Carp Urile Ca Furnizori de Bunastare Pentru Varstnici

Diverse

Carp Urile Ca Furnizori de Bunastare Pentru Varstnici

Byadmin ianuarie 1, 2024

Introducere

Problematica vârstei a treia a devenit un punct important al agendei publice din ultimii ani. Datele Institutului Național de Statistică al României (INS) sprijină acest punct de vedere, având la bază creșterea speranței de viață în România, coroborată cu structura pe vârste a populației. Se constată un fenomen de îmbătrânire a populației, pentru prima dată în istoria recentă numărul pensionarilor fiind mai mare decât al persoanelor tinere (CNPV, Calitatea vieții persoanelor vârstnice din România, București, 2014). Această îmbătrânire a populației, coroborată cu creșterea speranței de viață poate fi privită și ca un rezultat pozitiv în ceea ce privește modernizarea unei societăți sau integrarea descoperirilor științifice în medicină, însă, în același timp, trebuie să analizăm și standardul de viață al acestor persoane.

Lucrarea de față își propune să abordeze problematica vârstei a treia pornind de transformările care afectează viața vârstnicului, aspectele care țin calitatea vieții și accesul la servicii socio-medicale și de petrecere a timpului liber. Datele analizate provin atât din baza TEMPO Online a INS, cât și din bazele de date realizate în cadrul proiectelor cu finanțare din fonduri structurale. La acestea se adaugă date provenind din interviuri realizate cu reprezentanți ai caselor de ajutor reciproc ale pensionarilor afiliate la Federația Națională Omenia.

Cadrul teoretic

Conceptul de stat al bunăstării

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a găsit Europa într-o situație foarte dificilă, atât din punct de vedere economic, cât și social. Distrugerile provocate de conflagrația mondială au condus la o încetinire a activității economice pe de-o parte, iar pe de altă parte la refacerea industriei și orientarea acesteia către scopuri civile. Resursa umană a scăzut, pierderile umane înregistrate la sfârșitul conflagrației fiind de peste 70 milioane persoane (aproximativ 3% din populația Terrei). Din aceste victime, în proporție covârșitoare au fost barbați, ceea ce a însemnat o pierdere masivă a forței de muncă.

Reconstrucția economiei europene și mondiale devenea un obiectiv fundamental în primii ani de după sfârșitul conflagrației.

Calitatea vieții vârstnicului în România

Conceptul de calitate a vieții reprezintă o construcție complexă, multiparadigmatică, cuprinzând atât culegerea de date pentru a observa dacă lucrurile merg bine sau rău din punct de vedere social, al vieții unei populații dintr-un anumit teritoriu, dar și palierele care sunt analizate: acces la bunuri și servicii, acces la infrastructură, participare, status, respect, putere, securitate, libertate, afecțiune (Mărginean,I., Bălașa, A. (2002) Calitatea vieții în România, pag.33). Finalitatea practică în demersul de a stabili calitatea vieții este reprezentată de indicarea acțiunilor care pot fi realizate de individ sau comunitate pentru a schimba în bine, a îmbunătăți condițiile de viață existente. Caracterul evaluativ al acestui demers cuprinde, pentru fiecare domeniu/palier analizat o serie de indicatori de evaluare, al căror rol este acela de a transforma opiniile, percepțiile indivizilor în date de cercetare cuantificabile.

Definirea calității vieții poate fi realizată prin ansamblul elementelor care se referă la situația fizică, economică, socială, culturală, politică, de sănătate, etc în care trăiesc oamenii, conținutul și natura activităților pe care le desfășoară, caracteristicile relațiilor și proceselor sociale la care participă, bunurile și serviciile la care au acces, modelele de consum adoptate, modul și stilul de viață, evaluarea împrejurărilor și rezultatelor activităților care corespund așteptărilor populației, precum și stările subiective de satisfacție sau insatisfacție, fericire sau frustrare, etc. (Mărginean and Bălașa, 2002)

Calitatea vieții vârstnicului adaugă acestei definiții componenta de gerontologie socială, axată pe identificarea transformărilor vieții individului după depășirea vârstei active. În acest context sunt prezentate schimbările care au loc în viața vârstnicului, analizate nevoile acestuia și identificate riscurile care i se adresează pe măsura înaintării în vârstă, constituind astfel o sursă de informații pentru decidenții politici în ceea ce privește elaborarea cadrului de politici publice.

Procesul de îmbătrânire aduce o serie de transformări ale vieții indivizilor care se reflectă în calitatea vieții acestora. Dacă în perioada vieții active, individul prestează o activitate aducătoare de venit pentru a asigura traiul zilnic, perioada pensionării produce transformări atât de natură fiziologică, cât și de natură psihologică. Transformările de natură fiziologică constă în reducerea treptată a capacității de mobilitate, a creșterii incidenței afecțiunilor medicale specifice vârstei (afecțiuni ale sistemului circulator, osos, ale organelor interne) generând o limitare a efortului fizic pe care un vârstnic este capabil a îl realiza. Din punct de vedere psihologic, individul își pierde reperele, apare sentimentul de singurătate sau cel de inutilitate, interacțiunile cu cei din jur sunt limitate. Un efect al trecerii de la viața activă la cea de pensionar este reprezentat de diminuarea veniturilor, care produce un dezechilibru în ceea ce privește asigurarea traiului zilnic al vârstnicului.

Fenomenul de îmbătrânire al populației.

Fenomenul de îmbătrânire demografică reprezintă, din punct de vedere al demografiei, scăderea numărului de indivizi tineri dintr-o populație, coroborat cu creșterea numărului de persoane cu vârsta peste 60 de ani. Cauzele acestui fenomen sunt reprezentate pe de o parte de scăderea natalității și de creșterea speranței de viață, si pe de altă parte de ameliorarea sau creșterea calității vieții în urma evoluțiilor înregistrate de medicină. În Europa, conform datelor Eurostat, ponderea vârstnicilor în totalul populației se încadra, la nivelul anului 2012, între 15,4% (Turcia) și 36 % (Elveția). Tabelul 1. Procentul vârstnicilor în majoritatea statelor europene se regăsește în intervalul 20-30% din totalul populației, constituind astfel un factor de presiune asupra bugetelor naționale pe termen mediu și lung, prin efectele pe care îmbătrânirea demografică le are asupra pieței muncii și asupra bugetelor alocate pentru pensii și asigurări medicale.

Tabel.1 Populația totală, numărul pensionarilor și procentul acestora în statele europene.

Sursă: Eurostat.

Se observă că îmbătrânirea este mai accentuată în statele din vestul Europei, în special Germania, Franța și Elveția , unde procentul vârstnicilor a depășit 28% din totalul populației, în timp ce statele est europene, cu excepția României și Bulgariei, înregistrează o pondere a vârstnicilor mai redusă cu aproximativ 4 puncte procentuale. (Figura 1)

Figura 1. Ponderea pensionarilor în totalul populației statelor europene

Sursă: Prelucrare date Eurostat

Conform studiului CNPV, pentru prima oară în ultimele decenii, populația vârstnică a întrecut numeric populația tânără la 1 ianuarie 2000, iar la data de 1 ianuarie 2012 ponderea populației vârstnice (65 de ani și peste) era mai mare decât cea a populației tinere (0-15 ani), 16,1% respectiv 15,8%. (Calitatea vieții persoanelor vârstnice din România, pag. 3).

Evoluția numărului persoanelor vârstnice (vârsta peste 60 de ani) este în continua creștere începând cu 1992 (Fig. 1). Acest trend crescător determină mărirea presiunii exercitate asupra sistemului de asigurări sociale, în paralel cu scăderea nivelului de trai și, implicit, a calității vieții.

Fig.1. Evoluția numărului persoanelor peste 60 de ani în România.

Sursă: Baza de date TEMPO a INS.

Astfel, conform statisticilor oficiale, în 2014, procentul persoanelor vârstnice era de 21.3% din totalul populației, în creștere față de anul 2013. În cee ace privește repartiția pe sexe, se observă (Fig. 2 și Fig. 3) că numărul femeilor este mai mare decât cel al bărbaților. Speranța de viață este de 71,5 ani pentru bărbați, respectiv 78,5 ani pentru femei, cee ace înseamnă o pondere mai mare a femeilor în totalul populației vârstnice. Speranța de viață se calculează prin numărul mediu de ani pe care i-a trăit un bărbat, o femeie dintr-o generație. Acest număr se poate determina numai după dispariția naturală a generației, la aproximativ 100 de ani de la venirea ei pe lume și este durata medie a vieții în generația respectivă (valoare reală). Dacă din perspectivă științifică indicatorul astfel calculat definește și măsoară tot progresul economic, social, cultural și medical al societății umane în perspectivă istorică, valoarea sa nu reflectă decât în mod secundar impactul contextului economic, social, cultural și medical dintr-un anumit an calendaristic asupra mortalității generației respective la vârsta atinsă de generație în acel an calendaristic. Altfel spus, cunoașterea valorii duratei medii a vieții într-o generație nu oferă repere de orientare a unor programe și măsuri de ameliorare a stării de sănătate și de reducere a mortalității pe vârste în epoca în care trăim. Modelul matematic de măsurare a mortalității pe vârste într-o generație și de sintetizare a acesteia într-un singur indicator – durata medie a vieții, este tabela de mortalitate. Aceste tabele folosesc date asupra mortalității pe vârste din trei ani calendaristici: toate decesele dintr-un an calendaristic și câte o jumătate dintre ele din cei doi ani calendaristici adiacenți. Același model , folosind indicatori adecvați ai intensității mortalității pe vârste dintr-un an calendaristic și aplicați unei generații ipotetice, permite construirea unui indicator similar duratei medii a vieții –speranța de viață la naștere. Este numărul mediu de ani pe care i-ar trăi un născut dintr-o generație ipotetică care ar avea pe tot parcursul existenței sale (100 de ani) mortalitatea pe vârste (ca probabilități de deces) dintr-un an calendaristic. Valoarea indicatorului este expresia sintetică a ansamblului componentelor standardului de viață, menționate deja, din anul de referință al tabelei de mortalitate. Pentru a concretiza, în condițiile mortalității pe vârste din anul 2013, un născut de sef feminin ar trăi, în medie, 78 de ani iar dacă ar fi băiat ar trăi 71 de ani.

Fig. 2 Evoluția populației masculine cu vârsta peste 60 de ani din România

Sursa: Prelucrare date TEMPO-INS.

Fig. 3 Evoluția populației feminine cu vârsta peste 60 de ani din România

Sursa: Prelucrare date TEMPO-INS.

Conform raportului Viață lungă, activă și în formă, realizat de Banca Mondială în 2014, cauzele îmbătrânirii populației în România sunt:

Creșterea speranței de viață

Scăderea ratelor de fertilitate

Emigrația

În România, durata medie de viață a crescut semnificativ în ultimii 60 de ani, speranța de viață la naștere crescând cu aproximativ 14 ani pentru femei și 10 ani pentru bărbați. În același timp, rata totală de fertilitate a scăzut de la 2,9 la sfârșitul anilor 196012 la 1,3 copii per femeie până la sfârșitul anilor 2000. În afara duratei mai lungi de viață și a numărului mai mic de nașteri, compoziția pe vârstă a populației României a fost schimbată și de emigrația pronunțată, în special în ultimul deceniu. Se preconizează astfel o situație îngrijorătoare, și anume diminuarea forței de muncă disponibile pentru economie, în paralel cu creșterea cheltuielilor de asistență socială. O posibilă soluție este reprezentată de menținerea pe piața muncii a vârstnicilor cu stare de sănătate bună, și de identificarea de forță de muncă ieftină care să acopere deficitul de angajați din economie. Această posibilă soluție, deși teoretic viabilă, nu răspunde la provocările unei piețe a muncii românești în continuă transformare (mai ales din punct de vedere al salarizării/beneficiilor oferite angajaților) și la problemele de sănătate înregistrate odată cu înaintarea în vârstă.

În același timp, la nivel european se constată o tendință de îmbătrânire a populației, procentele vârstnicilor fiind cuprinse între 14,8% (Cipru) și 36,4% (Suedia) (Fig.4). Un alt aspect important este acela că România cheltuiește mai puțin de 5% din PIB cu sănătatea, o cifră scăzută comparativ cu media europeană de 6,5% și media UE de 8,7% (BM 2013).

Fig.4 Evolutia numărului de pensionari în populația totală a statelor europene. (2012)

Teorii privind calitatea vietii varstnicului

Calitatea vieții este definită ca „percepțiile indivizilor asupra situaților lor sociale, în contextul sistemelor de valori culturale în care trăiesc și în dependență de propriile necesități, standarde și aspirații”(OMS, 1998). Astfel, prin calitatea vieții se înțelege bunăstarea fizică, psihică și socială, precum și capacitatea indivizilor de a-și îndeplini sarcinile obișnuite, în existența lor cotidiană.

Conform teoriilor gerontologiei sociale care analizează impactul factorilor socio-economici, politici și culturali asupra procesului de îmbătrânire (în special în ce privește statusul și bunăstarea persoanelor vârstnice) (Cumming și Henry, 1961; Havighurst, 1961; Baltes și Baltes, 1990; Schultz și Heckhausen, 1995), persoanele vârstnice se confruntă cu o serie de probleme specifice legate de îmbătrânire, cum ar fi deteriorarea stării de sănătate, schimbări de roluri, și pensionare care presupune în unele cazuri reducerea veniturilor și a interacțiunilor sociale sau schimbarea rolului social, a modului și a stilului de viață (Hooyman și Kiyak, 2008; Lambru, 2013). Toate aceste probleme influențează calitatea vieții vârstnicilor în moduri ce diferă de la o persoană la alta. Cercetările care au la bază această paradigmă analizează satisfacția cu viața a persoanelor de vârsta a treia și aspectele pozitive și negative ale îmbătrânirii.

Pentru a analiza calitatea vieții vârstnicului sunt folosite în literatura de specialitate trei teorii majore ale îmbătrânirii, și anume: teoria dezangajării, teoria activității și teoria continuității (Bowling, A, Ageing well. Quality of life in old age, pg. 3). Teoria dezangajării susține că retragerea treptată din activitățile și interacțiunile sociale reprezintă o constantă inevitabilă a îmbătrânirii, având rolul de a proteja individul împotriva traumei exercitate de deces și minimizând perturbarea societății atunci cand decesul survine (Cumming și Henry, 1961). Critica acestei teorii se bazează însă pe lipsa identificării transformărilor care au loc la nivel fiziologic, al corpului, și lipsa analizării problemelor cu care se confruntă vârstnicii după momentul retragerii de pe piața muncii. Cea de-a doua teorie, teoria activității, se referă la creșterea satisfacției cu viața pe măsură ce individul îmbătrânește (Havigurst și Albrecht, 1953). Creșterea satisfacției cu viața, conform acestei teorii, se datorează unui cumul de factori care păstrează individul activ, și anume: acumulare de cunoștințe, participare la activități de voluntariat, menținerea unui nivel ridicat al relațiilor cu cei din jur (familia, vecinii, etc)

Teoria continuității are la bază premisa că indivizii se adaptează pentru a putea simți pulsul continuității dintre trecut și prezent, în vederea conservării bunăstării lor psihologice (Atchley, 1999). Adaptarea este privită ca o nevoie de a asigura continuitatea între două perioade existențiale, și anume viața activă – trecutul și viața de vârstnic (pensionar)- prezentul.

Cercetările existente la nivelul Uniunii Europene analizează procesul de îmbătrânire (LASA – Longitudinal Ageing Study Amsterdam) fiind centrate pe analizarea tuturor elementelor de natură a avea un impact negativ asupra vârstnicului. Procesul de îmbătrânire este astfel investigat din perspectiva dependenței vârstnicului de cei din jur. Dependența fizică, economică și psihică a vârstnicului determină o subestimare a calității vieții acestuia, factorii care influențează această subestimare fiind reprezentați de problemele de sănătate specifice vârstei, diminuarea veniturilor, inactivității cauzate de modificarea programului zilnic,etc. Procentul populației de vârsta a treia se află, în ultimul deceniu, în creștere la nivelul țărilor Uniunii Europene (Eurostat, 2012), determinând apariția conceptului de ”îmbătrânirea activă”. Îmbătrânirea activă presupune un rol activ în societate pentru vârstnici, rămânerea pe piața muncii a acestora în măsura în care acest lucru este posibil, dar și autonomie în viața de zi cu zi și creșterea implicării vârstnicilor în activitățile civice. Termenul de îmbătrânire activă a fost adoptat la sfârșitul anilor 90 de către Organizația Mondială a Sănătății (OMS, 2002) pentru a descrie procesul de înaintare în vârstă în condiții optime de sănătate, având un rol activ în societate, utilizând cunoștințele și competențele profesionale (dobândite în viața activă prin creșterea treptată a vârstei de pensionare), subliniind în același timp că ”a îmbătrâni” nu este sinonim cu ”a fi dependent de ceilalți”, ci că vârstnicul reprezintă o resursă pentru familie și comunitate.

Termenul de îmbătrânire activă a fost adoptat la sfârșitul anilor 90 de către Organizația Mondială a Sănătății (WHO, 2002) pentru a descrie procesul de optimizare a oportunităților de sănătate, siguranță și participare socială ale vârstnicilor, subliniind în același timp că nu doar sănătatea influențează calitatea vieții acestora și că este necesar să existe posibilități de implicare socială pentru aceste persoane.

Pe de altă parte, bunăstarea este definită ca ”situație materială bună, prosperă” (DEx), iar definiția Organizației Mondiale a Sănătății referitoare la calitatea vieții face referire la condițiile de viață ale indivizilor considerate decente în societatea în care aceștia trăiesc. În același timp trebuie realizată o precizare, și anume că nu poate exista un standard al calității vieții la nivel continental sau mondial deoarece nivelul de trai decent variază de la stat la stat și de la continent la continent.

Îmbătrânirea populației reprezintă o problemă socială, deoarece afectează societatea ca întreg, prin intermediul transformărilor pe care care le presupune. Trecerea de la viața activă la cea de persoană inactivă pe piața muncii, problemele de sănătate inerente vârstei și transformările înregistrate în ceea ce privește veniturile, posibilitățile de petrecere a timpului liber, accesul îngreunat la diferite servicii reprezintă tot atâtea dificultăți cu care vârstnicii se confruntă.

În 2012, Organizația Mondială a Sănătății a decis schimbarea paradigmei, din ”adăugarea de ani vieții” în ”adăugarea de viață anilor”, ca o consecință a procesului de îmbătrânire a populației. De aceea, statele, prin politicile sociale, vor trebui să acorde o mai mare importanță serviciilor furnizate vârstnicilor.

Calitatea vieții vârstnicului în România.

Există o prezență a vârstnicilor pe piața muncii, procentul acestora fiind de 10,6% pentru femei și 13,5% pentru bărbați (Forța de muncă în România: ocupare și șomaj-anul 2012, pag.51-52). În acest context, situația acestora trebuie abordată atât din perspectiva obținerii unei surse de venit, cât și din perspectiva accesului la servicii, mai ales financiare și socio medicale.

Prezența vârstnicilor pe piața muncii se datorează nu atât unei disponibilități pentru o activitate aducătoare de venituri, ci necesității asigurării traiului zilnic, în condițiile în care pensia medie lunară a înregistrat următoarele valori (2013, date ale Casei Naționale de Pensii și Asigurări Sociale):

847 lei – pensia de asigurări sociale

349 lei – pensia pentru agricultori

Se observă că valoarea pensiei pentru agricultori reprezintă 40,4% din pensia de asigurări sociale, în timp ce raportul între pensia medie de asigurări sociale de stat limită de vârstă (931 lei) și câștigul salarial mediu net (1.622 lei), a fost de 57,4%. Această situație reliefează faptul că, odată cu atingerea vârstei pensionării, principala provocare cu care se confruntă vârstnicii este cea a asigurării mijloacelor de subzistență, a veniturilor necesare pentru plata diferitelor servicii necesare în orice gospodărie și, în plus, a asigurării serviciilor medicale pentru afecțiunile specifice vârstei.

De-a lungul timpului, au fost emise 3 teorii sociale asupra îmbătrânirii și calității vieții vârstinucului, și anume: teoria dezangajării, teoria activității și teoria continuității (Bowling, 2005). Elaborarea acestor teorii a fost determinată de o serie de factori, din care amintim starea de sănătate a populației după încheierea celui de-al doilea război mondial, situația demografică post conflict (numărul uriaș de victime de sex masculin) și necesitatea abordării unor politici publice în domeniul asistenței sociale, asigurării forței de muncă necesare pentru reconstrucția statelor afectate de război și, nu în ultimul rând, adaptării la provocările generate de schimbările demografice.

Teoria dezangajării plasează individul aflat în pragul retragerii din viața activă în ipostaza de a se retrage gradual din interacțiunile sociale și din activitățile profesionale, cu scopul de a proteja viitorul pensionar de trauma psihică reprezentată de deces, în același timp minimizând perturbarea societății atunci când decesul survine. Retragerea graduală presupune implicarea în alte acțiuni care să folosească abilitățile și cunoștințele proaspătului pensionar, dar și oferirea posibilității de a petrece timp în compania persoanelor de vârstă apropiată, cu preocupări și nevoi comune. Aceste deziderate se regăsesc în statutele entităților asociative ale pensionarilor, cu precădere în casul caselor de ajutor reciproc ale pensionarilor

Teoria activității/teoria rolului pune accentul pe rolul individului ajuns la vârsta pensionării în cadrul societății. Astfel, menținerea rolului social al viitorului pensionar și păstrarea unora dintre activitățile pe care le desfășura acesta înainte de pensionare creează sentimentul de bunăstare pentru vârstnic. Din acest motiv, dincolo de păstrarea interacțiunilor cu mediul în care vârstnicul și-a desfășurat activitatea, asigurarea unui nivel al veniturilor considerat decent pentru societatea în care vârstnicul trăiește reprezintă un factor de bază al succesului sau insuccesului acestei teorii.

În completarea celor două teorii există teoria continuității, care analizează vârstnicul prin prisma transformărilor realizate de acesta în sensul adaptării la prezent, aceasta constituind liantul dintre viața activă (trecutul) și viața de pensionar (prezentul). Transformarea reprezintă, așadar, premizele asigurării bunăstării psihologice a vârstnicului. Situația vârstnicului- pensionar depinde astfel de satisfacerea simultană a unor nevoi: asigurarea veniturilor (legătură cu trecutul), păstrarea relațiilor sociale (trecut și prezent) și implicare în activități care să îi asigure petrecerea timpului (prezent). În aceste situații, după ajungerea la vârsta pensionării, individul este încurajat să găsească oportunități pentru finanțare și petrecere a timpului liber, îndeplinind cu succes cerințele impuse de calitatea de membru al unei case de ajutor reciproc a pensionarilor. Îmbinând, prin statut, partea de incluziune financiară (prin asigurarea accesului membrilor la instrumente financiare-împrumuturi, ajutoare nerambursabile) cu facilitățile oferite membrilor (servicii de reparații, cluburi de zi, frizerie,coafor, cabinete medicale), structurile de tipul caselor de ajutor ale pensionarilor reprezintă o transpunere în practică, la nivel organizațional, de către această teorie.

Cadrul teoretic reprezentat de aceste trei teorii oferă o privire de ansamblu și asupra mecanismelor care stau la baza relațiilor dintre vârstnic și structurile asociative pentru vârsta a treia. Mecanismul care determină aceste relații este, înainte de toate, nevoia. Această nevoie este reprezentată, așa cum am precizat în această lucrare, de incapacitatea individului de a satisface anumite necesități: accesul la fonduri, accesul la servicii, accesul la facilități de petrecere a timpului liber în compania persoanelor care au vârstă apropiată, preocupări și interese comune. Relația dintre individ și structurile asociative pentru vârsta a treia devine una reciproc avantajoasă, în condițiile în care pentru reușită este nevoie de participarea ambilor actori implicați și de un consens în acțiunile fiecăruia dintre ei.

Metodologia cercetării

În cadrul procesului de validare a rezultatelor de cercetare cuprinse în prezenta lucrare a fost folosit un mix de metode, atât cantitative, cât și calitative.

Cercetarea calitativă

Cercetarea calitativă cuprinde 10 interviuri cu reprezentanți ai caselor de ajutor reciproc ale pensionarilor, dintre care 8 CARP-uri afiliate, 1 CARP independent și 1 interviu cu reprezentanții Federației Naționale ”Omenia” a caselor de ajutor reciproc a pensionarilor din România. În cadrul acestor interviuri au fost folosite ghiduri de interviu semistructurate, având întrebări legate atât de problematica vârstnicului, cât și de rolul CARP-urilor ca și actori ai incluziunii sociale pentru vârstnici. Au fost culese informații despre activitatea caselor de ajutor reciproc ale pensionarilor, cadrul legislativ în care acestea își desfășoară activitatea, serviciile oferite membrilor, număr de membri activi/cotizanți și apartenența la structuri reprezentative.

Cercetarea cantitativă

În cadrul cercetării cantitative au fost selectate următoarele surse de date:

Baza de date TEMPO Online a Institutului Național de Statistică

Baza de date Eurostat

Acestor surse le-au fost adăugate datele culese în cadrul proiectelor cu componentă de cercetare finanțate prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 (POS DRU).

Cercetarea cantitativă cuprinde, așadar, o parte de analiză secundară de date (datele INS și Eurostat) și o parte de analiză a datelor brute culese pe bază de chestionar. Datele analizate, în cazul ambelor variante de analiză sunt cele legate de următorii indicatori, fără însă a se limita la aceștia: vârstă, sex, nivel de educație, mediu de rezidență; venituri, cheltuieli; stare de sănătate; activitate economică; percepții asupra indicatorilor calității vieții; participare publică; cunoaștere a entităților de economie socială din România

Casele de ajutor ale pensionarilor. Actori ai incluziunii sociale

Cadru legal

Legislația românească în ceea ce privește organizațiile de tip mutual își are originile înainte de borna reprezentată de anul 1900. Mai precis, în cadrul Codului comercial al României din 1887 (Codicele de comerciu), realizat după modelul italian, apare la articolul 221 prima precizare referitoare la societățile cooperatiste.

ART. 221

În statutele ori-carei societăți se poate stipula ca capitalul social va fi susceptibil de crescere prin versaminte treptate făcute de către asociați, și de diminuare prin luarea înapoi, totală sau parțială, a mizelor vărsate.

Societățile ale căror statute vor conține stipulatiunea de mai sus, se numesc cooperative și sînt supuse, afară de regulele generale cari le sînt proprii, dupe forma lor specială și dispositiunile articolelor urmatore.(Codicele de comerciu, 1887)

În plină epocă a dezvoltării tehnologice și implementării tehnologiei moderne, legislația românească cunoaște un proces de înoire, de adaptare la nevoile unei societăți a secolului XX. După momentul 1 Decembrie 1918, dincolo de săvârșirea unui ideal – unirea tuturor românilor, au apărut și primele probleme de natură legislativă, în sensul unificării legislației din toate provinciile românești revenite la patria mamă.

„Legea este ordine,iar legea bună este ordine bună” afirma în antichitate Aristotel. Ordinea în Regatul României va fi respectată prin emiterea, începând cu momentul 1 Decembrie 1918, a unor acte normative care vor reglementa existența tuturor entităților (asociații,fundații, sindicate, instituții) din statul român.

Pentru asociațiile mutuale, următoarea bornă în timp este reprezentată de anul 1924, mai precis de apariția Legii nr. 21 din 6 februarie 1924. Acest act normativ reprezintă prima și cea mai complexă abordare a problematicii persoanelor juridice, în speță a asociațiilor și fundațiilor, într-un moment marcat de tensiuni care vor culmina cu interzicerea Partidului Comunist (6 aprilie 1924). Legea 21 impune formal un set de reguli pentru a putea înființa o asociație, acordând următoare definiție pentru această entitate:

Art.31. – Asociatia este conventia prin care mai multe persoane pun in comun, in mod permanent, contributia lor materiala, cunostintele si activitatea lor, pentru realizarea unui scop care nu urmareste foloase personale sau patrimoniale. (Legea 21/1924)

Documentul care consfințește înființarea unei asociații este statutul, iar numărul de membri minim necesar pentru înființarea acestei entități este stabilit de legiuitor la 20. Cu alte cuvinte, pentru a putea înființa o asociație, în spiritul prezentei legi, este nevoie de 20 de membri fondatori, care să își exprime în scris adeziunea la organizație, și să participe cu contribuție monetară și nemonetară la înființare.

Actul normativ cuprinde dispoziții noi pentru perioada interbelică, și anume: existența unui obiectiv și a unui scop, existența organelor de direcție, administrație și control, denumirea organizației, patrimoniul constitutiv și sediul în care își va desfășura activitatea (Articolul 34).

Scopul asociatiei poate fi sau ideal, sa corespunda intereselor generale ale colectivitatii sau numai a unei categorii sociale din care asociatii fac parte, sau, in fine, sa corespunda intereselor personale nepatrimoniale ale asociatilor.(Art.31)

Prevederile acestui act normativ au rămas în vigoare și după momentul 23 August 1944, ca o dovadă a complexității și utilității acestuia. În cadrul legislativ românesc, Legea 21/1924 (Legea Mârzescu) reprezintă primul document cu rol de reglementare a activității unei structuri de economie socială în epoca modern. Această activitate de reglementare prin acte normative a continuat după momentul 23 august 1944, din necesitatea “înnoirii societății democratice”, în speță, din necesitatea adaptării legislației românești la legislația sovietică.

Modelul sovietic de organizare al economiei avea la bază ideile lui Karl Marx în ceea ce privește mijloacele de producție și cauzele dezechilibrelor sociale (egalitate între indivizi, absența proprietății private, statul ca unic deținător de mijloace de producție, repartiția egală a resurselor, etc), legitimând de facto intervenția statului în toate aspectele vieții economice românești. Necesitatea intervenției statului în toate sferele vieții economice este fundamentată prin(în opinia cercurilor conducătoare filo sovietice!):modernizarea societății, actualizarea cadrului legislativ după încheierea celui de-al doilea război mondial, eliminarea decalajelor structurale existente în societate, creșterea calității vieții oamenilor muncii (populației active implicată în economie).

Alinierea legislației românești la cea sovietică s-a realizat treptat, începând cu 1948, apoi sectorial, în funcție de nevoile clasei conducătoare. Astfel, procesul de sovietizare a legislației românești a început în 1948, odată cu abdicarea regelui și declararea României ca republică. Primul act normativ emis pentru a reglementa activitatea caselor de ajutor reciproc după momentul 1948 este Decretul nr.358/1949, care cuprinde o serie de prevederi de natură a încuraja înființarea acestor entități, oferind și facilități pentru entitățile nou create: scutirea de la plata taxelor de timbru, scutire de la plata impozitelor, dobândirea personalității juridice încă de la înscriere.

Decretul 358/1949 constituie actul normativ prin care statul impulsiona crearea de case de ajutor reciproc pe lângă fiecare sindicat al oamenilor muncii, acest moment fiind determinant în creșterea ulterioară a numărului CAR-urilor și implicarea în acestea a membrilor de sindicat.

„Art 1. – Pe lângã fiecare sindicat, comitet de întreprindere sau instituție, salariații pot organiza Case de ajutor reciproc. Modul de constituire și de funcționare al acestor Case se stabilește prin statutul aprobat de Confederatia Generalã a Muncii. Actele și operațiile acestora sunt scutite de orice impozite sau taxe”

„Art. 2- Casele de ajutor reciproc dobândesc personalitate juridicã odatã cu înregistrarea lor la Comitetele Centrale ale Uniunilor Sindicatelor respective, fãrã nici o alta formalitate.”

Acest impuls dat de stat prin primele 2 articole ale acestui decret a fost însă umbrit de articolul 3, prin care statul a desființat tot ceea ce însemna case de ajutor reciproc ale salariațiilor existente și a confiscat toate bunurile (active și pasive) care, astfel, au trecut în proprietatea Confederației Generale a Muncii, organ creat și controlat de statul comunist.

„ Art. 3-Casele de credit de orice fel, Casele și fondurile de ajutor, prevedere sau asigurare, ale salariaților, existente la data publicãrii prezentului decret, pe lângã întreprinderi și instituții, se desființeazã. Întregul patrimoniu al acestor "Case" și "Fonduri", trece asupra Confederatiei Generale a Muncii.”

Prevederile acestui decret vor rămâne în vigoare până în 1996, atunci când Parlamentul va abroga Decretul 358/1949 prin Legea 122, care va modifica în sensul eliminării articolului 2 din Decret, și al deschiderii dialogului în ceea ce privește patrimoniul confiscat CAR-urilor existente la momentul august 1949. Legea 122/1996 așează casele de ajutor reciproc ale salariaților pe baza principiilor Legii 21/1924 ( cunoscută și sub numele de Legea Mârzescu), primul act normativ modern care avea drept izvoare dreptul la liberă asociere, dreptul de a alege și a fi ales, dreptul la autodeterminare, precum și principiul „un om, un vot” , caracteristică esențială a entităților de economie socială.

„Art. 1. – (1) Casele de ajutor reciproc ale salariaților, denumite prescurtat C.A.R., sunt asociații fără scop lucrativ, organizate pe baza liberului consimțământ al salariaților, în vederea sprijinirii și întrajutorării financiare a membrilor lor.

(2) Obiectul de activitate al caselor de ajutor reciproc ale salariaților îl constituie, în exclusivitate, întrajutorarea acestora, prin acordarea de împrumuturi cu dobândă care se reîntoarce la fondul social al membrilor, după deducerea cheltuielilor statutare.

Art. 2. – (1) Casele de ajutor reciproc se pot înființa de către salariați, indiferent de locul de muncă, în unitățile în care aceștia își desfășoară activitatea sau la nivel teritorial, prin asociere.

(2) Actul constitutiv și statutul casei de ajutor reciproc a salariaților se depun, împreună cu cererea pentru dobândirea personalității juridice, la judecătoria în a cărei rază teritorială aceasta își are sediul.

Art. 3. – Casele de ajutor reciproc ale salariaților se constituie și funcționează ca persoane juridice, în condițiile Legii nr. 21/1924. ”

În ceea ce privește Casele de Ajutor Reciproc ale Pensionarilor (CARP), după Legea 21/1924, următorul reper în constituirea cadrului legislativ al acestora este reprezentat de Decretul 204/1951, care prevedea constituirea caselor de ajutor reciproc ale pensionarilor din sistemul asigurărilor de stat. Comunismul instaurat în românia din 1948 a copiat modelul sovietic de integrare a persoanelor în muncă, în cooperative și în sistemul de stat, astfel încât statul să fie singurul furnizor de bunuri și servicii pentru locuitori. Tipul sovietic de organizare a funcționat ca și model în România până în 1972, când a intrat în vigoare legea 13/1972 privind casele de ajutor reciproc ale pensionarilor. Această lege a constituit punctul de start al unei organizări care a dominat România până în decembrie 1989 și după această perioadă în ceea ce privește serviciile acordate vârstnicilor.

Legea 13/1972 descrie termenul de CARP, descrie calitatea de membru al unui CARP și cine poate întemeia o astfel de organizație, cine poate fi membru și care sunt condițiile pentru a deveni membru al unei astfel de organizații. Principiul libertății de asociere apare doar formal în cadrul acestei legi, în cadrul articolului 1, alin.1-”Pensionarii de orice categorie, indiferent de sistemul de asigurări sociale și pensii căruia îi aparțin, precum și beneficiarii de ajutor social se pot asocia în case de ajutor social ale pensionarilor-denumite prescurtat C.A.R.P”.

Post comunism

Cadrul legal al caselor de ajutor reciproc ale pensionarilor va cunoaște transformări după momentul 1989, cu scopul de a preveni riscul apariției unui vid legislativ, sau de a crea posibilitatea înstrăinării patrimoniului. Ultimul act legislativ de reglementare al activității CARP-urilor a fost, înainte de 1989, Legea 13/1972, ale cărei prevederi au rămas în vigoare, de facto, până în 2002. O parte din prevederile acestui act normativ au fost completate, în sensul actualizării, prin acte normative care vizau procedura de înființare-OUG 26/2000 privind asociațiile și fundațiile, ordine ale Ministerului finanțelor publice sau reglementări ale Băncii Naționale a României.

Prevederile Legii 13/1972 în ceea ce privește CARP-urile au rămas în vigoare de jure până în 2002, o dată cu apariția Legii 540. Legea 540/2002 a abrogat o parte din prevederile legii 13/1972, dar a păstrat prevederi importante din aceasta, pe care le completează pentru a ajunge la nivelul legislației din anii 2000.

Legea 540/2002 a fost considerată prima lege a C.A.R.P de după 1990, modificând o parte a Legii 13/1972 și completând legislația românească în vigoare. Această lege este primul act juridic care introduce din punctul de vedere al legiuitorului conceptul de ”întrajutorare mutuală”:

Art. 1 ”Casele de ajutor reciproc ale pensionarilor sunt organizații cu caracter civic, persoane juridice de drept privat cu caracter nepatrimonial, neguvernamentale, apolitice, cu scop de caritate, de întrajutorare mutuală și de asistență socială”.

Modificările de formă față de legea 13/1972 se regăsesc în ceea ce privește calitatea de membru a CARP-urilor și de constituirea unei astfel de organizații. Astfel, principiul liberei asocieri este enunțat prin perspectiva drepturilor garantate de constituția României, și este prevăzut în articol distinct al legii 540/2002:

”Art. 4. Casele de ajutor reciproc ale pensionarilor se pot constitui prin exercitarea dreptului la liberă asociere a următoarelor categorii de persoane:

Pensionarii, indiferent de sistemul de asigurări sociale căruia îi aparțin

Beneficiarii de ajutor social

Membrii de familie-soț, soție, precum și copiii majori incapabili de muncă, aflați în întreținerea pensionarilor sau a beneficiarilor de ajutor social-membri ai acelei case de ajutor social a pensionarilor”

În ceea ce privește scopul pentru care este înființat un CARP, legea 540/2002 prevede că principalul scop este acela de întrajutorare și de a oferi servicii sociale membrilor. Articolul 7 precizează că CARP-urile sprijină membrii prin ”acordare de împrumuturi rambursabile, ajutoare nerambursabile și ajutoare pentru acoperirea cheltuielilor cu înmormântarea foștilor membri”.

De asemenea, în legea 540 se precizează și faptul că CARP-urile pot desfășura și alte activități și servicii decât cele enunțate prin scopul principal, iar aici intervine elementul de noutate al legii deoarece aceasta cuprinde gama completă care poate fi oferită membrilor, atât servicii cât și activități: organizarea de activități culturale, artistice, turistice și de agreement, prestarea unor servicii cu tarife reduse pentru membri, organizarea de magazine pentru desfacere de produse la prețuri de producție, efectuarea de servicii funerare pentru membrii decedați, etc.

Veniturile CARP constituie o altă secțiune a legii, fiind prevăzute la articolul 11, iar dintre acestea fac parte: cotizațiile și contribuțiile lunare, dobânzile provenite din plasarea sumelor disponibile în condiții legale, venituri din prestări servicii, donații și sponsorizări, etc. Nu sunt prevăzute în mod direct în lege veniturile provenite din închirierea spațiilor proprii. Din aceste venituri enunțate mai sus, CARP-ul poate decide cumpărarea de spații, amenajarea unor spații pentru activitățile curente, achiziția de mijloace fixe și mobile în condițiile legale în vigoare. De asemenea, consiliile locale și Consiliul General al Municipiului București sunt obligate să ofere spații CARP-urilor spre închiriere cu un tarif diminuat cu 75% față de prețul standard.

Legea 540/2002 se referă la casele de ajutor reciproc ale pensionarilor, cărora li se adresează direct. Datorită faptului că singura lege valabilă în ceea ce privește asociațiile de pensionari era legea 5/1952, în 2004 legiuitorul român a aprobat Legea 502/2004.

Membrii. Această lege stabilește ca orice asociație de pensionari să poată fi constituită numai dacă are minimum 25 de membri, care pe baza înțelegerii, să pună în comun contribuția materială și intelectuală pentru realizarea unor activități în interesul acestora (legea 502/2004, art.3 alin. 1). Prevederea aceasta vine să completeze legea 540/2002 prin impunerea unui număr minim de membri în cadrul fiecărei asociații de pensionari, lucru care nu se întâmpla în legea 540/2002 unde nu se prevede un număr minim de membrii pentru constituire. De asemenea, art. 12 prevede faptul că asociația județeană a pensionarilor poate deschide filiale locale cu un număr minim de 20 de membri, organe de conducere proprii și patrimoniu distinct.

Legea 502/2004 reglementează modul de asociere al asociațiilor de pensionari, fixând un număr mai mare decât 10 pentru a se putea forma federațiile asociațiilor de pensionari. Conform articolului 19 alin.2, federația de pensionari dobândește personalitate juridică proprie. Fiecare federație de pensionari trebuie să aibă o structură de conducere. Această structură de conducere în cazul federațiilor, este format din : congresul național, consiliul național, comitetul director, biroul permanent și comisia de cenzori (art.21).

În ceea ce privește folosirea termenului ”național” în cadrul denumirii organizațiilor de pensionari, legea 502/2004 precizează că ” sunt representative la nivel național federațiile care au în structura lor cel puțin 20 de organizații județene cu cel puțin 75.000 de membrii cotizanți. Aceste organizații sunt singurele în măsură să includă în denumirea lor cuvintele „național” și „din România” ”(art.23)

Prin intermediul acestei legi, veniturile asociațiilor de pensionari se constituie din : cotizațiile membrilor, dobânzi și dividende, dividendele societăților comerciale înființate de asociația pensionarilor, venituri din activități economice directe, donații sau sponsorizări, sume de la bugetul de stat. (art.28) Se observă că diferența între veniturile CARP-conform legii 540/2002 și veniturile asociațiilor de pensionari-conform legii 502/2004 este realizată de ”dividendele societăților comerciale înființate de asociația pensionarilor”, care nu se găsește în legea anterioară, restul rămânând însă neschimbat.

Conform Legii 502/2004 asociațiile de pensionari pot înființa societăți comerciale pentru a putea desfășura activități economice. Această prevedere adresează inclusiv sectorul CARP, deoarece în termen larg, legea permite ca asociațiile de pensionari să poată înființa case de ajutor reciproc ale acestora, ținând cont de celelalte prevederi legale care se impun.

Oportunități

Conform statisticilor oficiale (Baza de date Tempo a Institutului Național de Statistică), populația stabilă a României la 31 decembrie 2013 era de 21.305.097 persoane, din care 4923672 persoane cu vârste peste 65 de ani și 2766835 persoane cu vârste între 55 și 64 de ani. Un calcul simplu arată că, dintr-un total de 21,3 milioane de persoane, 7,7 milioane persoane sunt pensionari sau în prag de pensionare. Datele INS conțin și multe inadvertențe, în sensul că la Recensământul populației din 2011 au fost folosite și date despre persoanele care nu mai au domiciliul stabil în România, însă au cetățenia română (prin intermediul formularelor auto-completate), de unde rezultă, conform notei INS, o supraevaluare a populației României.

Coroborarea acestor informații conduce la ipoteza că aproximativ 25% din populația României este formată din pensionari, iar acest procent este în continuă creștere. Având în vedere acest aspect, necesitatea elaborării unor măsuri de sprijin pentru vârsta a treia devine de actualitate pentru următorii ani, sistemul de pensii și asigurări neputând garanta un venit decent pentru această categorie de persoane.

Serviciile oferite de casele de ajutor reciproc ale pensionarilor constituie un model de bună practică, atât prin grupul țintă căruia i se adresează, cât și prin diversitatea nevoilor pe care le acoperă.

Activitățile desfășurate de aceste entități, conform cadrului legal existent, în acest moment sunt limitate la cele financiare și cele sociale. O oportunitate care ar putea fi regăsită în actele normative viitoare este cea a înființării întreprinderilor sociale, așa cum acestea sunt descrise în legislația altor state europene (social enterprise-termen sui generis pentru entitățile care desfășoară activități economice cu finalitate socială; întreprinderi sociale de inserție-Italia, credit unions-Anglia, Scoția; mutualități-Franța).

Analiză date case de ajutor reciproc ale pensionarilor din România

În România sunt în prezent active 193 de CARP-uri. Dintre acestea 153 sunt afiliate Federației CARP Omenia. Numărul total de membri al acestora este de aproximativ 1.600.000 – membri cotizanți. Acoperirea geografică, conform estimărilor lor este de aproximativ 8400 de localități.

Și în ceea ce privește distribuția geografică, există județe în care CARP-urile sunt bine reprezentate, și există județe în care CARP-urile au o prezență insignifiantă (Figura 4)

Figura 4. Distribuția pe județe a caselor de ajutor reciproc ale pensionarilor

Județul Brăila este un județ al contrastelor: aici există un singur CARP, însă acesta este cel mai mare CARP din țară, având aproximativ 44.000 de membri cotizanți. Prezența numeroasă a caselor de ajutor reciproc ale pensionarilor în județele Iași, Cluj, Hunedoara, Vâlcea și Dolj este explicată și prin faptul că, înainte de 1989, aceste județe au fost puternic industrializate, iar, conform legislației perioadei respective, sindicatele erau încurajate să înființeze case de ajutor reciproc ale salariaților. Odată cu atingerea vârstei de pensionare, foștii angajați au devenit membri ai caselor de ajutor reciproc ale pensionarilor, cunoscând deja activitatea și utilitatea unei astfel de structuri.

Din totalul organizațiilor de întrajutorare, casele de ajutor reciproc ale pensionarilor reprezintă 21%, la mare distanță de organizațiile similare ale salariaților- 78% (Figura 5)

Figura 5. Organizații de întrajutorare din România