Caracterele Juridice ale Regimului Matrimonial

Noțiunea, subiectele, obiectul și caracterele juridice

ale regimului matrimonial

§ 1. Noțiunea de regim matrimonial

Atunci când în conversația cotidiană se vorbește despre un drept al succesiunilor sau de un regim succesoral, omul obișnuit nu se miră deloc, el înțelegând repede despre ce este vorba, dar, atunci când, în același context, se vorbește despre regimul matrimonial, această noțiune îi pare cel puțin misterioasă.

Nu de puține ori însă, atunci când o persoană se căsătorește, în special atunci când nu a crezut că se cuvine să încheie o convenție matrimonială, acolo unde legea o permite, înainte de a se prezenta în fața ofițerului de stare civilă, aceasta ajunge să constate cu surprindere că se supune unui „regim matrimonial”.

“Împodobit cu un adjectiv, cuvântul „regim” este, totuși, familiar profanului. Acesta știe mai ales ce înseamnă un regim alimentar, sau, lucrurile fiind adesea legate, un regim medical, iar în ceea ce privește ordinea politică, ce se apropie mai mult de drept, nu-i sunt străine expresiile de regim parlamentar sau regim prezidențial”.

În general, prin „regim” se înțelege un ansamblu de reguli propri unei anumite activități, iar prin „matrimonial” ar trebui să se înțeleagă o realitate legată sau generată de căsătorie. În consecință prin „regim matrimonial” ar trebui să desemnăm un sistem de reguli care guvernează efectele căsătoriei.

Deși căsătoria produce în principal efecte patrimoniale și doar în subsidiar efecte nepatrimoniale, se poate observa că aceste categorii de efecte nu pot fi guvernate de același set de reguli.

Prin urmare, în ceea ce privește instituția căsătoriei, putem decela existența unui regim juridic dual, pe de o parte cu caracter patrimonial și pe de altă parte cu caracter matrimonial.

Deși s-ar putea crede faptul că regimul patrimonial reglementează efectele de natură pecuniară, economică, a căsătoriei, pe când, regimul matrimonial s-ar ocupa de reglementarea statutului civil al celor doi soți, din punct de vedere terminologic, cel puțin, în ceea ce privește limbajul juridic comun: „regimul matrimonial” nu desemnează efectele nepatrimoniale ale căsătoriei, ci dimpotrivă, pe cele pecuniare ale acesteia.

Acesta poate fi unul dintre motivele pentru care, din dorința de a se evita confuzia pe care ar putea-o determina echivocul noțiunii, majoritatea autorilor români, încă de la primele reglementări în domeniu, au preferat expresiei de „regim matrimonial” noțiunea de „relații patrimoniale dintre soți.”

Prin urmare, deși prin „regim matrimonial” se înțelege reglementarea raporturilor patrimoniale, din punct de vedere etimologic, înțelesul deplin al noțiunii cuprinde, pe lângă acestea și raporturile nepatrimoniale dintre soți, deoarece tot ceea ce decurge din căsătorie este reglementat și guvernat de norme specifice. Cu toate acestea, tradiția și doctrina au limitat înțelesul inițial al acestei noțiuni, care era mai cuprinzător, la regulile care se mulțumesc să determine bunurile soților, drepturile și puterile pe care aceștia le au asupra acestor bunuri, sub durata regimului matrimonial, precum și situația patrimoniilor acestora la momentul disoluției căsătoriei și a lichidării regimului matrimonial.

În doctrină, noțiunea de regim matrimonial cunoaște mai multe accepțiuni, de la cele mai largi, care cuprind totalitatea normelor de ordin patrimonial care guvernează căsătoria, până la cele mai restrânse, care nu cuprind relațiile patrimoniale dintre soți și copiii lor și nici drepturile și obligațiile patrimoniale pe care le pot avea soții unul față de celălalt, cum ar fi cele izvorâte din instituția succesiunilor sau liberalităților ori din cea a obligațiilor.

Astfel, de-a lungul timpului regimul matrimonial a fost definit ca fiind:

„un ansamblu de reguli care ocârmuiesc chestiunile de ordin pecuniar ce se nasc din unirea soților prin căsătorie”;

„ansamblul regulilor care cârmuiesc raporturile dintre soți privitoare la bunurile lor, precum și raporturile în care ei intră cu terții în calitatea lor de soți”;

„ansamblul regulilor referitoare la raporturile pecuniare ale soților între ei și cu privire la terțe persoane”;

„statutul care reglementează interesele patrimoniale ale soților în timpul căsătoriei”;

„un ansamblu de reguli având drept scop guvernarea raporturilor pecuniare dintre soți”;

„un ansamblu coerent de reguli, mai mult sau mai puțin numeroase și mai mult sau mai puțin complexe, a căror finalitate este de a conferi, în domeniul patrimonial, un statut special soților în cadrul raporturilor dintre ei ca și în relațiile lor cu terții”;

„raporturile dintre soți, ce decurg din faptul căsătoriei lor, cu privire la patrimoniul acestora”.

Din multitudinea de definiții date regimului matrimonial, din care am citat câteva exemplificativ, atât din doctrina străină, cât și din cea românească, considerăm, însă, că cea mai completă și mai exactă, aparține Profesorului Mircea Mureșan, potrivit căruia, regimul matrimonial reprezintă „totalitatea de norme juridice care reglementează relațiile patrimoniale dintre soți în timpul căsătoriei și în special pe acelea privitoare la bunurile soților, precum și raporturile în care soți intră, în această calitate cu terțe persoane, în măsura în care soții, sau unul dintre ei, dobândesc drepturi și își asumă obligații cu conținut patrimonial.”

Se impune menționat faptul că regimul matrimonial nu reglementează toate efectele patrimoniale ale căsătoriei. El are ca unic obiect situația bunurilor conjugale și puterile pe care le au soții. Acest obiect determină caracterele și izvoarele dreptului regimurilor matrimoniale, precum și natura regimului matrimonial.

Regimul matrimonial nu este însă o instituție universală.

Dreptul musulman și arab, precum și common law-ul o ignoră și o înlocuiesc, mai mult sau mai puțin, cu alte reguli, care nu sunt organizate într-un sistem coerent și stabil. La fel, țările anglo-saxone nu au un corp de reguli care să reglementeze efectele patrimoniale ale căsătoriei.

Sistemele europene, în prezent și cel român, cunosc nu un singur regim matrimonial, ci o pluralitate de regimuri matrimoniale, datorită reglementării supletive care permite soților de a alege dintr-o panoplie de instrumente juridice cu funcție de regim matrimonial.

Astfel, dreptul poate impune un regim matrimonial soților, atunci când un sistem de drept reglementează un singur regim matrimonial, unic și imperativ, de la care nu se poate deroga prin convenție matrimonială, sau poate să-i lase pe soți să-și aleagă singuri regimul matrimonial care li se potrivește cel mai bine, ținându-se cont de libertatea convențiilor matrimoniale. În acest din urmă caz, nu este imposibil de combinat această libertate cu unele reguli imperative și instaurarea unor norme care se impun în ciuda manifestării de voință a soților. Este vorba despre regimul primar, care cuprinde un set de reguli minime, fundamentale și imperative care se aplică tuturor cuplurilor căsătorite, indiferent de regimul matrimonial concret căruia au înțeles să i se supună, în sistemele de drept în care există o pluralitate de regimuri matrimoniale între care aceștia pot alege.

Alături de regimul primar, diversele regimuri matrimoniale aplicabile celor căsătoriți constituie „carta patrimonială a căsătoriei” și prezintă un dublu obiectiv. Pe de o parte patrimonial, deoarece depind de dreptul comun al relațiilor patrimoniale și, pe de altă parte, matrimonial, deoarece sunt strâns legate de dreptul familiei și de ideologia acestei ramuri de drept.

Putem astfel să vorbim despre dreptul regimurilor matrimoniale care, deși au o reglementare proprie, se intersectează și cu alte reguli care aparțin unor instituții distincte, unele mai îndepărtate, cum ar fi dreptul fiscal, dreptul contractelor, dreptul succesiunilor, iar altele mai apropiate, cum este dreptul la căsătorie.

Dreptul regimurilor matrimoniale și dreptul la căsătorie

Aceste două ansambluri de norme sunt în strânsă legătură unele cu altele, întrucât, pe de o parte, căsătoria este singura care poate legitima nașterea raporturilor patrimoniale dintre soți, așa cum acestea sunt reglementate în dreptul regimurilor matrimoniale, iar pe de altă parte, tot căsătoria este cea care face ca între soți să se nască anumite obligații, cum ar fi participarea la cheltuielile căsătoriei, ori obligația de întreținere între soți, care au caracter patrimonial și își găsesc reglementarea tot în normele regimurilor matrimoniale.

Nu în ultimul rând, nu se poate vorbi despre căsătorie fără să se facă apel la unul dintre principalele raporturi pe care aceasta le generează, și anume cel de putere, când regulile regimului matrimonial sunt primele chemate să țină neînclinată balanța între independența și interdependența soților.

Totodată, dreptul regimurilor matrimoniale se află la intersecția dreptului civil al familiei cu dreptul bunurilor, active și pasive, mobile și imobile, corporale și incorporale.

Dreptul regimurilor matrimoniale și dreptul contractelor

Regimurile matrimoniale nu reglementează doar raporturile care se nasc între soți, ci și pe cele în care aceștia intră cu terții, apărând astfel o interferență între dreptul obligațiilor și cel al regimurilor matrimoniale și care produce consecințe specifice chiar și asupra căsătoriei.

Atunci când vine vorba despre contractele încheiate între soți, căsătoria vine să tempereze anumite reglementări de drept comun, cum ar fi situația prescripției extinctive, care nu curge în timpul căsătoriei (art.2532 pct.1 C. civ.), ori chiar să agraveze alte reglementări, cum ar fi înfrângerea principiului irevocabilității donației, prin recunoașterea dreptului soților de a revoca donația făcută celuilalt soț, pe toată durata căsătoriei.

Între soți se pot încheia contracte care vor afecta însuși regimul matrimonial, cum sunt cele care au ca subiect repartizarea puterilor între soți, cele care au ca efect schimbarea regimului matrimonial, ori cele care cuprind un partaj făcut în timpul regimului sau chiar lichidarea acestuia, precum și contracte prin care regimul matrimonial nu este afectat în mod direct, cum ar fi cele prin care soții și-ar transmite unul altuia dreptul de proprietate asupra bunurilor proprii, fie prin acte cu titlu oneros, fie prin acte cu titlu gratuit.

§ 2. Subiectele regimului matrimonial

Din modul în care sunt reglementate regimurile matrimoniale rezultă faptul că nu există căsătorie fără regim matrimonial, la fel cum nu există regim matrimonial fără căsătorie. Întotdeauna, doi soți sunt supuși unui regim matrimonial, fie cel impus de lege, atunci când este reglementat un unic regim matrimonial, imperativ, fie cel pe care îl aleg pe cale convențională, prin încheierea unei convenții matrimoniale, acolo unde există această libertate și unde sunt reglementate mai multe regimuri matrimoniale alternative. În cel din urmă caz, în care soții nu încheie o convenție matrimonială, li se aplică, din oficiu, regimul legal.

Astfel, nu există regim matrimonial fără căsătorie, ceea ce exclude aplicarea regulilor regimului matrimonial la celibatari, concubini, divorțați sau persoanelor a căror căsătorie a fost anulată, deoarece, oricât ar fi de numeroase elementele comune cu starea juridică a celor căsătoriți, doar soții pot fi supuși regimului matrimonial.

Concepția legiuitorului cu privire la aplicarea prevederilor regimului matrimonial doar soților a fost foarte clară prin reglementarea căsătoriei ca fiind uniunea între un bărbat și o femeie și prin nerecunoașterea legală a oricăror forme de parteneriat ce s-ar încheia între persoane de același sex, indiferent de locul încheierii lor, ori de cetățenia persoanelor implicate.

Astfel, potrivit art.271 Cod civil: „Căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora.”

Totodată art.277 Cod civil, cu titlul marginal Interzicerea sau echivalarea unor forme de conviețuire cu căsătoria, stipulează că:

„ (1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de același sex.

(2) Căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.

(3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.

(4) Dispozițiile legale privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European rămân aplicabile”.

Acest aspect rezultă din însăși etimologia atributului cu care este definit regimul și care arată în mod neîndoielnic care sunt persoanele cărora li se adresează. Motivația este una cât se poate de simplă, având în vedere faptul că „uniunea conjugală a soților produce efecte personale care nu pot fi total disociate de efectele sale pecuniare și acestea nu pot fi analoage celor care rezultă dintr-o asociere, societate sau grupare constituită între persoane necăsătorite, oricare ar putea să fie sentimentele care le animă”.

§ 3. Obiectul regimurilor matrimoniale

Constituind o reglementare pecuniară a statutului conjugal regimul matrimonial reprezintă punctul de legătură între dreptul familiei, redus la cel al căsătoriei și dreptul civil, privit sub aspect clasic, ca drept patrimonial, împrumutând caracteristici de la ambele sisteme și încercând astfel, să-și dezvolte o fizionomie juridică proprie”.

Prin urmare, regimul matrimonial poate fi definit atât în sensul material, cât și în sensul juridic al termenului.

Obiectul material al regimurilor matrimoniale îl constituie ansamblul bunurilor soților, respectiv totalitatea bunurilor soțului și ale soției, indiferent de modul și momentul dobândirii lor. Prin urmare, obiectul material este format din totalitatea bunurilor pe care soții le dețineau în momentul căsătoriei, precum și din cele dobândite de ei, împreună sau separat, sub durata regimului matrimonial, indiferent de titlul cu care au fost dobândite, fie el oneros sau gratuit și indiferent de dreptul concret sau specific care poartă asupra bunului, fie el un drept real sau unul de creanță.

Sistemul ține cont de aceste bunuri, fie, „ut singuli”, de exemplu atunci când prin normele sale protejează în mod particular locuința familiei, ori când reglementează atribuirea preferențială a anumitor bunuri în momentul partajului comunității, fie „ut universi” atunci când determină masele de bunuri, în bunuri proprii ale soțului, bunuri proprii ale soției și, dacă suntem în prezența unui regim de comunitate, bunuri comune ale ambilor soți.

Însă, în interiorul fiecărei mase de bunuri există nu numai elemente active, cât și elemente pasive corespunzătoare acestora.

Modurile de repartiție a bunurilor, a activului și pasivului, variază în funcție de regimul matrimonial concret aplicabil, dar și de importanța pe care fiecare sistem național de drept o dă spiritului comunitar. Indiferent dacă la începutul aplicării regimului matrimonial, moment care poate coincide cu momentul încheierii căsătoriei, soții au sau nu bunuri de mare valoare în patrimoniile lor proprii, ei vor dobândi astfel de bunuri sub durata regimului concret aplicabil. Întrebarea care se pune este de a ști în ce măsură bunurile deținute înainte, așa numitele bunuri prezente, vor fi confundate cu masa comună, așa numitele bunuri viitoare, în care va exista o asemenea masă, sau vor rămâne proprietatea fiecărui soț. Prin urmare, soții au posibilitatea, fie de a pune totul în comun, fie doar o parte prezentă sau viitoare, fie de a nu pune nimic în comun.

Astfel, soții pot să aleagă ca toate bunurile lor să formeze o singură masă de bunuri, masa bunurilor comune, atunci când aleg regimul comunității universale, de la care legiuitorul sustrage anumite bunuri, respectiv cele prevăzute la art.340 lit.b) și c), bunurile de uz personal și cele destinate exerciării profesiei, să includă în comunitate toate bunurile mobile și imobile dobândite cu titlu oneros în timpul căsătoriei, alegând regimul comunității de bunuri. Ei pot de asemenea să excludă, în principiu, existența, pe durata căsătoriei, a unei mase de bunuri comune, adoptând un regim separatist: regimul separației de bunuri sau regimul participării la achiziții.

Regimul matrimonial nu reglementează însă numai repartiția bunurilor soților, adică a activului matrimonial, ci și repartizarea datoriilor, care reprezintă pasivul matrimonial.

Datoriile au o mare relevanță pentru regimul matrimonial, ele fiind privite, de obicei, în mod individual și valorând juridic diferit, după cum acestea sunt legate sau nu de căsătorie, de ducerea traiului în comun, de tot ceea ce presupune menajul inerent unei coabitări.

„Sarcinile căsătoriei” așa cum sunt denumite, de regulă, obligațiile generate de viața patrimonială a cuplului căsătorit, constituie un element esențial al pasivului, de care se ocupă regulile propri fiecărui regim matrimonial și care își găsesc o reglementare specifică în cadrul regimului primar.

Este de remarcat faptul că „societatea conjugală”, nefiind o societate ca toate celelalte, chiar și atunci când soții nu au amenajat sistemul care guvernează conceptul de sarcini ale căsătoriei, legea nu lasă această chestiune fără răspuns, ea fiind cât se poate de explicită, chiar prin reglementările regimului primar sau ale instituției căsătoriei.

Cu toate acestea, sarcinile căsătoriei și obligațiile proprii ale fiecăruia dintre soți, au ca element comun faptul că ele sunt creanțe, astfel încât, atunci când regimul matrimonial nu cuprinde norme derogatorii, se va aplica întotdeauna dreptul comun.

Obiectul juridic al regimului matrimonial este format din totalitatea regulilor juridice, adică a unui sistem de reguli, care are menirea de a organiza repartiția bunurilor între soți, precum și a delimita puterile pe care soții le au în ceea ce privește administrarea bunurilor lor, precum și de a reglementa relațiile dintre soți în caz de criză conjugală.

§ 4. Caracterele juridice ale regimului matrimonial

Din reglementările proprii fiecărui sistem național de drept, putem să observăm că regimul matrimonial prezintă următoarele caractere juridice și anume:

caracterul stratificat

caracterul pluralist

caracterul mixt

caracterul indivizibil

Caracterul stratificat al regimului matrimonial este dat de faptul că orice regim matrimonial prezintă două nivele.

Primul nivel este dat de regimul primar, care are vocația de a fi aplicat alături de orice alt regim matrimonial ales de soți și care este format dintr-un anumit număr de reguli aplicabile oricăror soți, care au menirea de a regla exercițiul puterilor lor, reprezentarea lor reciprocă, precum și raporturile soților cu terții cu care aceștia intră în această calitate în raporturi juridice.

Al doilea nivel este dat de faptul că, la regulile de bază prevăzute de regimul primar se adaugă și alte reguli, respectiv cele proprii ale regimului matrimonial concret aplicabil celor doi soți.

Astfel, suprapunerea permite adaptarea regimului matrimonial la nevoile variabile ale cuplurilor căsătorite, întrucât peste regulile imperative de pe primul nivel vin să se așeze regulile regimului matrimonial propriu-zis, care se potrivesc cel mai bine fiecărui caz în parte. În cazul în care nu există libertatea convențiilor matrimoniale, cum s-a întâmplat și în dreptul nostru, în reglementarea Codului familiei de la 1954 și până la 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Codului civil 2009, nu vom avea decât un singur regim, ale cărui dispoziții vor forma un corp comun cu cele care compun regimul primar, situație în care ansamblul de reguli va înceta să mai fie stratificat.

Caracterul pluralist al regimurilor matrimoniale este dat de posibilitatea soților de a alege între mai multe regimuri matrimoniale, prin convenția matrimonială pe care aceștia o încheie înainte de căsătorie. În cazul în care soții nu încheie o convenție matrimonială, acolo unde legea le dă posibilitatea de a alege, li se aplică regimul legal.

Trebuie menționat faptul că, în nici un caz caracterul pluralist al regimului matrimonial nu înseamnă coexistența în același timp a mai multor regimuri matrimoniale legale.

Diversitatea de regimuri matrimoniale traduce de mult timp varietatea situațiilor, legate în special de activitatea profesională a soților și de compoziția averilor lor. Cu toate acestea, în țările cu tradiție în ceea ce privește libertatea alegerii regimului matrimonial s-a observat că diminuarea frecvenței contractelor de căsătorie în generațiile noi atenuează importanța acestui caracter.

Caracterul mixt al regimurilor matrimoniale se referă la faptul că deși, în general, legea lasă soților libertatea de a-și amenaja regimul matrimonial după propria lor voință și în conformitate cu ceea ce consideră ei că li se potrivește cel mai bine, prin adoptarea diverselor tipuri de regimuri, această libertate nu este una fără limite. Astfel, un anumit număr de dispoziții imperative, împiedică această libertate, prin organizarea legală chiar și a regimurilor convenționale, pe lângă regulile care compun regimul primar, prin existența unei serii de norme imperative, care trebuie respectate mai presus de voința părților, și care conturează caracterul mixt al regimurilor matrimoniale. Un exemplu în acest sens îl constituie anularea unei convenții matrimoniale și aplicarea, în consecință, a regimului legal, inițial repudiat de soți.

Un alt caracter al regimurilor matrimoniale îl constituie caracterul indivizibil.

Conform acestui caracter doar o singură ordine juridică poate guverna statutul patrimonial al celor căsătoriți. În ordinea internă, această exigență este satisfăcută, în mod normal, de existența unui singur corp de legi, unitar, care reglementează situația juridică a soților, în sensul că nu pot exista mai multe corpuri de legi în același timp. Mai mult decât atât indivizibilitatea legii regimului matrimonial, legată de cea a regimului matrimonial însuși, este de asemenea, reținută și în materia conflictelor de legi în spațiu, astfel că „legea regimului se aplică asupra ansamblului patrimonial al soților, oricare ar fi locul unde sunt situate bunurile pe care acesta le conține”.

Totuși, o orientare asemănătoare este îndepărtată în țările common law care consacră în materie o multitudine de efecte patrimoniale ale căsătoriei: în ceea ce privește imobilele, se aplică legea situării lor iar în ceea ce privește mobilele, legea domiciliului soților.

După cum se va vedea, deși fiecare regim matrimonial are particularitatea sa, toate regimurile matrimoniale, așa cum observa Phillippe Malaurie, au trăsături comune, deoarece toate guvernează consecințele patrimoniale ale căsătoriei din trei puncte de vedere și anume:

Orice regim matrimonial asigură o coordonare a resurselor în vederea contribuției la cheltuielile căsătoriei.

Toate bunurile soților sunt afectate acoperirii nevoilor menajului, iar puterile lor au ca rațiune de existență faptul că se îngrijesc de subzistența familiei.

Orice regim matrimonial constituie o reglementare de ansamblu a patrimoniului. La început pentru că este un statut de ansamblu în care bunurile nu sunt privite ut singuli ci ut universi, iar mai apoi, mai ales datorită faptului că reprezintă un sistem complex care determină în același timp proprietatea celor doi soți, puterile lor și obligațiile lor referitoare la pasiv. Regimul matrimonial în unele legislații reglementează liberalitățile pe care soții și le pot face unul altuia, contractele lor, creanțele lor, precum și datoriile lor reciproce și obligațiile lor alimentare, ori chiar vocațiile lor succesorale.

În principiu un regim matrimonial este un sistem global, deoarece nu-i scapă nici un bun și nici un act patrimonial al vreunui soț, chiar dacă anumite aspecte sunt reglementate de alte instituții de drept.

Orice regim matrimonial trebuie să fie privit ca fiind durabil. În principiu, el trebuie să dureze atât cât durează căsătoria, iar odată ales el scapă liberei voințe a soților, ceea ce explica imutabilitatea din trecut , astăzi în cele mai multe legislații fiind recunoscută soților posibilitatea de a schimba regimul matrimonial ales inițial, însă în condițiile expres prevăzute de lege. Cu toate acestea, oricât de durabil ar fi, regimul matrimonial este temporar. El este făcut să dureze, dar nu va dura decât atât cât durează și căsătoria, ceea ce înseamnă că la fel ca și căsătoria, reprezintă o stare tranzitorie care într-o zi va lua sfârșit.

Acesta este motivul pentru care legiuitorul trebuie să se preocupe nu numai de reglementarea modului în care funcționează regimul matrimonial, ci și de efectele ce se produc la momentul apariției unei cauze de disoluție a căsătoriei.

§ 5. Reglementare

În prezent, sediul materiei se regăsește în Codul civil 2009 în cartea a II-a întitulată „Despre familie” (art.258-534 Cod civil), regimurile matrimoniale găsindu-și reglementarea în titlul II „Căsătoria”, Capitolul VI „Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților” (art.312-372 Cod civil).

PRINCIPIILE DIRECTOARE ALE REGIMURILOR MATRIMONIALE

Dată fiind marea varietate a regimurilor matrimoniale concrete și având în vedere asemănările și deosebirile care pot exista între diferitele reglementări naționale, considerăm că se impune să analizăm anumite reguli generale care se regăsesc în toate regimurile matrimoniale și care constituie structura de bază pe care se clădește orice regim matrimonial, indiferent de apartenența sau întinderea acestuia și care sunt mai pronunțate, sau mai atenuate după caz, variind în funcție de sistemele concrete de drept obiectiv, de modul în care societatea a evoluat și, de ce nu, chiar în funcție de importanța pe care legiuitorul a înțeles să o acorde acestei instituții.

Principalele reguli, numite principii, sunt principiul egalității în drepturi dintre soți, principiul libertății alegerii regimului matrimonial și principiul mutabilității regimului matrimonial, la care se mai adaugă și principiul subordonării regimului matrimonial scopului căsătoriei.

I. Principiul egalității în drepturi dintre soți

Înainte de toate se impune sublinierea faptului că acest principiu, care are la bază ideea egalității dintre sexe și care în materia regimurilor matrimoniale se traduce prin egalitatea între soți, nu este altceva decât o punere în aplicare a principiului omolog constituțional general la drepturile civile, pe care dreptul familiei, în special, le consacră și le pune în practică.

Principiul este unul constituțional, deoarece „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educarea și instruirea copiilor”, principiu pe care îl aplică și îl precizează în cadrul raporturilor de familie Codul civil 2009.

Facem precizarea că în Convenția Europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale este consacrat principiul egalității în drepturi dintre soți în art. 5, care face precizarea că „soții se bucură de egalitate în drepturi și responsabilități cu caracter civil, între ei și în relațiile cu copiii lor, în ceea ce privește căsătoria, pe durata căsătoriei și cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedică statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor“.

Egalitatea în drepturi existentă între soți are o aplicabilitate pentru întreaga sferă de raporturi juridice nepatrimoniale și patrimoniale reglementate de dreptul familiei, dar ceea ce interesează aici este egalitatea în materia regimurilor matrimoniale, care se materializează prin faptul că nici unul dintre soți, oricare ar fi puterea lui economică sau poziția socială, nu poate să stabilească sau să impună regulile sale proprii în raport cu bunurile conjugale sau cu viața patrimonială a familiei.

Nu este, prin urmare, posibil ca, în urma încheierii unei căsătorii, unul dintre soți să fie limitat în capacitatea sa de folosință sau de exercițiu și prin urmare, orice convenție matrimonială prin care s-ar stipula asemenea clauze ar fi nulă absolut.

II. Principiul libertății alegerii regimului matrimonial

§ 1. Libertatea convențiilor matrimoniale

Strâns legat de principiul egalității în drepturi a soților, dar și de cel al libertății persoanei, regimurile matrimoniale se caracterizează și prin principiul libertății alegerii regimului matrimonial, aplicabil în concret prin determinarea regimului matrimonial ce urmează să guverneze relațiile dintre soți, determinare care poate opera din momentul încheierii căsătoriei, sau posterior prin schimbarea regimului matrimonial. Astfel, putem observa că în dreptul nostru, libertatea contractuală în materie de regimuri matrimoniale a fost reinstaurată, prin recunoașterea expresă a libertății convențiilor matrimoniale în art.312 C.civ., care prevede:

„(1) Viitorii soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională.

(2) Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei secțiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel. ”

Conform acestui principiu soții sunt liberi să-și aleagă regimul matrimonial, deoarece fiecare persoană este liberă să dispună în mod nestingherit de patrimoniul său, însă această libertate comportă anumite limite. Întrucât din reglementare rezultă că fiecărei căsătorii i se aplică în mod obligatoriu un regim matrimonial, fie el de origine legală sau convențională, rezultă că este oprită de lege orice convenție prin care soții ar încerca să se sustragă oricărei reglementări a intereselor lor patrimoniale.

Regimul matrimonial este stabilit în momentul căsătoriei, chiar dacă viitorii soți au încheiat în prealabil o convenție matrimonială, acolo unde legislația o permite, deoarece regimul matrimonial pe care ei l-au adoptat, nu produce nici un efect decât din momentul încheierii căsătoriei.

Codul civil prevede că orice convenție matrimonială poate fi modificată până la data încheierii căsătoriei cu respectarea prevederilor legale, iar regimul matrimonial concret aplicabil poate fi modificat la trecerea a cel puțin 1 an de la momentul încheierii căsătoriei.

Acest principiu al libertății alegerii regimului matrimonial s-a născut din dorința legiuitorului de a se adapta diversitatea situațiilor create de evoluția societății, dar și din teama că dacă s-ar interzice această libertate, s-ar crea o posibilă piedică în încheierea căsătoriilor.

În mod rațional, regula pare să fie doar o consecință și o dezvoltare a principiului libertății contractuale, dar convenția matrimonială nu este un contract ca toate celelalte, ea constituind carta patrimonială a soților, plasată sub influența căsătoriei. Libertatea convențiilor matrimoniale este din anumite puncte de vedere, mai mare, iar din alte puncte de vedere, mai restrânsă decât libertatea contractuală din dreptul comun.

De regulă, modurile de determinare a regimurilor matrimoniale, sunt de două feluri și anume: legale și convenționale.

În fiecare sistem de drept, legea fixează regimul matrimonial ce va reglementa relațiile patrimoniale dintre soți, în cazul în care nu au încheiat o convenție matrimonială. Acesta este regimul legal a cărui natură juridică este controversată.

Principiul libertății convențiilor matrimoniale produce mai multe consecințe. În primul rând, el permite adoptarea unuia din regimurile matrimoniale alternative regimului legal prevăzut de legiuitor, regimuri care sunt, fie de tip comunitar, fie de tip separatist, sau mixte.

Convenția matrimonială poate de asemenea să înlăture comunitatea de bunuri în profitul separației de bunuri sau în profitul creanței de participare în cadrul regimului participării la achiziții, regim matrimonial care este un fel de combinare a separației de bunuri cu comunitatea. Sunt recunoscute, în anumite sisteme de drept, și combinări ale mai multor regimuri, chiar dacă nu sunt prevăzute expres de lege, cum ar fi cele rezultate prin alăturarea societății de achiziții cu separația de bunuri, acestea ducând la rezultate aproape identice cu cele ale regimului legal.

Unele sisteme de drept prevăd posibilitatea ca cei doi soți să adopte alte stipulații decât cele prevăzute de lege, de exemplu un sistem juridic străin.

Din anumite puncte de vedere libertatea convențiilor matrimoniale este mult mai mare decât cea pe care o recunoaște dreptul comun celorlalte acte juridice. Astfel, este posibil ca într- o convenție matrimonială să se stipuleze anumite clauze, care ar fi nule într-un alt act juridic, dar această particularitate este în continuă scădere, precum, după cum se observă, este și particularitatea instituției căsătoriei. Un exemplu în acest sens îl constituie liberalitățile făcute în favoarea căsătoriei, atunci când este vorba despre un minor, cum ar fi cazul minorului care se căsătorește înainte de a împlini 18 ani, moment în care dobândește capacitate deplină de exercițiu și când ar putea să încheie un contract de donație, și care ar dispune prin liberalități, înainte de căsătorie, printr-o clauză conținută de convenția matrimonială , care se semnează înainte de încheierea căsătoriei, deci înainte de dobândirea capacității cerute de lege pentru liberalități. În această situație reglementările legale privind convenția matrimonială îi conferă o facultate pe care nu o are în dreptul comun.

Mai mult decât atât, în cadrul convenției matrimoniale sunt valide, în mod excepțional, anumite pacte referitoare la succesiunile viitoare (nedeschise), cum este „clauza de preciput”, care prevede atribuirea diferențiată a unui bun sau a unor bunuri comune „mortis causa”. Anumite clauze, admise în convenția matrimonială sunt contrare principiilor dreptului societăților, dar perfect valabile în convenția dintre soți. Și exemplele pot continua.

Cu toate acestea, legea impune anumite limite, peste care convenția matrimonială nu poate să treacă. Astfel, limitelor, pe care în dreptul comun, ordinea publică și bunele moravuri, le impun libertății contractuale, se adaugă pentru convenția matrimonială , anumite prohibiții, care decurg din regulile căsătoriei sau a mecanismelor fundamentale ale regimului matrimonial.

Prin urmare, nu este posibilă restaurarea fostei puteri a bărbatului căsătorit sau a fostului statut de șef de familie al acestuia, familia trebuind să fie condusă, în mod imperativ, împreună de cei doi soți, convenția matrimonială nu poate să-l facă pe unul dintre soți incapabil, de exemplu, nu se poate reinstaura fosta incapacitate a femeii căsătorite, nici să îngrădească dreptul unui soț de a exercita o profesie sau să modifice prezumțiile legale de putere ori regimul datoriilor comune.

Convenția matrimonială nu va putea să aducă atingere nici mecanismelor fundamentale ale regimului matrimonial. De exemplu, dreptul pe care îl are fiecare soț de a acorda celuilalt soț un mandat, sau de a cere separația de bunuri. Nu poate să conțină prevederi potrivit cărora donațiile făcute de soți în timpul căsătoriei sunt irevocabile, sau să aducă atingere cogestiunii locuinței familiale, să deroge de la regulile autorității parentale, administrării legale sau tutelei. Toate regulile regimului primar, limitează libertatea convențiilor matrimoniale. Toate în afară de una: contribuția soților la cheltuielile căsătoriei pe care convenția matrimonială o poate regla, ceea ce, de altfel, reprezintă o facultate discutabilă și aproape niciodată utilizată.

După cum se vede, soții care au decis să încheie o convenție matrimonială realizează o alegere dintre diferitele modele care le sunt oferite de lege, desigur acolo unde legea nu impune un regim matrimonial legal unic și imperativ, cum era de exemplu și situația din dreptul nostru până la intrarea în vigoare a Codului civil, astfel încât în mod implicit, ei aleg să îndepărteze regimul legal.

Dacă privim situația în oglindă, care este de departe cea mai frecventă, în practica țărilor cu tradiție în reglementarea regimurilor matrimoniale observăm că soții care nu au încheiat o convenție matrimonială, nu sunt chemați să opteze între mai multe regimuri legale deși, de exemplu, în dreptul francez au existat tentative de a se recunoaște două regimuri matrimoniale cu statut de regim legal în același timp, inițiativă care însă a eșuat, datorită dificultăților practice pe care le implica, soților aplicându-li-se regimul legal prevăzut de legislația în vigoare.

Prin urmare, regimul legal se aplică în lipsa convenției matrimoniale, acesta constituind dreptul comun

Întrebarea este însă, dar cu ce titlu? Prin efectul direct al legii sau prin referire la o convenție tacită, încheiată între viitorii soți? Este o întrebare faimoasă, care de-a lungul timpului a încins spiritele și vis-à-vis de care și astăzi răspunsurile sunt diferite, însă chestiunea are o mult prea mare relevanță, deoarece interesează atât dreptul intern cât și dreptul internațional privat, atunci când căsătoria cuprinde un element de extraneitate.

Înainte însă de a răspunde la această întrebare, prezentând soluțiile pe care doctrina a încercat să le dea pentru a preciza natura juridică a aplicării regimului legal, în cazul căsătoriilor încheiate în lipsa unei convenții matrimoniale, se impune să facem anumite precizări cu privire la determinarea regimului matrimonial, în prezența unui element de extraneitate, raportându-ne la dreptul francez și la soluțiile pe care le-a găsit legiuitorul francez pentru această situație.

§ 2. Determinarea și alegerea regimului matrimonial

Odată cu noua reglementare privind raporturile patrimoniale dintre soți născute din căsătorie, prin care se trece de la viziunea inflexibilă a legiuitorului Codului familiei la una flexibilă în Codul Civil, prin care se permite soților să își amenajeze raporturile patrimoniale după cum cred de cuviință prin încheierea unei convenții matrimoniale și desemnarea regimului matrimonial concret aplicabil, alegerea regimului matrimonial devine o chestiune cât se poate de importantă datorită efectelor pe care desemnarea regimului le produce, atât între soți, cât și față de moștenitorii acestora, precum și față de terți.

Alegerea regimului matrimonial este cu atât mai importantă cu cât, deși noile reglementări în materie sunt în vigoare încă din octombrie 2011, cei mai mulți, atunci când se căsătoresc, ignoră efectele patrimoniale pe care le produce căsătoria lor și în cele mai multe cazuri nici măcar nu au cunoștință de faptul că li se aplică un regim matrimonial.

Din modul în care sunt reglementate regimurile matrimoniale rezultă faptul că nu există căsătorie fără regim matrimonial, la fel cum nu există regim matrimonial fără căsătorie. Întotdeauna, doi soți sunt supuși unui regim matrimonial, fie cel impus de lege, atunci când este reglementat un unic regim matrimonial, imperativ, fie cel pe care îl aleg pe cale convențională, prin încheierea unei convenții matrimoniale, acolo unde există această libertate și unde sunt reglementate mai multe regimuri matrimoniale alternative. În cel din urmă caz, în care soții nu încheie o convenție matrimonială, li se aplică, din oficiu, regimul legal.

Astfel, nu există regim matrimonial fără căsătorie, ceea ce exclude aplicarea regulilor regimului matrimonial la celibatari, concubini, divorțați sau persoanelor a căror căsătorie a fost anulată, deoarece, oricât ar fi de numeroase elementele comune cu starea juridică a celor căsătoriți, doar soții pot fi supuși regimului matrimonial.

Concepția legiuitorului cu privire la aplicarea prevederilor regimului matrimonial doar soților a fost foarte clară prin reglementarea căsătoriei ca fiind uniunea între un bărbat și o femeie și prin nerecunoașterea legală a oricăror forme de parteneriat ce s-ar încheia între persoane de același sex, indiferent de locul încheierii lor, ori de cetățenia persoanelor implicate.

Atunci când se pun în discuție diferitele regimuri matrimoniale și diversele criterii care stau la baza alegerii acestora este importantă înțelegerea anumitor noțiuni, prima dintre acestea fiind aceea a obiectului material al regimurilor matrimoniale.

Astfel, obiectul material al regimurilor matrimoniale îl constituie ansamblul bunurilor soților, respectiv totalitatea bunurilor soțului și ale soției, indiferent de modul și momentul dobândirii lor. Prin urmare, obiectul material este format din totalitatea bunurilor pe care soții le dețineau în momentul căsătoriei, precum și din cele dobândite de ei, împreună sau separat, sub durata regimului matrimonial, indiferent de titlul cu care au fost dobândite, fie el oneros sau gratuit și indiferent de dreptul concret sau specific care poartă asupra bunului, fie el un drept real sau unul de creanță.

Sistemul ține cont de aceste bunuri, fie, privite „ut singuli”, de exemplu atunci când prin normele sale protejează în mod particular locuința familiei, ori când reglementează atribuirea preferențială a anumitor bunuri în momentul partajului comunității, fie „ut universi” atunci când determină masele de bunuri, în bunuri proprii ale soțului, bunuri proprii ale soției și, dacă suntem în prezența unui regim de comunitate, bunuri comune ale ambilor soți.

Însă, în interiorul fiecărei mase de bunuri există nu numai elemente active, ci și elemente pasive corespunzătoare acestora.

Modurile de repartiție a bunurilor, a activului și pasivului, variază în funcție de regimul matrimonial concret aplicabil, dar și de importanța pe care fiecare sistem național de drept o dă spiritului comunitar. Indiferent dacă la începutul aplicării regimului matrimonial, moment care poate coincide cu momentul încheierii căsătoriei, soții au sau nu bunuri de mare valoare în patrimoniile lor proprii, ei vor dobândi astfel de bunuri sub durata regimului concret aplicabil. Întrebarea care se pune este de a ști în ce măsură bunurile deținute înainte, așa numitele bunuri prezente, vor fi confundate cu masa comună, în cazul în care va exista o asemenea masă, sau vor rămâne proprietatea fiecărui soț. Astfel, soții au posibilitatea, fie de a pune totul în comun, fie doar o parte prezentă sau viitoare, fie de a nu pune nimic în comun.

Astfel, soții pot să aleagă ca toate bunurile lor să formeze o singură masă de bunuri, comună, atunci când aleg regimul comunității universale, să includă în comunitate toate bunurile mobile și imobile dobândite cu titlu oneros în timpul căsătoriei, alegând regimul comunității de bunuri redusă la achiziții. Ei pot de asemenea să excludă, în principiu, existența, pe durata căsătoriei, a unei mase de bunuri comune, adoptând un regim separatist: regimul separației de bunuri sau regimul participării la achiziții.

Regimul matrimonial nu reglementează însă numai repartiția bunurilor soților, adică a activului matrimonial, ci și repartizarea datoriilor, care reprezintă pasivul matrimonial.

Datoriile au o mare relevanță pentru regimul matrimonial, ele fiind privite, de obicei, în mod individual și valorând juridic diferit, după cum acestea sunt legate sau nu de căsătorie, de ducerea traiului în comun, de tot ceea ce presupune menajul inerent unei coabitări.

Prin urmare, soții au libertatea să se supună regimului matrimonial legal, care se aplică în lipsa încheierii unei convenții matrimoniale, sau să desemneze unul din regimurile matrimoniale convenționale alternative regimului legal, așa cum acestea sunt reglementate de lege, prin încheierea unei convenții matrimoniale în forma autentică și cu respectarea formelor de publicitate prevăzute de lege.

Determinarea regimului matrimonial în prezența unui element de extraneitate

Potrivit soluției tradiționale, adoptată după o celebră consultare dată de Doumoulin soților Ganey, în 1525, soții sunt, în principiu, supuși legii autonomiei, adică a legii liber aleasă de ei, cu condiția ca ea să fie legată de interesele cuplului. Această lege este ușor identificată în prezența unei convenții matrimoniale: fie soții au făcut o alegere expresă, fie convenția reproduce dispozițiile unui regim prevăzut de una din legi în prezent, sau se referă la o reglementare determinată. În lipsa desemnării unei legi aplicabile soților, incumbă instanțelor obligația de a stabili care este voința reală a soților, bazându-se pe mai multe indicii, cu mențiunea că această „interpretare” a voinței soților trebuie să fie apreciată prin „revenirea” la momentul încheierii căsătoriei, dar judecătorul putând să țină seama și să se folosească și de circumstanțe posterioare acestui moment.

În lipsa unei manifestări de voință expresă sau tacită, soții sunt prezumați că au vrut să supună regimul matrimonial legii aplicabile efectelor generale ale căsătoriei.

Există însă și situații sustrase legii autonomiei, deoarece ele intră într-o anumită categorie, cum ar fi capacitatea pentru a încheia o convenție matrimonială, capacitate care este supusă legii naționale, sau în ceea ce privește forma convențiilor matrimoniale, care obligă la regula „locus regit actum”.

Într-o manieră mai largă, este greu de a trasa o linie de demarcație între categoria regimului matrimonial și categoria efectelor căsătoriei, guvernată de legea naționalității comune, în lipsă, legea domiciliului soților sau legea forului. La fel se întâmplă și în cazul regimului primar.

În spiritul încercărilor de armonizare pe plan european a raporturilor de drept internațional privat în domeniul regimurilor matrimoniale se înscrie Convenția asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale de la Haga, încheiată la data de 14 martie 1978 și semnată de 5 țări, respectiv, Austria, Franța, Luxemburg, Țările de Jos și Portugalia.

Convenția de la Haga din 14 martie 1978 cu privire la legea aplicabilă regimurilor matrimoniale se referă la oricare dintre soți, indiferent de naționalitatea sau domiciliul lor (art. 2), cu condiția ca aceștia să se fi căsătorit înainte de 1 septembrie 1992, cu excepția situației în care aceștia s-au supus voluntar Convenției, impunând astfel dispozițiilor sale, o nouă lege aplicabilă regimului lor matrimonial (art. 21).

Convenția are drept obiect determinarea legii aplicabile regimurilor matrimoniale, excluzând expres din domeniul de aplicare obligațiile alimentare dintre soți, drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor precum și capacitatea soților.

Totodată Convenția de la Haga se distinge prin caracterul ei universal, având în vedere faptul că ea se aplică chiar dacă naționalitatea sau reședința obișnuită a soților nu este cea a unui stat contractant, prin instituirea unui sistem dualist, după cum soții au ales sau nu legea aplicabilă regimului lor matrimonial.

Trebuie distins între situația în care există o manifestare de voință (1) a soților și în situația în care lipsește manifestarea de voință a soților (2).

În prezența unei manifestări de voință a soților.

Potrivit art. 3 al acestei Convenții, regimul matrimonial este supus legii interne desemnată de soți înainte de căsătorie, dar libertatea lor rămâne restrânsă: legea statului a cărui naționalitate o are unul dintre soți în momentul acestei desemnări, la legea statului pe al cărui teritoriu își are domiciliul stabil unul dintre soți după căsătorie, la legea primului stat pe al cărui teritoriu unul dintre soți își va stabili un nou domiciliu stabil după căsătorie. Această desemnare a legii aplicabile, trebuie să facă obiectul unei stipulații exprese sau să rezulte din dispozițiile unei convenții matrimoniale (art. 11), desemnarea prin stipulație expresă trebuind să îmbrace forma impusă prin convențiile matrimoniale, fie de legea internă desemnată, fie de legea internă a locului în care intervine desemnarea (art. 13). Această alegere este în principal globală, dar soții pot supune imobilele, sau unele dintre ele, legii locului în care acestea se află (art. 13).

Soții pot modifica alegerea inițială în timpul căsătoriei, pentru adoptarea fie a legii statului a cărui naționalitate o are unul dintre soți în momentul acestei desemnări, fie a legii statutului pe al cărui teritoriu își are domiciliul stabil unul dintre soți, după încheierea căsătoriei (art. 6).

În lipsa unei manifestări de voință a soților

În absența unei manifestări de voință a soților în momentul căsătoriei, regimul matrimonial este supus, în principiu, legii statului pe al cărui teritoriu soții și-au stabilit domiciliul obișnuit după căsătorie. Uneori regimul matrimonial va fi supus legii interne a statului a cărui naționalitate o au în comun soții, posibilitate stabilită de trei ipoteze (art. 4):

a) Prima se referă la cazul în care acest stat a stipulat o clauză derogatorie în favoarea propriei sale legi, această posibilitate fiindu-i acordată de art. 5 al Convenției.

b) A doua se referă la cazul în care statul naționalității comune a soților, nu este parte la Convenție, cu condiția ca soții să-și stabilească domiciliul într-un stat având stipulată o clauză derogatorie, conform art. 5, sau într-un stat care nu este parte la Convenție și al cărui drept internațional privat, prevede aplicarea legii naționale a soților.

c) În al treilea caz, regimul matrimonial va fi supus tot legii interne a statului a cărui naționalitate comună o au soții, atunci când aceștia din urmă nu și-au stabilit pe teritoriul acestui stat domiciliul după căsătorie. Și nu în cele din urmă, în lipsa domiciliului obișnuit al soților, pe teritoriul aceluiași stat și în lipsa naționalității comune, regimul lor este „supus legii statului cu care, ținând cont de toate circumstanțele, el are legăturile cele mai strânse” (art. 4).

Alegerea regimului matrimonial

Aceste precizări se impuneau pentru a putea să încercăm să răspundem la o celebră întrebare formulată anterior în doctrină și anume: în ce temei se aplică regimul legal persoanelor căsătorite fără convenție matrimonială? Este voința prezumată a părților sau legea?

Întrebarea este asemănătoare cu cea pe care o ridică succesiunea „ab intestat”.

În dreptul francez la determinarea regimului matrimonial în prezența unui element de extraneitate în concepția tradiționalistă, începând cu Doumoulin (sec. XVI), doctrina a păstrat până în sec. XIX, ideea că regimul legal are la bază voința probabilă a soților, prin manifestarea principiului autonomiei de voință. Această concepție promova ideea că regimul legal s-ar aplica soților în virtutea unei convenții tacite virtuale și implicite, prin simpla aplicare a principiului consensualismului, acord care traduce ceea ce părțile ar fi făcut dacă ar fi încheiat o convenție matrimonială. Faptul că această teză a fost adoptată de mulți autori în sec. al XIX-lea, se explică, pe de o parte, prin marea influență exercitată în această perioadă de teoria autonomiei de voință și pe de altă parte, prin înclinația de a vedea în legiuitor „un fel de secretar benevol care se însărcina să înfățișeze negru pe alb, ceea ce trebuia să corespundă, după toate probabilitățile, intențiilor celor interesați”.

Astăzi, putem considera că această opinie a fost abandonată și că soluțiile contrare au fost consacrate în dreptul pozitiv, doctrina dominantă văzând în regimul matrimonial legal un efect al căsătoriei.

Ne raliem acestei opinii potrivit căreia, în lipsa unei convenții matrimoniale, regimul legal se aplică ca efect direct al legii și nu în baza unui contract tacit al soților, aducând următoarele argumente:

a) Statisticile arată că, de cele mai multe ori, viitorii soți nu cunosc regimul matrimonial care li se aplică în timpul căsătoriei în lipsa unei convenții matrimoniale sau și mai grav nu cunosc nici măcar faptul că ar putea încheia o asemenea convenție, iar întâmplarea că anumitor cupluri, chiar li se potrivește cel mai bine din punct de vedere economic regimul legal, nu înseamnă că aplicarea acestuia este rezultatul acordului lor de voință.

b) Considerăm că deoarece nu este suficientă existența oricărei manifestări de voință pentru instituirea unui alt regim matrimonial decât cel legal, legea impunând condiții stricte de fond și de formă, dacă am accepta ideea aplicării regimului legal, ca urmare a convenției soților, ar trebui să nu ne mulțumim cu simplul lor acord tacit, ci să ne așteptăm ca manifestarea lor de voință să respecte și ea regulile de fond și de formă ale convenției matrimoniale.

c) În cazul în care minorul se căsătorește fără să fi încheiat o convenție matrimonială, nu are nevoie de autorizarea instanței de tutelă, autorizare care este cerută pentru încheierea unei convenții matrimoniale, potrivit art.337 Cod civil, aspect care de asemenea duce la excluderea ideii unui contract tacit aflat la baza regimului legal.

d) Nu în ultimul rând putem observa că regimul legal se aplică nu numai soților care se căsătoresc fără să încheie o convenție matrimonială și fără să-și manifeste voința în favoarea regimului legal, dar și acelora care au încheiat o convenție matrimonială exprimându-și intenția de a îndepărta regimul legal, dar o convenție care ulterior este lovită de nulitate.

e) Presupunând că am admite teza potrivit căreia am fi în prezența unei convenții matrimoniale și atunci când soții aleg să li se aplice regimul matrimonial legal, întrebarea care se pune este, ce s-ar întâmpla în cazul în care s-ar dovedi că alegerea regimului legal s-a făcut prin vicierea consimțământului celuilalt soț, care și-ar fi dorit un alt regim matrimonial? Care ar fi regimul matrimonial aplicabil, atâta vreme cât instanța, atunci când se pronunță asupra nulității unei convenții matrimoniale, consideră din oficiu că soții se supun regimului matrimonial legal?

Astfel, considerăm că, dacă soții sunt căsătoriți sub regimul legal, acest lucru nu se datorează acordului lor tacit care ar avea valoare de convenție matrimonială, ci se datorează efectului unei legi dispozitive, care își manifestă preferințele pentru un regim dat, fără ca să contrazică subiectele de drept care i se supun.

Prin urmare, fără a ajunge să le impună în mod imperativ, legiuitorul edictează regulile pe care le consideră cele mai convenabile unei organizări echitabile a raporturilor pecuniare dintre soți. Mai mult decât atât, putem constata că și în cadrul regimurilor matrimoniale convenționale, există unele dispoziții imperative, care constituie efecte legale ale căsătoriei.

Regimurile legale sunt unice și diferă de cele mai multe ori de la un sistem de drept la altul, chiar dacă între acestea se pot observa o serie de asemănări. Astfel, în prezent, în dreptul francez, regimul matrimonial legal este cel al comunității legale, reduse la comunitatea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, asemănător, în linii mari, cu regimul legal instituit prin intrarea în vigoare a Codului civil 2009, în unele state din Mexic există obligația de a alege prin convenție matrimonială, înaintea încheierii căsătoriei, între societatea conjugală și separația de bunuri. Regimurile de comunitate parțială, reduse la achiziții, sunt preferate ca regimuri matrimoniale legale de majoritatea țărilor europene: Belgia, Croația, Estonia, Lituania, Spania, Italia, Luxemburg, Malta, Portugalia, Polonia, Republica Cehă, Slovenia, Ungaria, Ucraina, dar și de China.

Olanda a preferat ca regim legal regimul comunității universale de bunuri, regim care este mai rar desemnat ca regim legal.

Regimurile legale de separație sunt și ele mai rar întâlnite, țări care le-au preferat fiind: Austria, Cipru, Irlanda, Egipt, India, Maroc, etc.

Nu puține țări au optat pentru regimul participării la achiziții, în special țările nordice, cum ar fi: Danemarca, Finlanda, Suedia, Germania (cu o variantă proprie). Elveția și Grecia.

În dreptul român până la intrarea în vigoare a Codului civil 2009, art. 30 din Codul familiei promova principiul inflexibilității și imutabilității regimului matrimonial, sancționând cu nulitatea absolută orice convenție prin care soții ar deroga de la regimul legal, care nu putea fi schimbat cu nici un alt regim, nu putea fi modificat nici în ceea ce privește esența sa, nici în ceea ce privește întinderea lui, bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei fiind considerate bunuri comune ale soților și orice convenție contrară fiind nulă, astfel încât principiul libertății alegerii regimului matrimonial de către viitorii soți, nu-și găsea aplicarea în sistemul nostru de drept. Singura opțiune a celor doi fiind aceea de a se căsători sau nu, iar în cazul în care înțelegeau să se căsătorească aceștia se supuneau automat regulilor regimului matrimonial legal și imperativ.

Lucrurile nu au stat, însă, întotdeauna astfel, deoarece înainte de intrarea în vigoare a Codului Familiei de la 1954, sub imperiul Codului Civil de la 1864, care reglementa și relațiile de familie, libertatea regimului matrimonial a fost nu numai recunoscută, dar și practicată, fiind permisă convenția matrimonială , prin care soții puteau să-și creeze un regim propriu și distinct de regimul legal separatist, a celui dotal sau de achiziții, iar regimul matrimonial legal, numit „regimul de drept comun”, se aplica ori de câte ori soții nu încheiau convenții matrimoniale.

În prezent, având în vedere că în majoritatea sistemelor de drept există o preocupare în ceea ce privește instituirea unei reglementări flexibile în materia regimurilor matrimoniale, Codul civil 2009 s-a aliniat noilor tendințe prin revenirea la principiul libertății convențiilor matrimoniale, legiuitorul român renunțând la reglementarea rigidă și constrângătoare, lipsită de alternativă a Codului familiei de la 1954.

Potrivit noilor dispoziții în vigoare regimul legal rămâne regimul comunității de bunuri, în linii mari asemănător cu cel reglementat de Codul familiei de la 1954, care însă are un caracter flexibil urmând a fi aplicat doar în lipsa unei convenții matrimoniale prin care soții să fi ales unul dintre regimurile matrimoniale alternative, respectiv regimul separației de bunuri, sau regimul comunității convenționale, mai largă sau mai restrânsă decât comunitatea legală. Reglementarea Codului civil prevede că regimurile matrimoniale sunt mutabile ele putând fi modificate în condițiile prescrise de lege.

Alegerea unui regim matrimonial este cel mai adesea arbitrară. Așa cum aminteam și mai sus, majoritatea persoanelor care se căsătoresc ignoră totul, sau aproape totul, în privința dispozițiilor ce urmează să dirijeze relațiile matrimoniale dintre ei. Atunci când însă convin asupra unui anumit regim matrimonial cărora doresc să i se supună, soții, sau viitorii soți, pornesc de la anumite criterii în baza cărora are loc o dublă alegere din partea lor și anume:

mai întâi soții, sau viitorii soți, optează între un regim legal și regimurile convenționale, iar

presupunând că au optat pentru regimurile convenționale, se deschide calea unei noi alegeri între aceste diferite regimuri.

Aici intervine rolul notarului public, căruia legiuitorul i-a dat în competență unică redactarea și autentificarea convenției matrimoniale și căruia îi revine, prin urmare, sarcina de a consilia fiecare cuplu de soți sau de viitori soți în parte pentru ca, ținând cont de situația lor patrimonială prezentă și viitoare, precum și de criteriile prezentate în doctrina de specialitate, să îi ajute pe aceștia să aleagă regimul matrimonial care le este cel mai favorabil.

Astfel, pentru a înțelege importanța pe care o are desemnarea regimului matrimonial în cunoștință de cauză, respectiv alegerea regimului matrimonial care se potrivește cel mai bine atât situației patrimoniale actuale, cât și situației viitoare privitoare la averea soților se impune să ne oprim atenția asupra faptului că această facultate oferită de lege se exercită prin intermediul anumitor criterii care stau la baza determinării regulilor care urmează să guverneze relațiile patrimoniale dintre soți.

Criterii în favoarea alegerii regimului legal

Adoptarea regimului legal de marea majoritate a oamenilor care se căsătoresc este un fenomen care nu a încetat să se amplifice, deși el este cel mai adesea, rezultatul unei ignoranțe sau al unei atitudini pasive față de convențiile matrimoniale, decât obiectul unei alegeri deliberate din partea celor interesați.

La întrebarea pusă cetățenilor francezi „de ce nu ați încheiat o convenție matrimonială?”, 17% dintre cei care au fost intervievați au invocat nepăsarea, ceea ce a dus la încercarea de a se găsi o soluție prin care să se remedieze această problemă, propunându-se obligarea viitorilor soți de a apela la o consultanță juridică prealabilă cu privire la efectele patrimoniale ale căsătoriei, în urma căreia să se elibereze un certificat notarial prenupțial, după modelul certificatului medical prenupțial cerut de lege ca o condiție de fond la încheierea căsătoriei. Demersul francezilor a eșuat, astfel încât singura concluzie care ar putea fi trasă, dincolo de ignoranța soților este că regimul matrimonial legal corespunde voinței majorității celor care se căsătoresc și care acceptă spiritul comunitar al regimului legal .

În dreptul nostru, această atitudine se grefează pe insuficienta cunoaștere a noilor reglementări în materie.

În cazul în care totuși, regimul legal reprezintă obiectul unei alegeri deliberate, principalele criterii care stau, de regulă, la baza acestei opțiuni sunt:

situația averii viitorilor soți;

spiritul comunitar al regimului.

Situația averii viitorilor soți și mai ales mărimea acesteia constituie, în mod frecvent, un criteriu determinant în favoarea alegerii regimului legal. Dacă nici unul dintre soți nu dispune de avere și nici nu nutrește speranță de a o strânge vreodată, prin succesiune, donație sau achiziții, nu se justifică vreun interes pentru ei de a încheia o convenție matrimonială.

Trebuie, cu toate acestea, să fim prudenți în acest domeniu și să nu excludem sistematic recurgerea la un regim convențional în situația în care, fără avere în momentul căsătoriei, viitorii soți sunt în măsură să conteze pe o îmbogățire importantă în cursul mariajului prin calificarea profesională a unuia sau a celuilalt. Dacă unul dintre soți, sau chiar amândoi, dispun de un patrimoniu cu un activ bine reprezentat, nu este a priori un motiv suficient pentru a exclude cu ușurință comunitatea legală.

Cele mai răspândite regimuri matrimoniale legale sunt regimurile comunitare

În ceea ce privește spiritul comunitar al regimului legal acesta corespunde unei anumite idei care se construiește despre căsătorie: comuniune de viață, dar și de interese, pe când în cazul spiritului separatist, acesta se situează la antipodul căsătoriei, presupunând o totală disociere patrimonială a soților.

Aceste considerații ideologice au o mare relevanță în alegerea regimului, atunci când unul dintre soți exercită o activitate profesională sau când amândoi exersează aceeași profesie, dar veniturile lor sunt inegale, caz în care comunitatea de bunuri este unul dintre regimurile care garantează cel mai bine interesele consortului fără avere, sau care are venituri inferioare veniturilor celuilalt.

Un argument în plus pentru alegerea deliberată a regimului comunității legale de bunuri ca regim matrimonial concret aplicabil este dat de faptul că datorită modului în care acesta este configurat în actuala reglementare, față de fosta reglementare din Codul familiei face ca acesta să corespundă întru totul nevoilor oricărei familii, mai ales datorită posibilității recunoscute de lege, potrivit căreia soții pot oricând partaja unul sau mai multe bunuri comune, putând chiar să lichideze regimul matrimonial și să aleagă un alt regim, cum ar fi cel de separație de bunuri, în cazul în care acesta corespunde mai bine nevoilor lor.

Criterii în favoarea alegerii unor regimuri convenționale

Dacă ne raportăm, din acest punct de vedere, la experiența notarilor din țările cu tradiție în domeniu, sunt trei criterii principale care motivează încheierea unei convenții matrimoniale și anume:

influența familiei;

situația patrimonială a viitorilor soți;

existența unei căsătorii precedente.

Oricât de surprinzător ar părea, ținând cont de evoluția moravurilor și a mentalităților, influența mediului familial rămâne încă decisivă la alegerea unui regim matrimonial, deoarece părinții care s-au căsătorit sub regimul convențional își încurajează copiii să facă la fel. În anumite familii încheierea unei convenții matrimoniale este o tradiție care ține de conformism, de convingere, de prudență sau chiar de snobism. Adeseori același regim este adoptat din generație în generație, venind să răspundă grijii pe care o au părinții în a prezerva averea familială sau în a-i asigura acesteia transmiterea, răspunzând încă dorinței lor de a aduce ca paliativ lipsa de experiență sau risipa soților și dorința de a salvgarda interesele copiilor lor în caz de divorț.

Situația patrimonială a celor ce urmează să se căsătorească poate justifica redactarea unei convenții matrimoniale în situația în care ne aflăm în prezența unei averi familiale considerabile, iar aplicarea regulilor regimului legal ar risca să producă anumite consecințe defavorabile în ceea ce îl privește pe soțul proprietar.

Redactarea unei convenții matrimoniale poate însă, la fel de bine, să se justifice și de situația patrimonială și profesională a soților care exercită o meserie sau o profesie ce prezintă riscuri financiare, sau care necesită o mare independență, datorită dorinței de a obține mai multă securitate și libertate, pe care un regim legal nu le poate oferi.

Existența unei căsătorii anterioare constituie o ocazie frecventă de a încheia convenții matrimoniale, mai ales atunci când soțul care se recăsătorește are copii din căsătoria precedentă, sau din afara căsătoriei.

Două sunt, de regulă, motivele care explică această frecvență crescută a convențiilor matrimoniale în această situație:

– primul ține de experiența fericită sau nefericită, care l-a determinat pe soț să pună capăt celei dintâi experiențe matrimoniale și fiind înarmat cu această experiență, el va reflecta mai mult înainte de a alege noul său regim matrimonial;

– al doilea este unul pur juridic, care are la bază avantajele matrimoniale pe care unul sau celălalt dintre soți le poate avea din clauzele convenției matrimoniale care, în situația de față, nu sunt privite în principiu ca donații, cum ar fi clauza de preciput.

Criterii care îi conduc pe soți la adoptarea regimului separației de bunuri sau a regimului matrimonial al participării la achiziții

Regimul separației de bunuri se deosebește radical de regimul de comunitate, deoarece nu presupune existența unui patrimoniu comun al soților, repartizarea activului și a pasivului patrimonial fiind una de tip bipartit, existând doar două patrimonii separate, a fiecăruia dintre soți în parte.

Regimul participării la achiziții este unul eminamente mixt, deoarece el îmbină trăsăturile regimului comunității cu cele ale regimului separației de bunuri, specificul său constând în faptul că, sub durata căsătoriei, el funcționează ca un regim separatist, iar în momentul lichidării regimului apare caracterul său comunitar deoarece, în cadrul acestui regim fiecare soț are un drept asupra achizițiilor celuilalt soț.

Spre deosebire de regimurile comunitare expresia de “achiziții” nu se referă la bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei, în materialitatea lor, ci reprezintă expresia valorică a sporului pe care l-a înregistrat în timpul căsătoriei patrimoniul fiecăruia dintre soți. De aici și complexitatea lichidării acestui regim matrimonial, lichidare care presupune ținerea unor evidențe contabile stricte a veniturilor și datoriilor fiecăruia dintre soți, precum și efectuarea mai multor calcule.

Dacă ne referim la practica notarială, atunci criteriile ce îi determină pe soți să adopte separația bunurilor acestea ar putea fi grupate în următoarele categorii:

de ordin psihologic;

de ordin familial;

de ordin material;

de ordin profesional.

În ceea ce privește criteriul de ordin psihologic, regimul separației bunurilor este adesea regimul cuplurilor independente, care nu doresc să amestece chestiunile de interes cu cele sentimentale.

S-a spus despre acest regim că ar fi „regimul anumitor feministe, inconștiente, în căutarea unei autonomii cât mai mari. De asemenea, este considerat regimul soțului egoist și bogat, care se gândește să obțină un divorț cu un rezultat cât mai bun”.

Criteriul de ordin familial stă adesea la baza alegerii regimului adoptat de cuplurile care se recăsătoresc, atunci când au copii din precedenta uniune sau în cazul copiilor naturali. Un asemenea regim are meritul efectiv de a evita confuzia patrimoniilor și de a facilita lichidarea drepturilor soților la desfacerea căsătoriei.

Criteriul de ordin material stă la baza alegerii regimului matrimonial al separației de bunuri în situația în care, de regulă, înainte de încheierea căsătoriei, patrimoniile personale ale soților sunt extrem de disproporționate, iar soțul cu patrimoniul mai valoros dorește prezervarea averii sale, ori în situația în care, deși la început patrimoniile soților sunt egale, unul dintre soți mizează pe o îmbogățire în timpul căsătoriei datorită unei profesii pe care urmează să o desfășoare și care ar face ca într-un regim de comunitate să sporească valoric patrimoniul comun.

Criteriul de ordin profesional stă la baza alegerii regimului separației bunurilor, fiind recomandat în cazul unei activități sau profesii ce prezintă riscuri financiare, cum este, spre exemplu, cazul profesioniștilor. Astfel, riscurile profesionale ale unuia dintre soți sunt ținute departe de patrimoniul celuilalt soț, acesta neputând fi urmărit de creditorii soțului său.

Criterii care îi conduc pe soți la adoptarea unui regim de comunitate universală

Regimul comunitar poartă denumirea de regim al comunității de bunuri datorită faptului că în centrul raporturilor patrimoniale ale soților pe care le reglementează se află comunitatea de bunuri, care constituie regula generală a determinării naturii juridice a bunurilor soților.

În general, în cadrul regimului comunității de bunuri suntem în prezența a trei mase de bunuri: masa bunurilor proprii ale soțului, masa bunurilor proprii ale soției și masa bunurilor comune ale celor doi soți.

Regimurile comunitare pot fi clasificate după întinderea sau amploarea masei de bunuri comune. Astfel, dacă regimul are vocația de a cuprinde toate bunurile soților, indiferent de momentul și titlul dobândirii lor, suntem în prezența unei comunități universale, iar, dacă regimul de comunitate se compune numai din anumite bunuri, dobândite sub durata căsătoriei, suntem în prezența unei comunități cu titlu universal.

Atunci când soții sau viitorii soți sunt animați de un spirit comunitar, aceștia fiind gata să pună în comun toate bunurile, atât cele prezente cât și cele viitoare, acestora li se va potrivi cel mai bine regimul de comunitate universală, având în vedere faptul că acesta răspunde unei duble preocupări a soților.

Prima preocupare este de ordin material: adoptând un asemenea regim, soții caută să rezerve supraviețuitorului condiții de existență și resurse echivalente celor pe care le avea cuplul pe durata căsătoriei. Adoptarea unui astfel de regim evită, printre altele, inconvenientele indiviziunii sau fărâmițarea prematură a patrimoniului care s-ar realiza în detrimentul soțului supraviețuitor, în special în sistemele de drept în care este recunoscută și clauza de atribuire integrală a comunității soțului supraviețuitor. Acest regim matrimonial prezintă totuși un pericol prin faptul că o asemenea comunitate suportă efectiv toate datoriile soților, atât prezente, cât și viitoare.

Cea de-a doua preocupare este de ordin fiscal: regimul astfel adoptat permite soțului supraviețuitor, în anumite sisteme de drept, să facă economia unei lichidări de comunitate și să beneficieze de exonerarea drepturilor de mutație prin deces. Este vorba în replică, de un regim defavorabil moștenitorilor, atât în plan civil, cât și în plan fiscal, ceea ce explică ezitarea notarilor, atunci când sunt puși în situația de a sfătui în acest sens un cuplu tânăr care probabil va avea copii, cel mai adesea acest regim urmând a fi recomandat unui cuplu mai în vârstă și fără descendenți.

Atunci când soții în timpul căsătoriei, sau viitorii soți înainte de încheierea acesteia, se prezintă în fața notarului public pentru a fi consiliați în vederea alegerii regimului matrimonial, notarul public va ține cont, pe de o parte, de criteriile de mai sus pentru ca prezentând plusurile și minusurile diverselor regimuri matrimoniale cu vocație de a fi alese în concret, având în vedere situația patrimonială a soților dar și viziunea acestora cu privire la apartenența unor bunuri și datorii în diversele mase patrimoniale, soții să poată alege în cunoștință de cauză regimul matrimonial care li se potrivește cel mai bine.

Pentru aceasta, notarul va trebui să primească răspuns la mai multe întrebări, și anume:

Sunt soții la prima căsătorie sau la o căsătorie subsecventă?

Există copii din căsătorie, din afara căsătoriei sau dintr-o altă căsătorie?

Există datorii foarte mari care grevează patrimoniul unuia dintre soți?

Există posibilitatea îmbogățirii unuia dintre soți pe parcurs datorită desăvârșirii profesionale?

Sunt soții foarte tineri, sau dimpotrivă, de vârsta a treia?

Schimbarea regimului matrimonial se face în timpul căsătoriei sau se dorește modificarea unei convenții deja încheiate, înainte de încheierea căsătoriei?

Există elemente de extraneitate sau se preconizează că acestea vor exista, cum ar fi stabilirea soților într-o altă țară?

Toate aceste întrebări trebuie să își găsească un răspuns pentru ca notarul public, după ce a vorbit cu viitorii soți sau cu soții, împreună și separat, să le poată propune regimul matrimonial care se mulează cel mai bine pe situația lor patrimonială și se potrivește cel mai bine cu imaginea pe care aceștia o au referitor la efectele pe care căsătoria le va produce asupra patrimoniilor lor.

După ce s-a ales regimul matrimonial, rolul notarului public este de a prezenta soților regulile de la care aceștia pot sau nu să deroge prin clauze speciale. Astfel, notarului îi revine sarcina de a le prezenta soților normele imperative ale regimului primar, respectiv cele care țin de reglementarea locuinței familiei, a cheltuielilor căsătoriei, a dreptului la informare, conturilor bancare, a activității profesionale a soților, precum și cele care țin de distribuirea puterilor cu privire la bunurile proprii, iar în cazul în care suntem în prezența unui regim de comunitate și asupra masei de bunuri comune.

Rolul notarului nu este deloc simplu, mai ales atunci când vine vorba despre consilierea viitorilor soți, cărora trebuie să le pună în vedere posibilitatea conferită de lege de a include în convenția matrimonială clauze cu privire la lichidarea regimului matrimonial, în caz de încetare a căsătoriei sau de divorț. Cele mai multe cupluri, atunci când aleg să se căsătorească, în mod firesc pornesc la drum cu gândul că vor rămâne căsătoriți până la moarte, ignorând cu totul sau refuzând ideea unui posibil divorț și prin urmare și stipularea unor clauze care au ca obiect lichidarea regimului matrimonial în caz de divorț, cum ar fi clauza de partaj inegal, sau clauza de preciput.

Întrucât nu există două căsătorii la fel, convențiile matrimoniale nu sunt altceva decât o oglindă a portretului propriu al fiecărui cuplu în parte și de aceea clauzele din convenția matrimonială vor fi întotdeauna personalizate. Pe lângă clauzele care privesc lichidarea regimului matrimonial, convenția matrimonială mai poate cuprinde și clauze care au o legătură cu aceasta dar care ar putea face și obiectul unor acte juridice distincte, cum ar fi recunoașterea unui copil, iertarea nedemnului, donațiile între soți sau cele făcute de terțe persoane soților în vederea încheierii căsătoriei.

Atât alegerea, cât și schimbarea regimului matrimonial sunt probleme delicate și deosebit de importante, având în vedere efectele care se produc, dar mai ales durata mare de timp pe care acestea se întind.

De la intrarea în vigoare a Codului Civil și până în prezent, în practica notarială s-a constatat și se constată în continuare faptul că regimurile matrimoniale rămân o instituție străină cuplurilor căsătorite, iar viitorii soți apelează foarte rar la aceasta, de cele mai multe ori ei aflând că se supun unui regim matrimonial abia atunci când ajung în fața ofițerului de stare civilă și depun declarația de căsătorie. Chiar și atunci aceștia nu mai au suficient timp pentru a fi consiliați, alegând astfel să se supună regimului legal, care nu în toate cazurile corespunde și nevoilor lor reale.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că ar fi necesară o consiliere prenupțială a tuturor celor care se căsătoresc, întrucât soții trebuie să cunoască nu doar drepturile și obligațiile personale care se nasc odată cu încheierea căsătoriei, ci și efectele patrimoniale pe care aceasta le produce, nefiind suficient argumentul că regimul matrimonial este unul mutabil și că dacă soții constată că regimul legal nu li se potrivește pot să îl schimbe cu unul convențional, întrucât această schimbare poate opera doar după trecerea unui termen de an de la încheierea căsătoriei și este obligatoriu să fie precedată de lichidarea regimului matrimonial înlocuit.

Pornind de la situația soților, a bunurilor lor, notarul public este în măsură să găsească toate soluțiile optime pentru fiecare cuplu în parte și să insereze în act clauzele adecvate, astfel încât patrimoniile soțiilor să fie securizate de eventualele datorii proprii ale celuilalt soț, dar și de orice situație în care un anumit regim matrimonial ar putea să producă efecte inechitabile față de unul dintre soți, să aducă atingere drepturilor succesorale ale eventualilor moștenitori rezervatari sau să creeze o situație defavorabilă soțului care nu beneficiază de venituri în timpul căsătoriei, dar se ocupă de creșterea și educarea copiilor precum și de asigurarea menajului gospodăriei.

Complexitatea alegerii regimului matrimonial crește atunci când există sau sunt indicii că vor exista în viitor elemente de extraneitate. Libera circulație a persoanelor, precum și dreptul recunoscut acestora de a munci în străinătate face ca în prezent să se constate un număr mare de căsători încheiate între persoane de naționalitate diferită, respectiv căsătorii încheiate de cetățeni români și cetățeni străini sau căsătorii încheiate între cetățeni români dar care, fie se stabilesc în străinătate din rațiuni profesionale, fie, deși au rezidența în România, dobândesc bunuri în străinătate. Toate aceste situații creează conflicte de lege în materie de regimuri matrimoniale. Astfel, notarul public este primul confruntat cu aceste dificultăți, dat fiind faptul că înainte de încheierea căsătoriei viitorii soți i se adresează lui, atunci când doresc să li se redacteze o convenție matrimonială, notarului public revenindu-i sarcina de a le explica soților sau viitorilor soți care este legea concret aplicabilă raporturilor patrimoniale născute între ei ca urmare a încheierii căsătoriei.

Majoritatea sistemelor de drept, ca și cel român, bazate pe principiul autonomiei de voință a soților, recunosc posibilitatea acestora de a alege legea aplicabilă, atât în ceea ce privește regimul matrimonial, cât și cu privire la orice procedură de desfacere a căsătoriei.

Acest principiu al autonomiei de voință este grefat însă pe o regulă a regimurilor matrimoniale și anume cea a indivizibilității regimului matrimonial. Astfel, chiar dacă soții vor avea cetățenii, rezidențe sau bunuri în diferite țări, o singură lege națională poate guverna raporturile patrimoniale dintre ei, aceștia putând să aleagă un singur corp de norme care să reglementeze situația lor economică și nu mai multe, lege care însă, pentru a produce efecte, în cazul în care este alta decât cea căreia i se supune convenția matrimonială în funcție de locul încheierii ei, trebuie fie să fie desemnată în cadrul convenției ca lege pe care o aleg în caz de conflict de legi, fie trebuie să li se pună în vedere soților de către notarul public care sunt posibilitățile pe care le au aceștia, în măsura în care își schimbă, de exemplu, reședința pe teritoriul unui alt stat.

Tot notarul public este cel care va trebui să țină cont de regimul matrimonial concret aplicabil și de legea căruia acesta i se supune ori de câte ori soții vor dori să încheie acte în timpul căsătoriei, fie între ei, fie cu terțe persoane, întrucât regimul matrimonial este cel care va determina și modul în care anumite bunuri pot circula între diversele mase patrimoniale ale soților, ori care sunt puterile soților cu privire la bunurile care fac obiectul actului juridic ce urmează a fi încheiat.

În sfârșit, în situația în care intervine o cauză de disoluție a căsătoriei tot notarul public este cel care, atunci când părțile se înțeleg, va fi chemat să procedeze la lichidarea regimului matrimonial, în conformitate cu eventualele clauze de lichidare cuprinse în convenția matrimonială și ținând cont de legea concret aplicabilă lichidării regimului matrimonial.

IV. Principiul subordonării regimului matrimonial scopului căsătoriei

Regimul matrimonial întotdeauna și în mod obligatoriu se subordonează scopului căsătoriei, respectiv intereselor familiei, raporturile patrimoniale dintre soți fiind accesorii raporturilor nepatrimoniale și având ca obiectiv susținerea financiară a familiei.

Clasificarea și prezentarea generală a regimurilor matrimoniale

Clasificarea regimurilor matrimoniale în vederea studierii efectelor juridice pe care această instituție o produce în special în patrimoniul soților este necesară deoarece în acest mod pot fi stabilite regulile generale aplicabile unui tip de regim matrimonial sau altuia.

Pentru a face o clasificare a regimurilor matrimoniale se impune o împărțire a normelor de drept care reglementează raporturile patrimoniale dintre soți.

Această disociere se poate face, în primul rând, după izvorul lor, clasificare potrivit căreia regimurile matrimoniale se împart în regimuri matrimoniale legale și regimuri matrimoniale convenționale.

Regimurile matrimoniale legale se aplică ori de câte ori soții nu încheie o convenție matrimonială, pe când regimurile matrimoniale convenționale își au izvorul în convențiile matrimoniale.

Regimurile matrimoniale s emai clasifică după gradul de libertate pe care îl permit normele diferitelor sisteme naționale de drept, după cum, acestea sunt fie flexibile, fie inflexibile.

Astfel, sistemele de drept flexibile, cum sunt majoritatea sistemelor contemporane, recunosc principiul libertății persoanelor în cadrul raporturilor patrimoniale ale familiei, consacrând, prin urmare, principiul libertății regimurilor matrimoniale.

Sistemele de drept inflexibile, pe cale de dispariție în peisajul dreptului contemporan, odată cu intrarea în vigoare a Codului civil 2009, sunt cele care nu consacră decât un singur regim matrimonial, legal și obligatoriu, care aproape că se confundă cu regimul primar imperativ.

După structura lor internă, regimurile matrimoniale se clasifică în regimuri de comunitate și regimuri de separație. La aceste două tipuri de regimuri matrimoniale se poate adăuga și un al treilea tip de așa-zis regim mixt, ori eterogen, care îmbină separația bunurilor din timpul căsătoriei cu caracterul comunitar ce se manifestă la lichidarea regimului, respectiv regimul participării la achiziții.

Un alt criteriu de clasificare ar putea fi gradul de maleabilitate al dreptului obiectiv, potrivit căruia am putea distinge între regimurile matrimoniale mutabile și regimurile matrimoniale imutabile.

În funcție de modurile de repartizare a activului și a pasivului patrimonial, cea mai mare parte a doctrinei occidentale distinge între regimurile matrimoniale de tip separatist și regimurile matrimoniale de tip comunitar.

Scurtă prezentare a diferitelor tipuri de regimuri matrimoniale

Regimul de tip comunitar (numit și regim de comunitate)

Regimul poartă denumirea de regim al comunității de bunuri datorită faptului că în centrul raporturilor patrimoniale ale soților, pe care le reglementează, se află comunitatea de bunuri, care constituie regula generală a determinării naturii juridice a bunurilor soților.

În general, în cadrul regimului comunității de bunuri suntem în prezența a trei mase de bunuri: masa bunurilor proprii ale soțului, masa bunurilor proprii ale soției și masa bunurilor comune ale celor doi soți.

Regimurile comunitare pot fi clasificate după întinderea sau amploarea masei de bunuri comune. Astfel, dacă regimul are vocația de a cuprinde toate bunurile soților, indiferent de momentul și titlul dobândirii lor, suntem în prezența unei comunități universale, iar, dacă regimul de comunitate se compune numai din anumite bunuri, dobândite sub durata căsătoriei, suntem în prezența unei comunități cu titlu universal.

Regimul de tip separatist (numit și regim de separație)

Regimul separației de bunuri se deosebește radical de regimul de comunitate, deoarece nu presupune existența unui patrimoniu comun al soților, repartizarea activului și a pasivului patrimonial fiind una de tip bipartit, existând doar două patrimonii separate, a fiecăruia dintre soți în parte.

Regimul de tip mixt (cum ar fi regimul participării la achiziții)

Regimurile de tip mixt sunt regimurile care împrumută caracteristici atât de la regimurile de tip comunitar, cât și de la regimurile de tip separatist. Cel mai cunoscut regim de acest tip este regimul participării la achiziții.

Regimul participării la achiziții este unul eminamente mixt, deoarece el îmbină trăsăturile regimului comunității cu cele ale regimului separației de bunuri, specificul său constând în faptul că, sub durata căsătoriei, el funcționează ca un regim separatist, iar în momentul lichidării regimului apare caracterul său comunitar deoarece, în cadrul acestui regim fiecare soț are un drept asupra achizițiilor celuilalt soț.

Spre deosebire de regimurile comunitare expresia de “achiziții” nu se referă la bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei, în materialitatea lor, ci reperezintă expresia valorică a sporului pe care l-a înregistrat în timpul căsătoriei patrimoniul fiecăruia dintre soți. De aici și complexitatea lichidării acestui regim matrimonial, lichidare care presupune ținerea unor evidențe contabile stricte a veniturilor și datoriilor fiecăruia dintre soți, precum și efectuarea mai multor calcule.

Cele mai răspândite regimuri matrimoniale legale sunt regimurile comunitare.

Regimurile de comunitate parțială, reduse la achiziții, sunt preferate ca regimuri matrimoniale legale de majoritatea țărilor europene: Belgia, Croația, Estonia, Franța, Lituania, Spania, Italia, Luxemburg, Malta, Portugalia, Polonia, Republica Cehă, Slovenia, Ungaria, Ucraina, dar și de China.

Olanda a preferat ca regim legal regimul comunității universale de bunuri, regim care este mai rar desemnat ca regim legal.

Regimurile legale de separație sunt și ele mai rar întâlnite, țări care le-au preferat fiind: Austria, Cipru, Irlanda, Egipt, India, Maroc, etc. Nu puține țări au optat pentru regimul participării la achiziții, în special țările nordice, cum ar fi: Danemarca, Finlanda, Suedia, Germania (cu o variantă proprie), Elveția și Grecia.

Redăm mai jos câteva regimuri matrimoniale legale în diferite state ale lumii:

Afganistan – regimul matrimonial al separației de bunuri

Algeria – separația de bunuri

Andorra – separația de bunuri

Arabia Saudită- separația de bunuri

Armenia – comunitatea de bunuri

Australia – separația de bunuri

Austria – separația de bunuri

Azerbaijan – comunitatea de bunuri

Bahamas – separația de bunuri

Bangladesh – separația de bunuri

Belarus – comunitatea de bunuri

Belgia – comunitatea de bunuri

Bolivia – comunitatea de bunuri

Bosnia și Herțegovina – comunitatea de bunuri

Cambodgia – comunitatea de bunuri

Cehia – comunitatea de bunuri

China – comunitatea de bunuri

Cipru – separația de bunuri

Comoros – separația de bunuri

Congo – – comunitatea de bunuri

Coreea – separația de bunuri

Croația – comunitatea de bunuri

Cuba – comunitatea de bunuri

Djibouti –separația de bunuri

Egipt, separația de bunuri

Elveția – participarea la achiziții

Emiratele Arabe Unite, separația de bunuri

Estonia – comunitatea de bunuri

Etiopia – comunitatea de bunuri

Filipine – comunitatea de bunuri

Franța – comunitatea de bunuri

Gabon – separația de bunuri

Georgia – comunitatea de bunuri

Germania – participare la achiziții cu o configurație proprie

Ghana – separația de bunuri

Grecia- separația de bunuri

Honduras – separația de bunuri

Hong Kong – separația de bunuri

India – separația de bunuri

Indonezia – comunitatea de bunuri

Iran – separația de bunuri

Irak – separația de bunuri

Irlanda – separația de bunuri

Israel – participarea la achiziții

Italia – comunitatea de bunuri

Jamaica – separația de bunuri

Japonia – separația de bunuri

Iordania – separația de bunuri

Kazakhstan – comunitatea de bunuri

Kenya – separația de bunuri

Kuwait – separația de bunuri

Kyrgyzstan – comunitatea de bunuri

Letonia – comunitatea de bunuri

Liberia – separația de bunuri

Liban – separația de bunuri

Libia – separația de bunuri

Liechtenstein – separația de bunuri

Lituania – comunitatea de bunuri

Luxemburg – comunitatea de bunuri

Macedonia – comunitatea de bunuri

Malaezia – separația de bunuri

Malta – comunitatea de bunuri

Maroc – separația de bunuri

Moldova – comunitatea de bunuri

Monaco – separația de bunuri

Mozambic – comunitatea de bunuri

Muntenegru – comunitatea de bunuri

New Zealand – separația de bunuri

Niger- separația de bunuri

Nigeria- separația de bunuri

Pakistan – separația de bunuri

Panama – participarea la achiziții

Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord – separația de bunuri

România – comunitatea de bunuri

Scoția – separația de bunuri

Senegal – separația de bunuri

Serbia – comunitatea de bunuri

Seychelles – separația de bunuri

Sierra Leone – separația de bunuri

Siria – separația de bunuri

Singapore – separația de bunuri

Slovenia – comunitatea de bunuri

Somalia – separația de bunuri

Spania – comunitatea de bunuri

Sri Lanka – separația de bunuri

Sudan – separația de bunuri

Tailanda – comunitatea de bunuri

Taiwan – participarea la achiziții

Tajikistan – comunitatea de bunuri

Tanzania – separația de bunuri

Togo – separația de bunuri

Tunisia – separația de bunuri

Turcia – participarea la achiziții

Turkmenistan – comunitatea de bunuri

Vatican – separația de bunuri

Vietnam – comunitatea universală de bunuri

Yemen – separația de bunuri

Zair – – comunitatea de bunuri

Zambia – separația de bunuri

Zimbabwe – separația de bunuri

Regimul primar

Noțiunea și caracterele juridice ale regimului primar

În toate țările care recunosc principiul libertății alegerii regimului matrimonial se constată aceeași evoluție a unui regim matrimonial elementar și imperativ, centrat pe anumite chestiuni esențiale: contribuția la nevoile familiei, solidaritatea soților pentru datoriile menajului, protejarea locuinței familiei – regim care cunoaște aceleași reguli de funcționare prin instituirea unor mecanisme juridice având ca finalitate instituirea unor măsuri de protecție care să asigure bunul mers al căsătoriei atât în perioadele de pace conjugală, cât și în momentele în care intervin așa-numitele “crize conjugale”. Este vorba despre regimul primar.

Acest regim de bază, de la care soții nu pot deroga convențional, a fost numit regim primarimperativ deoarece regulile în sine, deși nu constituie un regim matrimonial propriu-zis, cuprinde un ansamblu de reguli care determină drepturile și obligațiile soților, care nu sunt altceva decât efecte ale căsătoriei. Totodată, regimul este primar pentru că oricare ar fi regimul adaptat, aceste reguli sunt primele la care soții trebuie să se raporteze și să se supună, ele constituind baza vieții lor de cuplu. Nu în ultimul rând, regimul este unul imperativ pentru că nimeni nu poate deroga de la aceste reguli, sub sancțiunea nulității absolute, întrucât aceste reguli sunt generale și de ordine publică, ceea ce înseamnă că ele se aplică tuturor căsătoriilor, indiferent de regimul matrimpnial concret aplicabil, fie ele legal sau convențional și indiferent de voința soților, în sensul că regulile regimului primar nu pot fi îndepărtate convenținal.

Așa cum căsătoria dă naștere, în primul rând, la drepturi și obligații specifice soților, regimul primar imperativ este răspunsul le efectele generale născute din căsătorie, respectiv genertorul de drepturi și îndatoriri pentru fiecare dintre soți.

Numit și „statut patrimonial de bază”, „statut fundamental”, „statut imperativ de bază”, „statut conjugal de bază”, sau „regim matrimonial primar”, „regimul primar reprezintă un ansamblu de reguli fundamentale și imperative care se aplică tuturor căsătoriilor, indiferent de regimul matrimonial căruia îi sunt supuși soții, în dreptul țărilor în care există o pluralitate de regimuri matrimoniale aplicabile”.

Acestei sintagme i s-ar putea reproșa că lasă impresia că regimul primar formează un ansamblu complet și suficient ca și cum soții, căsătorindu-se, pot prin convenția matrimonială să decidă să se mulțumească cu regulile care compun regimul primar. Realitatea este că, din păcate, pentru multe căsătorii mai puțin fericite, regulile consacrate în regimul primar ajung să constituie esențialul armăturii regimului lor matrimonial efectiv.

Expresia de „regim primar” sugerează ideea că regimul matrimonial propriu-zis, adică regimul matrimonial concret aplicabil soților, indiferent dacă acesta este regimul legal sau un regim convențional, se suprapune unui prim ansamblu de reguli „de bază” care prezintă o importanță vitală, deoarece cu ajutorul acestora se pot rezolva problemele ordinare, cele din viața cotidiană a cuplului.

Pentru cât de răspândită a devenit expresia, în doctrină ea rămâne destul de contestată: „regimul primar” nu constituie un regim matrimonial veritabil, ci reprezintă un efect direct al căsătoriei, astfel încât nu se poate trage o linie clară între „regimul primar” și regimul matrimonial propriu-zis. După părerea lui J. Flour (la care face trimitere Ph. Malaurie în op. cit.), „primul este cel sub care trăim, iar al doilea este cel sub care murim”. Astfel, regimul primar reglementează problemele ordinare, cele ale vieții cotidiene, actele juridice care interesează gestiunea și datoriile, ale menajului prin definiție precum și veniturile din muncă, în timp ce regimul matrimonial propriu-zis se referă la repartizarea câștigurilor între soți, a capitalurilor pe care le aveau la data căsătoriei, a bunurilor achiziționate în timpul căsătoriei și a economiilor făcute pe durata uniunii, obiectul constituindu-l capitalurile și capitalizarea veniturilor. Evident cele două regimuri se intersectează: un capital se constituie prin economisirea veniturilor și diminuarea cheltuielilor, îndeosebi cele casnice, activul patrimonial al unei familii depinde de viața ei cotidiană, iar ceea ce apare la lichidarea regimului matrimonial depinde de ceea ce s-a petrecut de-a lungul duratei sale.

Dat fiind faptul că de cele mai multe ori atunci când se căsătoresc viitorii soți ignoră în cea mai mare parte întinderea drepturilor și obligațiilor lor, iar cei mai mulți dintre soți consideră că o convenție matrimonială sau adoptarea unui regim legal constituie un regim matrimonial, regimul primar a fost creat ca un răspuns la efectele generale născute din căsătorie, legiuitorul dorind să asigure autonomia și independența soților, având în vedere faptul că în raporturile patrimoniale, ca și în cele personale nepatrimoniale, viața comună creează între soți în mod inevitabil o interdependență care însă nu trebuie să afecteze independența fiecăruia. Oricare ar fi regimul matrimonial, „regimul primar” are ca finalitate să asigure zi de zi uniunea în libertate și interdependența în independență, prin crearea un set de reguli aplicabile în toate cazurile, reguli generale care formează constituția regimurilor matrimoniale și care se poate identifica cu dreptul comun și imperativ al regimurilor matrimoniale, care guvernează principiile fundamentale ce se aplică în mod obligatoriu tuturor persoanelor căsătorite.

Existența regimului primar imperativ presupune ca „sistemul de drept național să fie compatibil cu o pluralitate de regimuri concret aplicabile, față de care regimul primar imperativ este numitorul comun cel mai mic”.

În cazul sistemelor de drept în care nu este recunoscut decât un singur regim matrimonial reglementat prin norme de ordine publică și obligatorii, nu se poate face distincție între un regim primar imperativ și regimul matrimonial propriu-zis, acestea confundându-se unul cu celălalt, deoarece finalmente regimul matrimonial se reduce la regimul primar.

Astfel, în cazul dreptului nostru, în reglemetarea Codului familiei de la 1954, nu se putea vorbi „stricto sensu” de un regim matrimonial primar, deoarece acesta nu permitea adoptarea de către viitorii soți a unui regim matrimonial alternativ celui legal, fiind sancționată cu nulitatea absolută orice derogare de la comunitatea legală instituită de art.30 din Codul familiei.

Prin intrarea în vigoare a Codului civil, în Cap. VI întitulat Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților, Secțiunea 1. Dispoziții comune, § 1. întitulat Despre regimul matrimonial în general, legiuitorul reglementează cele mai importante aspecte pe care căsătoria le naște în patrimoniul soților, precizând în art.312 alin.2 C. civ. faptul că: „Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei secțiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel”.

Definiția regimului primar

Pentru început putem defini regimul primar imperativ ca fiind „un set de norme imperative și esențiale, norme de aplicare imediată, indiferent de regimul matrimonial concret al soților”.

Din această definiție putem să deducem cel puțin două consecințe. Prima se referă, în principiu, la caracterul imperativ al regulilor regimului primar, caracter care decurge din natura normelor și care rezultă implicit din art.312 C. civ. Cealaltă consecință este ilustrată în dreptul internațional privat, în care este în mod general admis faptul că regulile care compun regimul primar relevă legea care guvernează efectele căsătoriei și nu cele aplicabile regimului matrimonial propriu zis.

Caracterele regimului primar

Caracterul său esențial și primar se exprimă prin aceea că oricare ar fi regimul adoptat, aceste reguli sunt primele la care soții trebuie să se supună, ele constituind baza vieții lor de cuplu, chiar dacă ele nu sunt exprimate în detaliu, dar suficient cât să ocrotească într-un mod minimal interesele pecuniare ale fiecărui soț în parte prin stabilirea unor repere care să-i ferească pe oricare dintre ei de abuzul celuilalt.

Caracterul imperativ al regimului primar rezidă din aceea că aceste reguli de drept comun sunt generale și de ordine publică, ceea ce înseamnă că el se aplică tuturor soților, chiar din momentul încheierii căsătoriei, sau de la data la care convenția matrimonială produce efecte, dacă aceștia au adoptat un regim convențional, deoarece nimeni nu poate deroga de la aceste norme, orice derogare de natură convențională de la regimul primar imperativ atrăgând după sine nulitatea absolută a clauzei.

În același timp cea mai mare parte a dispozițiilor regimului primar prezintă o mare importanță practică, ele fiind de aplicație cotidiană, lucru care nu se poate spune despre regulile aplicabile fiecărui regim matrimonial în parte, deoarece regulile regimului primar constituie esențialul mecanismelor patrimoniale necesare pentru cele mai multe menajuri.

Cu toate acestea, regulile regimului primar imperativ nu reglementează toate raporturile patrimoniale dintre soți sau toate raporturile în care soții intră în această calitate cu terții, astfel încât regimul primar nu este un regim matrimonial propriu-zis, ci el se completează cu regulile regimului matrimonial concret aplicabil, fie el regimul legal sau unul dintre regimurile convenționale propuse de legiuitor ca alternativă și pe care soții le pot alege prin încheierea unei convenții matrimoniale.

Precum ansamblul regulilor regimului matrimonial, regulile „regimului primar”, aparent eterogene, se organizează în jurul a trei relații, cărora căsătoria și statutul de soți le imprimă un caracter propriu și anume:

– relațiile dintre soți și terți – chiar dacă se banalizează căsătoria, comunitatea de viață și intimitatea soților implică reguli speciale de putere;

– relațiile patrimoniale dintre soți;

– relațiile cu autoritățile judiciare în caz de criză, relații care sunt reglementate prin dispoziții legale aplicabile, atât în perioade normale, de concordie, dar când intervin situații speciale care împiedică bunul mers al căsătoriei, cât și în perioade de criză, de discordie, atunci când judecătorul este chemat să intervină în ceea ce privește repartizarea puterilor soților pentru a proteja familia și bunurile acesteia necesare ducerii traiului în comun.

1. În relațiile dintre soți și terți regimul primar trebuie să concilieze două obiective aparent contrare și anume: evitarea ca statutul de soț să constituie o limitare a autonomiei juridice, precum și evitarea ca această autonomie să dăuneze scopurilor căsătoriei. Aceste reguli sunt suficiente nevoilor cotidiene ale soților precum și actelor lor curente și au ca obiect activitatea profesională a soților precum și puterile acestora.

2. În ceea ce privește relațiile patrimoniale dintre soți regimul primar imperativ încearcă să țină un echilibru cât mai just între independența firească a persoanelor soților și coeziunea implicită, care trebuie să existe din punct de vedere patrimonial între aceștia, lucru care se realizează prin combinarea unor reguli împrumutate deopotrivă de la regimurile separatiste, cât și de la cele comunitare. Obligațiile patrimoniale dintre soți au o forță particulară, din cauza legăturilor lor strânse cu efectele pe care le produce însăși căsătoria și se concretizează în datoria de întrajutorare și obligația de a contribui la cheltuielile căsătoriei.

3. Relațiile cu autoritățile judiciare în caz de criză sunt de asemenea reglementate de regimul primar, date fiind crizele conjugale care pot să apară în cadrul cuplului.

Măsurile de criză în viața patrimonială a soților prezintă un caracter excepțional și în același timp capital.

Excepțional, deoarece, prin definiție, criza este un eveniment care nu intervine în mod obișnuit și capital, deoarece dreptul nu este făcut nici pentru idile, nici pentru situațiile normale, ci obiectul său este de a găsi o soluție cât mai puțin rea posibilă în situațiile dificile, reprezentate prin „crizele” căsătoriei, care afectează întotdeauna puterile soților, respectiv relațiile lor cu terții.

Prin urmare, având în vedere faptul că cei mai mulți dintre cei care se căsătoresc practică un regim matrimonial fără să își dea seama, de cele mai multe ori acordurile conjugale fiind tacite, regulile regimului primar vin să reglementeze anumite raporturi născute între soți, ca rezultat al încheierii căsătoriei, impunând anumite limite în ceea ce privește modul de repartizare a puterilor soților, modul de exercitare a drepturilor lor cu privire la anumite bunuri, atunci când se referă de exemplu la locuința familiei, cu privire la asumarea anumitor sarcini, prin instituirea obligației de participare la cheltuielile căsătoriei, reguli care intervin atât în perioadele de pace conjugală, cât și în perioadele de criză.

Locuința familiei

Începând cu intrarea în vigoare a Codului civil 2009, “locuința familiei” este și în dreptul nostru obiectul unei protecții particulare, interpretate în cadrul regimurilor matrimoniale de art.321 – 324 C. civ.

Conform acestor prevederi legiuitorul a instituit o cooperare a soților în privința tuturor actelor referitoare la locuința familiei.

În termenii art.322 alin.1 C. civ. „Fără consimțământul scris al celuilalt soț, niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinței familiei și nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosința acesteia.”

Această reglementare impusă ca măsură de protecție a soților și copiilor lor este destinată să asigure folosința unui anumit imobil de către membri familiei. În cazul nerespectării acestei reguli, același articol în alin.4 adaugă că “Soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoștință despe acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial.”

Consimțământul celor doi soți este obligatoriu în momentul realizării actului de dispoziție. Acest consimțământ are o mare importanță în ceea ce privește regimul matrimonial, astfel încât, având în vedere faptul că bunul este afectat ducerii vieții în comun, o simplă autorizare a unuia dintre soți nu este suficientă, fiind necesar ca ambii soți să participe la încheierea actului.

Consimțământul cerut nu este suficient să fie prezumat ci el trebuie să fie făcut în scris.

După cum se vede, având în vedere faptul că nu este vorba doar de traiul familiei în comun prin organizarea cheltuielilor căsătoriei, ci și de faptul că este necesar ca situațiile de criză prin care trece familia să nu afecteze locuința, care are o importanță decisivă întrucât permite coabitarea, fără de care activitățile familiale nu ar fi normale, legiuitorul a folosit două serii de reguli care tind să asigure afectarea locuinței uzului familial, indiferent de regimul matrimonial al celor doi soți: legea, atunci când este vorba de locuința familială sau conjugală, restrânge puterile care în mod normal sunt conferite fiecărui soț de către regimul matrimonial și impune o cogestiune strânsă, exorbitantă, de drept comun.

Art.321-324 C. civ. ridică următoarele probleme:

Ce se înțelege prin „locuință de familie”?

Care sunt drepturile de care nu se poate dispune în mod liber?

La ce acte de dispoziție se face referire?

Noțiunea de locuință a familei

În mod firesc, pentru a duce o viață normală de cuplu, soții au nevoie de o locuință pentru ei și copiii lor, acesta fiind locul unde trăiește efectiv familia. Legea înțelege să reglementeze uneori regimul juridic al locuinței familiei de o manieră mai restrictivă decât domiciliul conjugal, care nu este, de regulă, automat de identificat cu locuința familiei.

Importanța acordată reglementării locuinței familiei prin normele prevăzute în cadrul regimului primar este dată de faptul că din obligația soților de a locui împreună prevăzută de art.309 alin.2 C. civ. se nasc implicit anumite raporturi cu caracter patrimonial între soți, raporturi care au ca obiect locuința conjugală.

Din reglementarea dispozițiilor Codului civil 2009 privitoare la locuința familiei (art.321-324 C. civ.) precum și din dispozițiile privind domiciliul persoanei (art.86-97 C. civ.) rezultă că legea instituie obligația soților de a locui împreună, fără însă a-i obliga să aibă un domiciliu comun. Astfel, pot să apară situații în care, deși soții au domicilii separate, aceștia să aibă și o locuință comună, locuință care face obiectul regimului special de protecție instituit de Codul civil. Așa cum s-a arătat această protecție intraconjugală instituită de regulile regimului primar conferă fiecăruia dintre soți anumite mecanisme prin care pot fi contracarate actele juridice ale soțului care prin încheierea lor ar pune în pericol locuința familiei.

Locuința familiei subzistă atâta timp cât durează căsătoria. De aici rezultă că, soțul aflat în proces de divorț nu poate vinde locuința și bunurile mobile cu care aceasta este prevăzută fără consimțământul celuilalt soț. Deși stabilirea locuinței familiei nu este întotdeauna ușor de făcut, cu atât mai grea devine individualizarea ei atunci când familia este neunită, deoarece separația în fapt nu duce la dispariția locuinței familiei, doar divorțul în sine având acest efect.

Potrivit art.321 alin.1 C. civ.: „locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii”, ceea ce face ca desemnarea imobilului ce va avea atributul de locuință a familiei să se determine în funcție de afectațiunea pe care o dau soții acestui imobil fiind vorba despre o stare de fapt rezultată din faptul că soții locuiesc în imobilul respectiv împreună, neinteresând sub acest aspect natura dreptului de proprietate sau momentul în care s-a dobândit acest drept.

Prin urmare rezultă din acest text că legiuitorul a avut în vedere locuința în care familia locuiește efectiv, putând fi vorba chiar de reședință și nu neapărat de domiciliul de drept comun al soților, întrucât interesează locuința constantă a soților, aceasta fiind cea protejată de normele imperative ale regimului primar și perfect conformă cu finalitatea textelor.

Două sunt elementele pe care le comportă definirea locuinței familiei și anume: locul în care se locuiește efectiv, ceea ce nu implică neapărat domiciliul, și un element voluntar, afectarea imobilului intereselor familiei, ceea ce exclude reședința secundară și locuința de serviciu, care este mai strâns legată de profesie decât de familie.

Totodată determinarea imobilului care reprezintă locuința familiei se poate face în subsidiar atunci când familia are copii, textul de lege precizând expres faptul că în lipsa locuinței comune a soților locuința familiei va fi locuința soțului la care se află copiii, ceea ce se protejează fiind un interes comun al familiei în cazul de față fiind vorba despre o protecție deosebită care se regăsește în întreaga reglementare legislativă din dreptul nostru și are ca obiect mijloacele de ocrotire ale minorului.

Așadar, locuința familiei poate fi reprezentată fie de un imobil care este proprietatea exclusivă a unuia dintre soți, fie de un imobil proprietate devălmașă sau pe cote-părți a celor doi soți ori chiar un imobil care este deținut în baza unui contract de închiriere, fără să aibă relevanță în acest din urmă caz dacă contractul de închiriere a fost încheiat înainte de căsătorie sau în timpul căsătoriei, sau dacă titularul contractului este numai unul dintre soți sau amândoi.

Ca să beneficieze de acest mecanism de protecție și pentru opozabilitate față de terți este prevăzută în cadrul regulilor regimului primar condiția notării în cartea funciară a unui imobil ca locuință a familiei. Astfel potrivit art.321 alin.2 C. civ. „Oricare dintre soți poate cere notarea în cartea funciară, în condițiile legii, a unui imobil ca locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.”, indiferent dacă imobilul respectiv este bunul comun al soților sau bunul propriu al unuia dintre ei, singura condiție fiind aceea ca destinația lui, afectațiunea, să fie aceea de a îndeplini funcția de locuință a familiei. Aplicarea acestei dispoziții a regimului primar este de natură să confere un anumit regim juridic imobilului care reprezintă locuința familiei, aspect ce trebuie să fie cunoscut de toți cei de-al treilea care intră în raporturi juridice cu soții, datorită faptului că protecția conferită de legiuitor locuinței familiei face ca din punct de vedere juridic, atunci când obiect al unui act juridic îl constituie un imobil care are această destinație, regulile care se aplică acestuia să deroge de la dreptul comun.

Potrivit art. 17 din Ordinul nr.700/2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară , notarea este înscrierea prin care actele, faptele juridice ori raporturile juridice privitoare la drepturile personale, la starea sau capacitatea persoanelor, în legătură cu imobilele din cartea funciara devin opozabile față de terți sau sunt înscrise cu efect de informare.

În vederea notării în Cartea Funciară a unui imobil ca locuință de familie, soții sau acela dintre soți care dorește efectuarea acestei mențiuni, trebuie să se prezinte la Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară din raza teritorială în care este situat imobilul care urmează a avea destinația de locuință a familiei, unde va depune o cerere în acest sens. Cererea trebuie să cuprindă datele care individualizează imobilul în discuție, respectiv numărul de carte funciară, numărul cadastral sau numărul topografic, potrivit dispozițiilor art.29 alin.1 lit.c) din Legea nr.7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară, republicată. Pe lângă datele privind imobilul, soții sau soțul solicitant trebuie să menționeze datele sale de indentitate și calitatea în care solicită efectuarea acestei mențiuni. În acest sens, va anexa cererii actul care stă la baza acestei solicitări, respectiv certificatul de căsătorie în copie legalizată (în situația în care soțul solicitant nu deține niciun drept asupra imobilului în cauză și locuința familiei nu a fost aleasă prin încheierea unei convenții matrimoniale, situație în care aceasta va trebui anexată în original sau în copie legalizată alături de certificatul de căsătorie în copie legalizată al celor doi soți).

Odată depusă cererea, aceasta urmează a fi înregistrată în Registrul General de Intrare la Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară pe raza căruia se află situat imobilul, iar efectele notării în Cartea Funciară a unui imobil ca locuință de familie urmează a se produce de la data acestei înregistrări, potrivit art.890 C.civ.

În ceea ce privește radierea acestei mențiuni din Cartea Funciară, Codul Civil nu face nicio precizare în mod expres, motiv pentru care trebuie coroborate dispozițiile regimului primar imperativ (în materia consimțământului ambilor soți cu privire la actele care au ca obiect locuința familiei) cu cele în materie de Carte Funciară, prevăzute în Cartea a III-a, Titlul VII a Codului civil, precum și în Legea nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară, Titlul II (art.20-57) și în Ordinul nr. 700/2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară (art.172). În acest sens, dispozițiile art.885 alin.2, teza I C.civ. prevăd că drepturile reale se vor pierde sau stinge numai prin radierea lor din cartea funciară cu consimțământul titularului dat prin act autentic notarial.

Din ansamblul acestor reglementări reiese faptul că pentru a putea fi operată radierea destinației de locuință de familie a unui imobil este necesar consimțământul ambilor soți în acest sens, chiar dacă numai unul dintre ei este proprietarul acestui imobil. Astfel că, dacă legiuitorul a reglementat dreptul oricăruia dintre soți de a solicita notarea în Cartea Funciară a locuinței familiei, pentru radierea acesteia soțul neproprietar al imobilului va trebui să își dea consimțământul în acest sens, consimțământ care urmează a îmbrăca forma unei declarații autentice notariale, potrivit dispozițiilor art. 885 alin.2, teza I C.civ..

Atunci când imobilul locuința familiei este deținut în coproprietate sau în devălmășie de către cei doi soți, radierea mențiunii din Cartea Funciară se va radia la cererea oricăruia dintre ei, cu precizarea că atunci când notarea ca locuință de familie a operat ca urmare a depunerii unei cereri în acest sens de către ambii soți, radierea se va putea face numai dacă există și de această dată consimțământul ambilor soți. Pe de altă parte, dacă notarea a fost solicitată numai de către unul dintre soți, cererea de radiere este suficient a fi însoțită de consimțământul acestuia din urmă.

În caz de divorț, dacă prin cererea de divorț sau prin cererea reconvențională soțul proprietar exclusiv asupra imobilului locuință de familie nu a solicitat și radierea din Cartea Funciară a acestei notări, iar fostul soț nu consimte la radiere, soțul titular va trebui să introducă o cerere separată în acest sens, urmând ca radierea să se efectueze în baza hotărârii de divorț rămasă definitivă sau a hotărârii pronunțate ca urmare a sesizării instanței cu o cerere prin care s-a solicitat să se dispună radierea in Cartea Funciară a locuinței familiei.

Acest mecanism funcționează fără probleme în momentele de pace conjugală, atunci când soții se înțeleg cu privire la desemnarea imobilului care va avea calitatea de locuință a familiei, conform prevederilor art.308 C. civ. cu titlul marginal Luarea deciziilor de către soți, potrivit cărora „soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria.” Dar cum de cele mai multe ori mecanismele regimului primar își justifică existența în momentele de criză conjugală, regulile regimului primar trebuie să cuprindă toate situațiile care se pot ivi și care pot să aducă atingere drepturilor locative ale unuia sau a ambilor soți cu privire la locuința familiei.

Importanța locuinței familiei fiind așa de mare, regimul primar reglementează prin reguli speciale atribuirea acesteia în caz de criză, aceste reguli având o mare relevanță practică. Cvasi-totalitatea căsătoriilor și a familiilor au o locuință. Justul echilibru între interesele în cauză nu este ușor de găsit. Soțul care dorește să încheie un act referitor la locuință și se lovește de refuzul nejustificat al celuilalt soț poate să se adreseze instanței de tutelă conform art.322 alin.3 C. civ., pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.

Pentru a proteja locuința familiei regimul primar limitează dreptul unuia dintre soți de a dispune singur prin acte juridice fără ca să aibă în acest sens și consimțământul celuilalt soț. Această limitare intervine chiar și atunci când regimul matrimonial concret aplicabil i-ar conferi acest drept, cum ar fi de exemplu în cadrul regimului separației de bunuri când bunul imobil care poartă afectațiunea de locuință a familiei face parte din categoria bunurilor proprii ale unuia dintre soți. În regimul de comunitate convențională, deși soților le este recunoscut dreptul de a-și doza puterile după cum cred de cuviință, regula instituită de regimul primar cu privire la locuința familiei face ca aceastora să li se aplice regula cogestiunii, la fel ca în cazul regimului comunității legale.

Drepturile de care nu se poate dispune în mod liber sunt prevăzute de art.322 C. civ. care menționează și sancțiunea în cazul în care actele se încheie fără respectarea condițiilor prevăzute de lege, fiind vorba atât despre drepturi reale, neavând importanță natura dreptului (drept de proprietate, uzufruct, abitație, etc.) sau drepturi de creanță. În ceea ce privește momentul producerii efectelor juridice ale actului, actele interzise sunt în general actele „inter vivos”, fie ele cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cum ar fi un contract de vânzare, de schimb, de donație, constituirea unei ipoteci, aportul la o societate comercială, licitație, actele „mortis causa” fiind admise, soțul proprietar putându-și exercita dreptul de a dispune prin testament în condițiile dreptului comun, neîngrădit, efectele urmând a se produce la data decesului său, moment în care încetează și căsătoria.

Prin urmare, sunt în principiu interzise orice acte de dispoziție care riscă să oblige familia să părăsească imobilul care servește drept locuință a familiei.

În ceea ce privește renunțarea la contractul de închiriere, atunci când obiectul contractului îl constituie un imobil afectat ca locuință a familiei, care este locuință de serviciu, dreptul de închiriere fiind accesoriu contractului de muncă al unuia dintre soți, soțul beneficiar al contractului nu are nevoie de consimțământul expres al celuilalt soț, întrucât în această situație prevalează principiul asigurării libertății exercitării profesiei, potrivit căruia oricare dintre soți poate să își aleagă și să renunțe la profesie fără a fi necesar consimțământul celuilalt soț. Această regulă se aplică și în situația în care prin demisie și implicit prin pierderea beneficiului contractului de închiriere familia ar fi privată de orice drept locativ.

Se impune menționat și faptul că dispozițiile regimului primar nu trebuie confundate cu instituirea unei insesizabilități a locuinței familiei, astfel încât bunul imobil care are acestă afectațiune poate fi urmărit de creditori, fie ei comuni, sau doar ai unuia dintre soți, chiar și atunci când asumarea datoriei nu a implicat și consimțământul prealabil al celuilalt soț. În acest sens s-a pronunțat și Curtea de Apel Timișoara, prin decizia nr. 1538/2013 în care a arătat faptul că notarea în cartea funciară a unui imobil ca locuință de familie nu are nicio relevanță cu privire la natura juridică a acestuia, respectiv bun propriu sau comun al soților, și nici în ceea ce privește efectele înscrierii unui sechestru asigurător, fiind vorba numai despre o stare de fapt care nu modifică în nici un fel  natura juridică a imobilului.

În ceea ce privește natura juridică a consimțământului trebuie să facem distincție după cum locuința familiei face parte din categoria bunurilor proprii ale unuia sau altuia dintre soți, sau din categoria bunurilor comune ale soților, având în vedere și modul în care soții și-au amenajat repartizarea puterilor în cazul în care regimul matrimonial care guvernează raporturile dintre ei este rezultatul încheierii unei convenții matrimoniale.

Astfel, dacă imobilul care constituie locuința familiei face parte din categoria bunurilor proprii ale unuia dintre soți, soțul proprietar nu va putea dispune de imobil prin acte între vii decât dacă are și consimțământul celuilalt soț.

Așa cum s-a observat suntem în prezența unui „consimțământ de neîmpotrivire”, soțul neproprietar nefiind parte în actul încheiat de celălalt soț, el fiind chemat doar ca să își dea consimțământul pentru încheierea actului.

În situația în care soțul neproprietar se împotrivește la înstrăinarea sau grevarea imobilului care face obiectul protecției și acesta refuză să își dea consimțământul la încheierea actului de dispoziție, instanța de tutelă va putea autoriza actul în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

actul de dispoziție ce urmează a fi încheiat să aibă ca obiect un imobil căruia să i se fi dat destinația de locuință a familiei ori bunuri mobile care servesc pentru mobilarea sau decorarea locuinței familiei;

soțul neproprietar să refuze să-și dea consimțământul;

refuzul să fie unul nelegitim;

actul de dispoziție să fie unul pe care soțul proprietar l-ar putea încheia fără a avea nevoie de consimțământul celuilal soț, cum este, de exemplu, testamentul;

să fie vorba despre un bun propriu al soțului care dorește încheierea actului, în caz contrar instanța neputând să-l oblige pe celălalt soț la încheierea unui act pe care nu îl dorește.

Prin urmare pentru a proteja locuința familiei regulile regimului primar limitează dreptul unuia dintre soți de a dispune singur, fără consimțământul expres al celuilalt soț, de bunul imobil afectat locuinței familiei prin acte juridice între vii, chiar și atunci când regimul matrimonial concret i-ar conferi acest drept.

În cazul în care imobilul care reprezintă locuința familiei face parte din categoria bunurilor comune ale soților, este necesar consimțământul ambilor soți, aceștia fiind parte în actul de înstrăinare, consimțământul lor fiind cerut atât de calitatea bunului, fiind vorba de un bun comun, cât și de faptul că acesta este protejat de regulile regimului primar imperativ.

Considerăm că atunci când a înțeles să protejeze locuința familiei, legiuitorul a avut ca scop punerea la îndemâna soților a unor norme care să funcționeze ca un scut împotriva oricăror acte necugetate sau mai puțin inspirate ale unuia dintre soți și prin care s-ar putea pierde însuși dreptul de proprietate și dreptul locativ asupra imobilului în care familia își duce traiul în comun.

Astfel, puterile soțului neproprietar sunt argumentate, în sensul în care acesta este chemat să consimtă la încheierea unui act care în lipsa reglementării speciale nu ar reclama nicio putere a sa, legea cerându-i acestuia un consimțământ de neîmpotrivire.

Ori de câte ori însă suntem în prezența unui imobil bun comun care are destinația de locuință a familiei considerăm că nu mai suntem în prezența unui consimțământ de neîmpotrivire, ci soțul proprietar, codevălmaș sau coproprietar, fiind chemat să își dea consimțământul la încheierea actului în calitatea sa de titular al dreptului de proprietate.

Dacă în primul caz se întâmplă ca soțul neproprietar să se opună nejustificat la încheierea actului, instanța de tutelă poate să autorizeze încheierea actului, trecând peste împotrivirea acestuia. În situația în care bunul locuință a familiei este bun comun al celor doi soți norma de protecție nu mai poate opera, întrucât ambii soți sunt chemați să își dea consimțământul, iar în cazul în care unul dintre ei s-ar opune, instanța de tutelî nu l-ar putea obliga să încheie actul neținând cont de voința acestuia, cu atât mai puțin nu ar putea să dea o hotărâre judecătorească care să țină loc de consimțământul soțului ce se opune la încheierea actului, singura soluție fiind aceea de a se apela la instituția partajului, conform regulilor de drept comun în materie.

În ceea ce privește sancțiunea prevăzută de lege în cazul în care consimțământul scris al soțului lipsește, nu există o autorizare a instanței de tutelă, iar celălalt soț încheie acte prin care dispune de drepturile asupra locuinței familiei sau prin care ar putea fi afectată folosința acesteia, conform art. 322 alin. 4 C. civ. soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de 1 an de la data la care a luat la cunoștiință de acesta, dar nu mai târziu de 1 an de la data încetării regimului matrimonial, în situația în care locuința familiei a fost notată în Cartea Funciară. În lipsa notării locuinței în Cartea Funciară, conform art. 322 alin.5 C. civ., soțul care nu și-a dat consimțământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune interese de la celălalt soț, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut pe altă cale calitatea de locuință a familiei.

Din regimul juridic al sancțiunii care intervine la încheierea actului ce are ca obiect locuința familiei în lipsa consimțământului scris al celuilalt soț, rezultă faptul că legiuitorul a avut în vedere doar situația în care este vorba despre consimțământul de neîmpotrivire al soțului neproprietar, întrucât, în situația în care bunul este comun și lipsește consimțământul unuia dintre soți, sancțiunea este nulitatea relativă a actului, care se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de lege, așa cum reiese din cuprinsul art. 347 C. civ. și nu în termen de 1 an cum este cazul descris mai sus.

În ceea ce privește bunurile ce mobilează sau decorează locuința familiei sunt incidente reglementările ce privesc însăși locuința familiei, astfel încât vor fi incidente toate regulile de mai sus cu privire la regimul actelor și sancțiunile aferente, legiuitorul păstrându-și poziția fermă prin solicitarea consimțământului scris, chiar și atunci când este evidentă disponibilitatea celuilalt soț de a deplasa din locuința familiei obiecte de mobilier sau decorațiuni, indiferent de valoarea acestora.

În materia contractelor de închiriere legiuitorul a dorit o interdependență a soților.

Art.323 C. civ. stipulează că soții beneficiază de un drept locativ propriu indiferent dacă contractul de închiriere a fost semnat doar de unul dintre soți sau de amândoi, indiferent care ar fi regimul matrimonial al acestora și peste orice convenții contrare, chiar și în situația în care contractul de închiriere ar fi fost încheiat înaintea căsătoriei, deoarece legiuitorul a dorit ca atunci când locuința familială rezultă dintr-o locație folosită exclusiv ca și locuință, dreptul la contractul de închiriere să fie supus unei cotitularități conjugale, care reprezintă un fel de indiviziune forțată între cei doi soți. Nu este vorba însă de o indiviziune veritabilă, deoarece ea supraviețuiește și morții unuia dintre soți. În caz de divorț dreptul la contractul de închiriere poate să fie atribuit de către instanță unuia dintre soți, în cazul în care nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți. În acest caz conform art.324 C. civ. judecătorul va ține seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.

Lectura art.323 C. civ. ridică două probleme de interpretare și anume: care este domeniul de aplicare al textului și care sunt efectele sale.

Domeniul de aplicare.

În primul rând art.323 C. civ. este un text de ordine publică aplicabil oricăruia dintre soți și oricare ar fi regimul lor matrimonial, dar câmpul lui de aplicare este mult mai îngust, cu atât mai mult cu cât el nu se aplică decât în cazul în care locuința familială se sprijină pe un drept de închiriere și numai în situația în care imobilul care face obiectul contractului de închiriere are o destinație exclusiv familială, cu condiția ca el să servească, sau să fi servit, ca locuință efectivă a celor doi soți.

Înainte de toate cotitularitatea în închiriere, instaurată de art.323 C. civ. creează între soți o indiviziune de un gen particular, care ar putea fi calificată drept o indiviziune sui generis, de origine legală, care există:

oricare ar fi regimul matrimonial adoptat;

oricare ar fi data încheierii contractului de închiriere; nu prea contează dacă acesta a fost încheiat înainte de căsătorie sau după încheierea acesteia;

oricine ar fi semnatarii contractului de închiriere; nu are importanță dacă respectivul contract de închiriere, încheiat în timpul căsătoriei, este semnat, sau nu, de ambii soți, soțul nesemnatar va rămâne oricum cotitular al contractului de închiriere.

oricare ar fi clauzele contrarii pe care părțile le-ar putea insera în convenția lor, art.323 C. civ. fiind un text de ordine publică.

De menționat este faptul că această cotitularitate la contractul de închiriere instaurată de art.323 C. civ. protejează locuința familială atât pe durata căsătoriei, cât și după desfacerea acesteia.

Pe durata căsătoriei, cotitularitatea protejează locuința familială și drepturile fiecăruia dintre soți asupra contractului de închiriere împotriva oricărui act de dispoziție unilateral provenind de la celălalt soț, sau împotriva oricărei inițiative a locatorului în privința unuia dintre soți.

După desfacerea căsătoriei, fiecare dintre soți, fiind cotitular la contractul de închiriere, va putea pretinde o atribuire preferențială, prevăzută de art.324 C. civ.

Această regulă produce de asemenea anumite consecințe indirecte. Astfel, dacă unul dintre soți nu plătește chiria, locatorul poate, fie să ceară plata de la oricare dintre soți, fie să rezilieze contractul, dar trebuie să acționeze împotriva ambilor soți sau să le notifice rezilierea, pe când în cazul în care se dorește rezilierea contractului de către soți, este suficient un singur act.

Dacă în dreptul comun alin.1 al art. 1834 C. civ. legiuitorul instituie ca regulă generală aceea conform căreia, în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului chiriașului contractul de închiriere a locuinței încetează să își mai producă efectele, în alineatul secund recunoscându-se dreptul descendenților și al ascendeților de a opta pentru contunarea contractului de locațiune până la expirarea termenului prevăzut în cadrul acestuia, în situația în care aceștia au locuit împreună cu chiriașul, situația soțului supraviețuitor în cadrul regimului primar este ușurată prin faptul că acesta nu va trebui să facă dovada că a conviețuit cu chiriașul și nici nu trebuie să fi fost menționat în contractul de locațiune, el bucurându-se în acest sens de un drept locativ propriu, ca rezultat al protecției speciale instituite de legiuitor prin normele de protecție reglementate de art.323 C. civ.

Un element de noutate pentru legislația românească îl reprezintă atenția specială acordată de legiuitor soțului inocent, sau mai puțin vinovat de desfacerea căsătoriei, acesta urmând să beneficieze de un tratament favorabil celui aplicat soțului vinovat, prin includerea culpei în categoria elementelor avute în vedere la atribuirea contractului de închiriere, precum și de exonerarea soțului inocent în ceea ce privește cheltuielile de instalare într-o altă locuință a soțului vinovat de divorț (art.324 C. civ.).

Tot ca un element inedit promovat prin reforma Codului civil se prezintă și introducerea unei scări de apreciere a motivelor care determină atribuirea contractului de închiriere unuia sau altuia dintre soți, prin ocrotirea anumitor categorii de persoane și a intereselor acestora, într-o ordine prestabilită: „interesul superior al copiilor minori, culpa în desfacerea căsătoriei” și „posibilitățile locative proprii ale foștilor soți”, nemailăsând să predomine arbitrariul din aprecierea instanțelor de judecată.

În practică s-a pus problema dacă o astfel de cerere de atribuire a beneficiului contractului de închiriere a locuinței familiei este posibilă și după desfacerea căsătoriei, sau numai prin intermediul cererii de divorț, ca un capăt de cerere accesoriu. În acest sens, instanța de judecată a stabilit faptul că dispozițiile legale în materie, respectiv art.324 C. civ. nu pot fi interpretate în sensul inadmisibilității formulării, pe cale separată, a unei cereri de atribuire a beneficiului contractului de închiriere, ulterior desfacerii căsătoriei. Prin urmare, atunci când o astfel de cerere se formulează în cadrul acțiunii de divorț, ea are un caracter accesoriu, în raport cu cererea de desfacere a căsătoriei, iar din analiza textului indicat nu se poate reține niciun impediment, de natură a aduce vreo vătămare părților implicate, în situația în care, o astfel de cerere este formulată și pe cale separată, ulterior divorțului. O interpretare contrară este de natură a aduce atingere drepturilor părților izvorâte din contractul de închiriere,  prin limitarea accesului la justiție.

Întotdeauna, însă, atribuirea beneficiului contractului de închiriere se va face cu citarea locatorului și va produce efecte, conform prevederilor art.324 alin.3 C. civ., față de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.

Menționăm faptul că în prezent în dreptul nostru titularul contractului de închiriere și alte persoane care locuiesc cu acesta dobândesc dreptul locativ, potrivit reglementărilor din Legea locuinței nr.114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Pentru ipoteza în care închirierea survine sub durata căsătoriei, drepturile locative asupra locuinței închiriate intră în categoria bunurilor comune, chiar dacă în contract este menționat doar unul dintre soți.

Prin urmare, dreptul de a fi titular al contractului de închiriere și dreptul de a locui în locuința închiriată de unul dintre soți, sunt atât drepturi distincte, cât și drepturi proprii ale fiecăruia dintre soți.

Astfel, în practica judiciară s-a reținut faptul că, deși pârâtul a susținut că în raport de configurația imobilului ar fi posibilă folosirea în comun a acestuia, cu stabilirea pentru fiecare dintre părți a spațiilor pe care să le folosească, având în vedere că există și spații de folosință comună și totodată ținând seama de starea tensionată existentă între membrii familiei, instanța de recurs a apreciat că soluția privind atribuirea beneficiului locuinței reclamantei și evacuarea pârâtului din locuința comună dispuse de instanța de fond nu se impune a fi schimbată. În contextul în care locuința conjugală nu poate fi folosită în comun de părți, prin soluția adoptată în fazele procesuale anterioare, criticată de către pârât, este protejat atât interesul reclamantei și al copiilor, punându-se astfel capăt stării conflictuale dintre membrii familiei, cât și dreptul de proprietate asupra bunului comun al pârâtului, care nu a obținut acest beneficiu, în contextul în care măsura atribuirii beneficiului locuinței conjugale este limitată în timp până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj.

Sarcinile căsătoriei

Ducerea vieții în comun, precum și întreținerea familiei, cu sau fără copii, presupun fără îndoială ca soții să aibă o serie de cheltuieli. Căsătoria dă naștere mai multor consecințe importante pentru interesele patrimoniale ale soților. Viața conjugală creează inevitabil între ei o comunitate de interese, iar în cadrul relațiilor cu terții nu mai pot avea statutul pe care îl aveau atunci când erau celibatari. Viața familială dă naștere unor nevoi presante „nevoile căsătoriei”, iar în scopul satisfacerii acestora toate bunurile soților sunt afectate.

Două trăsături au caracterizat pentru mult timp poziția sistemului nostru de drept în această materie. Pe de o parte, această poziție ținea mai ales de regimul matrimonial propriu-zis: comunitatea, în special, era un fel de bancă menajeră destinată să susțină cheltuielile cotidiene ale familiei, dispensând totodată soții de o compatibilitate obositoare și imposibilă. Pe de altă parte, ansamblul patrimoniului conjugal era supus principului predominației bărbatului căsătorit, combinat cu incapacitatea femeii căsătorite. Soțul deținea conducerea financiară a menajului, iar regimul matrimonial îi conferea puteri sporite. Soția nu avea capacitate, ea neputând dispune nici măcar de bunurile proprii fără autorizația soțului ei, neavând nici o putere directă asupra comunității și neavând dreptul la acțiune decât dacă îl reprezenta pe soțul ei.

Un aspect important al evoluției contemporane al civilizației occidentale a constat în creșterea puterilor acordate femeii căsătorite. Rolul său în familie, ca soție și ca mamă, s-a dezvoltat considerabil atât în cadrul relațiilor personale, cât și în cadrul raporturilor patrimoniale. La toate acestea se adaugă activitatea profesională, pe care un număr din ce în ce mai mare de femei o exercită în afara căminului.

Sociologia modernă, reluând vechile idei, subliniază alteritatea care există între cei doi soți. Soții sunt diferiți, dar nu trebuie confundată diferența cu discriminarea.

Alteritatea nu semnifică inegalitate și menținerea femeii la bucătărie conform teoriei celor trei K: Kirche – biserică, Kinder – copii, Küche – bucătărie.

Astfel, regimul primar imperativ dă naștere unei solidarități menajere, aceasta luând naștere ca efect al încheierii căsătoriei și nefiind relevant în acest sens dacă soții conviețuiesc sau nu, obligația de a participa la cheltuielile căsătoriei revenindu-le soților și în cazul în care aceștia ar locui separat.

Cheltuielile comune ale menajului sau sarcinile căsătoriei sunt incluse în regimul primar imperativ și sunt constituite, în esență, de cheltuielile soților cu întreținerea gospodăriei, de cele legate de întreținerea și repararea imobilului în care este așezată locuința familială, sau chiria cu acest imobil, cheltuieli ocazionate de creșterea și educația copiilor minori, cheltuieli legate de sănătate etc. Chestiunea este reglementată în cadrul raporturilor dintre soți prin art.325-328 C. civ.

Potrivit art.325 C. civ.:

“Soții sunt obligați să își acorde sprijin material reciproc.

Ei sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenție matrimonială nu s-a prevăzut altfel.

Orice convenție care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soți este considerată nescrisă.”

În ceea ce privește natura sprijinului material reciproc se pune următoarea întrebare: care este raportul între obligația de întreținere și obligația de a contribui la cheltuielile căsătoriei? Există o unitate sau o dualitate între ele?

Obligația de întreținere este în mod normal executată prin contribuția la cheltuielile căsătoriei, care cu toate acestea este însă mult mai largă, deoarece se referă și la obligația de sprijin material între soți și reapare în starea pură atunci când viața de cuplu nu mai poate să satisfacă nevoile soțului. Mai mult decât atât, contribuția la cheltuielile căsătoriei are ca obiect situațiile normale, în timp ce obligația de întreținere intervine numai în situațiile de criză, presupunând întotdeauna starea de nevoie în care se află unul dintre soți. Nu în ultimul rând contribuția la cheltuieli este un efect specific al căsătoriei față de familia luată în sens larg, fiind legată de regimul matrimonial, în timp ce obligația de întreținere nu are ca obiect decât relațiile dintre soți și ar fi o aplicare a obligației de sprijin material dintre soți.

Conținutul obligațiilor juridice specifice căsătoriei nu este clar determinat, deoarece cheltuielile la care dă naștere viața în comun a soților depind în mod firesc de nivelul de trai al fiecărei familii în parte.

În primul rând ar fi de menționat faptul că noțiunea de sarcini ale căsătoriei trebuie înțeleasă în sens larg, relevând, bineînțeles, cheltuielile de hrană, de locuință, de îmbrăcăminte ale soților și ale copiilor lor, dar și cheltuielile având ca obiect plăcerea vieții sau amenajarea cadrului său, de exemplu cheltuielile de instalare a locuinței familiale, cheltuielile de vacanță etc. Spunem că trebuie privite în sens larg, deoarece aceste soluții extensive se explică tocmai prin faptul că, prin fundamentul și scopul său, obligația de contribuție la sarcinile căsătoriei este distinctă de obligația de întreținere.

Pentru a determina sfera de aplicare a art.325 C. civ. se impune coroborarea acestor prevederi cu cele ale art.351 C. civ., având Titlul marginal „Datoriile comune ale soților”, care la lit.c) precizează că soții răspund cu bunurile comune pentru „obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei”. Potrivit acestor reglementări am putea considera că intră fără probleme în câmpul solidarității, cu mici excepții, orice operațiune de origine contractuală care are ca obiectiv imediat acela de a face față nevoilor curente ale menajului sau ale educației copiilor. Astfel este cazul cheltuielilor cotidiene, sau care se realizează în mod periodic, cum ar fi: cheltuielile legate de hrana familiei, cheltuieli cu îmbrăcămintea și încălțămintea, cheltuieli ocazionate de îngrijirile medicale acordate membrilor familiei, precum și achitarea facturilor de apă, gaz, curent, telefon, taxele și impozitele aferente imobilului locuința familiei. Singura condiție pentru ca să fim în prezența unor cheltuieli care sunt asimilate cheltuielilor căsătoriei este aceea ca acestea să nu depășească limitele unor cheltuieli obișnuite.

Din punct de vedere al modalității de execuție, obligația de contribuție la sarcinile căsătoriei dă dezlegare principiului libertății convențiilor matrimoniale, ceea ce înseamnă că soții au latitudinea să precizeze maniera în care ei înțeleg să se achite de obligația lor.

Prin stipulări exprese, soții pot conveni în mod special dacă o fracțiune determinată a sarcinilor incumbă asupra fiecăruia dintre ei, sau numai unul dintre ei se va achita de partea sa, vărsând o parte din veniturile sale, sau o sumă fixă. Sunt interzise însă clauzele care l-ar scuti pe unul sau altul dintre soți de orice contribuție sau aceea prin care unul dintre soți i-ar vărsa celuilalt totalitatea veniturilor, incluse fiind și veniturile din sursele profesionale.

În lipsa unor stipulări exprese, contribuția la sarcinile căsătoriei apasă atât pe umerii soțului, cât și pe ai soției, fiecare dintre ei participând la aceasta în proporție cu posibilitățile lor.

Se asimilează, însă, ca mod de executare a obligației faptul că oricare dintre soți se consacră activităților căminului, sau că participă, cu titlu benevol, la profesia soțului său, așa cum rezultă din art.326 C. civ.: „Munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei”, participarea nefiind obligatoriu să se facă în numerar.

Sesizată cu soluționarea unei cereri de partajare a bunurilor comune, instanței de judecată i-a fost adus la cunoștiință de către reclamantă faptul că aceasta dorește ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună partajarea în cote de 1/2 a bunurilor realizate în timpul căsătoriei, iar pârâtul să fie obligat să-i restituie bunurile personale, precum și cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces, solicitări cu care pârâtul pârâtul nu a fost de acord. Acesta a învederat instanței învestite cu soluționarea cauzei faptul că în ceea ce privește dobândirea bunurilor comune nu trebuie să se rețină o cotă de participație egală, motivând prin faptul că el ar fi avut venituri mai mari din pensie, iar în plus ar fi crescut și animale , care  însă au fost vândute, după ce el s-a îmbolnăvit.
Instanța nu a reținut însă susținerile pârâtului, înlăturându-le ca fiind neîntemeiate.Astfel, din cuprinsul cupoanelor de pensii depuse la dosar de părți dar și din celelalte mijloace de probă a reieșit faptul că ambii soți  au realizat venituri pe parcursul căsătoriei. Mai mult chiar, instanța a apreciat că munca reclamantei în gospodărie este considerată tot o contribuție la veniturile familiei și reținând faptul că în ultimii 7 ani, cel puțin, pârâtul nu a avut nici o contribuție la aceasta, instanța a constatat că  cei doi soți au contribuit în egală măsură la dobândirea bunurilor comune, chiar dacă între veniturile lor bănești au existat anumite discrepanțe.

În vederea stabilirii cuantumului contribuției fiecăruia dintre soți la cheltuielile căsătoriei legiuitorul s-a limitat în cuprinsul art.326 C. civ., la a prevedea faptul că această contribuție se face „în raport cu mijloacele fiecăruia”, fără a preciza ce se înțelege prin mijloace.

Astfel, alături de alți autori, considerăm că termenul „mijloace” cuprinde toate resursele materiale ale soțului debitor, precum câștigul din muncă, dividende, drepturi de proprietate intelectuală sau chiar fructele bunurilor proprii.

În caz de neexecutare a obligației de contribuție la cheltuielile căsătoriei de către unul dintre soți dă dreptul celuilalt soț de a se adresa instanței de judecată pentru a obține o hotărâre judecătorească prin care soțul debitor să fie obligat să-și execute obligația, chiar și în situația în care soții nu mai conviețuiesc, întrucât solidaritatea menajeră, ca regulă a regimului primar, este o consecință ce decurge din căsătorie.

Activitatea profesională a soților

Este evident faptul că, pentru a putea participa la cheltuielile căsătoriei „în raport cu mijloacele fiecăruia”, soții trebuie să dispună de anumite venituri, venituri care, de regulă, se realizează prin exercitarea unei profesii remunerate.

Regimul primar reglementează dreptul soților de a percepe salarii și câștiguri de care pot dispune după ce și-au achitat contribuția la cheltuielile gospodăriei, precum și dreptul fiecăruia dintre soți de a exercita în mod liber o profesie.

Veniturile din muncă, în zilele noastre, constituie principala sursă a bunurilor celor doi soți. Dreptul pozitiv nu a încetat să extindă autonomia profesională a soților, în special cea a femeii căsătorite. Libertatea lor a devenit absolută, sau aproape absolută, fie că este vorba de exercitarea profesiei, sau a puterilor asupra veniturilor din muncă, respectiv a câștigurilor și salariilor.

Întrucât regimul matrimonial cuprinde ansamblul relațiilor pecuniare ce decurg din căsătorie, este normal ca funcționarea lui să fie afectată de viața profesională a unuia sau celuilalt dintre soți. Existența unui cuplu conduce, din această perspectivă, la examinarea succesivă a situației soțului profesionist, apoi a celei a soțului profesionistului.

Independența și statutul profesional implică anumite precizări, deoarece de-a lungul timpului s-a încercat găsirea unor răspunsuri pertinente pe care le-au ridicat următoarele întrebări:

Poate fiecare dintre soți să aleagă și să exercite în mod liber o activitate profesională?

Dacă la prima întrebare răspunsul este afirmativ, atunci care sunt puterile sale în privința exercitării acestei profesii?

Răspunsul la aceste întrebări variază, însă, după cum este vorba despre o profesie separată sau de o colaborare la profesia celuilalt soț.

În ceea ce privește activitatea profesională a bărbatului și a femeii se impune precizat faptul că bărbatul căsătorit și-a îndeplinit în mod liber activitatea profesională care i-a permis și care îi permite în continuare, să se îngrijească, cel puțin cu titlu principal, de cheltuielile conjugale, pe când activitatea profesională a femeii căsătorite are o istorie lungă, mai mult sociologică și politică decât juridică. Conform unei tradiții ale cărei origini nu pot fi identificate, femeia căsătorită avea ca principală ocupație munca în gospodărie, câteodată participând și la activitatea profesională a soțului ei, îndeosebi în mediul rural. Încetul cu încetul, pe fondul celor două războaie mondiale, femeia a ajuns să exercite o activitate profesională independentă.

În sistemul reținut de Codul civil de la 1864, femeia căsătorită nu putea să exercite o profesie fără autorizarea soțului său și nu putea, din cauza incapacității, să perceapă în mod liber câștigurile și salariile sale, mai mult decât atât, atunci când ea era căsătorită sub regimul comunității, câștigurile și salariile sale cădeau în comunitate.

În prezent un număr impresionant de mare de femei căsătorite exercită o activitate profesională separată de aceea a soțului lor, ceea ce le asigură o independență crescândă față de acesta dar, pe de altă parte, apare și reversul medaliei, dat de faptul că se creează automat și o dependență din ce în ce mai mare de locul lor de muncă care, nu de puține ori, se răsfrânge asupra muncii depuse în gospodărie și asupra timpului și a disponibilității acestora în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor. Din dorința de a depăși statutul femeii „țintuite la cratiță”, astăzi există o tendință a sexului slab de a-și face o prioritate în construirea unei cariere profesionale amânând, din acest considerent, încheierea unei căsătorii, iar în cazul în care totuși se căsătorește, în a amâna, din același considerent, momentul nașterii unui copil. Nu este, însă, de neglijat faptul că mentalitatea bărbatului nu s-a schimbat în același ritm cu emanciparea femeii, astfel încât cei mai mulți bărbați preferă să muncească „zi lumină” pentru a-și putea întreține familia, dar știindu-și soția acasă îngrijind de copii.

Istoria statutului juridic, din acest punct de vedere, al femeii căsătorite, poate fi rezumată în două cuvinte: „de la dependență la independență”.

Prin urmare, astăzi, pornind de la principiul egalității în drepturi a soților, care presupune libertatea fiecăruia dintre ei de a-și alege profesia, fără a se face vreo discriminare între bărbat și femeie, regimul matrimonial garantează acest drept atât soțului, cât și soției, prin norme imperative, de la care nu se poate deroga prin convenție matrimonială sub sancțiunea nulității absolute a clauzei.

Astfel, niciunul dintre soți nu-i poate interzice celuilalt de a exercita o anumită profesie, fără excepție. În situația în care unul dintre soți nu ar fi de acord ca soțul său să desfășoare o anumită activitate sau să exercite o anumită profesie, chiar dacă aceasta ar putea fi considerată ca fiind incompatibilă cu viața de familie, soțul nemulțumit nu nu va putea obține de la instanța de judecată o hotărâre prin care să-l poată obliga pe celălalt soț, respectiv prin care acestuia să i se interzică exercitarea unei anumite profesii, rămânându-i ca soluții fie acceptarea situației, fie divorțul.

Participarea unuia dintre soți la exercitarea profesiei de către celălalt soț.

În ceea ce privește colaborarea dintre soți problema devine oarecum sensibilă după cum este vorba despre o întrajutorare gratuită sau dimpotrivă remunerată.

Deseori soția colaborează la activitatea soțului, sau invers, deși situațiile de acest gen sunt mai rare. Această practică a început și s-a dezvoltat odată cu trecerea timpului în viața rurală unde soțul și soția participau împreună la exploatarea agricolă sau la comerțul en detail, iar mai recent, în cadrul profesiilor civile, unde soția este secretara soțului ei, sau este medic, avocat sau notar împreună cu soțul ei în același cabinet.

De-a lungul a mai multor secole, în mod firesc, acest gen de colaborare era considerat o întrajutorare conjugală și, prin urmare, era îndeplinită cu titlu gratuit, deoarece ținea de ceea ce își datorau soții, ca activitate casnică. Regimul matrimonial și mai ales „ne-dreptul” reglementau chestiunea în cauză. Doar de vreo patruzeci de ani lucrurile s-au schimbat, constatându-se, mai ales sub influența protecției sociale, că soția care lucrează pentru un terț este mai bine tratată decât cea care își asistă soțul. Cu toate acestea ideea tradițională nu a dispărut.

Potrivit art.328 C. civ. „Soțul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soț poate obține o compensație, în măsura îmbogățirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depășit limitele obligației de sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei.”

Dreptul de compensație există doar dacă unul dintre soți a participat efectiv la activitatea celuilalt soț o perioadă îndelungată, fără a primi în acest sens o remunerație, depășindu-se, prin urmare, limitele obligației legale de sprijin moral și material precum și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei. Prin urmare dreptul la compensație este o aplicație în materia regimurilor matrimoniale a principiului îmbogățirii fără justă cauză.

Prin urmare, potrivit modului în care regimul primar reglementează autonomia profesională a soților, fiecare dintre aceștia păstrează facultatea de a-și alege, exercita și schimba profesia fără ca pentru aceasta să fie nevoie de consimțământul celuilalt soț.

Cu toate acestea, ori de câte ori schimbarea profesiei, sau a modului de exercitare a acesteia ar aduce schimbări majore în ceea ce privește viața de familie, considerăm că trebuie avute în vedere și prevederile art. 308 C.civ., care reglementează o cogestiune a soților cu privire la luarea în comun acord a deciziilor care privesc căsătoria.

Independența patrimonială a soților

Libertatea soților de a dispune de veniturile rezultate din exercitarea profesiei

Dacă soților le este recunoscut dreptul de a-și alege profesia este firesc ca acestora să le fie recunoscut și dreptul de a dispune liber de veniturile încasate.

Art.327 C. civ. prevede în acest sens că „fiecare soț este liber să exercite o profesie și să dispună, în condițiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligațiilor ce-i revin privind cheltuielile căsătoriei”.

Prin expresia „veniturilor încasate” se înțeleg toate veniturile rezultate din exercitarea profesiei unuia dintre soți indiferent care ar fi natura sau originea acestora, fiind cuprinse aici, nu doar salariul încasat, ci și toate veniturile strict legate de acesta, cum ar fi primele sau anumite tipuri de indemnizații ori sumele de bani care sunt acordate avându-se în vedere calitatea de angajat a soțului, cum ar fi compensațiile în cazul desfacerii contractului individual de muncă, pensiile etc., precum și orice alte venituri care, deși nu au caracter salarial, sunt asimilate veniturilor din exercitarea profesiei, cum ar fi în cazul profesiilor liberale onorariile sau drepturile de autor ori de inventator. Nu are relevanță faptul că activitatea este una permanentă, periodică sau ocazională.

Prin urmare, la fel ca și în cazul libertății de alegere a profesiei, regimul primar, prin normele sale, vine să garanteze soților și dreptul de a dispune de veniturile rezultate în urma desfășurării profesiei, sancționând cu nulitatea absolută orice clauză prin care soții ar deroga de la această dispoziție prin limitarea ori suprimarea acestei puteri.

Cu toate acestea, de veniturile obținute din exercitarea profesiei fiecare soț poate dispune în mod liber numai după ce și-a îndeplinit obligația legală de a contribui la cheltuielile căsătoriei, această obligație revenind soților indiferent de regimul matrimonial concret aplicabil.

Încheierea de acte juridice

În oglindă cu reglementările cuprinse în vechea reglementare, atualul Cod Civil reglementează în mod expres principiul libertății contractuale prin dispozițiile art. 317 alin.1 C. civ., care stipulează faptul că dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soț poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane. Prin urmare, apreciem că această inițiativă legislativă conferă o extindere a circuitului civil, oferind oricăruia dintre soți posibilitatea de a încheia singur, în condițiile legii, acte juridice cu celălalt soț, sau chiar și cu terții. Acest lucru nu cunoaște însă o libertate absolută, în sensul că, ori de câte ori se prevede faptul că, pentru încheierea unor acte juridice care au ca obiect anumite categorii de bunuri, este necesar consimțământul ambilor soți, pentru încheierea valabilă a unor astfel de acte va fi necesară respectarea condițiilor impuse de lege, în caz contrar actului juridic respectiv aplicându-i-se sancțiunile prevăzute de legiuitor.

Se poate spune astfel că, actele juridice încheiate între soți, ori între oricare dintre aceștia și terțe persoane au un puternic caracter independent, însă cu o fizionomie juridică proprie din anumite puncte de vedere, care, așa cum am precizat, sunt supuse regulilor regimului matrimonial care guvernează căsătoria la momentul încheierii lor, dar și altor norme incidente într-o anumită materie.

Astfel că, fiecare dintre soți poate dispune în mod liber de bunurile sale proprii, în situația în care regimul matrimonial concret aplicabil căsătoriei este cel al comunității legale de bunuri, precum și în cazul comunității convenționale atunci când astfel de bunuri nu au fost incluse în comunitate, întrucât într-o astfel de situație acestea își pierd caracterul de bunuri proprii, devenind, comune, în condițiile stabilite de către soți prin convenția matrimonială. În aceeași ordine de idei, sub durata regimului separației de bunuri, oricare dintre soți poate încheia singur acte juridice care au ca obiect bunurile proprietate exclusivă a soțului dispunător.

Acest drept recunoscut de lege oricăruia dintre soți de a încheia singur acte juridice cu terții, în lipsa unor dispoziții legale contrare, poate fi în egală măsură supus unei cenzuri din partea instanței de judecată, în situația în care soțul dispunător a încheiat acte juridice care au pus în pericol grav interesele familiei, conform art. 316 C. civ., măsură care nu poate fi luată pe o perioadă nedeterminată sau permanentă, din contră, fiind necesar ca aceasta să nu depășească 2 ani.

Depozitele bancare

Datorită noului context economic, legiuitorul și-a îndreptat atenția și asupra activității bancare desfășurată de către soți. În acest sens, fără a ține de cont de regimul matrimonial sub care aceștia sunt căsătoriți, art. 317 alin.2 și 3 C. civ. stipulează faptul că fiecare soț poate să facă singur, fără consimțământul celuilalt, depozite bancare, precum și orice alte operațiuni în legătură cu acestea. În raport cu societatea bancară, soțul titular al contului are, chiar și după desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel.

Situația reglementată de aceste dispoziții legale decurge, într-o oarecare măsură, și din faptul că, așa cum am putut observa, potrivit art. 327 C. civ., fiecare soț poate dispune în mod liber de veniturile obținute din exercitarea profesiei, cu cu respectarea obligațiilor ce-i revin privind cheltuielile căsătoriei. Astfel că, fiecare dintre soți poate decide singur cum administrează aceste venituri, fără a avea nevoie de consimțământul celuilalt soț pentru a efectua depozite bancare sau orice alte operațiuni în legătură cu acestea.

Trebuie subliniat faptul că pentru instituția de credit nu are nicio relevanță natura juridică a acestor sume de bani ca fiind proprii ale unuia dintre soți sau comune ale acestora, orice dispute care intervin cu privire la acest aspect urmând a fi soluționate de către instanța de judecată. În vederea evitării unor astfel de probleme, unitățile bancare, în contractul pentru constituirea unui depozit bancar, pot insera, la cererea deponentului, clauza de împuternicire pe cont, care permite unei alte persoane cu capacitate deplină de exercițiu – oricare ar fi aceasta, deci și soțului deponentului – desemnată de către soțul deponent, să facă operațiuni în ceea ce privește aceste depozite. Prin inserarea unei astfel de clauze se poate observa faptul că independența patrimonială a soților dobândește valențe mai puțin rigide, fiind totodată singura soluție (alături de contul curent comun reglementat de art.2186 C. civ.) pe care o au soții la îndemână în acest sens, întrucât dispozițiile art.317 C. civ. sunt imperative, făcând parte din corpul de norme care alcătuiesc regimul primar imperativ, ceea ce împiedică soții să creeze alte limite acestei probleme prin convenția matrimonială.

Un alt aspect care trebuie, de asemenea, precizat, este faptul că dispozițiile art.317 C. civ. nu extinde independența soților la toate operațiunile bancare efectuate de către oricare dintre soți, ci numai la acele operațiuni privind contul de depozit, cu privire la care, potrivit dispozițiilor legale, soțul deponent poate efectua orice operațiuni consideră de cuviință.

Prin urmare, datorită faptului că instituția bancară nu este obligată să verifice regimul matrimonial al soțului deponent, întrucât acesta nu prezintă importanță în cadrul acestor operațiuni, se poate spune că pe toată durata existenței contului de depozit, suprapusă existenței căsătoriei, soțul deponent este singurul care poate dicta funcționarea contului respectiv, fiind singurul care poate dispune ce se întâmplă cu sumele de bani depozitate, fără ca soțul netitular al acestuia să aibă vreo putere din acest punct de vedere, cu excepția situațieiîn care, așa cum spuneam, există o clauză de împuternicire pe contul respectiv în favoarea sa.

Din formularea alin.3 al art. 317 C. civ. se desprinde faptul că această putere de dispoziție asupra contului de depozit subzistă și după desfacerea sau încetarea căsătoriei, cu condiția ca printr-o hotărâre judecătorească executorie să nu se fi dispus altfel. Astfel că, în caz de divorț, soțul netitular al contului, atunci când poate face dovada faptului că sumele de bani depuse de către celălalt soț într-un cont de depozit sunt bunuri comune, iar odată cu divorțul se cere și partajul bunurilor comune, la solicitarea soțului netitular al contului, instanța de judecată sesizată cu cererea de desfacere a căsătoriei, poate, potrivit art.781 și urm. C. pr. civ., să înființeze poprirea asigurătorie care va indisponibiliza sumele existente în contul respectiv până la soluționarea cauzei.

Pe de altă parte, atunci când căsătoria încetează prin decesul soțului netitular al contului, potrivit legii, respectiv art.317 alin.3 C. civ., soțul titular al contului de depozit își păstrează dreptul de a dispune de sumele de bani care fac obiectul depozitului respectiv. Prin urmare, moștenitorii soțului netitular al contului se pot adresa instanței de judecată și să solicite acesteia pronunțarea unei hotărâri judecătorești executorii prin care să se dispună indisponibilizarea sumei de bani care face obiectul depozitului, astfel anihilând puterea discreționară a soțului supraviețuitor, în calitate de titular al contului, care ar putea efectua acte prin care moștenitorii soțului decedat să fie prejudiciați.

Dreptul la informare

Având în vedere importanța pe care o presupune viața de cuplu și luarea deciziilor în comun cu privire la aspectele care privesc căsătoria, legiuitorul român, inspirându-se din dispozițiile art.170 ale Codului civil elvețian, a reglementat în cuprinsul art. 318 C. civ. dreptul la informare, instituție juridică ce nu s-a mai regăsit până acum în peisajul legislației noastre, care vizează posibilitatea oricăruia dintre soți de a cere celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat putându-se adresa instanței de tutelă, care, în temeiul alin.2 al aceluiași articol, îl va putea obliga pe acesta ori pe orice terț să furnizeze informațiile cerute și să depună probele necesare în acest sens. În ceea ce îi privește pe terți, aceștia pot refuza să furnizeze informațiile solicitate numai atunci când, potrivit legii, refuzul este fundamentat pe păstrarea secretului profesional.

Pe de altă parte, potrivit art. 318 alin.4 C. civ., ori de câte ori informațiile solicitate de un soț pot fi obținute, potrivit legii, numai la cererea celuilalt soț, refuzul acestuia de a le solicita naște prezumția relativă că susținerile soțului reclamant sunt adevărate, prezumție al cărui efect va fi acela de răsturnare a sarcinii probei de pe umerii soțului care solicită informațiile, pe cei ai soțului care refuză să le ofere.

Considerăm că solicitarea unuia dintre soți a informaților cu privire la bunurile, veniturile și datoriile celuilalt soț trebuie să fie întemeiate, fiind necesar a se face dovada în fața instanței de tutelă a faptului că soțul solicitant a avut motive temeinice de îngrijorare cu privire la aceste aspecte, motive bazate, de exemplu, pe un comportament necorespunzător al celuilalt soț, de natură să pună în pericol echilibrul vieții de familie, sub aspect patrimonial, nefiind suficientă doar simpla curiozitate a soțului care solicită informațiile respective.

Deși textul de lege îi dă posibilitatea soțului să îl oblige nu numai pe soțul care se opune la dezvăluirea informațiilor, ci și pe orice terță persoană care ar deține aceste informații, în ceea ce îi privește pe terți, aceștia pot refuza oferirea informațiilor în situația în care, potrivit legii, refuzul de a dezvălui este urmare a unei obligații de a păstra secretul profesional.

Măsurile de criză

Nici o căsătorie nu este la adăpost de perioadele de criză, indiferent dacă este vorba despre crizele interne, care seamănă discordie în familie, fără ca în mod necesar să atragă după sine desfacerea căsătoriei, separația în fapt, sau chiar înlocuirea regimului matrimonial cu regimul separației de bunuri, sau crizele externe care țin de circumstanțe tulburi, care deși nu implică o neînțelegere între soți, aduc atingere bunului mers al raporturilor conjugale care afectează întotdeauna puterile soților. Este vorba atât despre puterile soților în raporturile dintre ei, cât și în relațiile lor cu terții și datorită existenței cărora se impune luarea unor anumite măsuri, unele restrictive și altele care extind puterile unui soț, prin intermediul regulilor regimului primar.

Prin urmare, relațiile conjugale în perioada de criză sunt guvernate, în cadrul regimului primar, de trei articole care au drept numitor comun intervenția instanței de tutelă în viața familiei.

Două tehnici sunt la dispoziția judecătorului pentru a extinde puterile unui soț, fie autorizarea judiciară, care utilizează tehnica lui „auctoritas“, fie prin reprezentare, care folosește tehnica „negotiorum gestio“, la care se adaugă un mecanism de limitare judiciară a puterilor unuia dintre soți.

În ceea ce privește regulile regimului primar, de extindere, respectiv limitare judiciară a puterilor unuia dintre soți, acestea reprezintă un instrument de securitate pregătit să funcționeze sub regimurile matrimoniale, la cererea unuia sau altuia dintre soți. În virtutea acestor norme, judecătorul poate lua orice măsură urgentă cerută de interesele familiei, fie prin măsuri restrictive, fie prin măsuri extensive.

Autorizarea judiciară prevăzută de art. 322 alin.3 C.civ.

În temeiul art.322 alin.3 C.civ. un soț poate fi autorizat de instanța de tutelă să încheie singur un act pentru care este necesar un consimțământ de neîmpotrivire din partea celuilalt soț, dacă refuzul său nu este justificat de interesul familiei, și nu există un motiv legitim, atunci când este vorba despre locuinta familiei precum și bunurile care o mobilează sau decorează. Actul autorizat în condițiile precizate, de instanța de tutelă, este opozabil soțului al cărui consimțământ a lipsit. Consimțământul soțului este cerut de 322 alin.2 C.civ. în scris, în lipsa acestuia celălalt soț fie va putea să contracteze singur, situație în care soțul care nu și-a dat consimțământul va putea solicita anularea actului (art.322 alin.4 C.civ.) în cazul în care în Cartea Funciară s-a notat că imobilul este locuința familiei, fie va putea să ceară daune interese, în lipsa acestei notări.

Menționăm faptul că legiuitorul român a prevăzut acest mecanism al autorizării judiciare doar în ceea ce privește actele care au ca obiect locuința familiei și bunurile care o mobilează sau decorează, autorizarea judiciară neextinzându-se și la alte categorii de acte, așa cum se întâmplă de pildă, în dreptul francez (art.217 C.civ.fr.).

Considerăm că atunci când a prevăzut posibilitatea înlocuirii consimțământului celuilalt soț printr-un act de autorizare al instanței de tutelă, ori de câte ori este vorba despre un act care are ca obiect locuința familiei, legiuitorul a avut în vedere doar situația în care este vorba despre un imobil bun propriu al soțului care dorește încheierea actului. Posibilitatea ca prin autorizarea instanței să se treacă peste împotrivirea celuilalt soț a fost prevăzută doar pentru a putea fi contracarată reaua-credință a soțului neproprietar, care ar putea să abuzeze de dreptul ce îi este recunoscut cu privire la imobilul respectiv, datorită faptului că acesta a fost afectat de către soți locuirii familiei.

Regula potrivit căreia fiecare dintre soți poate să dispună singur, fără consimțământul celuilalt soț de bunurile proprii, beneficiază de o corecție doar în cazul locuinței familiei și a bunurilor ce o mobilează și decorează, pentru bunurile comune legea prevăzând regula cogestiunii, potrivit căreia pentru actele care au ca obiect bunurile comune, atunci când este vorba despre imobile, este necesar consimțământul expres al ambilor soți.

Apreciem că atâta vreme cât în cazul mecanismului mandatului judiciar legiuitorul a prevăzut că acesta poate opera doar în cazul în care unul dintre soți este în imposibilitatea de a-și manifesta voința și nu în situația în care acesta se opune la încheierea actului, fie și în mod șicanator, cu atât mai puțin s-ar justifica autorizarea unui act cu privire la un bun comun peste voința unuia dintre soți, cu atât mai mult cu cât bunul ar fi tocmai locuința familiei care beneficiază de o reglementare și protecție specială în cadrul regimului primar.

Inclusiv termenul de prescripție de un an prevăzut de art.322 alin.4 C.civ. ne face să credem că legiuitorul a avut în vedere doar situația în care bunul imobil locuință a familiei este proprietatea unuia dintre soți, întrucât în toate celelalte cazuri, atunci când unul dintre soți înstrăinează un bun comun pentru a cărui înstrăinare avea nevoie și de consimțământul expres al celuilalt soș, termenul de prescripție în care poate acționa soțul care nu și-a dat consimțământul, este termenul general de prescripție de 3 ani.

Considerăm că în situația în care în cadrul regimurilor de comunitate unul dintre soți se lovește de refuzul celuilalt pentru încheierea unui act juridic de dispoziție, nu se poate admite ca instanța de tutelă să treacă peste împotrivirea soțului codevălmaș întrucât prin aceasta s-ar aduce atingere prerogativelor dreptului de proprietate, soțul care se consideră vătămat în drepturi având oricând la îndemână acțiunea în partaj, prin care se stabilește cota ideală care îi revine din bun, cotă de care va putea ulterior dispune după bunul său plac.

Extinderea judiciară a puterilor unuia dintre soți

Art.315 C.civ. reglementează mandatul judiciar care constituie o înlesnire a cogestiunii în situația în care un soț vrea să facă un act pentru care nu are, potrivit legii, o putere deplină, deoarece celălalt soț trebuie să-și dea și el consimțământul și se lovește de faptul că acesta se află în imposibiliatatea de a-și exprima voința.

Menționăm faptul că legiuitorul s-a referit strict la situația în care unul dintre soți se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința și nu la situația în care acesta refuză să își dea consimțământul pentru încheierea unui act pentru care se cere concursul ambilor soți.

Dacă în cazul autorizării judiciare aceasta suplinește lipsa consimțământului de neîmpotrivire a celuilalt soț, în cazul mandatului judiciar suntem în prezența unui mecanism prin care puterile unuia dintre soți sunt lărgite, legiuitorul creând astfel un instrument prin care soțul care nu își poate da consimțământul să poată fi reprezentat la încheierea actului de către celălalt soț în baza hotărârii instanței de tutelă.

Imposibilitatea de a-și manifesta voința poate să fie de natură fizică, de exemplu situația în care soțul suferă de alienație, debilitate mintală, se află în comă, urmează un tratament medicamentos care îi afectează discernământul, caz în care consimțământul nu se poate forma valabil, sau socială, cum este cazul dispariției, absenței îndelungate voite sau forțate, prizonieratul, executarea unei pedepse privative de libertate, care îl împiedică pe unul dintre soți să ia legătura cu familia, situații în care, chiar dacă ar fi valabil, consimțământul celuilalt soț nu poate fi obținut.

În doctrină s-a arătat că mandatul judiciar, ca mecanism al regimurilor matrimoniale, va fi superior regulilor comune privind incapacitatea. Astfel, căsătoria devine cel mai bun mijloc de protecție a soțului incapabil, mandatul judiciar asigurând în același timp protecția soțului aflat în imposibilitate de a consimți, precum și securitatea cocontractantului într-o manieră mult mai rezonabilă decât în cazul în care ar trebui să se apeleze la instituția curatelei sau tutelei.

Cererea oricăruia dintre soți de instituire a manadatului judiciar se va adresa instanței de tutelă care se va pronunța asupra ei printr-o procedură necontencioasă, mandatul judiciar urmând să cuprindă sfera și limitele puterilor acordate soțului petent. Menționăm faptul că nu trebuie să se justifice vreo urgență pentru ca instanța de tutelă să confere mandat judiciar unuia dintre soți, fiind suficientă invocarea stării de imposibilitate de a-și manifesta voința a soțului a cărui reprezentare se cere, starea de împiedicare urmând să poată fi dovedită prin orice mijloc de probă.

Întrebările care se pun în ceea ce privește mandatul judiciar se referă la conținutul și limitele acestui mandat cu caracter special și anume:

Reprezentarea în baza mandatului judiciar cuprinde doar drepturi privind bunurile comune sau pot fi incluse și drepturi privind bunurile proprii ale soțului aflat în imposibilitate de a-și exprima voința?

Este vorba doar despre acte de administrare sau și despre acte de dispoziție?

Este vorba despre un mandat general, sau unul special?

Menționăm faptul că mandatul judiciar, așa cum acesta este denumit și reglementat de art.315 C.civ. și care își produce efectele exclusiv în prezența unei hotărâri a instanței de tutelă, nu se confundă cu mandatul de reprezentare a părților în judecată, reglementat de art.80 C.pr.civ. pentru care se folosește, de asemenea, sintagma de mandat judiciar, acesta din urmă fiind rezultatul unei manifestări de voință a mandantului, fiind vorba despre o reprezentare convențională.

Trebuie precizat faptul că mandatul judiciar, așa cum o arată și denumirea sa, produce efectele unei reprezentări astfel încât efectele sale se produc în patrimoniul și persoana soțului reprezentat. Astfel, actul încheiat în condițiile fixate de autorizarea judiciară va fi opozabil soțului al cărui concurs sau consimțământ a lipsit, fără să rezulte în sarcina sa nicio obligație personală.

Potrivit art.315 alin.1 C.civ., hotărârea pronunțată de instanța de tutelă va conține condițiile, limitele și perioada de valabilitate a mandatului judiciar. Prin urmare, în funcție de natura actului ce urmează să se încheie mandatul poate avea ca obiect doar încheierea de acte de administrare și conservare a bunurilor sau a întregului patrimoniu al celuilalt soț, când suntem în prezența unui mandat general, ori atunci când este vorba despre acte de dispoziție, operațiunile juridice vor fi indicate în mod expres, așa cum este cazul mandatului special. Astfel, considerăm că nefăcând nicio limitare în acest sens, legiuitorul prin acest mecanism juridic dă posibilitatea oricăruia dintre soți de a primi o „abilitare” prin care să i se recunoască puterea de a încheia în numele și pe seama soțului său, care se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința, atât acte cu privire la bunurile comune, pentru care se impune consimțământul expres al ambilor soți, cât și acte pentru bunurile proprii ale soțului, putere pe care ar putea să o dobândească altfel doar în baza unui mandat convențional dat în acest scop.

În ceea ce privește perioada de valabilitate a mandatului judiciar, art.315 C.civ. în alin.1 prevede că hotărârea pronunțată de instanța de tutelă va conține și perioada de valabilitate a acestui manadat, iar în alin.2 se arată că „în afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soțul reprezentat nu se mai află în situația prevăzută la alin. 1 sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator”.

Pe lângă cauzele amintite, fiind vorba despre o varietate a mandatului, fie el și judiciar, acesta va înceta în toate cazurile care de drept comun duc la încetarea mandatului, cum ar fi decesul oricăruia dintre soți, starea de neputință în care ar ajunge mandatarul, ori chiar renunțarea mandatarului la mandat.

Limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soți

Un alt mecanism pentru perioadele de criză ale căsătoriei îl reprezintă limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soți, mecanism care are ca scop protejarea intereselor familiei împotriva unor acte făcute cu rea-credință sau doar necugetate, de către unul dintre soți. Dacă art.316 C.civ. are ca sferă de aplicare doar situația excepțională în care unul dintre soți încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, în alte sisteme de drept, cum este de pildă cel francez, puterile unuia dintre soți pot fi limitate prin hotărâre judecătorească și în cazul în care s-ar constata neîndeplinirea gravă de către unul dintre soți a obligațiilor ce rezultă din căsătorie și prin care astfel ar putea fi puse în pericol interesele familiei.

Așa cum o arată și art.316 C.civ., suntem în prezența unei măsuri cu caracter excepțional, măsură prin care, în cazul în care unul dintre soți încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soț poate obține de la instanța de tutelă o hotărâre judecătorească prin care dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimțământul său expres. Această hotărâre judecătorească de limitare judiciară a puterilor unuia dintre soți poate să se refere la o perioadă determinată sau să se întindă pe perioade diferite în timp, ori chiar să existe mai multe hotărâri judecătorești date în acest sens, având același obiect de limitare a puterilor unuia dintre soți, însă conform prevederilor legale, chiar dacă durata acestei măsuri poate fi prelungită, această măsură nu poate să se întindă pe o perioadă mai mare de 2 ani. Atunci când are ca obiect bunuri mobile sau imobile supuse publicității, hotărârea de încuviințare a măsurii se va comunica registrelor de publicitate în vederea efectuării formalităților de publicitate, cu efect de opozabilitate, atât față de soțul limitat în puteri, cât și față de terți.

Ca mecanism, limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soți amintește oarecum de măsurile de protejare a locuinței familiei când unul dintre soți, chiar dacă este singurul titular al dreptului de proprietate asupra bunului afectat locuirii familiei nu va putea dispune de acest bun decât cu consimțământul expres al celuilalt soț, chiar dacă acesta nu este proprietar. Astfel stau lucrurile și în cazul hotărârii de limitare judiciară a puterilor soțului care au ca efect limitarea drepturilor de a dispune singur de anumite bunuri, chiar și în situația în care potrivt regulilor regimului matrimonial concret aplicabil soțul limitat ar putea dispune singur fără să fie necesar concursul celuilalt soț.

În situația în care este vorba despre bunurile comune ale soților pentru care oricum legea cere, atunci când vine vorba de acte de dispoziție, consimțământul ambilor soți, acest mecanism nu își găsește aplicarea, însă rolul său va putea fi observat îndeosebi în situația în care bunurile vizate sunt bunuri proprii ale soțului ale cărui puteri sunt limitate judiciar sau în situația în care, deși bunurile ar fi comune, pentru actele respective nu este cerut și consimțământul celuilalt soț.

În cazul regimului de separație de bunuri, fiecare soț are un drept exclusiv de dispoziție asupra bunurilor proprii, neexistând o masă a bunurilor comune și prin urmare nu este incidentă regula cogestiunii, caracteristică regimurilor comunitare. Cu toate acestea, prin hotărâre judecătorească și în cadrul regimului separației de bunuri se pot îngrădi puterile unuia dintre soți prin instituirea regulii cogestiunii, astfel încât prin această limitare cu caracter judiciar, ca urmare a protejării intereselor familiei, prin hotărâre judecătorească se impune ca anumite acte să nu poată să fie încheiate decât în prezența consimțământului expres al celuilalt soț. Întrucât caracterul este unul excepțional, considerăm că măsura de limitare judiciară a puterilor unuia dintre soți, nu poate fi dispusă decât temporar și trebuie să se refere strict la anumite bunuri, nefiind de imaginat ca o astfel de măsură să poată avea un carcater general, prin care soțul ale cărui puteri sunt limitate să fie asimilabil unui incapabil, sau să i se ia dreptul de a dispune de toate bunurile asupra cărora ar avea puteri potrivit regimului matrimonial concret aplicabil.

Sfera situațiilor în care instanța de tutelă poate limita puterile unuia dintre soți nu a fost indicată de legiuitor în mod expres, astfel încât instanței îi revine sarcina de a circumscrie fiecare situație în parte, prin stabilirea în mod concret în ce măsură actele juridice pe care unul dintre soți le încheie fac parte din categoria celor care pun în pericol grav interesele familiei. Menționăm faptul că această limitare judiciară a puterilor unuia dintre soți se justifică a fi cerută în măsura în care actele care ar putea să pună în pericol interesele familiei nu au fost încheiate și nu și-au produs efectele, întrucât acest mecanism nu este unul prin care legiuitorul să înțeleagă să sancționeze o conduită a unuia dintre soți a căror efecte s-au produs. Considerăm că ar putea intra în această sferă orice acte prin care unul dintre soți ar abuza de prezumțiile de putere prevăzute de lege conform regimului matrimonial concret aplicabil, în cazul în care unul dintre soți ar comite greșeli grave sau chiar fraude în administrarea bunurilor comune ori în situația în care s-ar contracta datorii exagerate care ar putea fi încadrate în sfera datoriilor comune ori chiar proprii, dacă de exemplu acestea ar pune în pericol locuința familiei.

Chiar dacă împotriva relei administrări a bunurilor comune săvârșite de unul dintre soți i se poate pune capăt și prin alte remedii, cum ar fi schimbarea regimului matrimonial într-un regim de separație de bunuri, ori instituirea unei reguli a cogestiunii în privința tuturor bunurilor, în cazul unui regim de comunitate convențională, mecanismul prevăzut de art.316 C.civ. permite ca ieșirea din criză să se realizeze mult mai ușor și mai repede, sau să reprezinte doar un prim pas în cursul procedurii de schimbare a regimului matrimonial, sau chiar în cazul unei acțiuni de desfacere a căsătoriei, în acest sens limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soți poate să apară cu titlu de măsură provizorie, pe care judecătorul o poate lua în timpul procesului de divorț.

Considerăm că art.316 C.civ. nu poate fi extins și pentru situația în care interesele familiei ar fi puse în pericol grav, prin încheierea unor acte de dispoziție, de către unul dintre soți, care s-ar afla într-o situație în care facultățile sale mentale ar fi alterate, situație care ar duce la un comportament dăunător, fără ca soțul respectiv să fi fost pus sub interdicție. În această situație, în care ar lipsi discernământul unuia dintre soți, actele juridice încheiate de acesta, ar fi lovite de nulitate datorită faptului că în lipsa discernământului, consimțământul nu se poate forma în mod valabil.

În situația în care puterile unuia dintre soți sunt limitate judiciar actele încheiate de acesta cu nerespectarea prevederilor hotărârii judecătorești sunt sancționate cu nulitatea relativă, termenul de prescripție fiind de 1 an și începând să curgă de la data la care soțul care nu și-a dat consimțământul a cunoscut existența actului. Având în vedere faptul că atunci când este vorba despre bunuri supuse publicității pentru a fi opozabilă față de terți, hotărârea de încuviințare a măsurii se va publica în registrele de publicitate, în caz de anulare a actului terții co-contractanți vor suporta efectele anulării întrucât buna lor credință nu se mai prezumă. Terțul dobânditor de bună-credință este protejat de efectele nulității prin dispozițiile art.316 alin.3 C.civ. care fac trimitere la art.3 și art.37 C.civ.

În concluzie, prin regulile regimului primar imperativ legiuitorul pune la dispoziția soților două mecanisme care au rolul de a proteja interesele familiei în situațiile de criză ce pot să apară, salvgardându-le atât atunci când este vorba despre relațiile dintre soți, cât și atunci când aceștia intră în relații cu terții, prin crearea unor instrumente de extindere sau de limitare a puterilor soților, instrumente care sunt menite să înlocuiască cu succes alte mecanisme reglementate în dreptul comun, care fie sunt mai greu de abordat, fie pot fi accesate cu un efort mai mare ori necesită o perioadă mai lungă de timp.

Regimurile matrimoniale

de tip comunitar

Noțiunea și caracterizarea regimurilor matrimoniale de tip comunitar

Regimurile matrimoniale de tip comunitar se înfățișează îmbrăcând forme destul de variate, de la comunitatea restrânsă a bunurilor, la comunitatea bunurilor dobândite în timpul regimului matrimonial și până la comunitatea universală de bunuri, iar datorită diversității lor, sunt foarte frecvent adoptate de către cei ce-și întemeiază familii, atât sub forma unor regimuri legale, cât și sub forma unor regimuri convenționale, în sistemelw de drept în care sunt reglementate.

Comunitatea de bunuri reprezintă regimul matrimonial legal în vigoare în dreptul român, cu o fizionomie juridică diferită față de regimul legal prevăzut în reglementarea anterioară, care face din regimul legal un regim apt să satisfacă nevoile aproape oricărui cuplu care îl adoptă. Înainte de adoptarea regimului comunității legale de bunuri așa cum este el reglementat de Codul Civil 2009, în dreptul nostru, conform prevederilor Codului Familiei de la 1954, soții nu aveau posibilitatea alegerii regimului matrimonial care să guverneze raporturile patrimoniale dintre ei, aceștia fiind obligați să supună relațiile lor patrimoniale unicului regim matrimonial prevăzut de lege cu caracter imperativ, și anume regimului comunității legale de bunuri, potrivit căruia bunurile dobândite de oricare dintre soți sub durata căsătoriei erau bunuri comune,orice convenție contrară fiind lovită de nulitate absolută.

Criticile care i-au fost aduse regimului comunității de bunuri, reglementat de Codul familiei de la 1954, se întemeiau, în principal, pe două motive și anume originea comunistă a instituției și exclusivismul nedemocratic, pe care îl presupunea existența unui regim matrimonial unic și imutabil, reglementat prin norme de ordine publică. După cum se va vedea, în ceea ce privește originea regimului comunității de bunuri, aceasta nu a fost câtuși de puțin legată de statul totalitar și ateu, ci, dimpotrivă, în parte, de creștinism, care a promovat în fața lumii antice și feudale timpurii o nouă formă de uniune conjugală.

În realitate, originea comunității de bunuri este incertă. La începutul acestui secol, s-a susținut în doctrina franceză, că orice comunitate de bunuri își găsește originea, așa cum am amintit, în concepția creștină asupra căsătoriei, în cadrul căreia totul se punea în comun, corpul, inima și bunurile. Cu toate acestea, astăzi, această opinie este unanim contestată.

După părerea lui Phillippe Malaurie, problema trebuie abordată din două puncte de vedere: pe de o parte, avem în vedere dreptul bizantin, care a furnizat o schiță a comunității, dreptul feudal care a ajutat la nașterea spontană a societăților „taisibles” și, în sfârșit, țările germanice, care cunoșteau coproprietatea în mână comună, așa numita „Gemeinschaft zu gesammter Hand”. Pe de altă parte, nu pot fi scăpate din vedere câștigurile de supraviețuire acordate văduvelor de condiție superioară de către practicile germanice și franceze, pentru a le permite să aibă mijloace de supraviețuire după decesul soțului lor, deoarece „Morgengabe” și „douaire” sunt și unul și altul inspirate din ideea că soția trebuie într-o anumită zi să poată participa la avutul soțului ei. Comunitatea a fost practicată, la început, de către țărani, nobilii rămânând fideli „douaire”-ului, ceea ce ne face să afirmăm că, din acest punct de vedere, comunitatea are o origine populară.

Prin etape succesive, cutuma a dus la nașterea comunității, care reprezintă un regim structurat și nu doar o vagă tendință comunitară, care a existat dintotdeauna între soți din toate epocile și în cadrul tuturor sistemelor juridice. Chiar dacă regimul nu și-a câștigat numele decât în secolul al XVI-lea, structura coerentă a dobândit-o din secolul al XIV-lea, plecând de la elemente care subzistau încă din secolul al X-lea.

Comunitatea reprezintă, astfel, o poveste lungă și lentă, într-o continuă modificare și perfecționare, care a făcut, ca la capătul acestei evoluții de aproape 10 secole, să se prefigureze regimurile de comunitate, care sunt astăzi în vigoare, prevăzute de legislațiile multor țări, uneori ca regimuri matrimoniale legale, alteori ca regimuri matrimoniale convenționale.

În ceea ce privește fizionomia sub care se prezintă regimurile de comunitate de bunuri, în diferitele sisteme de drept, există unele aspecte comune și definitorii, date de anumite caracteristici pe care vom încerca să le evidențiem în cele ce urmează.

Regimurile matrimoniale de tip comunitar se caracterizează, în primul rând, prin existența, alături de masele bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soți, a unei mase de bunuri comune, astfel încât, în toate regimurile matrimoniale de acest tip, vor exista trei mase de bunuri: bunurile proprii ale soțului, bunurile proprii ale soției și masa de bunuri comune a celor doi soți. Desigur, aceste trei mase de bunuri se regăsesc doar la regimurile de comunitate redusă la achiziții, nu și în regimurile de comunitate universală, în care masele de bunuri proprii există numai prin excepție.

Prin urmare, masa bunurilor comune va prezenta o importanță mai mică sau mai mare, în funcție de regimul matrimonial de tip comunitar adoptat și, nu în ultimul rând, în funcție de clauzele modificative existente în convenția matrimonială, acolo unde legea o permite.

Astfel, masa bunurilor comune este restrânsă la expresia cea mai simplă în cadrul regimului matrimonial al comunității bunurilor achiziționate în timpul căsătoriei, cu titlu oneros, regim matrimonial reglementat ca regim legal în România, Franța, Spania, Venezuela, Peru, Mexic, Chile, Portugalia, Rusia, China, Bulgaria, Polonia ș.a., pe când în cadrul regimului matrimonial al comunității universale, masa bunurilor comune va cuprinde toate bunurile soților, cum este cazul regimurilor prevăzute în Țările de Jos, Danemarca, Norvegia, Brazilia, Uruguay, Finlanda, Suedia etc..

Din cele enunțate mai sus, putem constata faptul că regimurile comunitare se subclasifică în funcție de întinderea sau amploarea masei de bunuri ce face parte din comunitate. Prin urmare, în situația în care regimul are vocația de a cuprinde toate bunurile soților, indiferent de momentul achiziționării lor, înaintea sau în timpul regimului matrimonial, vom fi în prezența unei comunități universale. Dacă însă, regimul de comunitate cuprinde numai anumite bunuri, dobândite sub durata regimului matrimonial, comunitatea va fi una cu titlu universal, deoarece aceasta va cuprinde doar o fracțiune din bunurile soților, respectiv cele dobândite după momentul încheierii căsătoriei, cele deținute înainte de intrarea în căsătorie, fiind, în principiu, excluse din compunerea masei comune.

Regimul comunității legale de bunuri

Regimul legal și regimul convențional reprezintă cele două fețe ale aceleiași monede. Expresia „regim legal” utilizată în antiteză cu expresia „regimuri convenționale”, cuprinde ansamblul dispozițiilor aplicabile soților căsătoriți fără a fi încheiat o convenție matrimonială prin care să aleagă unul dintre regimurile matrimoniale convenționale alternative regimului matrimonial legal. Este vorba despre dispoziții cu caracter supletiv, care au darul să suplinească neangajarea soților printr-o convenție matrimonială. Nu este vorba de dispoziții imperative decât din momentul în care regimul matrimonial legal se aplică efectiv, deoarece până atunci soții dispun de toată libertatea de a adopta unul sau altul din regimurile matrimoniale reglementate prin lege.

Astfel, în dreptul nostru, ori de câte ori soții nu încheie o convenție matrimonială anterior încheierii căsătoriei, sau ulterior momentului lichidării regimului matrimonial în timpul căsătoriei, ori atunci când convenția matrimonială este nulă sau anulată, raporturile patrimoniale dintre soți sunt supuse regimului matrimonial al comunității legale, ca regim de drept comun, reglementat prin art.339-359 C.civ..

Despre regimul legal s-a spus că are funcția de a preveni „vacanța matrimonială” la încheierea căsătoriei ori de la momentul lichidării unui regim matrimonial și până la alegerea unui alt regim matrimonial prin încheierea unei convenții matrimoniale. Întrucât nu poate să existe nicio căsătorie fără regim matrimonial, avându-se în vedere faptul că între soți se nasc raporturi pecuniare complexe, este necesar un set de reguli care să reglementeze situația patrimonială a soților atunci când aceștia nu au ales un regim matrimonial convențional, sau când deși au făcut această alegere prin încheierea unei convenții matrimoniale, aceasta este lipsită de eficacitate.

Din economia articolelor 312 alin.1 C.civ., care prevede că „viitorii soți pot alege ca regim matrimonial comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională”, respectiv ale art.329 C.civ. în care se precizează că „alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale” s-ar putea crede că regimul comunității legale se aplică la fel ca și oricare dintre regimurile matrimoniale convenționale, ca rezultat al unei alegeri a părților, neîncheierea unei convenții matrimoniale echivalând în acest sens cu consimțământul tacit al soților prin care aleg ca regim matrimonial regimul comunității legale ( de văzut ce am scris la alegerea regimului matrimonial).

Principiile regimului comunității legale de bunuri

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, la baza regimului comunității legale stau următoarele principii, care de altfel se regăsesc ca atare și în regimurile convenționale:

principiul egalității dintre soți, așa cum acesta rezultă din prevederile art. 308 C. civ., potrivit căruia, soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria, ceea ce înseamnă că administrarea, folosința și dispoziția asupra bunurilor comune se exercită de către ambii soți, fie împreună, fie separat, legea conferindu-le aceleași puteri asupra acestor bunuri, neputându-se face nicio discriminare bazată pe sex, nici în timpul regimului matrimonial și nici la încetarea, respectiv lichidarea acestuia;

principiul subordonării raporturilor patrimoniale dintre soți raporturilor personale dintre aceștia, din care rezultă faptul că unul dintre efectele principale ale comunității de bunuri este crearea masei bunurilor comune în vederea afectării acesteia realizării scopului căsătoriei, a ducerii vieții cotidiene în comun, ceea ce presupune cheltuieli inerente la care soții trebuie să participe cu respectarea principiului egalității descris mai sus;

principiul recunoașterii muncii depuse în gospodărie a oricăruia dintre soți. Legat intim de primele două principii, acesta este reglementat expres de art. 326 C. civ., care prevede că munca oricăruia dintre soți în gospodărie constituie o contribuție la dobândirea bunurilor comune.

Principiul exercitării drepturilor și al îndeplinirii obligațiilor părintești față de copiii lor.

Structura patrimoniilor soților în cadrul regimului comunității legale de bunuri

Din punct de vedere al structurii sale, regimul comunității legale, ca orice regim comunitar de altfel, se caracterizează prin existența unei mase patrimoniale comune, deținută în devălmășie de ambii soți, formată din activ și pasiv patrimonial. În cazul regimului comunității legale, întrucât comunitatea se rezumă la bunurile dobândite sub durata regimului, pe lângă masa patrimonială comună a ambilor soți, coexistă și alte două mase patrimoniale, formate și acestea din activ și pasiv matrimonial, respectiv masa patrimonială proprie a soțului și masa patrimonială proprie a soției.

Astfel, din punct de vedere al structurii sale, comunitatea legală se caracterizează printr-o dublă distincție pe care o operează legea între, activul comun al celor doi soți și activele proprii ale fiecăruia dintre ei, și pasivul comun și pasivele proprii ale acestora, pe de altă parte.

Distincția dintre activul comun și activele proprii se face pe baza a două criterii care nu sunt altceva decât reguli de repartizare a bunurilor, prin care, se instituie o prezumție de comunitate care este de natură a spori categoria bunurilor comune și prin reguli imperative care repartizează anumite categorii de bunuri în una din cele două mase patrimoniale proprii, fie a soțului, fie a soției.

În orice regim de comunitate patrimoniul celor doi soți are vocația de a fi repartizat în mai multe mase de bunuri: cele care rămân sau devin proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre soți, numite „bunuri proprii” și cele care sub denumirea de „bunuri comune” formează comunitatea devălmașă, variantă specială a indiviziunii. Această repartiție se regăsește chiar și în regimul comunității universale care nu exclude existența bunurilor proprii, neavând nicio relevanță faptul că aceste mase au sau nu conținut. Se poate întâmpla ca și în cadrul regimurilor de comunitate redusă la achizițiile dobândite sub durata regimului ca masa bunurilor proprii ale unuia dintre soți sau a celuilalt să fie temporar ori chiar pe toată durata regimului lipsită de o consistență semnificativă, însă în cadrul regimurilor de comunitate nu se poate imagina ca masa patrimonială comună a soților să fie vidă, în măsura în care ea este alimentată cel puțin prin veniturile soților, care conform art. 341 C.civ. sunt bunuri comune indiferent de data dobândirii lor, cu condiția ca încasarea să fie scadentă în timpul comunității. Prin urmare, cele trei categorii de bunuri care formează masele de bunuri în cadrul regimurilor de comunitate, pot fi și virtuale, adică existența lor nu trebuie să fie actuală ci doar posibilă.

În ceea ce privește activul comun, dispozițiile art.339 și 340 C.civ. repartizează în regimul de comunitate legală bunurile între masele patrimoniale proprii ale soțului și soției și masa patrimonială comună devălmașă a soților. Bunurile care compun comunitatea sunt determinate de legiuitor printr-o regulă de fond exprimată sub forma unei prezumții relative, întărită de o excepție și anume de enumerarea strictă și limitativă prevăzută de lege a bunurilor proprii în cuprinsul art.340 C.civ., precum și printr-o importantă regulă de probă. Ca regulă de fond, art.339 C.civ. prevede faptul că „Bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților”. Regula complementară referitoare la dovadă rezultă din art. 343 alin.1 C.civ. potrivit căruia „calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită”.

Prezumția de comunitate edictată de această dispoziție și care poate fi răsturnată prin proba contrară prevăzută ca regulă de dovadă este necesară întrucât orice bun trebuie să fie comun sau propriu, altfel apar probleme cu privire la calificarea lor și repartizarea lor în diferitele mase patrimoniale, atunci când proba naturii bunului nu poate fi făcută. Aceste reguli se aplică în raporturile dintre soți de-a lungul existenței regimului matrimonial în vederea determinării dreptului unuia dintre soți asupra bunului, însă prezumția de comunitate joacă un rol important, în special la lichidarea regimului, când bunurile vor fi repartizate în cele trei mase patrimoniale.

Astfel că, legiuitorul a imprimat regimului matrimonial legal un caracter specific de comunitate, caracter care nu este totuși absolut, urmând ca anumite bunuri care intră în patrimoniul unuia sau altuia dintre soți în timpul comunității să fie bunuri proprii ale soțului dobânditor, regimul matrimonial legal fiind, prin urmare, unul de comunitate parțială. Cu toate acestea, chiar dacă există o prezumție de comunitate în ceea ce privește bunurile dobântite de către soți în timpul regimului matrimonial legal, această comunitate este una devălmașă, fapt care trebuie înțeles în sensul că bunul respectiv nu este împărțit în materialitatea sa iar dreptul de proprietate asupra acestuia nu este scindat în cote-părți decât în urma efectuării partajului.

Aceste principii duc la o primă concluzie și anume că în regimul comunități legale de bunuri, în ziua încheierii căsătoriei sau începând cu momentul din timpul căsătoriei de când acesta se aplică după ce a fost lichidat un regim anterior, masa patrimonială comună devălmașă a soților este goală, ea urmând să cuprindă toate bunurile dobândite sub durata regimului matrimonial în temeiul prezumției de comunitate, cu excepția bunurilor strict și limitativ prevăzute de legiuitor în art.340 C.civ. care vor fi bunuri proprii ale soțului dobânditor.

Prin urmare, un bun este bun comun al ambilor soți dacă a fost dobândit de oricare dintre ei în timpul regimului matrimonial al comunității legale și nu face parte din categoria bunurilor proprii ale unuia dintre soți.

Se impune reținut aspectul că între masa bunurilor comune și masele de bunuri proprii ale soților, chiar dacă există o delimitare, există și o comunicare ce face posibil ca un bun din masa patrimonială comună devălmașă a soților să treacă în masa patrimonială proprie a unuia dintre soți și să devină propriu, ori ca un bun dintr-o masă patrimonială proprie să treacă în masa patrimonială comună.

Bunurile comune

Bunurile care fac parte din masa comunitară sunt denumite, de regulă, „achiziții”. Termenul este unul sugestiv, deoarece subliniază ideea că bunurile la care se referă au fost dobândite de soți în timpul căsătoriei, și, mai mult decât atât, această dobândire s-a realizat în interesul familiei.

Așa cum a observat Phillippe Malaurie, studiind evoluția istorică și legislativă a comunității de bunuri în dreptul francez, criteriile după care un bun este sau nu introdus în masa comună sunt: natura bunului și originea bunului.

Prin originea bunului se înțelege un criteriu temporal, datorită faptului că trebuie să fie avut în vedere momentul dobândirii. Astfel, se vorbește despre „bunurile viitoare” ale soților, care desemnează bunurile dobândite de către aceștia în timpul regimului matrimonial și care, de regulă, îmbracă forma achizițiilor, și, antitetic, se folosește noțiunea de „bunuri prezente” ale soților, care sunt considerate bunurile pe care fiecare dintre soți le-a deținut, indiferent cu ce titlu, înainte de încheierea căsătoriei, respectiv înainte de adoptarea regimului matrimonial al comunității de bunuri.

În ceea ce privește natura bunului, criteriul face referire la o caracteristică esențială a bunului, fie de natură fizică, fie de natură juridică, ceea ce face ca bunul să poată fi catalogat ca făcând parte dintr-o categorie sau alta de bunuri, dincolo de utilitatea pe care o prezintă.

Astfel, pentru a putea să vorbim despre diversele mase patrimoniale de bunuri ale soților trebuie mai întâi să stabilim ce se înțelege prin bunuri în concepția legiuitorului român. În ceea ce privește definiția bunurilor, pentru prima dată în legislația noastră aceasta se regăsește ca atare în cuprinsul art. 535 C. civ., care statuează că sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial, putând fi observat faptul că în această definiție Codul Civil pornește de la noțiunea de „lucruri”, care pot fi corporale sau incorporale.

Dacă este să facem apel la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la semnificația noțiunii de „bun”, putem observa, încă din art. 1 al Protocolului adițional din 1952 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale faptul că se consacră dreptul la respectarea bunurilor: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”, noțiunea de bunuri incluzând toate drepturile patrimoniale reale și de creanță. Mai mult decât atât, s-a stabilit că și interesul economic substanțial sau chiar „speranța legitimă” pot constitui bunuri în înțelesul Protocolului.

S-a arătat că întrucât art.535 C. civ. nu face nicio distincție cu privire la drepturile patrimoniale prin intermediul cărora lucrurile devin bunuri, se poate confirma că un lucru, respectiv o valoare economică, va fi bun în măsura în care constituie obiect al unuia dintre următoarele drepturi patrimoniale: dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație, dreptul de servitute, dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosință, drepturile reale de garanție, precum și alte drepturi cărora legea le recunoaște acest caracter, potrivit art. 551 C. civ. Prin urmare, un lucru corporal poate să devină „bun” doar în măsura în care acesta face obiectul dreptului de proprietate.

Pentru a înțelege modul în care funcționează regimul comunității de bunuri se impune să precizăm faptul că în momentul încheierii căsătoriei, comunitatea de bunuri este redusă la zero. Astfel, ea urmează să se nască din viața conjugală și se va constitui treptat prin intermediul bunurilor dobândite de soți sub durata regimului matrimonial. În ciuda aparențelor, însă, noțiunea de „bunuri dobândite de soți în timpul regimului comunității legale”, nu este una clară, ea ridicând următoarele întrebări:

Este vorba doar de ceea ce s-a obținut cu titlu oneros în timpul regimului comunității, deci de achiziții în sensul comun al termenului, adică ceea ce a fost cumpărat?

Sau este vorba și de ceea ce a fost economisit de către soți în comun?

De asemenea, poate fi vorba de ceea ce fiecare dintre soți a câștigat în timpul căsătoriei?

Este vorba de punerea în comun a îmbogățirii globale cuprinzând valoarea adăugată, adică plusvaloarea bunurilor proprii, sau doar de bunurile achiziționate?

Noțiunea de bun dobândit în timpul regimului comunității legale este, în toate legislațiile care prevăd acest regim matrimonial, una largă, cuprinzând toate bogățiile constituite în decursul căsătoriei și care provin din activitatea unui soț, respectiv din veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale și altele asemenea precum și veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală, așa cum rezultă din prevederile art.341 C.civ. . Aceasta este, însă, o noțiune susceptibilă de o anumită gradare. Bunul comun cel mai pur, este acela dobândit cu titlu oneros în timpul căsătoriei prin intermediul economiilor realizate asupra câștigurilor unuia dintre soți. Tot bunuri comune, dar de o mai mică plenitudine, sunt și salariile soților precum și celelalte venituri asimilate acestora. În acest sens, s-a remarcat faptul că simpla diferență dintre veniturile soților nu este de natură a da dreptul soțului care a avut venituri mai mari la o cotă majoritară cu privire la bunurile dobândite de către soți, acest aspect putând fi dedus numai în situația în care proba veniturilor substanțial mai mari a unuia dintre soți este coroborată și cu alte mijloace de probă, cum ar fi și munca în gospodărie ori întreținerea de către acesta a copiilor celuilalt soț, care au rezultat dintr-o căsătorie anterioară.

Principiul este unul general, potrivit căruia orice achiziție cu titlu oneros făcută în timpul regimului matrimonial de către soț sau de către soție, împreună sau separat, este un bun comun dobândit de soți, fie că este vorba de o achiziție ca urmare a unui preț plătit cu economii deja făcute, sau care urmează să fie făcute, atunci când este vorba de un credit, fie că este vorba de crearea unor valori noi, grație activității soților, cum este cazul unui fond de comerț creat în timpul căsătoriei.

Principiul comportă, însă, anumite excepții. Două categorii de motive vin să împiedice ca un bun dobândit cu titlu oneros în timpul regimului matrimonial să fie considerat comun: unele țin de originea compensației care a permis achiziția, altele țin de natura bunului în cauză.

Astfel că, în situația în care pentru dobândirea unui bun soții flosesc în întregime sume de bani bani primite cu titlu de dar manual de către unul dintre aceștia de la părinți, în temeiul substituției reale cu titlu particular acest bun urmează a fi bun propriu al soțului care a primit darul manual, instanța stabilind faptul că dovada acestuia se poate face cu orice mijloc de probă, având în vedere raporturile de familie incidente în cauză, respectiv părinte-copil, mai ales datorită faptului că legea nu cere îndeplinirea unei anumite forme, acesta fiind valabil încheiat doar prin acordul de voință al părților, însoțit de tradițiunea bunului.

Așa cum arătam mai sus, noțiunea de bunuri folosită de art.339 și 340 C.civ. este privită în sens larg, referidu-se atât la lucrurile care prezintă o valoare economică, sunt utile pentru satisfacerea nevoilor materiale sau spirituale ale omului, fiind susceptibile de apropriere, cât și la drepturile patrimoniale care au ca obiect aceste bunuri.

În ceea ce privește drepturile, în lumina dispozițiilor noului Cod civil român și prin prisma reglementărilor statelor al căror model a fost împrumutat la redactarea lui, în doctrina de specialitate s-a reiterat concepția potrivit căreia drepturile nu ar fi bunuri originare, dar ar putea deveni bunuri prin asimilare, așa cum reiese și din art. 542 alin.1 C. civ., potrivit căruia dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile și drepturile reale asupra acestora, iar în alin.2 al aceluiași articol este stipulat faptul că celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la bunurile mobile.

Prin urmare, dreptul real patrimonial există doar dacă există bunul cu vocația de a fi obiect al dreptului, întrucât numai prin exercitarea dreptului ori a puterii asupra lucrului acesta devine un bun.

Așadar, în ceea ce privește drepturile patrimoniale, acestea sunt drepturile reale principale sau accesorii care privesc bunurile mobile sau imobile, precum și drepturile de creanță.

În privința noțiunii de bunuri, prin aceasta se desemnează atât bunurile corporale, mobile și imobile, cât și bunurile incorporale, adică drepturile reale, drepturile de creanță și acțiunile privind drepturile patrimoniale.

Nu pot deveni bunuri proprii sau bunuri comune acele bunuri care nu sunt susceptibile de apropriere individuală și care potrivit legii sunt inalienabile.

Prin urmare, potrivit dispozițiilor Codului civil, bun comun este considerat orice lucru care poate fi obiect de drepturi și de obligații patrimoniale, precum și drepturile reale, privitoare la bunurile respective, prezumția de comunitate aplicându-se, atât în cazul în care, bunul este dobândit, ca obiect al dreptului de proprietate, ori a unui alt drept real, cât și în cazul în care el constituie obiectul unui drept de creanță, fără a se deosebi, după cum acest drept corespunde unei obligații de natură contractuală ori de ordin extracontractual.

Astfel, soții pot dobândi împreună sau separat, în timpul regimului comunității legale de bunuri, toate bunurile ce se află în circuitul civil, prin revenirea la principiile libertății de înstrăinare și al consensualismului cuprinse în Codul civil, referitoare la terenuri și construcții, astfel încât toate bunurile aflate în circuitul civil pot face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, afară dacă legea dispune altfel, prin aplicarea art. 1229 C. civ., care instituie regula conform căreia pot forma obiectul contractului numai bunurile aflate în circuitul civil.

Prin noțiunea de dobândire folosită de Codul familiei cât și în Codul civil, potrivit doctrinei, se înțelege faptul că soții devin titularii unui drept real sau de creanță, prin intermediul unor acte sau fapte juridice, ori în puterea legii.

În ceea ce privește drepturile reale, bunul devine comun, indiferent dacă bunul a fost dobândit printr-un mod originar, cum ar fi accesiunea, uzucapiunea, dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credință, sau printr-un mod derivat, cum ar fi contractul, tradițiunea, succesiunea testamentară, sau hotărârile judecătorești constitutive de drepturi.

Este de menționat faptul că, în raporturile patrimoniale ale soților, sub incidența Codului civil, prezumția de comunitate se aplică, atât în ceea ce privește bunurile mobile, cât și în ceea ce privește bunurile imobile, cu precizarea că în cazul celor din urmă, dacă sunt dobândite cu titlu oneros, dreptul de proprietate se dobândește în persoana ambilor soți, chiar dacă, în cuprinsul actului de dobândire, ori în cel prin care se face publicitatea imobiliară prin sistemul de carte funciară, numai unul dintre soți apare ca fiind titularul dreptului respectiv.

De aici rezultă faptul că în conformitate cu prevederile Codului civil, bunul este considerat bun comun dobândit de ambii soți, chiar dacă la autentificarea actului a participat doar unul dintre ei și chiar și în situația în care nu s-a menționat faptul că dobânditorul este căsătorit, și fără să fie nevoie să existe, la momentul încheierii actului, consimțământului expres al soțului neparticipant, fiind suficientă manifestarea de voință a soțului dobânditor.

Sunt de asemenea, bunuri comune ale soților cele achiziționate din venitul din muncă al unuia dintre soți, cele dobândite printr-un împrumut contractat de unul dintre soți și rambursat în timpul regimului comunității legale, fructele obținute de la bunurile comune, conform principiului „accesorium sequitur principale”, uzucapiunea, dacă termenul prescripției achizitive a început să curgă în timpul regimului comunității legale, datorită caracterului ei retroactiv, precum și toate bunurile care nu se încadrează în una din categoriile exceptate de lege ca fiind bunuri comune și care sunt prevăzute expres și limitativ în art. 340 C.civ..

Pentru a putea fi considerate bunuri comune, acestea trebuie să fie dobândite în timpul regimului comunității legale de bunuri, adică în intervalul de timp cuprins între momentul în care viitorii soți își exprimă consimțământul la căsătorie și până la data la care fie apare o cauză de disoluție a căsătoriei, fie până la momentul la care soții lichidează regimul comunității legale, alegând să supună raporturile lor patrimoniale unui regim convențional.

Aceasta este perioada în care se prezumă de lege, că bunurile dobândite de oricare dintre soți are calitatea de bun comun, dacă nu face parte dintr-o categorie ce-i conferă calitatea de bun propriu. Astfel, rămân proprii, bunurile dobândite de oricare dintre soți înainte de încheierea căsătoriei, precum și cele dobândite după data încetării, desfacerii, anulării sau nulității căsătoriei.

Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei, pe cote-părți de către viitorii soți rămân comune pe cote-părți, nefiind admisibilă teza potrivit căreia acestea ar deveni bunuri comune în devălmășie din momentul încheierii căsătoriei, chiar dacă aceasta ar fi fost voința celor doi la data încheierii actului de dobândire, avându-se în vedere, în primul rând, dispozițiile art. 339 C.civ. și faptul că regimul matrimonial produce efecte doar din momentul încheierii căsătoriei, nu și înainte. Această problemă s-a pus și sub vechea reglementare, avându-se în vedere dispozițiile art. 30 din C. fam. Orice convenție contrară a soților considerăm că nu poate produce efecte în cadrul regimului comunității legale de bunuri ci doar în măsura în care aceasta ar fi compatibilă cu regimul comunității convenționale.

Menționăm faptul că în jurisprudența anterioară a Codului civil s-a decis că nulitatea prevăzută de art. 30 alin. 2 C. fam., care preciza că orice convenție contrară regimului comunității este nulă, nu afectează convențiile viitorilor soți prin care aceștia decid ca bunurile coachiziționate de ei să devină, de la data încheierii căsătoriei lor, bunuri comune în devălmășie.

S-a statuat că asemenea convenții ar fi legale, în măsura în care ele privesc bunuri la a căror dobândire viitorii soți au avut o contribuție efectivă, fiind încheiate sub condiție suspensivă, ce urmează să se realizeze la data încheierii căsătoriei între codobânditori.

S-a susținut de asemenea că nulitatea prevăzută de art. 30 alin. 2 C. fam. nu afectează asemenea convenții, ci se referă doar la acelea prin care soții ar conveni să li se aplice un alt regim matrimonial în timpul căsătoriei, în ceea ce privește bunurile comune și că nu ar afecta și acele convenții referitoare la bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei, chiar dacă aceste bunuri sunt transformate ulterior, pe cale convențională, în bunuri comune în devălmășie.

În ceea ce privește vechea reglementare a Codului familiei, ne aflam în prezența unei interpretări „stricto sensu” a normei prevăzută de art. 30 alin. 2 C. fam., deoarece în doctrină s-a susținut cu consecvență că proprietatea comună în devălmășie este proprie numai bunurilor dobândite de către soți și dat fiind faptul că proprietatea comună în devălmășie a soților era supusă unui regim juridic special și imperativ, derogatoriu de la dreptul comun, suntem de părere că pentru ca și alte bunuri decât cele deduse din conținutul art. 30 alin. 1 C. fam. să fi putut fi supuse acestui regim juridic, era absolut necesară o prevedere legală în acest sens.

Menționăm faptul că sub actuala reglementare a Codului civil, pentru a putea deveni proprietari în devălmășie nu mai este necesară calitatea de soți, însă bunul nu va deveni comun în devălmășie datorită căsătoriei soților sub regimul comunității legale de bunuri, ci conform voinței lor de a dobândi astfel bunul, înainte de încheierea căsătoriei.

Considerăm că nici sub actuala reglemetare a art.339 C.civ. un bun dobândit în coproprietate pe cote-părți înainte de încheierea căsătoriei nu va putea deveni bun comun în devălmășie, chiar dacă părțile convin astfel, întrucât prin aceasta s-ar ajunge la situația în care viitorii soți, prin convenția lor, aduc bunuri dobândite de ei înainte de căsătorie sub incidența regimului juridic special și imperativ al proprietății comune în devălmășie a soților.

Dacă am fi de acord cu soluția contrară, în temeiul art. 1407 C. civ., care reglementează efectul retroactiv al condiției, „ar trebui să acceptăm că proprietatea codevălmașă a viitorilor soți există nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, adică din chiar momentul încheierii convenției, deci în afara căsătoriei”.

Prin urmare, rămânem la părerea, potrivit căreia, asemenea bunuri vor rămâne, în timpul căsătoriei dobânditorilor, bunuri comune pe cote-părți.

În intervalul de timp cuprins între introducerea cererii de divorț și rămânerea definitivă a hotărârii de divorț, soții au calitatea de persoane căsătorite, însă bunurile dobândite în acest interval de timp nu sunt bunuri comune, conform art.385 alin.1 C.civ., potrivit căruia „regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț”. În acest sens se impune precizarea că regimul matrimonial nu încetează ca urmare a faptului că a fost formulată această cerere ci datorită faptului că aceasta s-a concretizat cu pronunțarea unei hotărâri de desfacere a căsătoriei, hotărâre în care este precizată data efectivă a încetării regimului matrimonial și care va fi, fie data depunerii cererii de divorț, fie data de la care a intervenit separația în fap a soților, atunci când aceștia au solicitat în mod expres instanței acest lucru. Așadar, ori de câte ori cererea de divorț formulată de soți va fi respinsă de către instanța de judecată ori, în cursul procesului părțile decid să se împace sau intervine perimarea cererii, regimul matrimonial va subzista, ceea ce înseamnă că bunurile dobândite în acest interval de timp vor fi bunuri comune în devălmășie ale celor doi soți.

Totuși, în cazul în care după introducerea cererii de divorț, dar înainte de soluționarea acesteia, unul dintre soți decedează, încetarea regimului matrimonial va coincide cu data încetării căsătoriei. Situația este însă diferită atunci când soțul reclamant decedează înainte de soluționarea cererii de divorț iar procesul se continuă cu moștenitorii acestuia. De această dată, dacă instanța, în urma analizării probelor depuse la dosar, constată culpa exclusivă a soțului pârât la desfacerea căsătoriei, și pronunță divorțul din culpa sa exclusivă, regimul matrimonial va înceta la data introducerii cererii de divorț, dată care de această dată va coincide cu data desfacerii căsătoriei.

Separația în fapt a soților ridică o problemă importantă sub aspect probator, atunci când este cerută doar de către unul dintre soți, în sensul că acesta va trebui să probeze data separării în fapt. Cu toate acestea, nimic nu îl împiedică pe soțul pârât să facă dovada contrară, adică a faptului că deși a intervenit separația în fapt, aceasta a afectat numai raporturile personale dintre ei, nu și cele patrimoniale, regimul comunității legale de bunuri continuând să își producă efectele în mod corespunzător din acest punct de vedere. Problema care apare în aceste situații este tocmai modalitatea sub care vor fi probate susținerile celor doi soți, și anume faptul că de la data separației în fapt aceștia au continuat, respectiv au încetat să mai conlucreze sub aspect patrimonial. Astfel, practica judiciară a evidențiat faptul că în astfel de cazuri, cota de contribuție a fiecărui soț cu privire la dobândirea bunurilor comune este necesar a fi analizate veniturile obținute de soți pe durata existenței acestui regim matrimonial, dar și perioada îndelungată în care aceștia au fost despărțiți în fapt, respectiv timp de 10 ani. Fiind invocat de către unul dintre soți faptul că el este cel care a plătit ratele creditului obținut pentru cumpărarea unui apartament, depunând în acest sens chitanțele pe care apărea numele său, istanța de judecată a precizat faptul că acesta nu este un argument suficient pentru ca imobilul respectiv să fie bun propriu al soțului plătitor, atâta timp cât nu se face dovada faptului că sumele de bani cu care s-au făcut plățile provin din sume de bani care înlocuiesc alte bunuri proprii ale plătitorului.

Bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul despărțirii lor în fapt, devin bunuri comune, în afară de cazul în care soții împreună sau doar unul dintre ei, în cazul divorțului prin acordul lor, au solicitat instanței de divorț să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separației lor în fapt, potrivit art.385 alin.2 C.civ..

În caz contrar, dacă soții nu solicită să se constate încetarea regimului matrimonial de la data separației în fapt, regimul matrimonial va înceta între soți doar de la data introducerii cererii de divorț, pentru următoarele motive:

separația în fapt a soților nu echivalează cu desfacerea căsătoriei, astfel încât, bunul este de fapt și de drept, dobândit în timpul căsătoriei,respectiv sub durata regimului matrimonial al comunității de bunuri, iar dobânditorii au, în acest interval de timp, calitatea de soți, realizându-se astfel condițiile prevăzute de art.339 C.civ.;

legea nu face distincție între bunurile dobândite de soți în timpul cât conviețuiesc și cele dobândite pe perioada cât aceștia sunt despărțiți în fapt, prin aplicarea principiului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”, cu excepția situației în care soții vor solicita în mod expres ca regimul matrimonial să înceteze de la data separației în fapt;

dacă s-ar permite adoptarea unei soluții contrare, ar însemna ca soților să li se ofere posibilitatea discreționară de a modifica regimul juridic al comunității de bunuri prin simpla lor despărțire în fapt, ceea ce le-ar permite să dobândească în timpul căsătoriei ca bunuri proprii și alte bunuri decât cele exceptate în mod expres de art.340 C.civ.;

contribuția efectivă a fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune în timpul separației în fapt, va fi avută în vedere la încetarea sau desfacerea căsătoriei, ori la lichidarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei, pentru a stabili cota-parte ce se cuvine fiecăruia dintre soți pentru împărțirea bunurilor.

Mai mult decât atât, bunul dobândit de unul dintre soți după desfacerea căsătoriei este bunul său propriu, chiar dacă a fost achiziționat din fonduri provenite printr-un împrumut de la celălalt soț, acesta nedobândind un drept de proprietate asupra bunului, soțul împrumutător având doar posibilitatea de a-și recupera creanța de la celălalt, pe calea unei acțiuni în restituirea împrumutului.

Fără să intrăm în amănunte, precizăm faptul că în cazul anulării căsătoriei, dat fiind caracterul retroactiv al hotărârii de desființare, se consideră că soții nu au fost căsătoriți și prin urmare nu au putut dobândi nici bunuri comune, cu excepția căsătoriei putative, pentru care legiuitorul reglementează subzistența comunității de bunuri, până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, care va produce efecte numai pentru viitor, „ex nunc” în ceea ce-l privește pe soțul de bună-credință, sau pentru ambii soți, când aceștia au fost de bună-credință.

O problemă care necesită precizări, se referă la stabilirea momentului sau a datei dobândirii bunului, respectiv în determinarea faptului că, acest moment este sau nu plasat în intervalul de timp în care dobândirea bunurilor de către oricare dintre soți determină calificarea acestora ca fiind bunuri comune.

Această problemă prezintă importanță practică, dat fiind faptul că, nu de puține ori, se întâmpină dificultăți în stabilirea faptului că, acest moment este plasat, sau nu, sub durata regimului comunității legale de bunuri, mai ales atunci când acest regim nu este schimbat pe parcursul căsătoriei și în special atunci când dobândirea este inițiată înainte de căsătorie, iar definitivarea ei se produce în timpul căsătoriei, sau dimpotrivă dobândirea este inițiată în timpul căsătoriei iar definitivarea are loc după încetarea, desfacerea sau desființarea acesteia, ori după schimbarea regimului matrimonial.

Ca regulă generală, s-a considerat că dreptul patrimonial este dobândit în momentul în care intră în patrimoniul unuia dintre soți, chiar dacă soțul ar intra mai târziu în posesia bunului ce face obiectul dreptului, în special în cazul drepturilor reale, iar în ceea ce privește drepturile de creanță, acestea s-ar realiza efectiv mai târziu.

Cu toate acestea, efectul translativ al dreptului, nu se produce în momentul acordului de voință al părților, în cazul în care acestea au convenit să amâne acest transfer pentru o dată ulterioară, fie prin stipularea unui termen suspensiv, fie prin afectarea actului de o condiție suspensivă.

În ceea ce privește termenul suspensiv, este obligatoriu, ca în convenție să se stipuleze în mod expres, faptul că părțile, prin convenția lor, înțeleg să amâne transferul dreptului, deoarece, în caz contrar, în temeiul art.       C. civ., se amână doar tradițiunea lucrului, nu și dreptul asupra acestuia, care se transmite la realizarea acordului de voințe.

În ceea ce privește condiția suspensivă aceasta amână, în temeiul art.      C. civ., prin ea însăși, transferul dreptului, până la realizarea evenimentului.

Se impune precizarea faptului că stipularea unei condiții rezolutorii, nu afectează transferul dreptului, dar odată ce este realizată, în temeiul art.      C. civ., cel care transmite dreptul îl redobândește cu efect retroactiv.

În cazul în care convenția părților, pentru a fi valabilă, trebuie să fie supusă unor formalități cerute de lege, transferul dreptului are loc doar în momentul îndeplinirii acestor formalități.

În ceea ce privește drepturile de creanță, se impune următoarea precizare: creanțele născute înainte de căsătorie sau sub durata unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale, în folosul unuia sau altuia dintre soți, însă realizate în timpul regimul comunității legale de bunuri, nu sunt bunuri comune ci bunuri proprii ale soțului creditor, iar creanțele născute în timpul regimului, însă realizate după încetarea, desfacerea desființarea sau schimbarea acestuia, vor fi bunuri comune, conform principiului consensualismului care domină raporturile juridice născute din acte juridice bilaterale voluntare.

În trecut, practica a fost confruntată și cu prelungirea stării de devălmășie și intrarea în ceea ce literatura juridică a denumit a fi „regimul proprietății comune de tranziție“, care putea viza, atât ansamblul bunurilor comune, cât și bunurile individuale, chiar dacă nu intrau în calculul masei de împărțit, cu prilejul lichidării regimului.

Prin urmare, potrivit prevederilor art.339 C.civ., calificarea unui bun ca fiind comun al ambilor soți, respectiv plasarea acestuia în masa patrimonială devălmașă se face în cazul în care dobândirea a avut loc în timpul regimului matrimonial al comunității legale. Astfel, suntem în măsură să calificăm apartenența unui bun la comunitate dacă se cunosc atât limitele temporale ale regimului matrimonial, cât și data dobândirii bunului respectiv, întrucât doar astfel se poate ști dacă faptul dobândirii a avut loc în timpul în care regimul matrimonial a existat efectiv.

Sub imperiul reglementărilor din Codul familiei, natura juridică a salariului a condus la conturarea a numeroase teorii, întrucât legea nu făcea nicio precizare în acest sens. Astfel, acesta a fost considerat de o parte a doctrinei fie ca fiind bun comun al celor doi soți, fie ca bun propriu, existând și opinii care îl încadrau în sfera bunurilor proprii de afectațiune. Toate aceste opinii au fost reduse la un singur numitor comun prin intrarea în vigoare a Codului civil 2009, care prevede în art.341 faptul că „veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale și altele asemenea, precum și veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanța privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunității”.

În ceea ce privește aceste dispoziții legale trebuie să facem distincția între salariu privit ca un drept de creanță și salariu privit ca suma de bani încasată efectiv de către unul dintre soți, în sensul că în prima situație dreptul de creanță este propriu soțului căruia i se cuvine, iar în cea de-a doua situație salariul este bun comun al celor doi soți, cu condiția ca scadența acestuia să fie în timpul regimului comunității legale de bunuri. Astfel, și în situația în care aceste sume de bani vor fi încasate de către unul dintre soți după încetarea regimului matrimonial vor fi tot bunuri comune, dacă data scadentă pentru încasarea lor se afla în limitele de existență ale regimului matrimonial al comunității de bunuri. Spre exemplu, în cazul în care unul dintre soți nu își încasează salariul timp de mai multe luni de zile, din cauza unor probleme financiare ale companiei al cărui angajat este, toate sumele de bani plătite acestuia cu titlu de salariu vor fi considerate bunuri comune, chiar dacă acestea au fost plătite efectiv după încetarea regimului matrimonial al comunității legale de bunuri, fie că acesta a încetat ca urmare a unei cauze de disoluție a căsătorie, fie ca urmare a schimbării regimului comunității legale de bunuri cu un regim matrimonial convențional. Mecanismul acesta funcționează și în sens invers, respectiv atunci când salariul este încasat în timpul regimului comunității de bunuri, însă scadența s-a situat în afara limitelor de existență a regimului matrimonial al comunității de bunuri, acestea vor avea caracterul de bun propriu, orice convenție contrară în acest sens fiind nulă, conform art. 341 C.civ.

Considerăm că rațiunea reglementării are la bază principiul egalității dintre soți privind toate raporturile care se nasc între ei ca urmare a încheierii căsătoriei, respectiv a efectelor regimului comunității legale de bunuri aplicabil căsătoriei, în lipsă unei convenții contrare în acest sens, egalitate întărită și de anumite prezumții care operează în timpul acestui regim matrimonial.

Prin urmare, masa bunurilor comune, în cadrul regimurilor comunității bunurilor dobândite în timpul regimului comunității legale, cuprinde bunurile achiziționate cu titlu oneros, cu excepția celor pe care legea le include în categoria bunurilor proprii.

Natura juridică a comunității de bunuri a soților

Art.339 C.civ. prevede faptul că asupra bunurilor ce intră în masa patrimonială comună soții sunt proprietari devălmași, ceea ce înseamnă că masa de bunuri comune le aparține în comun, fără ca vreunul dintre soți să fie titularul unei cote-părți determinate din aceasta. Cota care îi revine fiecăruia dintre soți din masa bunurilor comune urmează să se determine fie în cadrul partajului încheiat în timpul regimului comunității, fie la momentul la care regimul matrimonial se lichidează.

Înainte de intrarea în vigoare a Codului Civil 2009, noțiunea de comunitate patrimonială în devălmășie a fost propusă de doctrină, în locul noțiunii consacrate de proprietate comună în devălmășie, care conține în sfera ei, alături de dreptul de proprietate și alte drepturi reale, cum ar fi uzufructul, uzul, servitutea, abitația, concesiunea, preempțiunea, precum și creanțele comune și garanțiile acestor drepturi.

Despre „sintagma proprietate comună în devălmășie”, s-a spus că aceasta se justifică atunci când se are în vedere numai dreptul de proprietate al soților, fiind, evident, necuprinzătoare în cazul celorlalte drepturi care intră în patrimoniul persoanei.

În legislația țării noastre, „devălmășia” a fost consacrată în cuprinsul Codului Familiei, dar fără a se face referire expresă la acest termen, literatura juridică fiind cea care a conturat o teorie generală, privitoare la regimul juridic al dreptului de proprietate comună devălmașă, ținând cont de principiile de drept aplicabile altor instituții juridice asemănătoare.

Astfel că, devălmășia, ca mod de dobândire a dreptului de proprietateeste, este legată direct de calitatea de soț, ceea ce înseamnă că ea se referă atât la bunurile dobândite de ambii soți împreună, dar și la cele dobândite de fiecare soț în parte, separat, fără ca titularii să cunoască la momentul dobândirii întinderea dreptului lor de proprietate asupra bunurilor comune și nici bunurile în materialitatea lor, iar titularii acestui drept nu pot dispune separat, prin acte între vii, de dreptul lor de proprietate, dat fiind faptul că titularii dreptului de proprietate comună în devălmășie nu au o cotă-parte determinată din drept.

Doctrina a făcut precizarea că, în conformitate cu prevederile legale, devălmășia trebuie considerată o stare de indiviziune „sui generis”, care asemenea indiviziunii din dreptul comun, poate cuprinde atât drepturi cât și obligații, dar care nu are determinate cotele-părți cuvenite titularilor.

Fiind o modalitate a dreptului de proprietate privată ce aparține persoanelor fizice, în cazul nostru soților, dreptul de proprietate comună în devălmășie este susceptibil de a avea ca obiect toate bunurile mobile și imobile susceptibile de apropiere sub forma dreptului de proprietate de către soți sub durata regimului matrimonial de comunitate.

Între proprietatea comună în devălmășie a soților și proprietatea comună pe cote-părți, atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară, au fost indentificate mai multe deosebiri, dintre care amintim:

spre deosebire de proprietatea comună pe cote-părți, în cazul căreia se cunoaște „ab initio” cota-parte ideală și abstractă a fiecăruia dintre copărtași, în cazul coproprietății în devălmășie a soților, cota-parte a fiecăruia se stabilește numai cu ocazia împărțirii bunurilor comune, fie în timpul regimului matrimonial, atunci când se realizează un act de partaj, fie cu ocazia lichidării regimului matrimonial;

în cazul coproprietății pe cote-părți, fiecare coproprietar poate să dispună de cota sa parte ideală și abstractă fără să aibă nevoie de consimțământul celorlalți coproprietari, pe când, în cazul coproprietății în devălmășie, conform art.345 alin.1 și 2 C.civ. „fiecare soț are dreptul de a folosi bunul comun fără consimțământul expres al celuilalt soț. Cu toate acestea, schimbarea destinației bunului comun nu se poate face decât prin acordul soților. De asemenea, fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor comune”, iar potrivit art.346 C.civ. „niciunul dintre soți nu poate încheia acte de înstrăinare sau grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune decât cu acordul celuilalt soț”

proprietatea comună pe cote-părți poate rezulta din cauze diverse, cum ar fi succesiunea, accesiunea, convenția, hotărârea judecătorească, sau chiar legea, pe când proprietatea comună în devălmășie a soților este consecința exclusivă a căsătoriei sub regimul comunității legale de bunuri;

contrar proprietății comune pe cote-părți, în cazul proprietății comune în devălmășie, exercitarea acțiunilor posesorii și a celei în revendicare de către unul dintre soți împotriva celuilalt, sunt inadmisibile;

„sub forma dreptului de proprietate comună pe cote părți, ca modalitate a dreptului de proprietate, se pot înfățișa toate tipurile și toate formele de proprietate existente în țara noastră, pe câtă vreme, sub forma dreptului de proprietate comună în devălmășie se înfățișează numai dreptul de proprietate ce aparține persoanelor fizice“.

nu în ultimul rând, împărțirea bunurilor proprietate comună pe cote-părți, se face în raport cu cotele părți dinainte stabilite pentru fiecare bun în parte la data dobândirii lor, pe când, în cazul bunurilor proprietate comună în devălmășie, partea ce se cuvine fiecăruia dintre codevălmași, va fi egală cu cota sa de contribuție efectivă la dobândirea, conservarea, și economisirea bunurilor comune, privite în universalitatea lor, care se stabilește la momentul partajului, deci nu în raport cu fiecare bun în parte.

În actuala reglementare se prevede în mod expres în cuprinsul art.339 C.civ. că „bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților”.

Suntem de părere că legiuitorul enumeră exhaustiv categoriile de bunuri pe verticală, astfel încât, în cadrul regimului comunității legale de bunuri nicio altă categorie de bunuri proprii nu mai poate fi adăugată, ceea ce nu exclude însă posibilitatea de a adăuga și alte bunuri pe orizontală, în măsura în care acestea întrunesc toate condițiile pentru a fi asimilate celor enumerate de legiuitor.

Bunurile proprii

Regimul legal, fiind un regim de comunitate, se caracterizează prin coexistența a trei mase distincte de bunuri, și anume: masa bunurilor comune la care se adaugă masa bunurilor proprii ale soției și masa bunurilor proprii ale soțului.

Astfel, ori de câte ori va fi vorba despre un bun dobândit sub durata regimului comunității legale de bunuri, ori de câte ori acesta va scăpa de prezumția de comunitate, nu este suficient de a-l încadra în una dintre excepții, stabilind calitatea acestuia de bun propriu, ci este obligatoriu ca acest bun să fie repartizat în masa de bunuri proprii a unuia sau altuia dintre soți, stabilindu-se cine anume este titularul de drept asupra bunului respectiv.

În ceea ce privește bunurile proprii ale fiecăruia dintre soți, acestea pot avea o pondere diferită, majoritatea legislațiilor prevăzând că bunurile care existau în patrimoniul fiecăruia dintre soți la data încheierii căsătoriei ori a schimbării regimului matrimonial cu regimul comunității matrimoniale de bunuri, precum și bunurile dobândite prin succesiune, legat sau donație, sub durata regimului comunității legale, rămân bunuri proprii ale soțului care le-a deținut înainte, sau pe care le-a moștenit, ori cu care a fost gratificat în timpul regimului comunității legale.

Dat fiind faptul că prezumția comunității își găsește aplicarea numai sub durata regimului comunității legale de bunuri, bunurile dobândite anterior, precum și cele dobândite după încetarea regimului, nu se pot încadra decât în categoria bunurilor proprii, chiar și atunci când soții le-au dobândit în indiviziune, sau prin contribuție comună.

Art. 340 C.civ. enumeră expres și limitativ categoriile de bunuri proprii ale soților.

În doctrină, în legătură cu bunurile proprii s-au făcut următoarele precizări, valabile și în actuala reglementare:

bunurile proprii constituie o excepție de la comunitatea de bunuri instituită prin art. 339 C.civ.;

categoriile de bunuri proprii sunt expres și limitativ prevăzute de lege, soții neputând să lărgească sau să restrângă, prin convenție, sfera acestora;

existența celor două categorii de bunuri nu exclude posibilitatea realizării unui circuit între acestea, dar numai în cazurile strict prevăzute de lege;

de regulă, bunurile proprii se clasifică după criteriul datei dobândirii, a legăturii lor cu persoana soțului dobânditor și în raport cu subrogația reală.

Potrivit art.340 C.civ., prin excepție de la regula comunității, nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț:

bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune (lit.a) );

bunurile de uz personal (lit.b) );

bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri (lit.c) );

drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat (lit. d) );

bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea bunuri (lit.e) );

indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți (lit.f) );

bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora (lit. g) );

fructele bunurilor proprii (lit. h) ).

Din enumerarea bunurilor proprii, așa cum rezultă din art. 340 C.civ., se poate observa faptul că aceasta nu mai cuprinde categoria de bunuri dobândite înainte de căsătorie, prevăzută în vechea reglementare de art.31 lit.a) C.fam., întrucât față de vechea reglementare, durata regimului matrimonial legal nu se mai suprapune cu durata căsătoriei, deoarece sub durata căsătoriei soții pot să aibă mai multe regimuri matrimoniale care să se aplice concecutiv, iar ca efect al lichidării regimurilor respective, bunurile comune, în cazul în care au existat, devin bunuri proprii ale soților. Simplul fapt că legiuitorul Codului Civil nu mai enumeră această categorie de bunuri printre cele prevăzute în mod expres ca fiind bunuri proprii, nu face ca acestea să nu aibă această calitate, astfel încât toate bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei, respectiv în afara regimului matrimonial al comunității legale de bunri, sunt și rămân bunuri proprii ale soțului dobânditor. Această soluție se desprinde și din interpretarea per a contrario a prevederilor art.339 C.civ. în sensul că nu vor fi bunuri comune ci sunt considerate bunuri proprii toate bunurile dobândite în afara regimului comunității legale de bunuri. Prin urmare, vor fi proprii atât bunurile dobândite de fiecare dintre soți, atât înainte de momentul în care începe să își producă efectele regimul comunității legale de bunuri, cât și cele dobândite ulterior, respectiv după încetarea și lichidarea regimului matrimonial.

Bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune

Această categorie de bunuri este prevăzută de art. 340 lit.a) C.civ. și are la bază caracterul „intuitu personae” al dobândirii, caracter ce este stabilit de legiuitor, în cazul moștenirii legale sau de voința exprimată de dispunător în cazul donațiilor și legatelor.

Dacă în ceea ce privește calificarea bunurilor dobândite prin moștenire legală, aceasta nu ridică probleme, deoarece cel ce dobândește prin succesiune trebuie să aibă vocație legală de a veni la moștenire, ceea ce presupune că face parte dintr-o clasă de moștenitori, fiind rudă cu defunctul până la gradul IV inclusiv, în legătură cu liberalitățile făcute soților, trebuie să se aibe în vedere voința dispunătorului, care trebuie să fie expresă și neîndoielnică, astfel încât, pentru a se determina calificarea bunului ca fiind propriu al unuia dintre soți, sau comun al acestora, în practică și în doctrină s-au conturat următoarele soluții:

atunci când liberalitatea este făcută ambilor soți, cu mențiunea expresă că bunul devine comun, bunul va fi comun;

atunci când liberalitatea este făcută ambilor soți, fără mențiunea expresă că bunul devine comun, bunul va fi bun comun pe cote-părți al soților;

atunci când liberalitatea este făcută numai unuia dintre soți, dar cu mențiunea expresă ca bunul să fie comun, bunul va fi comun;

atunci când liberalitatea este făcută numai unuia dintre soți, fără nici o precizare, bunul va fi propriu.

Această excepție, potrivit căruia dispunătorul poate să prevadă ca bunul să devină comun, se referă atât la legate cât și la donații, iar voința dispunătorului trebuie să fie exprimată în mod expres. În cazul în care nu se face mențiune expresă că bunul va fi comun, bunul dobândit prin donație de unul dintre soți, va fi considerat bun propriu al acestuia, indiferent dacă este vorba despre o donație directă, indirectă, deghizată sau sub forma darului manual și indiferent dacă această donație este afectată sau nu de modalități.

O situație aparte o reprezintă donațiile între soți care însă, pot avea ca obiect doar bunuri proprii și care, în conformitate cu prevederile art.1031 C.civ., sunt revocabile pe toată durata căsătoriei.

În ceea ce privește darurile de nuntă, care sunt aplicații frecvente ale darurilor manuale, fiind făcute în timpul căsătoriei, cu ocazia serbării nunții, se consideră că acestea sunt bunuri comune în măsura în care sunt daruri normale sau obișnuite, nefiind considerate donații, iar dacă darurile de nuntă constau în bunuri de valoare mare, sau sume mari de bani, donate de părinții unuia dintre soți, fără precizarea că vor fi bunuri comune, s-a considerat că acestea vor fi bunuri proprii ale soțului ai cărui părinți au făcut donația.

Menționăm faptul că darurile de nuntă sunt de cele mai multe ori daruri manuale, astfel încât este suficientă simpla tradițiune a bunului, nefiind necesar ca operațiunea juridică să îmbrace forma unui înscris autentic ad validitatem, atâta vreme cât nu este depășit plafonul de 25.000 lei, prevăzut de art.1011 alin.4 C.civ., în caz contrar legiuitorul prevăzând obligativitatea consemnării darului manual printr-un înscris, potrivit art.1011 alin.3 C.civ..

O problemă delicată s-a ridicat în ceea ce privește sumele de bani depuse pe librete CEC sau la bănci pe numele altor persoane decât dispunătorul, situație în care, s-a susținut că aceste sume nu pot fi considerate „de plano”, categoric, drept donații, în modalitatea darului manual, atâta vreme cât titularii nu au cunoștiință de această operație, pe care, poate, nici nu ar accepta-o din diverse motive, deoarece, un asemenea act nu poate fi impus și dedus din manifestări exterioare, materiale, fără să fie investigată cu atenție voința celui pe numele căruia s-a efectuat depunerea.

Într-o altă opinie, se consideră că asemenea drepturi constituie o donație, dar nu în forma darului manual, deoarece tradițiunea nu este necesară, iar acordul de voință al donatarului se realizează prin acceptarea sumelor de bani, forma donației nefiind cea reglementată de Codul Civil prin art. 813, ci prin legislația CEC.

S-a mai opinat că depunerea unor sume de bani pe librete CEC, pe numele altor persoane, reprezintă o donație sub forma darului manual, iar tradițiunea se face prin predarea sumelor depuse.

Astfel, se poate constata faptul că și în această situație, bunul va fi propriu sau comun în funcție de intenția celui ce face liberalitatea, intenție care se poate constata și din faptul că titularul libretului este numai unul dintre soți, sau, dimpotrivă ambii soți au calitatea de titulari ori apar ca persoane împuternicite să dispună de suma respectivă.

În ceea ce privește cheltuielile ocazionate cu organizarea nunții, caracterul comun al acestora, înfățișate ca daruri de nuntă, nu poate fi contestat, neavând relevanță faptul că acestea au fost suportate exclusiv de către cei doi viitori soți, de către unul dintre ei ori de către părinții acestora. În situația în care există o înțelegere prealabilă între persoanele amintite, în sensul că aceste cheltuieli urmează a fi deduse din valoarea darurilor obținute de către soți, întreaga comunitate de bunuri urmează a se micșora proporțional cu valoarea respectivă.

Bunurile de uz personal

Față de redactarea art.31 C.fam., legiuitorul Codului Civil a optat în art.340 C.civ. să trateze bunurile de uz personal ale soților ca bunuri proprii într-o categorie distinctă și nu împreună cu bunurile destinate exercitării profesiei, ca și în reglementarea anterioară.

???????Aceste categorii de bunuri sunt prevăzute de art. 31 lit. c) C. fam., care exceptează de la comunitate bunurile de uz personal, având în vedere faptul că acestea sunt folosite, de regulă, exclusiv de unul dintre soți. Cu toate acestea, vechea reglementare a determinat Curtea Supremă de Justiție să pronunțe o decizie prin care s-a prevăzut faptul că în cazul obiectelor de lux destinate personal și exclusiv uzului unuia dintre soți, se va aprecia de la caz la caz dacă, în funcție de valoarea lor și de starea materială a soților, urmează a fi calificate ca bunuri proprii ale soțului care le folosește sau ca bunuri comune ambilor soți.

În ceea ce privește această categorie de bunuri, respectiv cele de uz personal, aceasta cuprinde acele bunuri care sunt afectate folosinței personale, efective și exclusive a unuia dintre soți, cum ar fi: îmbrăcămintea, bunurile destinate igienei personale, instrumentele muzicale, echipamentul sportiv, cărțile scrise într-o limbă pe care doar unul dintre soți o cunoaște etc, de regulă, fără să se țină cont de data dobândirii lor, înainte sau în timpul regimului matrimonial – și nici de modurile de dobândire, nefiind însă suficientă natura bunului, ci ținându-se cont de destinația acestuia, primită prin folosința exclusivă și efectivă a unuia dintre soți, indiferent de proveniența sumelor cu care bunul respectiv a fost achiziționat. În acest sens, în practica judiciară anterioară actualului Cod Civil s-a decis faptul că 26 grame de aur încorporat în proteza dentară a unuia dintre soți constituie bun propriu, deoarece un asemenea obiect este intim și efectiv legat, sub aspectul întrebuințării, de persoana și sănătatea acelui soț.

Prin urmare, caracterul de bun propriu al bunurilor de uz personal este conferit de legiuitor oricărui bun care a fost achiziționat cu destinația folosirii exclusive de către unul dintre soți și în condițiile în care acesta folosește bunul respectiv efectiv.

Regula potrivit căreia bunurile de uz personal sunt proprii, se aplică numai atunci când acestea au o valoare obișnuită și au fost procurate în cadrul scopurilor economice normale ale familieiși doar în situația în care bunul are destinația uzului personal, fiind folosit ca atare, doar de către unul dintre soți și nu de soți împreuna.

Obiectele de uz personal care au o valoare deosebită vor fi considerate bunuri comune, doar dacă au fost achiziționate în scopul investirii economiilor, realizate în timpul regimului comunității legale de bunuri, cum este cazul bijuteriilor de valoare mare, a blănurilor sau a altor accesorii, care prezintă o valoare disproporționată față de nivelul de trai al soților. În situația în care asemenea bunuri încorporează valori mari și se face dovada că intenția soților a fost de a le procura ca investiție, acestea nu mai pot fi considerate bunuri proprii, chiar dacă unul dintre soți le folosește efectiv, ci fac parte din comunitatea de bunuri. Aceste argumente au fost avute în vedere și de către instanțele de judecată care au fost sesizate cu astfel de probleme sub reglementările existente în Codul Familiei de la 1954, Tribunalul Suprem stabilind faptul că atunci când astfel de bunuri au o valoare deosebit de mare, disproporționată față de veniturile soților și de nivelul lor de viață, acestea vor fi comune, fiind considerate ca achiziționate în scopul învestirii economiilor realizate de către soți în timpul regimului comunității legale.

Considerăm că raportarea acestor bunuri, la destinația acordată sau la veniturile soților, trebuie să se facă de la caz la caz, deoarece în zilele noastre, dat fiind nivelul de trai diferit al familiilor, de cele mai multe ori, ceea ce constituie bun de lux pentru unii dintre soți, pentru alții reprezintă, pur și simplu un bun obișnuit destinat uzului personal al unuia dintre ei.

Cu privire la problema acestor categorii de bunuri, trebuie făcută și precizarea că sunt considerate bunuri de uz personal și bunurile achiziționate ca urmare a valorificării unor bunuri comune ale soților, sau chiar a bunurilor proprii ale aceluia dintre soți care nu folosește bunul în discuție, dacă există o prealabilă înțelegere între soți.

Pe de altă parte, atunci când un anumit bun a fost dobândit de unul dintre soți ca bun propriu, dar acesta este folosit de către celălalt soț pentru uzul său personal, natura acestui bun va rămâne aceea de bun propriu al soțului dobânditor. Exemplul cel mai elocvent în acest sens sunt obiectele vestimentare feminine moștenite de către soț dar care sunt folosite de către soția acestuia, caz în care poate fi vorba despre un împrumut de folosință între soți. Acestea vor putea deveni bunuri proprii ale soțului nedobânditor numai dacă se încheie un contract de donație având ca obiect aceste bunuri și care vor deveni proprii în temeiul art.340 lit.a) C.civ. și nu în temeiul art.340 lit.b) C.civ.

Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri

Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, sunt bunuri proprii, în măsura în care acestea au fost dobândite de către un soț și sunt destinate exercitării profesiei de către soțul dobânditor al bunurilor, cu condiția ca ele să fie afectate exercitării unei îndeletniciri cu titlu profesional și nu unei activități vremelnice și întâmplătoare.

În situația în care unul dintre soți exercită mai multe profesii, sunt proprii bunurile destinate exercitării fiecăreia dintre profesii, indiferent dacă aceste profesii sunt exercitate concomitent sau succesiv. În cazul în care profesiile se exercită succesiv, bunurile care au servit la exercitarea oricăreia dintre acestea rămân proprii, fără a se deosebi dacă părăsirea profesiei anterioare, este ori nu definitivă.

Când ambii soți au aceeași profesie, bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea ei nu sunt comune, ci se găsesc în coproprietatea acestora, deoarece își păstrează caracterul de bunuri proprii, fiecare dintre soți putând face dovada că are o cotă de proprietate mai mare decât celălalt, întrucât a contribuit într-o mai mare măsură la achiziționarea lor.

În cazul în care bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți fac parte dintr-un fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri, bunurile cu această destinație, nu vor mai fi bunuri proprii ale unuia dintre soți ci vor fi bunuri comune.

Drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat

Includerea acestei categorii de bunuri în sfera bunurilor proprii se fundamentează pe caracterele de bază ale ale acestora, respectiv pe calitățile intelectuale și creative ale unei persoane. Întrucât aceste creații sau semne distinctive înregistrate sunt rezultatul unor calități personale ale unuia dintre soți, este firesc ca drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra lor să aibănatura juridică de bunuri proprii, celălalt soț neparticipând sub nicio formă la conturarea lor.

Cu toate acestea, dat fiind faptul că textul art.340 lit.d) C.civ. vorbește despre drepturile patrimoniale de proprietate intelectulă, ne raliem opiniei exprimată în doctrină privind faptul că în acest caz sunt bunuri proprii numai suporturile materiale în care sunt cuprinse creațiile sau semnele distinctive.

Pe de altă parte, veniturile încasate ca urmare a valorificării acestor drepturi patrimoniale vor fi bunuri comune, potrivit legii (art.341 C.civ.), chiar dacă ele sunt obținute din creația personală a celuilalt soț. Menționăm faptul că art.12 din Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor, recunoaște autorului unei opere dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții, aspecte asupra cărora acela dintre soți care este titularul acestui drept va putea decide după cum consideră de cuviință fără a fi legat și de acordul soțului său pentru a proceda în consecință.

Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea bunuri

Legiuitorul Codului Civil a înțeles să imprime acestor categorii de bunuri caracterul de bunuri proprii, întrucât ele au apărut ca urmare a activității intelectuale proprii și deosebite realizată de către unul dintre soți sau datorită unor acțiuni deosebite întreprinse de acesta.

Premiile sau recompensele acordate unuia dintre soți ca urmare a întreprinderii unor activități fizice sau intelectuale strict legate de persoana sa, fie că acestea constau într-o sumă de bani sau bunuri mobile ori imobile, natura acestora va fi de bunuri proprii ale aceluia dintre soți căruia i-au fost acordate, întrucât se datorează calităților excepționale și      

Pe de altă parte, premiile obținute ca urmare a participării la tombole sau loterii vor avea natura juridică a unor bunuri comune ori de câte ori sumele de bani investite pentru a participa la acestea au fost comune, respectiv bunuri proprii ori de câte ori se va face dovada că sumele de bani investite au fost proprii unuia dintre soți.

În privința premiilor salariale, apreciem că situația este diferită în funcție de situație. Astfel că, atunci când vorbim despre prime sau sume de bani oferite oricăruia dintre soți cu caracter excepțional dar fără a avea în vedere acțiuni sau activități deosebite la locul de muncă (spre exemplu primele acordate angajațiilor cu ocazia sărbătorilor), acestea vor fi bunuri comune, întrucât decurg din calitatea de angajat și sunt accesorii salariului, care potrivit art.341 C.civ, este bun comun, atâta timp cât creanța privind încasarea lui devine scadentă în timpul comunității. În cazul în care oricare dintre soți primește cu titlu de recompensă o anumită sumă de bani, datorită unor activități remarcabile, cu caracter de excepție (spre exemplu se face o propunere angajatorului de pe urma căruia acesta poate obține venituri substanțiale), apreciem faptul că acestea vor fi bunuri comune ale aceluia dintre soți căruia i-au fost acordate.

Manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații alcătuiesc suportul material al creației intelectuale, creație care este intim legată de autorul ei, întrucât reprezintă aportul lui exclusiv de originalitate, emotivitate și instruire.

Trebuie menționat faptul că art. 340 lit.e) C.civ. se referă numai la lucrurile materiale în care s-a materializat opera de creație intelectuală nu și la drepturile patrimoniale ce ar rezulta din exploatarea operei.

Practica fostului Tribunal Suprem, a stabilit că sumele dobândite pentru realizarea operelor literare, artistice, științifice și a altor opere de creație intelectuală, constituie bun comun și nu bun propriu al celui care l-a realizat.

Deși, această opinie este împărtășită de doctrina și practica judiciară ne raliem opiniei contrare, prin care se consideră că sumele de bani primite pentru opere de creație intelectuală, de orice natură ar fi, ar trebui socotite ca bun propriu al celui care a realizat aceste opere și nu bun comun deoarece, o astfel de activitate nu poate să fie asimilată cu activitatea obișnuită al cărei rezultat este considerat bun comun.

Tocmai caracterul excepțional al acestei activități, strict legată de capacitatea și talentul creatorului, pledează pentru a considera contravaloarea bănească a activității de creație, bun propriu.

Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă, prin decizia nr.1717/2003 a stabilit faptul că în ceea ce privește sumele de bani provenite din bursa de studiu reprezintă bun propriu al soțului beneficiar al bursei, întrucât un asemenea venit poate fi asimilat celor dobândite cu titlu de premiu ori recompensă, dat fiind modul competitiv de obținere, printr-o selecție a candidaților.

„Potrivit legii în vigoare, dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice, precum și asupra altor opere de creație intelectuală este recunoscut și garantat de legea specială. Acest drept este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial”.

Dat fiind faptul că atât atributele de ordin moral, cât și cele de ordin patrimonial sunt strâns legate de persoana autorului și că „drepturile reale de autor implică toate consecințele dreptului de proprietate, respectiv ius utendi, ius fruendi, ius abutendi și ius possidendi”, care au o durată limitată de existență în timp, din nou legată de persoana autorului, respectiv pe întreaga durată a vieții acestuia, nu putem să admitem opinia conform căreia contravaloarea bănească, respectiv dreptul patrimonial de autor ar fi bunuri comune.

Indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți

În privința indemnizației de asigurare sau a despăgubirilor pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți, legiuitorul Codului civil a considerat oportun ca acestea să intre în categoria bunurilor proprii datorită faptului că acestea se acordă aceluia dintre soți care a suferit riscul asigurat, fiind unicul subiect care resimte efectele negative (fizice sau morale) ale acestuia. Ceea ce prezintă relevanță în această privință este afectațiunea specială imprimată indemnizației de asigurare și despăgubirilor pentru orice prejudiciu material sau moral (cum este spre exemplu urmarea unui anumit tratament medical sau a unor ședințe de recuperare fizicăori psihică a unuia dintre soți) și nu faptul că acestea au fost plătite din veniturile comune ale soților sau din sume de bani proprii ale unuia dintre soți ori chiar a unui terț.

Bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora

Atunci când bunurile, sumele de bani sau orice valori înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora urmează a fi bunuri proprii în temeiul subrogației reale cu titlu universal, mecanism prin care se păstrează echilibrul între masa bunurilor proprii a fiecăruia dintre soți și masa bunurilor care fac parte din comunitate. Observăm astfel că, prin intermediul subrogației reale cu titlu universal se evită situația inechitabilă de a spori masa bunurilor comune prin utilizarea de mijloace proprii ale unuia dintre soți. Desigur, nimic nu împiedică soții să afecteze bunurile astfel dobândite comunității legale de bunuri, ori de câte ori ei convin astfel.

În doctrină s-a pus problema naturii bunului dobândit sub durata regimului comunității legale de bunuri în parte prin folosirea sumelor de bani reprezentând bunuri comune și în parte din sume de bani reprezentând bunuri proprii unuia dintre soți ( reglementate de art.340 C.civ.). Natura juridică a unui astfel de bun este, din punctul nostru de vedere, indubitabil una mixtă, însă în doctrină s-au formulate și alte opinii în acest sens.

Astfel că, acest bun este privit de o parte a doctrinei ca bun propriu al aceluia dintre soți care a contribuit cu bunurile sale proprii la dobândirea lui într-o proporție mai mare de ½ din valoarea totală de achiziție a bunului în discuție, luând naștere obligația de a recompensa comunitatea legală de bunuri, în caz contrar, bunul fiind comun celor doi soți, iar cel care a participat la dobândirea sa cu bunurile proprii va avea o creanță față de comunitate. Se dă astfel curs regulii de drept potrivit căreia accesorium sequitur principale, aspect care este reglementat în art.451 alin.1 C.civ. Q..

Pe de altă parte, atunci când intenția soților la momentul achiziționării unui bun cu sume de bani în parte comune și în parte proprii unuia dintre soți, a fost aceea ca cel din urmă (conform art.340 lit.g) C.civ.) să dobândească un drept de creanță, bunul va bun comun al soților, urmând ca la momentul lichidării regimului matrimonial creanța soțului care a contribuit cu bunurile proprii la dobândirea unui anumit bun va fi îndestulată din comunitate.

În ceea ce ne privește apreciem faptul că bunul dobândit prin acest mecanism va fi bun comun pe cote-părți, urmând unul dintre soți să fie proprietar exclusiv al cotei pentru care a contribuit cu bunurile sale proprii și coproprietar devălmaș cu celălalt soț pentru cota de proprietate asupra bunului respectiv care a fost dobândită cu bunuri comune ale celor doi soți. Prin urmare, soțul care a contribuit la dobândirea unei cote dintr-un anumit bun cu bunurile sale proprii va putea face orice acte de dispoziție, fără a avea nevoie de consimțământul celuilalt soț în acest sens.

Fructele bunurilor proprii

Fructele unui bun sunt acele produse care derivă din folosirea lui, fără a diminua substanța acestuia, conform art.548 alin.1 teza I C.civ..Pentru a înlătura toate discuțiile purtate în doctrină anterior intrării în vigoare a Codului Civil din 2009, legiuitorul a înțeles să stipuleze în mod expres faptul că vor fi bunuri proprii ale unuia dintre soți fructele produse de bunurile sale proprii, în temeiul principiului accesorium sequitur principale.

Dovada bunurilor proprii între soți

În ceea ce privește dovada bunurilor proprii, aceasta este reglementată în mod diferit față de dovada bunurilor comune ale soților. Astfel că, dacă în ceea ce privește calitatea de bun comun a soților aceasta nu trebuie dovedită potrivit art.343 alin.1 C.civ., în temeiul art. 343 alin. 2 C.civ., dovada bunurilor proprii ale soților trebuie să se dovedească, dovadă care se va putea face între aceștia prin orice mijloc de probă. Prin interpretarea per a contrario a acestei dispoziții legale înțelegem faptul că față de terți dovada că un bun este propriu al unuia dintre soți se va face potrivit dispozițiilor dreptului comun. Totuși, atunci când este vorba despre bunurile prevăzute în art.340 lit.a), respectiv bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație de către unul dintre soți, dovada acestora se va face în condițiile prevăzute de lege (actul juridic prin care au intrat în patrimoniul unuia dintre soți: certificatul de moștenitor, testamentul sau contractul de donație, precum și formalitățile de publicitate incidente în această materie).

Cu privire la dovada bunurilor proprii, în doctrina anterioară intrării în vigoare a Codului Civil din 2009 au existat mai multe opinii. În acest sens, unii teoreticieni ai dreptului erau de părere că dovada bunurilor proprii între soți se va putea face cu orice mijloc de probă, chiar și cu martori, fără a fi admisă vreo excepție în acest sens, indiferent de valoare bunului respectiv și chiar peste sau împotriva oricărui înscris.

Într-o altă viziune, această reglementare (care era tot astfel reglementată și în C.fam.) a fost apreciată ca admițând o singură excepție de la libertatea totală de dovadă a caracterului de bun propriu al unuia dintre soți și anume situația în care nu au fost întocmite înscrisurile cerute de lege ad probationem, urmând ca atunci când acestea există dovada cu martori să nu mai fie admisibilă nici împotriva și nici peste cuprinsul înscrisului respectiv.

În ceea ce ne privește suntem de părere că ori de câte ori există acte juridice solemne de dobândire a unor bunuri, dovada acestora ca fiind proprii ale unuia dintre soți nu se va putea face nici măcar între soți (și cu atât mai puțin față de terți) peste ceea ce este prevăzut în cuprinsul înscrisurilor în discuție. În acest sens, prevederile art.309 alin.3 stipulează expres faptul că în cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu va putea fi dovedit cu martori, respectiv art.309 alin.5 C.civ. care prevede faptul că proba cu martori nu se va admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 309 alin.4 C.civ..

Potrivit art.343 alin.3 C.civ. cu privire la bunurile mobile dobândite înainte de încheierea căsătoriei, se va întocmi un inventar de către notarul public sau chiar un înscris sub semnătură privată dacă părțile convin astfel, în lipsa acestuia, bunurile respective prezumându-se ca fiind bunuri comune. Este vorba însă, de o prezumție relativă întrucât oricare dintre soți, va putea face dovada, chiar dacă există un inventar, că sunt bunuri neincluse care au calitatea de bunuri proprii, sau că există bunuri incluse în inventar, care au calitatea de bunuri comune. Prin urmare remarcăm faptul că este vorba numai despre bunurile mobile, nu și despre cele imobile, care vor fi bunuri proprii ale unuia dintre soți dobândite înainte de încheierea căsătoriei.

Diferite categorii de bunuri ale soților

Dincolo de delimitarea clară a bunurilor care sunt comune ale soților sau proprii ale fiecăruia dintre aceștia, pot să apară si situații în care lucrurile nu sunt la fel de evidente, iar pentru a putea stabili natura juridică a acestora este necesară o analiză riguroasă a legăturilor fiecăruia dintre soți cu privire la un anumit bun.

Astfel, în situația în care un bun este dobândit de către soți cu plata prețului în rate, iar înainte ca prețul să fie achitat în întregime intervine separarea în fapt a soților, numai unul dintre aceștia suportând plata ratelor, bunul va fi în continuare comun, cu excepția situației în care se introduce o cerere de divorț prin care se solicită să se constate faptul că regimul matrimonial a încetat de la momentul separării în fapt a celor doi soți, separarea în fapt propriu-zisă nefiind în măsură să atragă încetarea regimului matrimonial, ceea ce înseamnă că în ciuda divergențelor care zdruncină echilibrul relațiilor personale dintre cei doi soți, raporturile patrimoniale dintre aceștia continuă să fie supuse regimului comunității legale de bunuri chiar și în momentele de criză conjugală. Prin urmare, prezumția de comunitate instituită de art.339 C. civ. subzistă și în timpul separației în fapt a soților, ea putând fi înlăturată numai în situația în care se introduce o cerere de divorț prin care cel puțin unul dintre soți a solicitat constatarea încetării regimului matrimonial al comunității legale de bunuri de la data separării lor în fapt. Un alt aspect important care privește această problemă este faptul că de la data rămânerii definitive a hotărârii de divorț și până la efectuarea lichidării regimului matrimonial și a partajării bunurilor comune, sumele de bani plătite cu titlu de rate de către unul dintre soți sunt bunuri proprii ale acestuia, fapt care „conferă părții în cauză un drept de creanță, iar nu un drept de proprietate în devălmășie sau pe cote-părți ideale”.

Situația este însă diferită atunci când un bun este dobândit înainte de încheierea căsătoriei, însă prețul acestuia este achitat în rate, sub durata comunității legale de bunuri, caz în care acest bun nu va fi unul comun, ci va fi propriu al aceluia dintre soți care a contractat împrumutul pentru a putea achiziționa bunul, în ciuda faptului că ratele stabilite pentru achitarea prețului se achită din veniturile soților din timpul regimului comunității legale de bunuri care potrivit legii sunt bunuri comune. În această situație subrogația nu produce efecte, prin urmare, chiar dacă ambii soți contribuie la plata prețului bunul este propriu al soțului care a contractat împrumutul înainte de căsătorie, întrucât potrivit art. 1674 C. civ. proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă. Astfel, soțul neproprietar care a contribuit la plata prețului privind bunul propriu al celuilalt soț urmează a avea numai o creanță față de comunitatea legală de bunuri, echivalentă cu partea care îi revine din aceasta și nu un drept de proprietate asupra bunului în discuție, datorită faptului că prețul este plătit din veniturile celor doi soți, care sunt bunuri comune, iar în situația în care soțul neproprietar a contribuit cu mijloace proprii, cum sunt spre exemplu sumele de bani provenite din înstrăinarea unui bun propriu ori moștenite, urmează a se ține cont și de această contribuție.

În ceea ce privește construcțiile efectuate de către soți, trebuie lămurite mai multe aspecte pentru a determina care este natura juridică a unor astfel de bunuri. În acest sens se pot întâlni mai multe situații:

terenul pe care se ridică o contrucție de către ambii soți este proprietatea unuia dintre aceștia. În astfel de situații, putem remarca faptul că sunt incidente prevederile art.557 alin.1 C. civ. care stipulează faptul că dreptul de proprietate se poate dobândi, printre altele, și prin accesiune, ceea ce înseamnă faptul că proprietatea asupra construcției astfel edificate aparține ambilor soți în devălmășie, ea fiind realizată în timpul regimului matrimonial al comunității legale de bunuri, cu anumite precizări. Astfel, soțul proprietar exclusiv asupra terenului va deveni proprietar devălmaș și asupra construcției în temeiul art.557 alin.1 și art. 667 C. civ., celălalt soț, și el proprietar devălmaș asupra construcției urmând a dobândi un drept de superficie asupra terenului bun propriu al celuilalt soț, în temeiul art. 693 alin. 1 C. civ. care prevăd faptul că superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință. Acest drept de folosință poate fi dobândit, potrivit alin.2 al aceluiași articol în temeiul unui act juridic, precum și prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege, urmând ca dispozițiile în materie de carte funciară să rămână aplicabile. Fiind vorba despre un drept de proprietate devălmașă asupra construcției, care ia naștere prin puterea legii, în această situație dreptul de superficie asupra terenului, în conformitate cu teza finală a art.693 alin. 2 C. civ. anteenunțat, urmează a se naște tot prin puterea legii.

construcția se realizează de către unul dintre soți pe un teren care este bun propriu al celuilalt soț. Această situație cunoaște la rândul său două soluții în ceea ce privește stabilirea naturii juridice a bunului rezultat prin construire. Prin urmare, atunci când soțul proprietar exclusiv asupra terenului consimte la ridicarea construcției de către celălalt soț, natura juridică a bunului rezultat diferă în funcție de mijloacele folosite în acest scop. Astfel, dacă soțul care procedează la ridicarea construcției folosește mijloace proprii, bunul rezultat va fi bun propriu al acestuia, în temeiul subrogației reale cu titlu universal, potrivit art. 340 lit.g) C. civ. Totodată, acesta va dobândi, tot ca bun propriu si dreptul de superficie asupra terenului aflat în proprietatea exclusivă a celuilalt soț, potrivit aceluiași raționament pe care l-am descris mai sus, în situația construcției realizate de către ambii soți pe terenul bun propriu al unuia dintre ei. Pe de altă parte însă, atunci când pentru realizarea construcției sunt folosite mijloace comune ale celor doi soți,      .
În situația în care nu există consimțământul soțului proprietar exclusiv asupra terenului, devin incidente prevederile art.582 alin. 1 C. civ. privind lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu rea-credință, caz în care proprietarul imobilului (în speță, proprietarul terenului) are dreptul:

să ceară instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, respectiv a soțului netitular asupra terenului, a jumătate din valoarea materialelor și a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului, fie

să ceară obligarea acestuia la desființarea lucrării realizate, ori

să ceară obligarea soțului de rea-credință să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

Datoriile soților

Art. 31 alin.1 C.civ. definește patrimoniul unei persoane ca reprezentând toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia.

Am putut remarca faptul că sub reglementarea regimului comunității legale de bunuri, în activul patrimonial al celor doi soți intră atât drepturile acestora asupra bunurilor comune cât și drepturile asupra bunurilor proprii fiecăruia dintre ei. Lucrurile nu sunt deloc diferite nici sub aspectul obligațiilor ce incumbă celor doi soți pe durata acestui regim matrimonial, soții având deopotrivă atât obligații comune cât și proprii fiecăruia dintre ei.

Aspectul care trebuie remarcat din reglementarea textelor legale în această materie este acela că, în vreme ce în materia bunurilor dobândite de oricare dintre soți sub durata regimului comunității de bunuri, regula este că acestea vor fi considerate ca fiind bunuri comune în devălmășie ale soților, în materia datoriilor reglementarea este „în oglindă”, în sensul că acestea sunt prezumate a fi proprii fiecăruia dintre soți cu excepția celor expres prevăzute de art.351 C.civ. ca fiind datorii comune ale acestora.

Potrivit art.351. C.civ. soții răspund cu bunurile comune pentru:

a) obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;

b) obligațiile pe care le-au contractat împreună;

c) obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei;

d) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților.

a) Obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune

Obligațiile contractate pentru conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune trebuie să fie contractate numai de către unul dintre soți (care poate face asemenea acte fără acordul celuilalt soț în temeiul art.345 alin.2 C.civ.), în caz contrar fiind vorba despre situația prevăzută de art.351 lit.b) C.civ..
Atunci când este vorba despre conservarea unor bunuri comune, se poate avea în vedere faptul că unul dintre soți a contractat o obligație pentru a evita pierderea dreptului de proprietate asupra unor bunuri comune (spre exemplu prin achitarea unei ipoteci legale instituită asupra bunului comun), sau pentru a întrerupe cursul prescripției extinctive (prin introducerea unei cereri de chemare în judecată), precum și alte asemenea situații.

Cheltuielile ocazionate cu administrarea bunurilor comune se referă la modalitatea prin care se valorifică un anumit bun și poate viza aspecte precum efectuarea de îmbunătățiri sau reparații, plata asigurării bunului respectiv, achitarea tuturor taxelor și impozitelor care privesc bunul comun .

Când este vorba despre dobândirea bunurilor comune, datoriile sunt comune celor doi soți datorită faptului că aceștia participă împreună la încheierea actului de dobândire și își asumă împreună obligațiile care decurg din acesta.

b) Obligațiile pe care soții le-au contractat împreună

Din formularea textului legal nu se distinge dacă legiuitorul a avut în vedere obligațiile izvorâte din acte unilaterale sau bilaterale. De asemenea, din cuprinsul art.351 lit.b) nu reiese faptul că aceste obligații trebuie asumate concomitent de către cei doi soți, motiv pentru care ne raliem opiniei exprimante în doctrină potrivit căreia aceștia se pot obliga și succesiv. Totuși, aceste obligații trebuie să privească alte aspecte decât cele privind acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei, pe care legiuitorul a înțeles să le consacre în mod expres în cuprinsul art.351 lit.c), ceea ce denotă intenția acestuia de a distinge categoria obligațiilor asumate de către soți împreună de cele care privesc sarcinile căsătoriei.

În doctrină s-a apreciat și faptul că este irelevant dacă aceste obligații au fost contractate de către soți în legătură cu bunurile comune sau cu cele proprii fiecăruia dintre ei, fiind relevant doar cei care participă la încheierea acestor acte prin care se asumă obligațiile, respectiv cei doi soți.

Astfel, în cazul partajării bunurilor comune nu poate fi obligat unul dintre soți la plata a jumătate din debitul reprezentând cheltuielile de întreținere la asociația de proprietari de către celălalt sot, câtă vreme acest debit nu a fost efectiv achitat de soțul care solicită obligarea celuilalt soț. Numai în măsura în care unul dintre soți ar fi achitat debitul, atunci ar fi avut dreptul sa solicite obligarea celuilalt sot la plata echivalentului cotei sale parti. Daca debitul nu este plătit de unul dintre codevălmași, acesta nu poate pretinde ca cel de-al doilea să-i remită jumătate din ceea ce nu a plătit. Numai o plată peste cotă de contribuție ar da naștere unei acțiuni în regres în persoana părții îndreptățite, prin care aceasta să pretindă restituirea a ceea ce a plătit peste cota sa.

c) Obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei

Datorită afectațiunii lor speciale, obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei se disting de obligațiile prevăzute la art.351 lit.b), în primul rând prin faptul că acestea pot fi contractate de oricare dintre soți și în al doilea rând prin destinația lor specială și unică, respectiv aceea de a acoperi cheltuielile obișnuite ale căsătoriei. Aprecierea ca fiind vorba despre „cheltuieli obișnuite” se va face de la caz la caz, în funcție de nivelul de trai al fiecărei familii, posibilitățile lor materiale și nevoile efective, putându-se dovedi chiar faptul că acestea exced sferei „obișnuite” ale cheltuielilor căsătoriei, situație în care aceste obligații vor fi personale soțului care le-a contractat.

d) Repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților

Spre deosebire de toate celelalte datorii comune ale soților, cele prevăzute la art.351 lit.d) se remarcă prin faptul că acestea nu își au izvorul într-un act juridic ci iau naștere ca urmare a protejării intereselor terților de faptele abuzive ale unuia dintre soți. Astfel că, această reglementare apare ca o consecință firească ce decurge din prezumția de comunitate a bunurilor dobândite de oricare dintre soți sub durata comunității legale de bunuri, instituită de art.339 C.civ., întrucât prin însușirea bunurilor aparținând unui terț, sporește comunitatea de bunuri a soților, este firesc ca prejudiciul suferit de acesta să fie reparat de către ambii soți, având în vedere că amândoi au obținut beneficii de pe urma acestui fapt, chiar dacă a fost săvârșit numai de către unul dintre soți.

Creditorul prejudicat prin însuțirea de către unul dintre soți a bunurilor sale, va putea solicita repararea acestui prejudiciu numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

bunul însușit de către unul dintre soți trebuie să aparțină unui terț, fără să aibă relevanță titlul cu care acel bun a fost deținut de către terț sau dacă este vorba despre proprietatea publică sau privată. În acest sens, legiuitorul folosind termenul de „însuțire”, apreciem că este vorba despre atât despre răspunderea pentru fapta penală cât și despre răspunderea civilă delictuală atunci când vorbim despre această problemă. Astfel, fiecare dintre soți va răspunde în mod diferit: soțul autor al însușirii va răspunde cu partea care i s-ar cuveni din comunitate în cazul lichidării regimului matrimonial al comunității legale, iar în măsura în care aceasta nu este îndestulătoare, și cu bunurile sale proprii, până la acoperirea prejudiciului, în temeiul răspunderii civile delictuale, în vreme ce celălalt soț va răspunde numai în măsura sporului pe care l-a înregistrat părtea sa de comunitate, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză;

însușirea bunului aparținând unui terț de către unul dintre soți să-i fi produs acestuia un prejudiciu efectiv, în caz contrar neexistând temei pentru obligația soților de a-l repara;

comunitatea de bunuri a celor doi soți să fi înregistrat un spor de valoare, fie prin aportul efectiv al bunului însușit aparținând unui terț, ori prin valorificarea acestui bun și investirea sumei respective de bani într-un alt bun aparținând comunității, sau chiar prin faptul că acel bun a contribuit la evitarea scăderii activului patrimonial comun al soților;

între sporirea activului patrimonial comun al celor doi soți și însușirea de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, trebuie să existe o legătură de cauzalitate, care poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, în lipsa acesteia neexistând obligația celor doi soți de a repara prejudiciul suferit de terț.

Gestiunea bunurilor soților

Funcționarea regimului comunității legale

Atunci când vorbim despre puterile soților, în cadrul regimului matrimonial al comunității legale de bunuri, trebuie să avem în vedere faptul că regulile regimului primar se vor aplica cu precădere întrucât ele sunt incidente indiferent de regimul matrimonial concret aplicabil. Astfel, atunci când vorbim despre gestiunea bunurilor soților trebuie să avem în vedere pe de o parte apartenența bunurilor la masa bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soți sau la masa bunurilor comune ale acestora, pe de altă parte natura acestor bunuri și incidența regulilor regimului primar și nu în ultimul rând puterile care sunt recunoscute de lege soților cu privire la bunurile respective în funcție de natura actului ce urmează a fi încheiat.

Dacă în vechea reglementare a C.fam. în art.35 legiuitorul român instituia o prezumție a mandatului tacit reciproc între soți în ceea ce privește actele de administrare, de folosință, și de dispoziție asupra bunurilor comune și o cogestiune în ceea ce privește dreptul de dispoziție asupra terenurilor sau construcțiilor care nu puteau fi înstrăinate sau grevate de niciunul dintre soți fără consimțământul expres al celuilalt, în actuala reglementare, în ceea ce privește bunurile comune ale soților, legiuitorul instituie trei mecanisme de gestiune a bunurilor comune și anume gestiunea comună sau cogestiunea, gestiunea paralelă sau concurentă și gestiunea separată.

Astfel, în actuala reglementare a Codului Civil, în art.345 legiuitorul a instituit mecanismul gestiunii paralele (concurente) menit să funcționeze pentru majoritatea actelor juridice care au ca obiect bunuri comune ale soților și potrivit căruia „fiecare soț are dreptul de a folosi bunul comun fără consimțământul expres al celuilalt soț. Cu toate acestea, schimbarea destinației bunului comun nu se poate face decât prin acordul soților. De asemenea, fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor comune”. De la acest mecanism al gestiunii paralele art.346 C.civ. exceptează anumite categorii de acte instituind pentru acestea mecanismul gestiunii comune. Potrivit acestui mecanism al principiului gestiunii concurente, fiecăruia dintre soți îi este recunoscută, potrivit legii, puterea de a gestiona singur comunitatea ca rezultat al recunoașterii principiului egalității juridice a soților.

În doctrina franceză, o dată cu consacrarea mecanismului gestiunii concurente, s-a spus că prin aceasta comunitatea a devenit un „vultur cu două capete”, fiecare dintre soți devenind astfel garantul comunității în interes propriu. S-a spus totodată că „dacă trebuie definită natura dreptului recunoscut fiecăruia dintre soți, termenul cel mai bun ar fi acela de garant responsabil, exercitând nu drepturi exclusive și discreționare ci o funcție de interes comun”. Asfel, oricare dintre soți poate să încheie singur acte de conservare, de administrare sau de dispoziție cu privire la bunurile comune cu respectarea limitelor impuse de art.346 C.civ., de exemplu fiecare soț poate dispune de un fond de comerț comun, poate să accepte o donație, să cumpere un bun, ori să apere singur bunurile comune într-o acțiune în revendicare intentată de un terț, să primească plata unei creanțe comune etc.

Sigur că această gestiune concurentă naște o întrebare firească: ce se întmplă în situația în care cei doi soți vor efectua, în același timp, operațiuni diferite având același obiect. Sau, cum s-a exprimat plastic doctrina franceză, care imaginează situația unui atelaj cu doi cai dirijați în același timp de către doi vizitii, fiecare dintre ei ignorându-l pe celălalt, existând astfel posibilitatea ca unul dintre cai să o ia „hăis” și celălalt „cea”.

Deși întrebarea este una legitimă, nu trebuie să uităm că același mecanism se regăsește într-o oarecare măsură și în cazul exercitării în comun a autorității părintești. În cazul în care se întâmplă, prin absurd, un conflict prin dubla încheiere a unor acte având același obiect, adică atunci când atât soțul cât și soția încheie acte separat cu privire la aceleași bunuri, dar fie cu persoane diferite, fie în condiții diferite, fără să știe unul de celălalt, se vor aplica regulile dreptului comun, în sensul că va produce efecte primul act încheiat ori primul act transmis, având aplicabilitate principiul qui prior tempore, potior jure.

În ceea ce privește dreptul comparat, acesta relevă faptul că, în anumite țări unde se aplică deja de mai mult timp cu succes principiul gestiunii paralele, acesta funcționează în condiții satisfăcătoare, astfel că orice temere că un astfel de mecanism ar putea duce la anarhie ar fi mai mult teoretică decât reală. Mai mult decât atât, în perioadele de pace conjugală, adică atunci când soții trăiesc în bună înțelegere, riscul de coliziune al actelor concurente contradictorii asupra acelorași bunuri este practic inexistent, întrucât atunci când armonia domnește în relația dintre soți, soții vor lua deciziile în comun, acționând în deplin acord unul cu celălalt. În cazul în care apare o criză conjugală, regulile privind puterile soților vor fi înlocuite de cele ale regimului primar care au rolul de a salvgarda interesele soților și ale terților într-o astfel de situație.

Riscul de anarhie apare doar atunci când în familie intervine discordia, mai ales în situațiile în care criza este atât de profundă încât dezacordul se agravează ducând la separarea în fapt a soților. Aici lucrurile se complică întrucât consecința exercitării puterii de către unul dintre soți este opozabilitatea actului față de celălalt soț, iar astfel puterea paralelă a acestuia este atinsă întrucât inițiativa luată de către unul dintre soți în cadrul puterii concurențiale de gestiune a comunității, are ca efect modificarea acestuia în putere exclusivă, adică să excludă orice manifestare ulterioară în acel domeniu a puterii concurente a celuilalt soț.

Acestea sunt rațiunile pentru care legiuitorul a prevăzut ca puterile soților să cunoască și un anumit număr de limite. Astfel:

pe de o parte, soții răspund pentru reaua lor credință, cu care au acționat în timpul folosirii, administrării sau dispoziției asupra bunurilor comune;

pe de altă parte, soții nu pot dispune de bunurile comune decât cu condiția ca actul de dispoziție să fie făcut cu bună-credință și sub rezerva excepțiilor care sunt în interesul anumitor bunuri care sunt protejate prin regulile regimului primar.

Limitări ce provin din regimul matrimonial primar

Aceste limitări, privesc mai întâi câștigurile și salariile. Chiar dacă fac parte din comunitatea de bunuri, regimul primar face ca acestea să nu intre în gestiunea concurentă a celor doi soți, de ele putând să dispună numai soțul care le-a obținut.

O altă excepție de la gestiunea concurentă a soților, privește locuința familiei. Pe de o parte, art. 322 alin. 1 C. civ. dispune că „niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune fără consimțământul scris al celuilalt soț de drepturile asupra locuinței familiei”, iar, pe de altă parte, art. 323 C. civ., asigurând coproprietatea dreptului din contractul de locațiune al soților, dispune nulitatea în ceea ce privește modificarea acestuia de unul dintre soți fără acordul celuilalt.

Actele de dispoziție cu titlu gratuit

În ceea ce privește actele de dispoziție cu titlu gratuit, se impune să facem distincție între actele „inter vivos” și actele „mortis causa”.

Pentru a consimți o liberalitate între vii, care are ca obiect un bun comun, un soț trebuie să obțină consimțământul soțului său pentru ca liberalitatea să fie valabilă, cu excepția câștigurilor și a salariilor, a căror dispoziție o are fiecare soț în parte. Cu toate acestea, în momentul în care câștigurile și salariile au fost folosite pentru achiziționarea unui bun comun, donația acestuia presupune consimțământul ambilor soți.

În schimb nu este necesar consimțământul ambilor soți în cazul darurilor obișnuite, potrivit art.346 alin.3 C.civ..

Dacă, dimpotrivă, este vorba de un legat, atunci oricare dintre soți poate să dispună singur prin această modalitate de bunurile comune. Dat fiind faptul că legatul reprezintă o dispoziție cu o natură juridică particulară, el este, ca și donația, un act cu titlu gratuit, dar datorită naturii sale, el nu aparține cogestiunii sau gestiunii concurente, nu numai datorită caracterului personal și unilateral al testamentului, ci și din cauza faptului că, neproducându-și efectele decât la moartea testatorului, prerogativele celuilalt soț nu sunt susceptibile de a-i influența validitatea.

Regula se aplică întotdeauna și fără dificultate, în cazul în care legatul este universal, sau cu titlu universal, deoarece, în această situație, legatul nu poartă decât asupra părții care îi revine testatorului din masa bunurilor comune, adică, în principiu, jumătate din aceasta.

Pentru ca mecanismul gestiunii paralele să poată funcționa în interesul familiei, legiuitorul l-a dublat cu un principiu al responsabilității între soți pentru maniera în care aceștia gestionează singuri bunurile comune. Astfel, potrivit alin.4 al art.345 C.civ.„ în măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință”. Prin urmare, soțul care a încheiat singur actul și care a prejudiciat interesele celuilalt soț legate de comunitatea legală va răspunde pentru prejudiciul cauzat în temeiul răspunderii civile delictuale, conform prevederilor 1349 C.civ., acesta fiind obligat la despăgubiri față de celălalt soț, actul încheiat rămânând cu toate acestea valabil, fiind protejate astfel drepturile terțului co-contractant.

Actele de dispoziție cu titlu oneros.

5. Contractele de locațiune

convenția matrimonială

Noțiune și delimitări

Noțiunea convenției matrimoniale

Dată fiind importanța vieții patrimoniale a soților, legiuitorul a încercat să o reglementeze cât mai bine și să o organizeze în așa fel încât prin normele legale edictate să-i protejeze pe soți, dar având grijă, în același timp și de efectele pe care cogestiunea soților le poate produce în patrimoniul terților. Prețuind însă libertatea individuală și acceptând faptul că fiecare căsătorie este unică în felul ei și că fiecare cuplu căsătorit își cunoaște mai bine interesul decât legiuitorul, s-a creat posibilitatea ca cei care urmează să se căsătorească să-și poată amenaja relațiile patrimoniale prin încheierea unui contract.

Acest act juridic poartă denumirea de convenție matrimonială.

De la bun început trebuie să subliniem faptul că încheierea unei convenții matrimoniale este posibilă doar în sistemele flexibile de drept, care prevăd regimuri matrimoniale alternative regimului legal.

Începând cu intrarea în vigoare a Codului civil 2009 și sistemul nostru de drept dă posibilșitatea soților de a-și alege regimul matrimonial concret aplicabil prin încheierea unei convenții matrimoniale, reglementarea anterioară a Codului familiei de la 1954 interzicând sub sancțiunea nulității absolute orice convenție contrară regimului legal, unic și imperativ.

Convențiile matrimoniale sunt tradiționale și în dreptul nostru, fiind cunoscute și anterior Codului civil, în vechile legiuiri – Codul Calimah și Legiuirea Caragea.

Denumirile folosite pentru a desemna convenția matrimonială sunt variate, însă neexistând vreo deosebire între realitățile pe care le desemnează, ele sunt considerate sinonime din punct de vedere juridic.

Astfel termenul de „convenție matrimonială” a fost folosit de vechiul legiuitor român alături de „convenție de maritagiu”, sintagmele fiind preluate ca atare de doctrina timpului, care a utilizat, la rândul ei, mai multe expresii cu aceeași valență juridică, cum ar fi „convenție de căsătorie”, „contract matrimonial”, „contract de căsătorie” etc.

Având în vedere faptul că orice convenție matrimonială este, în ceea ce privește efectele sale, supusă, în principiu, dreptului comun al contractelor și obligațiilor, lucru relevat și de expresiile tradiționale folosite de doctrina franceză pentru a o desemna: „pact de familie”, „cartă patrimonială a căsătoriei”, „act reglementar”, se impune să subliniem faptul că nu suntem în prezența doar al unui contract care creează obligații și transferă drepturi reale, ci a unui contract, care deși se ghidează după dreptul comun al contractelor, are însă anumite elemente specifice care îi conferă o particularitate aparte, de contract numit.

Mai trebuie amintit faptul că sintagma „convenții matrimoniale” prezintă o polisemie: ca „instrumentum probationis” ea definește un anumit înscris care probează existența unui „negotium iuris”, iar acest ultim înțeles desemnează contractul ce reglementează raporturile la care ne vom referi în cele ce urmează, tratând convenția matrimonială ca act juridic, iar nu ca efect al unui anumit regim matrimonial.

Sunt multe definițiile care au fost date convenției matrimoniale, cele mai multe dintre ele descriind trăsăturile regimului matrimonial în care se inserau. Astfel s-a arătat că ea este „convenția prin care viitorii soți reglementează regimul lor matrimonial, condiția bunurilor lor prezente și viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorăsc din căsătorie”, sau „un contract condițional, solemn și irevocabil, prin care viitorii soți organizează capacitatea lor civilă și determină, în privința bunurilor, consecințele asociațiunii conjugale”, ori „o facultate acordată de lege de a se reglementa în mod convențional și în limitele anume determinate, efectele patrimoniale ale puterilor și ale incapacităților rezultând din căsătorie ca raport de stat civil”.

Recent, convenția matrimonială a fost definită „ca fiind actul juridic prin care părțile își reglementează raporturile patrimoniale esențiale, care se vor desfășura între ei în cursul căsătoriei”.

Definiția care ni se pare cea mai completă și pe care o reținem este cea potrivit căreia convenția matrimonială “este actul convențional prin care viitorii soți, uzând de libertatea conferită de legiuitor, își stabilesc regimul matrimonial propriu sau își modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care sau căsătorit.”

Fiind un acord de voință al viitorilor soți, convenția matrimonială este supus dreptului comun al actelor juridice, dar mai presus de acestea, regulilor ce au fost stabilite în considerarea obiectului său principal și anume adoptarea unui regim matrimonial.

Deși exprimă un statut de ordin pecuniar, convenția matrimonială este un act complex, intim legat de statutul căsătoriei ce se va forma, act prin care soții aleg un anumit regim matrimonial sau modifică regimul matrimonial ales inițial.

Prin urmare, conceperea convenției matrimoniale va fi supusă unui paralelism inevitabil cu căsătoria, de la care acesta va împrumuta numeroase condiții de fond și de formă, sub rezerva anumitor adaptări la caracterul patrimonial al obiectului său.

Legătura convenției matrimoniale cu căsătoria este evidentă, existând un raport de accesorialitate cu aceasta, însă mai există anumite situații juridice sau instituții cu care convenția matrimonială are elemente de tangență cum ar fi convenția de curtaj matrimonial, logodna, concubinajul, pactul civil de solidaritate, etc.

Delimitarea convenției matrimoniale de alte instituții

Delimitarea convenției matrimoniale de căsătorie

CONVENȚIA MATRIMONIALĂ ȘI CONVENȚIA DE CURTAJ MATRIMONIAL

Contractul de curtaj, instituție de drept comercial, este actul prin care un comerciant, numit curtier se angajează față de cealaltă parte de a intermedia încheierea unei afaceri, în schimbul unei plăți (curtaj).

În sfera regimurilor matrimoniale contractul de curtaj matrimonial se referă la intermedierea de contracte între două persoane, în vederea realizării unei căsătorii între acestea, persoane, care de regulă, nu se cunosc și care, apelează în acest sens, la o societate al cărui obiect de activitate îl constituie tocmai intermedierea unor asemenea contracte, cunoscute sub denumirea de agenții matrimoniale. Scopul acestor agenții este de a pune în contact persoanele care doresc să se căsătorească, percepând o anumită taxă în schimbul serviciului făcut, obligația agenției fiind considerată una de diligență, plata nefiind condiționată de găsirea partenerului mult căutat, sau de încheierea căsătoriei.

Astfel, curtajul matrimonial reprezintă o mijlocire, o intermediere între două persoane, pe când convenția matrimonială are drept conținut un set de reguli care au menirea să reglementeze raporturile patrimoniale dintre soți. Chiar dacă am putea presupune că două persoane s-au căsătorit ca urmare a faptului că s-au cunoscut prin intermediul unei agenții matrimoniale, nu putem concluziona că între contractul de curtaj matrimonial și actul căsătoriei ar putea exista vreo conexiune și aceasta datorită cauzei acestei instituții „animus conjugalis”, a specificului consimțământului la căsătorie, iar nu executarea unei obligații contractuale anterioare căsătoriei. Convenția matrimonială este strâns legată de căsătorie, care nici nu poate preexista căsătoriei în ceea ce privește producerea efectelor ei și nici nu-i poate supraviețui.

Prin urmare, singura asemănare dintre convenția de curtaj matrimonial și convenția matrimonială rezidă în faptul că ambele sunt anterioare momentului încheierii căsătoriei, în rest cele două instituții deosebindu-se atât în ceea ce privește condițiile încheierii, scopul lor, cât și a efectelor pe care le produce încheierea lor.

CONVENȚIA MATRIMONIALĂ ȘI LOGODNA

Mult mai apropiată din punct de vedere juridic de căsătorie și implicit și de convenția matrimonială se află logodna.

În tradițiile poporului român, ca de altfel și în cele ale altor popoare, căsătoria este precedată adesea de logodnă, care constă în „promisiunile reciproce pe care un bărbat și o femeie și le fac, de obicei într-un cadru familial și sărbătoresc, de a se căsători împreună în viitor”.

În dreptul român, în decursul timpului, legiuitorul a avut atitudini diferite în ceea ce privește logodna, de la reglementarea acesteia ca un contract și până la lipsa totală de reglementare juridică din dreptul modern, în care logodna nu constituie o cerință legală la căsătorie, ci are numai semnificația faptică a unui proiect de căsătorie.

În general, legislațiile vechi, printre care și cele românești, cum ar fi Codul Calimah, Codul Caragea și Donici au reglementat logodna ca pe un contract care obliga la încheierea căsătoriei și care nu poate fi desfăcut decât în cazurile prevăzute de lege, cu alte cuvinte logodna era o stare juridică premergătoare stării de căsătorie.

Logodna nu a mai fost reglementată legal în Codul familiei de la 1954, păstrându-se însă obiceiul ca viitorii soți să se logodească înainte de a se căsători. În prezent există în continuare anumite legislații care consacră texte logodnei, mai cu seamă efectelor juridice pe care le presupune ruperea ei intempestivă, legislații la care s-a aliniat și legiuitorul Codului civil 2009. Astfel C. civ. consacră instituției logodnei Capitolul I întitulat Logodna, art.266-270 C. civ. cu care debutează Titlul II. Căsătoria din Cartea a II-a Despre Famile.

Astăzi art.266 C. civ. definește logodna ca fiind „promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria”. Totodată legiuitorul precizează faptul că încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea prealabilă a unei logodne și că încheierea logodnei nu presupune și încheierea căsătoriei.

S-a spus că „încheierea căsătoriei potrivit promisiunii nu este „decât” o datorie de onoare, nicidecum obligație cu valoare juridică ce ar conferi logodnicului dreptul la acțiune „maritală” pentru a obține constrângerea celuilalt de a încheia căsătoria.”

Prin urmare, logodna poate fi înțeleasă ca o promisiune reciprocă de căsătorie care prezintă un caracter consensual și neobligatoriu. Consensual, deoarece nu se poate imagina o logodnă unilaterală, poate doar o cerere în căsătorie și neobligatoriu, deoarece, fiind stăpân pe voința sa, oricare dintre logodnici poate să rupă logodna, retractând „ad nutum” înțelegerea cu celălalt, fără ca prin ca acesta să suporte vreo consecință juridică, ci cel mult una morală.

„Prin urmare, logodna este per se mai puțin fapt juridic” „stricto sensu” și mai mult o simplă stare de fapt, ca fiind un acord de voință lipsit total de urmări juridice, așa cum rezultă, de altfel, din chiar definiția pe care o dă legiuitorul logodnei în art.266 C. civ.

Deși există consens în ambele situații, atât în ceea ce privește încheierea logodnei, cât și în ceea ce privește încheierea căsătoriei, și implicit a unei convenții matrimoniale, există o diferență evidentă în ceea ce privește consecințele exprimării acestor voințe, deoarece doar căsătoria, ca act juridic produce efecte juridice patrimoniale și extrapatrimoniale.

Cu toate acestea logodna poate antrena unele consecințe derivate, care să fie juridice.

Practica judiciară română mai veche a decis, în mod constant, că ruperea nejustificată a logodnei, este de natură să dea naștere la unele efecte juridice extrinseci căsătoriei, ca restituirea cadourilor făcute în vederea căsătoriei și repararea prejudiciilor rezultate din ruperea arbitrară a logodnei, iar doctrina juridică a promovat aceste soluții jursiprudențiale, noul Cod civil 2009 reglementând aceste aspecte în art.268 C. civ. cu titlul marginal Restituirea darurilor, respectiv în art.269 care prevede răspunderea ce se antrenează pentru ruperea logodnei.

Pentru ca răspunderea civilă delictuală să se nască, trebuie să se stabilească fapte comise cu ocazia logodnei sau a ruperii ei, care să conțină elemente de culpă.

Prin urmare, singura obligație juridică care s-ar putea decela din aceste împrejurări este legată de restituirea de bunuri oferită în vederea încheierii căsătoriei, care nu a mai avut loc, din cauza ruperii logodnei, precum și recuperarea cheltuielilor avansate în vederea celebrării evenimentului.

Din acest punct de vedere, ruperea logodnei se deosebește de seducția dolosivă. Delictul civil de seducție este un simplu fapt juridic ilicit, care, în măsura în care cauzează prejudicii, morale sau materiale, acestea trebuie reparate potrivit prevederilor dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală.

Chiar dacă se grefează pe un act de logodnă, seducția dolosivă poate justifica acordarea de daune morale, ori repararea unui damnum emergens, deoarece lucrum cessans iese din discuție, dar în toate cazurile de acordare a daunelor, trebuie subliniat faptul că nu actul logodnei justifică repararea prejudiciului, ci ceea ce survine acestui act.

„Dacă se forțează compararea cu actul juridic, logodna este un act sub condiție rezolutorie pur potestativă din partea logodnicilor, ajungându-se tot la ideea că logodna nu poate genera obligații civile, ci doar îndatoriri morale”, fie în temeiul răspunderii civile delictuale, fie în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Prin urmare, delimitarea esențială dintre logodnă și convenția matrimonială constă în faptul că doar convenția matrimonială este un act juridic, iar scopul și efectele celor două instituții sunt diferite. Pe de o parte, convenția matrimonială reglementează raporturile patrimoniale dintre soți, pe când logodna nu reprezintă decât un proiect al viitorilor soți, anterior căsătoriei, despre care nu se poate spune că ar genera efecte proprii, iar pe de altă parte convenția matrimonială ține de efectele patrimoniale ale unei căsătorii oficiate, cu toate solemnitățile cerute de lege, pe când logodna presupune anumite raporturi de natură patrimonială, concretizate cel mai adesea prin oferirea anumitor daruri, cadouri, de către logodnici unul altuia, nu atât datorită logodnei ce se încheie, cât în special avându-se în vedere viitoarea căsătorie ce urmează a fi celebrată.

Dar, „nu este mai puțin adevărat că, dacă viitorii soți sunt logodiți, încheierea convenției matrimoniale va avea loc între aceștia, deci înainte de căsătorie. Este o simplă coincidență și nici o condiționare juridică nu poate fi angajată între faptul logodnei și încheierea unei convenții matrimoniale”.

Cu toate acestea, logodna ar putea fi asimilată unui contract „sui generis”, prin care logodnicii își asumă o obligație de diligență în ceea ce privește încheierea căsătoriei proiectate și nu obligația de a încheia căsătoria, care ar fi o obligație de rezultat, incompatibilă cu prevederile art.267 C. civ.

Ceea ce interesează însă, în delimitarea celor două instituții, cea a logodnei și cea a convenției matrimoniale, ține de efectele și scopul acestora care sunt esențialmente diferite. Astfel în timp ce logodna nu este altceva decât un proiect de căsătorie, care se poate concretiza sau nu, convenția matrimonială are ca obiect reglementarea raporturilor juridice dintre soți prin desemnarea regimului matrimonial concret aplicabil. Totodată logodna încetează în momentul încheierii căsătoriei, pe când convenția matrimonială produce efecte doar din momentul și sub condiția încheierii căsătoriei.

3. CONVENȚIA MATRIMONIALĂ ȘI CONCUBINAJUL

Concubinajul este o uniune de fapt între două persoane de sex diferit, care poate avea aspect de căsătorie, dar care nefiind reglementată de Codul Civil Român, nu poate produce efecte juridice decât prin raportarea la dreptul comun.

Amintind de căsătoria pereche din perioada străveche, considerată în dreptul roman o căsătorie de grad inferior, „legitima conjunctio sine honesta celebratione matrimonii”, concubinajul are la bază motive diverse, fie ele psihologice, fie economice, de cele mai multe ori având statutul unei „căsătorii de probă”, însă manifestând în general un caracter notoriu de uniune stabilă și durabilă, publică și liberă.

Situația se caracterizează prin faptul că suntem în prezența unei comunități de viață în comun, care prezintă aspectul unei căsătorii de fapt, cu aparență exterioară a unui menaj, în care nu lipsește libertatea juridică de a se căsători „solutus cum soluta”, deoarece nu există nici adulter, nici incest și nici alte impedimente juridice care ar împiedica încheierea unei căsătorii perfect valabile.

Dacă instituția căsătoriei se distinge prin trăsături specifice care imprimă acesteia o configurație juridică proprie, fundamental deosebită de starea de concubinaj, cu atât mai mult convenția matrimonială se deosebește de concubinaj, prin faptul că aceasta produce efecte juridice doar în urma încheierii căsătoriei, pe când concubinajul poate produce anumite efecte juridice, fie ele și de drept comun, tocmai în lipsa acestei căsătorii. Prin urmare persoanele care nu sunt căsătorite, nu pot invoca efectele unei convenții matrimoniale, indiferent dacă acestea conviețuiesc împreună, deoarece doar calitatea de soți justifică efectele convenției matrimoniale, care nu este compatibilă cu starea de concubinaj.

Condamnat de dreptul canonic, concubinajul nu este reglementat în dreptul nostru. Legea însă, nu îl interzice dar nu i se pot aplica dispozițiile aplicabile la căsătorie, indiferent de durata sa.

Cu toate acestea relațiile de concubinaj reprezintă o realitate ce nu poate fi ignorată, constituind de fapt o alternativă la căsătorie, dar care produce efecte care ridică anumite semne de întrebare cu privire la regimul juridic aplicabil concubinilor.

Deși concubinajul reprezintă uniunea voluntară dintre bărbat și femeie, nereglementată de lege, dar nici interzisă de aceasta, care prezintă un grad de stabilitate, prin faptul că intervine fără a se supune condițiilor prevăzute de lege, această uniune rămâne liberă și prin urmare nu i se aplică statutul imperativ al căsătoriei, nu are aspect instituțional și nu creează o familie în sens juridic. Spre deosebire de căsătorie, care este o stare de drept și de convenția matrimonială, care este un act juridic, concubinajul nu este altceva decât o stare de fapt, care produce, în principiu următoarele efecte, ce diferă în funcție de reglementările în vigoare ale diferitelor sisteme de drept și anume:

Efectele în timpul existenței concubinajului:

coabitarea nu este obligatorie, însă în cazul în care ea are loc produce efecte asupra filiației;

situația bunurilor din locuința comună este incertă;

aparența căsătoriei îndrituiește pe terți să urmărească bunurile oricăruia dintre cei doi parteneri, fiind considerați debitori solidari, în temeiul apariției recunoscute „error communis facit jus”;

deși concubinii nu sunt ținuți la ajutor și contribuție reciprocă, totuși faptul că ei gospodăresc în comun, poate avea urmări negative asupra unor surse de venituri provenite din indemnizații, pensie etc.;

față de copiii naturali operează solidaritatea părintească, în privința drepturilor și obligațiilor concubinilor, paternitatea copiilor concubinei va fi imputată concubinului, în cazul în care există o relație stabilă și exclusivă care implică și comunitatea de viață.

Efectele după încetarea concubinajului:

Încetarea concubinajului poate produce următoarele efecte, cu aplicații în unele sisteme de drept:

posibilitatea obținerii în anumite condiții a unui drept de reparație de la partener pe baza responsabilității delictuale;

obligația concubinului de a plăti fostei partenere o indemnizație care are caracter de obligație naturală;

posibilitatea concubinei de a păstra locuința comună în caz de părăsire a ei de către partener;

în caz de deces prin accident a partenerului, concubina poate cere despăgubiri, considerând că este îndreptățită la daune – interese pentru avantajele pierdute;

posibilitatea obținerii unei pensii, dacă au conviețuit mai mult de un an (cf. „usus” din dreptul roman);

între foștii concubini, operează principiul îmbogățirii fără justă cauză etc..

Nu considerăm că se impune să insistăm aici pe toate efectele pe care le produce concubinajul, dar dat fiind faptul că în anumite state în care există o reglementare a concubinajului aceste efecte se apropie de anumite principii ale regimului matrimonial primar și de convenția matrimonială, vom sublinia în cele ce urmează anumite aspecte ce țin în special de protecția locuinței familiei.

Protecția acordată persoanei coabitante s-a dezvoltat în special în domeniul locuinței familiale și în dreptul social. Din perspectiva securității existenței, nu mai este posibilă negarea asimilării stării de concubinaj cu cea a căsătoriei.

În Suedia se practică în mod curent ca cei ce trăiesc în concubinaj să încheie un contract de închiriere în scopul de a locui împreună. Aceștia nu beneficiază însă de protecția legii referitoare la locuința familiei, care are în vedere doar familia rezultată din căsătorie.

Tribunalul Francez a decis că dacă ambii concubini au încheiat contractul de închiriere ei sunt ținuți de obligațiile ce decurg din acesta, chiar și în situația în care unul dintre ei a părăsit locuința, în opinia instanței, închirierea de către două persoane a locuinței comune are drept consecință nașterea unei societăți simple, asociații răspunzând solidar de obligațiile ce decurg din contractul de închiriere.

Situația este cu atât mai delicată atunci când suntem în prezența copiilor. În numele ocrotirii intereselor și drepturilor copilului, situația cuplurilor necăsătorite este asimilată aceleia care vizează protecția locuinței familiei.

În fapt, trebuie să se constate dacă, atât concubina, cât și copilul „aruncați în stradă”, pot să își întemeieze acțiunea pe dispozițiile art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în scopul de a-și păstra locuința. Dând formă dreptului intern, statul trebuie să acționeze de manieră a permite persoanelor interesate să ducă o viață familială normală, statului revenindu-i prin urmare, o obligație de mijloace.

Excluderea unui concubin, chiar dacă nu este părinte, de la protecția oferită familiei, ar putea fi considerată incompatibilă cu reglementările dreptului internațional în privința drepturilor omului.

Legislația franceză, în materia contractelor de închiriere, a făcut ca locul concubinilor și al familiilor lor, să fie determinant în cadrul societății. Date fiind reglementările din 1948, se admitea posibilitatea ca unul dintre concubini să rămână în locuința comună, dacă a conviețuit cu titularul contractului cel puțin 6 luni înainte de decesul acestuia din urmă sau înainte ca acesta sa-și fi abandonat domiciliul. Legea Quillot, din 1983, prevedea continuarea contractului de închiriere, în cazul decesului sau abandonului domiciliului, în beneficiul celuilalt concubin, cu condiția ca relația să fi fost de notorietate și ca acesta din urmă să fi avut același domiciliu cu locatarul, cel puțin 1 an; aceleași prevederi se regăsesc și în legea din 1986, apoi în cea din 1989.

Apartenența la familie, legală sau de fapt, este criteriul folosit pentru acordarea protecției locatarului în legislația engleză din 1980.

În 1994 Spania a instituit egalitatea de tratament între partenerul necăsătorit al defunctului și consorții căsătoriți, în vederea continuării contractului de închiriere.

De asemenea, în Portugalia și Austria se acordă protecție în cazul morții titularului contractului de locațiune.

Doctrina și jurisprudența italiană relevă particularitatea raportului de locațiune, evidențiind că noțiunea de familie și conceptul de nucleu familial utilizat de legiuitor nu coincid totdeauna cu cele din Codul civil. Unii autori de drept italian prevăd asimilarea statutului familiei în ce privește contractul de locațiune, îndeosebi în privința dreptului la moștenire. Ei fac referire la Constituție în scopul de a face abstracție de legăturile căsătoriei sau de rudenie în cadrul raportului de locațiune, precum și în materie de răspundere civilă și de asigurări.

Aplicarea art. 215 C. O. belgian referitor la protecția locuinței familiale a soților este extinsă și în privința celor care locuiesc împreună în temeiul unei legături de fapt, prin art. 1477 și art. 2 C. civ.

În dreptul polonez, în cazul decesului locatarului, persoana care a locuit cu defunctul până la moartea sa, devine „ex lege” beneficiarul contractului.

Legea germană, prevede că transferul contractului de închiriere la membrii familiei, care au trăit în menaj comun cu locatarul decedat, se aplică prin analogie cuplurilor necăsătorite. Scopul protecției sociale a dispozițiilor din legislația referitoare la contractul de închiriere este recunoscut, profitând astfel concubinilor.

Legea suedeză din 1973 referitoare la locuința comună a cuplurilor necăsătorite dă astfel unuia dintre concubini, respectiv aceluia care are mai mare nevoie, dreptul de a continua singur contractul de locațiune în caz de separare a cuplului.

Legislația finlandeză cuprinde o astfel de dispoziție datând din 1987. Aceste regelementări nu-și găsesc însă aplicarea decât în cazul locuinței închiriate.

Legea argentiniană acordă concubinului dreptul de a continua contractul de închiriere în caz de abandon al locuinței ori de deces al locatarului.

În legislația israeliană referitoare la protecția locatarului, anumite drepturi aparținând „soților aparenți” în raport cu proprietarul, au fost asimilate drepturilor unui cuplu căsătorit.

Jurisprudența japoneză a admis că, adulterină sau nu, concubina uzează de dreptul de a continua contractul de locațiune care aparține moștenitorilor. Dacă aceasta locuiește în casa partenerului său decedat, nu are drept la moștenire, dar poate continua să locuiască acolo, moștenitorii făcându-se vinovați de abuz de drept dacă o expulzează din locuință.

Codul Civil al Quebecului nu face referire la concubini decât pentru a admite dreptul acestora în calitate de locatari de a păstra locuința, cu condiția ca ei să fi trăit împreună cel puțin 6 luni.

Prin dezvoltarea anumitor efecte pe care le produce concubinajul, am încercat să clarificăm faptul că nu se poate vorbi de convenție matrimonială, în cazul acordurilor încheiate, pentru reglarea raporturilor patrimoniale dintre două persoane de sex opus care nu sunt căsătorite.

Conviețuirea „more uxorio”, are în vedere atât circumstanța potrivit căreia convențiile matrimoniale pot fi stipulate doar într-o căsătorie, cât și faptul că o convenție „ante nuptias” este ineficace până la celebrarea căsătoriei, deoarece regimul matrimonial ales prin convenție nu se aplică decât persoanelor căsătorite.

În majoritatea legislațiilor, familia nu poate fi raportată decât la noțiunea indicată în legea fundamentală, de aceea regimul legal nu poate fi extins la uniuni care nu se raportează la definiția constituțională.

Este evident faptul că, dacă regimul legal de comunitate ar trebui să se aplice acestor cazuri, s-ar impune eliminarea elementelor formale ale celebrării căsătoriei și luarea în calcul doar a elementelor patrimoniale dintre părți.

Cu toate acestea, interesele celor care conviețuiesc în concubinaj, sunt identice cu cele existente într-o familie tipică, de aceea reglementarea acestor interese nu are de ce să fie diferită de reglementarea intereselor din căsătorie.

De aici se poate trage concluzia că cei care conviețuiesc fără a fi căsătoriți își pot regla raporturile după cum doresc, dar pe baza unui acord exprimat printr-un act public, iar în lipsa acestui acord, se aplică regimul legal. Este suficient să se observe că elementul „formal”, nu este doar acela care constituie achiziționarea bunurilor de către soți, pentru aplicarea regimului legal, ci și acela care acționează asupra eficacității convențiilor.

Totuși doctrina și jurisprudența străină indică drept cale contractuală aceea prin care se determină aspectele patrimoniale în conviețuirea din cadrul familiei. În cazul cuplurilor care nu sunt căsătorite, există o formă de acord atipic, având natura unui acord juridic consensual, de tip „para-matrimonial”.

A nega existența concubinajului, limitându-i efectele juridice la corectitudinea situațiilor care îi sunt favorabile, în temeiul unei construcții juridice, comparația făcută cu poziția unui cuplu căsătorit, constituie un serviciu insignifiant adus instituției căsătoriei. O atare situație determină chiar ca anumiți autori să nege faptul că mariajul este un concept legal necesar, ci unul mai puțin satisfăcător, sursă de inechitate și de discriminări. Ori, importanța juridică a familiei „de fapt” nu poate fi negată.

În dreptul mai multor state există, de altfel, o serie de precedente în ceea ce privește recunoașterea directă a concubinajului: egalitatea între filiația legitimă și cea naturală, care determină acceptarea exercitării autorității părintești de către concubini, recunoașterea parțială a faptului familial în dreptul fiscal și financiar. Principiul conform căruia concubinajul nu angajează consecințe juridice, este infirmat prin aplicarea regulilor societății simple, în privința efectelor patrimoniale ale încetării uniunii.

Un număr important de sisteme juridice din întreaga lume recunoaște unele drepturi ale concubinilor. În Occident, tendința se manifestă în sensul creării unui statut în privința raporturilor quasimatrimoniale. Dacă jurisprudența nu sancționează tăcerea legii, aceasta devine din ce în ce mai intolerabilă și lipsită de justificare, deoarece numai relațiile cu caracter accidental și temporar pot fi încă excluse, dacă nu sunt determinate de alți factori, din conceptul unității familiale; în schimb, nu mai este posibil să afirmi astăzi că doar ceremonia de căsătorie este cea care dă naștere la drepturi și obligații în sarcina celor ce conviețuiesc împreună.

Concubinajul reprezintă o problemă socio-juridico-politică. Amploarea pe care a luat-o acest fenomen antrenează numeroase consecințe de ordin individual, familial și social, astfel încât statele se văd obligate să își îndrepte atenția în mod progresiv asupra implicațiilor practice, etice și juridice ale acestuia și să își aleagă propriile strategii, în timp ce instituțiile internaționale caută calea unui consens.

În ceea ce privește dispozițiile cuprinse în CEDO, s-a ajuns la concluzia că deciziile date în materia drepturilor omului nu relevă doar un exemplu tehnic de interpretare a textelor, cât raționamente fondate pe morala politică. Subiectul de față este legat de o alegere politică, de promovarea liberalismului și a unei viziuni care vizează o protecție a statului acordată familiei.

Calea asimilării modelelor familiale, a fost deschisă în țările social-democrate, precum Suedia, Canada sau Australia. Reglementarea relațiilor sociale pare fondată pe baze mai degrabă pragmatice decât instituționale.

Dreptul nu poate refuza recunoașterea fenomenelor juridice spontane, produse ca urmare a exercitării autonomiei persoanelor private. Familia zilelor noastre a devenit multiformă, anunțând o societate pluralistă și un stat tolerant. Explozia de legitimitate în privința formelor de drept create în mod spontan este dovada că societățile moderne tind să maximalizeze libertățile individuale.

Astăzi asistăm la un proces de adaptare a legislației la evoluția moravurilor și a schemelor familiale.

Chiar dacă a deschide calea legislativă în privința concubinajului înseamnă a răspunde unui curent mai general de încurajare a formării de unități familiale legale, recunoașterea legală a concubinajului supune instituția căsătoriei unei concurențe de care nu avea nevoie.

CONVENȚIA MATRIMONIALĂ ȘI PACTUL CIVIL DE SOLIDARITATE (PACS)

Anumite legislații se preocupă să confere un cadru mult mai larg raporturilor de concubinaj, prin crearea unui set de norme cu valență de regim patrimonial pe care să se clădească relațiile pecuniare concrete ce se stabilesc între concubini.

Legea franceză oferă o astfel de reglementare prin instituirea pactului civil de solidaritate care este „un contract încheiat de două persoane fizice majore, de sex diferit sau de același sex, pentru a-și organiza viața lor comună”.

Prin folosirea sintagmelor „de sex diferit” sau „de același sex” Pactul civil de solidaritate adoptat în anul 1999 în Franța marchează sfârșitul unei perioade de discriminare a homosexualilor. După ce au fost vânați, reprimați și apoi tolerați, homosexualii devin actualmente cetățeni obișnuiți, cu aceleași drepturi ca și ceilalți, în măsura în care aleg să trăiască în cuplu. Încă odată legiuitorul urmează curentul de opinie format. PACS-ul constituie o inovație majoră, atât în domeniul dreptului, cât și al moralei, nu atât pentru motivele invocate inițial de promotorii săi, acordarea de drepturi noi unui număr mare de cupluri care au ales să nu se căsătorească, cât pentru faptul că PACS-ul marchează intrarea în legalitate a cuplului homosexual.

Dacă s-ar fi dorit numai instituirea unei protecții juridice pentru concubini, ar fi fost suficient să se modifice Codul fiscal sau Codul securității sociale, s-ar fi putut chiar rezuma la a extinde beneficiile concubinajului asupra homosexualilor. Tocmai de aceea, PACS-ul reprezintă mai mult decât atât: este un act solemn care consfințește treizeci de ani de luptă a homosexualilor pentru a fi recunoscuți ca atare, pentru vizibilitate, împotriva discriminării, pentru „banalizarea homosexualității”. În treizeci de ani, homosexualitatea a trecut din Codul penal în Codul civil, deoarece societatea era pregătită pentru acest pas, iar cuplurile homosexuale au vrut să imite căsătoria și să celebreze „uniunea” lor, pentru ca să o consolideze, ei neputându-se căsători, deoarece căsătoria necesită în mod tradițional o diferență între sexe, implicit înscrisă în art. 144 C. civ. fr.

Legea din 15 nov. 1999, referitoare la pactul civil de solidaritate, care a completat Cartea 1 a C. civ. fr. Prin Titlul XII al cărui capitol I (de la art. 515-1 la art. 515-7 C. civ. fr.) este consacrat pactului civil de solidaritate instaurează un regim care se resimte de pasiunile care au înconjurat geneza sa și de ambiguitățile care l-au marcat. Partizanii săi au fost apărați de a concura cu căsătoria și în ciuda faptului că este vorba despre un contract, noul tip de uniune seamănă cu căsătoria.

Ținându-se cont de efectele patrimoniale, observăm un regim intermediar între căsătorie și concubinaj. Astfel „partenerii legați printr-un act civil de solidaritate își acordă ajutor mutual și material”. Modalitățile acestui ajutor sunt fixate prin pact. Cu toate acestea, legiuitorul nu a prevăzut sarcina ajutorului și asistenței ca și în cazul căsătoriei.

PACS-ul poate avea ca părți doar persoane cu capacitate deplină de exercițiu și între care nu există raporturi de rudenie sau de căsătorie și nu se poate încheia valabil, decât o singură dată de către o persoană, fiind exclusă posibilitatea ca acest act juridic să se încheie de mai multe ori, simultan sau ulterior, cu cocontractanți diferiți.

Contractul se încheie în mod obligatoriu în formă scrisă, fiind supus unor formalități de publicitate specifice, prin înscrierea sa într-un registru special ținut de grefa tribunalului.

Așa cum am arătat mai sus, părțile își datorează ajutor moral și material, fără ca legiuitorul să arate care este întinderea acestei obligații, astfel încât părților le revine posibilitatea de a hotărî în mod convențional în ce constă conținutul concret al acestui ajutor.

Mai mult decât atât, partenerii sunt ținuți în mod solidar cu privire la terți, de datoriile contractate de unul dintre ei, pentru nevoile vieții curente și pentru cheltuielile referitoare la locuința comună, iar articolul 515-4 din PACS este mai puțin precis, arătând că partenerii unui pact civil de solidaritate indică în convențiile vizate dacă înțeleg să se supună regimului de indiviziune a bunurilor mobile pe care ei le achiziționau cu titlu oneros după încheierea pactului, în lipsă aceste mobile care garnisesc locuința comună, sunt considerate că au fost dobândite în indiviziune de către părți, printr-o prezumție legală. Toate celelalte bunuri achiziționate cu titlu oneros sunt presupuse comune în cote egale.

Cu toate acestea, normele PACS-ului sunt supletive, prin convenția lor contractanții putând stabili un alt regim de achiziție, de administrare sau de atribuire. Această regulă, după cum se poate lesne observa, tinde să supună partenerii la un regim apropiat de comunitatea universală de bunuri, ca regim matrimonial.

PACS-ul își încetează efectele prin căsătoria uneia dintre părți, deoarece “el este incompatibil cu starea civilă de căsătorit, el neputându-se grefa pe un regim matrimonial”.

La fel acest contract nu-și mai produce efectele, încetând la moartea uneia dintre părți ori prin denunțare unilaterală sau mutuală.

La încetarea efectelor pactului de solidaritate, se procedează la lichidarea drepturilor și a obligațiilor comune după cum se învoiesc părțile precum și după stipulațiile contractului pe care l-au încheiat, lichidarea regimului lor patrimonial asemănându-se într-o oarecare măsură cu lichidarea comunității de bunuri prin acordul foștilor soți, după desfacerea căsătoriei. În cazul în care partenerii PACS-ului nu se înțeleg, instanța este singura în măsură să se pronunțe în ceea ce privește lichidarea, fără însă să poată acorda daune-interese care s-ar justifica doar din faptul rupturii PACS-ului.

În ceea ce privește natura juridică a PACS-ului s-a arătat că am fi în prezența unui hibrid juridic, deoarece deși este un contract care are ca efect nașterea unei indiviziuni patrimoniale între cocontractanți, el implică și anumite restricții proprii instituției căsătoriei, apropiindu-se foarte mult de aceasta și prin finalitatea lui, adică prin aceea că aceste raporturi patrimoniale sunt reglementate în vederea ducerii unui trai comun între parteneri.

Astfel, PACS-ul deși se apropie foarte mult de căsătorie și de regimurile matrimoniale nu poate fi asimilat cu o convenție matrimonială, care ar atrage după sine aplicarea unui regim matrimonial. Această apropiere se datorează în special scopului normelor care reglementează cele două instituții și anume instituirea raporturilor patrimoniale al celor care conviețuiesc.

S-a spus că „fără să implice „per se” starea de concubinaj, PACS-ul a fost gândit totuși pentru a oferi și celor care întemeiază pe fapt (iar nu și în drept) o familie, un suport normativ pentru relațiile lor pecuniare, […] pactul civil de solidaritate este instituția care se apropie cel mai mult de convenția matrimonială, granița dintre cele două constituind-o în fond, doar căsătoria”.

Se impune precizarea că în dreptul nostru, nu numai că nu există o reglementare a pactelor civile de solidaritate, ci există chiar o prevedere expresă în art.277 alin.3 C. civ. potrivit căreia parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.

Principiile convențiilor matrimoniale

Principiile convențiilor matrimoniale reprezintă regulile generale după care acestea se organizează, atât în momentul încheierii convenției, cât și în cursul efectelor sale, astfel încât orice convenție matrimonială urmează pe lângă regulile aplicabile oricărui contract și anumite reguli care sunt specifice convenției matrimoniale. Aceste reguli cu valență de principiu și cu trăsături aparte sunt date de libertatea convențiilor matrimoniale și de accesorialitatea convenției matrimoniale la căsătorie.

Principiul libertății convenției matrimoniale

Acest principiu apare ca o aplicație a principiului general al libertății actului juridic civil și deoarece, în mare măsură am tratat aspectele ce țin de acesta, în cadrul principiilor regimului primar, în cele ce urmează vom trasa doar în linii generale coordonatele care stau la baza acestui principiu.

Așa cum am mai arătat, principiul libertății convențiilor matrimoniale există doar în acele legislații în care sunt reglementate regimuri matrimoniale alternative celui legal.

Totuși, libertatea convențiilor matrimoniale, chiar și acolo unde legislațiile o permit, nu este însă absolută, deoarece este vag mărginită de anumite restricții care țin, pe de o parte de caracterul solemn al convenției matrimoniale, precum și de alte limitări care sunt generale, fiind impuse de ordinea publică, cum ar fi clauzele contrare acestei ordini și a bunelor moravuri, pe care legea le interzice, ori schimbarea ordinii legale a venirii moștenitorilor la succesiune în ordinea stabilită de lege.

Prin urmare, libertatea convențiilor matrimoniale, poate să nu fie decât o manifestare, anterioară căsătoriei, a libertății contractuale, înțeleasă în sens larg. Nici pe terenul fondului, nici pe cel al formei, această analiză nu este satisfăcătoare. Originalitatea libertății prezent descrisă, se referă în primul rând la obiectul convenției matrimoniale, deoarece acesta este încheiată în vederea căsătoriei, iar această finalitate explică particularitățile care justifică efectele sale, în sensuri diferite, urmând să fie vorba, de fond sau de formă deoarece, atât timp cât anumite stipulații, ilicite, atunci când este vorba de dreptul comun al contractelor, încetează să existe în caz de convenție matrimonială, principiul consensualismului este îndepărtat în materie, pentru că orice convenție matrimonială trebuie în mod necesar încheiată prin act autentic.

Este de menționat faptul că o convenție matrimonială se bucură de o libertate mai mare decât cea care privește contractele din dreptul comun, deoarece, pe de o parte, anumite acte sunt permise în cadrul dreptului matrimonial, deși în dreptul comun sunt prohibite, iar pe de altă parte, dat fiind faptul că anumite acte juridice cunosc elemente de specific doar dacă sunt cuprinse într-o convenție matrimonială, cum este cazul donațiilor, care prezintă trăsături derogatorii de la dreptul comun și prin faptul că în ceea ce privește capacitatea soților, aceasta este mai puțin îngrădită prin aplicarea principiului „habilis ad nuptias habilis ad pacta nuptialia”, adică cine poate încheia valid o căsătorie poate să săvârșească valabil și un convenție matrimonială.

Legislația română ce reglementa căsătoria și efectele sale, dinainte de Codul familiei de la 1954 prevedea limitele aplicării acestui principiu, ea neexistând dintotdeauna în dreptul nostru. Astfel, în vechiul drept, nu se puteau discuta decât clauzele regimului dotal, neexistând un alt regim al bunurilor soților. Codul civil de la 1864 a acordat o foarte mare libertate viitorilor soți în configurarea regimului matrimonial. Ulterior, Codul familiei a impus obligativitatea unui regim matrimonial unic, astăzi prin dispozițiile Codului civil 2009 revenindu-se la recunoașterea libertății alegerii regimului matrimonial și, implicit, a încheierii convenției matrimoniale.

Considerăm că eliminarea caracterului obligatoriu al regimului matrimonial legal și deschiderea posibilității nelimitate de derogare, pe cale convențională de la acest regim, în dreptul nostru este în măsură să asigure soților libertatea de a regla efectele patrimoniale ale căsătoriei și de a anihila disfuncțiile actualului sistem. Soții care se vor înșela, eventual, în fapt, prin alegerea acestui regim, vor ști că suportă consecințele propriei decizii eronate, dar nu vor avea resentimentul că regimul ales de ei și căruia au înțeles să îi supună raporturile lor patrimoniale le-a fost impus de un legiuitor autoritar.

Avantajele convenției matrimoniale se ascund în posibilitatea reglementării clare a relațiilor dintre soți. Cu toate acestea, convențiile matrimoniale nu sunt foarte uzuale. Motivul ar putea fi acela că o căsătorie este mai degrabă un act emoțional, în care de multe ori soții nu își pun ușor probleme economice.

Principiul accesorialității convenției matrimoniale

Limitele specifice convenției matrimoniale sunt trasate însă și de principiul accesorialității sale la căsătorie, regimurile matrimoniale, neavând decât finalitatea de a reglementa raporturile patrimoniale dintre soți, de unde rezultă faptul că, atât efectele cât și cauza juridică a unei convenții matrimoniale, sunt strâns legate de căsătorie.

Avem de a face cu o cauză juridică specială „animus conjugalis”, în sensul că raporturile patrimoniale sunt subordonate susținerii familiei, iar acest aspect îi animă pe cei care încheie o convenție matrimonială, accesorialitatea urmărind și întinderea în timp a efectelor convenției matrimoniale, efecte care se vor produce doar în cursul căsătoriei, în intervalul de timp cât părțile convenției matrimoniale sunt căsătorite.

Astfel, efectele convenției matrimoniale nu se pot produce nici înainte de încheierea căsătoriei și nici după încetarea sau desfacerea acesteia, ceea ce presupune implicit și faptul că încetarea sau desfacerea căsătoriei este strâns legată de încetarea efectelor convenției matrimoniale.

Prin urmare, căsătoria este cea care influențează convenția matrimonială. Atâta vreme cât convenția matrimonială ar fi anulată, acest aspect nu ar produce nici un efect cu privire la valabilitatea căsătoriei, pe când, în cazul anulării căsătoriei, efectele convenției matrimoniale nu se vor mai putea produce.

Mai mult decât atât, dacă convenția matrimonială a fost încheiată, datorită condiției anteriorității convenției matrimoniale, iar celebrarea căsătoriei nu mai are loc, actul patrimonial nu va mai produce nici un efect, fiind vorba de o caducitate fondată pe condiționarea pe care căsătoria o reprezintă „si nuptiae sequantur”.

Caracterele juridice ale convenției matrimoniale

Dat fiind faptul că scopul esențial al convenției matrimoniale îl reprezintă reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soți, convenția matrimonială este un act juridic complex.

Complexitatea convenției matrimoniale nu derivă din aceea că ea poate cuprinde și alte clauze decât cele specifice, ci din realitatea că această convenție instituie un regim matrimonial.

Prin urmare, convenția matrimonială este o convenție complexă atunci când nu se limitează doar la determinarea regimului matrimonial, ci comportă clauze care au și un alt obiect. De exemplu, convenția matrimonială poate să cuprindă și un inventar al bunurilor care aparțin soților la data celebrării căsătoriei, poate să constate donații între soți sau făcute soților de către terți în vederea încheierii căsătoriei sau chiar acte juridice distincte, cum ar fi recunoașterea unui copil, ori chiar și o declarație de iertare a nedemnului.

Complexitatea convenției matrimoniale ridică întrebarea, celebră la sfârșitul secolului trecut în dreptul francez, a divizibilității sau indivizibilității contractului de căsătorie. Termenii săi nu sunt aceeași, după cum în cauză este o problemă de calificare sau de validitate.

Având în vedere faptul că între diferitele avantaje pe care și le fac soții la încheierea unei convenții matrimoniale există o strânsă legătură, deoarece fiecare dintre ele are ca și cauză pe toate celelalte, nefiind o liberalitate veritabilă și constituind un avantaj matrimonial, putem constata că ne aflăm în prezența unei indivizibilități.

Cu toate acestea nu există indivizibilitate nici în cadrul nulității, nici al validității, deoarece nulitatea unei clauze nu o antrenează în mod necesar și pe cea a celorlalte, la fel cum validitatea unui contract nu antrenează validitatea tuturor clauzelor sale.

Este de menționat faptul că datorită complexității clauzelor pe care le conține, precum și a efectelor pe care le produce, convenția matrimonială se deosebește net de orice contract ordinar.

Atunci când vorbim despre caracterul de complexitate al convenției matrimoniale, avem în vedere mai multe argumente care țin, pe de o parte de condițiile de formă și implicit de publicitate, pe care aceasta trebuie să le îndeplinească, de multitudinea de raporturi juridice de familie care sunt generate de aceasta și pe de altă parte, dar nu mai puțin important, de efectele sociale și juridice pe care le produce, nu numai între părțile contractante ci chiar și față de terți, deoarece siguranța circuitului civil presupune ca statutul patrimonial al soților să fie cunoscut erga omnes.

Prin utilizarea termenului de contract sau de convenție în cadrul normelor juridice care o reglementează și din punctul de vedere al voinței părților care sunt implicate, convenția matrimonială poate fi considerată un act juridic de formație bilaterală.

„Dacă însă se ia în considerare scopul ei și poziția autorilor săi, se poate ajunge și la o altă concluzie, anume că, convenția matrimonială ar fi un act juridic statutar. Oricum, convenția matrimonială prezintă caracteristicile esențiale ale ceea ce tradițional se numește contract, fiind un act cu conținut patrimonial, chiar dacă nu este un izvor tipic de obligații”.

Dată fiind cauza juridică specifică ce stă la baza convenției matrimoniale și anume „affectio conjugalis”, respectiv intenția părților de a afecta raporturile patrimoniale generate de actul juridic pe care îl încheie, susținerii sarcinilor căsătoriei, precum și a realizării unui cadru economic propice ducerii traiului lor în comun, putem spune că un alt caracter al convenției matrimoniale ar fi acela de act cauzal special.

Nu trebuie să uităm faptul că întotdeauna, așa cum am arătat mai sus, convenția matrimonială este accesorie căsătoriei și, prin urmare, dacă orice căsătorie are la bază o cauză juridică proprie și anume „animus conjugalis”, convenția matrimonială depinzând din punct de vedere juridic de aceasta, va trebui să se încadreze în limitele impuse de această instituție; chiar dacă efectele pe care le produce sunt de ordine patrimonială, ele nu trebuie să se îndepărteze de la realitatea că reprezintă doar un mijloc de realizare a căsătoriei „si nuptiae sequantur”. Dacă nu ar fi așa, am fi în prezența simulației convenției matrimoniale sau chiar în prezența unei căsătorii fictive și prin urmare aceasta ar atrage după sine nulitatea convenției matrimoniale.

„Dacă s-ar deghiza convenția matrimonială, fără să se urmărească crearea unui regim matrimonial, ci o cu totul altă operațiune, sancțiunea care se impune este tot nulitatea actului patrimonial matrimonial”.

Dat fiind faptul că instituția căsătoriei are un caracter personal urmează ca și convenția matrimonială să preia această trăsătură, fiind încheiată în considerarea persoanei cocontractante, având prin urmare un caracter „intuitu personae”.

Convenția matrimonială este totodată un act juridic solemn, caracter care se manifestă prin forma autentică pe care trebuie să o îmbrace convenția matrimonială, sub sancțiunea nulității absolute.

Solemnitatea convenției matrimoniale rezidă din două rațiuni: pe de o parte din principiul simetriei formelor actelor juridice, potrivit căruia, dacă orice căsătorie nu se poate încheia valabil decât prin respectarea anumitor solemnități prevăzute de lege, atunci nici convenția matrimonială, care este accesorie căsătoriei, nu poate fi scutită de încheierea sa în formă solemnă și pe de altă parte, caracterul solemn se justifică prin dorința legiuitorului de a atrage atenția părților asupra gravității actului pe care aceștia urmează să-l încheie, datorită efectelor pe care acesta le va produce și nu în ultimul rând în încercarea evitării vicierii consimțământului părților, dar și pentru protejarea intereselor lor, dat fiind faptul că actul autentic va fi încheiat în fața unui notar, căruia printre alte atribuții, îi revine și sarcina de a desluși intenția reală a părților și de a-i consilia în vederea adoptării acelui regim matrimonial care corespunde cel mai bine voinței și situației economice a soților.

Mai mult decât atât, actul autentic înțeles ca „instrumentum probationis” se bucură de o putere doveditoare mai mare decât un înscris sub semnătură privată și constituie totodată suportul necesar în vederea realizării ulterioare a publicității convenției matrimoniale.

Din caracterul solemnității convenției matrimoniale rezultă un alt caracter și anume caracterul său public.

Utilitatea publicității convenției matrimoniale a apărut la mijlocul sec. al XIX-lea, ajungând să fie mai puțin importantă odată cu reforma regimurilor matrimoniale.

Convenția matrimonială are ca și consecințe, pe de o parte determinarea întinderii drepturilor creditorilor, care variază în funcție de regimul matrimonial concret aplicabil, astfel încât creditorul are datorită publicității, posibilitatea de a ști care bunuri pot fi angajate de debitorul său, atunci când acesta este căsătorit și, pe de altă parte, are ca și consecință determinarea puterilor celor doi soți, care, de asemenea, variază în funcție de regimul matrimonial.

Două idei contradictorii domină problema. Pe de o parte soții au un drept la discreție, dat fiind faptul că doar pe ei îi privește consistența averii și a cartei familiale, nu și pe terți, iar pe de altă parte, terții au tot interesul să cunoască statutul matrimonial al celor doi soți, în măsura în care determină eficacitatea actului lor.

În dreptul nostru actual prin intrarea în vigoare a C. civ. 2009 publicitatea convenției matrimoniale este strâns legată de starea civilă. După semnarea convenției matrimoniale notarul va înscrie din oficiu această convenție în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii.

Convenția matrimonială este, în principiu, un act juridic pur și simplu.

Spunem, în principiu, deoarece în legislațiile în care regimurile matrimoniale sunt imutabile, modalitățile care ar afecta convenția, ar fi de natură să ducă la modificarea regimului matrimonial, prin stipularea în contract al unor termene sau condiții de care să atârne efectele convenției matrimoniale, pe când în legislațiile care permit un regim matrimonial flexibil, prin recunoașterea mutabilității convenției matrimoniale, condiția și termenul (deoarece despre sarcină este evident că nu poate fi vorba), pot fi compatibile cu acest act juridic.

Cu toate acestea, chiar și în legislațiile care prevăd un regim matrimonial flexibil, există o limită în care modalitățile actului juridic pot produce efecte, limite care se referă în primul rând la anumite efecte ce sunt în strânsă legătură cu principiul acesorialității convenției matrimoniale cu căsătoria. Astfel, convenția matrimonială nu își produce efectele decât pe durata căsătoriei, adică din momentul încheierii ei și până la încetare sau desfacere prin divorț. Mai mult decât atât sunt nule absolut clauzele care ar conține modalități prin care s-ar înfrânge regulile regimului primar. Prin urmare, nu este posibil ca soții să fixeze ei înșiși data de la care convențiile matrimoniale își produc efectele, prin intermediul unui termen sau al unei condiții,

Condițiile de validitate ale convenției matrimoniale

Așa cum am arătat, convenția matrimonială este o operațiune juridică, motiv pentru care pentru a fi valabilă se impune să îndeplinească aceleași exigențe cu privire la structura și condițiile de valabilitate ale oricărui act juridic.

Fiind vorba despre un act juridic accesoriu căsătoriei este firesc faptul că orice convenție matrimonială împrumută anumite aspecte de la instituția căsătoriei.

Astfel, în general, convenția matrimonială este supusă acelorași condiții de fond ca și căsătoria în ceea ce privește: capacitatea și consimțământul părților.

În ceea ce privește capacitatea de a contracta, în materie se aplică regula potrivit căreia, cine poate încheia valabil o căsătorie, poate săvârși valabil și o convenție matrimonială „habilis ad nuptias habilis ad pacta nuptialia”, aceasta fiind o regulă lait-motiv în sistemele de drept din familia romano-germanică.

Atunci când ne referim la capacitate, trebuie să ținem cont de faptul că în ceea ce privește posibilitatea minorilor, precum și a majorilor incapabili de a încheia o convenție matrimonială, reglementările diferă în funcție de legislația fiecărui stat.

Prin urmare în materia capacității nu sunt aplicabile regulile generale privind capacitatea de a contracta ci este necesară capacitatea (vârsta) matrimonială.

Vârsta matrimonială trebuie să existe la data încheierii convenției matrimoniale, nefiind suficient ca aceasta să existe doar la data celebrării căsătoriei.

Astfel, căsătoria se poate încheia, potrivit art.272 C. civ. dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani. Pentru motive temeinice se pot căsători și minorii care au împlinit 16 ani în baza unui aviz medical cu încuviințarea părinților sau a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă.

Ca element de noutate, Codul civil reglementează în art.40 capacitatea de exercițiu anticipată ce poate fi solicitată de minorul care a împlinit 16 ani și care prin hotărârea instanței de tutelă dobândește capacitatea deplină de exercițiu. Prin urmare minorul anticipat se comportă ca un major și nu mai are nevoie de încuviințarea părinților, deoarece în conformitate cu art.484 C. civ. autoriatatea părintească se exercită până la data când copilul dobândește capacitatea deplină de exercițiu.

Consimțământul viitorilor soți nu poate lipsi la încheierea valabilă a convenției matrimoniale, el trebuind să nu fie alterat de vicii de consimțământ, să fie serios, liber exprimat, în cunoștință de cauză, potrivit art.1204 C. civ. – acesta constituind un element esențial în ceea ce privește încheierea convenției matrimoniale.

De regulă, se consideră că este suficient consimțământul mutual al viitorilor soți, însă unele sisteme de drept reglementează situații în care acesta nu este suficient, legea impunând intervenția anumitor persoane care să participe la încheierea convenției matrimoniale, cum ar fi, persoanele care dispun în favoarea căsătoriei, chiar și în cazul soților capabili, precum și consimțământul persoanelor care se impune a fi dat, în cazul în care unul dintre soți este incapabil și care nu poate încheia convenția matrimonială singur, fără a fi asistat.

În dreptul nostru Codul civil 2009 prevede în art.330 următoarele:

“(1) Sub sancțiunea nulității absolute, convenția matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul public, cu consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială și având conținut predeterminat.

(2) Convenția matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei.

(3) Convenția încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părți sau, în lipsă, de la data încheierii ei.”

Deși legea nu precizează, considerăm că la încheierea convenției matrimoniale s-ar impune condiția exprimării consimțământului simultan în fața notarului public, părțile urmând a se prezenta împreună în acest scop, aceasta fiind garanția faptului că toate clauzele contractuale au fost negociate și înțelese de către părți care astfel au convenit împreună asupra modului în care se vor desfășura relațiile lor patrimoniale, iar în cazul în care prezența simultană este imposibilă, atunci mandatul de reprezentare dat de unul dintre soți urmând să cuprindă absolut toate clauzele convenției matrimoniale, care au fost negociate în prealabil de către părți, datorită importanței lor, acestea neputând să fie lăsate la libera apreciere a mandatarului.

Obiectul convenției matrimoniale este unul special, deoarece prin actul pe care îl încheie, părțile înțeleg să deroge de la regimul legal și să aleagă un alt regim matrimonial, sau să își creeze propriul regim care va guverna în mod concret raporturile dintre ele acolo unde legea permite combinarea regulilor din diferite sisteme de drept. Și aici obiectul poate varia, în funcție de posibilitatea oferită de legislația fiecărui stat, în conformitate cu principiul libertății alegerii regimului matrimonial.

Obiectul convenției matrimoniale poate fi însă lărgit prin voința părților, desigur în limitele admise de lege, astfel încât, pe lângă reglementarea raporturilor patrimoniale ce vor amenaja viața în comun a viitorilor soți, aceștia pot să includă și alte clauze chiar și cu caracter nepatrimonial.

Convențiile matrimoniale cuprind o reglementare cvasi-exhaustivă a laturii patrimoniale a căsătoriei, ele nu reglementează așadar numai legături patrimonialesingulare, ci ele surprind întreaga sferă patrimonială a soților ce rezultă sub durata existenței regimului matrimonial respectiv.

Există însă limite generale și limite speciale care îngrădesc libertatea soților și anume:

limita generală din materia contractelor, potrivit căreia nu se poate deroga de la dispozițiile imperative ale legii și de la bunele moravuri.

Ca și aplicații ale ordinii publice în materia convențiilor matrimoniale potrivit art.332 C. civ. nu se poate deroga de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales și nici de la:

– principiul egalității în drepturi ale soților

– efectele nepatrimoniale ale căsătoriei

– drepturile și îndatoririle părintești

– regulile devoluțiunii succesorale legale, fiind nulă de ex.clauza prin care s-ar stabili o altă ordine în care persoanele cu vocație succesorală sunt chemate la succesiune, ori prin care s-ar stabili alte cote de moștenire decât cele prevăzute de lege în funcție de clasa de moștenitori.

limitele speciale sunt determinate de modul de reglementare a regimurilor matrimoniale:

a. în ceea ce privește libertatea de a alege sau de a creea un regim matrimonial (a sevedea legislațiile mai puțin flexibile)

b. în ceea ce privește libertatea de a aduce modificări conținutului regimului matrimonial ales

– limitele date de regimul primar imperativ, care se aplică de drept prin însuși efectul încheierii căsătoriei, de la care nu se poate deroga

– limite speciale intrinseci regimului matrimonial ales

Cauza juridică a convenției matrimoniale, așa cum am mai arătat este una proprie, specifică, dată de „affectio conjugalis”, astfel încât părțile trebuie să aibă intenția de a afecta raporturile patrimoniale generate de aceasta, susținerii sarcinilor căsătoriei și realizării cadrului pecuniar adecvat ducerii vieții în comun, iar dacă nu se va întâmpla astfel, convenția matrimonială este deturnată de la finalitatea ei firească, putând fi anulată pentru simulație.

Prin urmare, intenția viitorilor soți trebuie să fie aceea de a stabili între ei anumite reguli prin alegerea unui anumit regim matrimonial, reguli ce urmează să guverneze raporturile patrimoniale dintre ei, lipsa voinței juridice face ca încheierea convenției matrimoniale să nu poată avea loc datorită lipsei cauzei licite. Codul civil reglementează lipsa cauzei în art.238 C. civ. potrivit căruia „lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridie”.

Data convenției matrimoniale

În ceea ce privește data convenției matrimoniale, art.330 C. civ. precizează faptul că întotdeauna convenția matrimonială se încheie de către viitorii soți înainte de încheierea căsătoriei, chiar și în ziua căsătoriei, însă înainte de celebrarea acesteia, soții căsătoriți deja care doresc încheierea unei convenții matrimoniale prin care se schimbă regimul matrimonial, sau modificarea unor clauze a unei convenții matrimoniale deja încheiate, putând să procedeze la aceasta doar după trecerea a cel puțin 1 an de la încheierea căsătoriei.

Convenția matrimonială produce efecte sub condiția încheierii căsătoriei și numai de la momentul încheierii acesteia în cazul în care este vorba despre o convenție matrimonială încheiată anterior căsătoriei, iar dacă suntem în prezența unei convenții matrimoniale încheiate în timpul căsătoriei aceasta va produce efecte fie de la momentul autentificării, fie de la data convenită de părți, prevăzută expres în acest sens în cuprinsul convenției.

În ceea ce privește forma convenției matrimoniale, aceasta diferă de la o țară la alta și se referă, în general, la formalități privitoare la modalitatea de încheiere a acesteia, precum și la condițiile de publicitate.

De cele mai multe ori, însă suntem în prezența unui act juridic solemn.

Condiții specifice de validitate a convenției matrimoniale se întâlnesc în legislația fiecărui stat, dar, în general, în sistemele de drept din familia romano-germanică, convențiile matrimoniale trebuie să îmbrace forma actului autentic și avându-se în vedere efectele pe care un asemenea act le produce asupra terților, ele sunt supuse mai multor forme de publicitate.

Potrivit art.330 C. civ. în dreptul nostru convenția matrimonială face parte din categoria actelor solemne pentru care se cere forma autentică notarială „ad validitatem”, datorită importanței actului precum și complexității convenției matrimoniale și pentru protecția juridică a părților care trebuie să încheie actul în cunoștință de cauză, notarul public având obligația de a prezenta părților regimurile matrimoniale convenționale așa cum sunt ele reglementate în Codul civil pentru ca viitorii soți să poată alege acel regim matrimonial care li se potrivește cel mai bine. Totodată notarului îi revine obligația de a explica părților toate clauzele care pot fi cuprinse în convenția matrimonială precum și efectele juridice pe care actul le produce.

Totodată, forma autentică a convenției matrimoniale are ca scop, pe de o parte, protejarea soților sau a viitorilor soți de a lua hotărâri intempestive sau în necunoștiință de cauză și, pe de altă parte, descurajarea celor care ar urmări încheierea unor astfel de acte cu scopul de a eluda legea sau de a se sustrage urmăririi creditorilor personali.

Publicitatea convenției matrimoniale

Atunci când a reglementat convenția matrimonială legiuitorul român a acordat o atenție deosebită protecției intereselor terților, respectiv a modului în care aceștia ajung să cunoască faptul că o anumită persoană cu care de ex. intră în raporturi juridice este sau nu căsătorită, dacă este căsătorită sub regimul comunității legale, sau dacă a încheiat o convenție matrimonială, iar în cel din urmă caz care este regimul matrimonial concret aplicabil soților, prin instituirea unor reguli imperative în ceea ce privește publicitatea convenției matrimoniale, cu scopul de a se asigura securitatea circuitului civil.

În art.313 C. civ. se prevede că „față de terți regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de legi, lipsa acestora făcând ca soții să fie considerați, în raport cu terții de bună – credință, ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale.”

Prin urmare Codul civil instituie sistemul publicității bazat pe cunoașterea efectivă, izvorât din concepția subiectivă a publicității regimului matrimonial. Aceasta înseamnă că terții care au cunoscut regimul matrimonial convențional nu se pot prevala de neîndeplinirea formalităților de publicitate pentru a invoca inopozabilitatea acestuia.

Putem remarca faptul că în realitate publicitatea prezintă interes în cazul regimurilor matrimoniale convenționale, ceea ce coincide cu publicitatea convențiilor matrimoniale.

În cazul în care s-a optat penru regimul matrimonial al comunității legale, lipsa îndeplinirii formalităților de publicitate este practic indiferentă, având în vedere că în lumina art.313 alin.3 C. civ. neîndeplinirea formalităților de publicitate face oricum aplicabil regimul matrimonial al comunității legale.

În dreptul comparat se întâlnesc mai multe sisteme de publicitate, în unele țări mai simple, cum ar fi în Franța unde publicitatea se realizează doar prin mențiunea pe actul de căsătorie, în alte țări mai riguroase, prin reglementarea publicității prin sisteme speciale sub forma unor registre de publicitate.

Din grija de a ocroti interesele terților care intră în raporturi juridice cu soții, sau doar cu unul dintre ei, legiuitorul român a considerat că cel mai indicat este un sistem de publicitate securizat printr-o dublă evidență, atât prin înscrierea unei mențiuni pe actul de căsătorie, cât și prin registre speciale.

Astfel, potrivit art.334 C. civ. „pentru a fi opozabile terților, convențiile matrimoniale se înscriu în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii.”

Așadar, după autentificarea convenției matrimoniale înaintea încheierii căsătoriei notarul public expediază din oficiu un exemplar al convenției matrimoniale către Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, urmând ca la momentul încheierii căsătoriei ofițerul de stare civilă să solicite soților un exemplar din convenția matrimonială pe care îl va comunica și el către același registru. Această dublă comunicare se datorează faptului că înainte de încheierea căsătoriei soții pot încheia câte convenții matrimoniale doresc, urmând să producă efecte juridice doar acea convenție matrimonială pe care aceștia o prezintă ofițerului de stare civilă. Serviciul de stare civilă unde are loc celebrarea căsătoriei reține un exemplar al convenției matrimoniale pentru a face mențiune pe actul de căsătorie.

În cazul în care convenția matrimonială se încheie în timpul căsătoriei, fie prin schimbarea regimului matrimonial, fie prin modificarea convenției inițiale, notarul public va expedia din oficiu câte un exemplar din convenția matrimonială către Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale și către Serviciul de stare civilă de la locul unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se face notă marginală pe actul de căsătorie, atunci când prin convenția matrimonială s-a schimbat regimul matrimonial, în conformitate cu prevederile art.291 C. civ.

Întotdeauna când convenția matrimonială conține dispoziții privitoare la anumite bunuri, în funcție de natura lor, publicitatea se va face și în toate celelalte registre de publicitate, cum ar fi Cartea funciară, Registrul comerțului, Arhiva electronică de garanții reale mobiliare, precum și în orice alte registre prevăzute de lege care se vor deschide ulterior, cu mențiunea faptului că este vorba doar despre registrele de publicitate, nu și despre registrele de evidență.

Cu toate acestea determinantă este înscrierea în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale întrucât în lipsa acesteia, nefiind îndeplinite condițiile de publicitate, convenția matrimonială nu va putea fi opusă terților, soții fiind considerați ca fiind căsătoriți sub regimul comunității legale.

De menționat în acest context este și un text de lege, care cu siguranță va stârni în viitor vii discuții și controverse și anume art.334 alin.5 C. civ., potrivit căruia „orice persoană fără a fi ținută a justifica vreun interes poate cerceta Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale și poate solicita, în condițiile legii, eliberarea de extrase certificate.”

Chiar dacă nu punem în discuție faptul că pentru siguranța circuitului civil aceste registre trebuie să fie publice, nu putem să nu constatăm că această posibilitate prevăzută de lege oricui, fără să trebuiască să justifice vreun interes este exagerată, având în vedere faptul că orice convenție matrimonială reglementează și anumite aspecte care nu ar trebui să fie făcute publice cu prea mare ușurință.

Sancțiuni

În cazul în care la încheierea convenției matrimoniale sunt încălcate condițiile de validitate ale acesteia, actul este sancționat cu nulitatea, care în funcție de norma de drept încălcată și de interesul ocrotit poate fi:

– nulitatea absolută

– nulitatea relativă

Nulitatea absolută care intervine ori de câte ori la încheierea actului au fost nesocotite norme de drept care ocrotesc un interes general. În cazul convenției matrimoniale sunt considerate cauze de nulitate absolută:

– lipsa consimțământului

– nerespectarea condițiilor privind limitele de ordine publică ale încheierii convenției matrimoniale

– lipsa formei autentice notariale

– lipsa procurii autentice speciale, atunci când convenția se încheie prin mandatar

Nulitatea relativă intervine atunci când la încheierea convenției matrimoniale au fost nerespectate norme de drept care ocrotesc un interes privat. Sunt cauze de nulitate relativă:

– existența viciilor de consimșământ

– cazul minorului care încheie convenția matrimonială fără încuvințarea părinților și autorizarea instanței de tutelă (art.337 C. civ.)

Convenția matrimonială lovită de nulitate este considerată ca și inexistentă și este desfințată cu efect retroactiv.

Conform art.338 C. civ.: atunci când convenția matrimonială este nulă sau anulată, între soți se aplică regimul matrimonial al comunității legale, fără însă ca prin aceasta să fie afectate drepturile dobândite de terții de bună credință.

Anularea căsătoriei nu va produce efecte față de soțul de bună credință, regulile instituției căsătoriei putative protejându-l în ceea ce privește efectele patrimoniale ale căsătoriei, ca și când ar fi fost parte într-o căsătorie valabilă.

Desfințarea căsătoriei duce la CADUCITATEA convenției matrimoniale, aceasta nemaiputând să producă efecte. CADUCITATEA convenției matrimoniale se deosebește de NULITATEA convenției matrimoniale, prima presupune un act valabil încheiat, pe când în al doilea caz suntem în prezența unui act încheiat cu nerespectarea unei prevederi legale.

La fel se întâmplă și în cazul în care proiectul căsătoriei nu s-a realizat, convenția matrimonială devine caducă. (Probleme interesante în situația CADUCITĂȚII se vor pune și cu privire la soarta donațiilor și a altor acte cuprinse în convenția matrimonială. ______ va rămâne în cazul acesta valabilă de exemplu o recunoaștere a filiației.

Simulația convenției matrimoniale

După cum se vede din art.331 C. civ. legiuitorul a găsit de cuvință să introducă o prevedere expresă în ceea ce privește SIMULAȚIA CONVENȚIEI MATRIMONIALE.

Astfel, potrivit art.331 C. civ.: „actul secret prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege, produce efecte numai între soți și nu poate fi opus terților de bună – credință.”

Ca efect, regimul matrimonial convenit de soți prin actul secret se va aplica între aceștia, însă în raporturile cu terții de bună credință se va aplica întotdeauna regimul matrimonial prevăzut în actul aparent, pentru care s-au realizat formalitățile de publicitate prevăzute de lege.

Din reglementare simulației în Codul civil (art.1289 – 1294) putem să observăm că suntem în prezența unui cu total alt concept despre simulație decât cel pe care l-am cunoscut din vechiul cod civil. Noua reglementare (mai ales în ceea ce privește raportarea la creditori este cel puțin surprinzătoare.

Cred că ori ar fi trebuit ca SIMULAȚIA în ceea ce privește convenția matrimonială să fie reglementată mai riguros, ori, cel mai indicat ar fi fost să nu fie regelemntată de loc.

O întrebare care se pune este, dacă „ad validitatem” convenția matrimonială se încheie în formă autentică, actul secret pentru a fi valabil în ce formă trebuie să se încheie ?

Dacă răspunsul ar fi în formă autentică ––– lucrurile ar fi foarte simple, în sensul că nu am mai avea niciodată simulație în convenția matrimonială. Nici un notar **** nu ar autentifica o convenție matrimonială fără să îndeplinească formalitățile de publicitate. Nu de alta, dar răspunderea e mult prea mare.

În Codul civil vechi simulația era reglementată la actul autentic. Practica a fost constantă când s-a pronunțat în sensul că în ceea ce privește actul secret acesta trebuie să îndeplinească doar condițiile de fond, nu și condițiile de formă.

Art.1289 C. civ. în alin.2 prevede că actul secret nu produce efecte nici între părți dacă nu sunt respectate condițiile de fond. Per a contrario el produce efecte între părți dacă NU SUNT respectate condițiile de formă.

–-Membrii comisiei care au luat în acestă materie ca model CODUL CIVIL ITALIAN invocă faptul că și convenția matrimonială este până la urmă un contract, că n-ar trebui să fim înspăimântați, ci să lăsăm să se aplice mecanismele generale în materie de simulație.

REGIMUL separației de bunuri

Separația bunurilor și comunitatea de bunuri

Așa cum am mai arătat, în multitudinea de posibilități date de diversele sisteme naționale de drept, se distinge între regimurile de separație a bunurilor și regimurile bazate pe comunitatea de bunuri. Sistemele bazate pe separația bunurilor nu cunosc nici o avere comună a soților, în timp ce sistemele comunității de bunuri, formează bunul comun. Ideea comunității de bunuri poate fi dusă în întregime la sfârșit, sau poate fi limitată, noțiunea de comunitate de bunuri având un înțeles larg, de la comunitatea parțială și până la comunitatea totală de bunuri. În unele regimuri matrimoniale, patrimoniul comun al soților poate include și mase patrimoniale private ale fiecărui soț, care se pot împărți într-o mulțime de posibilități.

Conceptul de separație de bunuri are un caracter variabil, conferit de anumite aspecte ce rezultă din drepturile pe care soții le pot avea asupra bunurilor comune și chiar existența sau inexistența acestei mase comune. Exercitarea drepturilor soților poate fi condiționată sau poate fi limitată, ca de exemplu, limitarea dreptului de a dispune. Până și o administrare completă, fie printr-un soț sau prin amândoi, se poate concilia cu ideea de separație a bunurilor. Chiar și în lipsa bunurilor comune, pot exista alte legături structurate ale soților, doar în cea mai extremă formă a separației bunurilor, nu se regăsește nici un efect asupra comunității de interese ce ar putea rezulta dintr-o căsătorie.

Ideea de a transforma conviețuirea a doi oameni prin căsătorie, într-o asociere de bunuri, ridicată aproape la nivel de principiu în dreptul german, printr-o expresie care ar idealiza conceptul de căsătorie „wem ich mein Leib gönne, dem gönne ich auch mein Gut” („cui îi dăruiesc trupul meu, îi dăruiesc și averea mea”), își găsește astăzi o destul de mare aplicare în practică, uneori chiar datorită sentimentelor care stau la baza încheierii căsătoriei, alteori din ignoranța soților, care nu aleg să încheie o convenție matrimonială în sistemele de drept în care regimul comunității de bunuri este cel legal, lucru care face ca regimul separației de bunuri să nu mai fie atât de frecvent aplicat într-o căsnicie.

În realitate, existența căsătoriei nu limitează libertatea de alegere. Faptul că o comunitate de bunuri unește, iar o separație de bunuri separă, sau faptul că ideea comuniunii pe care o naște căsătoria, ar trebui să fie redată real și în dreptul bunurilor, nu are nici o notă de realism, deoarece o familie, se poate dezvolta fără risipă de substanță și într-un sistem de separație a bunurilor, fie că prin aceasta se realizează un model de căsnicie ce asigură soților o largă sferă individuală, fie un alt model, care să consolideze comunitatea soților.

De asemenea pentru a întări ideea de comuniune, nu trebuie neapărat ales un model bazat pe un sistem al comunității de bunuri, pe de o parte, pentru că accentele hotărâtoare nu se pun în dreptul patrimonial, iar pe de altă parte, pentru că, nu de puține ori, un sistem al separației de bunuri bine construit, poate să preia funcții, care la prima vedere, par a fi de domeniul comunității de bunuri.

Trebuie reținut faptul că sistemul separației de bunuri nu înseamnă neapărat renunțarea la posibilitatea de a realiza prin dreptul bunurilor soților, mai mult decât o ordine ideală sau meritată a bunurilor pentru soți pe timpul căsătoriei și că sistemul comunității de bunuri nu a dus niciodată la divergențe în căsătorie, iar în ceea ce privește alegerea între separație și comunitate, aceasta nu ne poate duce cu gândul că am fi în prezența unor căsnicii diferite în esența lor, doar din cauza diverselor regimuri matrimoniale care li se aplică în mod concret soților, deoarece nu regimul matrimonial este cel care face ca fiecare căsătorie să fie unică în felul ei, ci faptul că fiecare cuplu are propria individualitate și personalitate.

Regimul separației de bunuri se deosebește radical de regimul de comunitate, deoarece nu presupune existența unui patrimoniu comun al soților, existând doar două patrimonii, al fiecăruia dintre soți în parte. În regimul separației de bunuri se cuprind regimul fără comunitate, regimul separației de bunuri, precum și regimul dotal.

Scurt istoric

Din punct de vedere al evoluției istorice, regimul separației de bunuri este primul regim matrimonial, chiar dacă de cele mai multe ori el este considerat a fi numit regim matrimonial, într-un mod inpropriu, popularitatea de care s-a bucurat fiind dată de mișcarea de emancipare a femeii și de egalizare a condiției sale juridice în raport cu bărbatul, dat fiind faptul că prezența aproape inexistentă în viața juridică a familiei de până la emanciparea femeii, a determinat o reacție de desprindere de sub orice formă de tutelă pe care o exercita bărbatul, iar separația patrimonială reprezenta unul dintre modurile de manifestare a emancipării femeii moderne, debarasate de orice control masculin, ajungându-se până într-acolo încât doctrina interbelică română prezenta regimul separației de bunuri, drept cel mai liberal regim.

Dacă este să ne întoarcem în timp, putem observa că preocuparea față de bunurile soților nu este una nouă, ea existând din timpuri ancestrale, astfel încât, încă din perioada romană antică și până la mijlocul secolului XX, în majoritatea țărilor europene raporturile patrimoniale născute din căsătorie erau supuse unui regim de separație de bunuri, chiar dacă acesta nu era cunoscut sub denumirea de „regim matrimonial”.

Astfel, atunci când bărbatul și femeia se căsătoreau, aceștia nu beneficiau de nicio reglementare prin care să se nască o masă de bunuri comune, ci se menținea separația bunurilor acestora.

Cele mai importante regimuri matrimoniale de tip separatist, sunt regimul separației de bunuri și regimul matrimonial al participării la achiziții, despre care vom vorbi în cele ce urmează, prezentând caracteristicile fiecăruia dintre ele și încercând să facem o scurtă prezentare a modului în care acestea funcționează în diversele sisteme de drept în care sunt reglementate, fie ca regim convențional, fie ca regim legal.

Considerații generale

Dintre toate regimurile matrimoniale posibile, regimul separației de bunuri este cel mai separatist, mai individualist și cel care oferă cea mai mare independență patrimonială soților, tinzând să realizeze cea mai completă disociere a intereselor acestora.

Așa stând lucrurile nu este de mirare faptul că R. Savatier scria că „separarea bunurilor nu este la propriu vorbind un regim matrimonial; este mai exact absența regimului matrimonial” deoarece „nu se căsătoresc decât persoanele, în ceea ce privește patrimoniile, ele rămân cum erau înainte, independente”.

Este adevărat faptul, că în natura sa profundă, separarea bunurilor implică, un amestec de suspiciune și de egoism, caractere care, de obicei, sunt la egalitate, pe de o parte datorită faptului că patrimoniul fiecăruia dintre soți este protejat împotriva uneltirilor celuilalt și pe de altă parte, dat fiind faptul că fiecare dintre soți câștigă pentru sine.

Cu toate acestea, orice dubii am avea, separarea bunurilor este un regim matrimonial, în care anumite bunuri ale soților sunt afectate nevoilor menajului și în care există, totuși, o prezumție de indivizibilitate, deoarece soții nu au, cu privire la bunurile lor, condiția de celibatar, situația lor fiind în această materie foarte diferită și de cea a concubinilor.

Prin urmare, datorită existenței unor dispoziții ca cele care se referă la cheltuielile casnice, la solidaritatea menajeră, proiectarea locuinței familiale, date de reglementările regimului primar, a posibilității transferurilor judiciare de putere și la faptul că orice comunitate a vieții între soți antrenează, fără putința de tăgadă, un minim de buget comun, care împiedică posibilitatea ca averile soților să fie complet izolate una de alta, tendința contemporană, nu numai că recunoaște separației de bunuri, calitatea de regim matrimonial, ci admite chiar existența unui spirit comunitar în separarea bunurilor, datorită recurgerii la diverse mecanisme, cum ar fi îmbogățirea fără justă cauză, societatea de fapt sau regresul donațiilor deghizate.

Mai mult decât atât și acest regim matrimonial este, ca toate celelalte, modelat de un „regim primar” care, și el, conține unele reguli de spirit comunitar.

În majoritatea sistemelor de drept, există posibilitatea, sau, atunci când separația de bunuri este reglementată de regimul legal, chiar obligația adoptării acestui regim, adoptare care se poate realiza, fie pe cale contractuală, prin încheierea convenției matrimoniale, fie chiar pe cale judiciară, în cazul în care este dispusă de instanță, atunci când ne referim la situațiile de criză conjugală, dar indiferent care ar fi originea aplicării acestui regim, efectele pe care le produce sunt întotdeauna aceleași.

Astfel, în cadrul regimului separației de bunuri, soții dețin patrimonii distincte și independente, separația bunurilor soților dând senzația că mariajul nu are nimic de a face cu averea celor doi soți. Sferele veniturilor celor doi soți sunt despărțite și fiecare soț rămâne singurul proprietar al veniturilor aduse în căsnicie.

Ceea ce dobândește un soț pe perioada căsătoriei, prin muncă sau din bunurile sale proprii, îi aparține lui, fiecare își administrează singur averea și nu există nici o limită de folosință sau de obligație, care să rezulte din încheierea căsătoriei, ceea ce înseamnă că, în principiu, nu poate fi determinată o masă de bunuri comune a soților.

Dat fiind faptul că fiecare soț dispune liber de bunurile sale proprii, cele două mase de bunuri existente în acest tip de regim, respectiv masa proprie de bunuri a fiecăruia dintre soți în parte se dezvoltă separat. Prin urmare, în separația bunurilor, cele două sfere ale patrimoniului fiecăruia dintre soți nu au nici o legătură comună, ele nici măcar nestând unul lângă celălalt.

Prin urmare, din punctul de vedere al funcționării sale, separarea de bunuri, atunci când aceasta se găsește în stare pură, adică neasociată cu o societate de bunuri comune dobândite, în mod normal, ar trebui să fie un sistem de o extremă simplitate, deoarece fiecare soț rămâne proprietar pe toată averea sa, păstrând administrarea, folosința și dreptul de a dispune liber de această avere și în principiu, nu are nimic, nici de lichidat, nici de împărțit cu celălalt soț.

În realitate, funcționarea regimului ridică o serie întreagă de probleme, care țin, în cea mai mare parte de comunitatea de viață, pe care o implică uniunea conjugală și care, atrage după sine, în mod inevitabil, un minim de interese comune.

Astfel, atunci când soții nu au, fiecare în parte, o anumită vocație pentru individualism și o administrare meticuloasă a bunurilor, care să-i ajute să-și preconstituie și să păstreze probele tuturor actelor lor cu caracter patrimonial, situația devine mai puțin simplă și clară.

Ca orice alt regim matrimonial și regimul separației de bunuri prezintă anumite avantaje și dezavantaje.

Utilizarea acestui regim matrimonial este dominată de doi factori. Pe de o parte, se găsește la cei care se căsătoresc a doua oară, însă mai mult la văduvi, decât la cei divorțați, iar pe de altă parte, există mai ales în mediile înstărite și care au aptitudini comerciale, industriale sau activități liberale, în special la cei a căror profesie implică anumite riscuri financiare.

Nu poate fi contestat faptul că adoptarea acestui regim al separației de bunuri, prezintă mai multe avantaje decât inconveniente.

Poate că cel mai mare avantaj îl constituie faptul că, neexistând o masă de bunuri comune, nu poate să existe nici riscul, ca datoria pe care o are unul dintre soți, să fie urmărită de creditori, asupra patrimoniului celuilalt soț, ceea ce înseamnă că, în principiu, un soț nu poate să angajeze datorii comune, decât în limitele dreptului comun sau ale convenției matrimoniale.

Tot un avantaj îl constituie și faptul că neexistând o masă de bunuri comune, nu există nici o întrepătrundere a actelor de administrare și gestiune, astfel încât, simplificarea gestionării bunurilor este evidentă, în comparație cu regimurile de tip comunitar, care fac, de cele mai multe ori, dificilă determinarea actelor pe care fiecare dintre soți este capabil să le încheie singur sau cu acordul celuilalt soț, fapt care adesea duce la complicarea raporturilor pe care soții le au cu terții.

Un alt avantaj rezultă din faptul că lichidarea regimului matrimonial este relativ ușoară, câteodată chiar inexistentă, de vreme ce nu există nimic în comun și fiecare dintre soți și-a gestionat singur bunurile, mai ales datorită faptului că separația de bunuri, conferă fiecăruia dintre soți o independență deplină.

Nu trebuie scăpat, însă, din vedere faptul că regimul separației de bunuri prezintă și anumite dezavantaje, care se manifestă fie pe parcursul căsătoriei, fie la momentul încetării sau desfacerii acesteia.

Un prim dezavantaj este dat de faptul că soții locuiesc împreună, fapt care face ca anumite interese ale lor să se amestece în mod inevitabil, ducând la nașterea unor categorii de drepturi și obligații comune, fără de care menajul, care nu poate fi decât unul comun, nu ar putea fi viabil.

S-a spus că „ așa cum regimul de comunitate nu exclude pe departe existența bunurilor proprii, dar face din acestea excepția, la fel regimurile de separație implică – excepțional dar necesar – ideea de bunuri și datorii comune, de gerare conjunctă a acestora, regula rămânând însă separarea patrimonială a soților”.

Un alt dezavantaj este dat de contabilizarea pe care o impune adoptarea acestui regim, deoarece soții sunt nevoiți să țină, în permanență, un inventar al bunurilor lor achiziționate, precum și a datoriilor lor, contractate atât cu celălalt soț, cât și cu terțele persoane cu care intră în anumite raporturi juridice, lipsa acestor evidențe putând ușor duce la confuzii între patrimoniile lor.

De aici și teoria conform căreia, simplitatea acestui regim matrimonial ar fi una iluzorie, datorită faptului că de vreme ce soții locuiesc împreună, interesele lor se amestecă în mod inevitabil, situația devenind confuză atunci când aceștia nu țin socoteala, sau când aceasta ar fi defectuos ținută.

După părerea notarilor din Franța, de exemplu, ne aflăm în prezența regimului cel mai dificil de lichidat, în special în caz de divorț, cu o intervenție importantă a teoriei obligațiilor, dată de îmbogățirea fără justă cauză, societatea de fapt etc.

În concluzie, regimul separației bunurilor poate fi foarte potrivit, chiar necesar anumitor familii, dar nepotrivit pentru altele, în special pentru acele familii în care nu există o egalitate economică între soți și aceștia intră în căsătorie cu averi diferite, dar, până la urmă, nu există un regim matrimonial care să prezinte rețeta ideală aplicabilă oricărui cuplu căsătorit.

Separația patrimoniilor

În primul rând, datorită naturii acestui regim matrimonial, separația patrimoniilor se manifestă atât în privința activului, cât și a pasivului patrimonial.

Atunci când se referă la patrimoniul unei persoane, fie ea fizică sau juridică, legiuitorul face precizarea că acesta cuprinde toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia, așa cum reiese din conținutul art.31 alin.1 C. civ. și chiar dacă legiuitorul nu a prevăzut expres, din patrimoniul unei persoane fac parte atât drepturile și datoriile prezente, cât și cele viitoare. Ceea ce caracterizează regimul separației de bunuri, reprezentând în același timp și cel mai important efect al acestui tip de regim matrimonial, este faptul că separația patrimoniilor soților durează atâta timp cât durează însuși regimul matrimonial, ceea ce înseamnă că atunci când suntem în prezența unui regim de tip separatist nu va exista o masă a bunurilor comune, chiar dacă soții achiziționează bunuri în indiviziune sau se obligă împreună. Astfel, dacă soții dobândesc bunuri împreună, proprietatea comună va fi în formă de coproprietate pe cote-părți, căreia urmează să i se aplice regulile dreptului comun în materie (     art.).

Cu toate acestea, se poate observa existența unei mase comune a obligațiilor soților formată din cheltuielile obișnuite ale căsătoriei, dispozițiile imperative ale regimului primar în acest sens aplicându-se și regimului separației de bunuri. La fel ca și în cazul regimurilor de comunitate, soților le este lăsată posibilitatea de a cuprinde în cadrul convenției matrimoniale clauze prin care să stabilească cotele de contribuție ale fiecăruia dintre soți la cheltuielile căsătoriei, singura condiție impusă de lege fiind aceea ca ambii soți să contribuie la aceste cheltuieli, fiind considerată nescrisă clauza prin care s-ar stipula că suportarea cheltuielilor căsătoriei îi revine doar unuia dintre soți (art.325 C. civ.).

Separația activului

Ceea ce definește regimul separației de bunuri rezultă din dispozițiile art.360 alin.1 C. civ. care prevăd că: „fiecare dintre soți este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le dobândește în nume propriu după această dată”.

Prin noțiunea de „bunuri”, în sens juridic, se înțeleg atât bunurile corporale, mobile și imobile, cât și bunurile incorporale, respectiv drepturile de creanță, drepturile reale, precum și acțiunile care au ca obiect drepturile patrimoniale.

Prin folosirea sintagmei „proprietar exclusiv” legiuitorul subliniază faptul că în cadrul regimului separației de bunuri bunul aparține unui singur titular, proprietatea exclusivă fiind regăsită aici în „starea normală a dreptului de proprietate în forma sa pură și simplă”. Chiar dacă ne aflăm în prezența unui regim matrimonial separatist, soții au posibilitatea recunoscută de lege de a achiziționa bunuri în coproprietate, proprietatea astfel dobândită urmând a avea regimul juridic al coproproprietății pe cote-părți, însă și de această dată fiecare dintre soți va fi proprietar exclusiv al unei cote părți ideale și determinate a dreptului de proprietate al bunului respectiv.

De cele mai multe ori la dobândirea unui bun în coproprietate pe cote-părți prin acte juridice, cotele părți sunt determinate pentru fiecare coproprietar în parte, iar în situația mai puțin probabilă în care cotele părți nu sunt determinate legiuitorul prezumă până la proba contrară că aceste cote sunt egale, prezumție relativă, care în cazul în care operează atunci când dobândirea bunului s-a făcut prin act juridice, cum ar fi prin contract sau în baza unui legat, proba contrară nu va fi admisă decât dacă aceasta se face prin înscrisuri.

Atunci când bunurile sunt dobândite prin alte moduri de dobândire decât prin acte juridice, cum este cazul uzucapiunii, este de la sine înțeles faptul că soții vor avea cote-părți egale asupra acelui bun. Este important de reținut faptul că regimul separației de bunuri, prin esența sa, respinge ideea coproprietății în devălmășie. În cazul în care soții ar dobândi bunuri în devălmășie, nu am mai fi în prezența unui regim de separație de bunuri ci într-un regim de comunitate convențională, acesta fiind faptul pentru care însuși legiuitorul, atunci când vorbesște despre bunurile proprietate comună ale soților, face precizarea că este vorba despre o proprietate comună pe cote-părți (art.362 alin.1 C. civ.).

Prin urmare, separația activului patrimonial presupune că fiecare bun este propriu aceluia dintre soți care l-a dobândit și fiecare soț are o proprietate exclusivă asupra tuturor bunurilor sale, atât asupra celor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, cât și asupra celor achiziționate în timpul căsătoriei, indiferent cu ce titlu. Acest aspect se datorează faptului că nu avem de-a face cu o masă de bunuri comune, caracteristică regimurilor de tip comunitar, astfel încât, chiar și atunci când un anumit bun este achiziționat din resursele financiare ale celuilalt soț, bunul va fi considerat propriu al soțului pe al cărui nume a fost cumpărat, celuilalt soț, care a contribuit financiar, neputându-i-se recunoaște decât calitatea de împrumutător pentru suma plătită ca preț.

Se poate observa că în această situație se aplică regulile din dreptul comun, ca și cum soțul dobânditor ar contracta cu un terț. Și cum împrumutătorului, în cazul în care împrumutul nu s-a rambursat, nu i se poate recunoaște nici un drept real principal asupra bunului dobândit de împrumutat, nu există nici o justificare pentru ca în cazul regimului separației de bunuri să se considere altfel.

De aici rezultă faptul că în ceea ce privește separația activă a soților, este irelevant până și partenerul contractant, acesta putând la fel de bine să fie celălalt soț sau un terț, soții putând contracta între ei, neexistând posibilitatea unei confuzii patrimoniale, desigur în limita respectării normelor dreptului comun.

Aceeași remarcă se impune și pentru creanțele izvorâte din delicte sau cvasi-delicte, unde creanța de despăgubire va fi proprie, indiferent dacă delictul civil a fost produs de către celălalt soț sau de către un terț; la fel se derulează și raporturile dintre soți, generate de îmbogățirea fără justă cauză, care urmează regulile din dreptul comun, acolo unde nu există dispoziții speciale pentru acest caz.

Este evident faptul că vânzarea unui bun și utilizarea prețului pentru achiziționarea unui alt bun, de către soțul proprietar al bunului vândut, nu ridică nici o problemă, la fel cum fructele bunurilor aparțin soțului proprietar al bunului frugifer. Tot astfel, sunt proprii drepturile de creație intelectuală precum și accesoriile lor patrimoniale, drepturile care poartă asupra clientelei comerciale sau civile, drepturile patrimoniale societare ca expresie economică a părților interese, sociale, acțiuni, obligațiuni etc., precum și efectele de comerț, care aparțin soțului profesionist. Drepturile de creanță aparțin soțului contractant care va avea singur calitatea de creditor, primele de asigurare de viață sau de asigurare a bunurilor proprii sunt bunuri proprii ale soțului asigurat.

Singurele probleme care s-ar putea ridica, se referă la situația edificării unei construcții pe terenul unuia dintre soți și cu finanțarea celuilalt, în cazul dobândirii anumitor bunuri „în comun” și în administrarea probelor în timpul partajului.

Atunci când o construcție este edificată pe terenul proprietate a unuia dintre soți, sau pe un teren proprietate indiviză a soților, cu finanțarea unuia dintre ei, se aplică regulile privind accesiunea.

Astfel, devine proprietar al construcției soțul proprietar al terenului, urmând să-l indemnizeze pe soțul finanțator, cu excepția situației în care ne-am afla în prezența unei donații deghizate și ținând cont și de principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Acest din urmă principiu se aplică și în cazul în care unul dintre soți ar fi contribuit prin muncă la profesia celuilalt soț, în lipsa unui contract de muncă și fără să fi fost remunerat, în măsura în care contribuția soțului prestator depășește ceea ce era datorat cu titlu de contribuție la susținerea menajului.

O situație frecvent întâlnită în practică, în special în sistemele de drept care reglementează regimul separației de bunuri de mai mult timp, este aceea în care soții căsătoriți sub regimul separației de bunuri dobândesc bunuri în indiviziune, situație în care, așa cum aminteam mai sus, se vor aplica regulile dreptului comun în materie și nu regulile regimului de comunitate, care sunt incompatibile cu regimul separației de bunuri. Și în ipoteza în care printr-un legat s-ar preciza că un anumit bun este lăsat drept moștenire soților cu titlu de bun comun în devălmășie, considerăm că nu poate fi admisă devălmășia ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, notarul public chemat să dezbată succesiunea urmând să stabilească cote de proprietate egale pentru fiecare dintre soți. Astfel, bunurile obținute pe cale succesorală sau prin liberalități vor fi întotdeauna bunuri proprii ale soțului moștenitor sau gratificat, aceasta cu atât mai mult cu cât ele sunt considerate ca bunuri proprii și în regimurile comunitare.

Este de menționat faptul că și în cazul regimului separației de bunuri se aplică regulile regimului primar, în special atunci când bunul dobândit în indiviziune este imobilul care reprezintă locuința familiei.

Prin urmare, locuința familială, datorită importanței pe care o prezintă pentru ducerea traiului în comun a celor doi soți și a eventualilor copii ai acestora, chiar dacă este instalată în imobilul unuia dintre soți „restrânge drastic posibilitatea acestuia de a dispune după bunul plac de dreptul său imobiliar”.

Chiar și dacă imobilul este doar închiriat, chiar dacă locatarul inițial a fost doar unul dintre soți, prin aplicarea regulilor regimului primar, drepturile locative pot fi considerate comune, sau i se poate recunoaște fiecăruia dintre soți, un drept propriu și concurent cu dreptul soțului locatar.

Regulile regimului primar se aplică în principiu și bunurilor mobile care mobilează locuința familială, sau care sunt indispensabile gospodăririi celor doi soți.

Indiviziunea, deși este una obișnuită, dă naștere unei comunității care va trebui să fie dizolvată prin partaj. Partajul poate fi cerut oricând, de oricare dintre soți, nefiind nevoie să se aștepte lichidarea regimului matrimonial.

Cea mai dificilă problemă o ridică, însă, delimitarea patrimoniilor soților căsătoriți sub regimul separației de bunuri, atât în ceea ce-i privește pe soți, cât și în ceea ce privește relațiile lor cu terții, atunci când creditorii fiecăruia dintre soți trebuie să delimiteze bunurile pe care au dreptul să le urmărească. „Dreptul contemporan al probei […] face să apară un spirit comunitar în separarea bunurilor”.

Este de la sine înțeles faptul că regimul matrimonial al separației bunurilor nu ar putea funcționa fără existența unei prezumții legale a apartenenței fiecărui bun la patrimoniul unuia dintre soți, prezumție care trebuie să funcționeze atât între soți, cât și față de terți.

Efectul unei asemenea prezumții, care este bineînțeles relativă, este acela că bunul achiziționat de unul dintre soți îi aparține lui, în măsura în care poate furniza un „indiciu”, în acest sens, iar cine va susține contrariul, va trebui să facă dovada conform dreptului comun.

Un mijloc de probă important în materie îl constituie inventarul care se redactează fie concomitent cu convenția matrimonială prin care se alege regimul separației de bunuri, ori inventarul care s-ar face în cazul dezbaterii unei succesiuni, iar în ceea ce privește bunurile mobile întotdeauna factura va valora titlul.

Astfel, legiuitorul român nu a făcut niciun fel de precizări cu privire la apartenența unor bunuri unuia sau altuia dintre patrimoniile soților, în lipsa inventarului singura prezumție care operează, până la proba contrară, fiind aceea că dacă la adoptarea regimului sau pe parcursul acestuia nu s-a încheiat un inventar al bunurilor imobile proprii dreptul de proprietate exclusivă aparține soțului posesor. Pentru ca să se ușureze proba apartenenței bunurilor, avându-se în vedere faptul că datorită traiului în comun bunurile soților ajung să se amestece unele cu altele, de multe ori soții fiind mai puțin atenți la prezervarea mijloacelor prin care să-și probeze dreptul de proprietate asupra lor, poate că nu ar fi fost rău să fie prevăzute și alte prezumții legale, pentru a ușura dovada proprietății cu privire la anumite bunuri operează o seamă de prezumții, atât legale cât și convenționale, cu privire la dovada proprietății asupra bunurilor, atât între soți cât și față de terți.

În acest sens, de exemplu, în dreptul francez s-a arătat că prezumțiile în această materie sunt atât legale cât și convenționale, acestea putând fi stipulate într-o convenție matrimonială, ele regăsindu-se frecvent în practică. De exemplu, în lipsa unei probe contrare se prezumă că:

efectele, bijuteriile, blănurile și obiectele de uz personal ale unuia sau celuilalt dintre soți, vor fi prezumate că aparțin aceluia, căruia bunul îi servește, după cum o indică natura acestuia, fiecare soț va rămâne, însă proprietar asupra bijuteriilor de familie pe care le poseda înaintea căsătoriei, sau asupra celor care provin din succesiune, sau care i-au fost transmise prin donație sau legate, chiar dacă aceste bijuterii servesc folosinței personale a celuilalt soț.

mobilele și mobilierul care servesc folosinței comune a menajului și care se găsesc în locația unde soții locuiesc împreună, indiferent de proprietarul imobilului sau de titularul contractului de închiriere, vor fi prezumate că aparțin fiecărui soț, care va fi totuși proprietar a propriei vesele și a celei primite de la familia sa.

titlurile și valorile nominative, părțile și drepturile sociale, precum și creanțele, vor fi prezumate ca aparținând titularului lor, valorile la purtător în depozit, precum și sumele de bani aflate în depozit sau într-un cont curent, vor fi prezumate ca aparținând soțului titular al contului sau al depozitului, valorile, sumele sau obiectele care s-ar găsi într-un seif aflat în locație, vor fi prezumate că aparțin soțului care a închiriat seiful respectiv, ori ambilor soți, dacă închirierea a fost făcută pe numele amândurora.

imobilele și fondurile de comerț, vor fi prezumate ca aparținând aceluia dintre soți, pe numele căruia a fost făcută achiziția, respectiv amândurora, dacă achiziția a fost făcută în numele ambilor soți etc.

De menționat este faptul că aceste diverse prezumții vor fi opozabile terților, dar pot fi combătute, de regulă, prin orice mijloc de probă.

Separația pasivului

În principiu, în cadrul regimului separației bunuri, neexistând un activ comun, nu există decât datorii personale, ale fiecăruia dintre soți, cu excepția datoriilor rezultate din cheltuielile gospodăriei și cele ocazionate cu creșterea și educarea copiilor, pentru care soții sunt ținuți solidar. Cu toate acestea, în convenția matrimonială, soții pot să prevadă și o repartiție a acestor datorii, cu respectarea limitelor impuse de regulile regimului primar.

Orice datorie care greva patrimoniul unuia sau altuia dintre soți, înainte de încheierea căsătoriei, precum și datoriile acumulate în timpul căsătoriei de oricare dintre soți, rămân personale ale acestuia, neinteresând titlul, respectiv aspectul că acestea ar fi de natură contractuală sau delictuală.

În situația în care unul dintre soți a contractat un împrumut în favoarea celuilalt soț, se vor aplica regulile din dreptul comun al obligațiilor, ceea ce presupune că o asemenea creanță, poate fi urmărită chiar și pe parcursul căsătoriei și nu doar în momentul lichidării regimului matrimonial. Aceeași este și situația obligațiilor născute între soți în timpul căsătoriei.

Administrarea bunurilor

Toate sistemele de drept care prevăd posibilitatea adoptării regimului matrimonial al separației de bunuri, admit faptul că de vreme ce separația bunurilor conferă soților independență în privința gestionării bunurilor proprii, fiecare dintre soți își păstrează dreptul de a administra, a folosi și a dispune în mod liber de bunurile sale, evident după ce a contribuit la cheltuielile căsătoriei.

Cu toate acestea, în ceea ce privește obligațiile izvorâte din contribuția la cheltuielile menajului, se poate observa că, până și între soții căsătoriți sub regimul separației de bunuri, se creează un fel de „societate conjugală elementară”.

Chiar dacă am putea crede că ne aflăm în fața unei independențe absolute, care nu este deloc compatibilă cu căsătoria, chiar și în regimul separației bunurilor, soții nu sunt străini unul față de altul, cu toate că sunt separați în ceea ce privește bunurile. Astfel, în practică, nu de puține ori, se poate observa că unul dintre soți se ocupă de afacerile celuilalt, fie pentru că îi place, fie pentru că are anumite aptitudini în acest sens. Altă dată, era, în general, bărbatul cel care administra bunurile femeii. Astăzi se poate, însă, întâmpla și invers. Această intervenție în patrimoniul celuilalt nu poate să fie decât o imixtiune, sau să rezulte dintr-un mandat.

Atunci când unul dintre soți încredințează celuilalt soț gestiunea bunurilor sale se aplică regulile mandatului. Astfel, dacă mandatul este unul general, puterile conferite soțului mandatar sunt de administrare, iar dacă mandatul este special, atunci el se poate referi și la acte de dispoziție. În lipsa unui mandat conferit celuilalt soț, se aplică regulile gestiunii de afaceri din dreptul comun.

În cazurile de criză conjugală, atunci când consimțământul ambilor soți este cerut expres la încheierea unui act juridic, iar unul dintre soți nu vrea sau nu poate să consimtă, celălalt soț poate să fie abilitat de către instanță să încheie actul singur, conform regulilor impuse de regimul primar, dar numai atunci când actul este impus de interesul familiei.

Lichidarea regimului separației bunurilor

La o primă vedere am putea trage concluzia, logică de altfel, că neexistând o masă a bunurilor comune, nu poate exista nici o lichidare a acesteia, soții nefăcând altceva decât să-și preia bunurile proprii, fără a fi necesar vreun partaj pentru aceasta.

Cu toate acestea, problema care se ridică în practică, dată de dificultatea probării apartenenței bunurilor unuia sau altuia dintre soți, face ca lichidarea regimului separației de bunuri să fie una dintre cele mai complicate lichidări dintre toate regimurile matrimoniale. Dacă la aceasta mai adăugăm și creșterea numărului de bunuri dobândite în indiviziune, care sunt supuse regulilor partajului din dreptul comun, înțelegem de ce unii autori au catalogat simplitatea lichidării acestui regim matrimonial ca fiind una iluzorie.

Ca regulă generală, lichidarea regimului matrimonial de separație de bunuri, presupune apelarea atât la regulile dreptului comun, cât și la cele specifice în materie, atunci când acestea există.

Trebuie menționat faptul că, de regulă nu există norme specifice, iar dacă totuși există, ele pot transforma regimul de separație într-unul mixt pentru că pune problema determinării unor bunuri comune, nu ca efect al dreptului comun sau al regimului primar imperativ, ci datorită dobândirii lor în timpul căsătoriei, ca urmare a unor dispoziții legale speciale”.

Prin urmare, lichidarea regimului matrimonial implică, în principiu:

determinarea apartenenței bunurilor, în situația în care în momentul lichidării ar exista o incertitudine cu privire la proprietarul de drept dintre cei doi soți;

împărțirea bunurilor dobândite în indiviziune prin partajarea lor și transformarea coproprietății într-un drept deplin și exclusiv al fiecărui soț;

determinarea și reglarea creanțelor și a datoriilor intervenite între soți sub durata căsătoriei;

plata creditorilor comuni ai soților pentru datoriile contractate de unul dintre soți, sau de ambii soți, cu titlul de sarcini ale căsătoriei;

remunerarea unei munci prestată de unul dintre soți celuilalt și care depășește obligația de întrajutorare, sau care excede simple contribuții la sarcinile căsătoriei.

Realizarea acestor operațiuni are loc, în practică, prin recurgerea la regulile împrumutate din dreptul comun al partajului, a gestiunii de afaceri, a compensației, a novației, dării în plată și nu în ultimul rând, a îmbogățirii fără justă cauză.

Regimul separației de bunuri în reglementarea Codului civil

Codul civil român a preluat aproape „in terminis” prevederile Codului Civil francez, legiuitorul român precizând esența regimului, separația patrimoniilor și caracterul personal al datoriilor.

La fel ca și în alte legislații, ținând de esența regimului matrimonial al separației de bunuri și în Codul civil se precizează faptul că „fiecare dintre soți este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le dobândește în nume propriu după această dată”.

Acestei prevederi i se adaugă, la adoptarea acestui regim, posibilitatea ca soții să întocmească un inventar al bunurilor mobile pe care le dețin în momentul încheierii căsătoriei, cu mențiunea faptului că „se poate întocmi un inventar și pentru bunurile mobile dobândite în timpul separației de bunuri”, inventar care se întocmește de notarul public și care pentru opozabilitate față de terți se anexează la convenția matrimonială, supunându-se acelorași formalități de publicitate ca și convenția matrimonială în sine.

În cazul în care nu s-a întocmit un inventar, dreptul de proprietate exclusivă se prezumă, până la proba contrarie, în favoarea soțului posesor.

Considerăm că, deși formularea art.361 alin.1 C. civ. poate fi interpretată în sensul că la adoptarea regimului separației de bunuri notarul public care autentifică convenția matrimonială ar avea obligația de a anexa acesteia inventarul bunurilor mobile proprii ale soților, indiferent de modul lor de dobândire, soții sau viitorii soți pot să declare că renunță la beneficiile inventarului, situație în care operează prezumția potrivit căreia, până la proba contrară, dreptul de proprietate exclusivă aparține soțului posesor, în conformitate cu principiul consacrat în art. 919 C. civ., potrivit căruia posesorul unui bun este prezumat proprietarul acestuia, cu excepția imobilelor înscrise în Cartea Funciară.

În susținerea tezei conform căreia inventarul nu este obligatoriu, menționăm faptul că în cazul în care regimul separației de bunuri se aplică în baza unei hotărâri judecătorești nu se face trimitere la încheierea vreunui inventar, ceea ce ar face ca în acest caz să fie vorba despre un regim derogatoriu de la prevederile art.361 C. civ., ceea ce nu rezultă din niciun text de lege.

Prin urmare, dovada calității de bun propriu aparținând unuia dintre soți, se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv prezumții, iar cum legea nu interzice, deși nu se menționează în mod expres, pentru înlesnirea probațiunii, se pot insera în contractul matrimonial prezumții de proprietate „iuris tantum” sau chiar „iuris et de iure”.

Cu toate acestea „dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiții de formă, pentru validitate ori unor cerințe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplinește formele cerute de lege”.

Deși, în principiu, nu există decât două mase de bunuri, respectiv cea a fiecăruia dintre soți, soții nu sunt opriți să dobândească anumite bunuri în comun, care aparțin acestora în proprietate comună pe cote-părți, în condițiile legii, dovada coproprietății făcându-se în condițiile art. 361 C. civ., amintit mai sus, care se aplică în mod corespunzător.

Este de menționat faptul că intenția soților de a dobândi bunuri împreună în coproprietate pe cote-părți trebuie să rezulte din actul de dobândire urmând ca în cuprinsul acestuia să se arate atât cotele fiecăruia dintre soți precum și modul de contribuție a fiecăruia dintre ei la dobândirea bunului care face obiectul contractului.

Desigur că, fiecare dintre soți păstrează dreptul de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor sale, legiuitorul român neîngrădind în nici un fel exercitarea atributelor dreptului de proprietate, dar, cum nu se poate deroga de la principiile regimului primar, și în cazul soților separați în bunuri se vor aplica prevederile prin care este ocrotită locuința familiei.

În cazul în care unul dintre soți se folosește de bunurile celuilalt soț, fără împotrivirea celui din urmă, el are obligațiile unui uzufructuar, cu excepția celor prevăzute de art. 723, 726 și 727 din Codul civil, respectiv fără a fi obligat să întocmească un inventar, să constituie o garanție pentru îndeplinirea obligațiilor și fără să trebuiască să numească un administrator în cazul în care nu poate să ofere garanții.

Totodată, el va fi obligat să restituie doar fructele și veniturile existente la data solicitării lor de către celălalt soț, sau, după caz la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.

Este de menționat faptul că legiuitorul în Codul civil nu face nici o referire la situația în care soțul uzufructuar neglijează să perceapă fructele, sau, când le consumă în mod fraudulos, situații pe care alte sisteme de drept le reglementează, inclusiv dreptul francez. Mai mult decât atât, nu se face decât precizarea situației în care soțul uzufructuarului nu se opune, fără a se arăta, însă, care ar fi consecințele folosinței bunurilor unuia dintre soți, de către celălalt, atunci când nu există un acord în acest sens, sau, și mai mult, atunci când soțul proprietar se opune.

Este, însă, reglementată situația în care „unul dintre soți încheie singur un act prin care dobândește un bun, folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparținând celuilalt soț”, caz în care „acesta din urmă poate alege, în proporția bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziționat și a pretinde daune-interese de la soțul dobânditor”, proprietatea neputând, însă să fie reclamată „decât înainte ca soțul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziționat de către soțul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soț”.

În ceea ce privește pasivul acestui regim matrimonial, se prevede faptul că „nici unul dintre soți nu poate fi ținut de obligațiile născute din acte săvârșite de celălalt soț”, dar „cu toate acestea, soții răspund solidar pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor”.

La încetarea regimului separației de bunuri, se prevede, că „fiecare dintre soți are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul față de celălalt” .

Regimul matrimonial al separației de bunuri în reglementarea Codului civil român, este de origine convențională, aplicându-se soților care aleg acest regim în urma încheierii unei convenții matrimoniale în acest sens, dar el se poate aplica soților și în urma unei măsuri judiciare, atunci când el este dispus de instanță, fiind instituit ca regim de criză conjugală.

Astfel, în Secțiunea a 5-a intitulată „Modificarea regimului matrimonial”, din Cod, se prevede în mod expres că: „Dacă regimul matrimonial al soților este cel al comunității legale sau convenționale, instanța, la cererea unuia dintre soți, poate pronunța separația de bunuri, atunci când celălalt soț încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei”.

Prin urmare separația de bunuri pronunțată de instanță face ca regimul matrimonial anterior, indiferent dacă este vorba despre regimul legal sau un regim convențional, să înceteze urmând ca soților să li se aplice regimul separației de bunuri ale cărui efecte între soți se vor produce de la data formulării cererii, „cu excepția cazului în care instanța, la cererea oricăruia dintre ei, dispune ca aceste efecte să li se aplice de la data despărțirii în fapt”.

În ceea ce privește creditorii soților aceștia nu pot cere instanței separația de bunuri a debitorului lor dar pot interveni în cauză.

PARTICIPAREA LA ACHIZIȚII

Deși Codul civil 2009 nu a consacrat ca regim matrimonial convențional regimul participării la achiziții, Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil a introdus la art.360 un nou alineat, respectiv alin.2 prin care s-a creat posibilitatea soților de a se supune regimului matrimonial al participării la achiziții, și anume: „Prin convenție matrimonială, părțile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în funcție de masa de bunuri achiziționate de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanța de participare. Dacă părțile nu au convenit altfel, creanța de participare reprezintă jumătate din diferența valorică dintre cele două mase de achiziții nete și va fi datorată de către soțul a cărui masă de achiziții nete este mai mare, putând fi plătită în bai sau în natură.”

Considerații generale cu pivire la

regimul matrimonial al participării la achiziții

„Regim legal în unele țări (de exemplu Germania, cu o configurație aparte, Elveția, Danemarca, Finlanda, Suedia, Grecia), sau regim convențional în altele (de exemplu Franța, Italia, Belgia) regimul matrimonial al participării la achiziții îmbină independența reciprocă a soților, existentă până la desființarea regimului, și participarea fiecăruia dintre ei la beneficiile obținute de celălalt la lichidarea acestuia”.

Teoretic, acest regim este ideal, pentru că reușește să combine separarea și comunitatea. În timpul căsătoriei, soții sunt separați în bunuri, ceea ce le asigură o independență totală și îi pune la adăpost de creditorii celuilalt, cu excepția implicării regimului primar, iar, după dizolvarea regimului matrimonial, fiecare dintre soți participă la achizițiile realizate de celălalt, devenind creditorul unei sume de bani, reprezentând o parte din achizițiile nete constatate în patrimoniul soțului său, parte, care, de regulă, se împarte la doi, cu excepția existenței unei convenții contrare, măsură prin care sunt evitate inconvenientele indiviziunii post-comunitare.

Dreptul la achiziții nu este decât o sumă de bani, iar lichidarea, o operațiune pur contabilă care dă posibilitatea să se ajungă la fixarea acestei sume.

Prin urmare, acest regim oferă soților avantaje în ceea ce privește independența în gestiune, securitatea cu privire la creditori, participarea reciprocă la achiziții și protecția împotriva sărăcirii voluntare.

Este, după cum spunea G. Cornu, un „regim mixt, care oferă soților posibilitatea de a fi separați în privința bunurilor lor, dar asociați la beneficii, pentru a încerca să le concilieze gustul independenței și atașamentul la comunitate, sub forma unui sistem contabil de participare diferită, care se operează în valoare la desființarea regimului.”

Deși, atât autorul citat mai sus, cât și alți autori, califică acest regim matrimonial ca fiind unul mixt, am ales să-l tratăm în cadrul regimurilor de tip separatist, considerând că face parte din această categorie datorită faptului că sub durata existenței căsătoriei se aplică regulile specifice ale separației de bunuri și doar la lichidarea regimului intervin reguli ce par a fi împrumutate de la regimurile de comunitate, deoarece regimul matrimonial al participării la achiziții nu face altceva decât să concilieze, „în mod armonios comunitatea de interese rezultată din căsătorie și libertatea care trebuie lăsată soților, fără a da naștere complicațiilor ce decurg, din regimul comunității bunurilor dobândite în timpul căsătoriei”.

Considerat că ar reda „o independență falsă urmată de o participare iluzorie”, acest regim asociază două principii care rănesc concepția tradițională a regimului matrimonial, prin independența soților în timpul căsătoriei, în vederea constituirii unui patrimoniu personal, contrar comunității intereselor, pe care le-ar creea, zi de zi, comunitatea de viață și prin speranța obținerii unui profit în momentul dizolvării regimului, speculația fiind un principiu străin de regulile regimului matrimonial deoarece, chiar sub separare, comunitatea vieții și legăturile care unesc soții creează adesea comunitatea imediată a bunurilor și prin urmare participarea la achiziții nu valorează decât o comunitate „întârziată” sau „postum” – contrarul unei comunități, ceea ce a dus la considerarea acestui regim ca fiind „cel mai liberal și cel mai comunist dintre regimurile matrimoniale”.

Astfel, se conturează inconvenientele acestui regim prin creearea unei independențe înșelătoare în cursul său, cu aplicarea regulilor protectoare ale viitoarei creanțe de participare și printr-o complexitate a dizolvării sale, care presupune o lichidare contabilă exactă a creanței de participare, ce implică ținerea unei socoteli minuțioase, din momentul încheierii căsătoriei, contabilitate străină spiritului conjugal. Nu trebuie uitat, însă, faptul că și lichidarea comunității de bunuri poate, de asemenea, să fie complexă.

Datorită regulilor de calcul stricte rezultă și inconvenientul că „soții – sau succesorii lor, vor deveni inevitabil – mai devreme sau mai târziu, în mod reciproc debitori sau creditori”, ceea ce nu este foarte confortabil din punct de vedere psihologic.

Deși, principiile generale care guvernează regimul matrimonial al participării la achiziții sunt, în linii mari, asemănătoare, există anumite diferențe între diferitele sisteme de drept care îl reglementează, în special în ceea ce privește bunurile care intră în categoria celor ce vor conferi soților drepturi de participare și în ceea ce privește modul de lichidare a regimului matrimonial, referitor la forma în care soții participă la împărțirea valorii achiziționate de fiecare dintre ei în timpul căsătoriei.

În timpul căsătoriei acest regim funcționează după regulile separației de bunuri, coeziunea patrimonială dintre soți fiind asigurată de regimul primar imperativ, ceea ce înseamnă că orice bun dobândit de către un soț, indiferent de titlul cu care este dobândit, este considerat bun propriu, tot proprii, fiind, în principiu, și datoriile fiecăruia dintre soți.

Prin urmare, separația patrimoniilor se manifestă, ca și în cadrul regimului matrimonial al separației bunurilor, atât la nivelul activului, cât și la nivelul pasivului patrimonial.

Astfel, în această perioadă, nu există bunuri comune și, ca atare, nu există nici „achiziții”, existând doar un minim de activ comun, în care regăsim drepturile născute din lege prin normele regimului primar imperativ precum și eventualele bunuri achiziționate în indiviziune.

În ceea ce privește pasivul, soții sunt ținuți de datoriile solidare legale sau convenționale, aplicându-se aceleași reguli ca și în cadrul regimului separației bunurilor, fiecare soț fiind singurul debitor pentru datoriile contractate înainte de încheierea căsătoriei sau pe parcursul acesteia, nici unul dintre soți neputând angaja, atunci când contractează cu terții, decât patrimoniul său personal, singurul pe care creditorii personali îl pot urmări.

Fiecare soț administrează, folosește și dispune singur de bunurile sale, cu anumite limite impuse fie de regimul primar, fie de reglementări proprii ale diferitelor sisteme de drept, iar atunci când unul dintre soți administrează bunuri ale celuilalt, se aplică regulile mandatului și ale gestiunii de afaceri, în aceleași condiții ca și la separația bunurilor.

În momentul dizolvării regimului, „spre deosebire de regimul separatist, participarea la achiziții intră în lichidare pentru achizițiile realizate, care vin acum să se reifice „ex tunc” ca sporuri ale patrimoniilor inițiale ale fiecărui soț”.

În momentul dizolvării regimului apare caracterul său comunitar.

S-a afirmat că „dizolvarea este sfârșitul regimului matrimonial ea înlocuiește scopul primitiv al comunității cu scopul lichidării”, iar lichidarea este reglarea conturilor.

Prin urmare, participarea la achiziții este, la început, un drept reciproc al fiecăruia dintre soți, pe care îl exercită separat asupra patrimoniului celuilalt. Dacă unul dintre soți s-a îmbogățit și celălalt nu, acesta din urmă are vocație în ceea ce privește participarea la achizițiile primului, care nu are, de altfel, nici un drept asupra celui de-al doilea.

Participarea la schiziții ia forma unei creanțe, având ca obiect o sumă de bani, rezultată din valoarea achizițiilor realizate de celălalt soț, fiind determinată sustrăgând din patrimoniul final al fiecărui soț, respectiv din ansamblul de bunuri, valoarea patrimoniului originar, format, aproximativ din bunurile proprii ale fiecăruia dintre soți în regimurile de comunitate.

Este de menționat faptul că participarea nu are ca obiect decât achizițiile nete și se face, în principiu, numai în valoare. Prin urmare, acest regim asigură o participare numai la câștiguri, nu și la pierderi, de unde, până la urmă, îi provine și numele, reprezentând, așa cum s-a spus, o „alchimie a contrariilor care se observă atât în timpul funcționării regimului, cât și după disoluția lui. În mod curios, dacă ideea separatistă face carieră în cursul regimului, ideea comunitară iese la lumină numai la disoluție. Totuși, ideea comunitară transpare în filigran în timpul regimului, în timp ce ideea separatistă joacă în contrapondere în faza de lichidare”.

Prin urmare, operațiunea de lichidare a regimului matrimonial al participării la achiziții este una complexă, ea presupunând efectuarea mai multor operațiuni:

în primul rând se procedează la stabilirea patrimoniului inițial, denumit și patrimoniu originar al fiecăruia dintre soți și a valorii acestuia, luându-se în calcul atât bunurile pe care fiecare dintre soți le-a deținut înainte de încheierea căsătoriei, cât și bunurile dobândite în timpul căsătoriei;

se stabilește valoarea patrimoniului final al fiecăruia dintre soți, patrimoniu care se compune din bunurile dobândite sub durata căsătoriei, care există la data lichidării regimului matrimonial;

se stabilește valoarea netă a patrimoniului inițial și a patrimoniului final prin scăderea pasivului;

se scade din patrimoniul final al fiecărui soț patrimoniul inițial, obținându-se astfel o valoare care reprezintă participarea sa la achiziții;

în final se scade partea cea mai mică de participare din partea cea mai mare, iar diferența se împarte la doi, reprezentând creanța de participare la achiziții, creditor al acestei creanțe fiind acela dintre soți care a avut o parte mai mică de participare la realizarea achizițiilor.

În cazul în care patrimoniile finale sunt egale, din punct de vedere al valorii lor, nu se datorează nimic, ca și în cazul în care ambele patrimonii finale sunt pasive.

Creanța se plătește în echivalent bănesc cu respectarea regulilor dreptului comun.

Exemple:     

Astfel, alin.2 al art.360 din Codul civil 2009 face ca toate aceste reguli ce țin de lichidarea regimului matrimonial să se aplice și în dreptul nostru, deși legiuitorul nu i-a conscrat acestui regim o secțiune de sine stătătoare, specială, așa cum era firesc să se întâmple. Textul este destul de general și se aplică doar soților care au optat pentru un regim de separație de bunuri. Convenția matrimonială în acest sens va fi cea care, în cazul în care soții vor dori să opteze să li se aplice și alineatul 2 al art.360 C. civ., va stabili clauzele privind creanța de participare, precum și cuantumul în care va opera această creanță, notarul public având un rol foarte important în sensul că va fi chemat să stabilească în detaliu toate elementele ce țin de lichidarea acestui regim, în contextul în care legiuitorul s-a limitat în doar a le da soților posibilitatea de a-l alege, fără să reglementeze nici modul în care regimul funcționează și nici modul concret în care acesta se lichidează.

REGIMUL COMUNITĂȚII CONVENȚIONALE

Reglementat de art. 366 – 368 C. civ. regimul comunității convenționale poate fi ales de viitorii soți sau de soți prin încheierea unei convenții matrimoniale.

Libertatea de acțiune a soților este totuși îngrădită prin dispozițiile art.367 C. civ., stipulațiile convenționale trebuind să se circumscrie în perimetrul îngust trasat de legiuitor și anume:

– includerea în comunitate în tot sau în parte a bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor de uz personal și a celor destinate exercitării profesiei;

– restrângerea comunității doar la anumite bunuri determinate sau determinabile;

– obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare, ceea ce înseamnă că în cadrul convenției matrimoniale se stipuleză că este necesar și obligatoriu acordul ambilor soți pentru actele ce ar fi supuse gestiunii paralele din regimul comunității legale de bunuri (de ex.: autoturismul, ori alte bunuri de valoare, mobile, care dacă nu ar exista clauză contrară, s-ar putea înstrăina fără acordul expres al ambilor soți);

– includerea clauzei de preciput, precum și

– modalități privind lichidarea comunității convenționale;

În măsura în care prin convenție matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunității convenționale se completează cu dispozițiile legale privind regimul comunității legale.

În funcție de interesele patrimoniale concrete, de alte circumstanțe interne sau externe, soții pot opta pentru o comunitate de bunuri mai extinsă sau mai restrânsă.

Comunitatea extinsă este preferată de soții cu un puternic spirit comunitar care sunt gata să intre în căsătorie cu totul, trup, suflet și bunuri, comunitatea putând să fie una universală, care să cuprindă toate bunurile celor doi soți dobândite înainte de încheierea căsătoriei și după încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor de uz personal și celor destinate exercitării profesiei.

Este de menționat faptul că în cazul regimului convențional în care comunitatea este una universală soții nu pot conveni în convenția matrimonială ca regimul de comunitate să se limiteze la cheltuielile căsătoriei.

Comunitatea restrânsă se caracterizează prin aceea că urmare a convenției soților bunurile, respectiv datoriile, comune să fie doar cele anume determinate în convenția matrimonială indiferent de momentul dobândirii lor.

Este foarte important ca în convenția matrimonială bunurile ce vor intra în comunitate, potrivit voinței soților, să fie foarte bine determinate: în cazul bunurilor prezente, prin descrierea lor, cu toate elementele de individualizare, pentru bunurile viitoare, prin precizarea criteriilor generice care să permită identificarea acestora, evident la momentul dobândirii lor.

Notarul public va avea un rol foarte important în acest sens, atunci când este chemat să autentifice convenția matrimonială, pentru că trebuie să surprindă cât mai clar voința părților și să configureze convenția matrimonială în conformitate cu aceasta și cu prevederile legale incidente.

Pentru toate aspectele care nu au făcut obiectul unor stipulații exprese, de ex. în ceea ce privește puterile soților – la administrarea bunurilor comune, sau cu privire la lichidarea comunității convenționale, se vor aplica dispozițiile privind regimul comunității legale, cf. art.360 C. civ.

Clauza de preciput

Spre deosebire de celelalte stipulații convenționale permise de dispozițiile art.367 C. civ., clauza de preciput este singura care beneficiază de o reglementare mai consistentă în art.333 C. civ., din care putem să configurăm fizionomia acestei instituții de drept care nu a mai fost reglementată în dreptul nostru până acum.

După cum rezultă din art.333 C. civ. clauza de preciput oferă soțului supraviețuitor dreptul de a prelua fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, pe care le dețin soții în devălmășie sau în coproprietate.

Obiectul clauzei de preciput este format din bunuri privite „ut singuli”, inividual determinate și nu „ut universi”, ceea ce presupune obligația notarului ca în convenția matrimonială să le individualizeze pe cele prezente în momentul autentificării și să le determine foarte precis pe cele care vor exista în viitor, astfel încât, la momentul la care clauza își va produce efectele să nu fie nici un dubiu cu privire la identificarea bunurilor asupra cărora poartă clauza de preciput.

Este important de reținut faptul că nu pot face obiect al clauzei de preciput decât bunurile comune ale soților dobândite în devălmășie sau coproprietate, nu și bunurile proprii.

În sistemele de drept care reglementează clauza de preciput s-a constatat că, în practică, cel mai des obiectul clauzei de preciput este reprezentat de: locuința comună a soților, deoarece prin aceasta se conferă un grad sporit de protecție soțului supraviețuitor față de ceilalți moștenitori cu vocație succesorală concretă, față de beneficiile pe care i le poate oferi dreptul de abitație, un fond de comerț pe care soții l-au exploatat împreună în timpul vieții, sau diverse bunuri care au o valoare sentimentală, afectivă și nu neapărat una materială.

În ceea ce privește persoanele în beneficiul cărora poate fi stipulată clauza de preciput se poate observa caracterul strict personal, „intuitu personae”, clauza putând fi stipulată numai în favoarea soțului supraviețuitor.

Legiuitorul folosește chiar în primul aliniat expresia de „soț supraviețuitor” de unde rezultă faptul că întotdeauna clauza de preciput își va putea produce efectele doar la decesul dispunătorului și doar în situația în care, în acel moment, beneficiarul clauzei avea calitatea de soț supraviețuitor. Astfel clauza va deveni caducă în cazul în care la decesul dispunătorului acesta era divorțat, ori văduv, dacă soții sunt codecedați (Codul civil nu mai folosește termenul de comorienți – art.957 alin.2 C. civ.), dacă bunul nu se mai află în patrimoniul soților.

Termenul de preciput, care înseamnă a PRELEVA, a PRELUA și se referă la avantajul pe care și-l procură soții reciproc, sau numai unul dintre ei celuilalt, prin raportare la situația care ar rezulta din aplicarea regimului comunității combinat cu cel al dreptului succesoral, protejând soțul beneficiar în principiu, de efectul aleatoriu pe care l-ar putea produce partajul succesoral.

Alin.2 al art.333 C. civ. prevede faptul că în ceea ce privește executarea clauzei de preciput, aceasta nu este supusă raportului donațiilor, ci numai reducțiunii.

Legiuitorul român a fost preocupat de a nu aduce atingere rezervei succesorale a moștenitorilor rezervatari.

În dreptul francez de unde a fost preluată, clauza de preciput nu este supusă nici raportului, nici reducțiunii – fiind tratată într-o secțiune specială, având ca titlu marginal Avantajele matrimoniale. În reglementarea Codului civil român, prin instituirea reducțiunii clauzei de preciput, de cele mai multe ori în practică aceasta nu-și va putea găsi aplicare, mai ales în situațiile în care din masa succesorală face parte doar imobilul care este obiect al clauzei de preciput.

Întrebarea care se pune este legată de natura juridică a clauzei de preciput, și anume:

Care este natura juridică a clauzei ?

Este această clauză o donație, având în vedere faptul că legiuitorul vorbește despre raport ?

Este legat ?

Este evident că nu suntem în prezența unei liberalități. Nu este donație, pentru că donația este un act între vii și nu unul pentru cauză de moarte și nu poate fi nici legat, pentru că n-ar putea să figureze în convenția matrimonială, întrucât sunt oprite testamentele conjuncte.

Dacă nu e nici legat, nici donație, întrebarea care se pune este cum operează reducțiunea ?

Ce se reduce mai întâi ?

Art.1096 C. civ. cu titlul marginal Ordinea reducțiunii stabilește că:

– legatele se reduc înaintea donațiilor

– legatele se reduc deodată și proporțional

– donațiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei, începând cu cea mai nouă

– donațiile concomitente se reduc toate deodată, etc.

Nicăieri nu apare o precizare legată de modul în care se reduce clauza de preciput.

Singura precizare a legiuitorului care ar putea furniza un indiciu în acest sens este în alin.1 al art.333 C. civ. unde se spune că soțul supraviețuitor preia fără plată (adică gratuit) înaintea partajului moștenirii, de unde concluzia că înainte preia soțul supraviețuitor, după care se reduc liberalitățile excesive cf. art.1096 C. civ. și, dacă în continuare este afectată rezerva, se va proceda și la reducțiunea clauzei de preciput. Altfel, această instituție nu și-ar avea rostul.

Prin urmare, potrivit art.956 C. civ., clauza de preciput face parte din pactele asupra moștenirii nedeschise, acceptate de leguitor.

Doar câteva precizări de ordin procedural:

1. Soțul supraviețuitor poate renunța la beneficiul clauzei de preciput, nu apare nicio interdicție în acest sens, mai ales în condițiile în care Noul Cod prevede că există câte un drept de opțiune succesorală distinct pentru moștenirea legală și pentru cea testamentară.

2. Notarul public are un rol foarte important atunci când redactează certificatul de moștenitor, nu numai în ceea ce privește identificarea cât mai exactă a bunurilor care fac obiectul clauzei, cât și în ceea ce privește redactarea CLAUZEI DE PRECIPUT, pentru că trebuie să se precizeze titlul cu care se transmite, cum preia beneficiarul ? – în deplină proprietate ?

– în uzufruct ?

și mai apare și rolul pe care îl are notarul de a explica soților sau viitorilor soți ce presupune această clauză și care sunt efectele ei.

3. Clauza de preciput nu este incompatibilă cu regimul comunității legale (în sensul că nu se precizează decât că se referă la un avantaj matrimonial procurat prin intermediul unei convenții matrimoniale și nimic nu-i poate opri pe soții căsătoriți sub regimul comunității legale să încheie o convenție matrimonială prin care să stipuleze că beneficiază unul dintre ei sau amândoi de clauza de preciput, fără să-și modifice regimul matrimonial. Tot astfel, nu vedem niciun impediment pentru care clauza de preciput s-ar putea stipula și în convenția matrimonială de separație de bunuri, dacă există bunuri în coproprietatea soților.

DE INTRODUS ÎN MATERIALUL DE REGIMURI MATRIMONIALE

1 – LICHIDARE

Oricât de lungă ar fi durata vieții conjugale, inevitabil, vine un moment în care aceasta va lua sfârșit, ceea ce impune existența unui corp de reguli prin care să se realizeze disocierea intereselor soților, care sunt mai mult sau mai puțin intersectate, în special atunci când regimul matrimonial sau însăși căsătoria au durat foarte mult.

Întrebările la care legiuitorul este chemat să răspundă în această situație sunt:

Ce se întâmplă cu bunurile și datoriile rămase în masa comună?

Vor fi aceste bunuri și datorii împărțite? Iar dacă răspunsul este afirmativ, atunci în ce mod?

2 – REGIMUL PARTICIPĂRII LA ACHIZIȚII

Acest regim matrimonial a fost creat în Suedia, în anul 1920, unde funcționează ca regim matrimonial legal. Germania, are ca regim legal o varietate a regimului participării la achiziții.

Ideea care a stat la baza creării acestui regim rezidă în combinația regulilor separației de bunuri cu reguli ce țin de regimurile comunitare, rezultând un regim mixt, în privința căruia se spera la reunirea avantajelor celor două regimuri matrimoniale, prin evitarea inconvenientelor lor.

Regimul matrimonial al participării la achiziții constă de fapt în aplicarea succesivă a regulilor celor două regimuri și în aplicarea lor simultană, așa cum se întâmplă în cazul regimului separației de bunuri cu societate de bunuri comune.

Acest regim prezintă dublul avantaj de a-i lăsa fiecăruia dintre soți pe perioada cât durează regimul matrimonial gestiunea bunurilor sale, care vor fi proprii, atât cele prezente, cât și cele viitoare și de a-i obliga pe ambii soți să participe la cheltuielile căsătoriei.

Spiritul acestui regim invită la efectuarea distincției între două perioade: situația din timpul funcționării sale și situația de la sfârșitul regimului.

3 – REGIMUL PARTICIPĂRII LA ACHIZIȚII

Pentru stabilirea creanței de participare în cazul regimului participării la achiziții trebuie să existe reguli de evaluare a patrimoniilor: cel inițial și cel final. Toate sistemele de drept care permit soților adoptarea unui astfel de regim prevăd reguli clare în acest sens, mai mult decât atât ––– ACORDUL DINTRE FRANȚA ȘI GERMANIA 12.02.2010 în care sunt prevăzute reguli de armonizare, inclusiv a diferențelor ce apar cu privire la evaluarea patrimoniilor (reguli prin care se conciliază cele două sisteme de drept).

7 – MODIFICAREA REGIMULUI MATRIMONIAL

Instituția modificării regimului matrimonial se regăsește în toate sistemele flexibile de drept în care sunt reglementate mai multe regimuri matrimoniale alternative regimului legal și care recunosc posibilitatea soților de a-și schimba regimul matrimonial ori de câte ori doresc, înlocuindu-l cu altul, conform principiului mutabilității regimurilor matrimoniale.

În trecut, cele mai multe sisteme de drept se bazau pe principiul imutabilității regimurilor matrimoniale, ceea ce înseamnă că soților nu le era permis să modifice sub durata căsătoriei regimul matrimonial care li se aplica începând cu momentul încheierii acesteia. Prin urmare, soților li se aplica un singur regim matrimonial de la momentul încheierii căsătoriei și până la intervenirea unei cauze de disoluție a acesteia.

Acest principiu al imutabilității a fost în dreptul nostru din vechea reglementare prin preluarea dispozițiilor din dreptul francez, astfel încât art.1228 din Codul Civil de la 1864 sancționa cu nulitatea absolută orice convenție matrimonială făcută după încheierea căsătoriei.

Dacă legiuitorul francez a permis modificarea regimului matrimonial odată cu reforma Codului Civil din 1965, trecând de la imutabilitate la o așa-zisă mutabilitate judiciar controlată, legiuitorul român a menținut imutabilitatea și în reglementarea Codului Familiei de la 1954, care prevedea un singur regim matrimonial, unic și imperativ, care li se aplica soților pe toată durata căsătoriei, fără să existe posibilitatea modificării acestuia, orice convenție contrară regimului comunității legale de bunuri fiind sancționată cu nulitatea absolută.

Astăzi majoritatea sistemelor de drept, așa-numitele sisteme flexibile, permit soților încheierea de convenții matrimoniale prin care se modifică regimul matrimonial. Trecerea de la imutabilitate la mutabilitate a avut loc prin schimbarea perspectivei legiuitorului, care, dacă la început a pus pe primul loc interesele terților care ar fi putut fi fraudați prin schimbarea regimului matrimonial. Ulterior, a înțeles că soții sunt cei care trebuie protejați, lăsându-li-se posibilitatea de a-și amenaja raporturile patrimoniale în funcție de împrejurările concrete, care de multe ori diferă în timp, și, prin urmare, de a-și putea schimba regimul matrimonial atunci când acesta nu mai răspunde nevoilor lor.

Instituția modificării regimului matrimonial se regăsește în art. 369-373C. civ., din care rezultă în mod expres posibilitatea soților ca sub durata căsătoriei să-și schimbe regimul matrimonial ori de câte ori doresc, în limitele prevăzute de lege.

Întrucât actuala reglementare din dreptul nostru este una cu caracter pluralist, regimurile matrimoniale fiind grefate pe principiul mutabilității, legislația fiind una flexibilă, sub durata căsătoriei lor soții pot, fie pe cale convențională atunci când există un consens în această privință, fie pe cale judecătorească, atunci când există o criză conjugală, să modifice regimul matrimonial concret aplicabil cu un alt regim matrimonial.

Este important să nu confundăm modificarea regimului matrimonial cu modificarea convenției matrimoniale. Astfel, modificarea convenției matrimoniale poate avea loc printr-un act adițional, fără a interveni modificarea regimului matrimonial, de exemplu atunci când se modifică doar anumite clauze, cum ar fi: stabilirea unei alte cote de contribuție la cheltuielile căsătoriei, includerea unei clauze de preciput, modificarea regimului juridic al unuia sau anumitor bunuri, desemnarea unei locuințe a familiei, modificarea regulilor de partaj sau lichidare etc.

Modificările în cadrul regimului comunității convenționale se pot referi la:

componența masei de bunuri comune dobândite sub durata regimului;

modalitatea de administrare a bunurilor comune;

modalitatea de partajare a bunurilor comune, cum ar fi clauza de partaj inegal;

clauza de preciput;

clauze ce țin de lichidarea regimului matrimonial; de exemplu, la lichidare sau partaj un anumit bun să cadă în lotul unui anumit soț (a unuia dintre ei) cu obligația acestuia de a despăgubi comunitatea sau cu plata unei sulte (întrucât bunul a aparținut părinților unuia dintre soți, iar soții l-au cumpărat în timpul căsătoriei sau au încheiat cu părinții unuia dintre ei un contract de întreținere, bunul fiind totodată cel în care a copilărit unul dintre soți);

clauza de prelevare, chiar dacă ea nu este prevăzută ca atare de Codul civil român, spre deosebire de legislația franceză, unde aceasta este reglementată în mod expres în cuprinsul art.1511-1514 C. civ. fr.;

completarea convenției matrimoniale cu alte clauze permise de lege, ori chiar suprimarea unor clauze inserate în convenția supusă modificării.

Înainte de căsătorie, regimul matrimonial nu se modifică printr-o nouă convenție matrimonială, ci prin încheierea acesteia, viitorii soți desemnează un alt regim matrimonial, astfel încât toate convențiile matrimoniale încheiate înainte de oficierea căsătoriei au vocația de a fi aplicabile, întrucât ultima convenție autentificată nu atrage caducitatea celor care o premerg, convenția matrimonială care va produce efecte, în cazul în care există mai multe, va fi cea pe care o vor prezenta viitorii soți ofițerului de stare civilă.

Prin urmare, convenția matrimonială poate fi încheiată și modificată atât înainte de încheierea căsătoriei, când încă nu produce efecte, atunci când prin actul modificator nu se schimbă regimul matrimonial ales, cât și în timpul căsătoriei, respectiv sub durata aplicării concrete a regimului matrimonial convențional, atunci când prin actul modificator sunt modificate doar anumite clauze în cadrul aceluiași regim. În situația în care sub durata regimului matrimonial se dorește înlocuirea acestuia cu un alt regim matrimonial convențional, convenția inițială nu se va modifica, ci în urma lichidării regimului matrimonial concret aplicabil se încheie o nouă convenție matrimonială.

Pentru a opera modificarea regimului matrimonial, legiuitorul român nu cere să fie îndeplinite anumite condiții, nefiind nevoie de motive temeinice și neinteresând dacă prin înlocuirea regimului matrimonial ar putea fi gestionate mai bine interesele familiei. Este suficient să existe voința ambilor soți de a modifica regimul matrimonial.

Cu toate acestea, deși soților le este recunoscută de lege libertatea de a-și amenaja raporturile patrimoniale după cum consideră, această libertate comportă anumite limite ce țin de respectarea anumitor condiții de fond și de formă. Astfel, modificarea regimului matrimonial nu se poate face decât dacă a fost precedată de lichidarea regimului existent, operațiune care va cuprinde referiri cu privire la întregul patrimoniu al soților, incluzând toate cele trei mase de bunuri, atât în ceea ce privește activul, cât și pasivul patrimonial, pentru a se cunoaște cu exactitate apartenența bunurilor și datoriilor la patrimoniul fiecăruia dintre soți în parte, la intrarea în noul regim matrimonial, întrucât regimul matrimonial ce se înlocuiește încetează.

Totodată, convenția matrimonială prin care se modifică un regim matrimonial nu poate cuprinde clauze prin care s-ar deroga de la normele imperative ale regimului primar și nici nu poate cuprinde clauze prin care s-ar desemna un alt regim matrimonial care nu este reglementat în legislația țării noastre, ori prin care s-ar combina elementele regimurilor matrimoniale existente.

Codul civil reglementează distinct modificarea convențională (art.369 C. civ.) de modificarea judiciară a regimului matrimonial (art.370-372 C. civ.).

Modificarea convențională a regimului matrimonial

Art.369 C. civ. prevede posibilitatea modificării regimului matrimonial concret aplicabil, fie el legal sau convențional, după trecerea a cel puțin 1 an de la data încheierii căsătoriei, cu respectarea condițiilor edictate pentru încheierea valabilă a convenției matrimoniale.

Ori de câte ori modificarea se face prin consimțământul soților, modificarea este una convențională.

Astfel, după împlinirea termenului imperativ de 1 an, soții au posibilitatea de a modifica regimul matrimonial ori de câte ori doresc. Termenul de 1 an de la data încheierii căsătoriei în care soții nu pot modifica regimul matrimonial desemnat de aceștia de a se aplica raporturilor lor patrimoniale, se explică prin aceea că se dorește prevenirea situațiilor în care schimbarea regimului matrimonial ar fi rezultatul unor demersuri impulsive ale soților, care încă nu au avut suficient timp pentru a putea să-și facă o imagine concretă cu privire la avantajele și dezavantajele regimului matrimonial pe care l-au ales.

Acest termen imperativ, înainte de care nu se poate modifica regimul matrimonial, se regăsește și în legislația altor state. De exemplu, în Franța termenul este de 2 ani și se aplică înaintea oricărei modificări de regim matrimonial, nu doar la începutul căsătoriei, motivat de intenția de a-i forța pe cei doi soți să reflecteze foarte bine înainte de a proceda la o astfel de operațiune. În ceea ce privește reglementarea din sistemul nostru de drept, aceasta se referă exclusiv la prima modificare de regim, respectiv la regimul de debut al căsătoriei, următoarele modificări ale regimului putând avea loc, teoretic, oricând și oricât de des și-ar dori soții.

Este de observat aspectul că legiuitorul nu s-a preocupat și de situația în care termenul de 1 an ar fi încălcat, neprevăzându-se nicio sancțiune legală în caz de încălcare a prevederii legale, astfel încât se pune problema valabilității unei eventuale convenții matrimoniale încheiate înainte de împlinirea termenului.

Întrebarea care se pune este dacă poate fi considerată valabilă convenția matrimonială încheiată prematur ?

Fiind vorba despre un termen prevăzut în mod expres de lege în art.369 alin.1 C. civ., la prima vedere sancțiunea ar fi aceea a nulității absolute a convenției matrimoniale. În ideea în care s-ar încerca o atenuare a acestei sancțiuni ar trebui să distingem după cum voința părților exprimată în convenția matrimonială a fost de a modifica regimul matrimonial înainte de scurgerea termenului de 1 an, sau după expirarea acestui termen. În cazul în care în convenția încheiată înainte de împlinirea termenului de 1 an soții prevăd că noua convenție prin care se desemnează un alt regim matrimonial în locul celui existent va produce efecte după trecerea termenului de 1 an considerăm că, întrucât regimul matrimonial nu se schimbă propriu-zis, mai înainte de termenul prevăzut de lege, convenția matrimonială ar putea fi considerată valabilă, chiar dacă, prin încheierea ei înainte de termen, se înfrânge însuși spiritul normei, adică se încalcă întocmai finalitatea pe care și-o dorea legiuitorul prin instituirea acestei limite în timp și anume de a nu încheia acte de modificare a regimului matrimonial înainte de a se cunoaște avantajele și dezavantajele regimului ales la încheierea căsătoriei, prin experimentarea acestuia în viața de zi cu zi.

Considerăm însă, că notarul public sesizat cu autentificarea convenției matrimoniale de schimbare a regimului matrimonial înainte de termenul prevăzut de lege ar trebui să fie precaut, dacă nu chiar reticent, în a da curs cererii soților, avându-se în vedere obligativitatea lichidării regimului matrimonial înainte de înlocuirea acestuia cu un alt regim, prin act autentic notarial sau prin hotărâre judecătorească, lichidare care evident nu va putea avea loc decât ulterior, chiar înainte de momentul la care începe să funcționeze noul regim matrimonial.

Presupunând că totuși s-ar autentifica o convenție matrimonială prin care se schimbă regimul matrimonial înainte de termen, a doua problemă care se ridică este legată de publicitatea acesteia, întrucât notarul public are obligația ca, după autentificarea unei convenții matrimoniale să o înregistreze în Registrul Național Notarial al Regimurilor Matrimoniale (RNNRM), registru în care însă nu se poate face mențiunea că respectiva convenție matrimonială urmează să-și producă efectele doar la o dată ulterioară, astfel încât, în caz de notare, convenția matrimonială va fi opozabilă terților de îndată, aceștia fiind induși în eroare cu privire la regimul matrimonial concret aplicabil, iar în lipsa notării, notarul public încalcă dispozițiile art.334 C. civ. care prevăd obligativitatea ce îi revine ca, după autentificarea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei, să expedieze, din oficiu, un exemplar al convenției matrimoniale la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se face mențiune pe actul de căsătorie, și la Registrul Național Notarial al Regimurilor Matrimoniale (RNNRM), organizat conform legii.

Chiar dacă dispozițiile enunțate mai sus nu exclud, potrivit legii, dreptul oricăruia dintre soți de a solicita îndeplinirea formelor de publicitate, notarul public nu are nicio garanție că această formalitate va fi îndeplinită ulterior de către soți, sancțiunea fiind inopozabilitatea regimului matrimonial convențional față de terți.

În situația în care soții ar solicita autentificarea unei convenții matrimoniale de schimbare a regimului matrimonial înainte de împlinirea termenului, cu precizarea că aceasta va produce efecte înainte de trecerea termenului de 1 an, considerăm că notarul public sesizat cu această cerere ar avea ca unică soluție respingerea acesteia și eliberarea unei încheieri de respingere, întrucât termenul de 1 an este un termen imperativ și nu unul facultativ, sancțiunea fiind nulitatea absolută a convenției matrimoniale, întrucât art. 369 alin.1 C. civ. prevăzând expres posibilitatea primei modificări convenționale numai după împlinirea acestui termen. Chiar dacă sancțiunea nulității absolute nu este expres prevăzută de lege, considerăm că această cauză de ineficacitate a actului juridic civil nu poate fi negată, nulitatea fiind în acest caz una virtuală.

Prin urmare, indiferent de momentul la care se încheie convenția matrimonială prin care se modifică regimul matrimonial, aceasta trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiții:

să fi trecut cel puțin un an de la data încheierii căsătoriei;

să existe consimțământul neviciat al ambilor soți, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică specială și cu conținut predeterminat;

ambii soți să aibă capacitate deplină de exercițiu în momentul în care încheie convenția matrimonială modificatoare în timpul căsătoriei, sau, dacă este vorba despre modificarea convenției matrimoniale, fără modificarea regimului matrimonial, înainte de încheierea căsătoriei ori de încheierea unei noi convenții matrimoniale prin care se desemnează alt regim matrimonial, soțul lipsit de capacitate de exercițiu să aibă încuviințarea ocrotitorului legal, precum și autorizarea instanței de tutelă;

lichidarea regimului matrimonial ce urmează a fi schimbat dacă schimbarea intervine sub durata căsătoriei;

forma autentică notarială a convenției matrimoniale care modifică regimul matrimonial anterior;

îndeplinirea formalităților de publicitate a noii convenții matrimoniale.

Pentru a fi valabilă, modificarea convențională a regimului matrimonial existent, indiferent de tipul acestuia, se face prin convenție matrimonială, care se va încheia cu respectarea normelor legale edictate pentru încheierea sa valabilă.

Sub sancțiunea nulității absolute, convenția matrimonială trebuie să întrunească atât condițiile de fond cât și condițiile de formă prevăzute de lege, conform art. 330 alin.1 C. civ. Astfel, convenția matrimonială modificatoare se va încheia doar în prezența consimțământului soților liber și neviciat, exprimat în cunoștință de cauză, personal sau prin mandatar cu procură autentică specială, cu conținut predeterminat.

În ceea ce îi privește pe soți este cerută imperios de lege o manifestare expresă de voință din partea fiecăreia. Acest dublu acord este de natură să facă diferența între procedura amiabilă, convențională, de schimbare a regimului matrimonial, de procedura judiciară prin care regimul de comunitate legală sau convențională este înlocuit cu regimul separației de bunuri, descrisă de art. 370 C. civ.

În situația în care convenția matrimonială se modifică în timpul căsătoriei, la încheierea acesteia nu mai este nevoie și de consimțământul altor persoane care au participat la încheierea convenției matrimoniale inițiale, înainte de oficierea căsătoriei, acestea urmând să își dea consimțământul doar în cazul în care convenția matrimonială este modificată anterior încheierii căsătoriei.

În ceea ce privește capacitatea, întrucât minorul căsătorit dobândește capacitate deplină de exercițiu, acesta poate să încheie convenția matrimonială de modificare a regimului matrimonial, fără a mai fi nevoie ca acesta să fie asistat.

Totodată, la modificarea regimului matrimonial trebuie să se țină cont și de limitele pe care legiuitorul le tranșează însăși convenției matrimoniale atunci când se face referire la obiectul acesteia în conformitate cu dispozițiile art. 332 alin.1 C. civ., care prevede că „prin convenție matrimonială nu se poate deroga, sub sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege” și ale art. 312 alin. 2 C. civ., potrivit cărora „indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei secțiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel”.

Prin convenția nou încheiată soții pot stabili o anumită dată de la care aceasta urmează să își producă efectele, iar în cazul în care în cuprinsul actului nu se menționează nimic în acest sens, noua convenție își va produce efectele începând cu data autentificării acesteia, conform art.330 alin. 3 C. civ.

Forma convenției modificatoare cerută ad validitatem este cea a actului autentic notarial, la fel ca și în cazul convenției matrimoniale, iar pentru opozabilitate față de terți art.369 alin.2 C. civ. prevede că modificarea regimului matrimonial este supusă regulilor de publicitate, ceea ce înseamnă că notarul public va lua toate măsurile cerute de lege pentru ca despre actul modificator să se facă mențiune în actul de căsătorie, să fie înregistrat în Registrul Național Notarial al Regimurilor Matrimoniale, iar în cazul în care unul dintre soți este profesionist și în Registrul Comerțului.

În ceea ce privește forma actului notarial, legea lasă soților posibilitatea de a-și alege notarul, aceștia având libertatea de a apela la un alt notar decât cel care a autentificat convenția matrimonială care face obiectul modificării.

La autentificarea convenției modificatoare, notarul public va atrage atenția soților cu privire la faptul că în conformitate cu prevederile art. 369 alin.3 C. civ., chiar dacă se îndeplinesc formalitățile de publicitate, modificarea regimului matrimonial nu va fi opozabilă terților în cazul în care soții au urmărit prin schimbarea de regim fraudarea acestora. În situația în care creditorii soților consideră că sunt prejudiciați prin lichidarea regimului sau prin schimbarea acestuia, ei pot formula o acțiune revocatorie (acțiune pauliană), în termen de 1 an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate sau, după caz, de la data la care au luat cunoștință mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale, înainte de îndeplinirea formalităților de publicitate, prin care vor solicita instanței de judecată să declare inopozabil actul juridic încheiat între soți.

Pe de altă parte, inopozabilitatea actului care a modificat regimul matrimonial în scopul fraudării intereselor creditorilor va putea fi invocată de aceștia oricând, pe cale de excepție (art.369 alin.4 C. civ.), invocarea inopozabilității actului de modificare a regimului matrimonial fiind imprescriptibilă extinctiv.

Pentru ca instanța de judecată sesizată cu acțiunea revocatorie să pronunțe o hotărâre în favoarea creditorului prejudiciat trebuie, în primul rând, să existe o fraudă în detrimentul creditorului, fraudă care trebuie dovedită de acesta, respectiv creditorul este ținut să probeze că a fost prejudiciat în urma încheierii actului de modificare a regimului matrimonial al soților.

Între soți, efectele modificării convenționale se vor produce în funcție de voința exprimată în convenția matrimonială modificatoare. Astfel, fie se păstrează vechiul regim convențional, dar cu aplicarea noilor clauze ale convenției modificatoare, fie regimul matrimonial prezent va fi înlocuit cu noul regim matrimonial desemnat de către soți.

MODIFICAREA JUDICIARĂ A REGIMULUI MATRIMONIAL

Modificarea judiciară a regimului matrimonial este prevăzută expres de art.370-372 C. civ. și se referă doar la regimurile matrimoniale comunitare, indiferent de originea lor legală sau convențională, care pot fi modificate prin intervenția instanței, la cererea unuia dintre soți, în sensul înlocuirii lor, în baza hotărârii judecătorești, cu regimul separației de bunuri. Astfel, soților le este recunoscută de lege posibilitatea ca, în cazul în care interesele patrimoniale ale familiei sunt puse în pericol, să se adreseze instanței și să solicite înlocuirea regimului de comunitate, indiferent dacă aceasta este legală sau convențională, regim ce urmează să fie înlocuit cu unul de separație de bunuri.

Această modificare a regimului matrimonial se deosebește de modificarea convențională prin faptul că nu are la bază convenția soților de schimbare a regimului matrimonial și totodată aceasta se deosebește și de operațiunea de împărțeală judiciară a bunurilor comune sub durata regimului matrimonial, întrucât aceasta din urmă nu implică și modificarea regimului matrimonial.

Cererea de separație judiciară de bunuri trebuie să cuprindă elemente din care să rezulte faptul că soțul pârât încheie acte de natură a pune în pericol interesele patrimoniale ale familiei.

Prin „punere în pericol” se înțelege conduita celuilalt soț prin care se aduce atingere intereselor patrimoniale ale familiei. Ea poate să constea într-o proastă administrare a masei patrimoniale comune, ori în dezorganizarea afacerilor soțului pârât în săvârșirea de acte prin care s-ar ajunge la atragerea unor datorii comune nejustificate, ori s-ar diminua economiile comune ale soților prin acte frauduloase, ori s-ar înstrăina bunuri comune, fără ca sumele obținute în schimbul lor să intre în comunitate etc.

Cum orice modificare a regimului matrimonial, prin înlocuirea acestuia cu un alt regim concret aplicabil, presupune lichidarea regimului care se aplică în prezent, și în cazul modificării judiciare, în cazul în care instanța constată că sunt puse în pericol interesele patrimoniale ale familiei, înainte de modificarea judiciară a regimului va trebui să procedeze la lichidarea regimului care este înlocuit. Acest aspect este reglementat expres în art.370 alin.2 C. civ., care face trimitere la dispozițiile 357 C. civ., privitoare la lichidarea comunității și partaj, pe care instanța este ținută să le aplice în mod corespunzător.

În ceea ce privește inventarul bunurilor mobile specific regimului separației de bunuri, din textele de lege nu rezultă că instanța ar proceda la întocmirea inventarului bunurilor mobile proprii prin hotărârea judecătorească, astfel încât, deși se face trimitere la art.361 C. civ., termenul folosit de legiuitor în cadrul textului de lege este de „adoptare” a regimului matrimonial, iar în situația în care vorbim despre modificarea judiciară, nu mai suntem în prezența unei adoptări a unui regim matrimonial. Sigur că instanța va putea să ia act de inventarul bunurilor mobile prezentat de părți, la cererea oricăruia dintre soți, sau este posibil ca inventarul să fie întocmit separat de către notarul public, la cererea soților.

Schimbarea judiciară a regimului comunității în regimul separației de bunuri produce efecte multiple, pe de o parte, între soți și pe de altă parte, față de terți. Potrivit art.371 C. civ., între soți, separația de bunuri are ca efect încetarea regimului matrimonial anterior, soților aplicându-li-se regimul matrimonial prevăzut la art.360 – 365 C. civ., ceea ce face ca în urma hotărârii pronunțate de către instanță, soților să li se aplice toate regulile regimului separației de bunuri. În ceea ce îi privește pe soți, efectele separației se produc ex tunc având efect retroactiv din momentul formulării cererii și nu de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, cu excepția situației în care instanța, ținând cont de cererea oricăruia dintre ei, dispune ca aceste efecte să li se aplice chiar de la data la care aceștia s-au separat în fapt.

În ceea ce privește caracterul măsurii dispuse de instanță, în lipsa unei prevederi speciale exprese în acest sens, se poate constata că aceasta este una cu caracter definitiv, măsura neputând fi revocată sau neputând să înceteze ulterior, la cererea soților. Întrucât modificarea judiciară a regimului matrimonial reprezintă un instrument pus de legiuitor la îndemâna oricăruia dintre soți pentru protejarea intereselor patrimoniale atunci când acestea sunt puse în pericol, nimic nu îi oprește pe soții care au apelat la instanța de judecată și au obținut o hotărâre prin care regimul de comunitate a fost înlocuit cu unul de separație, în cazul în care pericolul la care face trimitere textul de lege nu mai este actual, să modifice regimul de separație dispus pe cale judiciară într-unul de comunitate convențională sau chiar legală, prin lichidarea regimului de separație și înlocuirea acestuia cu un regim de comunitate.

În ceea ce îi privește pe terți, legiuitorul a fost foarte ferm atunci când a prevăzut în art.372 alin.1 C. civ. faptul că creditorii soților pot interveni în cauză dar nu pot cere separația de bunuri, norma bazându-se pe faptul că, pe de o parte, dreptul de a cere separația de bunuri este un drept personal al soților, iar pe de altă parte, este vorba despre o măsură menită să protejeze interesele familiei și nu pe cele ale terților. Cu toate acestea, pentru protecția terților, art.370 C. civ. prevede în alineatul 3 faptul că opozabilitatea față de terți operează prin îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.291 C. civ., potrivit cărora schimbarea regimului matrimonial prin hotărâre judecătorească face obiectul unei mențiuni pe actul de căsătorie, fiind obligatorii și înregistrările prevăzute de lege în Registrul Național Notarial al Regimurilor Matrimoniale și în celelalte registre prevăzute de lege, conform art.334 C. civ., la fel ca și în cazul schimbării convenționale.

În conformitate cu art.335 C. civ., convenția matrimonială nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de către aceștia cu unul dintre soți, decât dacă au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de art. 334 C. civ. sau dacă terții au cunoscut schimbarea regimului matrimonial pe altă cale, totodată convenția matrimonială neputând fi opusă terților în ceea ce privește actele încheiate de aceștia cu oricare dintre soți înainte de încheierea căsătoriei. Prin analogie, având în vedere formularea legiuitorului din art.372 alin.2 C. civ., în care se precizează că dispozițiile art. 349 alin.3 și 4 se aplică „în mod corespunzător”, rezultă că hotărârea judecătorească prin care se dispune înlocuirea regimului de comunitate cu cel de separație de bunuri trebuie să îndeplinească formalitățile de publicitate prevăzute la art.334 C. civ., în caz contrar sancțiunea fiind inopozabilitatea față de terți în situația în care terții nu au cunoscut modificarea regimului matrimonial pe altă cale.

Totodată, separația de bunuri instituită în baza hotărârii judecătorești, la fel ca și convenția matrimonială, nu poate fi opusă terților, atunci când este vorba despre actele încheiate de către aceștia cu oricare dintre soți înainte de a surveni modificarea judiciară a regimului matrimonial.

Cu toate acestea, în situația în care terții au fost prejudiciați prin instituirea regimului separației de bunuri, ei au la îndemână, conform art.342 alin.2 C. civ., care face trimitere la art.369 alin.3 și 4 C. civ., acțiunea pauliană (revocatorie) pe care o pot formula în termen de 1 an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate, sau, după caz, de când au luat cunoștință mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale. Prejudiciul de care fac vorbire prevederile de mai sus se poate referi, atât la schimbarea regimului matrimonial, cât și la lichidarea regimului matrimonial de comunitate care se înlocuiește cu regimul separației de bunuri, cu condiția ca creditorii să dovedească faptul că schimbarea sau lichidarea judiciară a regimului matrimonial s-a făcut cu fraudarea intereselor lor.

Competentă în soluționarea cererii de separație judiciară de bunuri este instanța de tutelă de la locul în care se situează bunurile imobile ale soților, iar în lipsa acestora, instanța de la domiciliul pârâtului.

Potrivit art.38 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod Civil, dispozițiile art.370-372 din Codul Civil privind separația judiciară de bunuri sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a Codului Civil, dacă actele prin care se pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei sunt încheiate de unul dintre soți după această dată.

ÎNCETAREA REGIMULUI MATRIMONIAL

Așa cum s-a văzut când s-a discutat problema modificării regimului matrimonial, din cuprinsul art. 319-371 C. civ., se desprinde ideea că regimul matrimonial, indiferent de natura sa, convențională sau legală, poate înceta în două moduri, și anume:

pe de o parte, prin voința ambilor soți, atunci când aceștia îl modifică pe cel existent, de exemplu prin trecerea de la comunitatea legală la comunitatea convențională restrânsă sau lărgită, sau când îl înlocuiesc cu un alt regim matrimonial, în condițiile legii, în ambele cazuri regimul matrimonial înlocuit urmând a fi lichidat înainte de intrarea în noul regim matrimonial;

pe de altă parte, dincolo de voința soților, atunci când intervine oricare dintre cauzele de disoluție a căsătoriei, respectiv prin hotărâre judecătorească, în caz de constatare a nulității căsătoriei, la desfacerea căsătoriei, ori atunci când aceasta încetează prin decesul unuia dintre soți.

Prin urmare, regimul matrimonial poate înceta sub durata căsătoriei, ori de câte ori regimul concret aplicabil este înlocuit cu un alt regim matrimonial, fie pe cale convențională, fie pe cale judiciară, precum și la intervenirea oricăreia dintre cauzele care duc la disoluția căsătoriei, disoluție de la al cărei moment regimul matrimonial nu mai poate continua, indiferent de voința soților.

În cazul desfacerii căsătoriei, momentul încetării regimului matrimonial este cel al depunerii cererii de divorț, indiferent dacă divorțul are loc prin acordul soților sau nu și indiferent de procedura prin care urmează să se desfacă respectiva căsătorie. Cu toate acestea, conform 385 alin.2 C. civ., în mod excepțional, atunci când divorțul se realizează prin acordul soților, aceștia pot cere instanței de judecată să constate că regimul matrimonial a încetat anterior datei introducerii cererii de divorț, respectiv la data separației în fapt a acestora.

Chiar dacă alineatul 2 al art.385 C. civ. face referire la instanța de divorț ca fiind în măsură să constate, la cererea oricăruia dintre soți sau a amândurora că regimul matrimonial a încetat de la data separației în fapt, aceste prevederi se aplică în mod corespunzător și în cazul divorțului prin acordul soților, pe cale administrativă sau procedură notarială, conform art.385 alin.3 C. civ. Menționăm faptul că, dacă în ceea ce privește hotărârea judecătorească, în aceasta poate fi menționat faptul că regimul matrimonial a încetat înainte de introducerea acțiunii, respectiv la data separării în fapt a soților, în ceea ce privește certificatul de divorț emis de notarul public în procedura divorțului pe cale notarială, modelul certificatului fiind unul tip, prevăzut în               , acesta neputând fi completat cu date suplimentare, nu este prevăzut cu o rubrică în care să se poată face mențiunea încetării regimului matrimonial la data separării în fapt a soților. De lege ferenda, propunem ca acest model să capete o nouă fizionomie, în sensul inserării unei rubrici care să permită efectuarea unor astfel de mențiuni, menite să asigure opozabilitatea față de terți cu privire la regimul juridic al bunurilor celor doi soți.

Întrebarea care se pune, dată fiind posibilitatea încetării regimului matrimonial înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de desfacere a căsătoriei, respectiv de la data introducerii acțiunii sau anterior, de la data separării în fapt a soților, este care va fi regimul matrimonial concret aplicabil în intervalul de timp de la momentul încetării regimului și până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de divorț, întrucât este știut faptul că, pe de o parte, nu poate exista nicio căsătorie fără regim matrimonial, iar pe de altă parte, nu sunt puține situațiile în care procesele de divorț durează o perioadă mai lungă de timp, răspunsul fiind diferit în funcție de regimul matrimonial concret aplicabil. Astfel, potrivit art. 385 C. civ., legiuitorul instituie cu privire la data încetării regimului matrimonial o regulă (alin.1) și o excepție (alin.2), regula fiind că regimul matrimonial încetează la momentul introducerii cererii de divorț, prin excepție acesta încetând de la data separației în fapt a soților, ori de câte ori unul dintre soți sau ambii solicită acest lucru. Atunci când doar unul dintre soți cere ca data încetării regimului matrimonial să fie cea a separației în fapt, acesta trebuie să dovedească că această separație a intervenit între soți și că aceasta a avut loc la data menționată în cerere.

Dacă în dreptul francez legiuitorul a cerut în mod expres ca o condiție pentru retroactivitatea încetării regimului matrimonial de la data separației în fapt a soților și încetarea colaborării între soți, legiuitorul român nu face referire la acest aspect, astfel încât considerăm că pentru îndeplinirea condiției este suficient să se dovedească faptul că soții au fost de la o anumită dată separați în fapt. În cazul în care ambii soți solicită ca încetarea regimului matrimonial să aibă loc de la data separației în fapt, considerăm că instanța de judecată va lua doar act de cererea soților, fără să solicite administrarea unui probatoriu în acest sens, pe când în situația în care doar unul dintre soți solicită ca încetarea regimului matrimonial să aibă loc de la data separației în fapt, iar celălalt soț se opune, primul va trebui să dovedească doar faptul că soții au fost separați în fapt și data de la care această separare s-a produs, născându-se din însuși faptul separației o prezumție relativă de sistare a oricărei colaborări între soți. În ceea ce-l privește pe soțul care se opune retroactivității încetării regimului matrimonial de la data separației în fapt, motivând că deși nu a mai existat o coabitare, soții au continuat să colaboreze unul cu celălalt, acesta are posibilitatea de a răsturna această prezumție.

Prin urmare, în cazul soților căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale de bunuri este evident faptul că în perioada de la data introducerii cererii sau de la separația în fapt a soților și până la pronunțarea hotărârii judecătorești definitive de desfacere a căsătoriei nu va mai continua regimul comunității legale de bunuri. Efectul încetării regimului matrimonial în această perioadă constă în faptul că în ceea ce îi privește pe soți, între aceștia nu își mai găsește aplicație prezumția de comunitate, definitorie pentru acest tip de regim și consacrată de art.339 și art.343 alin.1 C. civ., ceea ce înseamnă că intenția legiuitorului a fost aceea ca de la momentul încetării regimului matrimonial să nu mai poată fi calificate bunurile dobândite ca fiind bunuri comune.

Astfel, atât veniturile din salarii, cât și veniturile asimilate acestora, care au ca scadență o dată ulterioară momentului încetării regimului matrimonial, nu vor mai fi prezumate ca fiind bunuri comune, ci proprii ale soțului căruia i se cuvin, iar bunurile dobândite din aceste venituri vor fi proprietatea exclusivă a soțului dobânditor.

Se poate observa astfel că legiuitorul instituie, de la momentul încetării regimului matrimonial și până la lichidarea efectivă a acestuia, o nouă prezumție, contrară celei de comunitate, care însă va produce efecte atât între soți, cât și față de terți, doar în măsura în care căsătoria a fost desfăcută, în caz contrar prezumția considerându-se că nu a operat niciodată.

Prin urmare, în cazul în care sub durata aplicării prezumției de separație în cadrul regimului de comunitate, prin încetarea regimului matrimonial datorită introducerii unei acțiuni în vederea desfacerii căsătoriei, unul dintre soți dobândește bunuri, acestea vor fi considerate bunuri proprii ale soțului dobânditor, sub condiția desfacerii căsătoriei și a rămânerii definitive a hotărârii de divorț.

Astfel, în situația în care de la momentul introducerii acțiunii de divorț și până la momentul rămânerii definitive a hotărârii, unul dintre soți cumpără un bun imobil, notarul public va constata că acesta este căsătorit sub regimul comunității legale de bunuri, că s-a făcut dovada faptului că pe rolul instanței de judecată se află o acțiune în desfacerea căsătoriei respective, va lua declarația soțului dobânditor cu privire la faptul că suma de bani nu provine din comunitate, iar bunul nu se încadrează în niciuna dintre excepțiile prevăzute de art.340 C. civ. care enumeră categoriile de bunuri proprii ale soților și va încheia contractul de vânzare în care va menționa faptul că bunul care face obiectul contractului este bunul propriu al soțului dobânditor sub condiția desfacerii căsătoriei prin acțiunea de divorț care se află pe rolul instanței, sau prin cererea de divorț depusă la notarul public ori la ofițerul de stare civilă, mențiune care poate fi notată în cartea funciară a imobilului respectiv. În cazul în care căsătoria respectivă nu se mai desface, întrucât a intervenit împăcarea soților, cu privire la bunul respectiv va opera prezumția de comunitate, iar soțul care nu a participat la autentificarea actului va putea să solicite Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliară de pe raza teritorială în care se află situat imobilul să fie trecut și el ca proprietar devălmaș, împreună cu soțul dobânditor, printr-o simplă cerere a acestuia, însoțită de copia legalizată a certificatului de căsătorie.

Această calificare a bunului ca fiind propriu sau comun nu poate fi decât una sub condiție, întrucât, în caz contrar, această posibilitate de aplicare a unei prezumții contrare regimului comunității legale ar putea fi folosită de către soți pentru fraudarea creditorilor, prin încălcarea principiilor de bază ale regimului de comunitate legală. Astfel, această soluție apare ca fiind singura care nu încalcă normele de drept în materie, în sensul că bunul dobândit de către unul dintre soți în aceste condiții poate fi propriu numai în situația în care procesul de divorț se finalizează cu o hotărâre de desfacere a căsătoriei rămasă definitivă, în caz contrar soților nefiindu-le permisă dobândirea unor alte bunuri proprii decât cele care se încadrează în enumerarea strict limitativ și imperativ prevăzută de lege.

Dacă însă suma de bani care reprezintă prețul rezultă din vânzarea unui bun comun, în virtutea subrogației reale cu titlu universal, bunul dobândit cu această sumă de bani va fi tot un bun comun, la fel cum va opera subrogația reală și în cazul bunurilor proprii ale soților. Acest mecanism nu face să supraviețuiască regulile regimului comunității legale, întrucât bunul va deveni comun prin subrogație reală și nu datorită faptului că soților li s-ar recunoaște expres posibilitatea de a mai dobândi bunuri în devălmășie, ei ieșind de sub prezumția de comunitate care poate opera doar până la momentul încetării regimului matrimonial.

În situația în care sub durata regimului matrimonial subrogația reală cu titlu universal în ceea ce privește bunurile comune nu se aplică întrucât mecanismul nu se justifică datorită prezumției de comunitate, în ceea ce privește bunurile dobândite prin subrogație reală după încetarea regimului matrimonial, întrucât prezumția de comunitate nu mai subzistă, pentru ca subrogația să poată opera, înlocuirea unui bun comun cu un alt bun comun în cadrul masei bunurilor comune va trebui să fie dovedită, în caz contrar bunul fiind considerat bun propriu al soțului dobânditor.

În ceea ce privește latura pasivă a patrimoniilor soților, având în vedere și prevederile art. 351 C. civ., încetarea regimului matrimonial face ca datoriile contractate de fiecare dintre soți, după încetarea regimului matrimonial, să nu mai poată fi considerate, în principiu, datorii comune.

În concluzie, de la data disoluției căsătoriei, regimul matrimonial încetează, soții nemaiputându-se prevala de prezumțiile instituite de regimul respectiv, iar în cazul regimului de comunitate legală sau convențională, în cazul în care nu există clauze contrare, masa comunitară de bunuri va supraviețui până la momentul partajului, respectiv al lichidării regimului matrimonial.

Chiar dacă la prima vedere am putea crede că suntem în prezența unei mase patrimoniale post-comunitare care rămâne „suspendată” până la momentul la care intervine lichidarea, suntem de părere că această masă va suporta diferite modificări, în funcție de efectele care se produc în cadrul ei, datorită unor acte anterioare sau posterioare momentului încetării regimului matrimonial. Astfel, suntem de părere că masa post-comunitară poate evolua, respectiv se poate augmenta, de exemplu prin vărsarea unei chirii ca fruct al bunului comun într-un cont comun al soților, prin revenirea unui bun în masa comună datorită constatării unei ineficacități a unui act juridic civil prin care bunul a ieșit anterior din patrimoniul comun al soților, ori prin încasarea unor drepturi salariale având scadența în timpul comunității, însă plătită ulterior, situații în care masa comună crește, ori prin diminuarea masei post-comunitare, de exemplu prin cheltuieli, impozite, asigurări, cauzate de administrarea bunurilor comune, plata unor datorii comune etc. prin care masa bunurilor comune scade. Totodată, un alt efect al încetării regimului matrimonial se produce cu privire la puterile soților asupra patrimoniului comun, atât în ceea ce privește latura activă, cât și latura pasivă a acestuia, datorită faptului că până la finalizarea lichidării comunitatea subzistă atât în privința bunurilor cât și în privința obligațiilor.

Astfel, este de menționat faptul că prin încetarea regimului matrimonial proprietatea în devălmășie a soților nu se transformă de drept în proprietate pe cote-părți, ci aceasta subzistă până la lichidare. Prin prevederile art.355 alin.2 C. civ. legiuitorul extinde limita temporară a subzistenței devălmășiei, instituind o comunitate post-matrimonială, care ființează până la finalizarea procedurii de lichidare, atât în ceea ce privește bunurile, cât și datoriile soților. Această „comunitate post-matrimonială” nu se confundă cu o supraviețuire propriu-zisă a regimului comunității legale, în sensul că după încetarea regimului matrimonial soții nu se vor mai putea prevala de prerogativele conferite de acesta, textul art.355 alin.2 C. civ. referindu-se în exclusivitate la patrimoniul existent sub durata regimului comunității legale și strict la bunurile, respectiv datoriile dobândite în timpul acestui regim, cele dobândite ulterior momentului încetării nemaiputând fi calificate ca fiind comune. Astfel, cele trei mase patrimoniale ale soților subzistă și după încetarea regimului comunității legale, comunitatea post-matrimonială justificându-și existența doar până la momentul lichidării regimului matrimonial, moment în care, atât bunurile cât și datoriile vor fi repartizate unele în masa bunurilor proprii ale soțului, altele în masa bunurilor proprii ale soției, iar cele ce vor forma masa bunurilor comune se vor împărți între soți, după stabilirea cotei de participare a fiecăruia dintre ei la dobândirea acesteia. Această teză se completează cu prevederile art.31 C. civ., care reglementează patrimoniile de afectațiune și potrivit cărora, până la lichidare patrimoniile se mențin divizate, gajul general al creditorilor chirografari rămânând specializat în raport cu cele două categorii de bunuri și datorii.

În situația în care regimul comunității de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, art. 356 C. civ. prevede faptul că foștii soți rămân coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune, până la momentul la care se stabilește cota-parte ce îi revine fiecăruia prin lichidarea comunității și respectiv prin partaj. Prin urmare, nu considerăm că este vorba despre supraviețuirea regimului matrimonial al comunității legale de bunuri care a guvernat căsătoria desfăcută prin divorț, ci doar a comunității de bunuri, întrucât trebuie avute în vedere prevederile art.667 C. civ., care stipulează faptul că există proprietate în devălmășie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane, fără ca vreuna din acestea să fie titularul unei cote-părți determinante din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune. Chiar dacă art.668 C. civ. instituie ca drept comun în această materie regulile regimului comunității legale de bunuri, acestea se vor aplica în temeiul legii ( art. 667 și art. 668 C. civ.), neputând fi admis ca acest regim matrimonial să subziste și ulterior momentului desfacerii căsătoriei, datorită faptului că nici un regim matrimonial nu poate exista în absența căsătoriei.

Considerăm că în ceea ce privește puterile soților, acestea nu mai pot fi aceleași ca și în timpul funcționării regimului comunității legale, întrucât regimul matrimonial încetează la data introducerii cererii de divorț, chiar dacă legiuitorul a prevăzut supraviețuirea comunității și ulterior acestui moment. Este vorba doar despre supraviețuirea comunității de bunuri, respectiv a maselor patrimoniale, până la momentul lichidării regimului matrimonial, și nu despre aplicarea în continuare a regulilor care guvernează repartizarea puterilor soților în ceea ce privește actele care au ca obiect bunurile comune ale acestora.

Această distincție este conturată și sub aspect sancționator, în sensul că sub durata existenței regimului comunității legale de bunuri, în măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință, pe când, pentru actele încheiate după încetarea regimului matrimonial de către unul dintre soți în frauda celuilalt, sancțiunea este cea a nulității relative, conform art.386 alin.2 C. civ.

În acest sens, art.386 alin.1 C. civ. prevede că, actele menționate la art.346 alin.2 C. civ. (adică acele acte încheiate de către oricare dintre soți prin care acesta dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalități de publicitate), precum și actele din care se nasc obligații în sarcina comunității, încheiate de către unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț sunt anulabile, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soț. Observăm faptul că prin aceste dispoziții legale legiuitorul a urmărit să protejeze interesele terților de bună-credință care intră în raporturi juridice cu oricare dintre soți în intervalul de timp prevăzut anterior, datorită faptului că aceștia nu au cum să cunoască situația personală dintre soți. În caz contrar, dacă se face dovada faptului că terții au cunoscut pe altă cale faptul că regimul matrimonial aplicabil căsătoriei celor doi soți a încetat ca urmare a introducerii unei cereri de divorț, însă încheie actele prevăzute de art. 386 C. civ. cu nerespectarea cerințelor legale, protecția oferită de legiuitor nu mai poate opera.

În ipoteza încetării căsătoriei prin decesul unuia dintre soți, regimul matrimonial încetează la data decesului iar comunitatea post-matrimonială va subzista până la momentul lichidării regimului matrimonial prin act autentic notarial încheiat între soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat, în cazul în care aceștia se înțeleg, sau prin hotărâre judecătorească în caz de neînțelegere.

În cazul în care în cursul soluționării cererii de desfacere a căsătoriei unul dintre soți decedează, regimul matrimonial va înceta la data decesului acestuia, ca dată a încetării căsătoriei, potrivit art. 319 alin. 1 C. civ. și nu de la data depunerii cererii de divorț, cu excepția cazului în care acțiunea este continuată de moștenitorii soțului reclamant, decedat în cursul soluționării cererii, în baza art. 380 C. civ., cererea fiind admisă în favoarea părții care a solicitat ca regimul matrimonial să înceteze anterior, respectiv de la data separației în fapt, dacă a existat o astfel de solicitare, dacă nu, de la data depunerii acțiunii de divorț, în caz contrar căsătoria încetând la momentul decesului, moment care va fi considerat și momentul încetării regimului matrimonial.

Atunci când lichidarea comunității de bunuri este cauzată de decesul unuia dintre soți și există mai mulți moștenitori, putem spune că se constituie chiar o suprapunere a două indiviziuni și anume o indiviziune succesorală și o indiviziune post-comunitară care au vocația de a cuprinde, pe de o parte ansamblul bunurilor soțului decedat, care constă în bunurile sale proprii și cota lui parte din bunurile comune, iar pe de altă parte partea soțului supraviețuitor din bunurile comune

Momentul încetării regimului matrimonial va fi, după caz, data la care s-a produs decesul sau data la care s-a stabilit că este data morțiiîn cuprinsul hotărârii judecătorești declarative de moarte rămasă definitivă, aceasta fiind data de la care încetează comunitatea de bunuri și în situația în care soțul declarat mort a solicitat anularea hotărârii judecătorești, iar înainte de această dată soțul supraviețuitor s-a recăsătorit, dacă acesta din urmă a fost de bună credință.În situația în care soțul celui declarat mort cunoștea la momentul încheierii noii căsătorii faptul că primul soț este în viață, acesta nu mai poate fi considerat a fi de bună-credință, cea de-a doua căsătorie fiind lovită de nulitate pentru bigamie, și astfel regimul matrimonial concret aplicabil între soțul declarat mort și soțul bigam se consideră că nu a încetat.

În cazul desființării căsătoriei prin constatarea nulității absolute sau relative, datorită nerespectării unor condiții impuse de lege la momentul încheierii ei efectele se produc ex tunc, astfel încât căsătoria lovită de nulitate sau anulată se consideră că nu a existat și prin urmare, conform principiului nu poate exista un regim matrimonial în lipsa căsătoriei, efectele patrimoniale pe care ar fi trebuit să le producă o căsătorie valabil încheiată nu se mai produc. Astfel, oricare ar fi fost regimul matrimonial practicat de soții a căror căsătorie a fost anulată, în cazul în care aceștia au dobândit bunuri comune pe perioada căsătoriei nule sau anulate se consideră că bunurile comune sunt coproprietatea celor două persoane, între acestea urmând a se face o lichidare după regulile unei indiviziuni de fapt, ca în dreptul comun, fără ca soții să se poată prevala de regulile regimului matrimonial.

Aceste efecte ale desființării căsătoriei sunt îmblânzite de regulile art.304 C. civ., care prevăd anumite măsuri de protecție în favoarea soțului de bună-credință care nu cunoștea faptul că la momentul încheierii căsătoriei există un impediment sau nu este îndeplinită o cerință de fond care constituie cauză de nulitate a căsătoriei, astfel încât, până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, acesta păstrează situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă, în ceea ce-l privește pe acesta regulile cu privire la lichidarea regimului matrimonial fiind supuse prin asemănare dispozițiilor privitoare la divort. Evident, aceleași reguli se vor aplica și în situația în care ambii soți sunt de bună-credință.

Astfel, soțul de bună-credință din căsătoria putativă desființată se consideră că a fost valabil căsătorit și numai acesta se va putea prevala de normele care reglementează efectele patrimoniale ale regimului matrimonial, în sensul că, în ceea ce îl privește pe acesta va opera prezumția de comunitate, nefiind nevoie ca acesta să probeze că un anumit bun este bun comun, pe când celălalt soț, care nu a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei nu va putea să invoce prezumția de comunitate, lui fiindu-i cerut să probeze faptul că un anumit bun este bun comun.

Prin urmare, nulitatea căsătoriei în situația unei căsătorii putative va produce efectele retroactive ale nulității numai în ceea ce îl privește pe soțul de rea-credință, considerându-se că numai pentru acesta regimul matrimonial nu a existat. Pentru soțul de bună-credință se consideră că regimul matrimonial și-a produs în întregime efectele de la momentul încheierii căsătoriei și până la momentul desființării căsătoriei prin hotărâre judecătorească. Totodată, doar soțului de bună-credință i se recunoaște dreptul la moștenire în cazul în care înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești de anulare a căsătoriei celălalt soț decedează, soțul de rea-redință considerându-se că nu a avut niciodată vocație succesorală legală.