei represive in toate cazurile în care s-a încalcat legea penală. În primul rând, persoana vătămată poate să rămână în pasivitate din considerente străine de realizarea înfăptuirii justiției penale, cum ar fi teama de represalii din partea infractorului, santajare, corpere etc. În al doilea rând, lăsarea tragerii la raspundere penală pe seama exclusivă a acesteia nu este de natură să asigure o deplină egalitate a cetățenilor în fața legii, având în vedere că infractori care au comis aceleași fapte sunt tratați diferit, după cum persoana vătămată formulează sau nu plângere prealabilă împotriva acestora.
Cu toate acestea, există multe argumente în favoarea instituirii unor excepții de la principiul oficialitătii tragerii la răspundere penală, când se impune ca acțiunea penală să nu fie pornită sau exercitată decât cu acordul persoanei vătămate.
Sunt totuși fapte incriminate de legea penală care prezintă un grad redus de pericol social, prin aceea că ele nu au acea rezonanță socială care să impună neaparat aplicarea de sancțiuni penale; apoi, sunt alte fapte care se petrec, de regulă, în cercul mai restrâns al anumitor grupuri sociale, cu o rezonanță mai mult individuală decat socială, când este mai potrivit ca societatea să renunțe la tragerea la raspundere penală a infractorilor, dacă cei individual lezați nu cred ca e cazul să sesizeze organele penale2. Așa se întâmplă, de exemplu, în situaăia unui furt comis între rude sau de către persoane care locuiesc împreună, când rezonanța socială a faptei este una redusă, iar intervenția din oficiu a organelor judiciare poate să constituie o piedică în calea reinstaurării păcii sociale, dacă s-ar face împotriva voinței persoanei vătămate.
În cazul altor infracțiuni, punerea în mișcare a procesului penal sau dezbaterile din proces ar putea uneori arunca o lumină defavorabilă asupra parții vătămate, în special infracțiunile care se referă la viața personală a acesteia (violarea secretului corespondenței sau a secretului profesional], sau ar putea determina persoana vătămată să retrăiască momentele comiterii infracțiunii asupra ei, ceea ce ar echivala cu o revictimizare a acesteia (infracțiunea de viol]. În aceste cazuri, statul a considerat că e mai bine să lase persoanei vătămate opțiunea de a alege daca își asumă aceste consecințe ale procesului penal, tot în interesul unei mai bune restaurări a ordinii sociale.
Alte înfracțiuni ocrotesc valori sociale care se referă la drepturi subiective nepatrimoniale atât de intim legate de persoana fizică încât doar ea poate aprecia în ce măsură acestea îi sunt lezate (onoarea, demnitatea, libertatea psihica)1.
Toate aceste infracțiuni au totuși o trăsătură comună, și anume că, în cazul lor, interesul ocrotirii persoanelor particulare devine, în raport de consecințele infracțiunii, înteres social; nu este vorba de o subordonare a interesului întregii societați față de interesul particular, ci de faptul ca între interesul personal legal al unei persoane într-o cauză determinate și interesul general există o strânsă legătură, îmbinare; în fond, interesul societății este și acela al protejării relațiilor de familie, al vieții private a persoanei, al reducerii cauzelor penale de mai mica însemnătate de pe rolul instanțelor de judecată etc.2.
În afara acestor considerente social-politice, implicarea mai activă a persoanei vătămate în procesul penal poate fi privită și din perspectiva tendinței actuale de „privatizare” a procesului penal, aspect care preocupă tot mai mult statele moderne și instituțiile europene. În procesul penal tradițional, victima infracțiunii nu are decat un rol de „martor" (e adevărat, cu statut special), deoarece pornirea și exercitarea acțiunii penale sunt considerate atribute exclusive ale statului, având în vedere că raportul juridic penal de conflict, care ia naștere prin savarșirea infracțiunii, privește doar statul și pe infractor. Sub influența studiilor moderne de victimologie, s-a pus tot mai mult problema implicării persoanei vătămate în procesul penal, acordându-i-se acesteia drepturi care în mod tradițional îi erau refuzate (de exemplu, dreptul de a propune probe, de a declara cale de atac cu privire la modul de soluționare a acțiunii penale etc.). Așa se explică recomandarea Consiliului Europei de a se extinde instituția plângerii prealabile, ca o cale spre o justiție retributiv-restitutivă3. 0 justiție exclusiv retributivă, care pune accentul doar pe sancționarea infractorului, nu este de natură sa împace corespunzator toate persoanele interesate în desfașurarea procesului penal, în special, persoanele vătămate, și din acest motiv ea trebuie completată cu elemente de justiție restitutivă, care sa-i asigure acesteia din urma o minima reparatie.
Împăcarea este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei pentru care se aplică în mare parte ceea ce s-a afirmat anterior în cazul lipsei plangerii prealabile și retragerii acesteia. Deși este reglementată distinct de celelalte doua cauze care înlatură caracterul penal al faptei, rațiunea ei este oarecum asemănătoare, fiind legată tot de existența unor considerații social-politice și de o plitică penală care împun ca, în anumite cazuri, persoana vătaămată să decidă dacă se pune capăt acțiunii penale pornite Împotriva infractorului.
Spre deosebire de rațiunile care au justificat această instituție în vechiul Cod penal, care erau identice cu cele privind plângerea prealabilă, întrucat și infracțiunile pentru care era posibilă împacarea parților erau în general aceleași cu cele în care era posibilă lipsa sau retragerea plangerii prealabile, în noul Cod penal, acestea au note particulare. Astfel, se constată că nu mai există o suprapunere între infracțiunile urmarite la plângerea prealabilă și cele la care împăcarea împiedică exercitarea acțiunii penale, aceasta din urmă fiind posibilă doar in cazul unor infracțiuni contra patrimoniului, cum ar fi furtul, înșelăciunea, înșelaciunea privind asigurarile ș.a.). Aceste infracțiuni contra patrimoniului nu pot fi considerate ca fiind unele lipsite de gravitate, ca să se poată susține ca statul i-a cedat persoanei vătămate dreptul de a decide cu privire la punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale față de infractor, cum se susține în general cu privire la infracțiunile urmărite la plângerea prealabilă. Dimpotrivă, statul are un interes în tragerea la raspundere penală a autorilor acestor infracțiuni, fapt rezultat din aceea că în cazul lor acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. De asemenea, statul are un interes și în pedepsirea autorilor acestor infracțiuni, avand în vedere răspândirea lor pe teritoriul tării noastre și necesitatea prevenirii savarșirii de noi astfel de infracțiuni.
Se pune atunci întrebarea: care să fie rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut împăcarea, că si cauză care înlătură răspunderea penală în cazul acestor infracțiuni? Având în vedere caracterul lor comun, de infracțiuni contra patrimoniului, considerăm că rațiunea legiuitorului a fast aceea de a încuraja repararea prejudiciului persoanelor vătămate de către infractori. Stiind ca în felul acesta vor reuși să scape de aplicarea pedepsei pentru infracțiunea savarșită, făptuitorii vor fi interesați să repare prejudiciul produs prin comiterea acestor infracțiuni contra patrimoniului.
Este justă o astfel de soluție a legiuitorului nostru? Nu s-ar putea ajunge în felul acesta la încurajarea savarșirii de infracțiuni contră patrimoniului, de vreme ce făptuitorii vor ști că dacă vor fi prinși nu risca nimic, deoarece pot să evite răspunderea penală prin repararea prejudiciului? Este adevărat că pe parțile civile le interesează în primul rand repararea prejudiciului și vor fi ușor dispuse să se impace cu făptuitorii în schimbul reparării prejudiciului, dar statul trebuie sa fie interesat în primul rând de prevenirea savarșirii de noi infracțiuni. Foarte puține vor fi persoanele vătămate care vor prefera să opteze pentru tragerea la raspundere penală a infracțorilor, în locul recuperării prejudiciului. Astfel, este posibil ca în final să se ajungă ca doar infractorii saraci, care nu vor avea posibilitatea sa repare prejudiciul produs, să raspundă pentru infracțiunile comise, în timp ce restul vor scăpa de rigorile legii, prin „cumpărarea" bună- voinței persoanelor vătămate. Acesta poate conduce la o încălcare a principiului egalității în fața Iegii, de vreme ce persoane care au comis același gen de infracțiuni vor primi un tratament diferit
Acestor critici li s-ar putea raspunde că instituția împăcării nu este condiționată de repararea prejudiciului de către inculpat, ci de întelegerea dintre persoana vatămată și infractor, care poate avea la bază și alte considerente. În plus, aceasta este de natură să conducă la întărirea elementelor de justiție restitutivă, avand în vedere că persoana vătămată este cea care trebuie să aibă rolul hotărator în activitatea de tragere la răspundere penală pentru aceste infracțiuni. Împăcarea părților este una dintre cele mai vechi forme de înfăptuire a justiției, având în vedere că din timpuri străvechi puterea publică a impus membrilor grupului social obligația că părțile să încerce mai întâi să ajungă la împăcare și numai în cazul când nu reușeau să se împace le era permis să recurgă la legea talionului (e adevărat că obligația era limitată doar la o încercare de împăcare, nu și la condițiile acesteia); și la vechii români furtul era considerat ca un delict privat, fiind urmarit doar la initiativa celui păgubit prin sustragere (cuius interfuit non subripi, es actonemfurti habet).
În sfârșit, înțelepciunea populară, reflectată în proverbul „mai bine o învoială strâmbă, decat o judecată dreaptăa”, pare să fie în sensul restabilirii păcii sociale mai degrabă printr-o soluție amiabilă, decât prin aplicarea strictă a Iegii penale.
3. Prezentarea comparativă a cauzelor care înlatură răspunderea penală în noul Cod penal și în legislațiile anterioare.
Elemente de drept comparat
Noul Cod penal păstrează tradiția Codurilor penale din 1936 și din 1968, care considerau cauzele care înlătură răspunderea penală ca fiind instituții de drept penal material. Această formulă nu este însa adoptată de toate legislațiile din dreptul comparat, ea nefiind îmbratișată nici de primul nostru Cod penal, din 1864. Acesta din urmă nu reglementa în conținutul său niciuna dintre instituțiile prescripției răspunderii penale sau a executării pedepsei, amnistiei, grațierii, sau plângerii prealabile, toate fiind reglementate în Codul de procedură penală, deoarece erau considerate cauze care împiedică exercitarea acțiunii penale. Faptul a fost considerat ca firesc, dacă avem în vedere că opera legislativă a epocii a fost puternic influențată de legislația franceză, unde prescripția acțiunii publice și celelalte cauze erau, ca și în prezent, tratate ca instituții de drept procesual (art 635-643).
Doctrina vremii nu era însă de acord cu acest lucru, considerând că „legiuitorul tratează această materie în proc. pen., i
însa ea, fiind o materie de fond, iar nu de formă, care face parte din dreptul material, iar nu cel formal, e mai logic că sa fie tratată, cum fac unii autori francezi, în codicele penal. Dealmintrelea, prescripțiunea civilă se găsește în codicele civil, iar în Italia prescripțiunea pedepselor e tratată de legiuitor în codicele penal''1.
Reforma legislativă în materie penală din anul 1936 a adus o schimbare de optică în materia cauzelor care înlatură raspunderea penală, prin introducerea reglementării lor în Codul penal și tratarea institutților ca fiind de drept material. Explicația modificarii de tratament juridic în această materie se regasește în faptul că reforma legislativă penală din 1936 a fost marcată, de aceastădată, de influența Codului penal italian din 1930, unde cauzele care înlatură raspunderea penală erau tratate ca fiind de drept material2.
Problema apartenenței cauzelor care înlătură răspunderea penală la dreptul penal material sau la dreptul procesual penal nu este una lipsită de importanță în prezent, deoarece de aceasta calificare depinde modul în care se va aplica în cazul lor legea în timp. Dacă vor fi considerate ca aparținand dreptului penal material, aplicarea legii țn timp țn cazul modificării acestor institute se va supune principiului aplicării legii penale mai favorabile, în timp dace vor fi considerate ca aparținand dreptului procesual penal, aplicarea legii în timp va fi supusă principiului imediate aplicări a legii de procedură.
Nu cu mult timp în urmă a fost dezbătută această problemă în mediul nostru juridic, în legătură cu modul în care trebuie aplicate în timp Legea nr. 27/20123, care a modificat textul din art. 121 alin. (2) $i (3) C. pen. 1968 [precum și textul art. 153 alin. (2] §i (3] NCP, care nu intrase în vigoare la acea dateă, în sensul că, pe de o parte, s-au declarat imprescriptibile infracțiunile de omor și infracțiunile praeterintenționate care au avut ca urmare moartea victimei, iar, pe de altă parte, s-a extins aplicabilitatea noilor dispoziții și la prescripțiile aflate țn curs la acel moment.
Deși această chestiune va fi reluată într-un capital ulterior, trebuie menționat aici că ea nu pare a fi definitiv clarificată în sistemul nostru de drept, de vreme ce Curtea Constituțională a validat această modificare legislativă, declarând constituțional textul care prevedea că sunt imprescriptibile și infracțiunile comise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012 pentru care nu se împlinise încă termenul de prescripție. În cazul în care instituția prescripției răspunderii penale ar fi fost considerate ca aparținând dreptului procesual penal, o astfel de soluție ar fi fost perfect justificată, deoarece legea procesual penală cere imediat aplicare. Astfel, dacă s-ar considera că prescripția răspunderii penale privește în realitate prescripția acțiunii penale (ca în dreptul francez), majorarea termenelor de prescripție a raspunderii penale sau declararea ca imprescriptibile a unor infracțiuni s-ar putea aplica fară probleme și faptelor comise anterior intrării în vigoare a noii legi, pentru care nu se împlinise încă termenul de prescripție, asa cum a motivat Curtea Constituțională Dacă însă această instituție este considerată una de drept material sau cel puțin una mixtă, de drept material și de drept procesual, atunci ea trebuie supusă principiului aplicării legii penale mai favorabile.
In plus, confuzia este menținută și de faptul că aceleași cauze care înlătură raspunderea penală se regăsesc enumerate și printre cauzele care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, din art. 16 NCPP.
în literatura de specialitate din țara noastră s-a considerat, în general, că am fi în prezența unor instituții de drept penal material, susținându-se că „multă vreme, aceste cauze au fost așezate și tratate în cadrul legilor de procedură penală; astăzi, toată lumea este de acord că ele aparțin dreptului penal substanțial (C. pen. olandez din 1881; C. pen. Italian din 1930; C. pen. spaniol din 1928; C. pen. danez din 1930; C. pen. Elvețian din 1937 etc.]"1, într-o altă lucrare, elaborată sub imperiul Codului penal din 1864 se arată că „stingerea acțiunii penale este o materie care aparține procedurii penale (sistemul codurilor francez, belgian, român, aplicat și de anteproiectul român), și astfel tratarea ei are loc în lucrare de procedură penală, dar fiindcă în legiuirea maghiară această materie este reglementată în Codul penal și deoarece cauzele de stingere sunt în mare parte comune pentru acțiune și pedeapsă, în cadrul stingerii pedepsei vom vorbi, în linii generale, și despre stingerea acțiunei penale’’2. Așadar, modelul legiuitorului nostru din 1936 (transmis Codurilor penale ulterioare), privind reglementarea în Codul penal a cauzelor care înlatură raspunderea penală, se pare ca 1-a constituit, pe langă Codul penal italian, și legea penala maghiară, care s-a aplicat pe teritoriul Transilvaniei înainte de 1918.
0 altă problemă care a fost reglementată diferit în codurile noastre penale se referă la denumirea și conținutul cauzelor care înlătură raspunderea penală.
În Codul penal din 1936 erau reglementate în Titlul X, intitulat „Stingerea incriminării, executării pedepsei și a incapacităților ce decurg din condamnare”, următoarele cauze: moartea, prescripția, amnistia, grațierea, împăcarea părților și reabilitarea.
Ulterior, în Codul penal din 1968, nu a mai fost reglementată printre aceste cauze și moartea învinuitului sau inculpatului, considerandu-se că în acest caz nu poate fi vorba de o înlaturare a răspunderii penale, fiindcă înlăturarea presupune ceva ce există și este dat la o parte; or, răspunderea penală neputând avea ca subiect decât o persoană în viață, nu se poate vorbi de înlăturarea răspunderii unui mort.
Dacă sub aspectul pedepsei cu închisoarea nu se pune nicio problemă, fiind clar că aceasta nu poate fi aplicată sau executată de către succesori, sub aspectul pedepsei amenzii sau a altor sancțiuni de drept penal, lucrurile nu mai sunt la fel de simple. De pildă, în Codul penal din 1936 se reglementa explicit, în art. 163 alin. (2], că dreptul de a confisca obiectele supuse măsurii confiscării speciale nu încetează prin moartea învinuitului, chiar dacă încetarea din viată a avut loc înainte de condamnare. Așadar, moartea inculpatului împiedică aplicarea unei pedepse, dar nu și a măsurii de siguranță a confiscării speciale. În doctrină s-a subliniat că, spre deosebire de pedeapsa amenzii, măsura de siguranță a confiscării speciale opereaza în rem, urmărind bunul, chiar dacă acesta trece în patrimoniul altei persoane, și de aceea, în majoritatea sistemelor penale europene se admite confiscarea bunului chiar după decesul infractorului.
Această problemă nu a fost reglementată nici în vechiul Cod penal (și nici în noul Cod penal), însa practica judiciară a statuat, în conformitate cu acest principiu, că în acest caz se poate lua masura de siguranță a confiscării speciale, chiar dacă inculpatul a decedat. Dacă în ceea ce privește confiscarea bunului s-ar putea argumenta o solutie pozitivă, atunci când bunul nu se mai gasește și s-ar impune confiscarea prin echivalent, lucrurile se complică și mai mult. Într-o opinie se sustine că, în acest caz, moștenitorii inculpatului decedat ar putea fi obligați la plata echivalentului bunului, doar în limita activului succesoral, indiferent de modalitatea de acceptare a succesiunii, iar, într-o alta opinie, se consideră că o confiscare prin echivalent de la moștenitori este greu de conciliat cu caracterul personal al răspunderii penale, atâta timp cât nu se poate stabili că echivalentul bunului se află în masa succesorală. Acestea sunt doar câteva argumente pentru care s-ar putea pune în discutie existenta unei alte cauze care înlatură răspunderea penală, chiar dacă nereglementată explicit, anume moartea inculpatului. Dacă s-ar considera că în realitate și moartea este o cauză care înlatură răspunderea penală, așa cum era reglementată în Codul penal din 1936, atunci nu ar mai fi nicio problemă cu aplicarea măsurii de siguranță a confiscării, deoarece aceasta poate fi dispusă chiar dacă nu se dispune condamnarea inculpatului, pentru că a intervenit o cauză care înlatura răspunderea penală.
In legislațiile penale anterioare, ca și in dreptul comparat, au fost reglementate laolaltă cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării, fară a se face o distincție strictă între acestea. De pildă, au fost reglementate împreună amnistia și grațierea, deși prima este o cauză care înlatură răspunderea penală, în timp ce a doua este o cauză care înlătură cons cințele condamnării. De asemenea, în Codul penal anterior au fost reglementate împreună prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei, deși prima este o cauză care înlătură răspunderea penală, în timp ce a doua, o cauză care înlătură consecințele condamnării. În ceea ce privește instituția reabilitării, aceasta era considerată o cauză care înlătură consecințele condamnării, intervenita după executarea pedepsei aplicate.
În noul Cod penal s-a fpcut o distincșie între „cauzele care înlătură răspunderea penală" (amnistia, prescripția răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile și împăcarea), „cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei" (grațierea și prescripția executării pedepsei] și „cauzele care înlătură consecințele condamnării” (reabilitarea), fund reglementate în trei titluri distincte.
Există însă și argumente împotriva acestei soluții a legiuitorului noului Cod penal, de separare strictă a celor trei categorii de cauze, deoarece cauzele care înlătură răspunderea penala (amnistia, prescripția răspunderii penale etc.] înlăturăa, totodată, și executarea pedepsei și consecințele condamnării. De asemenea, între aceste categorii de cauze nu există diferențe de substanță, ci doar cu privire la momentul în care intervin.
Ca este așa rezultă din faptul că în randul cauzelor care înlătură raspunderea penală (art. 152 NCP] este reglementată și amnistia postcondamnatorie, desi aceasta nu înlătură răspunderea penală, de vreme ce intervine după ramânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Așa cum prevede și textul din art. 152 alin. (1] teza a Il-a NCP, dacș intervine dupș condamnare, amnistia înlătură executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecinte ale condamnării. S-a susținut că legiuitorul a sacrificat însa sistematizarea în favoarea reglementării unitare a amnistiei, cu toate că efectele ei sunt diferite, după cum amnistia este antecondamnatorie sau postcondamnatorie *.
Este totuși o diferentă de substantă între amnistia postcondamnatorie, pe de o parte, și grațiere și prescripția executării pedepsei, pe de altăa parte, care ar justifica această diferentă de tratament a acestor instituții. Amnistia postcondamnatorie înlătură nu doar executarea pedepsei principale, așa cum se întâmplă în cazul grațierii sau a prescripției executării pedepsei, ci și executarea pedepselor complementare și a celorlalte consecințe ale condamnării. În cazul amnistiei, inculpatul este considerat că nu a savarșit infracțiunea, pe când în cazul grațierii sau a prescripției executării pedepsei, se va considera doar că acesta a executat pedeapsa principală sau o parte din aceasta.
0 altă discuție se poate purta cu privire la reglementarea amnistiei în Codul penal din 1936, care prevedea în art. 172 alin. (4) că „amnistia nu se poate acorda decât pentru infracțiunile politice”. Această limitare a suscitat discuții printre juriștii vremii, considerându-se chiar, în cadrul dezbaterilor parlamentare de la momentul adoptării Codului, că excluderea infracțiunilor de drept comun de la posibilitatea acordării amnistiei ar fi neconstituțională. Ulterior, a dispărut din legislație conceptul de „infracțiune politică”, care nu a mai fost reglementată explicit, deși nu se poate spune că nu au mai existat în perioada urmatoare condamnări pentru infracțiuni care s-ar fi înscris în această categorie. Având în vedere lipsa unei reglementări explicite a acestei categorii de infracțiuni, în Codul penal din 1968 nu s-a mai limitat domeniul de aplicare a amnistiei doar la infracțiunile politice, fiind posibilă amnistierea oricărei infracțiuni.
Reglementarea din Codul penal din 1936 avea totuși o rațiune în faptul că instituția amnistiei era adoptată în special în legatură cu comiterea de infracțiuni în perioade de framântări politice sau sociale, fapt ce justifică „uitarea” lor, pentru instituirea păcii sociale.
Capitolul II
I.Descrierea instituției cauzelor care înlătură raspunderea penală
Amnistia
1.Concept Definirea instituției
«
Etimologia termenului „amnistie’’, care iși are radăcina comună cu termenul de origine grecească „amnezie”, relevă natura juridică a acestei instituții. Ea reprezintă de fapt o „uitare”, pe care societatea o așterne peste infracțiunile savarșite într-un anumit context social-politic. De aici este ușor a extrage caracteristicile prin care se definește amnistia, care a fost definită ca fiind un act al puterii de stat, o masură luată pe cale de lege, prin care, motivat de anumite considerații social-politice și de politică penală, se înlătură raspunderea penală pentru anumite infracțiuni savârșite.
Așa cum s-a arătat însa în literatură de specialitate, în realitate, amnistia este o uitare convențională, fictivă, iar nu o uitare reală, fiindcă, din punct de vedere logic, faptele cu adevărat uitate nu mai pot fi declarate și formal uitate; că nu este o uitare reală, ci convențională, rezultă .și din împrejurarea că faptele declarate uitate prin amnistie continuă a fi cercetate și judecate de instanțele judiciare, în vederea stabilirii consecințelor lor civile.
2.Delimitări terminologice. Natură juridică
Deși este definită ca fiind un act al puterii de stat, amnistia constituie pentru raportul juridic penal de conflict nascut prin savarșirea infracțiunii amnistiate o faptă juridică, în sens material, deoarece prin intervenția sa conduce la stingerea acestuia. În consecință, ca si celelalte cauze care înlătură raspunderea penală, amnistia este considerată în general o faptă juridică extinctivă.
Din perspectiva modului de adoptare a amnistiei, aceasta are loc printr-un act normativ al legiuitorului, fiind atributul exclusiv al acesteia. Adoptarea actului de amnistie nu a fost tot timpul un atribut exclusiv al puterii legiuitoar find sisteme de drept în care această atribuție aparține puterii executive. În Codul nostru penal din 1936, amnistia putea fi adoptată de rege.
În favoarea acordării dreptului de amnistie puterii legislative principalul argument adus este acela că, de vreme ce prin amnistie se lasă fără efect o lege penală, tot legiuitorul trebuie să fie cel care decide acest lucru, facandu-se o analogie cu dezincriminarea. S-a mai susținut că amnistia se adoptă pe considerente sociale, iar organul care reprezintă cel mai bine voința cetățenilor și opinia publică este legiuitorul. Cu toate acestea, au fost aduse o serie de argu- mente și în favoarea acordării dreptului de amnistie puterii executive, deoarece „amnistia, care trebuie sa aducă pace, linișe, prin discuțiunile publice lungi din parlament, ațâța pasiunile, înveninează raporturile dintre partide, pierde din prestigiu și nu poate produce efectele dorite (…). Ea este un act politic, de guvernământ, de apreciere, de oportunitate în executarea legilor (…). Pentru parlament, în locul generozitații naturale și indulgenței colective, mobilul principal al acordării amnistiei foarte adeseori sunt preocupațiuni electorale secrete. Deputații care au profitat, în ce privește mandatele, de infracțiunile lectorilor lor simt obligațiunea de a face ca aceștia să fie scutiți de consecințele acelora. Facând abstracție de aceste cazuri, prin amnistie, deputații iși dobândesc electori și votanți devotați pentru alegerile de mâine”.
Amnistia se referă la infracțiunile comise în anumite circumstante, find, de regulă, o cauză reală de înlăturare a raspunderii penale, fără a avea în vedere persoana infractorului. Așadar, amnistia produce, de regulă, efecte in rem, față de toți participanții la savârșirea infracțiunilor amnistiate, find acordată impersonal.
De la această regulă se admit însă și excepții, când legiuitorul poate condiționa acordarea amnistiei de anumite circumstante de ordin personal ale infractorului (de exemplu, lipsa antecedentelor penale ale infractorului, vârsta acestuia, o anumită calitate asa, o anumită atitudine etc.), dobândind astfel un caracter mixt. În doctrină s-a dat denumirea de „grație amnistiantă" acestui gen de amnistie.
Din textul de la art. 152 alin. (1) NCP se poate deduce o clasificare a amnistiei, în functie de momentul în care aceasta intervine, în amnistie antecondamnatorie, care mai este denumită și proprie, deoarece se acordă înainte de a interveni o condamnare definitivă pentru înfracțiunea respectivă, și amnistie postcondamnatorie, denumită și improprie, deoarece este acordată după intervenirea unei condamnări definitive în cauză. Aceasta din urmă este considerată improprie, deoarece, în doctrina veche, s-a susținut că amnistia nu poate produce efecte cu privire la infractiunile pentru care s-au pronunțat
hotărâri definitive de condamnare, întrucat s-ar încălca autoritatea de lucru judecat și principiul separației puterilor în stat.
Cu toate acestea, a triumfat în doctrina și legislația noastră punctul de vedere contrar, potrivit caruia amnistia iși produce efecte asupra tuturor faptelor amnistiate, chiar daca la data apariției legii ele erau judecate definitiv, pentru urmatoarele motive: „I. Puterea legii este absolută. Ea poate face orice; II. Funcțiunea justiției nu se desăvârșește și nici nu se epuizeaza în pronunțarea hotărârii irevocabile, și de-abia la expirarea execuțiunei penitenciare, ceea ce înseamnă că procesul penal – în sensul larg al cuvântului – nefiind terminat, faptul nu a intrat în sfera exclusivă a puterii judecatorești, deci nu se violează principiul separației puterilor în Stat; și III. Principiul penal nula poena sine lege este valabil până la execuțiunea pedepsei, pentru că și executarea pedepselor se face tot în baza legii penale, ori legea, încetand de a mai produce efecte pentru faptele amnistiate, aceste fapte, după cum nu mai pot fi urmarite, instruite sau judecate, tot așa să nu mai poată fi nici executate, cand au fost sancționate cu pedepse în curs de execuțiune efectivă sau eventuală, pentru că și pentru ele legea de incriminare penală a încetat de a mai exista, prin puterea legii de discriminare (dezincriminare – p.n., C.G.), numită lege de amnistie”.
Cele mai importante argumente constau însa în necesitatea asigurarii unei echitați între persoanele care au comis aceleagi infracțiuni, indiferent dacă pentru unele hotărârea de condamnare a ramas definitivă inainte de adoptarea legii de amnistie, iar pentru altele, după această dată. De cele mai multe ori, momentul rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare nu ține de inculpat și ar fi injust ca acesta să atragă consecințe diferite asupra situației celor doua persoane.
3. Dezvoltarea regulilor generate care delimitează instituția amnistiei și a excepțiilor de la acestea
Efectele amnistiei
Noul Cod penal reglementează în art. 152 doar efectele amnistiei, deoarece acestea sunt cele mai relevante, în ceea ce privește caracterizarea instituției. Efectul comun, atat al amnistiei antecondamnatorii, cât și al celei postcondamnatorii, este înlăturarea raspunderii penale pentru infracțiunea savarșita. Faptul că pentru amnistia postcondamnatorie legiuitorul a menționat explicit în art 152 alin. (1) teza a Il-a NCP că ea înlătură și executarea pedepsei pronunațe, precum și celelalte consecințe ale condamnării, nu conduce la concluzia că aceasta nu ar înlătura răspunderea penală. Chiar dacă s-a stabilit existența răspunderii penale printr-o hotărâre definitivă de condamnare, aceasta tot va fi înlăturată, ca efect al amnistiei infracțiunii, iar înlăturarea executării pedepsei pronunțate și a celorlalte consecințe ale condamnării reprezintă tocmai consecința acestei înlăturări a răspunderii penale.
Amnistia are, în principiu, efecte in rem privind infracțiunea comisă și aplicându-se tuturor participanților la aceasta. Atunci când are caracter mixt, in rem și in personam, aplicarea legii de amnistie fiind condiționată și de îndeplinirea unor condiții privitoare la persoana suspecților sau inculpaților, efectele amnistiei se vor produce numai cu privire la acei participanți care îndeplinesc condițiile prevăzute de legea de amnistie.
Incidența amnistiei poate fi condiționată de maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunile comise, caz în care se va avea în vedere maximul special al pedepsei prevăzut de legea în vigoare în momentul săvârșirii faptei; de asemenea, se va avea în vedere maximul special prevăzut pentru infracțiunea fapt consumat, și nu maximul special prevăzut pentru infracțiunea fapt tentat; în acest caz, este posibil ca anumite forme calificate sau agravate ale infracțiunii-tip, care sunt sancționate cu o pedeapsă al cărei maxim este mai mare decât cel indicat în legea de amnistie, să fie exceptate de la amnistiere; circumstanțele atenuante sau agravante nu au însă efect asupra determinării infracțiunilor amnistiate.
De menționat este că amnistia nu se extinde asupra favorizatorilor sau tăinuitorilor ori omisiunii denunțării, decât dacă aceste infracțiuni sunt prevăzute în mod expres în actul de clemență.
0 problema care se ridică este aceea că în cazul amnistiei antecon-damnatorii, neavând o hotărâre definitivă de condamnare a infractorului, nu s-ar putea susține cu certitudine că acesta ar fi săvârșit infracțiunea, fără a se aduce atingere prezumției de nevinovăție. în aceste condiții, se pune întrebarea: cum se poate împăca efectul obligatoriu al înlăturării răspunderii penale în cazul amnistiei cu prezumția de nevinovăție? Amnistia produce efecte obligatorii, neputând fi refuzată de cel căruia îi este aplicabilă, iar dacă urmărire» penală sau cercetarea judecătorească nu sunt complete, prin aplicarea efectelor amnistiei și încetarea procesului penal, se consideră că suspectul sau inculpatul a săvârșit infracțiunea respectivă. Din acest motiv, în literatura de specialitate s-a afirmat că aplicarea actului de clemență în aceste cazuri se întemeiază prezumția existenței infracțiunii, iar prezumția constituțională de nevinovăție se transformă într-o autentică prezumție de vinovăție.
Pentru a înlătura acest neajuns major, art 18 NCPP a prevăzut dreptul suspectului sau inculpatului ca, în caz de amnistie, să poată cere continuarea procesului penal pentru a obține restabilirea adevărului, în vederea obținerii unei soluții care să-i ateste nevinovăția. Această soluție se întemeiază pe respectarea principiului aflării adevărului, însă, în cazul în care se va stabili în final vinovăția suspectului sau inculpatului, va opera efectul amnistiei de înlăturare a răspunderii penale. Poate că această problemă ar fi trebuit rezolvată prin acordarea posibilități suspectului sau inculpatului de a refuza amnistia, astfel încât procesul penal să fie desfășurat în vederea îndeplinirii rolului său de a trage la răspundere persoanele vinovate de săvârșirea infracțiunilor sau de stabilire a nevinovăției acestora. Dacă suspectul sau inculpatul nu solicită continuarea procesului penal, acest lucru se consideră o recunoaștere a vinovăției sale cu privire la săvârșirea infracțiunii amnistiate, fapt ce permite statului să considere săvârșită infracțiunea respectivă. Recunoașterea tacită a săvârșirii infracțiunii, prin nesolicitarea continuării procesului penal de către suspect sau inculpat, nu conduce la o încălcare a prezumției de nevinovăție, deoarece este permisă tranzacția dintre stat și inculpat cu privire la acest aspect Solicitarea de continuare a procesului penal atrage restabilirea prezumției de nevinovăție, care se va aplica până la soluționarea definitivă a cauzei.
Dacă însă inculpatul a solicitat continuarea procesului penal, iar în urma cercetării se constată că în realitatea fapta acestuia întrunește elementele constitutive ale unei alte infracțiuni, exceptată de la amnistie, în doctrină s-au conturat două opinii cu privire la soluția ce se impune în cauză.
Intr-o opinie, se arată că în această situație nu este posibilă o schimbare de încadrare juridică a faptei, deoarece s-a stins acțiunea penală, iar, în acest caz, o reîncadrare juridică a faptei nu se poate face decât prin redeschiderea urmăririi penale sau prin exercitarea unei căi de atac extraordinare.
Limite ale efectelor amnistiei
Art. 152 alin. (1) teza a IlI-a și alin. (2) NCP prevăd explicit și unele limite ale efectelor amnistiei.
Prima dintre acestea este cea potrivit căreia, amnistia nu produce efecte asupra amenzii plătite anterior intervenției sale. Această soluție se justifică prin aceea că amnistia nu conduce la o repunere în situația de dinainte de condamnare, nu reprezintă o restitutio in integrum, deoarece ea stinge consecințele ce ar urma să fie suportate, iar nu pe cele care s-au stins deja prin executare; se arată că, dacă s-ar admite restituirea amenzilor executate, atunci s-ar putea pune și problema găsirii unor mijloace de reparare a prejudiciilor care au decurs din executarea totală sau parțială a altor pedepse, de exemplu, în cazul pedepselor privative de libertate executate.
In doctrina noastră anterioară s-a apreciat ca fiind nefericită preluarea acestei soluții din legislația italiană, arătându-se că „(…] din moment ce se concede amnistia, implicit trebuie să considerăm că acest act e motivat de suficiente rațiuni cari au dictat înlăturarea reacțiunii represive. Și atunci, dacă acțiunea represivă nu mai este necesară și oportună, ce rost mai poate avea reținerea amenzilor plătite. Aceste amenzi erau intrate în patrimoniul Statului în baza efectelor reacțiunii represive, ori aceasta nemaiexistând, Statul nu poate reține fără just titlu o sumă încasată. Știm că incumbă Statului să cultive în cel mai înalt grad simțul demnității și justiției și atunci de ce să-1 silim prin dispo-zițiuni absurde la meschinării de rând". Se mai arată că nu se poate compara această situație cu cea a condamnatului la pedeapsa închisorii, care a executat deja o parte din pedeapsă până la momentul intervenirii amnistiei, deoarece „imposibilul nu poate nimeni să-1 ceară de la legi, ori este imposibil a reda unui om clipele de libertate pierdute și nici el nu va pretinde aceasta; dar legea e datoare, atunci când are posibilitatea, să fie logică cu ea însăși, fiindcă numai așa va avea prestigiu și va fi respectată".
Amnistia nu are, de asemenea, efecte asupra măsurilor de siguranță, deoarece măsurile de siguranță, spre deosebire de pedepse, au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală [art 107 alin. (1) NCP]. Această limitare a efectelor măsurilor de siguranță relevă cel mai bine faptul că amnistia este de fapt o ficțiune, deoarece consideră că nu s-ar fi petrecut un fapt care s-a petrecut în realitate. Dacă, în ceea ce privește aplicarea unei pedepse, legiuitorul poate să aprecieze că aceasta nu mai este necesară pentru represiunea penală, în cazul măsurilor de siguranță, nu mai putea să considere că nu există starea de pericol pe care o relevă persoana inculpatului sau anumite bunuri care au legătură cu infracțiunea comisă.
Pentru aceste motive, s-a susținut în doctrină că amnistia nu stinge acțiunea penală în cazul în care urmează a se lua măsuri de siguranță1. în cazul în care se impune luarea unor măsuri de siguranță în cauză, organele judiciare sunt obligate să exercite acțiunea penală în continuare.
Atunci când amnistia intervine în cursul urmăririi penale, dacă se impune luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale, procurorul va dispune clasarea cu privire la infracțiunea amnistiată, însă prin ordonanța de clasare va dispune sesizarea judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar fi revenit competența de soluționare în fond a cauzei, în vederea luării acestei măsuri de siguranță, potrivit art. 315 alin. (2) lit. c] NCPP.
In cazul în care amnistia intervine în cursul urmăririi penale, dacă se impune luarea vreuneia dintre celelalte măsuri de siguranță, legiuitorul nu a prevăzut o procedură de luare a acestora. în art. 315 alin. (2) lit e) NCPP se prevede că prin ordonanța de clasare se va dispune sesizarea instanței competente, potrivit dispozițiilor legii speciale în materia sănătății mintale, în vederea dispunerii internării nevoluntare. Din această formulare nu rezultă însă că ar fi vorba în acest caz de luarea măsurii de siguranță a internării medicale, deoarece aceasta este o măsură diferită de internarea nevoluntară, dispusă în baza legii speciale din materia sănătății mintale. în aceste condiții, nu se poate stabili cu certitudine dacă trebuie sesizat judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, pentru luarea acestor măsuri de siguranță, în cazul în care procurorul dispune clasarea pentru intervenirea amnistiei.
Atunci când amnistia intervine în cursul judecății, dacă se impune luarea vreunei măsuri de siguranță, instanța de judecată va dispune aceasta prin aceeași hotărâre prin care dispune încetarea procesului penal, făcând toate probele care se impun, chiar dacă inculpatul nu cere continuarea procesului penal.
Practica judiciară a statuat în mod repetat că amnistia nu are niciun fel de efect asupra măsurii de siguranță a confiscării speciale. Aceasta poate fi dispusă și executată și după amnistierea infracțiunii, indiferent în posesia cui s-ar afla bunul confiscat, la momentul punerii în executare a măsurii.
Elemente de drept comparat
In legislația italiană, dreptul de acordare a amnistiei și a grațierii colective este delegat, prin lege, Președintelui Republicii. El nu poate amnistia ori grația, în cazuri nedeterminate, fără legea de delegare și nici Parlamentul nu poate acorda clemența nemijlocit, prin lege.
în sistemul german, Președintele Republicii exercită dreptul de grațiere pentru infracțiunile federale (genocid, înaltă trădare, atentat), în timp ce, în landuri, dreptul de grațiere este exercitat de către prim-miniștri. Constituția Federației nu conține niciun fel de reglementări cu privire la amnistie și grațierea colective, însă constituțiile landurilor prevăd că ele nu se acordă decât prin lege. Noțiunea de „amnistie" are o semnificație mai largă decât în dreptul nostru, cuprinzând nu numai amnistia propriu-zisă, ci și grațierea colectivă.
Același conținut îl are amnistia și în dreptul austriac, unde deosebirea dintre amnistie și grațiere nu se face în funcție de efectele lor juridice, ci în raport cu caracterul personal sau impersonal al actului de clemență. Nici prin lege și nici prin act administrativ al Președintelui nu se poate amnistia în materia cauzelor de acuzare privată (similare infracțiunilor urmărite la plângerea prealabilă, din dreptul nostru).
în Elveția, amnistia și grațierea colectivă nu se acordă decât prin referendum.
în Franța, Președintele Republicii are dreptul să grațieze.
4.Evidențierea noutăților aduse de reglementarea instituției amnistiei în noul Cod penal. Aplicarea legii penale mai favorabile
Noul Cod penal a păstrat în general atât o reglementare asemănătoare vechiului Cod, cu privire la amnistie, operând doar unele modificări, prin fixarea precisă a obiectului amnistiei – respectiv infracțiunea comisă -, cât și o restrângere a limitelor sale în raport cu sancțiunile aplicabile persoanelor fizice infractori minori.
Astfel, se constată, în primul rând, că noul Cod penal folosește noțiunea de „infracțiune" pentru a defini obiectul amnistiei, înlocuind astfel termenul de „faptă", folosit în vechiul Cod penal. în Expunerea de motive a noului Cod penal, această modificare este justificată prin faptul că, pentru a înlătura răspunderea penală, este necesar ca fapta să constituie infracțiune; în caz contrar, amnistia nu poate opera, nu poate avea obiect Fiind doar o modificare de concept, aceasta nu ridică problema aplicării legii penale mai favorabile.
Noul Cod penal nu mai prevede că amnistia nu are efect asupra măsurilor educative, așa cum prevedea art. 119 alin. (2) C. pen. 1968. Această limitare din vechiul Cod penal era explicată prin faptul că măsurile educative urmăresc reeducarea infractorilor minori, iar acest proces este unul diferit de reeducarea infractorilor majori, care ar putea fi compromis prin aplicarea efectelor amnistiei.
S-a criticat vechea reglementare, considerându-se că excluderea măsurilor educative de la efectele amnistiei ar fi creat situații discriminatorii. în primul rand vechea reglementare era de natura sa creeze o discriminare intre infractorii minori și cei majori, deoarece amnistierea unei infracțiuni ar fi înlăturat răspunderea penală pentru aceștia din urmă, dar nu și pentru infractorii minori, care ar fi fost obligați să execute măsura educativă aplicată. De asemenea, textul ar fi fost de natură să creeze o discriminare chiar între infractorii minori, deoarece în cazul în care acestora li s-ar fi aplicat o pedeapsă, ei ar fi beneficiat de legea de amnistie, în timp ce în cazul în care li s-ar fi aplicat o măsură educativă, nu ar mai fi beneficiat de aceasta. Pe de altă parte, aceste situații discriminatorii ar fi fost incidente în cazul în care amnistia ar fi intervenit după hotărârea definitivă de condamnare, nu și atunci când ea ar fi intervenit înainte de acest moment, când s-ar fi dispus încetarea procesului penal față de inculpat, indiferent dacă era vorba de un major sau de un minor.
Dispozițiile noului Cod penal vor produce și unele efecte cu privire la nasurile de siguranță, având în vedere că se reglementează interzicerea unor drepturi în cadrul pedepselor complementare, deși anterior acestea erau reglementate în categoria măsurilor de siguranță. Este cazul interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, potrivit art. 66 alin. (1) lit. c) NCP, a interzicerii dreptului condamnatului de a se afla în anumite localități, potrivit art 66 alin. (1] lit 1) NCP, a interzicerii dreptului de a se apropia de locuința «ictimei, potrivit art 66 alin. (1] lit o) NCP. în noul Cod penal s-a păstrat regula din vechiul Cod, potrivit căreia amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță, însă în cazurile enumerate anterior nu mai suntem în prezența unor măsuri de siguranță, ci a unor pedepse complementare. In consecință, asupra acestora legea de amnistie va produce efecte.
Modificările legislative menționate pot ridica problema aplicării legii penale mai favorabile, în cazul infracțiunilor comise de minori și în cazul măsurilor de siguranță care au fost reglementate în categoria pedepselor complementare.
Astfel, potrivit vechiului Cod penal, măsurile educative nu erau considerate amnistiate (decât dacă legiuitorul menționa explicit acest lucru}, în timp ce, potrivit noului Cod penal, amnistia produce efecte asupra infracțiunilor comise de minori, în toate situațiile. Noua reglementare constituie, așadar, lege penală mai favorabilă infractorilor minori. De asemenea, noul Cod penal, ce reglementează interzicerea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. [1] lit. c), 1] și o) NCP m categoria pedepselor complementare, este mai favorabil decât vechiul Cod, care permitea interzicerea acestora, ca măsuri de siguranță, fapt permis în unele cazuri chiar și în lipsa unei hotărâri de condamnare.
Așa cum am arătat anterior, în materia grațierii, noul Cod penal face o dfetincție între măsurile educative privative de libertate și cele neprivative de libertate, în sensul că doar acestea din urmă sunt exceptate, în principiu, de la eiectele grațierii. Această distincție nu putea fi făcută în cazul amnistiei, deoarece asta din urmă privește infracțiunea, iar nu sancțiunea aplicată. De aceea, odată amnistiată o infracțiune, aceasta nu mai poate atrage nici o măsură educativă privativă de libertate și nici o măsură educativă neprivativă de libertate.
II. Prescripția răspunderii penale
1. Concept Definirea instituției
Timpul nu rămâne indiferent instituțiilor de drept penal și procesual penal, deoarece atragerea răspunderii penale este o operațiune care se desfășoară în cadrul societății. Dacă societatea nu reușește să tragă la răspundere penală pe infractor într-un anumită perioadă de timp, s-a pus problema dacă mai este utilă pedepsirea acestuia, având în vedere schimbările pe care trecerea timpului le produce în societate.
Instituția nu reprezintă o creație a dreptului penal, ci își are originea în dreptul civil, unde prescripția extinctivă este definită ca reprezentând stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul de prescripție1. Faptul că instituția prescripției răspunderii penale are o origine comună cu instituția prescripției extinctive din dreptul civil rezultă din aceea că, până la intrare în vigoare a Codului penal din 1968, aceasta purta denumirea de „prescripția acțiunii penale" sau „prescripția urmăririi".
Acesta este și unul dintre motivele pentru care mult timp a fost incertă apartenența instituției prescripției răspunderii penale la dreptul penal material sau la dreptul procesual penal. Discuțiile acestea nu par a se fi epuizat nici în prezent, dacă ținem cont că în doctrina recentă s-a încercat, destul de argumentat, demonstrarea apartenenței instituției prescripției răspunderii penale la dreptul procesual penal.
Importanța calificării instituției prescripției răspunderii penale ca fiind una de drept penal substanțial sau de drept procesual penal constă, în primul rând, în stabilirea regulilor de aplicare a legii în timp, având în vedere că legea penală este guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile, în timp ce legea de procedură penală este guvernată de principiul aplicării imediate a legii. De asemenea, termenele de prescripție vor fi calculate într-un fel, dacă vor fi considerate de drept substanțial, și în alt fel, dacă vor fi considerate de drept procedural. în sfârșit, interpretarea dispozițiilor de drept penal substanțial se face diferit de cele de drept procedural, în cazul în care textul este ambiguu sau neclar, principiile de interpretare fiind diferite.
Instituția a fost reglementată pentru prima dată, în mod coerent, în dreptul francez, dar nu în Codul penal din 1810, ci în Codul de instrucțiune criminală din 1808, în art. 635-6431. Pe filiera franceză, instituția prescripției răspunderii penale a fost reglementată, în legislația noastră modernă, în art 593 și urm. C pr. pen. 1864.
Ulterior, după Unirea din 1918, ca urmare a influenței legislației aplicabile in Ardeal, a celorlalte legislații din Europa occidentală, precum și a literaturii de specialitate, instituția prescripției răspunderii penale a fost reglementată în Codul penal din 1936, fiind considerată o instituție de drept penal substanțial. în expunerea de motive a acestui cod s-a făcut precizarea că „prin introducerea acestui capitol în Codul penal, se taie o controversă care exista în dreptul penal ai Vechiului Regat, și anume aceea dacă legile relative la prescripțiune sunt legi ae formă sau de fond, hotărând în sensul că sunt legi de fond. Tot în strânsă legătură cu materia cauzelor de stingere a executării pedepselor era și materia stingerii incriminării prin prescripțiune, deci a dreptului de urmărire sau a acțiunii penale. Această materie a stingerii dreptului de urmărire sau acțiunii ptolice e considerată de mulți penaliști ca o chestiune de procedură și deci rezervată Codului de procedură; ori o atare susținere e cu totul neîntemeiată, stingerea dreptului de urmărire nefiind în realitate decât o cauză de stingere a iacrirninării, deci o chestiune de drept penal, iar nu de procedură, și prin urmare axul ei este a fi tratată în Codul penal".
în ceea ce privește justificarea existenței instituțiilor prescripției răspunderii penale și prescripției executării pedepsei, discuțiile asupra legitimității acestora au fost destul de aprinse de-a lungul timpului. în prezent, majoritatea legislațiilor și autorilor de drept penal sunt de acord că instituția prescripției lăspunderii penale este una legitimă, aducând mai multe argumente în favoarea asistenței acesteia.
S-a spus că viața de neliniște și chinurile conștiinței, care au acționat asupra iafractorului o perioadă lungă de timp, constituie o pedeapsă îndestulătoare pentru a ispăși (a expia] fapta comisă. Argumentul este folosit de cei care consi-ieră că scopul pedepsei este ispășirea răului produs în societate prin săvârșirea iafracțiunii, așadaj, de adepții teoriei retribuțiunii cu privire la pedeapsă. S-a răspuns acestui argument că „acest motiv, deși are oarecare temeinicie, nu este iadestulător, fiindcă dacă infractorul a fugit într-o țară cu care nu există reciprocitate ori tratat de extrădare, el nu are să se teamă de nimic. încât despre BBistrările de conștiință, dacă ar exista, n-ar trebui nicio pedeapsă".
2. Delimitări terminologice. Natură juridică
In literatura de specialitate s-a arătat că sunt mai multe sisteme, referitoare la caracterul legii, ce reglementează prescripția în materia penală. Un sistem reglementează ambele prescripții în Codul penal, al doilea sistem le reglementează în Codul de procedură penală, iar al treilea sistem reglementează prescripția răspunderii penale în Codul de procedură penală, iar prescripția executării pedepsei în Codul penal. Profesorul Traian Pop consideră că sistemul din urmă este cel corect, deoarece „prescripțiunea acțiunii aparține procedurii penale, iar prescripțiunea executării pedepsei aparține Codului penal", susținând că, în doctrină, opinia majoritară ar fi fost pentru acest sistem. Așa cum am arătat anterior, în legislația noastră a fost adoptat, începând cu Codul penal din 1936 până în prezent, primul sistem, ce reglementează ambele forme ale prescripției în Codul penal.
In dreptul comparat nu există unitate de vederi nici cu privire la formele prescripției reglementate în materie penală. în legislațiile dominate de sistemul francez, continental, este admisă atât prescripția răspunderii penale (căreia i se mai spunea și prescripția acțiunii sau a infracțiunii], cât și prescripția executării pedepsei (căreia i se mai spune și prescripția pedepsei). Spre deosebire de acestea, sistemul anglo-saxon nu admite niciun fel de prescripție. Mai există și un sistem intermediar, care admite doar prescripția răspunderii penale, nu și prescripția executării pedepsei, care a și fost criticată mai mult în literatura de specialitate de la noi.
Intrebându-se dacă prescripția executării pedepsei este, într-adevăr, utilă societății, profesorul Ion Tanoviceanu afirma „că ea este sau, mai bine, că poate să fie utilă unor condamnați, lucrul este evident, contestăm însă că prescripțiunea pedepsei ar putea să fie folositoare societății. în adevăr, un individ condamnat trebuie să aibă ferma convingere că, odată condamnat, e dator să execute pedeapsa și nimic decât moartea nu-1 poate sustrage de la consecințele faptei sale. Altfel, legea ar da ca premiu nepedepsirea acelora care, prin fugă ori ascunzându-se, izbutesc să scape câtva timp de executarea pedepsei, și care nu numai că au violat într-un moment de uitare legea penală, dar continuă să o violeze din nou, nesupunându-se pedepsei la care au fost condamnați (…). în afară de acestea, prescripțiunea pedepsei are un rezultat deplorabil, acela că aduce inegalitatea între infractori. în adevăr, bogatul care a comis un delict va putea foarte ușor să stea câțiva ani în străinătate, până când i se va prescrie pedeapsa, pe când acel care nu are mijloace și nu cunoaște limbi străine nu va putea face acest lucru cu aceeași înlesnire". Profesorul nu este de acord cu argumentul adus în favoarea instituției prescripției executării pedepsei, în sensul că prin trecerea timpului ar fi încetat scopul pedepsei, deoarece „scopul pedepsii este apărarea societății și societatea nu este apărată atunci când asasinul nepedepsit reintră în sânul său. Sustrăgându-se de la pedeapsă, ucigașul a dovedit că este abil, iar nu că s-a pocăit, siguranța și mai ales liniștea societății nu pot fi astfel ocrotite".
0 poziție mai echilibrată cu privire la acest subiect o are C. Beccaria, care susține că „în cazul infracțiunilor sălbatice, a căror amintire rămâne mult timp în memoria oamenilor, nu trebuie să se acorde, când ele sunt dovedite, nicio prescripție în favoarea inculpatului care s-a sustras prin fugă; dar la infracțiunile neînsemnate și nelămurite trebuie să se înlăture prin prescripție nesiguranța soartei unui cetățean, deoarece întunericul în care au stat învăluite multă vreme infracțiunile suprimă exemplul impunității, iar vinovatului îi lasă posibilitatea de a deveni mai bun între timp". Aceasta este soluția adoptată și de legislația noastră, care admite prescripția executării pedepsei pentru cea mai mare parte a infracțiunilor, dar reglementează și imprescriptibilitatea pentru unele infracțiuni foarte grave.
Rezultă, așadar, că o altă împărțire a sistemelor penale poate fi făcută în funcție de întinderea prescripției, după care există sistemul prescripției generale și complete, care admite prescripția răspunderii penale și a executării pedepsei pentru toate infracțiunile și pedepsele și sistemul prescripției limitate sau incomplete, care exceptează de la prescripție anumite infracțiuni și pedepsele aplicate pentru acestea.
Cum rezultă din cele de mai sus, trebuie făcută distincție, în primul rând, între prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei. Prima înlătură răspunderea penală, iar cea de-a doua înlătură executarea pedepsei. Acest fapt 1-a determinat pe legiuitorul noului Cod penal să le reglementeze în capitole distincte, prescripția răspunderii penale, în capitolul privind cauzele care înlătură răspunderea penală (art 153-156 NCP), iar cea de-a doua, în capitolul privind cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei (art 161-164 NCP].
Cu toate acestea, diferențierile dintre cele două forme ale prescripției nu au fost întotdeauna considerate suficiente, pentru a conduce la o separare a reglementării lor în capitole distincte. Sub imperiul vechiului Cod penal, s-a considerat că instituția prescripției penale este una singură, fapt ce explica reglementarea lor intr-un singur capitol prezentand in felul acesta o unitate institutionala bine conturata. S-a considerat ca aceasta sistematizare isi afla justificarea in tot ceea ce formează fondul comun al celor două forme de prescripție; mai întâi, atât prescripția răspunderii penale, cât și prescripția executării pedepsei se întemeiază pe situații obiective și pe considerații social-politice asemănătoare și răspund unor cerințe de politică penală similare; în al doilea rând, ambele feluri de prescripție produc efecte juridice extinctive cu privire la răspunderea penală și la consecințele acesteia.
Prescripția răspunderii penale este denumirea folosită începând cu intrarea în vigoare a Codului penal din 1968. Până la acest moment, instituția era denumită prescripția acțiunii penale sau prescripția urmăririi penale. Aceste din urmă denumiri, deși exacte, au fost considerate nepotrivite, deoarece ele se referă exclusiv la aspectul procesual al dreptului de a trage la răspundere penală, iar nu la aspectul substanțial al dreptului; este adevărat că, prescriindu-se dreptul de a trage la răspundere penală, de a aplica pedeapsa, implicit se prescrie și acțiunea care exercită un asemenea drept; totuși, în termenii dreptului penal material și față de redactarea textului, care, vorbind de înlăturarea răspunderii penale, pune accentul pe stingerea răspunderii, s-a considerat că este mai potrivită denumirea de prescripție a răspunderii penale.
Prescripția executării pedepsei este denumirea consacrată tot de Codul penal din 1968, deoarece anterior acestuia se folosea pentru denumirea instituției termenul de „prescripția pedepsei". în doctrină a fost criticată sintagma „stingerea executării pedepsei prin prescripție", fiindcă executarea nu este decât unul dintre modurile de stingere a pedepsei (modul normal), or, prescripția este și ea tot un mod de stingere a pedepsei; așadar, prescripția face ca executarea să nu mai poată avea loc (o înlătură), pentru că pedeapsa s-a stins; deci, ceea ce se stinge este pedeapsa, iar nu executarea.
In penal, prescripția are doar un efect extinctiv, spre deosebire de dreptul civil, unde prescripția poate avea și un efect constitutiv, în cazul prescripției achizitive. în vechiul Cod civil, prescripția achizitivă și prescripția extinctivă erau reglementate împreună, iar instituția prescripției avea o definiție legală, în art 1837 C. civ. anterior, potrivit căruia „prescripția este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligație, sub condițiile determinate prin această lege". în doctrina penală s-a susținut că această definiție, componenta referitoare la prescripția extinctivă, este valabilă în dreptul penal, deoarece „și în penal prescripția are tot înțelesul de eliberare de obligațiuni sub condițiile impuse prin legea penală".
Atat prescriptia achizitiva cat si prescriptia extictiva presupun termene si se înfățișează ca niște sancțiuni pentru titularii drepturilor subiective civile care au rămas inactivi o anume durată de timp. Ideea prescripției ca sancțiune este adoptată uneori și în doctrina penală, unde s-a susținut că inexorabila trecere a timpului este marcată și în planul raporturilor juridice de drept penal prin instituția prescripției ca sancțiune a neexercitării în termen util a drepturilor subiective recunoscute de lege.
Considerăm că, în penal, prescripția și-a pierdut caracterul de sancțiune juridică, rațiunile existenței acesteia fiind altele, așa cum am arătat anterior. în plus, motivele pentru care nu se realizează tragerea la răspundere penală a infractorilor, în termenele de prescripție, sunt în general independente de vreo culpă a organelor judiciare, ca să poată fi legată instituția prescripției de ideea de sancțiune. Din aceste motive, suntem de acord cu afirmația făcută în literatura de specialitate din dreptul civil, potrivit căreia natura juridică a prescrip-pei trebuie stabilită în cadrul fiecărei ramuri de drept.
In opoziție cu prescripția civilă, care este fondată pe interesul posesorului sau al debitorului și transformă o stare de fapt într-o stare de drept, prescripția penală este fondată pe interesul societății, iar nu pe al inculpatului sau al condamnatului, și, în temeiul acesta, este de ordine publică; din acest caracter al prescripției penale rezultă că ea este impusă, fără ca infractorul sau puterea lică să aibă posibilitatea să o refuze; în plus, organele judiciare trebuie să o ia în considerare din oficiu, fără să fie nevoie ca aceasta să fie invocată de partea m favoarea căreia a curs termenul de prescripție.
De asemenea, dacă inculpatul invocă prescripția, procurorul este cel care trebuie să facă dovada datei la care s-a săvârșit infracțiunea, precum și a eventualelor cauze de întrerupere sau de suspendare a prescripției, dacă termenul prevăzut de lege a fost depășit; principiul reus in exceptione fit actor nu funcționează în acest caz, deoarece, în penal, chestiunea prescripției nu este de ordin privat și trebuie luată în considerare chiar din oficiu.
3. Dezvoltarea regulilor generate care delimiteaza institutia prescriptiei raspunderii penale si a exceptiilor de la acestea
. Efectele prescriptiei raspunderii penale
Potrivit art. 153 alin. (1) NCP, prescriptia inlatura raspunderea penala, ceea eamna ca fapta savarsita constituie infractiune, insa, din considerentele aratate mai sus, raspunderea penala este inlaturata.
In literatura de specialitate au fost identificate două sisteme legislative, aplicabile în materia efectelor prescripției în dreptul penal.
Un prim sistem, în care efectele prescripției răspunderii penale sunt similare amnistiei, iar efectele prescripției executării pedepsei sunt similare celor ale grațierii. Teza acestui sistem este consecința caracterului obiectiv al prescripției răspunderii penale, în sensul că aceasta are efect general pentru toți participanții la infracțiune, ea neputând interveni în favoarea unuia dintre participanți, fără a interveni în favoarea celorlalți. Cât privește însă prescripția executării pedepsei, aceasta, ca și grațierea, exonerează pe condamnat de executarea pedepsei, dar lasă să subziste condamnarea, cu toate efectele sale legale: rămâne înscrisă în cazierul judiciar, constituie prim termen al recidivei, produce incapacități și decăderi. Spre deosebire de prescripția răspunderii penale, care operează in rem, prescripția executării pedepsei operează in personam, adică ea poate interveni doar pentru unele dintre persoanele condamnate pentru aceeași infracțiune.
Un al doilea sistem prevede că atât efectele prescripției răspunderii penale, cât și efectele prescripției executării pedepsei sunt similare cu cele ale grațierii, adică nici prescripția răspunderii penale nu înlătură răspunderea penală, ci doar exonerează de la executarea pedepsei. Consecințele acestui fapt constau în aceea că prescripția are caracter subiectiv, adică are efect limitat la persoana în favoarea căreia a intervenit.
Noul nostru Cod penal, ca și cel anterior, a adoptat primul sistem, cu privire la efectele prescripției răspunderii penale, consacrând ca afect al acesteia înlăturarea răspunderii penale pentru infracțiunea comisă. Spre deosebire de vechiul Cod penal, care reglementa în același capitol atât prescripția răspunderii penale, cât și prescripția executării pedepsei, noul Cod penal subliniază mai bine deosebirea dintre cele două feluri de prescripție, reglementându-le în capitole diferite.
Intrucât fapta comisă constituie infracțiune, celelalte forme de răspundere juridică nu sunt înlăturate, fapt ce este de natură să producă o serie de consecințe practice.
In prezent, este unanim admis că prescripția răspunderii penale nu împiedică luarea de către organele judiciare a măsurilor de siguranță, atunci când subzistă o stare de pericol social care justifică luarea unei asemene măsuri; singura excepție de la această regulă o constituie măsura de siguranță a confiscării extinse, pentru care legea prevede explicit că este necesară existența unei hotărâri de condamnare.
Acest punct de vedere a fost adoptat și în practica judiciară, unde s-a statuat că măsura de siguranță a confiscării speciale se dispune și în cazul în care a intervenit prescripția răspunderii penale, întrucât scopul acesteia îl constituie înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală, putând fi luată chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.
In doctrina penală mai veche s-a susținut punctul de vedere potrivit căruia prescripția răspunderii penale apără și de măsurile de siguranță, deși la vremea respectivă exista o dispoziție legală, în art. 169 C. pen. 1936, potrivit căreia prescripția executării pedepsei nu are efect asupra pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță. Această dispoziție legală privea însă prescripția executării pedepsei, nefiind una similară și pentru prescripția răspunderii penale [acțiunii penale), fapt ce a făcut posibilă opinia menționată.
De asemenea, prescripția răspunderii penale nu are efect asupra drepturilor persoanei vătămate sau ale părții civile, de exemplu, despăgubirile civile, cheltuielile judiciare, costul expertizelor efectuate în scopul stabilirii prejudiciului.
In ceea ce privește efectele prescripției răspunderii penale asupra acțiunii civile rezultate din săvârșirea infracțiunii, soluțiile consacrate în legislație și în doctrină nu au fost unitare.
In legislația noastră penală din 1864 (art. 593-595 C. pr. pen. din 1864) a fost consacrat principiul unității sau indivizibilității prescripției răspunderii penale și a celei civile, pentru prejudiciul produs prin infracțiune. Trebuie menționat că la vremea respectivă termenul de prescripție a acțiunii civile era mai mare decât prescripția acțiunii penale, fiind de 30 de ani. Se prevedea că acțiunea penală și acțiunea civilă pentru prejudiciul produs prin infracțiune se prescriu în același timp, nefiind două categorii de prescripții, una pentru acțiunea penală și una pentru acțiunea civilă, ci o prescripție unică, ce stinge simultan acțiunea penală și acțiunea civilă; întreruperea acțiunii penale producea și întreruperea acțiunii civile; principiul prescripției simultane sau concomitente are valoare nu numai înaintea instanțelor penale, ci și înaintea instanțelor civile, în sensul că, după stingerea acțiunii penale prin prescripție, acțiunea civilă nu mai poate avea loc nici înaintea instanțelor civile4.
In doctrina vremii era justificată această soluție prin aceea că „legiuitorul nu a voit ca, judecându-se acțiunea privată, după ce acțiunea publică a fost stinsă, să se constate că s-a comis o infracțiune și că ea, din neîngrijirea ministerului public, s-a prescris asa ca nu mai poate fii urmarita.
. Termenele de prescripție a răspunderii penale
Termenele de prescripție a răspunderii penale constituie un element esențial în reglementarea acestei instituții, având în vedere importanța pe care o are factorul timp în definirea prescripției.
Intervalul de timp necesar pentru incidența prescripției se numește durata prescripției.
Durata prescripției răspunderii penale este în general mai redusă decât cea a executării pedepsei, deoarece în acest din urmă caz s-a pronunțat o condamnare definitivă, care implică o certitudine asupra culpabilității infractorului p prin aceasta fixează în mod mai temeinic și mai durabil memoria societății asupra faptei acestuia1.
în gândirea juridică s-a pus de-a lungul timpului problema duratei termenelor de prescripție a răspunderii penale, concepându-se mai multe sisteme.
Un prim sistem aplicat în materia duratei prescripției răspunderii penale este cel al proporționalității, potrivit căruia aceasta este stabilită în funcție de calificarea infracțiunii în dreptul intern ca fiind crimă, delict sau contravenție, acolo unde există o astfel de împărțire tripartită. Un alt sistem este cel al progresivității, potrivit căruia durata prescripției este stabilită în funcție de mărimea pedepsei prevăzute pentru infracțiunea respectivă, aplicabil în general în legislațiile care nu cunosc mai multe categorii de infracțiuni, cum sunt cele menționate anterior. Poate fi și un sistem mixt, care combină cele două sisteme de mai sus, în care durata prescripției variază atât în funcție de calificarea infracțiunii, cât și în funcție de mărimea pedepselor.
Un sistem original de stabilire a duratei prescripției 1-a propus gânditorul Cesare Beccaria. El pleacă de la ideea că infracțiunile se împart în două grupe, prima este cea a infracțiunilor crude, începând de la infracțiunea de omor, iar a doua este a infracțiunilor mai puțin însemnate, cum sunt cele contra patrimoniului. Criteriul acestei împărțiri îl constituie natura umană, care este determinată mult mai ușor să comită infracțiuni din cea de-a doua categorie, prin care se încalcă drepturi sociale, stabilite prin convenții sociale (de exemplu, dreptul de proprietate), însă va comite mai greu infracțiuni din prima categorie, prin care se protejează drepturi naturale (cum este dreptul la viață). Așadar, distincția dintre cele două categorii de infracțiuni este făcută în funcție de probabilitatea ca acuzatul să comită aceste infracțiuni, motiv pentru care pentru infracțiunile mai crude ar trebui să se prevadă un termen de prescripție mai redus, iar la cele mai puțin însemnate un termen de prescripție mai ridicat Această distincție urmărește în realitate respectarea prezumției de nevinovăție, pe care autorul o vede mai puternică în cazul celor acuzați de infracțiuni crude, deoarece este mai probabil ca acuzatul să nu fi comis aceste infracțiuni.
Sistemul propus de gânditorul italian nu a fost adoptat în dreptul pozitiv, unde s-au promovat în general sisteme care majorează durata prescripției în funcție de gravitatea infracțiunilor comise, deoarece aceste infracțiuni necesită un timp mai mare pentru descoperire și probarea vinovăției și au un impact mai mare în conștiința publică, necesitând o durată mai mare pentru uitarea lor de către societate.
La fel a procedat și legiuitorul noului Cod penal, care prevede în art 154 alin. (1) că termenele de prescripție a răspunderii penale sunt:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani;
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește un an sau amenda.
Potrivit art. 148 NCP, aceleași termene și condiții sunt prevăzute și pentru infractorul persoană juridică, determinarea duratei termenului de prescripție a răspunderii penale realizându-se prin raportare la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită de aceasta. în cazul în care persoana juridică este acuzată de săvârșirea aceleiași infracțiuni ca persoana fizică din cadrul acesteia, care a comis fapta (de exemplu, ucidere din culpă), cele două persoane nu vor fi considerate participanți la săvârșirea infracțiunii, astfel încât este posibil ca termenul de prescripție a răspunderii penale să curgă de la momente diferite.
O chestiune controversată în doctrină a fost aceea dacă termenul de prescripție a răspunderii penale trebuie calculat în funcție de pedeapsa prevăzută de lege, abstractă, sau în funcție de pedeapsa aplicată de instanța de judecată, adică concretă.
Sub imperiul Codului penal din 1936, opinia majoritară era aceea că durata prescripției răspunderii penale ar trebui stabilită în funcție de pedeapsa concretă, pe care ar fi aplicat-o judecătorul pentru infracțiunea respectivă, iar nu în funcție de pedeapsa abstractă, prevăzută de lege. Se pornea de la ideea că pentru prescripția executării pedepsei se avea în vedere pedeapsa concretă aplicată de judecător, or prescripția răspunderii penale nu poate avea în vedere o pedeapsă mai aspră, adică maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea comisă. După ce a susținut mai întâi opinia contrară, profesorul Traian Pop s-a alăturat apoi opiniei majoritare, considerând că s-ar opune oricărei logici și ideii fundamentale a prescripției faptul ca infractorul declarat vinovat și condamnat să fie privilegiat față de infractorul a cărui culpabilitate nu este stabilită. Discuția a fost tranșată în vechiul Cod penal, soluția fiind preluată și în noul Cod penal, prin reglementarea termenelor de prescripție a răspunderii penale în funcție de pedeapsa prevăzută de lege, având în vedere formula folosită: „când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa (…)". în cazul prescripției executării pedepsei, rămâne însă criteriul pedepsei aplicate de instanța de judecată pentru infracțiunea săvârșită.
Un alt aspect al acestei controverse este acela dacă ar trebui sau nu să fie luate în considerare la determinarea pedepsei prevăzute de lege cauzele de reducere sau de majorare a pedepsei. într-o opinie s-a susținut că, în cazul în care scăderea pedepsei rezultă chiar din lege, atunci această pedeapsă redusă se are în vedere la stabilirea termenului de prescripție, iar nu pedeapsa legală a infracțiunii de bază (de exemplu, infracțiunea de omor cu scuza provocării); se susține că aceasta nu este o derogare de la principiul potrivit căruia durata prescripției trebuie stabilită în funcție de pedeapsa legală, abstractă, iar nu în funcție de cea concretă, deoarece, în acest caz, legea, iar nu judecătorul, scade pedeapsa infracțiunii de bază. Se considera însă că termenul de prescripție este în funcție de calificarea legală ce se dă faptei în cursul judecății și de pedeapsa ce rezultă în mod obligatoriu din textele de lege, adică pedepse ce rezultă din aplicarea efectelor obligatorii ale acelor cauze, nu și a efectelor lor facultative, căci „atunci s-ar falsifica sistemul legii".
Referitor la circumstanțele legale agravante s-a susținut că, ținându-se seama de principiul potrivit căruia pedeapsa legală a unui fapt nu este, totdeauna, pedeapsa înscrisă în articolul prin care acel fapt este incriminat, ci pedeapsa legală care rezultă din combinarea tuturor textelor de lege care determină pedeapsa legală a acelui fapt, ar trebui să se țină seama la durata prescripției și de cauzele legale care sporesc, prin voința legii, pedeapsa inițială; este echitabil aceasta și e în conformitate cu principiul criminologie de a trata pe fiecare infractor în raport cu situația legală și cu gradul lui de periculozitate.
Această controversă s-a reluat și după intrarea în vigoare a vechiului Cod penal, formulându-se în literatura de specialitate două opinii. într-o opinie s-a susținut că pentru determinarea exactă a termenului de prescripție a răspunderii penale, organele și instanțele penale trebuie să dea faptei săvârșite justa calificare, tinand seama de toate imprejurarile concrete de care depinde incadrarea acelei fapte.
Intreruperea cursului prescripției răspunderii penale
Intreruperea cursului prescripției răspunderii penale este o cauză legală ce lipsește de orice eficiență timpul scurs până în momentul intervenirii sale, în ceea ce privește împlinirea termenului de prescripție, și face ca un nou termen să înceapă a curge după îndeplinirea actului întrerupător; prin întrerupere se pierde deci beneficiul timpului scurs până la intervenirea actului care a întrerupt cursul prescripției1.
Justificarea existenței unei astfel de instituții pornește de la ideea că în cursul prescripției se presupune că rezonanța infracțiunii săvârșite dispare treptat-treptat și, în aceeași măsură, este uitată tulburarea socială provocată de infracțiune; acest proces de stingere a rezonanței faptei săvârșite și de uitare a urmărilor sale suferă întârzieri atunci când, în cursul prescripției, înăuntrul termenului de prescripție a intervenit un act de tragere la răspundere penală a infractorului pentru infracțiunea săvârșită de el; prin această tragere la răspundere fapta rămâne încă vie în conștiința socială sau, în tot cazul, este din nou repusă în atenția oamenilor, anihilându-se efectele procesului de uitare a infracțiunii2. în aceste cazuri, nu mai este justificată înlăturarea răspunderii penale prin intervenirea prescripției, deoarece infracțiunea comisă nu a căzut în uitare, ci procesul de tragere la răspundere penală își urmează cursul.
Atunci când s-a expus rațiunea prescripției răspunderii penale s-a subliniat că principalul argument îmbrățișat de doctrină a fost acela că aplicarea pedepsei nu mai este utilă, după trecerea unei durate mari de timp, de la data săvârșirii infracțiunii. Cum explica profesorul V. Dongoroz, „revolta și dorința de răzbunare a victimei sau a urmașilor săi desigur e atenuată, încât nu poate fi temere de producerea vreunui fapt penal; sentimentul de indignare a grupului social, de asemenea, nu a putut decât să se domolească, trecutul poate reînvia intelectualicește, dar nu se mai pot restabili stările psihologice și de conștiință din trecut în intensitatea și calitatea pe care au avut-o. în fine, un fapt îndepărtat nu mai poate fi periculos nici ca exemplu, legile imitației fiind veșnic subjugate principiului actualității"1. Așadar, din moment ce stările sufletești ale victimei și ale apropiaților acesteia s-au domolit, iar infracțiunea a fost uitată de membrii comunității în care aceasta a fost săvârșită, pedepsirea autorului nu și-ar mai putea realiza scopul de prevenție generală, de a constitui un exemplu pentru celelalte persoane, astfel încât acestea să nu comită fapte similare.
Problema pe care a identificat-o profesorul în legătură cu instituția prescripției era aceea că ea trece peste latura prevenției speciale, ținând seama doar de prevenția generală. în mod just s-a subliniat că „legea nu se mai interesează și de prevenția specială, ea nu întreabă dacă, în timpul cerut pentru prescripție, infractorul a dat dovadă de o bună conduită, dacă pocăința și remușcarea de care se pomenește mereu este o realitate sau dacă, dimpotrivă, infractorul a continuat pe calea fărădelegilor. Legea acordă beneficiul prescripției deopotrivă celor care prin scurgerea vremii au probat că nu sunt periculoși și că temerea de reînnoire a faptelor penale care motiva prevenția specială nu mai există, cât și celor care prin conduita lor au dovedit că și după atâta timp sunt tot atât de periculoși și gata de a comite fapte rele ca și atunci când s-a pronunțat pedeapsa pe care prescripția o înlătură"2. Această deficiență a fost înlăturată din legislația penală ulterioară, în materia prescripției executării pedepselor, prin introducerea dispoziției potrivit căreia cursul termenului de prescripție a executării pedepsei se întrerupe prin săvârșirea din nou a unei infracțiuni [art 163 alin. (2] NCP].
Deși cele menționate de profesorul Dongoroz în legătură cu scopul prevenției speciale sunt valabile și în cazul prescripției răspunderii penale, pentru aceasta nu s-a mai prevăzut, nici în legislațiile anterioare și nici în noul Cod penal, ca motiv de întrerupere a cursului prescripției, conduita rea a infractorului, rezultată din săvârșirea unei infracțiuni. Singurul caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale, menționat în art. 155 alin. [1] NCP, este cel constând în îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. Aceasta este probabil o reminiscență a vechii reglementări a prescripției răspunderii penale, din perioada în care această instituție era reglementată în Codul de procedură penală. El este perfect justificat în acest caz, deoarece prescripția răspunderii penale (cunoscută anterior sub numele de „prescripția acțiunii penale") era întemeiată pe ideea de sancțiune a organelor judiciare, pentru inactivitatea acestora o lungă perioadă de timp. în prezent însă, am văzut că instituția prescripției nu mai are la bază această justificare, ci este bazată pe ideea lipsei de utilitate a pedepsirii infractorului, după trecerea unei perioade mari de timp, de la data săvârșirii infracțiunii. Din acest motiv, cauza de întrerupere a prescripției răspunderii penale, preluată din fostul art. 593 C. pr. pen. 1864 (când instituția aparținerea procedurii penale), cu greu și-ar putea găsi o justificare teoretică în legislația actuală.
Se constată că, spre deosebire de Codul penal anterior, în noul Cod penal nu se mai prevede condiția ca actul de procedură să fie comunicat învinuitului (suspectului) sau inculpatului, pentru a produce efect întreruptiv de prescripție. Acest lucru este de natură să ușureze aplicarea în practică a instituției întreruperii prescripției răspunderii penale, deoarece, sub imperiul vechiului Cod penal, practica judiciară a avut dificultăți în stabilirea exactă a actelor care au ca efect întreruperea prescripției răspunderii penale. Explicația care s-a dat condiției din vechea legislație, ca actul de procedură să fie comunicat învinuitului sau inculpatului, a fost aceea că numai un asemenea act ar releva existența și persistența acțiunii de tragere la răspundere penală a infractorului și implică exercițiul efectiv al acestei acțiuni, deoarece asemenea acte se îndeplinesc numai atunci când infracțiunea săvârșită face obiectul unui proces penal care privește infracțiunea săvârșită și care se desfășoară legal împotriva celui învinuit sau inculpat pentru acea infracțiune.
Această explicație era greu de acceptat, în condițiile în care doctrina unanimă considera că întreruperea prescripției răspunderii penale era o instituție care, ca și prescripția răspunderii penale, privea în principal fapta comisă, iar nu persoana învinuitului sau inculpatului, motiv pentru care aceasta producea efecte in rem, iar nu in personam. Or, în aceste condiții, nu avea o justificare acceptabilă condiționarea efectelor întreruperii, de comunicarea actului de procedură către învinuit sau inculpat Din moment ce actul de procedură privește fapta comisă, pentru care se realizează tragerea la răspundere penală a infractorului, este mai just ca acesta să-și producă efectul întreruptiv independent de comunicarea lui către inculpat.
In doctrină s-a susținut că în noul Cod penal întreruperea cursului prescripției ar fi posibilă și prin efectuarea actelor premergătoare, deoarece, chiar dacă nu este începută urmărirea penală, nu mai există condiția de a comunica actele respective suspectului sau inculpatului.
III. LIPSA PLANGERII PREALABILE SI RETRAGEREA ACESTEIA
1. Lipsa plangerii prealabile
Prin exceptie de la principiul oficialitatii procesului penal, legiuitorul a prevazut ca, pentru anumite infractiuni, de regula cu un grad de pericol social mai redus, tragerea la raspundere penala sa fie lasata la aprecierea persoanei vatamate, punerea in miscare a actiunii penale fiind conditionata de manifestarea expresa de vointa a victimei.Reglementarea plangerii prealabile a fost dictata si de anumite ratiuni de politica penala, care impun ca in anumite situatii, sa se acorde prioritate ocrotirii vietii personale a victimei, careia i se ofera posibilitatea de a hotari daca este sau nu cazul sa se faca publicitate faptei, ceea ce este inevitabil intr-un proces penal, chiar daca fapta este mai grava (ca de exemplu, in cazul infractiunii de viol,in forma ei simpla, tip, de baza, art. 197 alin 1 din Codul penal, cand raspunderea penala este conditionata de o plangere prealabila).
Plangerea prealabila este incunostiintarea organelor judiciare de catre persoana vatamata cu privire la fapta savarsita si vatamarea suferita prin aceasta. Plangera prealabila reprezinta o conditie de tragere la raspundere penala si deci pentru pornirea procesului penal in toate cazurile in care este prevazuta in mod expres in cuprinsul normei de incriminare.
Plangera prealabila trebuie sa fie facuta de persoana vatamata prin infractiune, cu exceptia in care victima este un minor sau incapabil, situatie in care pot face o asemenea plangere reprezentantii lor legali(parinti, tutore, curator),cu precizarea ca pentru aceste persoane, punerea in miscare a actiunii penale se poate face si din oficiu(art.132 alin. ultim din Codul penal).
Sub aspect procesual, plangerea prealabila se adreseaza organului de cercetare penala sau porcurorului, potrivit legii(art.279 alin. 2 din Codul de procedura penala). Plingerea prealabila trebuie introdusa in termen de 2 luni din ziua in care persoana vatamata a stiut cine este faptuitorul.Cand persoana vatamata este un minor sau incapabil, termenul de 2 luni curge de la data cand persoana indreptatita a reclama a stiut cine este faptuitorul(art.284 alin. 1 si 2 dinCodul de procedura penala).
Plingerea prealabila nu trebuie confundata cu plangerea (in sensul art. 222 din Codul de procedura penala). In timp ce plangerea prealabila reprezinta, asa cum am subliniat, o conditie de tragere la raspundere penala a infractorului, plangerea reprezinta doar o incunostintare despre savarsirea oricarei infractiuni a carei victima a fost insasi cel ce face plangerea ori una dintre persoanele pentru care poate face plangerea potrivit dispoziiziilor legale procesuale.
Plangerea prealabila(ca si lipsa sau retragerea ei) produce efecte in rem.Astfel, in caz de participatie, fapta atrage raspunderea penala a tuturor participantilor, chiar daca plangerea s-a facut sau se mentine cu privire numai la unul dintre ei(indivizibilitate pasiva).Tot astfel, daca prin infractiune au fost vatamate mai multe persoane, fapta atrage raspunderea penala chiar daca plangerea s-a facut sau se mentine numai de catre una din ele(indivizibilitate activa)(art. 131 alin. 3 si 4 dinCodul penal).
Lipsa plangerii prealabile, in cazul in infractiunilor pentru care punerea in miscare a actiunii penale este conditionata de introducerea unei astfel de plingeri, inlatura raspunderea penala (art. 131 alin.1 din Codul penal).
Prin lipsa plangerii prealabile se intelege fie ca o asemenea plangere nu a fost efectiv introdusa de persoana vatamata sau, prin exceptie de persoanele indrituite, fie a fost introdusa in termenul legal de alte persoane neandrituite sa faca o astfel de plangere, fie ca plangerea prealabila nu a fost introdusa in termenul prevazut de lege.
Lipsa plangerii prealabile nu stinge actiunea civila, persoana vatamata printr-o infractiune avand la indemana cale actiunii civile, pe care o poate introduce in termenul general al prescriptiei extinctive de 3 ani, pentru recuperarea daunelor suferite prin infractiune.
2.Retragerea plangerii prealabile.
Potrivit prevederilor atr. 131 alin 2 din Codul penal,retragerea plangerii prealabile, de asemenea, inlatura raspunderea penala.
Retragerea plangerii prealabile reprezinta manifestarea de vointa a persoanei vatamate printr-o infractiune, care dupa ce a introdus plangerea prealabila, revine si renunta, in conditiile legii, la plangerea facuta mai inainte de solutionarea cauzei printr-o hotarare definitiva de condamnare.
Pentru ca retragerea plingerii prealabile sa inlature raspunderea penala se cer indeplinite urmatoareleconditii:
a) Retragerea plangerii prealabile sa reprezinte o manifestare expresa a vointei persoanei vatamate. Este indeplinita aceasta conditie si atunci cand retragerea plangerii s-a facut printr-un inscris autentic[9].Daca pentru persoanele lipsite de capacitate de exercitiu s-a depus o plangere prealabila de reprezentantii legali, sau daca persoana cu capacitate de exercitiu restransa a depus o plangere prealabila cu consimtamantul reprezentantilor legali, plangerea prealabila se poate retrage in aceleasi conditii in care a fost depusa[10].
b) Retragerea plangerii prealabile trebuie sa fie totala, adica sa priveasca atat latura penala cat si cea civila a cauzei, cum s-a decis in practica judiciara[11].Ca o consecinta a caracterului total al retragerii plangerii prealabile ea va avea efecte in cazul indivibizilitatii active si pasive numai daca este facuta de toate persoanele vatamate si respectiv retrasa fata de toti participantii la comiterea faptei.
c) Retragerea plangerii prealabile trebuie sa fie facuta neconditionat ea neproducandu-si efecte daca este conditionata pe viitor de unele reparatii civile, sau de o anumita conduita a faptuitorului fata de persoana vatamata.
d) Retragerea plangerii prealabile trebuie sa intervina pana la pronuntarea unei hotarari definitive, dupa acest moment ea nemaiavand semnificatie penala.
IV. IMPACAREA PARTILOR
1.Notiune si caracterizare.
Impacarea partilor constituie un act bilateral, o intelegere intervenita intre partea vatamata si infractor cu privire la incetarea procesului penal si inlaturarea raspunderii penale.
Impacarea partilor este posibila numai in cazurile prevazute de lege (art. 132 alin. 1 din Codul penal).De regula, in cazurile cand actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, legea prevede, de asemenea, posibilitatea impacarii partilor.Exista insa si infractiuni pentru care actiunea penala se pune in miscare din oficiu, sau si din oficiu, dar legea acorda posibilitatea partilor de a se impaca(de exemplu,la infractiunea de seductie-art.199 din Codul penal;la infractiunile de violenta, comise asupra unui membru de familie,prevazute de art. 180-181 din Codul penal)
In cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu, impacarea se face prin reprezentantii lor legali; persoanele cu capacitate de exercitiu restrinsa se pot impaca cu incuvintarea persoanelor prevazute de lege.In asemenea situatii, impacarea produce efecte si in cazul in care actiunea penala a fost pusa in miscare din oficiu(art.132 alin. 3 din Codulpenal).
2.Conditiile impacarii partilor.
a) Impacarea partilor se poate realiza numai in cazul acelor infractiuni pentru care legea prevede expres aceasta modalitate de stingere a raspunderii penale.
b) Impacarea partilor este un act bilateral, adica intervine intre cele doua parti.
c) Impacarea este personala, adica are loc intre persoanele care s-au inteles in conditiile legii sa puna capat conflictului.
d) Impacarea trebuie sa se realizeze pana la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare.
e) Impacarea trebuie sa fie, ca si retragerea plangerii, totala si neconditionata, adica sa se refere atat la latura penala, cat si la latura civila a cauzei, sens in care art.132 alin. 1 din Codul penal arata expres ca impacarea partilor inlatura raspunderea penala si stinge si actiunea civila.
3.Efectele impacarii.
Impacarea opereaza in personam, adica inlatura raspunderea penala numai fata de infractorul cu care partea vatamata s-a impacat, spre deosebire de lipsa plangerii si retragerea acesteia care opereaza in rem.
Intrucat impacarea are un caracter personal, partea vatamata trebuie sa precizeze clar, in caz de participatie, care sunt inculpatii cu care s-a impacat, cauza de inlaturare a raspunderii penale operand numai fata de acesti inculpati.
Capitolul 3
I.Analiza ipotezelor de aplicare în practică a cauzelor care înlătură răspunderea penală
1. Aspecte de practică judiciară privind amnistia
In cazul infracțiunilor ale căror consecințe nu se produc imediat
executarea acțiunii sau inacțiunii de către autor, s-a statuat în practica ju anterioară că incidența actului legislativ de amnistie sau grațiere se aprc: funcție de data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a i~ unii, iar nu de data consumării acesteia prin producerea rezultatului.
Această regulă este similară celei statuate în art. 154 alin. (3) N privire la momentul de la care curge termenul de prescripție a răsp penale în cazul infracțiunilor progresive, unde se prevede că, în cazul infracțiuni, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și se calculează în raport cu peJ corespunzătoare rezultatului definitiv produs. Această regulă ar trebui aplice, pentru identitate de rațiune, și în cazul amnistiei, întrucât și a reprezintă tot o cauză care înlătură răspunderea penală, ca și prescrip" punderii penale. Așadar, în cazul infracțiunilor progresive, momentul la analizează incidența actului de amnistie este cel al săvârșirii acțiu inacțiunii, însă, la stabilirea faptului dacă infracțiunea este sau nu amnistiei, se ține seama și de rezultatul mai grav, produs după apariția 1 amnistie. De pildă, în cazul în care, după săvârșirea unei acțiuni de intervine o lege care amnistiază infracțiunea de lovire, dar nu și infracțiu loviri cauzatoare de moarte, nu se va constata amnistiată infracțiunea, dacă rezultatul mai grav produs, constând în moartea victimei, a int ulterior adoptării legii de amnistie.
Speța redată anterior pare însă a institui aceeași regulă și în cazul infracțiuni de rezultat, la care momentul acțiunii sau inacțiunii este dif momentul producerii rezultatului. De pildă, chiar dacă nu este vorba infracțiune progresivă, în cazul infracțiunii de înșelăciune, momentul ind în eroare și momentul producerii pagubei în patrimoniul persoanei vatamate pot fi despartite de o durata de timp . Daca s-ar adopta regula din decizia comentată ar însemna ca în cazul în care între cele două momente intervine o lege de amnistie, infracțiunea să fie considerată amnistiată, ceea ce este destul de discutabil. în acest caz, considerăm că infracțiunea este considerată consumată doar în momentul producerii rezultatului, iar faptul că acesta s-a produs la scurt timp după acțiunea făptuitorului de inducere în eroare nu rupe unitatea naturală a infracțiunii de înșelăciune.
într-un mod similar se pune problema în cazul infracțiunilor de luare de mită și trafic de influență, când actul de amnistie intervine între momentul pretinderii și cel al primirii bunurilor.
In practica judiciară și într-o opinie doctrinară1 s-a arătat că între conținuturile alternative ale infracțiunii de trafic de influență există o corelație naturală – pretinderea de bani sau alte foloase și acceptarea de promisiuni, de daruri reprezentând doar acțiuni intermediare – acestea găsindu-și împlinirea și rațiunea de a fi doar în acțiunea finală de primire a foloaselor. Prin urmare, deși, odată cu pretinderea foloaselor ori acceptarea promisiunilor, infracțiunea poate fi considerată consumată, acțiunea survenientă de primire nu poate fi decon-textualizată, ci ea alcătuiește, cu cele precedente, o unitate naturală de infracțiune. Așadar, dacă foloasele materiale au fost pretinse anterior actului de clemență, dar primite ulterior acestuia, făptuitorul nu va beneficia de el.
Intr-o altă opinie doctrinară s-a apreciat ca fiind discutabilă această soluție, considerându-se că, în acest caz, infracțiunea de trafic de influență s-a consumat în momentul pretinderii sumelor bănești.
Un alt autor susține că trebuie făcută distincția dintre infracțiuni cu conținuturi alternative, la care fiecare variantă normativă constituie o infracțiune distinctă (de exemplu, la ultraj sau înșelăciune), pe care legiuitorul le-a reunit în același text de lege din rațiuni de tehnică legislativă, și infracțiunea cu conținut alternativ, la care variantele normative nu constituie infracțiuni distincte, ci toate formează conținutul aceleiași infracțiuni; în situația traficului de influență, se arată că „primirea", „pretinderea" și „acceptarea" nu constituie infracțiuni separate, ci se consumă prin săvârșirea oricăreia dintre cele trei modalități enunțate; așadar, în speța menționată anterior, realizarea infracțiunii având loc anterior actului de clemență, inculpatul ar fi trebuit să beneficieze de acesta.
In actele normative de acordare a amnistiei se prevăd și excepții de la aceasta, respectiv de infracțiuni pentru care nu se aplică actul normativ de amnistie.
.2. Aspecte de practică judiciară privind prescripția răspunderii penale
S-a pus problema care va fi termenul de prescripție a răspunderii cazul infracțiunii rămase în forma atipică a tentativei. Aceasta extinsă la toate cauzele de atenuare a răspunderii penale, cum ar fi cir țele atenuante, cauzele de reducere a pedepselor prevăzute în legile speciale.
Intr-o opinie, se susține că prescripția răspunderii penale trebuie minată în funcție de durata pedepselor prevăzute de lege pentru forma ti nu în funcție de modul în care acestea s-ar putea individualiza ca u~ existenței unei stări de atenuare sau agravare cum sunt cele referi formele atipice ale infracțiunii, respectiv faptul penal tentat și faptul epuizat1. Se invocă în sprijinul acestui punct de vedere o decizie a i supreme, dată în materia unei alte cauze de înlăturare a răspunderii pen care s-a decis că în cazul aplicării amnistiei se vor avea în vedere limi pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, chiar dacă rămas în faza tentativei.
Această soluție era adoptată și în jurisprudența mai veche, unde s-a cu titlu de principiu, că la calcularea termenului de prescripție a răsp penale trebuie să se țină seama de pedeapsa prevăzută de lege infracțiunea săvârșită, iar nu de pedeapsa aplicată ca efect al existenței cauze de atenuare a răspunderii penale.
In doctrină s-a adoptat și un punct de vedere diferit cu privire la problemă. S-a susținut că, în general, la stabilirea termenelor de pre: trebuie să se țină seama de pedeapsa de bază, făcându-se abstracție circumstanțele atenuante sau agravante care o modifică; în caz de tent: se susține că durata termenului de prescripție ar trebui să se stabile; raport cu pedeapsa legală a tentativei, deoarece tentativa este ea însăși o țiune, diferențiată de infracțiunea consumată prin gradul de realizare a sale obiective, iar termenul de prescripție se calculează în funcție de i unea săvârșită4.
Acest punct de vedere a rămas minoritar, doctrina subliniind că la duratei prescripției răspunderii penale legiuitorul nu s-a condus după li legale ale pedepselor pentru infracțiunile concret săvârșite de autor. Dacă procedat astfel, ar fi trebuit să prevadă durate de prescripție diferite pentru pedepsele maxime de 25 de ani , de 20 de ani, de 18 ani, astfel incat durata prescripției să corespundă cu gravitatea abstractă a acestora (exprimată în limitele legale de pedeapsă ale fiecărei infracțiuni). Aceeași globalizare a acționat și în ceea ce privește tentativa la infracțiune. Dacă legiuitorul n-a ținut seama și n-a fixat o limită de durată specifică a infracțiunii consumate, când maximul pedepsei prevăzute de lege este de 25 sau 20 de ani, lăsând ca în toate cazurile să opereze durata convențională de prescripție de 15 ani, cu atât mai mult nu și-a propus să țină seama la fixarea duratei prescripției de limitele de pedeapsă pe care legea le prevede în cazul tentativei la infracțiune. Limitele globale, convenționale au avut în vedere numai infracțiunea consumată, adică limitele care constituie regula prevăzută în Partea specială a Codului penal, și nu excepțiile (tentativa, calitatea de instigator sau complice, dacă acești participanți ar fi sancționați în limite mai reduse decât autorul). Aceste excepții, după cum se știe, sunt incriminate și sancționate numai în baza unor reguli speciale din Partea generală a Codului penal, dispoziții care trebuie menționate alături de infracțiunea-tip reținută în sarcina făptuitorului, spre a se sublinia că ele reprezintă, ca tehnică de legiferare, devieri, abateri de la regula generală1.
De asemenea, s-a mai susținut că termenele de prescripție au fost prevăzute de lege diferențiat, pe categorii de infracțiuni, în funcție de gravitatea abstractă a acestora, deoarece s-a urmărit ca prescripția să opereze numai după trecerea, de la data săvârșirii infracțiunii, a unui termen suficient de lung, pentru a permite realizarea, în toate cazurile, indiferent de gravitatea concretă a infracțiunii săvârșite, a acelor condiții social-juridice care fac inutilă tragerea la răspundere penală și sancționarea făptuitorului. Aceasta explică și de ce durata termenelor de prescripție a răspunderii penale este pusă de legiuitor în relația cu durata sau cuantumul pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, și nu cu durata ori cuantumul pedepselor care ar putea fi aplicate în ipoteza în care, neoperând prescripția, făptuitorul ar fi tras la răspundere și sancționat.
Un alt argument adus în favoarea acestei opinii este acela că în cazul amnistiei, ce reprezintă tot o cauză care înlătură răspunderea penală, se au în vedere tot limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, atunci când legiuitorul condiționează incidența acesteia de un maxim special al pedepsei prevăzute pentru infracțiunea comisă.
In cazul în care însă legiuitorul a incriminat diferite fapte periculoase ca infracțiuni, nu numai în configurația lor tipică, dar și în una sau mai multe variante agravate (acestea apărând uneori ca variante calificate) sau atenuate.
3.Aspecte de practica judiciara privind lipsa plangerii prealabile
In practica judiciara au fost adoptate mai multe solutii in care sa discutat cu privire la calificarea institutiei plangerii prealabile, respectiv daca aceasta este o institutie de drept penal substa),ntial sau una de drept procesual penal.
Consecința practică cea mai importantă a răspunsului la această întrebare este aceea că, în cazul succesiunii de legi în timp, dacă se stabilește că aceasta este o instituție de drept penal substanțial, ea este supusă principiului aplicării legii penale mai favorabile, în timp ce, dacă se va considera că este vorba de o instituție de drept procesual penal, ea este supusă principiului aplicării imediate a legii de procedură.
In acest sens, într-o soluție de practică judiciară s-a menționat că plângerea prealabilă este o instituție a dreptului procesual penal – privitoare la sesizarea instanței – cu privire la care nu operează principiul aplicării legii penale mai favorabile.
Soluția a fost criticată de doctrină, care a subliniat că, după o opinie unanim admisă astăzi în literatura de specialitate, plângerea prealabilă are natură juridică mixtă sau complexă, fiind o instituție atât a dreptului penal substanțial, cât și a dreptului procesual penal.
Ca instituție a dreptului penal substanțial, plângerea prealabilă apare ca o condiție de pedepsibilitate sau, în alți termeni, de aplicare a sancțiunilor prevăzute de legea penală, în sensul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, incidența răspunderii penale este dependentă de voința persoanei vătămate, dreptul statului de a aplica sancțiunea prevăzută de lege fiind suspendat, în exercițiul său, până la exprimarea voinței persoanei vătămate prin introducerea plângerii prealabile. Ca instituție a dreptului procesual penal, plângerea prealabilă reprezintă o condiție de procedibilitate sau, în alți termeni, o condiție de începere și continuare a procesului penal; ea constituie nu numai un mod de sesizare a organelor judiciare penale de către persoana vătămată, cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, ci și o condiție sine qua non pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. în calitatea sa de instituție a dreptului penal substanțial, plângerea prealabilă poate constitui un element de determinare a legii penale mai favorabile. Astfel, dacă cu privire la o anumită infracțiune una dintre legile penale succesive condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale de introducerea unei plângeri prealabile, în timp ce cealaltă lege nu prevede o asemenea condiție, iar în speță nu s-a introdus plângere, legea mai favorabilă este cea care prevede condiția sus-arătată.
.4. Aspecte de practică judiciară privind retragerea plângerii prealabile
In practica judiciară au fost adoptate o serie de soluții, care au lămurit unele aspecte neclare referitoare la retragerea plângerii prealabile. Deși acestea au fost pronunțate sub imperiul vechiului Cod, multe dintre regulile stabilite rămân valabile și după intrarea în vigoare a noului Cod penal.
Practica judiciară a statuat că nu există nicio cerință cu privire la forma în care se poate retrage plângerea, esențial fiind ca declarația să fie reală și să nu fi fost obținută prin doi sau violență1. De asemenea, declarația neechivocă a părții vătămate că nu urmărește condamnarea inculpatului echivalează cu o retragere a plângerii.
In doctrină s-a susținut că deși nu există o cerință formală de valabilitate a retragerii plângerii prealabile, aceasta trebuie, ca oricare act de dispoziție, să emane de la o persoană care poate dispune de dreptul respectiv, iar manifestarea de voință să fie reală, și nu smulsă prin doi sau violență; în măsura în care s-ar dovedi că inculpatul a determinat prin înșelăciune persoana vătămată să-și retragă plângerea, instanța de recurs va trebui să caseze spre rejudecare pentru a se verifica susținerile cu privire la existența dolului.
Va fi greu de stabilit în ce ar trebui să constea înșelăciunea, pentru a putea fi considerată doi, în cazul retragerii plângerii prealabile, deoarece nu orice afirmație necorespunzătoare folosită de inculpat pentru a determina persoana vătămată să-și retragă plângerea prealabilă s-ar putea încadra în noțiunea de „doi". Cert este că, potrivit art. 438 alin. [1) pct. 8 NCPP, în cazul în care în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal, se poate formula recurs în casație împotriva sentinței penale definitive, iar aici s-ar putea include și situația în care declarația persoanei vătămate de retragere a plângerii prealabile a fost obținută prin doi. Problema este că, potrivit art 436 NCPP, persoana vătămată nu poate declara recurs în casație, deși partea civilă are această calitate.
Potrivit jurisprudenței, instanța nu poate lua act de retragerea plângerii făcută de inculpat (care avea și calitatea de persoană vătămată) în alt dosar contra persoanei vătămate (care avea și calitatea de inculpat), dacă cele două dosare nu sunt conexate.
împotriva acestei soluții s-a susținut că retragerea plângerii prealabile chiar dacă privește un alt dosar, neconexat cu primul, ar trebui să producă efecte,deoarece declaratia persoanei vatamate chiar in aceste conditii, fiind dată în fața instanței și consemnată în cuprinsul încheierii de ședință ori a hotărârii, constituie o declarație autentică, expresie a manifestării reale de roință a celui de la care emană. Ca urmare, inculpatul ar putea valorifica această declarație a persoanei vătămate pentru a cere încetarea procesului penal în dosarul respectiv. împrejurarea că cele două dosare nu au fost conexate încă nu poate să constituie un motiv de a nu se ține seama de voința, exprimată în 3ceastă formă, a persoanei vătămate.
Dacă declarația de retragere este dată în fața organului de poliție, acest organ are obligația de a o înainta instanței pentru a se putea dispune încetarea procesului penal.
In acest caz, deși organul de urmărire penală nu mai are competența de a efectua vreun act de procedură penală în dosar, după terminarea urmăririi penale și sesizarea instanței de judecată, s-a apreciat că organul de poliție poate hia act în mod valabil de retragerea plângerii prealabile și poate atesta identitatea și manifestarea de voință a persoanei vătămate. Considerăm că într-un astfel de caz organul de poliție are doar obligația de a înainta instanței de mdecată cererea de retragere a plângerii prealabile, înregistrată greșit de către persoana vătămată, iar instanța va aprecia asupra valabilității manifestării de .oință a acesteia.
Momentul final până la care este posibilă retragerea plângerii prealabile constituie un subiect de discuții, mai ales după intrarea în vigoare a noului Cod penal, care a trecut recursul în casație în categoria căilor extraordinare de atac. Sub imperiul vechiului Cod penal era posibilă retragerea plângerii prealabile în faza recursului, deoarece hotărârea penală rămânea definitivă de-abia după pronunțarea deciziei de către instanța de recurs. în prezent, având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac, s-ar putea susține că nu ar fi posibilă retragerea plângerii prealabile în timpul judecării recursului în casație.
Cu toate acestea, în practica judiciară anterioară s-a considerat că retragerea plângerii prealabile este posibilă și după exercitarea recursului extraordinar, care era o cale extraordinară de atac la vremea respectivă, motivându-se că exercitarea acestuia implică – chiar bazat pe alte motive – reluarea acțiunii penale.
.5. Aspecte de practică judiciară privind împăcarea
Una dintre condițiile împăcării, analizată într-un capitol anterior, este aceea ca aceasta să fie totală și necondiționată, adică să privească atât acțiunea penală, cât și acțiunea civilă formulată în cadrul procesului penal și să nu fie supusă vreunei condiții viitoare, care ar da împăcării un caracter nedefinitiv, provizoriu. Multe probleme s-au ridicat în practica judiciară cu privire la respectarea acestor condiții, în cazul în care părțile care s-au împăcat stabilesc o modalitate de reparare a prejudiciului rezultat din infracțiune.
Intr-o decizie s-a reținut că recursul prin care partea vătămată – care s-a împăcat cu inculpatul pentru infracțiunea de furt între soți – susține că în mod greșit prima instanță, încetând procesul penal, nu a soluționat latura civilă, în sensul obligării inculpatului să restituie bunurile sustrase din domiciliul conjugal, este neîntemeiat și urmează a fi respins.
In nota critică a acestei decizii s-a susținut că, deși împăcarea părților în fața instanței este totală și necondiționată, aceasta nu exclude posibilitatea ca în cadrul acordului intervenit între ele cu prilejul împăcării – părțile să convină asupra reparării prejudiciului produs prin infracțiune; în asemenea caz – în care împăcarea tot necondiționată rămâne -, obligația asumată de inculpat va fi trecută în dispozitivul hotărârii pentru ca, în caz de neîndeplinire, să se poată proceda la executarea silită (a se vedea, în acest sens, Trib. Mun. București, s. a Il-a pen., dec. nr. 2056/1976, în RRD nr. 5/1977, p. 69). Odată ce a intervenit împăcarea și s-a încetat procesul penal, partea vătămată nu se va putea plânge, în calea de atac, că prima instanță nu a soluționat latura civilă a cauzei, căci, așa cum s-a arătat, împăcarea stinge atât acțiunea penală, cât și acțiunea civilă; de asemenea, dacă inculpatul și-a asumat unele obligații privitoare la repararea prejudiciului consemnate în dispozitivul sentinței, neîndeplinirea acestora nu poate constitui temei de a ataca hotărârea pronunțată.
In acest sens, s-a statuat în altă decizie că obligația asumată de inculpat va fi trecută în dispozitivul hotărârii, pentru ca, în caz de neîndeplinire, să se poată proceda la executarea silită, sau că, dacă părțile s-au împăcat, procesul penal încetează chiar dacă acestea au convenit stabilirea unui termen pentru plata despăgubirilor.
Doctrina a arătat, de asemenea, că, deși împăcarea părților în fața instanței este totală și necondiționată, aceasta nu exclude posibilitatea ca părțile să convină asupra modului de reparare a prejudiciului produs prin infracțiune; dacă persoana vătămată condiționează împăcarea de achitarea unei sume de bani, înseamnă că nu s-a ajuns la un acord, că nu există o împăcare valabilă și, ca atare, pretinsa împăcare nu va fi susceptibilă să producă efecte; dacă a intervenit împăcarea, persoana vătămată nu va putea, în recurs, să pretindă că împăcarea nu este valabilă fiindcă inculpatul nu i-a plătit integral despăgubirea, deoarece împăcarea a fost totală și necondiționată; partea vătămată va putea însă să tragă la răspundere civilă (fără a contesta valabilitatea împăcării) pe inculpat asupra modului în care își execută obligațiile civile asumate prin actul de împăcare.
In acest caz, rămâne de lămurit aspectul dacă părțile sunt obligate să redacteze o tranzacție scrisă cu privire la modul în care s-au înțeles să fie repar:' prejudiciul sau ele pot indica oral, instanței penale, obligațiile pe care și le-a asumat inculpatul în acest sens. Potrivit art 439 NCPC, tranzacția va fi încheiată în formă scrisă și va alcătui dispozitivul hotărârii. Deși autorul notei critice redate mai sus nu face această precizare, considerăm că, față de dispozițiile exprese din Codul de procedură civilă, doar în cazul în care este îndeplinita această condiție, instanța penală ar putea să treacă în dispozitivul hotărârii penale obligația asumată de inculpat, în cazul împăcării părților.
In acest caz este posibilă anularea convenției încheiate de părți, în cazul în care consimțământul acestora a fost viciat Astfel, în practica judiciară s-a statuat că este nulă convenția prin care inculpatul se împacă cu victima, în schimbul unei sume de bani, atunci când inculpatul a crezut că astfel va fi apărat de sancțiunea penală1.
în cazul unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se stinge prin împăcarea părților, instanța de casare trebuie să ia în considerare declarația de împăcare, chiar dacă a fost dată după pronunțarea hotărârii primei instanțe și după expirarea termenului de recurs pentru părți, în măsura în care se află sesizată legal cu recursul procurorului împotriva hotărârii instanței de fond.
Impăcarea intervenită între părți este irevocabilă, în consecință, partea vătămată care s-a împăcat cu inculpatul, consemnând această împăcare într-un act autentificat de notar, nu poate reveni ulterior, în fața instanței, asupra declarației de împăcare. Aceasta își produce toate efectele în proces, în sensul că instanța urmează să ia act de împăcare și să pronunțe încetarea procesului penal3. Hotărârea este în acord cu principiul enunțat în capitolul anterior, potrivit căruia împăcarea produce efecte ope legis, de la momentul intervenirii ei, iar nu de la momentul constatării acestui lucru de către organul judiciar.
Soluții divergente au fost pronunțate în practica judiciară cu privire la încuviințarea părinților persoanei vătămate cu capacitate restrânsă de exercițiu.
Intr-o hotărâre s-a statuat că minora care a împlinit 14 ani își exercită singură drepturile și obligațiile, însă numai cu încuviințarea prealabilă a părinților; ea are nevoie de încuviințarea prealabilă a ambilor părinți pentru a se putea împăca în procesul penal în care figurează ca parte vătămată.
Intr-o altă hotărâre s-a reținut că în cazul infracțiunilor pentru care procesul penal se pornește la plângerea prealabilă a părții vătămate, declarația de împăcare făcută numai de unul dintre părinții minorului – parte vătămată – are ca efect stingerea acțiunii penale și încetarea urmăririi, chiar dacă plângerea prealabilă a fost făcută de celălalt părinte, absent la judecată; în asemenea situație, recursul declarat de părintele care a lipsit de la proces, pentru motivul că se opune la împăcare, urmează a fi respins.
.6. Aspecte de practică judiciară privind problemele procesuale ridicate de cauzele care înlătură răspunderea penală
In cazul concursului de cauze care înlătură răspunderea penală, nu
există un punct de vedere unitar cu privire la soluția pe care trebuie să o adopte instanța de judecată.
Când, ulterior adoptării actului de amnistie, a intervenit retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților, în practica judiciară s-a decis că urmărirea penală sau procesul penal trebuie să înceteze în baza acestui din urmă temei.
în acest caz, un autor sugerează că ar trebui să se țină seama de ordinea de preferință din articolul ce reglementează cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale în Codul de procedură penală (art 16 NCPP), deoarece enumerarea lor nu este aleatorie, ci este subordonată unei rigori impuse de natura și efectele acestora.
Intr-o altă opinie se susține că, în acest caz, urmărirea penală sau procesul penal ar trebui să înceteze ca urmare a amnistiei, deoarece în momentul inter-venirii împăcării părților sau al retragerii plângerii prealabile, răspunderea penală era deja înlăturată ca efect al amnistiei, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea rămânând astfel lipsite de obiect.
Considerăm că această din urmă opinie este justificată, deoarece, în cazul în care intervin mai multe cauze care înlătură răspunderea penală, nu s-ar putea lua în considerare ordinea în care acestea sunt enumerate în art 16 alin. (1) lit e) și f) NCPP, respectiv nu s-ar putea susține că amnistia ar trebui să primeze față de retragerea plângerii prealabile sau împăcare, pentru că prima se regăsește în art. 16 lit. f), în timp ce ultimele se regăsesc în art 16 lit g) NCPP.
Aceeași regulă a priorității cauzei care înlătură răspunderea penală care a intervenit mai întâi considerăm că este aplicabilă și în cazul în care anterior apariției actului de amnistie s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, deoarece, prin intervenirea prescripției răspunderii penale, amnistia a rămas fără obiect. E discutabilă, așadar, afirmația făcută în literatura de specialitate, sub imperiul Codului penal din 1936, potrivit căreia, atunci când concură mai multe cauze de stingere a pedepsei sau acțiunii publice, se dă preferință amnistiei.
Așa cum am arătat într-un capitol anterior, sub imperiul Codului penal din 1936, decesul făptuitorului era prevăzut printre cauzele de nepedepsire, alături de amnistie și prescripția răspunderii penale. Așa se explică și reglementarea acestora împreună, chiar și în prezent, în rândul cauzelor care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, în art. 16 alin. (1) lit. f) NCPP.
Intr-o altă opinie, în acest caz, procesul penal ar trebui să înceteze în baza amnistiei, care operează obligatoriu de la data intervenirii sale, astfel încât hotărârea instanței de judecată va avea doar efect declarativ.
Considerăm că această din urmă opinie corespunde principiului priorității cronologice a cauzelor care lipsesc de obiect acțiunea penală.
De asemenea, într-o altă cauză s-a constatat că persoana vătămată a declarat cale de atac împotriva unei sentințe prin care s-a dispus încetarea procesului penal, pentru că exista autoritate de lucru judecat. în fața instanței superioare părțile s-au împăcat S-a decis că trebuie respinsă calea de atac deoarece, atâta vreme cât procesul penal a încetat – corect – ca urmare a autorității lucrului judecat, voința părților de a se împăca este inoperantă, nemaiputând produce efectele prevăzute de lege.
Concluzii
Cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripția răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea acesteia și împăcarea), deși reunite de legiuitor într-un singur capitol, își mențin caracterul de instituții autonome, fiecare dintre acestea având o rațiune distinctă.
Există încă multe aspecte nelămurite în acest domeniu, fapt cauzat de inexistența, atât la nivelul legislațiilor statelor europene, cât și la nivelul legislației românești, a unor reglementări unitare ale cauzelor care înlătură răspunderea penală. Așa cum s-a demonstrat în cuprinsul lucrării, nici măcar în cadrul legislației noastre moderne nu s-a păstrat de-a lungul timpului o concepție unitară cu privire la acestea, fiind de ajuns să amintim că însăși denumirea de „cauze care înlătură răspunderea penală" a fost adoptată de-abia începând cu vechiul Cod penal, din 1968.
Legiuitorul noului Cod penal a menținut tradiția instituită începând cu Codul penal din 1936, de a reglementa amnistia, prescripția răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea acesteia și împăcarea în Codul penal, considerându-le instituții de drept penal substanțial, iar nu de procedură penală. Această calificare produce consecințe, în primul rând, în ceea ce privește modul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul succesiunii de legi în timp și, în al doilea rând, în ceea ce privește modul de calcul al termenelor reglementate de aceste instituții.
Cu toate că legislația și doctrina noastră de aproape o sută de ani au clarificat problema apartenenței acestor instituții la dreptul penal substanțial, doctrina recentă a readus în discuție acest aspect, susținând că, de fapt, prescripția răspunderii penale ar fi o instituție de drept procesual penal, care ar trebui supusă principiilor acestei materii, în special principiului aplicării imediate a legii procesual penale.
Este adevărat că problema a fost repusă pe tapet într-un moment în care se discuta neconstituționalitatea dispozițiilor legale care au declarat ca fiind imprescriptibile infracțiunile de omor și infracțiunile intenționate care au avut ca urmare moartea victimei, prevăzând, totodată, că acestea se aplică și infracțiunilor comise anterior intrării în vigoare a noii legi. în încercarea de a demonstra că această lege nu încalcă dispozițiile constituționale, chiar dacă se aplică și infracțiunilor comise anterior intrării în vigoare a legii noi, s-a susținut că, în realitate, prescripția răspunderii penale este o instituție de procedură penală, iar dispozițiile de declarare a imprescriptibilității infracțiunilor de omor și a infracțiunilor intenționate care au avut ca urmare moartea victimei ar trebui să se aplice și infracțiunilor comise anterior, deoarece legea de procedură este de imediată aplicare. S-au adus ca argument, în acest sens, dispozițiile legale din dreptul francez, unde această instituție aparține în mod tradițional procedurii penale, fiind reglementată în Codul de procedură penală ca prescripție a acțiunii penale. De altfel, chiar prima noastră legislație penală modernă, din 1864, care era puternic influențată de dreptul francez, a reglementat instituția prescripției răspunderii penale în Codul de procedură penală, ca prescripție a acțiunii penale.
Această opinie nu a fost însă împărtășită de alți autori români, marea majoritate a acestora fiind de opinie că prescripția, ca și celelalte cauze care înlătură răspunderea penală, sunt instituții de drept penal material, deoarece ele au efect asupra pedepsei, atrăgând neaplicarea acesteia.
în ciuda acestui fapt, de necontestat în sistemul nostru de drept, Curtea Constituțională a României a considerat că sunt constituționale dispozițiile legale care prevedeau că imprescriptibilitatea infracțiunilor de omor și a celor intenționate care au avut ca urmare moartea victimei se aplică și infracțiunilor comise anterior noii legi. Este adevărat că decizia a fost adoptată cu opinia separată a unor judecători de prestigiu ai Curții Constituționale, dar se pune întrebarea cum se poate totuși împăca opinia majorității cu principiul constituțional al neretroactivității legii penale mai aspre.
Analiza făcută de Curtea Constituțională a României, în opinia majoritară, a fost una deosebit de fină, punându-se practic în balanță două principii fundamentale: principiul securității raporturilor juridice, care se opunea aplicării retroactive a legii noi, și principiul asigurării unei protecții reale a dreptului la viață, care ar pleda pentru soluția declarării imprescriptibilității infracțiunilor contra vieții. în final, însușindu-și o soluție similară, adoptată de Curtea Constituțională a Germaniei în urmă cu aproximativ 40 de ani, Curtea Constituțională a României a dat prioritate protecției dreptului la viață, considerând că importanța deosebită a acestui drept justifică soluția legiuitorului.
In felul acesta, s-a făcut o ierarhizare a drepturilor fundamentale protejate de Constituție, care ar putea suscita multe discuții cu privire la fundamentul ei teoretic. Cert este că se validează astfel ideea că dispozițiile legale (inclusiv cele constituționale) nu pot fi aplicate separat unele de altele, făcând abstracție de celelalte norme, ci acestea trebuie interpretate și aplicate în ansamblul lor, fapt pe care îl considerăm conform cu complexitatea fenomenului social, pe care dreptul este chemat să îl reglementeze.
In sfârșit, o altă modificare legislativă care se impune a fi amintită este cea din art. 158 alin. [4] NCP, potrivit căreia în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror. Aceasta este soluția pe care a ales-o legiuitorul pentru a împiedica retragerile de plângeri prealabile care ar fi făcute în contradicție cu interesul persoanei vătămate minore.
Sub imperiul vechiului Cod penal, practica judiciară era constantă, în sensul că nu era posibilă retragerea plângerii prealabile atunci când acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, în cazul persoanelor vătămate minore. Această soluție putea deveni una extrem de injustă, în cazul în care era în interesul minorului să pună capăt conflictului prin retragerea plângerii prealabile.
Pe de altă parte, soluția din noul Cod penal ridică mai multe întrebări legate de procurorul competent să își însușească retragerea plângerii prealabile, actul prin care acesta își manifestă voința sau refuzul de a și-o însuși, posibilitatea atacării acestui act la procurorul ierarhic superior, posibilitatea retractării actului de către procuror ș.a. Aceste aspecte nu pot fi clarificate decât în practica judiciară, prin aplicarea principiilor de drept care guvernează activitatea procurorului în cursul urmăririi penale și în faza de judecată. Considerăm că în cursul urmăririi procurorul ar trebui să adopte o ordonanță în care să consemneze manifestarea sa de voință cu privire la acest aspect, ordonanță care ar putea fi atacată la procurorul ierarhic superior, potrivit regulilor de la urmărirea penală. în cursul judecății însă, procurorul care cunoaște cel mai bine stadiul dosarului și care ar putea să aprecieze cu privire la motivele care au determinat retragerea plângerii prealabile este procurorul de ședință, astfel că acesta ar trebui să fie cel care își însușește retragerea plângerii prealabile. în acest caz, actul procurorului de însușire nu poate fi decât declarația orală, iar regulile de desfășurare a procesului penal în cursul judecății nu mai permit atacarea lui la procurorul ierarhic superior.
Concluzionând, s-ar putea susține că instituția cauzelor care înlătură răspunderea penală și-a găsit, în general, o reglementare mai precisă în noul Cod penal, întrucât au fost avute în vedere unele dificultăți de interpretare și de aplicare a textelor din vechiul Cod penal. Au fost adoptate însă și unele soluții noi, care își vor dovedi eficiența sau lipsurile în practica judiciară viitoare. Cert este că un echilibru perfect între toate interesele implicate în desfășurarea unui proces penal este greu de obținut și tocmai de aceea este de apreciat un legiuitor care urmărește să intervină, în principal, doar acolo unde practica judiciară a relevat dificultăți de aplicare a textelor existente.
Bibliografie
I. Doctrină
G. Antoniu, C. Bulai, Dicționar de drept penal și procedură penală, Ed. Hamangiu, București, 2011;
G. Antoniu ș.a., Explicații preliminare ale noului Cod penal, voi. II, Ed. Universul Juridic, București, 2011;
T. Avrigeanu, Pericol social, vinovăție personală și imputare penală, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010;
M. Basarab ș.a., Codul penal comentat, voi. I, Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2007;
C. Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Științifică, București, 1965; S. Bogdan ș.a., Noul Cod penal. Partea specială. Analize, explicații, comentarii, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2006;
C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007;
N. Buzea, Curs de drept penal, Editori G. Dărângă și N. Daniil, 1934-1935;
N.T. Buzea, Infracțiunea penală și culpabilitatea. Doctrină. Legislație. Juris-prudență, Tipografia „Sabin Solomon", Alba Iulia, 1944;
A Chirilă, Relevanța penală a plângerii prealabile, Ed. Universul Juridic, București, 2010;
V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, voi. I, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969;
V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, voi. II, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970;
V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediției din 1939), Asociația Română de Științe Penale, București, 2000;
N. Giurgiu, Răspunderea și sancțiunile de drept penal, Ed. Neuron, Focșani, 1995;
I. Mândru, Amnistia și grațierea, Ed. AII Educațional, București, 1998; R. Moroșanu, Aspecte controversate în materia grațieri, Ed. Hamangiu, București, 2007;
D. Nițu, Imunitatea șefului de stat în dreptul penal, Ed. Universul Juridic, București, 2012;
V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităpi infracționale în dreptul penal român, Casa de Editură și Presă „Șansa" S.R.L., București, 1992;
V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982;
V. Pasca, Măsurile de siguranță, Ed. Lumina Lex, București, 1998;
V. Pasca, Drept penal. Partea generală. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2011;
T. Pop, Drept penal comparat, voi. III, Institut de Arte Grafice „Ardealul", Cluj-Napoca, 1924;
P. Pricope, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Hamangiu, București, 2013;
C.G. Rătescu, H. Asnavorian, I. Ionescu Dolj, T. Pop, I.Gr. Periețeanu, M.I. Papadopolu, V. Dongoroz, N. Pavelescu, Codul penal Carol al II-lea adnotat, Partea generală, voi. I, Ed. Librăriei Socec & Co. S.A., București, 1937;
FI. Streteanu, Concursul de infracțiuni, Ed. Lumina Lex, București, 1999;
FI. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, voi. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008;
I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, voi. III, edițiunea a doua a Cursului de drept și procedură penală, revăzut și completat de V. Dongoroz, C. Chiseliță, Ș. Laday, E. Decuseară, Tipografia „Curierul Judiciar", București;
T. Toader ș.a., Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014;
A.S. Tulbure, Prezumția de nevinovăție – Contribuții la integrarea europeană, Agenția de publicitate și management „Red", Sibiu, 1996;
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, București, 2014;
T. Vasiliu ș.a., Codul penal al R.S.R comentat și adnotat Partea generală, Ed. Științifică, București, 1972;
C. Voicu, AS. Uzlău, R. Moroșanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, București, 2014;
G.G. Vrăbiescu, Cursuri de Drept procesual penal și de Criminalistică, Ed. Themis Cart, București, 2009.
II. Articole
M. Acsinte, Introducerea plângerii prealabile în cazul infracțiunilor susceptibile de continuitate, în Dreptul nr. 7/1998;
V. Brutarii, Prescripția răspunderii penale, din perspectiva dreptului comparat, în Revista de Drept Penal nr. 3/2006;
H. Dumbravă, Răspunderea penală. întreruperea prescripției, în Revista de Drept Penal nr. 1/2000;
l.Gh. Gorgăneanu, Plângere prealabilă. Sesizarea instanțelor, în Revista de Drept Penal nr. 2/2002;
M.K. Guiu, Noțiunea și temeiul răspunderii penale, în Dreptul nr. 10-11/1994;
A. Neacșu, Tulburarea de posesie. Plângere prealabilă, în Revista de Drept Penal nr. 2/2000;
G. Nicolae, Aspecte teoretice privind retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților, în Dreptul nr. 7/2000;
F. Plopeanu, Prescripția răspunderii în dreptul penal sau cum o eroare a creat un mit, articol publicat pe site-ul www.juridice.ro, ultima vizualizare la 1 iunie 2014;
I. Pohonțu, Considerații în legătură cu aplicarea amnistiei în cazul infracțiunilor de rezultat și cu raportul de cauzalitate în penal, în LP nr. 12/1961;
Șt Siclodi, Despre cauzele care înlătură răspunderea penală, în RRD nr. 2/1970;
D. Soare, Persoana juridică titulară a plângerii prealabile, în Dreptul nr. 4/2007;
FI. Streteanu, Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a Noului Cod penal, în CDP nr. 3/2013;
T. Toader, Momentul plângerii prealabile la infracțiunea de tulburare de posesie, în Dreptul nr. 12/1998;
M. Vasiescu, Unele probleme privind interpretarea articolului 131 alineatul 5 din Codul penal, în Dreptul nr. 4/2000.
G. Antoniu, Observații cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal (II), în Revista de Drept Penal nr. 4/2007;
G. Antoniu, Unele reflecții asupra termenului de prescripție, în Revista de Drept Penal nr. 2/2003;
G. Antoniu, Partea generală a Codului penal într-o viziune europeană, în Revista de Drept Penal nr. 1 /2004;
L. Biro, Considerații privitoare la efectul amnistiei în cazul infracțiunilor continuate, în RRD nr. 5/1969;
V. Brutarii, Prescripția răspunderii penale, din perspectiva dreptului comparat, în Revista de Drept Penal nr. 3/2006;
H. Dumbravă, Răspunderea penală. întreruperea prescripției, în Revista de Drept Penal nr. 1/2000;
l.Gh. Gorgăneanu, Plângere prealabilă. Sesizarea instanțelor, în Revista de Drept Penal nr. 2/2002;
M.K. Guiu, Noțiunea și temeiul răspunderii penale, în Dreptul nr. 10-11/1994;
A. Neacșu, Tulburarea de posesie. Plângere prealabilă, în Revista de Drept Penal nr. 2/2000;
G. Nicolae, Aspecte teoretice privind retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților, în Dreptul nr. 7/2000;
F. Plopeanu, Prescripția răspunderii în dreptul penal sau cum o eroare a creat un mit, articol publicat pe site-ul www.juridice.ro, ultima vizualizare la 1 iunie 2014;
I. Pohonțu, Considerații în legătură cu aplicarea amnistiei în cazul infracțiunilor de rezultat și cu raportul de cauzalitate în penal, în LP nr. 12/1961;
Șt Siclodi, Despre cauzele care înlătură răspunderea penală, în RRD nr. 2/1970;
D. Soare, Persoana juridică titulară a plângerii prealabile, în Dreptul nr. 4/2007;
FI. Streteanu, Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a Noului Cod penal, în CDP nr. 3/2013;
T. Toader, Momentul plângerii prealabile la infracțiunea de tulburare de posesie, în Dreptul nr. 12/1998;
M. Vasiescu, Unele probleme privind interpretarea articolului 131 alineatul 5 din Codul penal, în Dreptul nr. 4/2000.
Ghigheci Cristinel “ cauzele care inlatura raspunderea penala”, Universul Juridic 2014, Bucuresti
BIBLIOGRAFIE
Boroi Alex, Nistorenu Ghe., Drept penal – Partea Generală, Editra All Beck, București, 2004.
Boroi, G., Drept civil. Partea generală. Persoanele (ediția a III-a, revizuită și adaugită), Editura Hamangiu, 2008.
Bulai C., Filipaș A., Mitrache C., Instituții de drept penal, Editura Trei, București, 2001.
Crânguș Ion, Nițu Adrian, Dragomir Ilie, Drept penal: partea generală: culegere de lecții, ediția a-II-a, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2006.
Crisu A., Drept procesual penal. Proceduri speciale, Editura All Beck, București 2004.
Dongoroz V. și colab., Explicații teoretice ale Codului penal, volumul II, Editura Academiei Române, București, 2003.
Dragu Crețu, Elemente de drept penal și procesual penal, Galați, 2008.
Duțu M., Duțu G. – Considerații asupra specificului contravențiilor la regimul de autorizare a construcțiilor, în Dreptul, nr. 10-11/1995.
Griga Ioan, Drept procesual penal, Partea generală, Teorie, jurisprudență și aplicații practice, Editura Oscar Print, București, 2004.
Hotca Mihai Adrian, Noul Cod Penal și Codul Penal anterior. Aspecte diferențiale și situații tranzitorii, Editura Hamangiu, București, 2009.
Ionașcu Titu, Puncte de vedere privind acțiunea normei juridice, Editura Universitaria, Craiova, 2008.
Jidovu Nicu, Bică Gheorghe, Drept procesual penal, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007.
Mândru Iancu, “Amnistia și grațierea”, Editura All Educațional, București, 2003.
Mitrache Constantin, Drept penal. Partea generală, Editura “Casa de Editură și Presă “ Șansa”, București 2002.
Moldovan Aurel Teodor, Drept penal. Partea generală, Editura Lux Libris, Brașov, 2009.
Morăreanu Șerban Camelia, Drept procesual penal: curs universitar, ediția a-2-a, revizuită, Editura Hamangiu, București, 2009.
Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan, Probele în procesul penal, Aspecte teoretice și jurisprudență în materie, ediția a –II-a-, revizuită, Editura Nomina Lex, București, 2010.
Neagu I., Tratat de procedură penală, Editura Global Lex, București, 2002.
Neagu Ion, Tratat de procedura penală. Partea generală, ediția a-II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010.
Streteanu Florin, Moroșanu Raluca, Instituții și infracțiuni în noul cod penal, București, 2010.
Tănăsescu Iancu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, “Drept penal general”, Editura ALL BECK, București, 2002.
Theodoru Grigore, Tratat de drept procesual penal, ediția a-II-a, Editura Hamangiu, București, 2008.
Volonciu Nicolae, Vasiliu Alexandru, Codul de procedura penală comentat. Art. 1-611. Regulile de bază și acțiunile în procesul penal. Competența, Editura Hamangiu, București, 2007.
Codul penal martie 2012
Codul penal iulie 2012.
*** www.jurisprudentacedo.com,
*** http://www.jurisprudenta.com,
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cauzele Care Inlatura Raspunderea Penala (ID: 111284)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.