Cartea Judecatorilor

I. INTRODUCERE

I.1. CARTEA JUDECĂTORILOR

Cartea Judecătorilor (ebr. Șophetīm שֹֽׁפְטִ֑ – ) își trage denumirea de la însăși personajele eponime ale acesteia, anume judecătorii. Conform Dicționarului Explicativ al limbii române, judecătorul este un ”funcționar de stat, numit sau ales, care soluționează pe calea justiției procesele prin pronunțarea unei hotărâri”. Ar fi totuși un gest pueril a rezuma titlul cărții la această definiție. Metatextual, ea reprezintă mai mult decât atât: judecătorii la care aceasta face referire nu sunt niște funcționari, căci ei nu sunt angajați ai poporului evreu, ci ei sunt ”angajați” ai lui Dumnezeu, vestitori și împlinitori ai poruncilor și voilor Sale; ei sunt cei ”care i-au izbăvit din mâinile jefuitorilor lor” (Jud. 2,16). Prin urmare, judecătorii reprezintă o instituție de căpătâi în cadrul poporului evreu, rolul lor fiind acela de a îndrepta poporul ales de pe calea rătăcită spre Legea dată lor pe Muntele Sinai, prin Moise (Ieșire 19-20).

Din punct de vedere al plasamentului în canonul Septuagintei, Judecătorii este considerată a doua carte din cărțile profetice ( Nebhī’īm), iar, drept urmare, tradiția rabinică susține pe Samuel ca autor al acesteia, pe lângă Rut și cărțile I și II Regi (în LXX, acestea fiind cunoscute sub numele de שְׁמוּאֵ֛ל ). Diferențele apar și în ceea ce privește întinderea ei:, în timp ce în canonul Textului Masoretic cele două sunt separate, în canonul LXX Cartea Judecătorilor formează cu Rut o singură carte, cunoscută sub numele de Șophetīm. Unii Părinți Bisericești au socotit cele două cărți un întreg (a se vedea Eusebiu de Cezareea, Historia Ecclesiastica 6), formând ”a șaptea carte a Bibliei”. Sfântul Chiril al Ierusalimului opinia aceasta ca fiind o încercare de reducere a numărului cărților biblice de la douăzeci și șapte la douăzeci și două, corespunzând literelor alfabetului ebraic.

Autenticitatea acesteia este marcată de existența celor mai seculare menționări. Astfel, ea este pomenită de:

evreul Philon Alexandrinul în lucrarea De confusione, în care citează din Cartea Judecătorilor, numind-o ”cartea Judecăților”;

Josephus Flavius în lucrarea Antichitățile Iudaice, în care menționează „vremea Judecătorilor”, nefăcând referire chiar la titlul cărții;

Talmud, unde se face trimitere întreită, fiind supranumită ”cartea bunului-plac”, cauza constând în încheierea cărții (”În zilele acelea nu era rege în Israel și fiecare făcea ce i se părea că este cu dreptate„).

Revenind la personajele eponime cărții, se poate observa un aspect deloc de neglijat: termenul de ”judecător” nu este o denumire atribuită în mod direct trimișilor lui Dumnezeu; activitatea lor de judecători este în corelație cu uzitarea verbului ”a judeca”, acesta indicând rolul/ scopul pentru care au fost aleși de Dumnezeu.

În încheierea acestei introduceri este de o deosebită importanță precizarea judecătorilor. Atât după TM, cât și după LXX, aceștia au fost doisprezece la număr (o cifră simbolică și suspectă în același timp, prin perfecțiunea ei). Să îi enumerăm: Otniel (3,9), Aod (3,15), Debora-proorocița (4,4), Ghedeon (6,14), Abimelec (9,6), Tola (10,1), Iair (10,3), Ieftae (11,11), Ibțan (12,8), Elon Zabuloneanul (12,11), Abdon (12,13), Samson (13, 24-25). Este de menționat totuși și Șamgar (3,31); însemnarea acestuia ca judecător este introdusă printr-un element conector: ”după acesta [Aod]”, o ipoteză în ceea ce privește numărul lor fiind aceea că alte nume au fost introduse tocmai cu scopul de a atinge această cifră( putând fi chiar o relație tip-antitip cu cei 12 Apostoli ai Mântuitorului).

I.2. ÎNGERII

Pentru a deschide și a intra în miezul temei prezentate este necesară efectuarea unei introduceri în domeniul anghelologiei. Și cum putem porni această dezbatere, dacă nu prin cuvintele Regelui David care, în cartea Psalmilor, spune: ”Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară de foc” (Ps. 103,5). Prin urmare, îngerul nu este altceva decât:”o ființă spirituală, veșnic mișcătoare, liberă, necorporală; slujește lui Dumnezeu și a primit în firea lui nemurirea în har.[…] Se spune că este necorporal și imaterial în raport cu noi, deoarece tot ceea ce se spune în comparație cu Dumnezeu, singurul incomparabil, este grosolan și material. Numai Dumnezeirea este în realitate imaterială și necorporală”.

Din punct de vedere etimologic, denumirea de „înger” își are rădăcinile în ebraicul מַלְאָךְ -mal'ak, majoritatea cercetătorilor adoptând acestui cuvânt exclusiv un sens biblic, nicidecum pământesc; astfel, termenul desemnează numai un mesager supraomenesc, în timp ce pentru ființele umane este adoptat un alt cod de adresare: curier, sol, delegat ș.a.m.d. Pentru o și mai lămurită distincție, îngerii sunt numiți frecvent în Sfânta Scriptură mal’akh of God (Îngerul Domnului- Ieș. 3,2; Jud. 2,1 etc.), ’elohim (tradus prin dumnezeu sau dumnezei- Fac. 32,24,28,30) sau chiar bene’elohim/ bene’elim (cu sensul de ființe divine, literal fiii lui Dumnezeu- Iov 1,6; Fac. 6,2 etc.).

Originea Îngerilor

Atât Talmudul, cât și Midra conțin o multitudine de păreri în ceea ce privește originea și natura îngerilor. Astfel, în ENCICLOPAEDIA JUDAICA sunt expuse concis câteva dintre acestea:

Îngerii au fost creați în ziua a doua/ a cincea a Creației;

Dumnezeu nu a încetat să mai creeze îngeri;

Aceștia vorbesc limba ebraică și sunt înzestrați cu rațiune;

Au un lucru în comun cu oamenii: au forma unuia, dar sunt compuși din foc și din apă;

Nu pot îndeplini mai multe misiuni concomitent;

Sunt împărțiți pe țări și, ca urmare, sunt dintre aceștia care nu pot părăsi Erez-Israel;

Îngerii sunt capabili de greșeală.

Împărțirea îngerilor

Cea mai cunoscută clasificare a acestor ființe nevăzute este după criteriul ”taberei” din care fac parte: a. Îngeri buni și b. Îngeri răi.

Întrebarea care ne stârnește este următoarea : dar cum au ajuns îngerii răi? Sfântul Vasile cel Mare dă o explicație:” De unde e rău omul? Din propria lui libertate. De unde e rău diavolul? Din aceeași cauză, având și el viață liberă și prin libertatea lui având putința să rămână lângă Dumnezeu sau să se înstrăineze de El. Mihail era înger și a rămas lângă Dumnezeu pentru vecie. Satana era înger și a căzut din treapta lui[…]; pe acesta libertatea alegerii l-a aruncat. […] pe acesta l-a făcut lepădat depărtarea de Dumnezeu.[…] Astfel, diavolul are răutatea prin liberă alegere, dar firea lui nu e opusă binelui”.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae subliniază că această cădere a survenit din cauza dorinței proprii de a nu mai fi în comuniune cu Dumnezeu, mândria fiind principalul motiv. Dorința de raportare la Dumnezeu ca ființe independente, precum și aceea de a fi considerați egali cu Creatorul lor în ciuda condiției lor, a dus la ieșirea din comunicarea cu Unicul izvor al vieții.

Sfântul Dionisie Areopagitul propune o împărțire a îngerilor buni în cete ierarhice. Astfel, el le vede pe acestea în număr de nouă, grupate câte trei:

Heruvimi, Serafimi, Scaune;

Domnii, Puteri, Stăpânii;

Începătorii, Arhangheli, Îngeri; Fiecărei cete îi corespunde o anumită fază: purificarea, iluminarea și desăvârșirea, cele trei succedându-se continuu.

În anghelologia iudaică îngerii sunt clasificați ca îngeri ai păcii și îngeri răi. Există totodată îngeri ai vieții și îngeri ai morții. Numărul îngerilor este nesfârșit, în sensul că ei sunt ”popoare infinite de puteri netrupești, ale căror mii nu le poate număra nimeni”. Ei sunt clasificați în grupe de îngeri superiori sau îngeri inferiori. Astfel, îngerii Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil sunt socotiți a fi arhangheli și se face referire la ei ca la slujitori- malakhei-ha-sharet. Îngerii Sandalfon, Zagzagael și Suriel sunt menționați rar. Îngerul Metatron are un rol important în Midrash. Sunt îngeri care au control asupra nașterii, rugăciunii, ploii, etc. Abia după întoarcerea din robia Babiloniană numele îngerilor sunt făcute cunoscute poporului lui Israel. Se dezvoltă rolul îngerilor păzitori care, pe lângă păzirea popoarelor, au și rolul de a fi păzitori ai regilor ca ființe particulare. Primii îngeri păzitori sunt socotiți ostili poporului Israel. Când neamul cade, cade și îngerul care păzește acel neam. Referitor la relația lor cu Dumenezeu, îngerii sunt dependenți de Acesta. Ei nu pot face nimic din proprie inițiativă, ci doar la porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu se consultă din când în când cu îngerii, cum a făcut de exemplu înainte de facerea omului. Îngerul morții (malakh ha mavet), joacă un rol important printre îngeri și este privit ca cel mai rău dintre îngerii inferiori.

II. EXEGEZĂ

II.1. Judecători, capitolul VI

II.2. Judecători, capitolul XIII

III.