Case Memoriale

PROIECT

LIMBA SI LITERATURA ROMANA

CASE MEMORIALE

Elevii – clasei a X-a F :

Voivozeanu Denisa-Irena

Purice Gabriel

Nitulescu Ioan

Casa memorială Mihai Eminescu de la Ipotești

Mihai Eminescu – Luceafarul poeziei romanesti (născut Mihail Eminovici, la data de 15 ianuarie 1850 in Botoșani – moare pe 15 iunie 1889 la București), poet, prozator si jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Eminescu a fost revizor scolar, bibliotecar, sufleur si copist, a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena, dar bun patriot, el a revenit in tara. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file.

Mormântul lui Mihai Eminescu în cimitirul Bellu din București

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești.

Gheorghe Eminovici Ralucăi Eminovici

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Casa memorială Mihai Eminescu de la Ipotești este un muzeu memorial amenajat în casa în care a trăit poetul Mihai Eminescu (1850-1889) în satul Ipotești din județul Botoșani.

Ipotești este un sat în comuna Mihai Eminescu (județul Botoșani, România), este reședința comunei Mihai Eminescu.

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu“ se află pe Lista Monumentelor Istorice din județul Botoșani din anul 2004, având codul BT-IVa-B-02047, fiind format din două obiective:
• Casa memorială „Mihai Eminescu“ – datând din sec. XIX și având codul BT-IV-m-B-02047.01
• Mormintele familiei Eminescu – datând din sec. XIX și având codul BT-IV-m-B-02047.02.

La 30 iulie 1847, căminarul Gheorghe Eminovici (1812-1884), tatăl poetului Mihai Eminescu, a cumpărat pentru suma de 4.000 de galbeni, două cincimi din moșia Ipotești de la Eufrosina Petrino fiica lui Eudoxiu Hurmuzachi,moșie cu 330 de fălci de pământ. La intersecția a două drumuri din centrul satului, Gheorghe Eminovici a construit o casă nouă din vălătuci și cărămidă, în locul unei case mai vechi și dărăpănate. Casa avea trei camere: salonul familiei, biroul tatălui lui Eminescu și dormitorul mamei și surorilor poetului.

„Locuinta parinteasca nu era palat boieresc, ci o casa modesta de tara dar incapatoare si gospodareasca, nu lipsita de anume eleganta rustica. Era o constructie geometrica, putin ridicata asupra solului, cu cate doua ferestre mari in laturi. Un pridvor inalt in fata, la care suiai pe vreo sapte trepte de lemn, un acoperamant al tindei, in chip de fronton grec sprijinit pe doua coloane svelte, dadeau albei cladiri acoperite cu tabla un vag stil neoclasic.” George Calinescu – “Viata lui Mihai Eminescu”

În anul 1847, soția căminarului, Raluca (Iurașcu) Eminovici (1816-1876) a cumpărat mica bisericuță de lemn care datează din anii ’60 ai veacului al XIX-lea din cătunul Ipotești, cu 250 de galbeni, de la boierul Theodor Murguleț. Acest lucru este menționat într-o scrisoare din 14 aprilie 1909 a lui Matei Eminovici către Corneliu Botez ("Biserica din Ipotești era proprietatea mamei, o cumpărase mama cu 250 de galbeni de la un anume Murguleț.").

În jurul casei se afla o curte destul de mare, o livadă, bisericuța familiei, o fântână, grajduri pentru animale, hambare pentru cereale și alte anexe gospodărești.

Dupa ce o vreme familia locuieste cand in oras, cand la mosie, pe timpul verii, se vor muta in 1854, in casa abia finalizata, in care se va locui pana in1878.

Impovarat de datoriile acumulate de-a lungul anilor – cauzate de intretinerea propriei mosii, de productia agricola insuficienta, de cheltuielile legate de educatia copiilor (a baietiilor), ramas fara sotie, decedata la 151 august 1876, cu o parte din copii morti sau aflati departe, Gheorghe Eminovici va recurge la gestul disperat de a-si vinde mosia si casa. Mihai Eminescu face eforturi mari de a salva mosia de la vanzare, dar banii pe care reuseste el sa-i stranga spre a-i aduce tatalui, sunt insuficienti. Cumparator al mosiei va fi Cristea Marinovici, iar tatal poetului va ramane arendas pe mosie, ajutat de Nicolae (Nicu), fratele cu studii de drept al poetului, care se intorsese la Ipotesti fiind bolnav de tuberculoza. Cei doi se vor muta din casa, in constructia anexa, unde vor locui pana la moarte, respectiv in anul 1884. In ianuarie va muri tatal, iar dupa doua luni, Nicolae se va sinucide, urmare a bolii de care suferea, fara vindecare in epoca respectiva. La momentul vanzarii, sora lui Eminescu, Harieta, se va muta in Botosani intr-o casa de inchiriat, unde intre 1887-1888 va gazdui si pe poetul bolnav.

După moartea căminarului Gheorghe Eminovici (1884), casa nu a mai fost locuită, ajungând să se ruineze.

Casa memoriala in anul 1909

Într-o fotografie din 1916 se observă starea precară a casei: „stîlpii cerdacului lunecau în față“ din cauza „unei lente surpări și alunecări de teren“.

Casa memoriala in anul 1916 Spatele casei memoriale in anul 1921

În anul 1924, casa unde a copilărit Mihai Eminescu și care rămăsese nelocuită ani de zile, ajunsese o ruină.
La acea vreme și bisericuța de lemn, ca și mormintele părinților lui Eminescu, erau „complet părăsite și acoperite cu bălării…“, după cum consemna, în 1926, Revista Moldovei din Botoșani.

Deoarece casa familiei Eminovici din Ipotești era ruinată, proprietarii moșiei Ipotești au dărâmat-o până la temelie în vara anului 1924.

Cum s-a ajuns aici? “Într-o noapte a lunii iulie a anului 1924, mai mulți oameni în uniformă (și înarmați cu ciocane și târnăcoape) dărâmau casa, iar țăranii treziți de zgomotele ciocanelor veniră în grabă să-i oprească pe răufăcătorii conduși de moșierul Papadopol, pus pe fugă și el de consătenii marelui poet”, povestea cu ani în urmă, într-o carte, Ion Cheșcă.

A doua zi ei au înmânat un protest prefectului de Botoșani, determinând manifestații din partea studenților români și evrei din Botoșani împotriva acestei dărâmări.

În 1924, “casa lui Eminescu a fost distrusă de un om care vedea în ea niște bârne și niște cărămizi (prin goliciunea sufletului său nu putea vedea decât goliciune). Pentru noi această casă era un altar, era o biserică”, se arată în protestul studenților botoșăneni făcut la scurt timp după “crima” culturală comisă.  În urma acestor proteste, Maria Papadopol, ultimul proprietar al mosiei Ipotestilor, a donat de bună voie locul unde s-a aflat casa familiei Eminovici din Ipotești.

Ea adresa la 3 august 1924 o scrisoare către prefectul județului Botoșani, Demostene Vizanty, în care scria următoarele:

"Subsemnata Maria D. Papadopol, proprietara moșiei Ipotești, declar prin aceasta să consimt de bună voie a dona casa mea din Ipotești, sau mai bine zis locul unde s-a aflat această casă, cu condițiunea expresă de a se ridica pe acest loc o clădire identică cu materialul ce se află azi pe aceste ruine și care clădire nu va putea avea altă destinație decît a fi un muzeu național cu titlul «Mihai Eminescu donat de Maria Papadopol născută Isăcescu» care va putea avea și o sală de lectură; nici într-un caz nu va putea servi ca local de școală." 

Imaginea ruinelor casei 1925

În anul 1934, casa a fost reconstruită pe același loc, acolo fiind inaugurat în 1940 primul muzeu memorial dedicat marelui poet. Această casă nu respecta structura originalului, astfel încât a fost demolată, fiind reconstruită o alta în anul 1979 după documente originale, pe vechea fundație a casei familiei Eminovici.

În casă se află mobilier – în parte original, în parte provenind din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Lăcașul de cult este si el refacut. Are dimensiuni mici, dar adăpostește obiecte valoroase: vechile icoane și cristelnița în care a fost botezat Mihai Eminescu, veșmintele preotului ce l-a botezat, masca mortuară, icoane ale copilăriei lui, o icoana greco-catolică primită în dar la 20 de ani, lingurița de argint cu care primea împărtășania,  obiecte de cult pe care se presupune că le-a lucrat mama lui .

În prezent, aici se mai oficiază slujbe de patru ori pe ani: la 15 ianuarie (aniversarea nașterii poetului), la 15 iunie (comemorarea morții poetului), de Înălțarea Domnului și la 8 noiembrie (de hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil).

Bisericuta familiei Eminovici refacuta Placa de marmura amplasata pe zidul bisericii

În spatele bisericuței se află mormintele părinților lui Eminescu (Raluca și Gheorghe Eminovici) și a doi frați ai acestuia (Iorgu si Nicu).

Mormintele familiei Eminovici

În curtea casei memoriale a lui Eminescu se află Casa Papadopol, o casă țărănească de epocă în stil moldovenesc, care a aparținut ultimului proprietar al moșiei Ipotești – doctorul Papadopol. Acesta și-a donat casa statului.

În prezent, aici se află Muzeul de etnografie al Centrului Național de Studii de la Ipotești, fiind expuse obiecte provenind din vechile gospodării țărănești. În această casă și-a pictat Horia Bernea tablourile, în perioada taberelor naționale de pictură de la Ipotești.
La 4 kilometri de Memorialul Ipotești, se află lacul din pădurea Baisa, sursă de inspirație a multor poezii ale lui Mihai Eminescu.
Casa memorială Mihai Eminescu de la Ipotești poate fi vizitată în fiecare zi (de luni până duminică) în intervalul orar 9-17 (15 mai – 15 septembrie) și 8-16 (16 septembrie – 14 mai).

Mihai Eminescu a fost cea mai stralucitoare personalitate a culturii romanesti, un om inzestrat de Dumnezeu cu un har aparte, o sensibilitate deosebita, un erudit, deopotriva un poet atins de aripa geniului, dar si un patriot, lucru pe care l-a aratat de-a lungul intregii sale vieti.

Casa memorială Ion Creanga de la Humulesti

1885: Ion Creanga împreună cu N.A. Bogdan și A.C. Cuza, la cură, la Slănic Moldova

Data nasterii sale este incerta. Creanga insusi afirma in Fragment de biografie, ca s-ar fi nascut la 1 martie 1837, dar alta varianta o reprezinta data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-nascuti din Humulesti, publicata de Gh. Ungureanu. Totuși, ziua de 1 martie 1837 este păstrată oficial ca data nașterii sale.

A decedat in 1889, in noaptea de Anul Nou. Ion Creanga se stinge la Iasi, fiind inmormantat in cimitirul "Eternitatea". A murit in urma unui atac de epilepsie in noaptea de ajun a anului 1889 dupa ce petrecuse seara de ajun impreuna cu profesorul Draghici si primise colindatorii. Ultimele zile le-a petrecut in bojdeuca din mahalaua Ticau a Iasilor.

Parintii sai se numeau Stefan a lui Petrea Ciubotariul si Smaranda Creanga, iar el a mai avut inca sapte frati: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile si Petre. Ultimii trei au murit de copii. Ecaterina a murit in 1893, iar Zahei, Maria si Ileana in 1919.
In 1847 incepe scoala de pe langa biserica din satul natal. Fiu de taran din Humulesti, este pregatit mai intai de dascalul din sat, dupa care mama sa il incredinteaza bunicului sau, David Creanga, care-l duce pe valea Bistritei, la Brosteni, unde urmeaza scoala de acolo.

Apoi, urmeaza scoala domneasca de la Tg. Neamt, unde-l are ca profesor pe parintele Isaia Teodorscu (eroul din "Popa Duhu" ).
1853, toamna: mama Smaranda doreste sa-l faca preot, fiind inscris la fabrica de popi : Scoala catihetica din Falticeni.

Aici nu mai este Nica a lui Stefan a Petrei, ci Ion Creanga, nume pastrat pentru toata viata.

După desființarea școlii din Fălticeni, a trebuit să plece la Iași unde a absolvit cursul inferior al Seminarului teologic „Veniamin Costachi” de la Socola (1885-1859) după care s-a întors la Humulești pentru câteva luni.

Ca să îmbrace haina preoțească era obligatoriu să se căsătorească, formalitate anterioară hirotonisirii. La 23 august 1859 a avut loc cununia, cu Ileana care avea 15 ani, fata părintele Grigoriu, de la Biserica „Patruzeci de Sfinți“. Peste un an, la 19 decembrie 1860, Ileana dădea naștere lui Constantin, unicul copil al familiei. În 1867 Ileana  îl părăsește. In 1872 este exclus din cler, dupa care divorteaza, iar copilul Constantin (13 ani), rămâne la tatăl său. O altă femeie apare în viața sa, Tinca Vartic. Este femeia care i-a rămas alături până în ultimele clipe ale vieții, insă nu s-au căsătorit niciodată. 

1859-1872 – timp de 12 ani e slujitor al altarului (dascal, diacon, la diferite biserici din Iasi).

Timp de 25 de ani, slujeste scoala, fiind un excelent pedagog. E autorul unui numar de 4 manuale scolare , scoase in colaborare cu alti institutori.

Ion Creangă a fost un scriitor român, recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale. Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.

Este cel mai mare povestitor român. Copilăria și tinerețea ni le-a povestit el însuși, în „Amintiri“. Ne-am imaginat „Ozana cea frumos curgătoare“, iar năzdrăvăniile lui Nică ne-au făcut să zâmbim și ne-au rămas în suflet. Însă viața marele Ion Creangă a rămas și la maturitate la fel de tumultuoasă.

In 1875 l-a cunoscut pe Mihai Eminescu (pe atunci revizor scolar la Iasi si Vaslui) cu care se imprieteneste si prin intermediul caruia a luat contact cu Societatea Junimea.
Prezent la "Junimea", citeste Soacra cu trei nurori, publicata in Convorbiri literare (octombrie 1875). Celelalte scrieri (aparute in Convorbiri literare): Capra cu trei iezi, Punguta cu doi bani, Danila Prepeleac , Povestea lui Harap Alb, Fata babei si fata mosneagului  si multe altele.

Prin opera sa, Ion Creanga se inscrie in randul marilor scriitori ai lumii.

Poate cea mai cunoscuta casa memoriala din Romania este cea a lui Nica din Amintiri din copilarie de la Humulesti, Neamt. Ea este situată pe strada Ion Creangă nr. 8.

Casa memorială-muzeu se află pe Lista Monumentelor Istorice din județul Neamț din anul 2004, având codul NT-IV-m-A-10763

Casa a fost construita in anul 1833, de către Petre Ciubotariu, bunicul povestitorului. Acesta a dăruit-o fiului său Ștefan, care în 1835 s-a căsătorit cu Smaranda, fiica lui David Creangă din Pipirig.

Casa are un acoperiș larg de draniță sub care se află pereții durați din bârne groase peste care s-a așternut un strat de lutuială. Interiorul este format din două încăperi micuțe și o tindă. Intrarea scundă este adăpostită de ploile repezi printr-o prispă lată de câteva palme, iar în spatele casei un acoperământ de scânduri cu pantă protejează mai multe obiecte gospodărești și unelte agricole cu certă valoare etnografică.

În prima încăpere, care este cea mai mare și fiind camera în care locuia familia se află covata pentru copilul mic, hainele de sărbătoare așezate pe culmi și lada de zestre a mamei Smaranda. În dreapta de cum intrăm se observă lavița în jurul căreia avea loc iarna șezătoarea. În mijloc sunt așezate pentru a putea fi văzute, uneltele de țesut ale mamei, iar pe o măsuță se pot vedea ceaslovul (prima carte după care a învățat să citească) și bustul său. În tindă se pot observa foarte multe panouri cu date despre scriitor, iar în camera următoare, adică în cămară, se afla intrarea în pod unde Nică a ascuns pupăza din tei.

„Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!”—Ion Creangă

Ion Creangă a locuit aici permanent de la naștere până în 1846, apoi cu întreruperi până în 1855, când a plecat spre Iași, la Seminarul de la Socola.

După moartea lui Ștefan a Petrii și a Smarandei, casa a fost moștenită de fiica lor cea mai mică, Ileana. Ulterior, aceasta, neavând copii, a donat-o nepoatei sale, Sofia, fiica Mariei, o altă soră a lui Creangă. Construcția a fost restaurată în 1937 prin grija istoricului Nicolae Iorga.

În 1944 Sofia Grigoriu, născută Creangă, donează casa Asociației Învățătorilor din România. Casa a fost în continuare îngrijită de doi dintre copiii Sofiei, Zahei și Antonică Grigoriu și a funcționat neoficial ca muzeu până la 1951. Atunci, la inițiativa lui Zahei, a avut loc deschiderea propriu-zisă a actualului muzeu memorial. Cele mai importante reparații (restaurări s-au mai realizat în 1960 și 1988) au avut loc în 1975, când a fost refăcut acoperișul și s-a înlocuit tavanul.

Casa memorială Ion Creangă din Humulești a devenit în scurt timp, unul dintre cele mai vizitate muzee memoriale din județul Neamț si cuprinde o valoroasa expozitie permanenta, documente de arhivă, scrisori, cărți poștale cu autograf, fotocopii ale manuscriselor, fotografii și 14 lucrări de grafică, realizate de plasticianul Eugen Taru pentru ilustrarea ediției din 1949 a Amintirilor din copilărie. 

Persoane implicate în organizarea expoziției tematice a muzeului și în colecționarea obiectelor etnografice necesare organizării expoziției au fost: Z. Grigoriu (descendent al povestitorului) și preotul Cosma (preotul satului Humulești).

În prezent, casa memorială este unul dintre cele mai vizitate muzee din țară, trecându-i pragul anual mai mult de 40.000 de turiști români și străini. În fiecare an, casa patronează Manifestarile „Zilele Creangă”, precum și activități culturale: seri muzeale, expuneri cu temă, conferințe, simpozioane organizate la sediul unității, la sediul Fundației Culturale „Ion Creangă” din Târgu-Neamț sau la școlile din localitate.

Lângă muzeu se găsește Parcul tematic „Ion Creangă”, un loc în care vizitatorii se pot întâlni cu personaje îndrăgite din poveștile pentru copii scrise de Ion Creangă.

Casa memorială Ion Creanga – Bojdeuca din Ticau

Casa în care a locuit Ion Creangă era în Iași, în Valea Plângerii, strada Țicăul de Sus, nr. 4, o ulicioară dosnică, “plină de noroi când sunt ploi mari și îndelungate zise și putrede iar la secetă gemea colbul pe dânsa.”

El s-a mutat în această casă în 1872 atunci cand a fost scos din chilia sa de la Mănăstirea Goliei și din rândul clericilor în urma unui scandal și a stat până la moarte, în 1889.

Aici a stat cu cu Ecaterina (Tinca) Vartic, care i-a devenit țiitoare și a rămas alături de el până la sfârșit in Bojdeuca din Ticau.

In 1879, Creangă a cumpărat, pe numele Ecaterinei Vartic, locul și casa de la Maria Stefaniu, fie drept mulțumire pentru credința ei, fie spre a o determina să nu-l părăsească, pe 40 de galbeni austrieci. In actul “de veșnică vânzare” el figurând doar ca martor al tranzacției.

Aici, s-a gospodărit el ca la mama acasă. Si-a făcut pat sănătos din blană de stejar, și-a așezat o masă boierească pentru scris, un raft pentru cărți, iar lângă vatra sobei cu horn și-a pus o măsuță rotundă cu trei picioare cu scaunele mici și veselă ca la Humulești: străchini adânci, linguri de lemn, cofe, ceaun de tuci, oale de lut în care fierb bine sarmalele. Cuptorul era pregătit pentru poale în brâu și alivenci înecate în smântână.

Toate Povestile si Amintirile din copilarie au fost scrise in Bojdeuca din Ticau. In anul 1876, o jumatate de an, Mihai Eminescu a locuit aici, traind "fara pic de ginduri rele" impreuna cu Creanga, cu personajele lui, viata adevarata pe care o visa.

In bucatarie inca se afla cuptorul cu hornul asemanator celui de la casa parinteasca din Humulesti, masuta de lemn cu trei picioare, cuptorul, icoana – amintire de la mama sa, portretul Tincai Vartic si alte obiecte memoriale originale. In camera de lucru pot fi revazute masa de lucru, cu pagini scrise de Creanga, lampa, tocul, calimara, nisipernita, scrinul amintind de cel al lui Eminescu, "biblioteca”, portretul original pictat de V. Musnetanu, precum si multe alte obiecte originale.

Cerdacul din spatele Bojdeucii, de unde Creanga si Eminescu priveau dealurile Ciric si Sorogari, dar si "pe cerul plin cu minunatii", aminteste aceasta tulburatoare prietenie. Aici petreceau cei doi ceasuri fara pereche, aici Eminescu povestea lui Creanga "atitea lucruri frumoase… frumoase…”

În primii doi ani după ce s-a mutat, Creangă s-a cam chinuit: dădea meditații pe la copiii din cartier, apoi a încercat, ajutat de fratele său Zahei, să-și deschidă un magazin de tutun. Abia în 1874 s-a întâmplat momentul fericit, când prietenul și profesorul său, Titu Maiorescu, a devenit ministrul Instrucțiunii Publice și l-a reintegrat pe Creangă în învățământ. Lui Creangă a început să-i meargă mai bine, a urmat întâlnirea cu Eminescu din 1875, participarea sa la Cenaclul Junimea, unde a fost primit la început cu oarecare rezervă, dar i-a cucerit pe toți foarte repede.

Bojdeuca nu avea podea ca acum, era lipită cu lut, deși Creangă avea bani și putea să-și permită să-i facă unele îmbunătățiri, dorea să simtă pământul sub picioare, așa cum dorea să simtă aerul proaspăt în cerdacul în care dormea din primăvară și până în toamnă.

După moartea lui Creangă, Tinca s-a căsătorit cu un vecin care locuia pe aceeași stradă, într-o casă mai mare. Femeia a închis bojdeuca și a lăsat-o în paragină, dar nu a stricat nimic din interior.

Bojdeuca a fost singura avere lasata de Creanga.

„Ia am fost și eu în lumea asta un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești, care nici frumos până la 20 de ani, nici cuminte pân’ la 30, și nici bogat până la 40 nu m-am făcut.

Dar și sărac așa ca anu’ aista, ca anu' trecut și ca di când sunt, niciodată n-am fost”.

Așa își descrie condiția Creangă, făcând haz de necaz, în „Amintiri din copilărie”, capodopera scrierilor lui.

După moartea Tincăi, Constantin Creangă, fiul scriitorului, a răscumpărat în totalitate proprietatea și a renovat casa.

Bojdeuca era și este simplă, dar cochetă, elegantă și păstrează atmosfera acelor vremuri în care a locuit Ion Creangă. "Bojdeuca de casuta" cum o numeste insusi Ion Creanga, construita inainte de anul 1850, in mahalaua Ticau, "ce-i mai zic si Valea Plingerei", a devenit muzeu memorial (primul muzeu memorial de literatura din Romania) la 15 aprilie 1918.

Cel mai vizitat muzeu din Iasi, Bojdeuca "Ion Creanga”, se infatiseaza vizitatorilor din tara si strainatate nu ca o arhiva, ori ca o colectie de documente vechi, originale, ci ca o sinteza vie, ca o oglinda moderna a vietii si operei unui mare creator roman si a lumii romanesti si europene in care a trait Ion Creanga, contemporan cu noi.

Aici, la bojdecuă, tot timpul sunt organizate tot felul de evenimente. În fiecare an,  Muzeul „Ion Creangă” înregistrează  aproximativ 20.000 de vizitatori, la care se adaugă participanții la evenimentele organizate , dintre care unele au devenit de tradiție: Festivalul de Literatură pentru Copii „Ion Creangă”, Concursul Național „Ion Creangă” de creație literară – POVEȘTI, Colindători la Bojdeucă, Mărțișoare la Bojdeucă, Concursul „Desene pe asfalt” (în cadrul Zilelor Bojdeucii Ion Creangă). De asemenea, pe 1 martie 2015, a fost inaugurată și „Librăria de la Bojdeucă”, o mini librărie destinată cărții pentru copii.

Casa memorială Mircea Eliade din Bucuresti

Strada Melodiei

Mircea Eliade (nascut la 13 martie 1907, București – decedat la 22 aprilie 1986,Chicago) a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago. Filozof și istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei deistoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).

Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia) și al Jeanei. A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu si un frate Nicu.

Eliade a fost căsătorit de două ori: prima soție a sa a fost Nina (n. Mareș, d. 1944) cu care s-a căsătorit în 1934, iar a doua soție a fost Christinel (n. Cotescu, d. 9 martie 1998) cu care s-a căsătorit în 1948.

Eliade cu sotia sa Christinel

Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală în 1914. Bunicul, tatal adoptiv al mamei, caruia i se spunea Unchiul Mare i-a daruit mamei lui Eliade casa din strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență.

Casa familei Eliade avea si o gradina intinsa pe 3 strazi: Melodiei, Domnitei si Calarasi.

Piata Rosetti, in epoca. Gradina familiei Eliade incepea de aici.

" Cînd ne-am instalat în Strada Melodiei, reparatiile înca nu se sfîrsisera. In odaile din aripa noua, se zugraveau peretii, iar în sufragerie se schimba parchetul. Cînd ma întorceam de la scoala, aveam întotdeauna lucruri noi de descoperit: o alta odaie proaspat zugravita, alte mobile descarcate, lazi si ladite goale pe cale de a fi coborîte în pivnita. Caci aici aveam doua pivnite. Una din ele se întindea sub aripa noua. Era adînca, cu nisip pe jos, si era împartita în mai multe încaperi. în primele trei, se tineau lemnele, carbunii, butoaiele cu vin si muraturi. Dar, în fund, mai era înca o odaie, în care luminarile pîlpîiau scurt si se stingeau, pivnita plina de mistere si de spaime, pe care n-am cunoscut-o cu de-amanuntul decît multi ani în urma.

Cealalta pivnita fusese împartita în doua, cea mai mare parte fiind transformata în subsol. în fund, era o camera cu ciment pe jos, care servea drept spalatorie si în care mi-am instalat mai tîrziu laboratorul. Avea o baie mare de zinc în care nu curgea decît apa rece. In ultimele clase de liceu, în dupa-amiezile de vara, cînd mansarda se încingea într-atît, încît nu mai puteam suporta arsita nici gol, coboram uneori aici si ma înfundam, cîteva clipe, în baia plina, înghetata. Parca m-as fi zvîrlit într-un lac dintr-o pestera de munte".

In anul 1919, pe cînd Eliade avea vreo 12 ani si de cînd Bucurestiul fusese ocupat de trupele austro-germane, casa întreaga fusese rechizitionata. Atunci, casa a fost inchiriata, si familia s-a mutat definitiv în cele doua odai de la mansarda. Mansarda aceea a avut o importanta hotarîtoare în viata sa, dupa cum avea sa scrie Eliade: " Mi-e greu sa ma închipui cel care am devenit mai tîrziu, cel care sînt înca si astazi, fara aceste doua odaite scunde, vopsite cu var, cu ferestruici marunte (una din ele rotunda ca la o cabina de vapor), cu o soba de caramida nemaivazuta, caci avea gura într-o odaie si trupul în odaia cealalta. A fost marele noroc al adolescentei si tineretii mele ca am putut locui doisprezece ani acolo, ca, mai ales, am putut locui ultimii cinci-sase ani singur ".

"Intrarea principala era prin Strada Melodiei. Intrai într-o curte pietruita; pe dreapta, se întindea gradina, pe stînga aripa noua a casei, în care se patrundea urcînd cîteva trepte de piatra aparate de o marchiza ca un evantaliu de sticla. Dar pe acolo intrau doar oaspetii, în timpul ocupatiei ofiterii austro-germani încartiruiti, iar dupa razboi, chiriasii. Noi, ca si familia si prietenii, urcam pe o alta scara, mai modesta, care ducea într-un coridor-galerie. în acest coridor se însiruiau, spre stînga, baia, bucataria, o odaita, care a devenit mai tîrziu odaia de culcare a parintilor, si sufrageria. Aceasta din urma facea parte din aripa noua, care cuprindea un enorm salon, un birou, o odaie de musafiri si doua mari dormitoare. La dreapta coridorului, se deschidea o usa care ducea într-un apartament separat, alcatuit dintr-o mare odaie patrata si o camera de baie. Aici locuia unchiul Mitache.

Cele doua aripi ale casei alcatuiau un unghi drept si, între bratele unghiului, se întindea gradina, neobisnuit de mare pentru cartierul în care se afla, la cîteva sute de metri doar de statuia Rosetti. Era înconjurata de un zid scurt de ciment, din care se înalta grilajul de fier în forma de lance. Tufe de liliac, unele înalte si dense ca un arbore, alcatuiau în coltul cel mai departat al gradinii, acolo unde Strada Melodiei se întîlnea cu Strada Domnitei, un fel de boschet. Aparate de o perdea, se aflau o banca, scaune de fier, o masa.

Nu-mi aduc decît vag aminte de camera în care am dormit aproape doi ani, înainte de a ne stramuta în mansarda. Era una din odaile mari, luminoase, cu ferestrele în strada Calarasi, în care s-a instalat mai tîrziu un ofiter bucovinean din armata austriaca. îmi amintesc doar mirosul de zugraveala proaspata si soarele puternic, care ne destepta diminetile".

În 1934 Chiar Nae Ionescu, venit în vizită în mansarda lui Eliade, a declarat odată intrat în mansardă: "Ce odaie minunată, făcută anume ca să înveți". Mansarda în care Eliade a petrecut cel mai mult timp din perioada sa de formare a "adolescentului miop" și în care "se împlinise misterioasa metamorfoză care îl transformase, în mai puțin de zece ani, pe «derbedeul căpitanului», cum îmi spuneau vecinii, în sumbrul autor al lui «Gaudeamus»" semăna cu "cabinetul unui erudit din alte vremi".

Suferind reparatii capitale prin 1914, casa a rezistat pana in 1934, cand a fost transformata într-un bloc de câteva niveluri, iar mansarda, celebra mansardă care a reprezentat centrul universului lui Eliade în anii copilăriei și adolescenței, este încă acolo. Tot acolo, se intalneau, putin dupa deceniul 3 al secolului 20, tinerii Cioran, Vulcanescu sau Noica.

Acum, pe bloc se afla o placuta memoriala Mircea Eliade.

Timpul a schimbat culoarea fatadei, oamenii au imbatranit si au plecat, care incotro. Astazi, majoritatea cladirilor din imprejurimi care au rezistat acelor vremuri poarta bulina rosie si ameninta ca vor deveni pamant cat de curand. Proiecte imobiliare ambitioase ar putea grabi aceasta despartire de un trecut pe care stim sa-l ingrijim tot mai prost.