Cauze Si Efecte ALE Divortului Asupra Vietii Sociale ALE Tânărului Adolescent
MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE
SPECIALIZAREA SOCIOLOGIE
CAUZE ȘI EFECTE ALE DIVORȚULUI ASUPRA VIEȚII SOCIALE? ALE TÂNĂRULUI ADOLESCENT
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
PROF.DR. FLOAREA CHIPEA
SUBCOORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
PROF.UNIV. BUHAȘ RALUCA
ABSOLVENT:
OȘAN OANA IRINA ADRIANA
ORADEA
-2016-
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I FUNDAMENTARE TEORETICA
CAPITOLUL I FUNDAMENTARE TEORETICĂ
1. Familia – factor de importanță crucială pentru evoluția individului
1.1 Definire, tipologii, funcții
1.2 Familia între tradiție și modernitate
1.3 Importanța mediului familial în dezvoltarea personalității copilului și adolescentului
2. Disoluția maritală – între eșec și modalitate de rezolvare a problemelor
cuplului
2.1. Precizări terminologice
2.2. Cauze ale divorțului
Etape ale divorțului
2.3. Consecințele divorțului asupra membrilor familiei
2.3.1. La nivelul foștilor parteneri conjugali
2.3.2. La nivelul copiilor și adolescenților
2.3.3. La nivelul funcționării familiei monoparentale
INTRODUCERE
Familia, în societatea occidentală, reprezintă singura instituția care oferă condiții optime pentru dezvoltarea copiilor. Conform teoriilor clasice, familia cu ambii părinți este prezentată drept cadrul normal al dezvoltării copilului. Cercetări mai recente, care au avut ca scop analiza rolului familiei în dezvoltarea copiilor în funcție de structura – mono sau biparentală – au răsturnat această concepție tradițională. Aceste cercetării susțin că o relație de ostilitate și tensiune între părinți sau chiar de indiferență este perturbatoare pentru dezvoltarea copiilor ata cât si a membrilor. În sprijinul acestor afirmații vine Mitrofan (1996) care afirmă că adolescenții și copiii se adaptează mai bine în familiile separate care funcționează relativ bine decât în căsătoriile în care există conflicte și violență. După cum putem vedea părerile specialiștilor sunt diverse cu privire la condițiile necesare pentru dezvoltarea normală, sănătoasă a copiilor care trăiesc într-o familie în care conflictele, dintre părinții sunt frecvente. Pornind de la aceste afirmații contradictorii am dorit să văd și părerile copiilor care au fost martorii divorțului părinților lor. Am încercat să surprind modul în care au evoluat acești copii atât din punct de vedere al personalității – stima de sine, anxietate și furie – cât și din punct de vedere al modului de acceptare a noii schimbări.
Pentru o informare mai minuțioasă cu privire la tema pe care am dorit să o studiez am consultat literatura de specialitate. Informațiile culese au fost grupate într-un prim capitol care oferă fundamentarea teoretică a lucrării și este alcătuit din mai multe secțiuni care cuprind o definire a ceea ce este familia, o descriere a tipologiilor și a funcțiilor sale, precum și a importanței acesteia. De asemenea, tot în acest capitol am evidențiat posibilele surse de conflict care conduc la apariția divorțului, etapele procesului de divorț și inevitabil consecințele pe care le are acesta asupra tuturor membrilor ei. Al doilea capitol cuprinde o descriere amplă a obiectivelor, ipotezelor propuse, subiecților și a materialelor utilizate.
Cel de-al treilea capitol este dedicat analizării datelor obținute din punct de vedere calitativ, iar în ultima parte a lucrării sunt prezentate concluziile și implicațiile cercetării și se discută valoarea rezultatelor obținute atât din punct de vedere teoretic, cât și aplicativ.
În ceea ce privește opinia copiilor care au trecut printr-un divorț, în una din lucrările sale, Dolto (2003, p.7) a observat că majoritatea tinerilor de 17-18 ani, care au trăit situații dificile de divorț, spun că: “Mi-ar fi plăcut mai mult, și încă și azi îmi spun că mi-ar fi convenit mai tare ca tata să fi murit decât să-l văd divorțând de mama. Aș fi suferi să știu că tata a murit, dar aș fi putut să vorbesc despre asta, în vreme ce faptul că părinții mei au divorțat m-a făcut să mă izolez complet”.
O altă opinie referitor la modul în care copii percep divorțul am extras-o din una dintre lucrările lui Parkinson (1993, p. 57): ”Cred că atunci când părinții divorțează amândoi au responsabilități deosebite față de copiii lor ….Cel mai important lucru pe care trebuie să-l facă părinții este să-și ajute copiii să înțeleagă de ce divorțează. Ar trebui să-i lase să se gândească la divorț cât de mult vor și să-i lase să pună întrebări cât de multe vor ei (Lulu, 8 ani)”. Este evident că părerile în această privință sunt împărțite, fie că ne referim la părerile adulților, fie că ne referim la părerile copiilor.
Prin urmare, atât părinții căsătoriți, cât și cei divorțați trebuie să fie conștienți de consecințele grave pe care le poate avea un mediu plin de conflicte asupra dezvoltării copiilor lor. Dolto (2003) afirmă că nu divorțul în sine creează probleme pentru copii, ci felul în care părinții cooperează cu copiii în timpul divorțului și calitatea suportului părintesc pe care îl oferă după divorț.
CAPITOLUL I
FUNDAMENTARE TEORETICĂ
1.1. Familia – definire, tipologii, funcții
Familia este considerată unicul grup social, caracterizat de determinări naturale și biologice și singurul în care legăturile de dragoste și sânge capătă importanță primordială.
În opinia lui Mitrofan (1996) familia este elementul natural și fundamental al societății, principiu ce apare atât în cadrul actelor noastre legislative, cât și în unele acte internaționale privind drepturile omului.
Chipea (2001) definea familia ca fiind celula de bază a societății, ea este asemeni unui sistem constituit din mai multe elemente interrelaționate reciproc. Ansamblul acestor elemente formează sistemului familial, modul în care se ierarhizează, precum și relațiile ce se stabilesc între ele, constituie structura familiei. Familia este singurul domeniu în care omul se implică cu tot ceea ce este el și aceasta are asupra lui o influență hotărâtoare pentru restul vieții. Calitatea relației maritale se va răsfrânge asupra întregii activități a persoanelor aflate în acest parteneriat.
În ceea ce privește tipologia familiei, Chipea (2001) afirmă că studiile sociologice și antropologice arătată faptul că familia reprezintă un grup social fundamental, întâlnit în toate societățile, dar care diferă de la o societate la alta. Această diferențiere interculturală face trimitere la gradul lor de cuprindere, la formă, modul de transmitere a moștenirii, de exercitare a autorității în cadrul familiei, modul de stabilire a rezidenței noilor cupluri, de ocupare a pozițiilor și funcțiilor în cadrul rețelei de statusuri și roluri caracteristice unei familii complete.
La rândul lui Iluț (1995) susține că în momentul în care vorbim de tipologia familiei trebuie să avem în vedere infinitatea de criterii după care se pot realiza diverse tipologii deoarece multe dintre ele nu au nici o relevanță epistemică, iar unele au o funcție conjuncturală dată de tema cercetării.
Ținând cont de toate acesta, cea mai semnificativă tipologie a familiei în viziunea mea este următoarea:
1. În funcție de gradul de cuprindere al sistemului familial se face distincție între familia nucleară și familia extinsă.
a) Familia nucleară sau simplă în concepția lui Iluț (1995) este formată din soț, soție și urmașii ei, care locuiesc și gospodăresc împreună. Este denumită “nucleară” întrucât ea reprezintă “nucleul“ pe care-l conțin toate celelalte tipuri de familie. Pornind de la acest “nucleu”, pot fi evidențiate în cadrul familiei complete următoarele tipuri de diade: diada soț-soție, diada tată-copil și diada mamă-copil.
Chipea (2001) afirmă că, în cazul în care cel puțin una dintre aceste diade este neocupată, avem de-a face cu o familie nucleară incompletă. Luând în calcul această afirmație, aceeași autoare susține că putem întâlni următoarele tipuri de familii nucleare incomplete: tată cu un copil (copii), mamă cu un copil (copii), un cuplu marital fără copii sau doi sau mai mulți frați (surori) fără părinți.
În perioada actuală, spre deosebire de societățile tradiționale în care predominau familiile extinse, în societatea contemporană, familia caracteristică este cea de tip nuclear. Mihăilescu (1999, apud Chipea, 2001) utilizează termenul de familie într-o accepțiune nouă, mai largă, care cuprinde și alte forme de conviețuire decât familia nucleară, și anume:
Menaje de o singură persoană, formate dintr-un singur bărbat sau o singură femeie, care au optat pentru celibatul definitiv;
Menaje de o singură persoană, formate din persoane divorțate, care nu s-au recăsătorit;
Menaje formate dintr-un bărbat și o femeie care conviețuiesc în același menaj, dar nu sunt uniți prin căsătorie legală și care nu au copii;
Menaje nefamiliale, formate din persoane între care nu se stabilesc relații sexuale, formate numai din bărbați sau numai din femei cu sau fără grad de rudenie;
Menaje formate dintr-un singur părinte (cel mai frecvent mama) și unul sau mai mulți copii;
Familii nucleare propriu-zise;
Menaje grandparentale, formate din bunici sau nepoți.
În societate românească, cel mai des întâlnite sunt menajele familiale parentale, pe când menajele monoparentele și cele grandparentale au ponderi mai scăzute.
b) Familia extinsă sau lărgită este după Iluț (1995) tipul de familie care cuprinde pe lângă nucleul familial și alte rude și generații, constituite din cuplul conjugal și copiii lui, la care se pot adăuga părinții soțului și/sau ai soției, cu frații sau surorile soțul, soției și copiii acestora, precum și unchi și mătuși ai cuplului. De regulă, într-o familie extinsă trăiesc trei generații, adică părinții, copiii acestora și bunicii copiilor sau rude ale acestora.
Murdock (1967, apud Chipea, 2001) distinge, în funcție de dimensiunea și de modul lor de alcătuire, mai multe tipuri de familii lărgite, după cum urmează: familia extinsă propriu-zisă, familia lineară (lineal-family) și familia tulpină (sistem family). Toate aceste tipuri fac parte din conceptul de familie lărgită. În ceea ce privește avantajele și dezavantajele celor două tipuri de familii, nucleară sau extinsă, unii autori evidențiază superioritatea tipului de familie extins, iar alții pe cea a tipului de familie nucleară.
O altă tipologie este cea realizată de Mitrofan (1991) care pune în centrul familiei formarea copilului, împărțindu-le în:
familii reprimatoare versus familii liberale (în educație). Primele familii suprimă spiritul de independență al copilului, celelalte dezvoltă instinctele acestuia;
familii active respectiv familii pasive. Cele dintâi încurajează formarea la membrii tineri ai familiei a dinamismului, încrederii în sine etc., celelalte sunt indiferente, apatice, generând sentimente de descurajare, neîncredere etc.;
familii stabile versus familii instabile. Primele se bazează pe o anumită constanță a vieții de familie, pe respectarea fermă a unor principii și valori familiale, celelalte fiind caracterizate prin schimbări permanente ale modului de viață.
Ca orice instituție, și instituția familiei își are funcțiile ei. De-a lungul timpului, acestea s-au manifestat în mod diferit, căpătând aspecte diferite.
Majoritatea psihologilor afirmă că familia îndeplinește patru funcții, considerate de aceștia ca fiind “fundamentale”: funcția economică, funcția socializatoare, funcția de solidaritate, și funcția sexuală și de reproducere.
Funcția economică – pentru a exista, familia trebuie să-și asigure venituri suficiente cu care să-și satisfacă nevoile de bază. Dacă reușește să-și satisfacă aceste nevoi de bază, ea se va putea concentra și asupra realizării celorlalte trei funcții care sunt la fel de importante. În caz contrar, se pune în pericol însăși existența familiei. Se consideră că funcția economică deține locul central în constelația celor patru funcții.
De-a lungul timpului, s-au înregistrat schimbări profunde în această funcție, și anume:
– s-a modificat componenta productivă;
Iluț (1995) afirma că în societatea contemporană prin trecerea de la familia extinsă/tradițională la cea nucleară/modernă, familia nu mai poate fi singura sursă de autofinanțare. Astfel că membrii familiei care furnizează bunurile și serviciile necesare traiului sunt dependenți de veniturile câștigate în afara gospodăriei.
– s-a modificat de asemenea și componenta profesională; transmiterea ocupațiilor de la părinți la copii se întâlnește din ce în ce mai rar datorită deplasării locului de muncă al individului din interiorul familiei în exterior, în întreprinderi și servicii sociale;
– latura financiară a cunoscut și ea importante modificări; Mitrofan, (1998) susține că familia contemporană dispune de un buget dezechilibrat, datorită surselor nesigure de venit și/sau cheltuieli exagerate într-o anumită direcție (de obicei, cheltuieli referitoare la subzistență).
În cea ce privește bugetul de venituri și cheltuieli, acesta reprezintă indicatorul cel mai potrivit pentru a măsura nivelul de trai al familiei.
Funcția de solidaritate – solidaritatea este în opinia lui Mitrofan (1998) o funcție complexă ce implică toate momentele vieții familiale și pe toți membrii acesteia. Ea asigură unitatea, intimitatea, coeziunea, securitatea emoțională și încrederea grupului familial. Această funcție este prezentă la toate cele trei niveluri existente într-o familie armonioasă, echilibrată și funcțională:
1. Relația conjugală – pentru a ajunge la stabilitate și satisfacției maritală este nevoie de o anumită relaționare și complementaritate în sistemul motivațional al celor doi atât în planul ideilor, atitudinilor, concepțiilor și aspirațiilor, cât și în planul comunicării și comportamentului erotico-sexual;
2. Relația parentală – are în vedere modul de relaționare a părinților cu copii, strategiile educaționale utilizate, precum și metodele și mijloacele folosite în creșterea și educarea copiilor. Concepțiile privind relația parentală au evoluat semnificativ. Astfel, dacă pentru familia tradițională a fi părinte este mai curând o obligație față de societate, pentru familia modernă, a avea un copil este mai mult un privilegiu pe care și-l asumă din proprie convingere. Lucrări mai recente lansează ideea că bărbații zilelor noastre se implicați din ce în ce mai mult în viața de familie, în îngrijirea copiilor și în responsabilitățile gospodărești;
3. Relația fraternală – se referă la relațiile interpersonale dintre copiii ce aparțin aceleași familii. Ea are un rol important în procesul devenirii personalității, contribuind la formarea unor atitudini și pattern-uri de relaționare necesare pentru adaptarea și integrarea în relațiile din afara familiale. Relația fraternală poate genera două tipuri de situații: una în care frații dezvoltă o afecțiune reciprocă și o solidaritate durabilă și alta în care frații amplifică rivalitatea și accentuează conflictualitatea.
Prin urmare, relațiile fraternale sunt foarte complexe și pot da naștere unor relații nu tocmai plăcute. Tocmai de aceea, relația parentală este foarte importantă, ea având rolul de stopare a divergențelor ce pot apărea între frați.
Funcția sexuală și reproductivă – această funcție cuprinde două componente (sexualitatea și procreerea) care trebuiesc prezentate împreună, pentru a evidenția raporturile dintre ele. În ultimul timp, au apărut o serie de teorii conform cărora, la om există un “instinct al reproducerii”, care ar reprezenta elementul primar al erotismului. Aceste teorii au fost supuse unor critici severe. Astfel, Evola (1994, apud Mitrofan, 1998, p. 180) afirmă că sexualitatea și reproducerea se găsesc într-un raport invers proporțional: “cu cât e mai puternic unul din cele două elemente, cu atât celalalt e mai slab. Prin urmare, dacă la limita inferioară se află înmulțirea/reproducerea fără nici un fel de dragoste sexuală, la limita superioară se află o dragoste sexuală asociată cu o excludere completă a reproducerii”
În ceea ce privește, componenta reproductivă, în lucrarea sa, Voinea (1996) menționa că, la nivelul cuplului conjugal, fertilitatea poate fi influențată de: vârsta soției, durata căsătoriei, starea de sănătate a cuplului, în special a soției, dorința cuplului de a avea copii, nivelul de instrucție al partenerilor, angajarea profesională a soților, utilizarea mijloacelor contraceptive. Totodată, la nivelul societății, fertilitatea cuplurilor poate fi influențată de o serie de factori, cum ar fi cei economici, demografici, legislativi etc.
Funcția sexuală și reproductivă a cunoscut cele mai mari schimbări, în trecerea de la tradiționalism la modernism. Aceste schimbări tind către maximizarea sexualității și minimalizarea fertilității.
Funcția socializatoare – socializarea este un proces de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau pattern-urilor de comportament specifice familiei, în vederea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane. Conform acestei definiții, Mitrofan (1998) afirma că, părinții au rolul de a oferi copilului șansa formării sale sociale, dobândirii echilibrului emoțional, integrarea sa în viața socială.
Funcția de socializare a fost afectată și ea de schimbările lumii contemporane.
Astfel, sistemul școlar a înlocuit, în mare măsură, procesul instructiv-educativ al familiei. Deoarece părinți lucrează în afara familiei, aceștia nu mai pot asigura transmiterea de cunoștințe copiilor lor, nu le mai pot satisface nevoia de instrucție la standardul impus de societate, motiv pentru care copiii sunt duși de la cele mai fragede vârste în instituții specializate. Chiar și așa, părintele trebuie să intervină intens în educarea copilului său, deoarece instituțiile specializate nu pot asigura întru totul dezvoltarea eficientă a tânărului, aici intervenind ceea ce Osterrieth (1973) numește, funcția familiei față de copil.
În societățile contemporane se pare că familia tinde să se limiteze tot mai mult la micul grup fundamental format din mamă, tată și cei doi sau trei copii ai lor, care trăiesc sub același acoperiș. Nucleul familial tată-mamă-copii îndeplinește funcții importante după cum am putut vedea mai sus, dar un rol important i se acordă funcției familiei față de copil. În acest sens, părinții nu trebuie să considere că viața devine “reală” abia atunci când copilul a ajuns la o anumită vârstă, deoarece viața „adevărată” începe chiar din prima zi de viață. Bucuriile și supărările copilului nu sunt bucurii mici și supărări mici decât în ochii adultului, experiențele copilului nu sunt experiențe mici, ci sunt experiențe care îi permit să-și facă ucenicia pentru viață și să și-o desfășoare după ritmul propriei creșteri.
Familia îi permite copilului să trăiască un fel de viață izolată, viață care se desfășoară în sânul ei și de care este dependent până la o anumită vârstă. Tot acesteia i se atribuie meritul de a-l pregăti pentru viața „adevărată”, viață pe care numai adultul o cunoaște. Ea îi asigură copilului răgazul de care are nevoie, acesta fiind caracterizat de incapacitate, ignoranță și vulnerabilitate până la o anumită vârstă.
Familia este cea care-l direcționează, care-i permite copilului, în ciuda slăbiciunii și sărăciei sale inițiale, să trăiască o viață reală și uimitor de intensă, viața lui proprie. Ea este cea care asigură copilului un mediu afectiv, socio-cultural, educațional optim care-l va ajuta în dezvoltarea lui și-l va iniția pentru viață.
1.2. Familia între tradiție și modernitate
Vom prezenta două modele de familii regăsite și în prezent în țara noastră și anume: familia tradițională și familia modernă. Druță (1998) și Zamfir (1999), prezintă aceste modele din două perspective diferite cu avantajele și dezavantajele fiecărui model în parte.
Druță (1998, p. 32) afirmă că, “fenomenul familial este profund interiorizat în fiecare dintre noi, fiind deopotrivă natural și universal”. Familia românească a cunoscut schimbări de structură după anii ’50 în sensul redimensionării ei și implicării unor noi valori în comportamentul familial. Are loc un proces de reducere a dimensiunilor familiale atât prin limitarea numărului de copii dintr-un cuplu, cât și prin tendința de generalizare a familiei nucleare (părinți și copii).
Familia românească tradițională este de tip extins, compusă din mai multe generații. Treptat, aceasta s-a păstrat doar în cazul unor categorii etnice, cum ar fi rromii sau a unor comunități religioase, cum sunt cele neoprotestante. Specific tipului lărgit de familie este atât numărul mare de persoane existente în casă, cât și decizia cuplului tânăr format de a trăi împreună cu rudele.
În forma ei extinsă, familia tradițională are și un rol important de sprijin și suport pentru copii, aceștia beneficiind de îngrijire și de un mediu afectiv-emoțional intens oferit atât de părinți, cât și de rude.
Un alt factor cu efect pozitiv asupra membrilor familiei tradiționale este cel legat de solidaritatea indivizilor din grupul familial. Acest lucru asigură o protecție crescută atât copiilor, cât și celor infirmi, celor bolnavi sau celor bătrâni. Acest tip de familie asigură condițiile de subzistentă și pentru persoanele inactive din familie, acestea fiind ocrotite temporar sau permanent, simțindu-se astfel mai puțin vulnerabile.
Familia tradițională stabilește cu claritate roluri pentru fiecare membru în parte. Rolul determinant în organizarea și structurarea familiei îl are bărbatul, femeia fiind subordonată. Rolul femeii este acela de asigurare a continuității prin reproducere, de creștere și educație a copilului, de îndeplinire a îndatoririlor de tip casnic-menajer. În acest climat tradițional, familia dezvoltă numeroase relații de vecinătate care oferă posibilități de sprijin-întrajutorare, cooperare, petrecere a timpului liber. Familia tradițională este un suport pentru coeziunea și stabilitatea comunității. Aceste schimbări sunt percepute în comportamentul și relațiile dintre părinți și copii. Astfel, în familia tradițională, copilul intră în relații afective directe nu numai cu părinții, dar și cu rudele, vecinii, prietenii. Se asigură dezvoltarea timpurie la copil a unui spirit de grup, precum și interiorizarea unor valori pro-sociale. Copilul este capabil să preia încă din copilărie responsabilități precise, legate de activități gospodărești, fiind o persoană activă, de sprijin în familie.
Familia modernă sparge tiparele tradiționale, ea fiind caracterizată prin tendința de restrângere a numărului de membri, reducându-se la familia de tip nuclear, uneori fiind incluși și bunicii alături de părinți și copii.
Druță (1998), susține că familia modernă este plasată acum în situații extrem de diverse. Pe de o parte, există cuplul cu roluri sociale omogene. Este cazul soților care lucrează în același sector de activitate sau sectoare paralele, astfel încât grijile, speranțele și conflictele sociale sunt comune, ca și ansamblul relațiilor sociale sau personale. Pe de altă parte, există cuplul cu roluri sociale eterogene. Este acel cuplu în care fiecare lucrează în sectoare diferite ale vieții economice. În acest caz, fiecare are propriile probleme, care adesea nu sunt cunoscute de către celălalt.
După cum am putut observa, femeia este antrenată la fel ca și bărbatul în activități profesionale, păstrându-și în plus și funcțiile legate de gospodărie și creșterea copiilor. Zamfir (1999) arată că datorită numeroaselor activități zilnice, ea nu mai poate oferi copilului suficient timp pentru îngrijire și dezvoltare. Adesea se recurge la instituțiile pentru copii (creșe cu program zilnic sau săptămânal) sau la așa-numita “instituție a bunicilor”, copilul fiind lăsat temporar în grijea bunicilor. Astfel, apar modificări nu numai în relațiile dintre părinți și copii, dar și în comportamentul copilului, care, ne mai beneficiind de o educație coerentă, de un program supravegheat și controlat de o singură persoană, poate deveni răsfățat, egoist, capricios. O serie de funcții tradiționale sunt preluate de instituții specializate (creșe, grădinițe, aziluri pentru bătrâni, școli speciale).
Mulți analiști printre care se numără și Zamfir (1999) consideră că această deplasare spre familii moderne reprezintă un anunț al declinului, al deteriorării vieții afective de familie, cu efecte negative asupra dezvoltării copilului. Druță (1998) afirmă că în România vechile mentalități familiale coexistă cu cele ale noului cuplu, iar femeia casnică fără loc de muncă poate fi întâlnită în societatea modernă chiar și azi, copleșită de treburi care-i agravează solitudinea. O anchetă efectuată de UNESCO arată că una din trei femei care nu sunt angajate într-un loc de muncă suferă de nevroză. Din păcate este evident că, se va trăi încă multă vreme între stereotipiile trecutului, realitatea prezentă și incertitudinea viitorului.
1.3. Importanța mediului familiei în dezvoltarea personalității
copilului și adolescentului
Familia are rolul de a cultiva un stil optim de relaționare cu descendenții săi, iar pentru a-și îndeplini acest rol în mod adecvat ea trebuie să-și însușească o serie de calității și caracteristici.
Osterrieth (1973) vede familia ca prim și vital spațiu de reglare a interacțiunilor dintre copil, mediul fizic și social. Din punct de vedere educativ, familia intervine sub două aspecte esențiale în formarea copilului și anume socializarea și individualizarea acestuia. Familia direcționează integrarea lui încă din primi ani de viață într-un grup social, mai întâi într-o grădiniță, apoi într-o școală, facultate. Implicit orientează și trebuința lui de a se defini, de a se constitui ca personalitate unică și autonomă, iar această socializare și individualizare se realizează într-un mediu afectiv și protector.
Deci, familia poate fi socotită un mediu afectiv și protector, în măsura în care satisface trebuințele copilului și-n măsura în care-l acceptă. Acceptarea presupune o dragoste rațională, fără slăbiciuni și răsfăț, o dozare optimă a frustrărilor adaptative în raport cu trebuințele copilului de autonomie. Osterrieth (1973) sublinia că acceptarea socială este proporțională cu acceptarea familială de care s-a bucurat copilul. Bonchiș (2002) susține că o serie de însușiri ale copilului ca inițiativa, fermitatea, curiozitatea, spiritul critic și autocritic, independența sunt dependente de o serie de trăsături pe care însăși familia le posedă. Toate aceste însușiri ale copilului sunt rezultatul atitudinilor conjugale ale părinților care sunt observate de copil în stilurile parentale.
Mediul afectiv
Datorită dependenței care există între membrii familiei, ca urmare a relațiilor afective foarte intense dintre aceștia, mediul familial va fi apt de a reacționa la trebuințele copilului și de a favoriza formarea personalității copilului și a imaginii sale despre lume. Bonchiș (2002) consideră că primele experiențe infantile au un caracter instructiv și emoțional, instalându-se inițial ca formă de cunoaștere, dar care apoi sunt precedate de o „cunoaștere emotivă”.
Osterrieth (1973) susține că familia, este singurul mediu activ care știe să răspundă cel mai bine tinerei ființe/ adolescentului în ceea ce privește trebuințele și nevoile afective ale acestuia. Locul unde copilul învață să fie iubit și să iubească, cu mult înainte ca el să fie în stare să facă distincția între a iubi și a fi iubit, este cadrul familial. Acesta este cadrul în care copilul își va putea investi toate resursele emoționale și va învăța treptat să le controleze, parcurgând încet întreaga gamă a sentimentelor. Am putea spune că, familia constituie o adevărată școală a sentimentelor, care modelează personalitatea copilului sub aspectul dimensiunilor sale fundamentale.
Mediul social
Osterrieth (1973) este de părere că doar în familie, copilul participă la o viață socială intensă și variată, punându-i-se la dispoziție în același timp și modele pe care le va putea cerceta. Înainte de a fi conștient de această participare, el va deveni “el însuși„ prin comparare cu alte persoane prin intermediul jocului de comparații, al imitațiilor, al rivalităților, al satisfacțiilor și decepțiilor, astfel încât individul își va găsi statutul propriu și va caută să și-l păstreze.
Relația dintre părinți și relațiile pe care aceștia le stabilesc cu copilul formează schema fundamentală a familiei, a cuplului, a creșterii copiilor lor. Acesta este motivul pentru care cei mai mulți părinți educă așa cum au fost educați, motiv pentru care este mai greu să creezi o familie fericită atunci când tu însuți nu ți-ai petrecut copilăria într-o astfel de familie.
Datorită apropierii dintre ființele care o compun, familia este favorabilă mai mult decât oricare alt mediu pentru formarea personalității adolescentului și achiziționarea, de către acesta, a coerenței personale, în același timp. Viața în colectiv, îi dă posibilitatea copilul să descopere comportamentele sociale de bază, ca de exemplu apărarea propriilor drepturi și respectul față de drepturile altuia. Prin urmare, în sânul familiei se asigură simultan socializarea și individualizarea copilului.
Mediul cultural
Trăind în fața ochilor lui și asociindu-l la viața lor, cei care-l înconjoară pe copil îi arată efectiv cum se trăiește, îi dezvăluie comportamentul uman. Osterrieth (1973) vede în acest mediu un fel de cadru prefabricat, determinat de o cultură dată a cărei expresie este familia. Acest cadrul este format nu numai din făpturi umane, ci și obiecte, condiții materiale. Ea va introduce copilul în lumea materială și în lumea obiectelor, dar și în cea a manipulării lor și a activităților curente. Familia, prin simplul fapt că integrează copilul în sânul ei mai mult decât orice instituție îl învață să trăiască, îl inițiază în nenumărate activități fundamentale de rutină, îl ajută să descopere nenumărate noțiuni și face acest lucru în modul cel mai concret și mai direct.
Sugarul este integrat de la început într-o cultură, integrarea sa în această cultură începe chiar din prima zi de viață. Familiile sunt ,,fabricile” care produc personalitățile umane. Prin simpla apartenență la familia sa, copilul este implicit integrat într-un cadru cultural, iar familia îi propune și îi impune căile de realizare a naturii sale umane. El va deveni uman ținând cont de formele culturale pe care i le prezintă mediul familial.
Mediul educațional
Mediul educațional în opinia lui Mitrofan (1984) este o formațiune psihosocială foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaționare inter-personală, atitudini etc. ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp. Acest climat, care poate fi pozitiv (bun) sau negativ (rău) și se interpune ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți și achizițiile comportamentale realizate la nivelul personalității copiilor. O influență educativă într-un climat bun va avea efecte pozitive comparativ cu climatul educațional rău sau negativ, bazat, de exemplu, pe relații conflictuale și pe ignorarea totală a particularităților psiho-individuale ale copiilor.
Bonchiș (2002) afirmă că, părinți trebuie să țină cont de particularitățile temperamentale și de dominanta introversiune/ extraversiune a copilului în momentul în care adoptată anumite atitudinile educativ deoarece există mari diferențe în modul de reacție la un anume tip de atitudine. Astfel, un temperament dominant coleric nu se va închide în sine în fața unor atitudini educative autoritare, ci dimpotrivă va reacționa violent, agresiv și va deveni greu de stăpânit. Spre deosebire de acesta, un tip sentimental, în aceleași condiții se va închide în sine, va trăi stări de depresie prelungite, cu efecte uneori grave în planul evoluției lui ulterioare. Răspunzători de formarea copilului și de rezultatele lui în plan educativ și nu numai, sunt ambii părinți chiar dacă unul din ei se ocupă mai mult de educarea acestora.
În concluzie, am putea spune că, cu cât familia reușește să asigure într-un mod cât mai eficient acest mediu afectiv, social, cultural, educațional, aceasta își va îndeplini atât funcția familiei față de copil, cât și dezvoltarea unui copil cu personalitate sănătoasă și puternică, fiind pregătit pentru ceea ce se numește viață. În felul acesta, ea îl ajută să stabilească schimburi cu mediul ambient. Familia îi oferă un cadru de referință afectiv, social, material, cadru furnizat de cultură. Familia îi propune, pe deasupra, modele umane pe care el le va imita și de care se va diferenția, devenind astfel, treptat, o personalitate autonomă distinctă. Această triplă funcție (reglatoare, socializatoare și individualizatoare) pare să fie atribuția esențială a familiei în mai mare măsură decât a oricărui alt mediu pentru că ea se sprijină pe strânsa dependență afectivă și materială care îi leagă pe toți membrii familiale.
2. Disoluția maritală – între eșec și modalitate de rezolvare a
problemelor cuplului
2.1. Precizări terminologice
Unul dintre primii autori care au conceptualizat divorțul ca fiind un complex psiho-social, în aceeași măsură în care este și un proces juridic, a fost Bohannan (1970, apud Parkinson, 1993) care a identificat șase dimensiuni ale divorțului. Înainte de a defini divorțul așa cum este văzut și conceptualizat de adulți, oameni de specialitate, vreau să prezint câteva din definițiile oferite de Parkinson (1993, p. 57) în una din lucrările sale, definiții pe care le-au oferit copiii a căror părinți au divorțat și care au trecut prin această experiență traumatizantă:
”Cred că atunci când părinții divorțează amândoi au responsabilități deosebite față de copiii lor ….Cel mai important lucru pe care trebuie să-l facă părinții este să-și ajute copiii să înțeleagă de ce divorțează. Ar trebui să-i lase să se gândească la divorț cât de mult vor și să-i lase să pună întrebări cât de multe vor ei (Lulu, 8 ani)”.
”Aveam nouă ani când părinții mei s-au despărțit și a fost un șoc total pentru mine…m-a afectat emoțional foarte tare. Pur și simplu mă simțeam rău tot timpul (Jimmy, 14 ani)” și definițiile ar putea continua.
Chipea (2001) definea divorțul ca fiind un fenomen psiho-social și juridic complex, este forma finală de desfacere a vieții conjugale cu efecte puternice atât asupra partenerilor de cuplu conjugal cât și asupra descendenților acestora. El reprezintă de fapt, ultima etapă în cadrul unui proces de erodare și de disoluție a cuplului familial. Autorii, Jinga și Negreț (1999) vorbesc despre divorț luând în considerare aspectul moralității/imoralității lui. Pentru ei divorțul constă în desfacerea unui legământ juridico-religios lipsit de afectivitate și nevoie de afiliere și care comportă mai multă moralitate decât întreținerea lui artificială.
Iluț (1995) este de părere că tocmai acest sistem marital întemeiat și dominat de nevoi expresive – suport emoțional, afecțiune, confort psihologic – și mai puțin sistemele instrumentale dominate de – creșterea și aranjarea copiilor, presiunea grupului și a familiei extinse – conduc al o mai mare libertate de dizolvare oficială a cuplurilor. Este evident că părerile în această privință sunt împărțite fie că ne referim la părerile adulților fie că ne referim la părerile copiilor.
În continuare vom încerca să facem distincție între destrămarea oficială (juridică) și cea neoficială (informală) a cuplului familial. Iluț distinge (1995), trei tipuri de disoluție maritală:
Despărțirea în fapt, dar cu locuință comună – acest tip de disoluție se practica în societățile slab dezvoltate, unde locuința este o adevărată problemă ;
Separarea totală inclusiv în ceea ce privește locuința, dar fără divorț – acest tip de disoluție se practicat în societățile dezvoltate în care locuința nu prezintă o problemă greu de soluționat, în schimb divorțul legal este mai greu de obținut;
Divorțul sau separarea juridică.
În ceea ce privește rata divorțialității, datele arată că aceasta este mult mai ridicată în societățile moderne comparativ cu cele tradiționale. Astfel, în România, rata divorțurilor a crescut după 1948 astfel: în 1955 era de 1,8 la mie, în 1960 de 2 la mie, în 1965 de 1,94 la mie, iar după 1975 peste 1,5 la mia de locuitori. Unul dintre factorii care influențează rata divorțialității pe lângă cei psiho-sociali este chiar legislația, calitatea ei de a fi mai severă sau mai permisivă. În fiecare societate, legislația familiei cuprinde reglementări specifice referitoare la disoluția cuplurilor.
Chipea (2001) prezintă trei tipuri de legislații care reglementează divorțul în toate țările de cultură europeană :
Divorțul sancțiune – în care unul sau uneori ambii parteneri sunt culpabilizați. Fiind o sancțiune pentru o culpă, după cum îi spune și numele el se poate pronunța dacă s-a acționat în instanță.
Divorțul constatare sau faliment – este acel tip de divorț care apare atunci când legăturile dintre soți sunt puternic afectate, fiind constatat falimentul cuplului respectiv. În acest caz, sentința este dată doar atunci când se probează că cei doi soți nu mai conviețuiesc de mult timp.
Divorțul remediu – este o soluție pentru o căsătorie complet compromisă, care îi permite partenerului recăsătoria. Acest tip de divorț este acordat pe baza consimțământului reciproc al celor doi parteneri.
În România, Codul familiei adoptat în 1953, stabilește că divorțul are un caracter de excepție, prin urmare căsătoria realizându-se pe viață (Codul familiei, art. 37). Dar în 1993 legea nr. 59 a modificat articolul 37 și 38, acceptând procedura divorțului. Divorțul remediu a fost introdus pentru a veni în întâmpinarea familiilor conflictuale, în care ambii soți doresc ruperea acestei relații. Indiferent de tipul de divorț, acesta are implicații psihosociale semnificative, îndeosebi dacă există copii.
Motivele acceptate de instanță pentru desfacerea căsătoriei sunt: soțul suferă de alienare mintală cronică; soțul pârât s-a stabilit în străinătate; soțul pârât este declarat dispărut prin hotărâre judecătorească definitivă; soțul pârât a fost condamnat pentru tentativă sau complicitate la tentativă de omor asupra soțului reclamant. S-au înregistrat și alte motive, cum ar fi: refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt sau părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal, adulterul, violența soțului, existența unor nepotriviri de ordin fiziologic care afectează raporturile conjugale ș.a.m.d. În elucidarea motivelor de divorț și a imposibilității continuării căsniciei se ține seama de interesele copiilor minori. În ceea ce privește încredințarea minorilor după divorț, instanța solicită părerea copilului dacă acesta a împlinit 10 ani, precum și părerea autorității tutelare.
Generațiile intermediare înregistrează rate ale divorțialității mult mai mari decât cele vârstnice, iar generațiile tinere cunosc o concentrare a divorțialității în primii ani de la căsătorie datorită unor factori multipli care vor fi prezentați ulterior. Astfel conform ’Institului Național de Statistica Romania’ ,28 507 divorțuri au fost pronunțate prin sentință definitivă sau a unei decizii a unui notar public sau a unui funcționar de registru civil în 2013 , cu o rată a divorțurilor de 1,4 divorțuri la 1 000 de locuitori . Numărul de divorțuri , iar rata divorțialității a scăzut comparativ cu perioada 2000-2012 , după o evoluție inconstantă , cu o tendință ascendentă în perioada 2004-2011 .
Sursa: Institututl Național de Statistica Romania
Sursa;National Center for Health Statistics United States Of America
Astfel putem vedea o diferență între rata divorțturilor în Europa și rata divorțurilor în Statele Unite ala Americii.În ambele situații rata divorțului scade semnificativ de la an la an.
2.2. Cauze ale divorțului
Într-o primă etapă a acestui capitol, voi încerca să definesc conflictul, pe scurt vom vedea care sunt etapele acestuia, modul în care evoluează el, categoriile de conflicte care pot apărea în cadrul unei relații maritale. După ce toate acestea vor fi prezentate, voi încerca să surprind sursele și factorii potențiali ai conflictului marital.
Coleman (1984 p. 371) definește conflictul ca fiind o “opoziție deschisă și ostilă rezultată în urma unor puncte de vedere diferite”. Aceasta se manifestă sub forma violenței verbale sau chiar fizice, însă este conflict și cel mai redus grad de intoleranță față de alte persoane. De asemenea, autorul (1984, p. 202) susține că acesta nu este un simplu dezacord ci “întotdeauna implică existența ostilității.”
Am putea spune că, conflictul este un dezacord, o neînțelegere, care este însoțită de sentimente negative ale unui participant față de celelalte persoane implicate. De cele mai multe ori ostilitatea resimțită este reciprocă. Gravitatea și intensitatea conflictului sunt date de anumiți factori cum ar fi: trăsăturile de caracter, numărul și natura relațiilor dintre persoanele implicate în el, fondul general în care s-a dezvoltat conflictul, mijloacele utilizate de participanți pe parcursul evoluției ei. De asemenea, un factor important este și nivelul de dezvoltare la care a ajuns conflictul. Într-o primă fază, după cum vom vedea și în graficul de mai jos intensitatea acestuia este mult mai redusă în comparație cu fazele ulterioare în care, pentru a ajunge la o rezolvare, este nevoie de multe ori de intervenția unui mediator.
Etapele de dezvoltare a conflictului sunt prezentate de diferiți autori, având în esență aceeași evoluție, și anume: se începe cu un simplu dezacord și culminează cu momentul de criza, care pune în pericol întreaga relație.
În figura care urmează este structurat procesul de evoluție al conflictului și etapele acestuia așa cum au fost prezentate de Cornelius și Faire (1996)
Consolidare
??????????
Dezagregare
Grafic nr.1
Etape de dezvoltare e conflictului.
1. Dezacordul – poate apărea ori de cate ori două sau mai multe persoane au ocazia să își exprime liber opiniile și poate constitui momentul de debut a situației conflictuale. Dezacordul inițial este însoțit de o stare de disconfort, de ușurare de sentimentele ostile față de partenerul de discuție care începe să fie privit ca un adversar. Divergențele la acest nivel sunt minore, însa necontrolate și nedirecționate în mod constructiv spre beneficiul celor implicați, pot face ca situația să evolueze în confruntări cu un grad mai mare de violență.
2. Confruntare – participanții își apără propria poziție și au o tendință de egocentrare. În general, fiecare încearcă să-și convingă adversarul și să-l determine să-i accepte punctul de vedere. Această etapă este însoțită de tensiune, tensiune care indică existența unui conflict, fiind generată de o înrăutățire a sentimentelor față de persoana cu care a intrat în dezacord.
3. Criza – dacă divergențele continuă fără a fi identificate și prin urmare, conflictul nu este conștientizat, situația se degradează până spre momentul de criză, de maximă tensiune, în care este bine să fie luate măsuri deoarece starea creată pune în pericol relația. Bineînțeles, în această fază nu se ajunge neapărat în urma unei singure confruntări, ci de cele mai multe ori se formează un tipar de relaționare și de comunicare deficitar în care nu se caută o soluție. În cazul în care acest tipar se va repeta se va ajunge la momentul de criză când rezoluția se impune cu necesitate. Modalitatea abordată poate fi constructivă sau distructivă, în funcție de soluția adoptată. Este un moment în care cei doi parteneri caută ieșirea din situația conflictuală fie prin soluții benefice cuplului, fie prin măsuri extreme care pot duce la dezagregarea lui.
Conflictele maritale, ca și orice alte conflicte sociale, apar datorită modului în care unul dintre cei implicați în relația conjugală reacționează față de celălalt într-o situație de confruntare reală sau în cazul unei percepții greșite a atitudinii celuilalt. Coleman (1984) spunea că, modul de reacție într-o situație de conflict potențial este și el moștenit, preluat din familia de origine, în cazul în care nu a existat o conștientizare, o dezvățare și o învățare a unui mod nou de reacție. De asemenea, el consideră conflictele “exagerate prin comunicarea ineficientă, refuzul de a vorbi despre subiect, așteptarea ca partenerul să se schimbe, folosirea amenințărilor, minciuna, retragerea afecțiunii” (1984 p. 371). De asemenea, agravarea lor se mai poate datora diferențelor culturale, de educație, de religie, de valori etc.
Este absolut necesară luarea unei atitudini față de conflictul marital, care poate genera aspecte neplăcute și care vor avea impact negativ atât asupra celor doi parteneri și a copiilor lor cât și asupra activităților și a planurilor lor de viitor.
Procesul conflictului marital va începe ca oricare proces conflictual, prin dezacorduri însoțite de sentimente negative ale soților. Desigur, poate fi prezentă și agresiunea verbală, frică, sau teama referitor la viitorul relației. După modul în care cei doi parteneri se raportează unul la celălalt, Parkinson (1993) prezintă câteva categorii de conflicte maritale. Una dintre aceste categorii este cea în care cuplurile sunt semidetașate, adică în care conflictul nu este rezolvat, iar cei doi trăiesc separat, uneori chiar cu alți parteneri, înțelegându-se cu privire la bunurile maritale. Un alt tip ar fi conflictul cu ușile închise, în care comunicarea lipsește sau este foarte slabă și se evită discutarea problemelor. Lupta pentru putere este conflictul în care cei doi sunt rivali în mod fățiș, uneori atacându-se chiar în instanță. În categoria numită de autoare agățarea tenace, partenerul respins luptă, prin metode absurde și amenințări cu sinuciderea sau vătămarea fizică în scopul menținerii relației. Confruntarea este văzută de autoare ca fiind acel tip de conflict în care soții se atacă verbal sau chiar fizic în încercarea de a-și rezolva problemele, iar conflictul întreținut este cel în care cei doi investesc în menținerea lui.
Parkinson (1993) este unul dintre psihologii care au studiat îndeaproape eventualele categorii care conduc la conflicte grave între cei doi parteneri, iar în cele din urmă la divorț, tot ea a studiat efectele divorțului atât asupra copiilor cât și asupra părinților și a încercat să găsească modalități de reechilibrare a familiilor aflate în această situație. Ea afirmă că identificarea tipului de conflict în care cei doi soți sunt implicați va sluji ca punct de plecare în alegerea metodei de rezolvare a conflictului în cazul consilierii individuale. Conflictele maritale nerezolvate de către soți sau chiar în urma intervenției de specialitate, duc la acumulare de frustrări și treptat pot evolua într-o criza de dizolvare a relației. Pentru ca, o căsătorie să funcționeze este nevoie de efortul mutual al celor doi soți, în sensul rezolvării problemelor ce apar și al îmbunătățirii relației.
Coleman (1984), împarte conflictele maritale în conflicte:
– închise, partenerii se retrag din discuție și evită exprimarea punctului propriu de vedere pentru a proteja relația, însă ei vor păstra resentimente și vor dezvolta treptat atitudini nepotrivite evoluției relației maritale;
– deschise, sunt conflictele însoțite de agresiuni reciproce pe măsură ce procesul va evolua înspre faza de confruntare. Acestea pot fi însoțite de abuz emoțional, confuzie, disperare iar uneori, se vor lua decizii pripite, iraționale, va crește sentimentul de mânie, vor apărea amenințări reciproce și chiar violență fizică.
Conflictele maritale pot fi însoțite de efecte psihosomatice cum ar fi dureri de cap, de stomac, tensiune musculară, stres, astmă sau anorexie. Primele efecte care pot apărea după un timp mai îndelungat sunt: boli mentale, tulburări emoționale severe, acțiuni nevrotice, ulcer etc. Deseori conflictele maritale sunt însoțite de reacții comportamentale dezadaptative cum ar fi refuzul de a face anumite lucruri, refugiul în consumul de alcool care poate foarte ușor să degradeze în dependență.
Druță (1998) abordează tema conflictului marital și afirmă că, în cazul “cuplurilor fericite” soții sunt spontani unul față de celălalt și capabili să-și exprime punctul de vedere personal fără să apeleze la “comunitatea existenței”. Atunci când “comunitatea existenței “ este bine consolidată, asigurată, divergențele de opinie se manifestă liber. Parkinson (1993), a observat că în momentele post-conflictuale partenerii pot resimți sentimente de eșec, de pierdere a valorii de sine, apare scăderea încrederii în sine și în celălalt, insecuritatea în mod special la femei. Uneori cel care reușește să domine discuția, resimte un fel de eliberare dar cel mai adesea este însoțită de sentimente de vinovăție.
În cele ce urmează voi prezenta potențialele surse de conflict care pot duce cuplul la disoluție maritală.
Situația financiară a familiei ca factor de influență a conflictului marital
S-ar părea că problema economică este puternic evidențiată în grupul de familii cercetate de Comisia națională pentru statistică în cadrul lucrării intitulată “Anuarul statistic al României 2013”. După cum se poate urmări în tabelul nr.1 preluat din aceeași lucrare, situația financiară este declarată cel mai frecvent, de către cei anchetați, ca fiind cauză a conflictelor maritale.
Tabelul nr. 1 Distribuția cauzelor conflictelor maritale în funcție de durata căsătoriei
“Anuarul statistic al României 2013”
Una dintre crizele cele mai marcante ale societății românești în prezent, este criza economică. Această criză este resimțită atât la nivel individual cât și la nivel familial. Mitrofan (1984) afirmă că nu numai veniturile minime le cauzează conflicte maritale celor doi, ci acestea se ivesc și atunci când apar diferențe între așteptările soților în ceea ce privește modul de cheltuire a banilor. Un alt motiv de conflict în acest sens, amintit de același autor dar și de Costa (1994) ar fi venitul financiar adus de soție care-l depășește pe cel al soțului. Situația de conflict marital în domeniul financiar este una constatată și în societatea americană. Spre exemplu, McDowell în 1985 afirma că, conflictul cu privire la finanțe este una dintre cauzele majore ale divorțului în America de azi.
Prin urmare unul din motivele care au dus la conflicte maritale repetate și în cele din urmă la divorț ar putea fi chiar situația economică dificilă. Instabilitatea economică cere familiei modalități noi de adaptare, apare nevoia de repartizare a rolurilor între soți în mod egal sau în situația de șomaj a soțului, preluarea muncilor gospodărești în preponderență de către soție.
Educația copiilor – cauză a conflictul marital
Educația apare conform anchetei efectuate ca următoarea cauză frecventă a conflictului marital, după cele provocate de situația financiară. În tabel, cel mai frecvent este declarată în intervalul de durată a căsătoriei dintre 6 – 10 ani, cuprinzând aici locul întâi. Educația copiilor a ridicat întotdeauna probleme între soți sub diferite aspecte.
Parkinson (1993) afirmă că unele conflicte dintre soți evidențiau frustrări ale unui soț din cauza solicitării repetate în participarea la efectuarea lecțiilor împreună cu copilul sau la alte activități școlare, alteori există conflicte puternice cu privire la direcția pe care copii o vor urma în continuare. Chipea (2001) pune accent pe diferența dintre generații. Diferență care a apărut o dată cu explozia de informație la care a fost supus tineretul și care a făcut ca tiparele vechi de relaționare să nu mai fie funcționale, iar conflictul dintre generații să se accentuează în mod evident. Din această situație de dezorientare cei doi soți vor putea ieși numai printr-o comunicare eficientă și consecventă.
Lipsa de comunicare – cauză a conflictului marital
O altă cauză a conflictului marital este cea a lipsei de comunicare sau a comunicării ineficiente. Este o cauză universal valabilă a conflictului social și cu toate acestea, comunicarea este prea puțin învățată la nivelul maselor. În anchetă, problemele cauzate de comunicare ocupă pozițiile doi și trei la cele mai multe cupluri, mai puțin cele care au o perioadă de căsnicie între 21 – 30 de ani.
Wrigth (1974) acordă un rol important atât comunicării verbale cât și celei nonverbale. El susține că acestea ne pun în relație cu alții, ne ajută să ne exprimăm pe noi înșine și să-i înțelegem pe alții. Comunicarea înseamnă de fapt relație. Un alt aspect menționat de Costa (1994) care nu este luat în considerare este faptul că cei doi soți au deja formate anumite tipare de comunicare preluate din familia de origine, tipare care nu sunt conștientizate și care vor trebui analizate de către cei doi și apoi stabilit un mod de comunicare propriu. Relațiile disfuncționale învățate în familia de origine sunt dezvoltate și în familia actuală (dependență, nesiguranță, agresivitate).
Jinga și Negreț (1999) recomandă pentru diminuarea conflictelor cauzate de o comunicare ineficientă ca cei doi să “investigheze” trecutului celuilalt, a obiceiurilor de comunicare în familia consangvină a celuilalt. De asemenea, autorii prezintă diferite metode de îmbunătățire a comunicării, metode care trebuie cunoscute și utilizate de către cei doi pentru o conviețuire cât mai bună.
Nepotrivire de caracter – cauză a conflictului marital
Motivul “nepotrivire de caracter” este declarat de cei chestionați în frecvențe destul de diferite după cum reiese și din tabel. Astfel, în prima perioadă a căsătoriei acest motiv nu este amintit de loc. Acest lucru este destul de controvers dacă stăm să ne gândim bine, deoarece tocmai în această perioadă cei doi încep să se cunoască și descoperă nu numai calități în celălalt, ci și o serie de defecte care până atunci le-au fost necunoscute. “Nepotrivirea de caracter” poate fi interpretată printre altele ca lipsă de comunicare corespunzătoare și consecventă.
Totuși problema nepotrivirii, a diferenței dintre cei doi, este luată în considerare când se referă la problemele esențiale ale vieții, la valori, scopuri, luarea unor decizii etc. Aceste lucruri ar trebui să fie cunoscute de cei doi dinainte de căsătorie.
Incompatibilitatea valorilor – cauză a conflictului marital
Am pute spune că problemele unui cuplu se află în directă legătură cu valorile lui. Parkinson (1993) afirmă că, valorile sunt acele lucruri pe care cineva pune preț, sunt puncte de referință fixe, un ghid în luarea deciziilor. Ele sunt principii de viață. În momentul în care există o incompatibilitate în acest plan fundamental, relația conjugală se află într-o situație de criză. Această situație se va răsfrânge asupra tuturor domeniilor vieții: economic, intelectual-educativ, religios etc. care vor duce familia într-o situație de dezbinare. În prevenirea acestui gen de conflicte maritale se poate lucra în mod eficient cu tinerii în consiliere permanentă aducându-se în discuție problemele de principiu, aceasta ajutându-i pe cei doi să-și identifice asemănările și deosebirile în planul fundamental al valorilor.
Incompatibilitatea sexuală – cauză a conflictului marital
Urmărind pe orizontală datele prezentate în tabel, putem observa că relațiile sexuale nu sunt reclamate ca fiind cauze ale conflictelor maritale în perioada de căsătorie până la 11 ani. În perioada cuprinsă între 21-30 de ani, se poate observa o creștere bruscă a frecvenței acestora. Este posibil ca acest lucru să se datoreze modificărilor sexuale care au loc în această perioadă de vârstă.
Mitrofan și Mitrofan (1996) atrag atenția asupra faptului că ne aflăm într-o epocă a informației și nu ar trebui să se ridice problema necunoașterii în domeniul educației sexuale și totuși mulți trăiesc într-o ignoranță destul de mare în ce privește această problemă. Ignoranța nu este singura cauză a conflictelor maritale ivite pe această temă. În familia tradițional, sexualitatea este tabu, despre care nu numai că nu se discută deschis cu copii, dar cu privire la care nici soții nu comunică.
Conflictele maritale se mai pot ivi și în urma relațiilor sexuale ilicite, datorită incompatibilității sexuale și nu în ultimul rând de experiența avută de cineva în copilărie în privința aceasta.
Intervenția rudelor – cauză a conflictului marital
În cazul în care familia nucleară derivă dintr-o familie extinsă constituită din rudenii de diferite grade apelează la ajutor, ea se va adresa, în ordine, dinspre interior spre exterior și anume: se va adresa familiei extinse, apoi prietenilor, specialiștilor în funcție de calitatea relațiilor sau de gravitatea situației în care se află.
Datele înregistrate în tabel, evidențiază o solicitare pentru ajutorul provenit din afara familie într-un procent mai mare în perioada de căsătorie până la10 ani. Este bine cunoscut faptul că de multe ori intervenția rudelor în problemele familiei nucleare, în modul de conviețuire al acesteia, poate duce familia în situația de criză și chiar de dezintegrare. Cu toate riscurile, se pare că ajutorul rudelor este solicitat de familii după cum putem vedea și din datele preluate din ”Anuarul statistic al României 1994”. Acest lucru poate fi interpretat ca stabilitate în relațiile din cadrul familiale, în cadrul sistemul tradițional de familie, adică familia își caută resurse în sine și apoi se îndreaptă spre familia extinsă după ajutor și suport.
Alcoolismul – cauză a conflictului marital
Conflictele maritale cauzate de consumul de alcool apar numai la cuplurile cu durată a căsătoriei cuprinsă între 11 – 20 ani. Cercetările efectuate asupra indivizilor cu tendințe spre agresivitate și violență arată că aceștia sunt dependenți de alcool. Dovezile care atestă influența consumului de alcool asupra comportamentului sunt destul de multe.
Jones (1982) descrie indivizii care își agresează partenerul sau copii, ca având grave tulburări de personalitate manifestate prin imaturitate, egocentrism extrem, gelozie excesivă și orientată greșit, lipsă de empatie și autocontrol scăzut. Comportamentul violent este mai evident în cazul cuplurilor care și-au văzut părinții agresându-se și care la rândul lor fie se tratează violent, fie se așteaptă să fie tratați în acest mod. Aceeași autoare afirmă că “nu numai indivizii care consumă alcool sunt afectați de acest lucru în mod profund, ci și familiile lor”, în unele cazuri membrii familiei încep să aibă tulburări emoționale (1982, p. 93). Una dintre consecințele majore ale problemelor consumului de alcool este dezmembrarea vieții de familie.
Mănoiu și Epureanu (1996) prezintă multe alte cauze ale neînțelegerilor maritale care pot duce chiar la divorț. Dintre acestea amintim: pregătirea ineficientă pentru viața de familie, cunoașterea reciprocă deficitară, concepțiile fundamentale și valorile diferite, manifestările antisociale ale unuia dintre parteneri, bolile, influențele mediului exterior, diferențele educaționale, de vârstă etc. Diversitatea acestora este dată printre altele și de caracterele unice ale partenerilor, asociate cu unicitatea lor, combinare realizată de cei doi în căsătorie. Este clar că aceste surse de conflict pot cauza adevărate conflicte maritale dacă apariția lor este constantă în relația dintre cei doi soți. Aceste conflicte se pot transforma în adevărați factori cauzatori ai divorț. Toți psihologii care au studiat divorțului, factori care au determinat producerea lui, precum și consecințele lui au evocat o gamă variată de potențiali factori ai divorțului dintre care eu voi încerca să-i surprind pe cei mai importanți.
Costa (1994), în una din lucrările sale dedicate studiului divorțului cu toate implicațiile lui distinge următorii factorii cauzatori ai divorțului:
a) Disfuncționalitatea în familia de origine. Aceasta disfuncționalitate asociată cu perturbări mentale (alcoolismul, agresivitatea, abuzul sexual) este unul dintre factori potențiali ai divorțului. Aceste familii se caracterizează prin: incapacitatea de a crea condiții pentru dezvoltarea încrederii bazice și a individualizării membrilor lor. Viața în acest context familial nu este satisfăcătoare, nici sursă de siguranță, iar creșterea și apoi căsătoria apar de multe ori ca o fugă de această situație. Relațiile disfuncțional învățate în familia de origine sunt dezvoltate în familia actuală (dependență, nesiguranță, agresivitate).
b) Un alt factor cauzator sunt expectanțele pre-conjugale, care pot fi, fie prea elevate – nu țin seama de anumite aspecte ale realității (ex. Iubirea este suficientă pentru a rezolva toate problemele; iubirea noastră va fi eternă), fie deoarece expectativele celor doi sunt divergente, adică ceea ce unul dintre parteneri dorește de la căsătorie este nesemnificativ și mai puțin valorizat de celălalt.
c) Exigența în cadrul cuplului. În societatea actuală, în care comunicarea și plăcerea sunt mult valorificate, partenerii sunt tot mai exigenți unul cu celălalt, ceea ce implică o mai mare necesitate de manifestare a iubirii, de exprimare a sentimentelor și de plăcere, fapt care nu întotdeauna este în conformitate cu pattern-urile relaționale învățate. Astfel, când relația se dovedește nesatisfăcătoare indivizii apelează mai ușor la divorț. Un alt motiv pentru care aceștia apelează ușor la divorț în opinia lui Iluț (1995) și Chipea (2001) este democratizarea și liberalizarea vieții sociale în ansamblul ei.
d) Emanciparea femeii. Schimbările sociale și economice au creat necesitatea de modificare a rolurilor în structura familială, modificări pentru care majoritatea indivizilor nu sunt pregătiți. Acest conflict între valori este de asemenea o sursă de insatisfacție conjugală, în măsura în care societatea actuală cere ca femeia să lucreze, iar aceasta caută realizarea profesională și socială care nu este în conformitate cu definirea preexistentă a rolurilor masculine și feminine în familie și în afara acesteia, aspect care a fost observat și la noi în țară și subliniat de către Chipea (2001) și Iluț (1995).
e) Problemele psihologice individuale și tulburările de personalitate sunt factori cauzatori ai divorțului. Aceste disfuncții pot fi rezultatul eroziunii în comunicare sau a unor dezacorduri în diverse arii (sexuală, stres profesional) sau pot fi rezultatul unor situații patologice (sado-masochismul, dominare, subminare).
f) Chipea ( 2001) și Iluț (1995) sunt de părere că nașterea multor fii, în principal când nu au fost doriți și planificați de ambii părinți atrage după sine o reducere a libertății acestora, sau nașterea fiilor deficienți ori moartea lor duce la consecințe de vină și acuzare care pot contribui la disoluția conjugală. De asemenea, pierderea serviciului de către unul dintre soți, în principal al soțului sau uneori avansarea profesională a femeii duce la conflicte de roluri și valori în cadrul familie, rezultând sursa de conflict.
Un alt aspect subliniat de Chipea (2001) și Iluț (1995) este discrepanța între nivelul de aspirații pe care îl au cei doi de la viață sau atunci când dezvoltarea sistemului conjugal nu apare la același nivel pentru fiecare membru poate constitui un alt factor al disoluției conjugale. În deosebi atunci când un membru funcționează la un nivel inferior sau direcția de dezvoltare în cursul ciclului vital este diferită.
Parkinson (1993) afirmă că pot apărea perturbări și conflicte maritale și la nivelul strategiilor adoptate în rezolvarea conflictelor care pot duce la disoluție. Un alt factor deosebit de important, regăsit și în România și subliniat de Chipea (2001) și Iluț (1995), este violența unuia dintre membri familiei, de obicei tatăl.
Odată cu apariția unuia dintre acești factori vor apărea divergențele, iar în urma lor se vor instala oscilații la nivelul încrederii bazice, cuplul intră într-un joc de forțe pentru câștigarea puterii, joc care poate conduce la un climat de mare agresivitate psihologică și chiar fizică. Este un fenomen într-o continuă urcare, în care fiecare crede că trebuie să-l domine pe celălalt pentru a nu fi el dominat ca și cum s-ar fi căsătoriți unul împotriva celuilalt.
În urma unui studiu realizat de Direcția Județeană de Statistică Bihor s-a constatat că între anii 1995-2003, un număr de 3.3073 de divorțuri pe teritoriul României dintre care numai 734 de desfaceri de căsătorii numai în județul Bihor. Cauzele care au dus la destrămarea acestor căsătorii au fost infidelitatea, un număr de 592 de divorțuri, alcoolismul – 659, violența fizică – 332 și un număr de 2414 de divorțuri având ca și cauze alte situații. În urma acestor divorțuri 3001 de copii minori trăiesc în familii monoparentale.
Pentru aceasta este necesar să înțelegem care sunt etapele psihologice inerente divorțului. Familia, în ciuda modificărilor structurale continuă să fie o sursă de sprijin emoțional important pentru creșterea și dezvoltarea tinerilor, în special.
1.2.2.1. Etape ale divorțului
Chiar dacă fiecare divorț este un caz unic și fiecare persoană divorțată este unică, pot fi sistematizate câteva pattern-uri generale despre modul în care are loc această tranzacție. Variați autori prezintă modele relative ale stadiilor de divorț care includ noi responsabilități și dezechilibre emoționale.
Costa (1994) dezvoltă un model de înțelegere al procesului de divorț unde sunt valorizate în mod esențial, sentimentele și sarcinile cuplului în următoarele stadii:
1. pre-divorțul; 3. divorțul; 4. post-divorțul;
1. Pre-divorțul – cuprinde o perioada de deliberare, cuplul trăiește sentimente de deziluzie, insatisfacție și alienare. Cei doi se confruntă, se ceartă, sau caută ajutor în afara familiei. În cea de-a doua perioadă, predomină sentimentul de angoasă, ambivalență, șoc, haos, neadecvare și o diminuare a stimei de sine. Cuplul se apără fizic și emoțional sau se preface că totul este bine, ori chiar încearcă să-și recupereze afectivitatea.
Această perioadă a despărțirii este văzută de către Teyber (1992) ca fiind cea mai dificilă, în special pentru mame. Perioada include o vizibilă creștere a conflictelor, tensiunii, apoi apare nemulțumirea care se sfârșește prin acceptarea despărțirii (în general mama) și părăsirea domiciliului (în general tată). În mod contrar cu părerile greșit susținute, mamele în procent de 70% inițiază de cele mai multe ori divorțul care implică și copiii. Acestea adesea intră în agonie după ce au luat această decizie pentru ceva vreme. Pe de altă parte, tații nu conștientizează aceste experiențe ale impactului emoțional în timpul divorțului până mai târziu, când mamele deja se îndreaptă spre procesul de recuperare. Această perioadă a despărțirii este adesea haotică și poate determina părinții să se comporte irațional fiind adesea o perioadă înspăimântătoare pentru copii. Probabil jumătate din copii își văd părinții țipând unii la alții, amenințându-se reciproc, aruncând cu lucruri prin casă. Este tragic pentru copii să își vadă părinții înfuriați lovindu-se unii pe alții. Judecata și gândirea rațională tind să fie abandonate în faza inițială a acestei perioade stresante. De exemplu, părinții se poartă impulsiv ajungând să fure copiii în moduri care creează suferință, ură și neîncredere din partea acestora.
Această etapa poate dura de la câteva luni până la un an sau doi în cel mai rău caz. Este foarte dăunător pentru copii să fie martori la conflictele părinților, de aceea este bine ca aceștia să fie ocrotiți de astfel de scene. Este foarte important ca în această perioadă părinții să facă aranjamentele și planurile în ceea ce privește despărțirea cu multă înțelepciune. Va exista mai puțin haos acolo unde exista înțelegere, respect și încredere între părinții care se despart.
2. În stadiul de divorț – sunt frecvente perioadele de litigiu, sentimente de depresie, iritare, milă pentru propria persoană, disperare, îndepărtare ajungându-se în cele din urmă la ceartă, amenințare și astfel începe luptă. După această fază își fac apariția sentimentele de confuzie, furie, tristețe, singurătate și ușurare. Acestea apar la începutul procesului legal când intervine decizia asupra aspectelor economice, a custodiei fiilor fiind implicați chiar și rudele și prietenii.
După această perioadă de haos, mulți dintre părinți trec printr-o perioada de tranziție. În această perioadă a procesului în opinia lui Teyber (1992) părinții încearcă noi stiluri de viață și își reorganizează viețile lor. Apar mai multe schimbări pentru părinți și copii în această perioadă care pot dura câteva luni sau chiar un an sau doi. Părinții se pot întoarce la școli, se reintegrează în muncă, își schimbă carierele, cumpără și vând case, încep sau termină relații. Copii se mută împreună cu părinții, vor avea noi vecini lăsând în urmă prietenii și făcându-și alții, schimbă școlile și încep o altă viață cu alte reguli. Această perioadă este una tulburată, neliniștită deoarece părinții sunt adesea forțați să se mute de mai multe ori, iar copii trebuie să se acomodeze cu schimbări majore în viața lor.
Totuși, copii se vor acomoda mai bine dacă vor avea mai multă stabilitate în viață și mai puține probleme de care să se îngrijoreze. Părinții își pot ajuta copii oferindu-le pe cât posibil continuitate, familiaritate, siguranță. Astfel, copii se vor acomoda mai bine când părinții vor păstra pe cât posibil constanța în viețile lor – de exemplu, școala, biserica, dădaca, sau colegii de joacă. Mai mult, aceștia se vor descurca mai bine atunci când activitățile zilnice sunt regulate, bine structurate, educație consecventă, și un program regulat cu ambii părinți. Când se produc schimbări, părinții își pot ajuta copii oferindu-le explicații repetate și perspective clare pentru ceea ce urmează să se întâmple și când anume se va întâmpla.
3. Post-divorțul – cuprinde după Costa (1994), aceea perioadă în care încep să apară sentimentele de optimism, reechilibru, resemnare, excitare, curiozitate sau părere de rău. În această perioadă ambii parteneri trebuie să finalizeze divorțul și să-și reconstruiască propria stabilitate, încredere și autonomie, ceea ce le permite resintetizarea propriei identității, condiții necesare pentru terminarea divorțului psihologic și căutarea noilor investiții. În ce privește această afirmație Teyber (1992) susține că ea apare mai repede pentru unele familii decât pentru altele, iar copiii se vor simți mai în siguranță dacă părinții lor le oferă mai multă stabilitate. Se stabilesc noi legături de dragoste atât pentru mame cât și pentru tați. După această perioadă unii dintre copii vor locui cu unul dintre părinți, alții vor locui cu ambii părinți, iar alții vor trăi în familii vitregi. Bohonnam (1970, apud Parkinson, 1993), a identificat șase dimensiuni ale experienței de divorț: dimensiunea emoțională, economică, parentală, comunitară și psihică. Cuplurile aflate în divorț pot să se confrunte cu probleme din toate aceste domenii în același timp afirmă același autor.
Evident, divorțul este dureros pentru părinți și adesea durează 2 – 3 ani până ce lucrurile intră în normal datorită schimbărilor pe care le produce. Mulți dintre părinți își vor da seama că divorțul este mult mai supărător și deranjant decât s-au gândit că va fi. Aceasta este valabil pentru ambii părinți indiferent care a inițiat divorțul. După ce aceste trei faze ale procesului trec, ei necesită susținere și suport în continuare deoarece trec prin tranziții dificile. Un pas important în revenirea părinților este acela de a depăși sentimentul exagerat de culpabilitate și de învinuire. Autorii Costa (1994) și Teyber (1992) au observat la părinții care trec printr-o despărțire dezechilibrări de dispoziție, de la optimism la depresii severe. Părinții relatează slabe performanțe în muncă, probleme de sănătate, neliniște, și probleme cu somnul. Părinții se simt de asemenea reticenți față de întâlnirii în această perioadă, când se înregistrează o rată crescută a disfuncțiilor sexuale la bărbați. Din nefericire, părinții încep să consume alcool, să fumeze și să folosească medicamente în această perioadă dificilă.
Părinții ar trebui să fie conștienți că acest haos rezultat în urma despărțirii se va stabiliza în timp. S-a constatat că primul an după separare este mai dificil pentru părinți și că durează 2-3 ani pentru a-și recâștiga încrederea și respectul de sine.
Pentru mulți dintre părinți această stare de tristețe va dura mai mult decât se așteaptă.
1.2.3. Consecințele divorțului asupra membrilor familiei
Divorțul o dată finalizat atrage după sine schimbări care la rândul lor vor atrage după sine crearea unor strategii de adaptare atât la nivelul foștilor parteneri, cât și la nivelul copiilor și al funcționării familiei.
1.2.3.1. La nivelul foștilor parteneri conjugali
Teyber (1992), în urma cercetărilor realizate a căror temă principală a fost efectele divorțului asupra copiilor și asupra părinților conchide că experiențele de divorț sunt adesea o sursă psihologică de stres, în măsura în care este vorba de o pierdere, iar experiența de divorț provoacă o rană narcisistă care dă naștere unor sentimente care afectează personalitatea ambilor părinți.
El susține că una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă părinții și care apare de cele mai multe ori în faza premergătoare divorțului se referă la modalitatea optimă de a explica copiilor situația de divorț. De cele mai multe ori părinții sunt încercați de apariția unui sentiment de vinovăție fiind conștienți de diversitatea răspunsurile emoționale ale copiilor la o situație de o așa mare anvergură. Aceasta dă naștere unor sentimente de vină și incapacitate, și de aceea încearcă să compenseze prin a le face copiilor toate poftele, dorințele și a le da toată atenția. Alți părinți însă, îi consideră mai mult sau mai puțin conștient pe copii sursa tuturor problemelor și astfel se ajunge la o relație ostilă.
O altă probleme cu care se confruntă părinții este sentimentul de eșec pe care aceștia îl au când își părăsesc copii. În urma cercetărilor realizate de Costa (1994) aceasta susține că aproape toți părinții rămân cu sentimentul de vinovăției după divorț, indiferent că este vorba de părintele care a inițiat sau nu despărțire. Din păcate acești părinți sunt nevoiți să se confrunte și cu critica societății, atitudini de blamare socială.
Golto (2003) afirmă că este contraindicat ca, datorită divorțului, un copil să fie constrâns să-și părăsească domiciliul, școala pentru a fi împreună cu părintele care a obținut custodia. În caz contrar adaptarea la noua viață și noua școală va fi mai greu de realizat, copilul va deveni morocănos, ostil, iar gândurile îi vor fi în cu totul altă parte.
Este evident după cum afirma și Costa (1994) în lucrarea ei, că relațiile cu celălalt părinte care nu deține custodia se vor transforma în relații dificile. Totuși de dorit, pentru binele copilului ca această relație să se mențină, dar din păcate sunt multe cazuri în care contactele dintre cei doi ajung într-un punct radical, conflictual putând merge până la ruperea lor definitivă. De aici derivă alte câteva probleme pe care părinții vor trebui să le soluționeze. De exemplu, ce să facă în cazul în care copilul refuză să-și viziteze celălalt părinte, iar acesta insistă în îndeplinirea acestor drepturi. De asemenea, este posibil ca, părintele care nu deține custodia să aibă tendința de a nu impune nici o disciplină în ceea ce privește vizitele și nici să depune efortul de a câștiga simpatia copilului. Aceasta va duce la contradicții în setul de reguli învățate de copil și are consecințe asupra comportamentului adolescentului.
Parkinson (1993) este de părere că divorțul oferă o scăpare din stresul intolerabil în care se află partenerii, dar mulți nu sunt pregătiți pentru stresul care urmează și care este inclus în însuși procesul de divorț și în reorganizarea climatului familial care urmează divorțului. Stresul care apare în urma divorțului este rezultatul schimbărilor, rezultat al circumstanțelor de viață care se manifestă în funcție de ruptura din relație. Astfel, pentru bărbat apare deseori schimbarea căminului, separarea în relația cu fii și adaptarea la o relație nouă fără consoartă/soție. În cazul femeii, aceasta trebuie să fie în același timp și mamă și tată, să dezvolte două roluri și totodată în funcție de valorile sale trăiește o mare izolare socială. Un alt factor de stres pentru ambii părinții menționat de Costa (1994) este și schimbarea la nivel economic, apărând astfel, sentimentul de devalorizare pe care-l experimentează persoana din cuplu care a avut cea mai mică parte în decizia de divorț, în aceste circumstanțe apare totodată și angoasa.
Holmes și Rohe (1967, apud Parkinson 1993), au realizat o scală a evenimentelor stresante care arată că oamenii care experimentează nivele ridicate de stres se îmbolnăvesc mai repede sau probabilitatea de a se îmbolnăvi este mai mare. Dintre evenimentele stresante menționate de aceștia, pe al doilea loc a fost numit divorțul. Femeile divorțate reclamă o mai mare incidență a bolilor depresive și a simptomelor legate de stresul fizic, în special în perioada separării. Bărbații divorțați suferă de asemenea, de un mare stres care poate fi chiar de o durată mai mare. Aceasta deoarece pentru bărbații este mai dificil să-și recunoască și să-și integreze sentimentele și sunt mai puțin înclinați decât femeile să ceară ajutor în momente de dificultate emoțională.
Costa (1994) definește divorțul ca fiind o experiență individuală, traumatică care apare în stadii diferite într-o intensitate variabilă. Chiar și atunci când ruptura este dorită și sperată, atunci când la început se simte o senzație de eliberare apare întotdeauna o tranziție de viață care implică un proces de luptă și readaptarea la noua situație. Chiar și atunci când o relație de căsătorie este așa de rea încât divorțul apare ca o soluție naturală există întotdeauna echilibre care se pierd și “sănătatea” anumitor aspecte din trecutul comun pozitive pot fi foarte importante după faza de senzație de libertate inițială. Parkinson (1993) și Teyber (1992) spuneau că una din sarcinile care poate dura ani până sunt realizate după momentul separării este formarea unei rețele sociale deoarece contactele sociale se diminuează, fie datorită lipsei de disponibilitate, fie lipsei de invitație. Același autor, Teyber (1992), susține că în ceea ce privește stima de sine a foștilor parteneri în urma procesului de divorț, apare un declin care este conștientizat la aproximativ un an de la evenimentul traumatic. Aceasta deoarece imediat după divorț cei doi parteneri sunt preocupați să găsească modalitățile cele mai eficiente de a depăși singurătatea și stresul care reprezintă primele preocupări emoționale, iar apoi se întreabă despre sine și despre necesitatea de schimbare în funcție de viitor. Funcția sexuală și cea reproductivă sunt minimalizate datorită separării fizice dintre cei doi soți și datorită dificultății părintelui rămas cu copiii de a-și găsi un partener compatibil.
Reorganizarea vieții fiecăruia dintre cei doi parteneri depinde de modul în care aceștia au făcut față la proces din punct de vedere psihologic. Același lucru se poate spune relativ și la copii și familie, în măsura în care reorganizarea trebuie să aibă loc la nivelul familial.
1.2.3.2. La nivelul copiilor și adolescenților
După cum am văzut, divorțul s-a răspândit foarte mult. În opinia lui Dolto (2003) el legalizează starea de neînțelegeri și conduce spre o eliberare din atmosfera de dispută. Deși divorțul este un fapt legal ca și căsătoria, bineînțeles implicând sentimente diferite atât din partea copiilor cât și a părinților, poate duce uneori la o soluție și pentru copii și totuși el este văzut de cele mai multe ori de către aceștia ca fiind o clacare a părinților, un fapt rușinos.
Cercetările mai recente insistă asupra efectelor negative care derivă dintr-un divorț și care își pun amprenta asupra dezvoltării personalității copilului. Astfel, autorii acestor lucrării susțin că este absolut necesar să li se ofere copiilor informații referitoare la ce înseamnă divorțul, etapele lui și urmările acestuia. Este absolut necesar realizarea acestui lucru, deoarece copilul nu trebuie să perceapă divorțul ca fiind ceva oribil, murdar dat fiind sentimentele care-l însoțesc – durerea și suferința. Aceste explicații trebuie date înainte de procesul de divorț pentru ca aceștia să-și poată face o imagine asupra lui. Astfel, copilul va înțelege stările de depresie, angoasă a părinților și nu le va interpreta ca fiind el cauza acelor stări și va dispărea posibilitate apariției auto-învinuirii.
Discordanța și armonia părintească pe care copii o împărtășesc după divorț va fi un factor determinant asupra adaptării pe termen lung. În mod contradictoriu, reacțiile copiilor pe termen scurt tind să fie mai uniforme.
În cele ce urmează voi prezenta reacțiile pe termen lung și reacțiile pe termen scurt care apar la copiii și adolescenții care au fost martorii divorțului părinților lor și mijloacele la care ei apelează pentru a se adapta situației.
Adolescența este o perioadă specială a vieții, iar adolescenții pot răspunde în mod diferit la divorțul părinților spre deosebire de alte grupe de vârstă.. Teyber (1992), în lucrarea sa, surprinde efectele divorțului la toate grupele de vârstă ale tânărului: în perioada copilăriei mici, în perioada pubertății și bineînțeles în perioada adolescenței. În ceea ce privește adolescenții investigați, grupă de vârstă care a fost investigată și de către mine, el surprinde două probleme esențiale cu care se confruntă aceștia ca urmare a divorțului.
Pe de o parte, adolescenții se adaptează mai bine la dezbinarea familiei decât copii mai mici afirmă el, deoarece ei devin mai independenți și se despart de relația familială. Ei nu au nevoie de tot atâta afecțiune și pregătire ca și copii mai mici. Adolescenții se descurcă mai bine cu divorțul prin distanțarea față de relațiile cu părinții devenind mult mai implicați în planurile lor de viitor. Unii adolescenți depun un efort mai intens pentru o dezvoltare pozitivă ca reacție la ruptura conjugală. Acești tineri sunt de mare ajutor uneori chiar părinților precum și a fraților mai mici în timpul crizei din familie. Maturitatea lor și compasiunea poate fi observată în participarea lor constructivă la luarea deciziilor în familie, generând stabilitate precum și în îmbunătățirea relațiilor cu frații mai mici.
Pe de altă parte, mulți dintre adolescenți la început se simt trădați de divorț. Unii adolescenți se vor desprinde cu supărare de familiile lor manifestând un comportament sexual deviat, în special în momentul în care observă că părinții lor sunt implicați în relații sexuale. Alți adolescenți pot deveni depresivi, retrăgându-se din implicațiile familiale, sau pierzându-și planurile și ambițiile pentru viitorul lor. Nu de puține ori acești adolescenți resimt un nivel al anxietății și furiei ridicat. Anxietatea reprezintă pentru Băban (1997) un semnal al pericolului, anticipat de individ prin interpretarea unei situații ca fiind amenințătoare, față de care persoana se crede neputincioasă. În ceea ce privește furia, același autor consideră că este o stare emoțională mediată cognitiv, care are următoarele componente: fiziologică, cognitivă și comportamentală, componenta cognitivă ocupând un loc central. Ea survine în situații de frustrare, când individul se arată incapabil de a le domina.
La fel ca și școlarii mai mari, adolescenții sunt predispuși la probleme când intră în conflicte loiale și simt că trebuie să aleagă între unul dintre părinți. La aceste probleme menționate de Teyber (1992), Dolto (2003) adaugă posibilitatea apariției sentimentului de vinovăție. Acesta poate apărea ca urmare a complicațiilor aduse de însărcinările și responsabilitățile pe care existența lor îi apasă pe părinți. O asemenea culpabilitate apare în perioada pubertății și care este continuată în faza adolescentină când tânărul va trebui să-și asume o relație de dragoste.
De asemenea, Parkinson (1993) adaugă faptul că unii adolescenți reacționează prin respingerea părintelui pe care îl percep ca fiind responsabil de producerea rupturii. Astfel, poate apărea o anumită rebeliune împotriva autorității parentale. Este o modalitate de a-și dezvălui propria identitate și autonomie. Poate apărea tendința de a alerga de la un părinte care exercită un control mai strâns asupra lui la cel care poate fi mai permisiv, învățând astfel un model negativ de evitare a autorității Mulți dintre copii care au asistat la schimbul de replici ostile dintre părinți lor vor devenii posibili transmițători ai acestor mesaje ostile în relațiile lor viitoare. Pentru cei mai mulți dintre adolescenți principala îngrijorare este referitoare la viitorul lor. Se preocupă în mod special de influența eșecului marital asupra căsniciei lor. Deoarece divorțul apare mai des când copii sunt tineri, atenția cea mai mare trebuie acordată preadolescenților.
Un lucru asupra căruia cercetătorii insistă este nevoia de a distinge între reacțiile imediate ale copiilor și cele pe termen lung (mai mult de 2 ani) care apar în urma unui divorț. Teyber (1992), afirmă că reacțiile copiilor pe termen lung se modifică mult, depinzând în mod special de modul cum părinții răspund copiilor în timpul și după despărțire. El prezintă în una din lucrările lui reacțiile pe termen scurt și cele pe termen lung pe care le-a observat în investigațiile sale longitudinale asupra copiilor a căror părinți au trecut printr-un divorț și pe care le voi prezenta și eu în mod succint.
În ceea ce privește efectele pe termen scurt ca urmare a divorțului părinților, Teyber (1992) a observat că în acele familii în care relația dintre aceștia este pe cale de a se dezintegra, copilul începe să se frământe, să-și pună tot felul de întrebări la care nu găsește răspuns: el își simte sufletul greu datorită perspectivelor nu prea luminoase pe care le zărește. Această frământare este rezultatul faptului că își iubește părinții, iar în momentul când aceștia sunt pe cale de a se despărții, el este pus în situația de a alege pe unul dintre ei, de aceea este dezorientat și începe să-și piardă încrederea și liniștea. Familia lui începe să se dezintegreze, iar el începe să se simtă dezrădăcinat.
Cercetătorii Dolto (2003), Teyber (1992), au descoperit că aproape toți copii sunt foarte supărați de separarea inițială a părinților. Dolto a observat că mulți dintre copiii în a căror familie existau certuri devin neliniștiți și își întreabă părinții: “Nu-i așa că o să divorțați?” Aceștia vor să știe dacă părinții au hotărât că vor divorța sau vor continua să trăiască certându-se. Rosen (1977, apud Dolto, 2003) afirma că pentru copiii este foarte greu să facă față presiunilor pe care le exercită părinții asupra lor atunci când se atacă reciproc fie direct față de copii lor fie în auzul lor. Dolto (2003, p. 9) afirmă că „starea de neînțelegere dintre părinți nu-l tulbură pe copil la fel de grav ca și despărțirea sau divorțul.” Astfel, pentru a diminua trauma care urmează să aibă loc este important ca anunțarea despărțirii să fie făcută de ambii soți, când părinții trebuie să le explice copiilor că după divorț aceștia au alte drepturi unul față de altul ca și cuplu, dar obligațiile față de ei au rămas aceleași.
Parkinson (1993), susține că această anunțarea nu trebuie să fie urmată de plecarea tatălui/mamei, deoarece copii au nevoie de răgaz pentru a se obișnui cu ideea. De-altfel și părinții au nevoie de o perioadă în care se vor obișnui cu ideea separării. De cele mai multe ori copiii nu înțeleg ce se întâmplă, chiar dacă ei cunosc mulți alți copii care au trecut prin divorț. Practic copiii sunt șocați la început și surprinși de separare, chiar dacă pentru adulți nu pare o despărțire bruscă.
Teyber (1992) la rândul lui a observat în urma investigațiile longitudinale că mulți dintre adulții a căror părinți au divorțat, vorbesc despre perioada inițială a despărțirii, în momentul în care unul dintre părinți s-a mutat ca fiind cea mai tensionată perioadă din viața lor. Același autor afirmă că pentru băieți această perioadă de despărțire este mult mai dificilă de acceptat decât pentru fete. În ciuda faptului că în casă există stări tensionate, stări de nefericire, violență, copii nu doresc divorțul. Ei nu văd ca o ușurare această despărțire numai dacă aceștia au fost martorii violenței fizice. De cele mai multe ori copiii, adolescenții apelează la mecanisme de apărare pentru a face față situație de divorț și post-divorț.
Mecanismele de apărare: negarea, proiecția și identificare, sunt inconștiente, ceea ce înseamnă că adolescentul, copilul chiar dacă își dă seama de actul care constituie defensa, nu este încă conștient de impulsul sau afectul care a determinat acest comportament. Din punct de vedere psihanalitic, Freud (1911, apud Cramer, 1991) susține că mecanismele de adaptare sunt adaptative, însă la maturitate utilizarea lor poate crea probleme în relațiile cu persoanele din jur.
În primul an după ruptura conjugală, părinții vor observa la copiii lor mai multă teamă, supărare, depresie și sentimente de vinovăție, o ambivalență afectivă alimentată adesea de unul dintre părinți. Aceste reacții se vor diminua de obicei al doilea an. Totuși pentru a înțelege mai bine reacțiile pe termen scurt ale copiilor asupra divorțului, trebuie să examinăm cum variază impactul divorțului între fete și băieți și cum îi afectează pe aceștia la vârsta adolescentină, eșantion care este investigat în această lucrare.
De asemenea, Teyber (1992) a realizat câteva cercetări având ca scop evidențierea efectelor pe termen lung ale divorțului la copii a căror părinți au divorțat în urmă cu 5 – 10 ani, când copii sunt în vârsta de 20 și 30 ani. Astfel, el a observat că în fiecare etapă de dezvoltare a acestora, apar probleme similare: aproximativ 30% se descurcă foarte bine, 40% au succese dar și probleme, 30% se confruntă cu probleme majore. Dintre aceștia unii indivizi rămân supărați și resping ideea de părăsire a părintelui, unii sunt triști și tânjesc după părintele care nu a fost implicat după divorț, alții devin nerealiști idealizând memoriile familiei unite. Alții se văd pe ei înșiși nevoiași și fiind lipsiți de copilărie. Alții însă sunt puternici și mult mai independenți după divorț. Un aspect comun întâlnit la acești adolescenți în urma divorțului este preocuparea intensificată asupra sentimentele de încredere, loialitate, siguranța în relații. În acest sens stima de sine a adolescenților are mult de suferit.
Stima de sine în opinia lui Băban (1997) presupune o evaluare globală a propriei persoane, a valorilor și abilităților în vederea atingeri unor anumite scopuri. Ea are un rol esențial în realizarea echilibrului nostru psihologic: atunci când înregistrează un nivel înalta și stabil conduce la acțiuni eficiente, ne ajută să facem față dificultăților, să avem performanțe în activitatea desfășurată, să întreținem relații bune cu cei din jur; când însa stima de sine este scăzută sau instabilă conduce la inadaptare, neplăceri, frustrări, eficiență scăzută în acțiuni.
De asemenea, ei prezintă mai multă singurătate ca și adulți și mai multe conflicte maritale decât copii proveniți din familii intacte.
O altă autoare, Dolto (2003, p. 7) a observat că majoritatea tinerilor de 17-18 ani, care au trăit situații dificile de divorț, spun că: “Mi-ar fi plăcut mai mult, și încă și azi îmi spun că mi-ar fi convenit mai tare ca tata să fi murit decât să-l văd divorțând de mama. Aș fi suferi să știu că tata a murit, dar aș fi putut să vorbesc despre asta, în vreme ce faptul că părinții mei au divorțat m-a făcut să mă izolez complet”. Efectele pe termen lung ale divorțului sunt mult mai problematice pentru tinerii bărbați decât pentru femei. Ca și adulți acești fii ai divorțului manifestă stări de neliniște, îngrijorare, insomnii și acuză dureri de cap și stomac. În plus, ei tind să se implice mai puțin în relațiile pe care le au cu copiii lor.
Divorțul nu trebuie să afecteze copii sau să creeze probleme pe termen lung. Aceleași abilități părintești care duc la o bună reglare în familiile intacte trebuie să existe și în familiile divorțate. Calitatea părintească pe care o oferă părinții copiilor precum și răspunsurile oferite la întrebările lor referitoare la divorț sunt cei mai importanți factori determinanți în adaptarea copiilor. Copiii sunt predispuși să manifeste probleme de comportament și conflicte emoționale pe termen lung, de exemplu, ei sunt expuși în continuare la conflicte cu părinții, își pierd contactul fizic și emoțional cu un părinte după divorț, sunt forțați să ia o anumită parte și să aleagă între cei doi părinți, sunt mai puțin disciplinați, sau sunt subtil constrânși să cunoască nevoile emoționale ale părinților. În contrast, dacă copii primesc afecțiune și educație consecventă, mențin o relație bună cu ambii părinți, nu sunt implicați în conflictele părinților, și așa mai departe, ei reușesc să se adapteze bine.
Nu divorțul în sine creează probleme pentru copii, ci felul în care părinții cooperează cu copiii în timpul divorțului și calitatea serviciilor părintești pe care aceștia o oferă după aceea.
1.2.3.3. La nivelul funcționării familiei monoparentale
Familia, în societatea occidentală, reprezintă instituția bazică care oferă condiții optime pentru dezvoltarea copiilor. Conform teoriilor existente până nu de mult, familia în care ambii părinți sunt prezenți este cea mai sănătoasă pentru dezvoltarea copilului, aspect care se presupune că nu este prezent în familia cu un singur părinte. Dacă ținem cont de ceea ce afirmă aceste teorii, atunci orice situație de monoparentalitate prejudiciază dezvoltarea copiilor.
Cercetări mai recente, realizate de Costa (1994) având ca scop analiza rolului familiei în dezvoltarea copiilor în funcție de structura – mono sau biparentală – a răsturnat această concepție tradițională, datorită faptului că o relație de ostilitate și tensiune între părinți sau chiar de indiferență este perturbatoare pentru dezvoltarea copiilor. În urma cercetărilor realizate de Mitrofan (1996) în România, acesta demonstrează faptul că, copiii se adaptează mai bine în familiile separate care funcționează bine decât în căsătoriile în care există conflicte.
În 1985, în urma unui sondaj realizat pe 1423 copii, condus de Institutul Național de Sănătate Mentală a precizat că acei copiii care trăiesc cu un părinte divorțat au mai puține probleme de comportament decât aceia care trăiesc cu ambii părinți căsătoriți și care se ceartă în permanență. În mod evident, copii care trăiesc în familii unde există un conflict permanent ar conviețui mai bine dacă părinții s-ar despărți într-un mod amiabil.
În urma acestor cercetări realizate în această direcție au apărut o serie de avertismente care au evidențiat riscurile mari pe care le prezintă acest tip de familie pentru copil. Pe de o parte Chipea (2002) susține că atunci când unul dintre părinți este absent pentru o perioadă mai mare de timp, familia își pierde abilitatea de a funcționa într-o maniară sănătoasă. Pe de altă parte, autorul Hanson (1986, apud Chipea, 2002) afirmă că, pentru o dezvoltare fizică și mentală bună, suportul social și comunicarea eficientă sunt absolut suficiente. Teyber (1992) adaugă faptul că un divorț dur în urmă căruia părinții continuă să lupte între ei este cel mai dăunător mediu pentru toți copii și tocmai de aceea părinții nu ar trebui să divorțeze într-o manieră impulsivă și tristă. Atât părinții divorțați cât și cei căsătoriți trebuie să fie conștienți de consecințele grave pentru copii care cresc alături de părinți care se află într-un permanent conflict.
Pe lângă perturbările emoționale provocate de divorț, pierderea partenerului și a siguranței, divorțul cere reorganizări personale, însușirea unor noi roluri, îndeplinirea unor funcții familiale noi și multe altele. Familia monoparentală, deși realizează o serie de funcții ale familiei nucleare, are anumite particularități. Ruperea legăturilor dintre membrii familiei afectează familia în ansamblul său. Modelele familiale se schimbă rapid în urma divorțului.
Cea mai importantă distincție în ceea ce privește familia monoparentală, este cea dintre familia condusă numai de către mamă și cea condusă numai de către tată. Familiile conduse de către mamă ca singur părinte, în urma divorțului, se ridică la 20 de procente. Diferențieri apar și în modul în care fac față situației, existând menaje monoparentale constituite din tată, respectiv mamă cu copii. Menajele monoparentale doar cu tată dețin o pondere relativ scăzută în totalul celor monoparentale.
În cadrul familiei, mama după Spitz, îndeplinește o funcție primordială și fundamentală aspect subliniat și de Bonchiș (2002), întrucât declanșează mecanismele cunoașterii și ale învățării. Aceste mecanisme au fost studiate și de Piaget, dar Spitz (1958, apud Osterrieth, 1973) accentuează importanța mare a atitudini afective a mamei pentru dezvoltarea normală a copilului. El afirmă că atunci când mama lipsește o perioadă mai mare de timp sau își îndeplinește necorespunzător rolul matern apare o carență afectivă parțială sau totală care va afecta negativ personalitate copilului în funcție de durata absenței mamei din cadrul familial. Este limpede că atitudinea autentic maternă nu poate fi reconstituită într-un cadru care nu îndeplinește funcțiile clare ale unei familii, rolurile explicite de mamă respectiv cel de tată.
Mamele singure, ca părinte, în special cele cu un statut social mai scăzut vor avea de înfruntat dificultăți financiare. Statisticile realizate de sociologi în această privință Chipea (2003) evidențiază faptul că mama este nevoită să lucreze ore suplimentare pentru a reduce eventualele lipsuri. Aceste sarcini suplimentare care au rol de a suplini lipsurile materiale duc la creșterea anxietății, depresiei, apare o permanentă nemulțumire și reducerea timpului alocat până atunci copilului. Mamele singure, ca părinte sunt nevoite să-și extindă rolul, preluând astfel anumite responsabilități care până la disoluția maritală reveneau tatălui, ceea ce influențează negativ îndeplinirea eficientă a sarcinilor solicitate de rolul de mamă.
În cea ce privește starea afectivă a mamei, ca singur părinte, Parkinson (1993), spunea că pierderea unui partener prin divorț este adesea asociată cu moartea acestuia la care Dolto (2003), adaugă că de cele mai multe ori mamele consideră că, copilul lor divorțează o dată cu ele, adică dacă ea nu mai are soț, nici copiii ei nu mai au tată.
Mitrofan (1996) afirmă că, în multe din familiile care sunt conduse de către mamă se poate observa o împărțire a rolurilor parentale cu unul dintre copiii în special, cu cel mai mare. Dacă, treptat, mama tinde să confere copilului rolul părintelui absent, conflictele care apar între ei tind a imita vechile conflicte maritale. Copilul poate fi pedepsit de către mamă pentru că se “comportă” ca fostul ei soț și astfel copilul nu-și va exprima sentimentele și trăirile tensional-conflictuale.
Din dorința mamei de a îndeplini în mod corespunzător ambele roluri parentale se poate ajunge fie la restrângerea sferei comportamentale specifice pentru fiecare rol, fie la exagerarea unor tipuri de conduită (de exemplu satisfacerea tuturor poftelor copiilor) ce intră în sfera de acțiune a rolului matern. De asemenea, datorită sarcinile familiale cât și cele extrafamiliale ale mamei vor duce la diminuarea timpului acordat copilului. Studiile arată că există mari diferențe între timpul alocat de familiile conduse doar de mamă care este ocupată social comparativ cu familia cu ambii părinți.
Referitor la familia condusă numai de către tată ca singur părinte, se constată în ultimii ani o tendință de creștere în unele țări, cum este de exemplu S.U.A. Pentru Osterrieth (1973, p.17) figura paternă este, în primul rând, persoana care echilibrează relațiile din cadrul familiale, care creează și întreține sentimentul de siguranță în întregul grup familial și care stabilizează, prin urmare, atmosfera grupului la nivelul cel mai avantajos pentru îndeplinirea funcțiilor sale. “Tatăl înseamnă, mai presus de orice, dragoste și siguranță pentru mamă, iar prin mamă, indirect pentru copil.” Pentru autor, autoritatea tatălui, este o forță ocrotitoare, dar și frustrantă derivată tocmai din potențial educativ al acestuia. Această a doua forță a sa – de a induce frustrarea, în limitele admise pentru o relație tată-copil normală, călește personalitatea în formare, mai ales a băiatului, trezește reacții de rezistență, de opoziție și de afirmare de sine. Acestea sunt tocmai componente ale procesului de individualizare pe care trebuie să-l parcurgă copilul.
Pentru Mitrofan (1996, p. 239) familiile conduse de către tată ca singur părinte, dispun de o libertate financiară mai mare decât mamele singure. Totuși și aceștia se plâng mai ales de faptul că” nu pot sincroniza multiplele categorii de solicitări legate de creșterea și educarea copiilor, de îndatoririle casnico-menajere și întâmpină mari dificultăți în îndeplinirea activității socio-profesionale – sursa mijloacelor de subzistență.” În îndeplinirea sarcinilor gospodărești Chipea (2003) susține că tatăl ca singur părinte primește din partea copiilor mai mult sprijin decât mama ca singur părinte. Ei nu se implică în sarcinile gospodărești, majoritatea fiind îndeplinite de copii, în special de fata mai mare sau de persoane din afară gospodăriei. Această neimplicare nu face din tată un părinte mai puțin conștient de rolul dublu pe care trebuie să-l îndeplinească pentru copil. El își adoptă și își îndeplinește rolul parental în mod corespunzător, cu efecte pozitive asupra dezvoltării comportamentului și personalității copilului. Unele cercetări arată că, acei copiii care aparțin familiei numai cu tată ca singur părinte apreciază și evaluează gradul de preocupare afectivă a acestora într-un mod superior față de cei care aparțin familiilor cu ambii părinți.
Prin urmare, pentru fiecare dintre cei doi părinți apar noi tipuri de solicitări care determină schimbări în plan comportamental. Relaționarea cu copiii capătă înfățișări diferite iar efectele asupra procesului de creștere și maturizare psihologică și psihosocială a acestora sunt diferite. Mediul de viață al copilului rămas fără un părinte se schimbă și acesta căpătând un rol deosebit de important în evoluția copilului.
Rădulescu (1985) susține că atunci când copilul nu găsește în familie climatul socio-afectiv de care are nevoie, el va simți nevoia să iasă din cercul familial și va încerca să-și caute un mediu prielnic în care să se integreze unde să se simtă apreciat și iubit. Din momentul în care copilul se atașează de vreun grup din afara familiei și mai ales de un grup cu comportament antisocial, controlul lui devine o adevărată problemă. Este bine de știut faptului că aceste grupuri își creează ele însele codul lor de valori și norme de conduită, care de cele mai multe ori sunt în conflict cu legea statului din care indivizii fac parte; acestea ducând nu numai la conflict cu familia, ci și cu cei acreditați pentru menținerea ordinii.
S-a constatat că cei mai mulți minori cu comportament antisocial provin din familii cu probleme și nu neapărat din familii cu un singur părinte. Bineînțeles că nici situația copilului rămas în urma unui divorț și atribuit unuia dintre părinți nu este cu mult mai strălucită. Într-un climat traumatizant, afirmă Osterieth (1973) copiii își pierd încrederea în ei, devin irascibili, uneori de nestăpânit, ori obraznici, ori retrași, timizi, anxioși. Pentru a evita însușirea unor astfel de atitudini, copilul are nevoie să simtă că părinții se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri și la problemele care-l interesează chiar dacă cei doi părinți nu împărtășesc același spațiu. Dar în același timp el are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-și închipuie că libertatea lui e fără margini mai ales acum când unul dintre părinții nu-și poate îndeplinii rolul de părinte în special cel de tată.
În ceea ce privește, anxietatea, care poate apărea la copii Sullivan (1958, apud Osterieth, 1973) afirmă că se naște dintr-o situație dominată de neplăcere care este provocată de unul dintre părinți și se transmite copilului pe cale empatică. Ea este definită de autor, ca o pierdere a stării de euforie, stare proprie copilăriei, fiind pricinuită de o neplăcere profundă și de percepția confuză a unei atitudini de dezaprobare.
Dacă copilului i se oferă în cea mai mare măsură doar exemple rele și foarte rar, sau aproape deloc exemple bune sau modele de conduită pozitivă, acestea dobândesc în timp o putere de influențare care își pun amprenta asupra sa ca persoană astfel încât rezultatele de mai apoi nu trebuie să ne mire. Bineînțeles că dacă evoluția sa are loc într-un asemenea mediu, este de la sine înțeles că mai târziu copilul se va contamina în asemenea măsură cu “răutate” încât va deveni el însuși un factor de influențare al altora în rău. Rămas în grija unuia dintre părinți, copilul devine o victimă împinsă spre o extremă sau alta: fie că are parte de înțelegere, de condiții corespunzătoare de viață, fie tocmai inversul acestei situații.
Prin urmare, viața copilului într-o familie în care există permanent conflicte nu este nici pe de parte ușoară și liniștită, acesta având de înfruntat deseori mânia tatălui mai ales în cazul în care acesta bea, sau diverse certuri rezultat al neînțelegerilor dintre părinți. Copilul devine de cele mai multe ori un” paratrăsnet” între ei. De asemenea, în cazul divorțului părinților, copilul poate suferi traume psihice după despărțirea părinților, revenindu-și foarte greu. Educația lui, de asemenea are de suferit datorită faptului că nu se preocupă nimeni de el, fiecare așteptând ca aceasta să fie făcută de celălalt. Nu sunt puține aceste cazuri care ne fac să privim cu milă la acești copii și în același timp să-i mulțumim familiei că am beneficiat de o creștere într-o familie unită.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cauze Si Efecte ALE Divortului Asupra Vietii Sociale ALE Tânărului Adolescent (ID: 111280)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.