Carpatii Orientali

Carpații Orientali

Limite:

N- granița cu Ucraina;

E- Pod. Sucevei (Pod. Moldovei), Subcarpații Moldovei, Subcarpații Curburii;

S- Valea Prahovei, Subcarpații Curburii;

V- Depresiunea Colinară a Transilvaniei, Dealurile și Câmpia de Vest.

Caracteristici generale:

– este cea mai extinsă ramură a Carpaților noștri (peste 50% din suprafața acestora);

– prezintă cea mai mare lățime 130-140 km în N și 80 km în zona de curbură;

– sunt lipsiți de masivitate datorită numeroaselor depresiuni și culoare de vale transversale (Mureș, Moldova etc.) și longitudinale (Bistrița, Trotuș, Olt, Mureș, etc.);

– are altitudini medii de 1 300 m, loc intermediar între celelalte ramuri ale Carpaților Românești;

– altitudinea maximă 2 303 m Vf. Pietrosu – M-ții Rodnei;

– relieful genetic este variat: petrografic, vulcanic, fluvial, ruiniform, etc.;

– la altitudini de peste 2 000 m apare relieful glaciar (în M-ții Rodnei);

– relieful este dispus în fâșii paralele, alcătuirea petrografică evidențiază un adevărat paralelism al culmilor;

# în vest munții sunt alcătuiți din roci vulcanice, munții vulcanici din Grupa Centrală fiind mai înalți și cu conuri și cratere mai bine păstrate decât cei din Grupa Nordică;

– în centru sunt munții alcătuiți din șisturi cristaline (zona cristalino-mezozoică), care sunt cei mai vechi, și care dau cele mai mari altitudini;

– în est munții sunt alcătuiți din roci sedimentare-fliș, cu altitudinile cele mai mici și extensiune maximă în zona de curbură unde ocupă întreaga zonă;

– orientarea culmilor pe direcție NV-SE (excepție Carpaților Curburii, care sunt orientați invers, pe direcție NE-SV). Grupa Nordică

– se întinde între granița cu Ucraina și Dep. Dornelor și Câmpulung Moldovenesc;

– mai este numită și Carpații Maramureșului și Bucovinei;

– are cele mai mari altitudini din Carpații Orientali: Vf. Pietrosul Rodnei (2 303 m) și Vf. Ineu (2 279 m)-M-ții Rodnei;

– are cea mai mare lățime din Carpați, 130-140 km,;

– este singura grupă în care se păstrează relieful glaciar, în M-ții Rodnei (lacurile glaciare Lala și Buhăescu);

– culmile sunt paralele și orientate pe direcție NV-SE, paralelism evidențiat și de alcătuirea petrografică;

– în V se dezvoltă lanțul de munți vulcanici, în centru munții cristalino-mezozoici, iar în est munții mai joși din fliș,

– munții vulcanici din această grupă, sunt mai joși, cu cratere și conuri vulcanice mai slab dezvoltate;

– are carst pe sare (Dep. Maramureșului: Ocna Șugatag, Coștiui);

– includ una dintre cele mai extinse depresiuni intramontane din România – Dep. Maramureșului (se desfășoară și dincolo de granița cu Ucraina).

Grupa Centrală

– desfășurată între Dep. Dornelor-Câmpulung și Dep. Brașov-Valea Oituzului;

– mai este numită și Carpații Moldo- Transilvani;

– altitudinea maximă Vf. Pietrosul Călimanilor – 2 100 m din M-ții Călimani;

– zona cristalino-mezozoică se scufundă la S de valea Trotușului, unde este înlocuită de fliș;

– altitudinile scad de la N la S;

– lipsește relieful glaciar,

– este bine dezvoltat relieful carstic de suprafață: Cheile Bicazului, M-ții Hășmașul Mare, M-ții Rarău;

– prezintă numeroase defilee: Mureșului (între Toplița-Deda), Oltului (la Tușnad), Bistriței;

– prezintă numeroase depresiuni, pasuri și trecători (=> masivitate scăzută, fragmentare ridicată);

– relieful vulcanic este mai bine dezvoltat, datorită conurilor și craterelor vulcanice mai bine păstrate, precum și datorită altitudinilor mai ridicate;

– aici apare singurul lac vulcanic Lacul Sfânta Ana din Masivul Ciomatu (o prelungire a M-ților Harghita dincolo de valea Oltului),

– datorită alunecării unui versant în anul 1837, prin blocarea văii Bicazului, s-a format lacul de baraj natural L. Roșu;

– din Masivul Hășmașul Mare izvorăsc cele două râuri surori, cu cursuri orientate în sensuri contrare: Mureșul și Oltul.

Grupa Sudică

– cuprinsă între Valea Oituzului și Valea Prahovei-Subcarpații Curburii;

– mai este numită și Carpații Curburii;

– altitudinea maximă Vf. Ciucaș – 1 954 m din M-ȚII Ciucaș;

– nu cuprinde nici relief vulcanic și nici relief glaciar;

– apare relieful ruiniform în M-ții Ciucaș- Sfinxul din Ciucaș și Tigăile;

– este alcătuită în totalitate din fliș;

– reprezintă o puternică curbare ce determină reorientarea culmilor, disnpre NV-SE spre NE-SV;

– include cea mai mare depresiune intramontană din țara noastră: Dep. Brașov (intens populată),

– prezintă cele mai mici altitudini din Carpații Orientali;

– intens fragmentați de văi, pasuri și trecători.

Carpații Meridionali

Limite:

– N- Depresiunea Colinară a Transilvaniei, Culoarul Orăștiei, Culoarul Bistrei;

– E- Valea Prahovei;

– S- Subcarpații Curburii, Subcarpații Getici și Pod. Mehedinți;

– V- Culoarul tectonic Timiș- Cerna.

Caracteristici generale:

– altitudinea maximă Vf. Moldoveanu – 2 544 m, Vf. Negoiu-2 535 m din M-ții Făgăraș;

– datorită altitudinilor mari și masivității, mai sunt numiți și Alpii Transilvaniei;

– sunt cei mai masivi din Carpații noștri (din cauza numărului mic de depresiuni, văi și trecători);

– au cea mai redusă suprafață (21%) și lățime;

– alcătuirea petrografică este simplă, predominând șisturile cristaline cu intruziuni granitice (ce determină altitudinile mari), iar sporadic, la margini, apar rocile sedimentare (calcare, conglomerate, etc.);

– prezintă altitudinile medii cele mai mari din Carpați –1 400 m;

– are peste 20 de vârfuri care depășesc 2 500 m;

– relieful glaciar este bine reprezentat: văi glaciare (6-8 km), circuri glaciare (multe dintre acestea ocupate în prezent de lacuri glaciare), morene, custuri (creste extrem de ascuțite);

– bine reprezentat este și relieful periglaciar situat în imediata apropiere a reliefului glaciar (la altitudini mai reduse);

– relieful carstic apare mai ales la extremitatea vestică;

– aici s-au păstrat cel mai bine suprafețele de eroziune, care relevă alternanța fazelor de înălțare și cele de eroziune:

 la peste 2 000 m –platforma Borăscu,

 între 1 200 – 1 600 m –platforma Râu- Șes,

 la peste 1 000 m –platforma Gornovița (Predeal);

– prezintă platouri netede, acoperite cu pajiști;

– la est de valea Oltului versanții nordici sunt abrupți, iar cei sudici sunt prelungi; la vest de valea Oltului situația este inversă, versanții nordici sunt prelungi, iar cei sudici abrupți;

– la sfârșitul Neogenului au suferit cea mai intensă reînălțare, de peste 1 000 m;

– culmea principală este orientată în general pe direcție vest-est;

– datorită masivității evidente prezintă puține depresiuni (în general mici), trecători (majoritatea adânci) și pasuri ( majoritatea situate la mari înălțimi, aici aflându-se în M-ții Parâng cel mai înalt pas din țară, pasul Urdele 2141m );

– prezintă puține culoare de vale transversale (Olt, Jiu, Strei) sau longitudinale (Lotru);

– sunt traversați de două șosele de mare altitudine: Transfăgărășanul (transversal) și Transalpina (longitudinal în Parâng între Petroșani și Voineasa);

– văile transversale îi împart în patru grupe:

A. Grupa Bucegi

B. Grupa Făgăraș

C. Grupa Parâng

D. Grupa Retezat-Godeanu Grupa Bucegi

– se întinde de la Valea Prahovei până la Valea Dâmboviței;

– altitudinea maximă este de Vf. Omu – 2 505 m din M-ții Bucegi;

– predomină conglomeratele și calcarele => relief carstic: Cheile Dâmbovicioarei, Cheile Tătarului, Peștera Ialomiței, doline;

– are relief glaciar;

– nu prezintă relief vulcanic;

– apare relieful ruiniform în M-ții Bucegi: Sfinxul și Babele;

– spre N și E se termină printr-un impunător abrupt;

– suprafețele de eroziune sunt bine dezvoltate.

Grupa Făgăraș

– este cuprinsă între Valea Dâmboviței și Valea Oltului;

– are cele mai mari altitudini din Carpații noștri: Vf. Moldoveanu – 2 544 m, Vf. Negoiu-2 535 m din M-ții Făgăraș;

– este cea mai masivă și înaltă grupă din Carpați;

– ”coloana vertebrală” a grupei este reprezentată de M-ții Făgăraș, orientată est-vest, având o lungime de cca. 60 km;

– din această coloană se ”desprind spre sud 4 masive insulare” (M-ții Iezer, Ghițu Frunți, Cozia);

– relieful glaciar este bine dezvoltat (circuri și văi glaciare);

– are creste ascuțite (custuri) și văi adânci;

– petrografic este destul de monotonă (uniformă): șisturi cristaline cu intruziuni magmatice.

Grupa Parâng

– se întinde de la Valea Oltului până la Văile Jiului și Streiului;

– altitudinea maximă Vf. Parângu Mare – 2519 m din Munții Parâng;

– are cea mai mare lățime din Carpații Meridionali;

– are un aspect palmar, masivul principal (numit nod orografic) aflându-se în SV din care se desprind celelalte culmi;

– platformele de eroziune au cea mai mare extindere;

– are relief glaciar;

– pe marginile grupei, apar calcare => are relief carstic: peșterile Muierii, Polovragi, cheile Oltețului, Jiului;

– este puțin fragmentat, dar în partea centrală există o fractură tectonică, orientată vest –est, (de-a lungul căreea curge Lotrul și trece Transalpina – aici se află cel mai înalt pas din țară – Urdele 2 141 m);

– în est se află Depr. Loviștei (la confluența Lotrului cu Oltul), iar în vest Depr. Petroșani (pe Jiu).

Grupa Retezat

– de la Văile Jiului și Streiului până la Culoarul Timiș-Cerna;

– altitudinea maximă Vf. Peleaga – 2509 m din Munții Retezat

– cuprinde cele mai numeroase altitudini de peste 2 000 m;

– relieful glaciar este bine dezvoltat (circuri, văi glaciare, custuri, etc.) și include cele mai numeroase lacuri glaciare (80) printre care L. Bucura (cel mai extins- 10 ha) și L. Zănoaga (cel mai adânc 29 m);

– prezintă relief carstic (M-ții Cernei și Mehedinți): Cheile Runcului, Cheile Corcoaiei, Izbucul Cernei;

– prezintă masivitate ridicată,

– din culmea principală – M-ții Godeanu, se desprind celelalte culmi;

– culmile principale sunt separate de văi longitudinale cu versanți abrupți;

– aici se află primul parc național din țară – Parcul Național Retezat (1931, 51 000 ha).

Carpații Occidentali

Limite:

– N- Valea Barcăului și Valea Someșului;

– E- Depresiunea Colinară a Transilvaniei, Culoarul Bistrei și Culoarul Timiș- Cerna;

– S- Valea Dunării;

– V- Dealurile de Vest și Câmpia de Vest.

Caracteristici generale:

– au cea mai mică altitudine dintre Carpații noștri, altitudinea medie fiind doar de 650 m;

– lipsește reliefului glaciar;

– cea mai mare altitudine Vf. Bihor(Curcubăta Mare)- 1 849 m din M-ții Bihor;

– ocupă 26% suprafața Carpaților;

– prezintă o mare complexitate litologică și structurală, fiind formați dintr-un adevărat mozaic de roci: vulcanice, sedimentare și metamorfice (șisturi cristaline);

– varietatea rocilor impune o mare varietate a reliefului;

– relieful pe șisturi cristaline și roci vulcanice apare sub forme masive și greoaie (M-ții Bihor, M-ții Semenic, M-ții Locvei, M-ții Poiana Ruscă);

– în Munții Metaliferi prezența rocilor vulcanice și sedimentare determină apariția unui relief rezidual;

– relieful carstic este extins și apare sub forme diferite atât exocarstice cât și endocarstice:

– platouri carstice cu lapiezuri și doline: Padiș – Cetățile Ponorului, Vașcău, Cărbunari;

– văi de tip chei: Nerei, Râmeți, Întregalde;

– depresiuni carstice în care s-au instalat lacurile carstice: Ighiu, Vărășoaia;

– peșteri: Vântului (cea mai lungă din țară), Urșilor, Comarnic, Meziad, Scărișoara, Focul Viu (ultimele două cu ghețari);

– avene adânci.

– culmile sunt largi și netede ;

– reprezintă sectorul cel mai fragmentat din Carpați prezentând numeroase depresiuni, culoare de vale transversale, pasuri și trecători;

– Dealurile de Vest pătrund adânc în interiorul muntelui sub forma unor depresiuni de tip „golf”;

– au aspect asimetric, altitudinile scăzând de la est la vest;

– grupele sunt despărțite de culoare largi;

– prezintă văi de tip defileu: Defileul Dunării în sud (cel mai lung din Europa 144 km), Defileul Mureșului;

– prezintă numeroase resurse de subsol: minereuri auro-argintifere, minereuri de fier, bauxită, marmură, etc.

Munții Banatului

– sunt cuprinși între Dunăre (în S) și Dealurile de Vest (în N);

– altitudinea maximă Vf. Semenic – 1 446 m, M-ții Semenicului;

– datorită alcătuiri petrografice se aseamănă mai mult cu Carpații Meridionali;

– relieful carstic este bine reprezentat: Cheile Nerei, Cheile Carașului, Peștera Comarnic;

– includ Defileul Dunării cel mai lung din Europa (144 km);

– aici se află Parcurile Naționale: Porțile de Fier, Cheile Nerei- Beușnița;

– suprafețele de eroziune sunt concordante cu cele din Carpații Meridionali, dar la altitudini mai reduse;

– prezintă 3 trepte altimetrice ce scad altitudinal de la est (peste 1 400 m) la vest (sub 600 m).

Munții Poiana Ruscă

– se întind între Culoarul Bistrei și Valea Mureșului);

– altitudinea maximă – vf. Padeșu 1 374;

– are aspectul unui horst înconjurat de zone joase;

– au masivitate relativ ridicată;

– sunt alcătuiți din șisturi cristaline cu intruziuni granitice (asemănare cu Carpații Meridionali);

– prezintă văi adânci și înguste, cu versanți abrupți și culmi largi (suprafețe de eroziune)=> așezările rurale și căile de comunicație se concentrează pe culmi.

Munții Apuseni

– între Valea Mureșului și Văile Barcăului și Someșului;

– altitudinea maximă: Vf. Curcubăta Mare – 1849 m;

– relieful carstic este extins: platouri carstice (Padiș-Cetățile Ponorului, Vașcău); chei (Turzii, Râmeți); peșteri (Vântului, Scărișoara, Urșilor) etc.;

– În vest apar depresiunile de tip ”golf”;

– prezintă suprafețe de eroziune acoperite de pajiști subalpine (suprafețe care sunt sincrone cu cele din Carpații Meridionali);

– prezintă o alcătuire petrografică variată => diversitatea formelor de relief (relief structural, petrografic, vulcanic);

– prezintă o distribuție palmară, având în partea centrală masivul principal (nod orografic) M-ții Bihor, cel mai înalt, din care se desprind celelalte culmi muntoase;

– în ultimii ani această zonă a fost declarată Parc Natural;

– sunt bine populați chiar și spre vârfuri ( localitatea Tomnatic se află la 1 600 m altitudine).

Subcarpații

Limite:

N – Valea Moldovei,

V – Valea Motrului,

Interior – Carpații Orientali și Meridionali,

Exterior – Podișul Moldovei, Câmpia Română și Podișul Getic.

Caracteristici generale

– altitudinile maxime se întâlnesc în Dealul Chiciura 1 218 m și Măgura Mățău-1 018 m (Subcarpații Getici);

– altitudinile sunt cuprinse între 300-400 m (depresiuni) și 1 000 m dealurile mai înalte;

– din punct de vedere genetic și structural seamănă cu Carpații;

– sunt alcătuiți din roci sedimentare (argile, marne, nisipuri, pietrișuri, conglomerate și sare), care au fost cutate la sfârșitul orogenezei alpine (pliocen superior-cuaternar), iar stratele sunt dispuși în structuri cutate (anticlinale și sinclinale);

– uneori apar cute diapire (anticlinale străpunse de sâmburi de sare);

– în general, putem deosebi două șiruri de dealuri (interne și externe), între care se află două rânduri de depresiuni (submontane și intracolinare), cu excepția Subcarpaților Moldovei care au numai un singur aliniament, atât din dealuri, cât și de depresiuni;

– dealurile au versanți abrupți, cu intense procese de versant (alunecări, torenți), iar depresiunile sunt largi cu văi și terase extinse. Subcarpații Moldovei

– se întind între Valea Moldovei și Valea Trotușului;

– altitudinea maximă: 911 m – Culmea Pleșului;

– s-au format prin cutarea sedimentelor din avanfosa carpatică (la sfârșitul orogenezei alpine – din badenian până în cuaternar);

– față de celelalte sectoare subcarpatice sunt formați dintr-un singur șir de depresiuni (dispus pe sinclinale) și un singur șir de dealuri (situat pe anticlinale);

– sunt alcătuiți din conglomerate, marne, argile, gresii, iar pe alocuri apare sarea (cute diapire) și gipsul;

– dealurile sunt dispuse oblic pe culmile montane, închizând la E depresiunile;

– culmile sunt rotunjite, iar văile și depresiunile sunt largi cu lunci și terase.

Subcarpații Curburii

– sunt cuprinși între Valea Trotușului și Valea Dâmboviței;

– altitudinea maximă este de 996 m în Măgura Odobeștilor;

– intră în contact direct cu Câmpia Română;

– prezintă cele mai mari altitudini medii dintre toate sectoarele subcarpatice 700-800 m;

– au cea mai complexă structură orografică și geologică;

– au atât structură cutată (partea dinspre munte), cât și structură monoclinală (spre câmpie);

– relieful este dispus sub forma a două șiruri de dealuri (interne și externe), între care se află două rânduri de depresiuni (submontane și intracolinare);

– dinspre Carpații Curburii pătrund niște pinteni montani (Pintenul Ivănețu), care perturbă paralelismul depresiunilor și dealurilor;

– apar intense procese de versant (alunecări, prăbușiri, ogașe, ravene, torenți);

– apar badlandsuri (terenuri argiloase foarte degradate);

– reprezintă sectorul cu cea mai mare lățime;

– ca și în celelalte grupe subcarpatice, apar cutele diapire;

– în zona Policiori-Berca apar „vulcanii noroioși”;

– depresiunile sunt dispuse pe sinclinale, văile au terase largi (denumite poduri), dealurile sunt dispuse pe anticlinale.

Subcarpații Getici

– dezvoltați între Valea Dâmboviței și Valea Motrului;

– altitudinile maxime: Dealul Chiciura 1 218 m și Dealul Tamaș 1 104 m, sunt cele mai mari din Subcarpați, dar altitudinea lor medie este cea mai mică;

– sunt formați din două aliniamente de depresiuni și dealuri subcarpatice paralele cu culmile muntoase, orientate pe direcție E-V;

– au atât structuri cutate, cât și monoclinale;

– sunt strânși legați de Podișul Getic, delimitarea fiind greoaie;

– pe alocuri apar cutele diapire;

– includ cea mai mare depresiune subcarpatică- Depresiunea Târgu Jiu- Câmpu Mare;

– altitudinile scad de la N spre S;

– depresiunile și dealurile sunt în concordanță cu structura (depresiuni pe sinclinale, dealuri pe anticlinale);

– dealurile sunt mai înalte la E de Olt.

DEPRESIUNEA COLINARĂ A TRANSILVANIEI

Limite:

– N și E- Carpații Orientali,

– S- Carpații Meridionali,

– V- Munții Apuseni,

– NV-„jugul intercarpatic”.

Caracteristici generale:

• cele mai mari altitudini se întâlnesc în E în Dealul Becheci 1080 m, Dealul Firțuș 1 060 m, Dealul Șiclodului 1 028 m;

• este situată în partea central-nordică a României;

• un fundament carpatic puternic faliat și scufundat la cca. 4 500 m, acoperit cu o pătură groasă de sedimente;

• altitudinile medii sunt de cca. 450 m;

• întreaga unitate de relief este înclinată de la E și NE către V și SV;

• apar cute diapire (cu exploatări de sare), domuri gazeifere (cu resurse de gaz metan), structuri monoclinale (cueste – Podișul Someșan);

• interfluviile sunt largi, văile largi cu terase și lunci, numeroase depresiuni (mai ales în E, S și V);

• sunt frecvente procesele de versant (alunecări de teren, eroziune torențială, pluviodenudarea, etc.);

• este structurată astfel:

Zona marginală– situată pe laturile de E, S și V, mai complexă în E, unde este formată din două aliniamente de depresiuni și dealuri de tip subcarpatic (Subcarpații Transilvaniei) , iar în V și S din culoare largi și depresiuni de contact (Depresiunile Făgăraș, Sibiu, Culoarul depresionar Alba Iulia – Turda, etc.);

Zona Centrală- (Podișul Transilvaniei), o regiune tipică de podiș formată din mai multe subdiviziuni: Podișul Someșan, Câmpia Transilvaniei, Podișul Târnavelor (cu Pod-le Hârtibaciului și Secașelor).

PODIȘUL MOLDOVEI

Limite:

N-granița cu Ucraina;

E-valea Prutului;

S-Câmpia Română;

V-Grupa Nordică a Carpaților Orientali și Subcarpații Moldovei.

Caracteristici:

• altitudine maximă Dealul Ciungi – 688 m, (Podișul Sucevei);

• este cea mai întinsă și tipică unitate de podiș din țara noastră;

• se diferențiază modul de formare, astfel:

– jumătatea nordică (la N de Iași) s-a format prin depuneri de roci sedimentare pe Platforma Est-Europeană (foarte veche);

– jumătatea sudică s-a format prin depunerea rocilor sedimentare într-o zonă de scufundarea;

• este alcătuit din roci sedimentare vechi în N (argile, calcare și gresii) și recente în S (pietrișuri, nisipuri, argile);

• altitudinile medii sunt de 300-400 m , acestea cresc către NV și scad spre NE, V și S;

• înclinarea este slabă, de la V la E (în partea nordică) și de la N la S (în partea sudică);

• relieful se prezintă sub formă de : platouri structurale, cueste (coaste – Coasta Iașilor), văi asimetrice;

• procesele de versant sunt frecvente (alunecări de teren, bad-lands, eroziune torențială, pluviodenudarea, etc.);

• se împarte în:

Podișul Sucevei – în NV;

Câmpia Moldovei- în NE;

Podișul Bârladului- în S.

PODIȘUL GETIC

Limite:

N-Subcarpații Getici;

E-Valea Dâmboviței;

S-Câmpia Română;

V-Podișul Mehedinți și Valea Dunării.

Caracteristici:

• altitudinea maximă: Dealul Perilor – 745m (Platforma Cândești);

• este o unitate tipic piemontană;

• s-a format prin sedimentarea Lacului Getic, fundamentul fiind de tip carpatic, acoperit cu sedimente (nisipuri, pietrișuri, argile, marne, gresii);

• la contactul cu Subcarpații Getici apare un depozit de „pietrișuri de Cândești”, care face dificilă delimitarea celor două unități de relief;

• altitudinile scad de la N (600-700 m) spre S (200-300 m) și de la E spre V;

• la contactul cu Subcarpații întâlnim structură monoclinală cu cueste;

• în partea nordică, interfluviile sunt rotunjite și alungite, văile au versanți abrupți => procese de versant;

• în partea sudică, interfluviile netede, având aspect de platouri, de unde și denumirea de platformă;

• interfluviile se lățesc spre sud, sub formă de evantai;

• văile separă dealuri alungite și se adună în mănunchi pe Jiu la Filiași, iar pe Argeș la Pitești;

Subunități:

• Platforma (Piemontul) Strehaiei (între Dunăre și Jiu);

• Platforma (Piemontul) Jiului (între Jiu și Gilort);

• Platforma (Piemontul) Oltețului (între Gilort și Olt);

• Platforma (Piemontul) Cotmeana (între Olt și Argeș);

• Platforma (Piemontul) Argeșului (între Argeș și Argeșel);

• Platforma (Piemontul) Cândești (între Argeșel și Dâmbovița).

PODIȘUL DOBROGEI

Limite:

N – Valea Dunării și Delta Dunării;

E – litoralul Mării Negre;

S – granița cu Bulgaria;

V – lunca Dunării.

Caracteristici generale:

• altiudinea maximă Vf. Greci (Țuțuiatu) – 467 m ( M-ții Măcinului);

• cuprinde cea mai veche regiune din țară, având și structuri geologice la zi în Pod. Casimcei;

• partea centrală (Pod. Casimcei), începe să se metamorfozeze în ororgeneza baikaliană și va fi cutată și definitivată în orogeneza caledoniană (când se formează șisturile verzi – roci vechi), iar partea nordică (M-ții Măcinului) s-au cutat în orogeneza hercinică;

• altitudini medii de 200-300 m;

• prezintă o alcătuire geologică variată:

 N- granite (inselberguri – M-ții Măcinului) și calcare (Pod. Babadag,) –

 Centru – șisturi verzi (roci extrem de vechi și dure)-Pod. Casimcei;

 S –calcare în fundament și gresii și loess la suprafață;

• Tipurile de relief sunt și ele variate: martori de eroziune, relief carstic (chei, peșteri -Peștera Sfântului Andrei, Peștera Liliecilor, doline, etc.), depresiuni tectonice, depresiuni pe anticlinal, etc..

Subunități:

Structural și geologic se împarte( fiind delimitate de 2 falii Peceneaga- Camena și Ovidiu- Hârșova ) în 3 subregiuni:

a). DOBROGEA DE NORD (o regiune predominant hercinică): M-ții Măcin, Pod. Niculițel, Dl. Tulcei, pod. Babadag;;

b). DOBROGEA CENTRALĂ: Podișul Casimcei;

c). DOBROGEA DE SUD (sub 200 m): Podișul Medgidiei, Podișul Oltinei și Podișul Negru Vodă.

PODIȘUL MEHEDINȚI

Limite:

NE – Valea Motrului (Subcarpații Getici);

E – SE – Podișul Getic;

SV – Valea Dunării;

NV – V – Carpații Meridionali;

Caracteristici:

• altitudinea maximă:Vf. Patriarhului – 885 m (în Dealurile Izvernei);

• prezintă altitudini medii de 500 m;

• se aseamănă cu Carpații, atât petrografic și structural, cât și genetic;

• este alcătuit din șisturi cristaline, calcare, gresii;

• orientarea NE-SV;

• este intens fragmentată de văi adânci;

• predomină interfluviile netede sub aspect de platouri extinse;

• relieful carstic este foarte bine dezvoltat: cornete, polii, lacuri carstice (L. Zăton, L. Turcului, L. Gornovița), poduri naturale (Podul lui Dumnezeu), chei (Cheile Topolniței, Coșuștei), peșteri (P. Topolnița, a doua cea mai întinsă din țară), sohodoluri – văi seci, etc..

DEALURILE DE VEST

Limite:

N – Valea Someșului;

E – Carpații Occidentali;

S – Valea Dunării;

V – Câmpia de Vest.

Caracteristici generale:

• altitudinile maxime se suprapun măgurilor cristalin: Dl. Prisnel-651 m, Măgura Șimleului-597 m, Culmea Codrului-588 m;

• altitudinile medii sunt de 300 m;

• fundamentul este carpatic acoperit cu roci sedimentare: nisipuri, pietrișuri, argile, (cărbune, hidrocarburi);

• reprezintă o unitate de piemont, a cărei înălțimi scad de la E(450 m) spre V(200 m);

• se prezintă sub forma unor dealuri prelungi, discontinue, văile au terase și lunci largi;

• pătrund în spațiul Carpaților Occidentali sub forma ”depresiunilor golf”;

• seamănă foarte mult ca și geneză și evoluție cu Podișul Getic;

• masivele montane scufundate din nord formează ”jugul intracarpatic” (puntea de legătură între C-ții Orientali și Occidentali).

Subunități: – Dealurile Silvaniei-între Someș și Barcău,

– Dealurile Crișanei –între Barcău și Mureș,

– Dealurile Banatului-între Mureș și Dunăre.

CÂMPIA DE VEST

Limite: – N, V, S – granița cu Ucraina, Ungaria, Serbia

– E- M-ții Oașului, M-ții Zarandului și Dealurile de Vest.

Caractere generale:

– altitudinile maxime sunt sub 200 m;

– s-a format prin sedimentarea Bazinului Panonic, începând cu mijlocul Neozoicului:

# fundamentul este alcătuit din șisturi cristaline și roci sedimentare cretacice, fiind foarte faliat, sub formă de blocuri (grabene și horsturi);

# sedimentele sunt depuse în neogen și cuaternar;

– este formată din roci sedimentare (argile, marne, nisipuri, pietrișuri, loess), numai fundamentul are cristalin;

– altitudinile scad dinspre E (120-160 m) spre V (90-110 m);

– forme de relief: crovuri – pe loess (Câmpia Aradului), dune de nisip – pe nisip (C. Carei), ogașe, ravene, torenți – pe suprafețe înclinate (câmpiile înalte), meandre (câmpii joase);

– lățimile sunt cuprinse între 20-60 km;

– tipuri genetice de câmpii :

– înalte: c. piemontane (C. Vingăi),

c. tabulare (C. Aradului, Careiului);

c. de glacis (C. Ardudului, C. Crasnei, C. Miersig, C. Cermei),

c. de terase (pe râurile mari: Someș, Crișuri, Mureș, Bega și Timiș);

– joase ( de subsidență): Câmpia Someșului , Câmpia Crișurilor, Câmpia Timișului.

CÂMPIA ROMÂNĂ

Limite: -N- Podișul Moldovei, Subcarpații Curburii, Podișul Getic;

-E, S, V- Valea Dunării.

Caractere generale:

– altitudinea maximă cca. 300 m în Câmpia Piteștilor, iar cea minimă – 10 m în Câmpia Siretului Inferior;

– este înclinată N-S și V-E, așa cum s-au retras apele Lacului Pontic;

– s-a format prin sedimentarea Lacului Pontic:

#fundamentul fiind format din șisturi cristaline cu corpuri magmatice,

# peste care există un strat gros de sedimente (în unele locuri având mai multe mii de metri grosime);

– este formată din roci sedimentare: loess, argilă, nisip, pietriș, marne, etc.;

– forme de relief: crovuri și padine – pe loess (Câmpia Bărăganului, Burnazului), dune de nisip-pe nisip (C. Olteniei, dar și pe malul drept al Ialomiței și Călmățuiului), terase (de-a lungul râurilor mari), ogașe, ravene – pe câmpii mai înalte (C. Burnazului, C. Olteniei), etc.;

– la suprafață, la E de Olt predomină loess-ul (având pe alocuri peste 40 m grosime), iar la V de Olt, nisipul;

– are o lungime maximă V-E de cca. 400 km și o lățime N-S de 130-140 km; fiind cea mai extinsă zonă de câmpie din țara noastră;

– interfluviile sunt largi și netede, văile sunt largi cu terase și lunci;

– -crește în lățime de la V la E;

– după geneză, putem deosebi 3 mari categorii (există mai multe): piemontane (înalte-Câmpia Piteștilor, C. Târgoviștei, C. Ploieștilor, C. Râmnicului), de subsidență (joase, de scufundare-C. Titu, C. Gherghiței, C. Buzăului, C. Siretului Inferior), tabulare (C. Blahniței, C. Băileștilor, C. Romanați, C. Burnazului, C. Boianului, C. Găvanu-Burdea, C. Vlăsiei, C. Mostiștei, C. Bărăganului (Bărăganul Ialomiței și Bărăganul Călmățuiului), C. Brăilei, C. Covurlui, C. Tecuci).

Cuprinde: – cinci sectoare și Lunca Dunării:

1. Câmpia Olteniei- situată între Olt și Dunăre, este cea mai veche, acoperită de dune de nisip (C. Blahniței, C. Băileștilor, C. Romanați);

2. Sectorul Olt-Argeș: cuprinde două tipuri genetice de câmpii între Olt și Argeș;

– câmpii piemontane : C. Piteștilor ( cea mai înaltă din C Română);

– câmpii tabulare: C. Găvanu-Burdea, C.Boianului, C. Burnazului;

3. Câmpia Ialomiței (Bucureștilor) – cuprinde toate cele trei tipuri genetice de câmpii, între Argeș și Dâmbovița-Sărata;

– câmpii piemontane: C. Ploieștilor, C. Târgoviștei;

– câmpii tabulare: C.Vlăsiei;

– câmpii de subsidență: C.Titu, C: Gherghiței;

4. Câmpia Bărăganului: cuprinde numai câmpii tabulare între Dâmbovița-Sărata, Dunăre și Siret:

– Câmpia Mostiștei (în SV);

– Bărăganul Ialomiței (în S);

– Bărăganul Călmățuiului (în N).

5. Câmpia Buzău-Siret (Sectorul Estic) -cuprinde toate cele trei tipuri genetice de câmpii:

– câmpii piemontane: C. Râmnicului;

– câmpii de subsidență: C.Buzăului, C. Siretului Inferior (cea mai joasă);

– câmpii tabulare: C. Tecuciului, C.Covurluiului;

6. Lunca Dunării- în trecut o zonă inundabilă în prezent o importantă zonă agricolă.

DELTA DUNĂRII

Limite: – se dezvoltă în NE Dobrogei, între Marea Neagră, Podișul Dobrogei și granița cu Ucraina.

Caractere generale:

– este cea mai joasă și mai nouă unitate de relief (altitudinea medie cca. 0,5 m, vârstă ≃ 10 000 ani);

– este în continuă formare;

– s-a format prin sedimentarea unui fost golf a Mării Negre, cu aluviuni aduse de Dunăre;

– Delta Dunării începe la NV de Tulcea, în dreptul localității Pătlăgeanca, unde Dunărea se desparte în două brațe (Chilia și Tulcea), iar după ora;ul Tulcea, brațul Tulcea se mai bifurcă în brațele Sulina și Sfântul Gheorghe;

– se pot deosebi două categorii de forme de relief: forme pozitive (grindurile) și forme negative (lacuri, bălți, mlaștini, brațe, brațe secundare, canale, etc.);

– grindurile sunt formele de relief pozitive (regiunile uscate ale deltei), care ocupă 13 % din suprafața ei;

– grindurile pot fi: # grinduri fluviale sau longitudinale, de-a lungul brațelor dunării (apar ca niște diguri nu foarte înalte);

# grinduri fluvio-maritime sau transversale, orientate perpendicular pe direcția de curgere; ex.: Gr.-le Letea (cel mai înalt, peste 12 m), Caraorman, Ivancea, Sărăturile, etc.;

# grinduri continentale, uscaturi preexistente, ex.: Gr.-le Chilia, Stipoc;

– Relieful negativ sau regiunile de sub ape este format din brațele principale (Chilia, Sulina, Sf. Gheorghe), brațe secundare (Tătaru, Cernovca), canale (Dranov, Dunavăț, Crasnicol, etc.), lacuri ( Dranov, Roșu, Gorgova, etc.), bălți, mlaștini, etc.

– împreună cu complexul lagunar Razim-Sinoe, ocupă o suprafață de 4 340 km2;