Categoria Gramaticală a Cazului în Limba Română. Discutii Si Controverse

MINISTERUL EDUCAȚIEI REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL

FACULTATEA FILOLOGIE

CATEDRA LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

Domeniul general de studii:

Științe ale educației

Specialitatea:

Limba și literatura română și limba franceză

TEZĂ DE LICENȚĂ

Categoria gramaticală a cazului în limba română. Discuții și controverse

Autor:

Studenta ciclului I Marciuc Olesea

Conducător științific:

Tolocenco Petru, dr., conf.

Teza este admisă spre susținere

Proces verbal Nr.

Conducătorul științific

Șef catedră

Chișinău, 2016

CUPRINS :

INTRODUCERE

Capitolul I : CATEGORII GRAMATICALE – TRADIȚIE ȘI INOVAȚIE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Caracteristica generală a categoriilor gramaticale

Aspecte privind evoluția categoriilor gramaticale

Cazul – o categorie gramaticală morfologică sau sintactică

Paradigmatica cazurilor în limba română

1.4.1 Paradigmatica cazurilor la substantive

1.4.2 Paradigmatica cazurilor la adjective

1.4.3 Paradigmatica cazurilor la pronume

1.4.3.1 Pronumele personal

1.4.3.2 Pronumele de politețe

1.4.3.3 Pronumele reflexiv

1.4.3.4 Pronumele posesiv

1.4.3.5 Pronumele demonstrativ

1.4.3.6 Celelalte tipuri de pronume (interogativ și relativ, nehotărât, negativ)

1.4.4 Paradigmatica cazurilor la numerale

1.4.4.1 Numeralul cardinal

1.4.4.2 Numeralul ordinal

1.4.4.3 Numeralul colectiv

1.5 Concluzie

Capitolul II : SINTAXA CAZURILOR

2.1 Rolul cazurilor în procesul de sintagmatizare a substantivelor. Aspecte sintactico – semantice

2.1.1 Funcțiile sintactice ale cazului nominativ

2.1.2 Funcțiile sintactice ale cazului genitiv

2.1.3 Funcțiile sintactice ale cazului dativ

2.1.4 Funcțiile sintactice ale cazului acuzativ

2.2 Discuții și controverse cu privire la identificarea cazului

2.2.1 Omonimia formelor cazuale

2.2.2 Prepoziții cu regim cazual multiplu

2.2.3 Problemele cazului vocative

2.3 Concluzie

Capitolul III: INDICAȚII METODICE CU PRIVIRE LA STUDIEREA CAZULUI ÎN CICLUL GIMNAZIAL

3.1 Abordarea temei legată de categoria cazului în manualul de clasa a V-a

3.2 Exemplu de proiect didactic de scurtă durată

CONCLUZII GENERALE

CUVINTE – CHEIE

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Capitolul I. CATEGORII GRAMATICALE – TRADIȚIE ȘI INOVAȚIE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

1.1 Caracteristica generală a categoriilor gramaticale

Definiția categoriei gramaticale se realizează în legătură cu definiția categoriei în genere, aceasta din urmă fiind înțeleasă drept „ o noțiune generală dintr-o știință, în care se reflectă obiectele din realitate și relațiile esențiale dintre ele”. Olga Ahmanova susține părerea conform căreia categoria gramaticală se prezintă ca una din cele mai generale proprietăți ale unităților lingvistice sau a unei anumite clase a acestora care au căpătat în limbă expresie gramaticală. În opinia lui A. Bondarko, categoria gramaticală este „un sistem de serii de forme gramaticale, reunite printr-un sens categorial generalizat ce reprezintă noțiunea generică în raport cu sensurile componentelor categoriei date ca noțiuni specifice”.

Un aspect destul de important care este evidențiat în definirea categoriei gramaticale este noțiunea de opoziție. Dacă ne referim, de exemplu, la substantivul cal din propozițiile: Stăpânul a cumpărat un cal și Stăpânul i-a dat orz calului vom considera drept categorie gramaticală doar opoziția de caz: un cal (acuzativ) – calului (dativ), nu și fucția, respectiv, de complement direct și de complement indirect. În acest sens, în Gramatica uzuală a limbii române, conceptul de categorie gramaticală este prezentat drept un sistem de sensuri gramaticale (cel puțin două), care se află în raport opozițional.

Categoria gramaticală este de asemenea definită drept o noțiune generală ce cuprinde în sine sensul exprimat sistematic în forma cuvântului și în îmbinarea de cuvinte sau este o noțiune ce se caracterizează prin schimbarea formei cuvintelor și a îmbinării acestora în propoziție.

În Gramatica Academiei Române, prin categorii gramaticale se înțeleg „modificările formale prin care se exprimă noțiunile morfologice fundamentale”.

Din lista de definiții, mai sus menționate, cât și din altele care n-au fost aici indicate cu privire la noțiunea de categorie gramaticală subânțelegem caracteristicile definitorii ale acestui concept. Astfel, G. Pană- Dindelegan, în Dicționarul de științe ale limbajului, consemnează trăsăturile principale ale unei categorii gramaticale, accentuînd că aceasta:

presupune un sistem de opoziții, corelând cel puțin cu doi termeni;

corelează una sau mai multe distincții din planul semnificației cu una sau mai multe distincții din planul expresiei;

același raport dintre o corelație din planul semnificației și una din planul expresiei este repetabil pentru o clasă numeroasă și omogenă de cuvinte;

(și) unei distincții din planul semnificațiilor gramaticale îi corespunde o marcare gramaticală clară, prin afixe flexionare, fixe sau mobile.

Din perspectiva funcțională Al. Dârul clasifică categoriile gramaticale în trei clase:

categorii gramaticale funcționale (numite și sintactice, relaționale, raportuale) din care face parte categoria cazului, categoria gramaticala categorematică (adică opozițiile dintre semnificațiile categoriale ale cuvintelor autosemantice: substantiv – verb – adjectiv – adverb) și categoria gramaticală privind opozițiile dintre formele absolute ale verbului;

categorii gramaticale clasificatoare sau referențiale, incluzându-se aici categoria gramaticală a genului, a numărului, a diatezei și opozițiile: animat / inanimat, tranzitiv / intranzitiv, personal / impersonal (categorii gramaticale neexplicite);

categorii gramaticale interpretaționale (timp, mod, persoană, determinarea, gradele de comparație).

Orice categorie gramaticală reprezintă un anumit raport care este realizat, în linii generale, prin intermediul flexiunii, adică prin „totalitatea schimbărilor suferite de un cuvânt în aspectul lui formal”. Astfel prin intermediul flexiunii putem exprima raportul sintactic dorit.

În așa mod, în domeniul flexiunii nominale,proprie substantivului,adjectivului și unor categorii de numerale categoriile gramaticale realizate sânt genul, numărul, cazul și determinare „și este flexiune sintetică”,iar flexiunea pronominală, specifică pronumelui, se realizează prin categoria gramaticală a persoanei( categorie specifică), a genului, a numărului și a cazului (categorii gramaticale nespecifice). Acest tip de flexiune „se realizează, în general, sintetic sau supletiv”. Flexiunea verbală, caracteristică verbului, se realizează prin categoriile gramaticale de diateză, timp,mod, număr și persoană, realizându-se „ deopotrivă analitic și sintetic”. În comparație cu celelalte părți de vorbire, la adjective și unele adverbe (de mod, o parte dintre cele de loc și de timp) intervine comparația, realizată analitic. După cum se poate deduce din cele de mai sus, categoriile gramaticale reprezintă unele fapte de limbă datorită cărora pot fi exprimate o parte însemnată din acele opoziții gramaticale(de gen, număr, caz, determinare, timp, mod, persoană, grade de comparație, diateză) „prin mijlocirea cărora unitățile denominative ale limbii se transformă în unități comunicative”. Deși comparativul și superlativul la adjective și adverbe sau forma pasivă a verbului nu se mai exprimă prin opoziții de forme ale cuvântului, ci prin perifraze, acestea continuă să aibă statut de categorii gramaticale.

1.2. Aspecte privind evoluția categoriilor gramaticale

Odată cu dezvoltarea limbii române au evoluat și categoriile gramaticale specifice acesteia. Așa se explică de ce unele categorii gramaticale dispar, iar altele își măresc sau își reduc numărul terminilor componenți. În continuare ne-am propus să analizăm unele aspecte de evoluție a categoriilor gramaticale din flexiunea nominală (genul, numărul, cazul), cât și din flexiunea verbală (diateza). Prima categorie, specifică numelui( substantiv, adjectiv, pronume), care o propunem spre cercetare este genul.

Genul este o categorie gramaticală foarte veche. Limba latină se caracterizează prin existența a trei genuri: genus masculinum (masculin): ventus (vânt); genus femininum (feminin): soror (soră); genus neutrum (neutru): templum (templu). Inițial de gen masculin erau numele de ființe bărbătești și, respectiv, obiectele cu însușiri bărbătești. Așa se comportă și cele feminine din categoria cărora făceau parte nume de ființă cu însușiri femeiești. Iar la genul neutru se refereau numirile de obiecte, care în imaginația omului erau considerate inanimate.

Comparăm:

masculin: filius (fiu), frater (frate);

feminin: filia (fiică), soror (soră);

neutru: tempus (timp), cornu (corn).

Începând cu secolul III-IV e. n. observăm unele modificări în cadrul celor trei genuri. Astfel, masculinul și neutrul suferă schimbări de ordin cantitativ, regrupându-se, în romanica orientală, conform ideii de animat/inanimat. Unicul gen moștenit din latină fără vreo modificare deosebită este genul feminin. Limba română păstrează cel mai bine cele trei genuri ( masculin, feminin, neutru), iar neutrele românești nu au conținut unitar ca și-n latină. Deci, la singular acestea oferă informația de masculin (un dulap), iar la plural – de feminin (două dulapuri). Genul neutru, în limba română, mai este numit ambigen. Celelalte limbi romanice fac distincție dintre masculin și feminin, nu păstrează genul neutru.

Limba latină cunoaște și cel de-al patrulea gen, genul comun (genus commūne) care denumește „nume de persoane și animale de ambele sexe: civis (cetățean, cetățeancă), bos (bou, vacă) ș. a.”.

Elementul caracteristic pentru a indica opoziția dintre masculin și feminin, în limbile romanice, este articolul.

Comparăm:

masculin: română: omul, franceză: l’homme, spaniolă: el hombre, italiană: l’uomo;

feminin: română: memoria, franceză: la memoire, spaniolă: la memoria, italiană: la memoria.

În limba română fiecare clasă de gen are flexiune proprie, caracterizată prin omonimii și combinații specifice de desinențe.

O altă categorie gramaticală proprie flexiunii nominale, pronominale și verbale este numărul. Categoria gramaticală a numărului în latină cunoaște doi termeni: numerus singularis (numărul singular) și numerus pluralis (numărul plural). În limbile romanice conținutul de plural este variat. Astfel avem plural regulat, specific pentru limba română (om/oameni, casă/case), precum și pentru limba franceză, unde drept marcă a pluralului regulat este considerat s-final (hommes, tables). Un alt tip te plural, este cel colectiv, care are sufixe proprii, moștenite din limba latină.

Comparăm: română: – ime (studențime), – et (brădet), italiană: – eta (pineta), spaniolă: -eda (olmeda).

Totodată au avut loc modificări în ceea ce privește mijloacele gramaticale de diferențiere a singularului de plural după desinențe. Astfel, conform acestui principiu, în limba latină avem substantive cu pluralul în:

ae,îl aveau substantivele de declinarea I: mensa-mensae;

i, propriu pentru substantivele masculine: lupus- lupi;

es – pentru substantivele de declinarea a III-a: lex-leges, precum și substantivele de declinarea a V-a: dies-dies;

us- substantive de declinarea a IV-a: pinus- pinus;

a, caracteristic pentru substantivele neutre: tempus- tempora.

În comparație cu latina, în limba română atestăm două elemente care fac posibilă opoziția dintre singular și plural.

Comparăm:

pentru masculin singular avem desinența zero sau consoană, iar pentru plural- i: student/studenți;

pentru femenin singular- ă și plural- e: casă/ case;

la substantivele de gen neutru este prezentă consoană sau desinența zero- la singular și e sau uri- la plural: monument/monumente, timp/timpuri.

Limba română, precum și celelalte limbi romanice, a moștenit cei doi termeni latinești, specifici pentru desemnarea numărului: singular și plural. Unele substantive se utilizează numai la singular (singulāria tantum): acnee,alunelul,petrol sau numai la plural (plurālia tantum): rechizite,ochelari, miri. În limba română „ substantivele defective de număr care se caracterizează prin trăsătura semantică ‘discontinuu’ se înscriu în ceea ce s-ar putea numi arhinumăr”

Gramatica Academiei Române definește categoria gramaticală a numărului drept o categorie care exprimă distincția semantică dintre unitate (un exemplar) și pluralitate(mai multe exemplare) în cadrul unei clase de obiecte de același fel.

Cea de-a treia categorie gramaticală care am dorit să o analizăm din punct de vedere evolutiv este cazul, care cuprindea în latină șase termeni:„nominativus (nominativul), genetivus (genitivul), dativus (dativul), accusativus (acuzativul), ablativus (ablativul), vocativus (vocativul)”. Aceste forme cazuale aveau în limba latină desinențe specifice petru fiecare caz (N. capra, G. caprae, D. caprae, Ac. capram, Abl. capra), iar limba română se caracterizează prin tendința de a înlocui formele cazuale sintetice prin redarea prin mijloace analitice.

În latina târzie, odată cu reducerea sunetelor finale, se pierde distincția dintre acuzativ și ablativ: Ac.: montem- monte, Abl. monte. Observăm că prin dispariția lui – m final de la acuzativ, au început să se confunde formele de acuzativ cu cele de ablativ. În consecință, limba română moștenește cele cinci forme de caz, cu excepția ablativului, iar funcțiile și formele acestuia au fost preluate de acuzativ.

Dacă luăm în discuție propozițiile:

Importanța acestei cărți este discutabilă.

Citește această carte.

Am citit-o.

observăm că substantivul carte, precum și pronumele o se află în relație cu celelalte cuvinte din propoziție, având forme adaptabile contextului. Astfel, academicianul Ion Coteanu menționează ca aceste raporturi „stabilite de substantive între ele și cu celelalte părți de vorbire, ca și raporturile dintre adjective, numerale, articol, pronume și restul cuvintelor din propoziție poartă numele de cazuri”.

O altă categorie gramaticală despre care ne vom referi aici este diateza. La fel ca și celelalte categorii gramaticale, în cadrul categoriei diatezei intervin modificări. Astfel, în limba latină diateza posedă doi termeni: genus activum (activă) și genus passivum (pasivă), iar opoziția dintre ele se făcea în baza a două raporturi: dintre agent și obiect. Genus medium, care a fost atestat în elena veche, nu a fost moștenit de latină.

Limbile romanice moștenesc diateza activă din limba latină, fără modificări din punct de vedere structural și semantic, pe când diateza pasivă prezintă în limbile romanice forme analitice, față de latină care prezenta forme sintetice.

Din punct de vedere semantic, verbele la diateza pasivă indică că acțiunea este înfăptuită de agent și tot agentul devine și obiectul acțiunii.

Ex.: Eu adun flori ( diateza activă);

Florile sânt adunate de mine (diateza pasivă).

Diateza pasivă nu exprima acțiuni în care agentul să fie identic cu obiectul și din această cauză apare diateza reflexivă, prezentându-se drept o inovație romanică. Limbile romanice formează diateza reflexivă pe baza latinescului se (pronume reflexiv cu forme de acuzativ în limba latină).

Comparăm: română – a ruga / a se ruga, franceză – aller / sen aller, italiană – andare / andarse, spaniolă – hallar / hallarse.

O ultimă categorie care dorim să o analizăm din punct de vedere evolutiv este categoria gramaticală a comparației, proprie adjectivelor și adverbelor. În limba latină atestăm trei grade de comparație:

gradus positīvus (pozitiv), propriu adjectivelor de declinarea I, a II-a, a III-a;

gradus comparatīvus (comparativ care se formează prin adăugarea la tema adjectivului a sufixului – ior (m., f.) și – ius (n.);

gradus superlatīvus (superlativ) care se formează cu ajutorul sufixelor – issĭm și terminațiile de gen (-us, -a, -um) care se adaugă la tema adjectivului. Adjectivele terminate în – er formează superlativul prin atașarea sufixului – rĭm și desinențelor de gen – us, – a, – um, iar cele terminate în – ilis, – ile prin adăugarea sufixului – lĭm și a desinențelor de gen.

Comparăm:

gradul pozitiv: longus, a, um (lung);

gradul comparativ: long – i = long + ior = longior ( m., f.) și longius (n.) (mai lung);

gradul superlativ: long –issĭm- us, -a, -um ( foarte lung), niger + rĭm +us, -a, -um ( foarte negru), difficĭlis, -e – difficillĭmus, -a, -um.

Prin intermediul acestor exemple observăm că gradele de comparație ale adjectivelor latinești se formează cu ajutorul unor sufixe specifice, adică prin „modalitatea sintetică”. Afară de modalitatea sintetică de formare a gradelor de comparație în Cursul de limbă latină, Anatol Ionaș prezintă și calea analitică, adică adjectivele de declinarea I-II care au tema în –e-, -i-, -u-formează comparativul cu ajutorul adverbului magis (mai mult), iar superlativul – cu adverbul maxime (în cel mai înalt grad).

Comparăm: necessarius, -a, -um (necesar)

Comparativ: magis necessarius, -a, -um;

Superlativ: maxĭme necessarius, -a, -um.

A treia modalitate de formare a gradelor de comparație este cea supletivă. Prin această modalitate se are în vedere formarea gradelor de comparație de la diferite teme.

De exemplu: bonus, a, um (bun) – melior, ius (comparativ), optĭmus, a, um (superlativ).

Aceste grade de comparație sunt moștenite de limbile romanice, dar spre deosebire de limba de origine, aceste limbi formează gradele de comparație cu ajutorul altor părți de vorbire. Limba română, de exemplu, preia modalitatea analitică pentru redarea comparativului și a superlativului, utilizând adverbe însoțite de prepoziții sau construcții prepoziționale. Comparativul apare deja cu trei aspecte: de superioritate (mai frumos), de inferioritate (tot așa, la fel de frumos), de inferioritate (mai puțin frumos). Pe când superlativul apare cu două aspecte: relativ ( cel mai frumos), absolut ( foarte, nemaipomenit de, extraordinar de, strașnic de ș. a). Deci, prin intermediul gradelor de comparație „se obține exprimarea intensității de manifestare a calității obiectului”

Așadar, se observă tendința limbilor romanice, inclusiv a românei de a reduce sau de a mări „numărul terminilor componenți (de ex., categoria numărului, alcătuită, în vechea slavă, din singular, plural și dual, pierde dualul în limbile slave moderne; categoria cazului își reduce numărul de termeni din limbile vechi în limbile moderne” sau se observă înlocuirea elementului sintetic prin cel analitic și în așa mod, în comparație cu latina, în limba română comparativul apare deja cu trei aspecte, iar superlativul cu două aspecte.

1.3. Cazul – categorie gramaticală morfologică sau sintactică

Analiza gramaticală trebuie să înceapă prin analiza cazului, afirma Louis Hjelmslev, de aceea considerăm că e necesar să analizăm noțiunea dată din punct de vedere etimologic, morfologic și sintactic, precum și să evidențiem care au fost primele încercări de cercetare ale acestei categorii.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul caz provine din latinescul casus, fiind calchiat din greacă, de la ptosis, ceea ce înseamnă caz, întâmplare.

Primele încercări de a cerceta această categorie gramaticală îi apațin filosofului grec Aristotel, care considera „cazuri – formele flexibile ale tuturor cuvintelor”, adică prin termenul de caz se avea în vedere nu numai raporturile numelui, ci și categoriile gramaticale de gen, număr, grade de comparație, mod ș. a. Nominativul, conform părerii lui Aristotel, nu făcea parte din cadrul sistemului cazual, deoarece era considerat drept o formă inițială a cuvântului. Mai târziu acest termen este utilizat în filosofie și lingvistică, având deja un înțeles mai restrâns, de a numi cazul numelui. Cei care au inclus nominativul în sistemul cazual au fost reprezentanții școlii filosofice stoice. Tot ei au fost cei care au dat denumire fiecărui caz în parte. Inițial sistemul cazual grec a fost moștenit de latină, apoi și de alte popoare, fiecare adaptând categoria dată la particularitățile specifice fiecărei limbi în parte. Iată cum se explică de ce în diferite limbi avem un număr diferit de cazuri ( de ex., în latină – 6, în greaca veche – 5, în ungară – 22, în sanscrită – 8 cazuri). Din punct de vedere funcțional în limba română avem patru cazuri, iar din cel morfologic – două cazuri, deoarece nominativul / acuzativul și genitivul / dativul prezintă forme omonimice.

În lingvistica actuală cazul este definit drept o categorie de tip relațional care exprimă relațiile sintactice pe care numele și adjectivul le angajează în limitele unei propoziții și, implicit, funcțiile lor sintactice. Adică sistemul cazual se află la granița morfologicului cu sintacticul, fapt care-i determină pe unii lingviști să afirme că această categorie este pur morfologică sau, după părerea altora, o categorie sintactică. Pornind de la această constatare, vom relata pe scurt părerile cercetătorilor care consideră cazul o categorie morfologică și, respectiv, a celor care cosideră cazul o categorie sintactică.

Cea mai cunoscută definiție a cazului îi aparține lui V. V. Vinogradov care consideră cazul ca fiind „forma, pe care o ia numele, pentru a intra în relații cu alte cuvinte din propoziție”. Așadar, particularitatea cazului de a exprima atât valori morfologice, cât și sintactice, i-a făcut pe unii lingviști să considere cazul drept o categorie sintactică.

În gramatica limbii ruse contemporane se menționează că această categorie este sintactică și nu morfologică, fiindcă raporturile exprimate de cazuri reies din îmbinarea numelui cu alte cuvinte. V. Mighirin, accentuează în continuare I. Ciornâi, consideră o formă morfologică a numelui, iar raporturile dintre acesta și celelalte cuvinte din propoziție sânt exprimate în mod autonom. Caracterul sintactic al cazului este susținut și de Theodor Hristea care susține că el (cazul) „exprimă relațiile dintre cuvinte, adică se definește sintactic”. Categoria dată nu poate fi concepută decât prin faptul că trebuie să avem în vedere funcția sintactică a numelui în cadrul propoziției, menționa C. Dimitriu în Gramatica limbii române explicată. Luând în considerație acest principiu, deosebim existența a patru cazuri ( nominativ, genitiv, dativ, acuzativ) cu funcție sintactică și valori semantice diferite.

La celălalt pol al definirii cazului se află caracterul morfologic al acestuia. Astfel, I. K. Kucerenco, N. P. Necrasov, precum și E. D. Panfilov recunosc caracterul morfologic al cazului, susținând că la determinarea flexiunii numelui se ia în considerație doar particularițățile morfologice, adică raporturile acestuia cu alte cuvinte își găsesc expresie în formele flexionare ale numelui. Șinând cont de criteriul dat (morfologic), trebuie să considerăm, că în limba română există două cazuri, pentru că se cunosc doar două forme opoziționale: nominativ / acuzativ și genitiv / dativ.

Determinarea cu precizie ale funcțiilor sintactice ale raporturile exprimate prin intermediul cazului este necesară doar prin includerea acestora în diferite contexte. Astfel în Gramatica Academiei Române definirea cazului se face din punct de vedere sintactic, fiind caracterizat „sub aspect relațional, precum și prin raportarea la anumite funcții sintactice”, iar în planul paradigmatic acesta participă la indicarea sistemului de opoziții și omonimii specifice.

H. Paul accentuează că în compartimentul morfologiei se include doar paradigma cazurilor, iar în cel al sintaxei – doar funcțiile sintactice.

Reișind din cele expuse până aici, observăm că nu există o unitate de păreri conform căreia cazul este o categorie morfologică sau sintactică, de aceea cazul poate fi înțeles drept o formă pe care o ia numele, „pentru a exprima raportul lui față de alte cuvinte din propoziție, îndeplinind o anumită funcție sintactică”. Definiția dată este menționată și în GALR, accentuându-se părerea conform careia cazul „exprimă raporturile și funcțiile sintactice ale substantivului în cadrul enunțului”. Din cele menționate rezultă că, totuși, cazul este o categorie gramaticală morfo – sintactică.

1.4. Paradigmatica cazurilor în limba română

Categoria gramaticală a cazului cuprinde în limba română cinci termeni cazuali.

Nominativul este cazul care exprimă un raport de independență sau raport zero, fiind cansiderat drept forma inițială a substantivului ce numește obiectele fără a exprima raporturi sintactice propriu-zise.

Dacă comparăm exemplul: Un vânt răzleț își șterge lacrimile reci pe geamuri ( L. Blaga) observăm că substantivul în nominativ ( un vânt) nu depinde de celelalte cuvinte din propoziție, ci, din contra, acestea îl determină într-un mod sau altul.

Genitivul care, spre deosebire de cazul nominativ, este un caz subordonator ce indică posesia sau apartenența unui obiect.

Comparăm: Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă ( M. Eminescu);

Casele de lemn , frumos înflorate, ale muntenilor au produs asupra băiatului o impresie de neuitat. (G. Meniuc)

Astfel substantivul în genitiv (moartei) realizează raportul de apartenență, iar genitivul ( ale muntenilor)- raportul posesiv.

Dativul este cazul care indică obiectul în favoarea sau defavoarea căruia poate fi realizată o acțiune. Această formă cazuală trebuie înțeleasă „nu numai pasiv, ci și activ, capabilă să participe la realizarea acțiunii”.(ex.: El duce regelui răspuns din tabără ( G. Coșbuc).

Acuzativul se definește prin conținutul său pasiv, indicânt obiectul acțiunii sau „circumstanțele în care ea se realizează”.

Comparăm: Nu alunga amintirile ce vin/ plângând să-și îngroape fețele-n cenușa lor ( L.Blaga);

Nedelcu peste câteva zile fu prins, ferecat, judecat. (V.Alecsandri)

În primul exemplu substantivele în acuzativ indică obiectul acțiunii, pe când acuzativul din exemplul doi arată o anumită circumstanță de realizare a acțiunii, adică timpul săvârșirii acțiunii.

Vocativul este forma substantivelor nelegate sintactic cu restul propoziției și servește pentru a nominaliza persoana conlocutoare: ( Ioane, unde pleci?).

Ex.: Nu-i rău, măi Ștefane, să știe baietul oleacă de carte. (I. Creangă)

Există discuții conform cărora avem și cel de-al șaselea caz, numit caz locativ, temporal, direct ( este astfel numit de către Vl. Hořejši în SCL, XI (1960), p. 495) sau caz neutru ( P.Diaconescu), casus generalis (S. Pușcariu). Existența acestu caz are în vedere „formele substantivale care nu acceptă substituția cu pronume personale ( ex.: Doarme toată noaptea), prezente adeseori în expresii verbale sau adjectivale ( a se supăra foc, sănătos tun)”.

Mai sus am menționat că această categorie gramaticală este proprie substantivului, adjectivului, pronumelui, numeralului. Trebuie accentuat faptul că la diferite părți de vorbire cazul se manifestă diferit. În continuare vom evidenția paradigma cazurilor pentru părțile de vorbire cărora le sunt caracteristice această categorie gramaticală.

1.4.1. Paradigmatica cazurilor la substantive

Exprimarea valorilor cazuale ale substantivelor poate fi realizată prin două modalități: cu articolul nehotărât și cu articol hotărât.

La modificarea paradigmei cazuale la substantive un rol important îl are articolul, deoarece acesta „exprimă formele categoriale și raporturile sintactice cazuale ale cuvintelor respective, iar cuvântul de bază exprimă doar valoarea materială”. Valorile cazuale ale substantivelor vor fi analizate , ținând, totodată, cont și de categoria gramaticală a genului și a numărului. Considerăm că este necesar să menționăm că, deoarece formele cazuale sânt omonimice două câte două, în cele ce urmează le vom grupa câte două, adică N.-A. și G.-D.

Comparăm:

singular: plural:

N.-Ac. un copil; N.-Ac. niște copii;

G.-D. unui copil; G.-D. unor copii;

Analizând paradigma dată, observăm că substantivul masculin se modifică doar în dependență de număr, având, astfel, o singură formă pentru toate cazurile la singular și o altă formă comună pentru toate cazurile la plural. Astfel valorile cazuale ale substantivelor masculine sânt exprimate prin formele articolului, care își modifică forma în dependență de caz. În cazul în care avem substantive cu aceeași terminație la singular și la plural se declină doar articolul nehotărât.

Ex.:

N.-Ac. un ochi – niște ochi;

G.-D unui ochi – unor ochi;

Diferit de substantivele masculine se comportă în cadrul declinării substantivele feminine.

Comparăm:

singular: plural:

N.-Ac. o floare; N.-Ac. niște flori;

G.-D. unei flori G.-D. unor flori;

Astfel, la declinarea acestor substantive la numărul singular avem două forme cazuale: una pentru nominativ / acuzativ și alta pentru genitiv / dativ, iar la plural au aceeași formă la toate cazurile, adică în funcție de caz se schimbă doar articolul. Totodată se observă destul de ușor existența unei forme omonimice pentru genitiv-dativ singular și pentru celelalte forme cazuale la plural.

Din cele expuse mai sus am văzut că la exprimarea paradigmatică a numelui cu ajutorul articolului nehotărât substantivele masculine au forme diferite de caz numai după numere.Diferit se comportă substantivele care își modifică forma cazuală în funcție de articolul hotărât.

Comparăm:

singular:

N.-Ac. fratele, studentul, codrul

G.-D. fratelui, studentului, codrului

V. frate! studentule! codrule!

plural:

N.-Ac.frații, studenții, codrii

G.-D. fraților, studenților, codrilor

V. fraților! studenților! codrilor!

Analizând paradigma de mai sus, menționăm că la nominativ-acuzativ singular substantivelor terminate în –e li se atașează articolul – le, iar cele terminate în consoană – vocala –u și articolul –l, iar la plural primesc articolul –i.

Paradigma cazuală a asubstantivelor feminine se comportă astfel:

singular: plural:

N.-Ac. ramura, casa,cartea N.-Ac. ramurile, casele, cărțile

G.-D. ramurii, casei, cărții G.-D. ramurilor, caselor, cărților

1.4.2. Paradigmatica cazurilor la adjective

Pentru prezentarea paradigmei adjectivale e necesar ca adjectivul să fie întrebuințat alături de un substantiv, fiindcă paradigma adjectivului depinde de cea a substantivului, acordându-se cu acesta în gen, număr și caz. Deci formele cazuale ale adjectivului pot fi exprimate„numai împreună cu substantivul, ocupând față de el poziție enclitică sau proclitică”.

Dacă adjectivul însoțește un substantiv masculin articulat cu articol nehorărât, atunci paradigma adjectivelor se manifestă astfel:

singular:

N.-Ac. un plop înalt – un înalt plop

G.-D. unui plop înalt – unui înalt plop

plural:

N.-Ac. niște plopi înalți – niște înalți plopi

G.-D. unor plopi înalți – unor înalți plopi

Observăm că adjectivul se modifică în funcție de număr, dispunând de aceeași formă cazuală la singular și o altă formă la plural, indiferent de poziția acestuia față de substantiv. În cazul adjectivelor antepuse articolul „se referă la substantiv”, nu la adjectiv. Un exemplu elocvent ,în acest sens, este Luceafărul lui M. Eminescu: „A fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată/ Din rude mari împărătești/ O prea frumoasă fată”. Articolul (o) se referă la substantivul (fată), chiar dacă acesta stă înaintea adjectivului.

Când adjectivul urmează după un substantiv masculin, articulat hotărât, acesta dispune de o formă comună pentru toate cazurile la singular și alta pentru plural, iar în cazul antepunerii adjectivului, articolul hotărât este atașat adjectivului care capătă o valoare substantivală.

Comparăm:

singular:

N.-Ac. copil iubit – iubitul copil

G.-D. copilului iubit – iubitului copil

V. copil iubit! – iubitule copil!

plural:

N.-Ac. copii iubiți – iubiții copii

G.-D. copiilor iubiți – iubiților copii

V. copii iubiți!

Dacă adjectivul însoțește un substantiv feminin articulat cu articolul nehotărât, atunci avem două forme cazuale(una pentru nominativ-acuzativ singular și alta pentru genitiv-dativ singular și toate cazurile de la numărul plural.

Comparăm:

singular:

N.-Ac. o casă frumoasă, o carte interesantă

G.-D. unei case frumoase, unei cărți interesante

plural:

N.-Ac. niște case frumoase, niște cărți interesante

G.-D. unor case frumoase, unor cărți interesante.

Tot în așa mod se comportă și adjectivele ce însoțesc un substantiv articulat hotărât:

Comparăm:

singular:

N.-Ac. fapta bună, povestea captivantă

G.-D. faptei bune, povestei captivante

plural:

N.-Ac. faptele bune, poveștile captivante

G.-D. faptelor bune, poveștilor captivante

1.4.3. Paradigmatica cazurilor la pronume

1.4.3.1 Pronumele personal

Pronumele personal se caracterizeză prin paradigma completă a categoriei gramaticale a cazului, dispunând de unele deosebiri de la o persoană la alta, adică „pronumele de persoana I și a II-a se opun celui de persoana a III-a”, adică aceasta din urmă se caracterizează prin „sincretismul nominativ – acuzativ (parțial) și genitiv – dativ”. Pentru exprimarea paradigmei cazuale a pronumelui personal și pentru caracterizarea acestuia considerăm necesar ca să-i prezentăm formele în tabelul următor:

Paradigma cazuală a pronumelui personal are următoarele carecteristici:

la cazul dativ și acuzativ observăm prezența formelor accentuate sau ”autonome”și a formelor neaccentuate sau „clitice”;

formal,se diferențiază cazul nominativ de acuzativ și parțial, genitivul de dativ, iar vocativul de nominativ „se deosebește prin elemente suprasegmentale”.

la persoana I și a II-a paradigma pronumelui personal se caracterizează prin lipsa formei de genitiv, pe când paradigma persoanei a III-a este completă;

cazului vocativ îi sunt caracteristice doar persoana a II-a sg. și pl.

persoana a III-a a pronumelui personal se caracterizează și prin posibilitatea de a fi exprimată și prin pronumele dânsul care se comportă cazual astfel:

observăm că acest pronume are paradigmă completă, iar omanimiile cazuale sunt identice cu cele ale substantivului articulat hotărât: N=Ac, G=D.

1.4.3.2. Pronumele de politețe

Pronumele de politețe( reverență) are forme doar pentru persoana a II-a și a III-a, iar paradigma cazuală se prezintă în felul următor:

În urma celor expuse mai sus vedem că la persoana a III-a, pronumele de politețe este invariabil sub aspectul cazului, iar forme diferite în flexiunea cazuală prezintă persoana a II-a.

Afară de aceste forme se mai utilizează în stilul solemn pronume precum: Majestatea Ta, Măria Ta, Înălțimea voastră, Excelența sa etc, toate acestea exprimând gradul maxim de reverență. Pe când în limbajul familiar sunt frecvente formele regionale ca: mata, dumneatale, dumisale.

1.4.3.3. Pronumele reflexiv

Spre deosebire de pronumele personal și de celelate pronume, pronumele reflexiv nu are cazurile nominativ, genitiv și vocativ. Paradigma cazuală a pronumelui reflexiv se caracterizează prin forme specifice doar pentru persoana a III-a, având câte două serii de forme la acuzativ și dativ, adică forme clitice și nonclitice.

Comparăm:

dativ: accentuate: sieși, sie

neaccentuate: (î)și

acuzativ: accentuate: sine

neaccentuate: s(e)

Pentru persoana I și a II-a singular și plural se utilizează formele de dativ și de acuzativ ale pronumelor personale corespunzătoare, iar valoarea lor reflexivă se recunoaște după identitatea de persoană cu verbul însoțit.

1.4.3.4.Pronumele posesiv

Paradigma posesivului este incompletă, fiindcă nu are forme pentru persoana a III-a plural, iar la singular este realizată doar opoziția nominativ/acuzativ. În comparație cu singularul, „la numărul plural, se realizează două forme cazuale reprezentând omonimiile nominativ-acuzativ și genitiv-dativ”.

Paradigma pronumelui posesiv se realizează conform relației între obiectele posedate și posesori, având următoarele forme:

1.4.3.5.Pronumele demonstrativ

Paradigma cazuală a pronumelui demonstrativ de apropiere este exprimată prin patru valori, care sunt omonime câte două (nominativ/acuzativ și genitiv/dativ). În tabelul de mai jos vom vedea că opozițiile de caz sunt evidențiate prin existența unor desinențe specifice flexiunii pronominale sau prin alternanțe fonetice.

După cum observăm, acest timp de pronume nu are forme pentru cazul vocativ, însă, „rar, în vorbirea semicultă se folosește o formă de vocativ, omonimă cu cea de nominativ, dar cu intonație specifică (Măi, acesta, ce cauți tu acolo?!)”.

La fel se comportă în paradigma cazuală și pronumele demonstrativ de depărtare.

1.4.3.6.Celelalte tipuri de pronume

Pronumele interogativ și relativ

Paradigma cazuală a pronumelui interogativ se manifestă diferit de la un fel de pronume la altul. De exemplu „care prezintă omonimia totală la nominativ=acuzativ”, iar formele acestui pronume la G=D (cărui(a), cărei(a), căror(a) sunt specificate prin intermediul „particulei deictice -a atunci când pronumele interogativ este postpus substantivului determinat”. În schimb interogativul cine are forme cazuale distincte: N=Ac – cine, iar la G=D – cui. În ceea ce privește pronumele ce, atunci putem accentua faptul că acesta are doar o formă unică pentru N=Ac – ce, pe când interogativul cât apare sintetic la G=D plural (câtor(a).

Pronumele relativ, formal, este asemănător cu cel interogativ, însă diferă de acestea prin condițiile sintactice în care apar.

Pronumele nehotărât

La fel ca și la alte tipuri de pronume, paradigma cazuală a pronumelui nehotărât se caracterizează prin desinențe specifice de caz( -ui, -ei, -or – pentru cazul G=D). În acest sens vom prezenta paradigma pronumelor : unul, altul, vreunul în felul următor:

La fel ca și la alte tipuri de pronume și la cel nehotărât lipsește din paradigmă cazul vocativ.

Paradigma de mai sus este completă, însă există situații când pronumele nehotărât are o paradigmă incompletă, cum ar fi G=D singular a pronumelor: tot, mult, puțin, atât, care la singular se caracterizează prin absența unor forme pentru cazul genitiv/dativ, la plural, însă, avem formele ce caracterizează aceste cazuri (tuturor,multora,puținora, atâtora).

Pronumele negativ

Pronumele negativ nimeni prezintă opoziția cazuală N=Ac și G=D prin intermediul desinenței –ui și alternanța fonetică e/ă.

Comparăm:

N=Ac – nimeni

G=D – nimănui

În comparație cu pronumele negativ nimeni care este utilizat doar la masculin singular, niciunul cunoaște o paradigmă cazuală completă.

1.4.4.Paradigmatica numeralului

I. Numeralul cardinal

Dintre toate numeralele cardinale, numeralul unu este singurul care are o paradigmă cazuală cu forme pentru N=Ac și G=D, care se comportă astfel:

N=Ac – un-u(l), /o, una

G=D – unui(a), /unei(a)

De la doi în sus opozițiile de caz se realizează analitic, cu ajutorul prepozițiilor a și la așezate înaintea numeralului, redând astfel raporturile de genitiv și dativ.

Comparăm:

Problemele a doi prieteni./ Dau dulciuri la zece fete.

Astfel avem raportul de genitiv exprimat prin prepoziția a și cel de dativ, prin prepoziția la.

Prin aceleași mijloace se realizează raporturile cazuale de genitiv și de dativ și la numeralele: sută, mie, milion. La fel se comportă și numeralul zece, însă avem situație când pluralul zeci, cu sens numeric neprecizat exprimă raportul genitiv-dativ atât analitic, cât și sintetic.

II. Numeralul ordinal

Dintre numeralele ordinale au o paradigmă cazuală numeralele întâiul și primul și dispun de următoarele forme:

N=Ac – întâiul, întâia / întâii, întâile

G=D – întâiului, întâiei / întâilor

Paradigma cazuală la celelalte numerale ordinale este accentuată „prin formele articolului adjectival cel urmat de prepoziția de”.

Comparăm:

III. Numeralul colectiv

Numeralul colectiv amândoi este redat sintetic la cazul genitiv/ dativ cu ajutorul desinenței –or: amânduror (a), formă întâlnită foarte rar, având o nuanță arhaică.

În limba română literară acest numeral (amândoi) are „sinonimul neologic ambii” care distinge formele de genitiv-dativ ( ambilor, ambelor) de nominativ-acuzativ.

Numeralele colective : tustrei, câteșitrei au la G=D formele: tustreilor, câteștreilor, folosite foarte rar.

Celelalte numerale nu au forme specifice în paradigma cazuală, doar numeralul distributiv, din lista celorlate numerale, pot exprima G=D prin construcții prepoziționale echivalente.

Comparăm:

Împrumutarea a câte trei mii de lei pe lună./ Le-am dat la câte cinci copii o întrebare.

Concluzie

Întrucât categoria cazului este una din categoriile gramaticale care generează diverse divergențe, ea s-a aflat mereu în centrul atenției cercetătorilor. Am observat că caracterul problematic al cazului discinde și din multitudinea de definiții existente. Toate definițiile sunt juste ( definiții morfologice și sintactice), fiindcă acestea scot în evidență trăsătura principală a cazului, cea morfo – sintactică. Analizând diversitatea de definiții ale acestei categorii gramaticale, putem să menționăm că, totuși cazul este o categorie morfo- sintactică fiind înțeles drept o formă pe care o ia numele, pentru a exprima raportul lui față de alte cuvinte din propoziție, îndeplinind o anumită funcție sintactică.

Se știe că flexiunea substantivelor din limba română reprezintă rezultatul evoluției flexiunii latine pe teren propriu, generând omonimii prin reducerea desinențelor latine și prin sincretism. Iată de ce din cele șapte forme cazuale ale limbii latine, româna a moștenit doar cinci cazuri ( nominativ, genitiv, dativ, acuzativ și vocativ), chiar dacă vocativul este considerat de unii gramaticieni un caz facultativ sau, după părerea altora, acesta nu face parte din paradigma cazuală.

Fiecare caz în parte se manifestă în mod diferit în ceea ce constă paradigma numelui. După câte am vazut până aici, atât substantivele, cât și adjectivele, pronumele și numeralele dispun de o paradigmă specifică, la unele părți de vorbire este completă, la altele incompletă. Aceasta se datorează mijloacelor de redare a cazurilor (sintetic, analitic sau prin supletivism).

Cercetând problema respectivă, am observat că, deși au fost scrise diverse lucrări care au în centrul atenției cazul gramatical, totuși până în prezent rămâne un domeniu discutabil. Și aceasta se datorează nu numai din cauza că nu există o unitate de păreri cu privire la definirea categoriei date, ci și a identificării cazului în contexte diferite, fapt ce-l vom studia în capitolul următor.

Capitolul II. SINTAXA CAZURILOR

2.1 Rolul cazurilor în procesul de sintagmatizare a substantivelor. Aspecte semantico-semantice

În capitolul anterior am menționat că definirea cazului constituie obiectul de discuție a mai multor gramaticieni, unii considerându-l o categorie morfologică, iar după părerea altora, definirea acestuia „nu poate fi decât sintactică”. Noi am ajuns la concluzia ca această categorie se manifestă morfo-sintactic. Până aici am vorbit despre formele cazuale specifice clasei numelui, acum ne propunem să analizăm funcțiile sintactice ale cazurilor la substantive.

Cu privire la numărul funcțiilor sintactice specifice pentru fiecare caz în parte, părerile cercetătorilor diferă de la un caz la altul. De exemplu, pentru cazul nominativ în majoritatea gramaticilor sânt menționate funcțiile de subiect, nume predicativ și apoziție, însă afară de acestea mai apare funcția de atribut circumstanțial, de element predicativ suplimentar sau complement predicativ. În legătură cu numărul funcțiilor sintactice la acuzativ la fel nu există o unitate de opinii, deoarece numărul lor „variază între șase și douăzeci și șapte”.

Analizând funcțiile sintactice specifice fiecărui caz, vom observa că orice caz dispune de o funcție fundamentală care-i și generează caracterul unic al unui caz sau altul.

În continuare ne-am propus să analizăm pe rând funcțiile sintactice specifice pentru fiecare caz în parte.

2.1.1 Funcțiile sintactice ale nominativului

Pornind de la ideea ca definirea cazului poate fi făcută nu numai morfologic, ci și sintactic, vom menționa că majoritatea gramaticenilor ( cum ar fi : Dumitru Irimia, Ion Coteanu, Eugen Câmpeanu etc) consideră că sensul fundamental al nominativului este generat de funcția sintactică de subiect, din care cauză este numit „pivotul propoziției”. Nominativul se caracterizează prin nonsubordonare, fiind numit și „caz direct”, adică prezența lui în propoziție nu depinde de prezența altui cuvânt și este unicul caz care nu poate fi însoțit de prepoziții.

Substantivul la cazul nominativ poate îndeplini următoarele funcții sintactice:

subiect:

Sufletul îmi cade în adânc, alunecând ca un inel. (Lucian Blaga)

Și Irinuca avea o cocioabă veche de bârne, cu fereștile cât palma, acoperită cu scânduri, îngrădită cu răzlogi de brad și așezată chiar sub munte pe malul stâng al Bistriței, aproape de pod. (Ion Creangă)

Părul cel blond împletit într-o coadă îi cade pe spate…(Mihai Eminescu)

nume predicativ:

O fată frumoasă e lacrima raiului, aurul graiului. (Lucian Blaga)

Patria e aducerea aminte de zilele copilăriei. (Aleco Russo)

O dreaptă judecată e adevărata temelie a tuturor virtuților. (Folclor)

apoziție:

Noi, bătrânii, sântem obișnuiți să socotim căsnicia ceva temeinic – pe o viață.(Ana Lupan)

Profira, țiganca, s-a strecurat afară pe neobservate. (Gheorghe Madan)

Și-o da el, Spânul, peste om odată. (Ion Creangă)

element predicativ suplimentar:

Ei au fost numiți directori.

Mihai a fost ales ghid.

atribut circumstanțial:

Fata venea voioasă.

Copil, mă scăldam în pâraie.

Considerăm că este necesar să menționăm că, deși nominativul dispune de mai multe funcții sintactice, totuși funcția de subiect și nume predicativ a acestui caz „sunt susținute de predicația enunțului”, devenind astfel părți principale de propoziție.

2.1.2 Funcțiile sintactice ale genitivului

Conținutul semantic fundamental al cazului genitiv este marcat de funcția sintactică de atribut. Datorită numărului mare de funcții sintactice ( Petru Zudun analizează 18 funcții pentru genitiv), întâlnim diferite definiții ale acestui caz, după funcția care se ia în considerare. Astfel genitivul este numit „cazul apartenenței la gen, specie, categorie” și arată posesia sau apartenența.

În comparație cu nominativul, substantivele în cazul genitiv pot fi utilizate cu prepoziție și fără prepoziție, iar spectrul lui funcțional – sintactic este mult mai larg, de aceea se prezintă a fi mai ambiguu decât nominativul.

Genitivul îndeplinește următoarele funcții sintactice:

atribut substantival:

Cum se poate lumina lunii odată s-o vezi/ și-apoi s-o trădezi/ intrând în întuneric? (Lucian Blaga)

Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă, / Cu fețe-ntunecoase, o ceată pribegită,/ Copii săracă și sceptici ai plebei proletare. (Mihai Eminescu)

Un zâmbet șiret, șăgalnic, plutea acuma pe buzele lui Cântăreanu. ( Liviu Rebreanu)

nume predicativ:

Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău. (Mihai Eminescu)

Nu ești al singurului Dumnezeu,/ Ești și al semenului meu. (T. Arghezi)

Nucul de pe deal este al fratelui.

subiect:

A amurgit de-a binelea, dar ai casei nu se așază la masă. (F. Vidrașcu)

complement indirect:

Constantin Stamati s-a ridicat cu indignare împotriva războaielor nedrepte de cotropire și jefuire. (A. Lupan)

Vagonul șapte nu și-ar fi putut calcula oprirea mai precis nici cu ajutorul unui ordinator. (Aureliu Busuioc)

complement circumstanțial de loc:

Așezată în mijlocul câmpului, pe malul unui iaz de moară, coliba străjuia un drum mare, întinzându-și umbrarul deasupra grămezilor de pepeni. (D. Zamfirescu)

A trecut întâi o boare/ Pe deasupra viilor. (George Topârceanu)

Eu m-am dat în dosul frunzarului. (Mihail Sadoveanu)

complement circumstanțial de mod:

Domnică, da tu joci al dracului. (Ion Druță)

Fața ei albă lumina ca a unei moarte din granitul sur al ferestrei închisorii. (M. Eminescu)

complement circumstanțial de timp:

În ajunul plecării casa noastră avea aspectul unui balamuc părăsit în mare grabă. (A. Busuioc)

Abia târziu, în miezul nopții, începeau pănușițele să se înmoaie și să nu le taie mâna, de aspre ce erau de la dogoarea arșiței de peste zi. ( I. C. Ciobanu)

Așa era mama în vremea copilăriei mele. ( I. Creangă)

complement circumstanțial de cauză:

Din cauza muntelui s-a întunecat de tot. (C. Petrescu)

Din cauza furtunii, nu am mai auzit când a bătut de miezul nopții în turnul bisericii. ( C. Petrescu)

În sat însă în acest timp dormea, încremenită, căldura, care din pricina salcâmilor nu se ridica decât seara târziu, după căderea asfințitului. (M. Preda)

complement circumstanțial concesiv:

Împotriva așteptărilor, nenea Iorgu nu sări de pe canapea, nici nu începu a se plimba ca de obicei. (C. Petrescu)

Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul în ziua ceea era îmbrăcat cu toată pompa domnească. (C. Negruzzi)

complement circumstanțial de scop:

Călătorim în căutarea timpului trecut, a amintirilor, a unor oameni, care s-ar putea să nu ma fie, dar care au fost și au însemnat ceva pentru mine. (A. Busuioc)

Învață în vederea examenelor apropiate.

complement circumstanțial condițional:

În locul Mariei, aș fi procedat altfel.

Rămâneți aici cu condiția alegerii activului clasei.

Complement circumstanțial de relație:

Cerui oarecare lămuriri de la Halunga în privința greutăților și primejdiilor ce le-aș fi putut întîmpina. (C. Hogaș)

Rezultatele obținute la Olimpiadă sunt de laudă din punctul de vedere al participării, dar și din punctul de vedere al calității. (Făclia)

…Căci mai încolo nu prea sunt fântâni, și, din partea apei, mi se pare că i-om duce dorul. (I. Creangă)

complement circumstanțial opozițional:

În locul fetelor, am dat de niște nămile leneșe și murdare și care-și blestemau soarta… (G. Mihăiescu)

Astfel, în locul așternutului moale de foi de trandafir, mă mulțumii cu o pătură groasă de iarbă mustoasă, cosită în ajun. (C. Hogaș)

complement circumstanțial de excepție:

Vor veni cu toții, cu excepția vecinului.

În afara acelor caiete, cumpărați orice.

Complement circumstanțial cumulativ:

În afara cărților, au aranjat și caietele.

Acestea sunt funcțiile sintactice ale substantivelor în cazul genitiv, însă cea care îi marchează ideea de apartenență, una din funcțiile „prototipice ale cazului genitiv este cea de atribut genitival”. Am văzut că din toate funcțiile sintactice, cele de atribut, nume predicativ și subiect sunt ușor de delimitat, deoarece dispun de forme gramaticale specifice și exprimă fie raport de apartenență, fie raport de posesie. Mai dificil se comportă genitivul, când se construiește cu ajutorul prepozițiilor sau a locuțiunilor prepoziționale, fiidcă reprezintă o circumstanță, însă, cunoscând prepozițiile specifice cazului dat, putem cu ușurință să deosebim genitivul de dativ și invers – dativul de genitiv.

2.1.3 Funcțiile sintactice ale cazului dativ

După cum am accentuat mai sus sensul fundamental al cazului își are origine în funcția sintactică „fundamentală”. În acest sens, dativul este definit drept cazul complementului indirect, în dependență de funcția lui principală, deoarece majoritatea gramaticenilor ( Mioara Avram, Ion Coteanu, Dumitru Irimia) consideră complementul indirect funcția de bază a dativului.

Substantivele în cazul dativ îndeplinesc funcțiile sintactice de:

complement indirect:

Prin multe creații de valoare scriitorii moldoveni fac cinste republicii, îl bucură pe cititor. ( A. Lupan)

Cu făclioara, pe-unde treci, dai viață negrilor poteci. ( G. Coșbuc)

Voi ați cântat cu glas fierbinte/ Naturii calde imnuri sfinte/ Ori doine dragi…( G. Coșbuc)

atribut:

Ea auzea un glas frumos, asemenea sunetului blând și regulat al valurilor mării. (M. Eminescu)

În cetatea Sucevei, la 15 martie 1490, Ștefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn pământului Moldovei, întărește domniei sale visternicul Isac două sate. (M. Sadoveanu)

nume predicativ:

Domnișoara în bluziță albă era frumoasă, era dată dracului și a avut mare succes. (I. Druță)

apoziție acordată:

I-am spus băiatului, prietenului ei să examineze cu atenție problema.

complement circumstanțial de loc:

Ar fi vrut să plece, dară parcă îl pironise cineva locului. (P.Ispirescu)

Fug caii duși de spaimă și vântului s-aștern. (M. Eminescu)

complement circumstanțial de mod:

Ție ți-am destăinuit ca unui frate iubit toate pornirile, toate visurile, toate sperările sufletului meu. (V. Alecsandri)

complement circumstanțial instrumental:

Datorită unor foi de învelit marfa ale neguțătorului meu de cafea…, am descoperit versiunea cea bună a acestei povestiri. (M. Sadoveanu)

complement circumstanțial de cauză:

A câștigat datorită norocului.

Complementul circumstanțial concesiv:

Contrar aparențelor el era foarte agitat. (A. Busuioc)

În urma celor expuse, observăm că, totuși, funcția principală a dativului rămâne a fi cea de complement indirect, iar valoarea semantică de bază a cazului dativ este de a indica obiectul indirect al acțiunii, adică persoana sau obiectul în favoarea sau defavoarea căruia se face o acțiune oarecare sau căruia îi este adresată.

2.1.4 Funcțiile sintactice ale cazului acuzativ

Dintre cazurile oblice, acuzativul se află pe primul loc. Aceasta se datorează atât frecvenței acestuia, cât și funcțiilor sintactice îndeplinite, care oscilează între șase și respectiv „27 de funcții sintactice”. La fel ca și celelalte cazuri și acuzativul dispune de o funcție reprezentativă – funcția de complement direct. Așadar, substantivele în acuzativ îndeplinesc funcția sintactică de:

complement direct:

Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău. (L.Blaga)

A găsit pe urmă satul / Pe țăran el l-a găsit. ( G. Coșbuc)

Casa iaca am prefăcut-o și acuma seamănă a lăcaș de om. ( Vl. Beșleagă)

atribut:

Când era înspre sara zilei a treia, buzduganul, căzând, se izbi de o poartă de aramă, și făcu un vuet puternic și lung. ( M. Eminescu)

Înfiorat din vreme-n vreme/ De-o aiurare de furtună,/ Bătrânul codru-n miez de noapte/ Visează sub argint de lună. ( Iosif)

nume predicativ:

Dar nopțile-s de-un farmec sfânt. ( M. Eminescu)

Amândoi sântem de-o mamă, / De-o făptură și de-o seamă. (V. Alecsandri)

Erau amândoi în aceiași vârstă, amândoi erau din Ciutura. (I. Druță)

complement de agent:

Dar această fată bună era horopsită și de soacra cea de scoarță și de mama cea vitregă. ( I. Creangă)

Visa că-ntreaga lume la dânsul o să vină, / Că el de lumea-ntreagă va fi încoronat. (M. Eminescu)

Urechea mea era avidă de suavități pure și divizate aritmetic, însă la audiție simfonică nu fusesem niciodată. ( G. Călinescu)

complement indirect:

O asemănam cu-o floare, dar seamănă cu-o stea. (T. Arghezi)

Ne-am despărțit de neguțătorii turci și greci, îmbrățișându-ne. (M. Sadoveanu)

Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic. (M. Eminescu)

complement sociativ:

Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale / Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale. ( V. Alecsandri)

complement instrumental:

Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră. (I. Creangă)

Mama fetei se făcea că împunge cu acul într-o pânză și trăgea cu urechea, privindu-i pe furiș. (E. Barbu)

Călăreții umplu câmpul și roiesc după un semn/ și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn. ( M. Eminescu)

complement circumstanțial de timp:

Odată despărțiți ,cei doi se priviră cu ură, mult timp, gâfâind. ( M. Preda)

Așa sta vremea de o săptămână. (G. Galaction)

complement circumstanțial de loc:

Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, /Rumenind străvechii codri și castelul singuratic. (M. Eminescu)

Casa lui Aristide era toată învelită în coarde de viță care se împleteau de la stâlpi până la streșină. (M. Preda)

Pocnind din bici pe lângă boi, / În zori de zi el a trecut/ Cu plugul pe la noi. (G. Coșbuc)

complement circumstanțial de mod:

Aducerile- aminte pe suflet cad în picuri/ Redeșteptând în fața-mi trecutele nimicuri. (M. Eminescu)

Bătrânii ceilalți prinseră a râde cu hohote. (M. Sadoveanu)

Tata m-a privit lung, fără nădejde. (G. Meniuc)

complement circumstanțial de cauză:

Cele mai mari încep a tremura ca varga de frică și lasă capul jos de rușine. (I. Creangă)

Codrul clocoti de zgomot și de arme, și de bucium. (M. Eminescu)

Fața mamei Zamfira se roșise de mânie. (Al. Mateevici)

complement circumstanțial condițional:

Domnule, în caz de mobilizare, vă rugăm să vă prezentați în termen de 48 de ore la biroul unde sânteți repartizat. (C. Petrescu)

complement circumstanțial de excepție:

Toată lumea își plimba privirea de la ea la el, afară de fostul ministru, care nu înțelegea, firește nimic. (C. Petrescu)

Afară de târgurile din Moldova, eu n-am cunoscut nimic. (M. Sadoveanu)

Toți erau încântați, afară de Gogu. (L. Rebreanu)

complement circumstanțial concesiv:

Și cu toată stăruința lui moș Fotea și a lui bădița Vasile, Smărăndița a mâncat papara. (I. Creangă)

Eram trist cu tot timpul frumos al primăverii. (C. Negruzzi)

element predicativ suplimentar:

A rămas aici ca director.

Funcțiile sintactice ale acuzativului prezentate în această lucrare definesc raporturile acestui caz. Astfel cu ajutorul funcției de complement direct, indică obiectul asupra căruia se răsfrânge acțiunea, iar prin intermediul funcției de complement indirect, acuzativul indică persoana sau obiectul despre care se spune ceva. După cum am văzut cazul acuzativ dispune de posibilitatea de a exprima funcții sintactice cu majoritatea circumstanțialelor.

Un loc aparte în sintaxa cazurilor îl ocupă vocativul, deoarece acesta nu este considerat, de către unii cercetători, o formă cazuală, iar conform opiniei altora, vocativul nu are funcții sintactice. Din cauza că vocativul generează discuții în ceea ce privește funcțiile sintactice, vom vorbi despre acest caz în subcapitolul următor.

2.2. Discuții și controverse cu privire la identificarea cazului

2.2.1 Omonimia formelor cazuale

Una dintre cele mai mari dificultăți gramaticale în morfologia numelui o constituie cazul. În structura internă a limbii române există o multitudine de factori care contribuie la numeroase confuzii între cazuri. Așa particularități precum: omonimia formelor cazuale, dubla posibilitate de exprimare a cazurilor ( sintetică și analitică), precum și posibilitatea unor prepoziții de a exprima un regim cazual multiplu duc la anumite discuții în privința recunoașterii corecte a cazului. În cele ce urmează ne propunem să analizăm acele construcții care fac dificilă identificarea unui caz anume, precum și să explicăm cauzele acestor confuzii.

În flexiunea numelui, categoria gramaticală a cazului se caracterizează prin sincretismul unor cazuri, adică prin omonimia formelor prin care se realizează anumite cazuri, diferențiindu-se prin relațiile și funcțiile lor sintactice. Omonimia nominativ – acuzativ și genitiv – dativ, specifică flexiunii nominale generează dificultăți în identificarea cazului. În acest context, recunoașterea corectă a cazului este posibilă datorită unor prticularități sintactice ale formelor comparate.

Pentru a deosebi nominativul de acuzativ este necesar să ținem cont de funcțiile sintactice diferite îndeplinite de cele două cazuri. Astfel în construcțiile de tipul: Mi s-a înmuiat inima, Mă răzbește foamea, S-a descoperit adevărul, Îmi trebuie un pix, Mă amuză situația etc., substantivele subliniate stau în nominativ, fiindcă îndeplinesc funcția sintactică de subiect. Și aceasta în pofida faptului că, în exemplele aduse, subiectul gramatical diferă de cel logic.

Să comparăm exemplele: Apariția probei înseamnă un eșec și Apariția probei reprezintă un eșec. Substantivul evidențiat din primul exemplu e la cazul nominativ, deorece îndeplinește funcția sintactică de nume predicativ, pe când substantivul din enunțul doi – în cazul acuzativ, îndeplinind astfel funcția sintactică de complement direct, generată de verbul tranzitiv (reprezintă).

La stabilirea corectă a nominativului sau a acuzativului un rol destul de important îl are modul cum utilizăm întrebările specifice fiecărui caz în parte.

Dacă analizăm propozițiile:

O coconiță coboară din tramvaiul care a sosit în Piața Teatrului venind dinspre Sf. Gheorghe. ( I. L. Caragiale)

Zamfira o rugă pe Zina să telefoneze de la spital la sediu, să-l anunțe pe Cumpătă că ea are să vină mai târziu. ( V. Malev)

observăm că prin intermediul întrebării ( cine coboară din tramvai?) și respectiv ( pe cine o rugă să telefoneze?), destul de ușor recunoaștem cazul ( nominativ și respectiv acuzativ, care este susținut și de prepoziția pe). Totodată vedem că ambele forme cazuale discind de la substantive animate. Mai dificilă e situația când și la nominativ, și la acuzativ utilizăm un nume inanimat, utilizând pentru ambele cazuri întrebarea ce: Blana ei ar împodobi gâtul nevestei mele. ( G. Meniuc) Ce ar împodobi gâtul nevestei mele? Blana. Ce ar împodobi blana? Gâtul. Ambele întrebări fiind puse cu ajutorul lui ce, unii vor susține că blana și gâtul sânt la același caz ( N. sau Ac.). Considerăm necesar în acest sens următorul procedeu: pentru nominativ, se întreabă: care este lucrul care ar împodobi ( gâtul nevestei)? Răspunsul este blana care este la nominativ, iar pentru acuzativ, cu: care este lucrul pe care l-ar împodobit ( blana)? Răspunsul fiind gâtul, substantiv în acuzativ.

Omonimia genitiv – dativ se rezolvă în interiorul limbii române pe baza sintactică. Formele de genitiv identice cu cele de dativ pot fi distinse numai după funcția lor sintactică.

Comparăm:

Făt-Frumos crescuse și se făcuse mare ca brazii codrilor. (M. Eminescu)

Fata aruncă o privire întrebătoare țăranului cel tăcut dintre vâslași. (C. Stere)

În primul exemplu substantivul codrilor stă în genitiv, iar în cel de-al doilea – în dativ.

Analizând aceste două exemple, observăm că genitivul urmează după un substantiv însoțit de articol hotărât, în timp ce dativul are ca regent un adjectiv ( sau în calitate de regent al dativului este considerat un verb, o interjecție, un adverb). Întâlnim cazuri când dativul se poate referi și la un substantiv ( Odă scriitorului).

Un alt procedeu care ne ajută la deosebirea formelor omonimice genitv – dativ este înlocuirea substantivului ( în genitiv sau dativ) cu forme pronominale. Astfel, „pronumele posesive” se substituie formelor de genitiv ( Creionul școlarului este verde = Creionul meu ( tău) este verde), iar „pronumele personale în cazul dativ” – formelor de dativ ( Ofer un cadou prietenului = Îi ofer un cadou).

Formele de genitiv identice cu cele de dativ pot fi distinse și în funcție de prepozițiile specifice pentru fiecare caz în parte. Regim de genitiv au prepozițiile: asupra, dedesuptul, împotriva, împrejurul, în fruntea, înaintea, înapoia, îndărătul, (contra) etc., iar pentru dativ – datorită, grație, mulțumită, conform, potrivit.

Comparăm:

În fruntea acestor popoare, unele de origini sânte, altele de origini obscure, el mergea de-a lungul râurilor mari și răsturna imperii. (M. Eminescu)

Creangă își dădea seama prea bine că datorită comorilor, graiului popular, opera de artă capătă o putere neobișnuită, veșnică. (G. Meniuc)

Datorită regimului cazual impus de prepoziții, substantivul din primul enunț stă în genitiv (în fruntea acestor popoare) iar în al doilea – în dativ (datorită comorilor).

2.2.2 Prepoziții cu regim cazual multiplu

Capacitatea unei prepoziții de a exprima două sau mai multe forme cazuale generează confuzii la identificarea corectă a cazului.

Una din prepoziții cu regim dublu este contra, care are două întrebuințări: una extinsă, cerând astfel cazul genitiv și alta mai puțin frecventă, cu nominalul în acuzativ.

Comparăm:

Contra unor păreri, Contra certurilor, Contra unei căderi.

Bani contra produse, Vot contra vot, Contra cost.

În exemplele (1) prepoziția contra impune substantivului forma articulată și are regim de genitiv. În următoarele exemple (2) aceeași prepoziție impune substantivului forma nearticulată, cerând în așa mod cazul acuzativ.

O altă prepoziție cu ajutorul căreia poate fi construit un substantiv în acuzativ sau dativ este prepoziția la.

Comparăm:

A dat bomboane la copii. (dativ)

Mă duc la sora mea. (acuzativ)

Același la poate avea și valoare cantitativă ( A mâncat la plăcinte, A băut la apă, S-a adunat la lume). În acest context, Corneliu Dimitriu susține că la nu mai reprezintă o prepoziție, ci a devenit, prin conversiune, un adjectiv cantitativ.

Cu ajutorul prepoziției a se poate exprima atât cazul genitiv, cât și dativul. Astfel, în construcțiile precum: Prezentarea a trei lucrări, Angajarea a cinci dintre ele, relația de genitiv este generată de prepoziția a.

Aceeași prepoziție poate fi utilizată și la dativ. În așa mod, după prepozițiile cu regim de dativ, construcția prepozițională a + numeral sau pronume invariabil are valoarea unui dativ: datorită a ceea ce prezintă, grație a cinci dintre ei.

2.2.3.Problemele cazului vocativ

Un loc aparte în analiza cazurilor îl ocupă vocativul, care rămâne a fi obiectul de discuție a mai multor cercetători. De-a lungul timpului, vocativul a provocat diferite întrebări: Este vocativul un caz gramatical sau nu? sau Poate vocativul îndeplini funcții sintactice sau nu?, fiind întrebări care au generat opinii divergente.

Unii cercetători, încercând să răspundă la prima întrebare, susțin ideea că vocativul nu poate fi considerat caz, deoarece „nu exprimă o relație dintre obiecte” (Louis Hjelmslev), ori că este „un caz facultativ” (Laura Vasiliu) sau după cum accentuează Iorgu Iordan, vocativul nu este un caz strict, adică acesta nu se leagă sintactic de nici un membru al propoziției. Vocativul este „cazul adresării directe, al planului interpelativ, reprezentat implicit al persoanei a II-a” care „nu are legături sintactice propriu-zise” și „care este încărcat de afectivitatea interlocutorului”. Laura Vasiliu susține că, din punct de vedere sintactic, vocativul e un caz predestinat unei fraze exclamative, iar din punct de vedere morfologic – e cazul imperativului nominal.

Cazul vocativ este numit de către unii lingviști „caz independent”, iar independența acestuia se manifestă prin absența funcțiilor sintactice, el poate reprezenta un enunț de sine stătător : (Fetițo!, Omule! Copilă!) sau poate fi inclus parantetic într-un enunț, fără a contracta relații sintactice cu celelalte componente.

Vocativul este forma substantivelor nelegate sintactic cu restul propoziției și servește pentru a nominaliza persoana conlocutoare: ( Ioane, unde pleci?).

Din punct de vedere formal vocativul se confundă cu nominativul (frate! față de frate; copii! față de copii; Marie! față de Maria), însă el se deosebește de nominativul fonic ( se pronunță cu a intensitate dublă): Ce faci, tată? Observăm că datorită intonației putem să deosebim vocativul de nominativ sau vocativul de opoziția genitiv – dativ (copiilor! față de copiilor). Vedem că accentul nominativului este de intensitate, pe când al vocativului și de intensitate și muzical în același timp. Vocativul doar numește persoana conlocutoare, pe când despre persoana la nominativ se va spune ceva cu ajutorul predicatului.

O altă problemă ce a declanșat opinii variate este dacă vocativul îndeplinește sau nu funcții sintactice. Există gramaticieni care nu-i atribuie vocativului funcții sintactice. Astfel, „vocativul este în afara funcțiilor sintactice” , fapt susținut și de Iorgu Iordan și gramaticieni, cum ar fi Mioara Avram, care consideră ca atunci când vocativul este integrat sintactic poate îndeplini funcția sintactică de „apoziție acordată în caz ( Ioane, puiule!) sau neacordată în caz ( Ai și tu, Ioane, o scrisoare)”.

Vocativul apare deseori în combinație sintagmatică cu imperativul, însoțit adesea și de interjecție ( Marie, pleacă! Hei prietene, ascultă la mine!), de aceea vocativul nu are funcțiune sintactică.

Urmărind vocativul, observăm că a generat diferite discuții. Făcând „parte din paradigmă”, vocativul este considerat un caz independent.

Concluzie

Una dintre cele mai importante categorii gramaticale este cazul. Relația dintre cazuri stă la baza raporturilor sintactice, iar ele generează funcții sintactice. Fără funcție sintactică cuvintele nu comunică, sunt pasive, de aceea, în procesul comunicării, vorbitorul dă viață unităților lexematice. Astfel, în urma prezentării conținutului de mai sus, am observat că numărul funcțiilor sintactice diferă de la un caz la altul, însă dintre toate funcțiile, fiecare caz dispune de una care-i accentuează caracteristica de bază. Drept rezultat, nominativul este cazul subiectului, de aceea este numit și „pivotul propoziției”, genitivul – cazul atributului, dativul – al complementului indirect, acuzativul – al complementului direct, iar vocativul, fiind în afara funcțiilor sintactice, este considerat un „caz facultativ”.

Am văzut, în acest capitol, că pentru a stabili o funcție sau alta a unui caz este necesar să utilizăm corect atât întrebările specifice fiecărui caz gramatical, cât și a mijloacelor suprasegmentale. De aceea, pentru identificarea corectă a cazurilor este necesar să examinăm cu atenție situația și doar stăpânind perfect regulile de construcție și de utilizare a cazurilor în limba română vom putea cu ușurință să găsim varianta corectă a unui sau altui caz gramatical.

De-a lungul timpului categoria gramaticală a cazului a fost subiectul de discuție a mai multor cercetători. Au fost scrise multe lucrări cu privire la problema dată, însă, în pofida lor, categoria gramaticală a cazului rămâne și astăzi a fi categoria ce generează opinii divergente atât în privința definirii cazului, cât și în ceea ce constă comportarea funcțional – sintactică a acestuia.

III. INDICAȚII METODOLOGICE CU PRIVIRE LA STUDIEREA CAZULUI ÎN CICLUL GIMNAZIAL

3.1. Abordarea temei legată de categoria gramaticală a cazului în manualele de clasa a V-a

„Nu-i de ajuns să curăți arborele de crengi uscate, ca să înflorească – mai trebuie să se amestece și primăvara”.

(Antoine de Saint – Exupéry)

Johann Amos Comenius în lucrarea sa „Didactica magna” afirmă că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei și ale moralității”, adică educația, în concepția sa, este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, accentuând că „omul nu poate deveni om decât dacă este educat”.

Educația copilului se realizează în diverse medii, iar unul dintre acestea este cel școlar. Anticipțnd lucrurile putem să afirmăm că omul se educă învățând. În procesul de învășare copilul este asemenea unui burete care asimilează informația primită. Prin intermediul manualelor și, desigur, cu ajutorul profesorului, elevul este ghidat spre o dezvoltare multilaterală. Pentru ca învățarea să fie eficientă și pentru ca profesorul să poată focaliza și centra atenția elevilor spre ceea ce are de comunicat în cadrul orelor, cadrele didactice fac apel la curriculum școlar, manual care orientează profesorii spre scopul lor principal în procesul de învățământ.

Conform curriculumului școlar categoria gramaticală a cazului se studiază în clasa a V-a, în cadrul temei generale Substantivul, oferindu-se pentru învățarea categoriei cazului patru ore. La predarea acestei teme se urmărește dezvoltarea competenței gramaticale, având ca bază „explicarea funcționării sistemului fonetic, lexical, gramatical al limbii române”, precum și identificarea elementelor gramaticale ale limbii în textul studiat. Analizân curriculumul, observăm că pe parcursul claselor gimnaziale se revine la anumite noțiuni de gramatică. Astfel, inițial, adică în clasa a V-a elevii sunt familiarizați cu Părțile de vorbire (noțiuni generale). Substantivul. Substantive comune și proprii. Genul. Numărul. Cazul. După care în clasa a VI-a se continuă lanțul de studiere a acestei părți de vorbire prin: Substantivul. Locuțiunea substantivală. Ortografia substantivului, iar în clasa a VII-a vor studia Funcțiile sintactice ale substantivului. În acest sens este lesne de observat că studierea cazului și ,în general, studierea gramaticii, are un caracter sistemic.

La predarea acestei teme în școală se ține cont de particularitățile individuale și de vârstă ale elevilor, deoarece nu poți să-i comunici elevului că nominativul într-un context anumit îndeplinește funcția sintactică de nume predicativ sau de apoziție, fiindcă în clasa a cincea se studiază noțiunile generale și respectiv, funcțiile de bază ale substantivului. Respectând și ținând cont de aceste particularități, vom respecta principiul continuității în procesul de învățare, iar elevii vor asimila mai ușor informația primită, depozitând-o pe scărițe, pentru ca la finele ciclului gimnazial să poată forma din conținutul simplu, pe cel complex, de la ceva general – la particular.

Analizând manualul de limbă și literatură română pentru clasa a V-a, observăm ca această temă se studiază împreună cu prepoziția și articolul genitival, întrucât acestea sunt elementele constitutive ale unor cazuri și fără cunoașterea elementară a lor e imposibil să înțelegi sensul fundamental al acuzativului, precum și al altor cazuri construite cu ajutorul articolului sau prepoziției.

În acest manual cazul este definit drept „forma luată de substantiv pentru a-i exprima funcția sintactică”, adică la definirea cazului se ține cont de criteriul sintactico- funcțional. Cazurile se studiază pe rând, începând cu nominativul și terminând cu vocativul. Astfel, cazul nominativ este definit în dependență de funcția principală a acestuia (subiect). Elevii sânt familiarizați din clasele primare cu această funcție sintactică, de aceea le va fi ușor să recunoască cazul dat în contexte diferite. Deci, cunoscând întrebarea specifică subiectului, copii vor putea să numească subiectele din exercițiul propus în carte( Numiți subiectele din propozițiile de mai jos. Arătați prin ce sânt exprimate: Ghetuțele sânt doldora. Moșul le-a umplut. Nuielușa e un dar pentru copiii neascultători.) și, respectiv, să afirme că acestea sunt la cazul nominativ.

Până la studierea cazului acuzativ, elevii sunt familiarizați cu noțiunea de prepoziție, precum și cu felurile acesteia. Cazurile acuzativ , genitiv și dativ sânt definite, la fel ca și nominativul, în dependență de funcția acestora de bază. Dat fiind faptului că elevii cunosc funcțiile sintactice ale substantivului ( subiect, complement, atribut) și ținând cont și de întrebările specifice funcțiilor date ( cine?, pe cine?, ce?, cui? și respectiv al, a, ai, ale cui?) vor delimita cu ușurință un caz gramatical de altul. Astfel, substantivul care are funcția sintactică de:

complement sau atribut și este precedat de prepoziție se află în cazul acuzativ;

complement și răspunde ca întrebarea cui? este în cazul dativ;

atribut și răspunde la întrebările al, a, ai, ale cui? este în cazul genitiv.

Cu privire la vocativ, autorii manualului afirmă că „substantivul care arată o chemare sau prin care unei persoane i se atrage atenția este în cazul vocativ”. Tot referitor la vocativ se accentuează și care sunt semnele de punctuație specifice acestui caz, trăsătură ce-l diferențiază de celelalte cazuri.

Chiar dacă nu se accentuează că această categorie se caracterizează prin omonimie, adică formele cazuale sunt omonimice două câte două, în manual este prezentată Ortografia substantivelor în nominativ / acuzativ și genitiv / dativ, unde în urma familiarizării cu aceste norme, elevii vor înțelege că formal nominativul are aceleași forme ca și acuzativul și genitivul ca și dativul.

La informarea elevilor cu privire la Articolul genitival cred că este necesar, afară de exercițiile prezentate în manual, să se demonstreze modul cum se acordă articolul genitival în gen și număr cu substantivul- posesie. Să comparăm exemplele: Un manual al bunicii și Au fost analizate niște decizii ale adunării. Astfel, al se acordă cu manual, nu cu bunicii care e în genitiv. Tot așa se comportă și ale care se acordă cu pluralul decizii și nu adunării.

Consider că atât definițiile, cât și exercițiile practice aduse în acest manual sunt bine venite și la scrierea lor, autorii manualului au ținut cont de particularitățile de vârstă ale elevilor, precum și de etapa de trecere de la ciclul primar – la cel gimnazial, oferindu-le astfel posibilitatea elevilor de a se adapta noilor condiții ale procesului de învățare.

Manualul de limbă și literatura română pentru clasa a V-a oferă o gamă variată de sarcini, inedite și bine orientate spre formarea capacităților cognitive și literare cu privire la studierea cazului. Sarcina profesorului este de a ști ce, cum și cât să aleagă pentru a sistematiza acele sarcini care au o pondere mai mare în atingerea competențelor vizate. Totodată succesul unei lecții va depinde, în mare măsură, de măiestria și tactul pedagogic de care dispune profesorul, de modul cum acesta va combina metodelel și procedeele pentru ca lecția să fie cât mai originală și mai productivă. Ținând cont de aceste principii, profesorul va focaliza din start atenția elevilor și astfel profesorul nu va fi nevoit să apeleze la stilul autoritar pentru a-i orienta pe elevi în direcția subiectului abordat, ci va domina o atmosferă plăcută de lucru, iar relația profesor- elev va fi una pașnică, unde interesul și atenția elevilor vor motiva utilitatea temei prezentate în cadrul lecției.

3.2. Recomandări metodice pentru proiectarea de scurtă durată