Capitalul Imprumutat de Entitatile Economice

Introducere

Prezenta lucrare, abordează aspecte referitoare privind utilizarea capitalului împrumutat de entitățile economice, în special a efectelor generate de aceasta în raport cu propria activitate a firmei. Tratamentul acestor efecte începe de la premisa că, pe lângă efectul creșterii capitalului total, de care entitatea poate dispune din contractarea unor credite, există și efecte complementare, cum ar fi creșterea costurilor, efectul de levier și riscul financiar, care sunt analizate din punct de vedere al implicațiilor specifice asupra activității firmei. Sunt luate în considerare o serie de particularități și implicațiile acestora care provin de la formarea împrumutului de capital pentru companie, determinată în principal de utilizarea creditelor bancare, respectiv utilizarea împrumuturilor din obligațiuni, inclusiv relația utilizării capitalurilor proprii.

Formarea unei părți a capitalului necesar unei entități economice, pentru desfășurarea activităților economice, prin împrumuturi sau credite obținute de la alte persoane fizice sau persoane juridice, în principal, de la băncile comerciale, reprezintă un fenomen de natură obiectivă. Acesta oferă sprijinul necesar în realizarea procesului economic global, în care resursele și criteriile de selecție, variază în diverse forme, pe de-o parte materiale, respectiv monetare. Acest proces produce declanșarea și acumularea de capital disponibil la nivelul componentelor structurale ale economiei, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, în timp ce pe alte structuri apar necesități suplimentare de resurse în formă monetară. Transferul capitalurilor disponibile de la posesori la dispoziția firmelor care le solicită, cu scopul de a-și finaliza acțiunile sau fondurile atrase prin alte mijloace pentru a acoperi alte nevoi mai importante determinate de dezvoltarea sau desfășurarea activităților curente, stă la baza principiului împrumutului sau de creditare. Transferul necesită prezența relației între două părți implicate, un debitor fiind considerat entitatea economică și celaltă parte în poziția creditorului care poate fi o persoană juridică sau o instituție de credit, de obicei o bancă.

Astfel, ne propunem să evidențiem principalele forme și utilizări ale capitalului împrumutat de către entitățile economice împreună cu resursele atrase la dispoziția lor, respectiv părțile care sunt implicate în diverse relații economice, inclusiv statul. Din această perspectivă, putem aborda necesitatea și posibilitatea conectării proceselor de formare și de utilizare a capitalurilor, în pricipal cele împrumutate, în ceea ce privește adaptarea lor la necesitățile reale ale firmei în conformitate cu optimizarea structurii financiare. În acest mod, costul specific a fiecărei surse de finanțare sunt tratate în detaliu în literatura de specialitate (Brealey & Myers & Allen, 2010), cu scopul de a aprofunda aspectele particulare a resurselor împrumutate și a celor atrase.

Motivația, importanța și metodologia cercetării

Am decis să aleg această tematică ….

Scopul lucrării de față, este de a sublinia importanța și complexitatea capitalului întreprinderii și a structurii acesteia, analizând datele disponibile în perioada( ), pentru întreprinderile din România cotate la Bursa de Valori București (BVB). De asemenea, analiza subliniază ipotezele acelor teorii ale structurii capitalului care explică cel mai bine comportamentul de finanțare al întreprinderilor din România precum și diferențele privind deciziile de finanțare specifice întreprinderilor comerciale.

Abrevieri

Lista tabelelor, graficelor și casetelor

Cap1/Cap2/Cap3

Concluzii generale aferente lucrării

Bibliografie

1. Capitalul entităților economice

1.1. Aspecte introductive privind capitalul entităților economice

Societatea se formează plecând de la o idee și un anumit capital (Nistor, 2002). În ceea ce privește capitalul, entitatea economică trebuie să analizeze permanent sursele de proveniență a acestuia pentru a determina o desfășurare optimă a activității, deoarece nicio activitate economică nu ar fi posibilă fără existența unui capital suficient.

”Gestiunea financiară a întreprinderii poate fi definită ca un ansamblu de decizii și operațiuni cu privire la formarea capitalurilor necesare și utilizarea lor, la obținerea rezultatelor exercițiului, la repartizarea și folosirea profitului, inclusiv serviciile și personalul chemat să le înfăptuiască. Gestiunea financiară ca expresie operațională a funcției financiare a întreprinderii are ca scop pe de o parte, asigurarea în mod continuu a întreprinderii cu capitalurile necesare echipării industriale și exploatării curente, procurării de resurse la momentul cerut și cu cele mai mici costuri, păstrându-și independența față de terți. Pe de altă parte, utilizarea eficientă a capitalurilor în vederea creșterii profitului și folosirea lui în realizarea obiectivului esențial al funției financiare, respectiv maximizarea valorii întreprinderii” (Nistor, 2002:21-22).

Capitalul este factorul principal pentru ca o entitate economică să își poată desfășura activitatea, acesta putând fi tratat sub două forme, ca resursă bănească sau ca factor de producție. În primul caz, ca resursă bănească, capitalul reprezintă principalul element al datoriilor în contrast cu veniturile sperate, destinate spre finanțarea totalității bunurilor entității economice, într-o anumită perioadă. Pe de altă parte, capitalul ca și mijloc de producție însumează totalitatea resurselor materiale și a factorilor de producție, realizând astfel bunuri și servicii destinate obținerii de profit.

Conceptul de capital mai poate fi definit ca un ansamblu de bunuri deținute de un individ sau de o societate. În acest sens, capitalul se identifică cu avuția individului sau societății. Teoria economică dă capitalului mai multe înțelesuri printre care: capitalul este construit din contribuții ale asociaților și acționarilor; valoarea capitalului reprezintă un venit viitor determinat de activitatea societății; fondul de capital al societății este puterea de cumpărare de produse și forță de muncă de la alte firme, când aceasta se află în dificultate. Ca factor de producție, capitalul reprezintă o categorie de bunuri ce au fost produse și utilizate în scopul producerii altor bunuri destinate schimbului. Acestea reprezintă capitalul real sau capitalul tehnic (ansamblu de bunuri materiale, utilizate în creșterea productivității producției și muncii umane), în care se includ bunuri de capital, bunuri investiționale, echipament capital. Prin modul de negociere a acestor instrumente pe piața capitalurilor se înregistrează fie un câștig de capital determinat de diferența între cursul de vânzare și cel de cumpărare în cazul acțiunilor sau obligațiunilor ca titluri de reflectare a capitalului real (capital social sau credite pe termen mediu și lung), sau o stingere succesivă de obligații determinată de un act comercial inițial (Sandu, 2000).

Din punct de vedere patrimonial, capitalul financiar reprezintă partea din capitalul economic care cuprinde fondurile proprii, ce pot fi schimbate pe piața financiară, în funcție de cotația la bursă, prin capitalizare bursieră, iar din punct de vedere juridic, reprezintă constituirea și dezvoltarea entității economice cu ajutorul aportului în numerar sau în natura a asociaților sau acționarilor.

În economie capitalul se poate defini ca ansamblu de resurse economice eterogene, care prin utilizarea lor permit obținerea unui venit. Se urmăresc fluxurile materiale, consumul, formarea capitalului, respectiv fluxurile financiare. ”Conform datelor statistice (2012-2014), formare brută a capitalului în economia românească a cunoscut o creștere într-un ritm de 2.6% pe seria brută și de 2.5% pe seria ajustată sezonier, ceea ce a permis păstrarea unui rim pozitiv de creștere economică de la un trimestru la altul, după rezultatul înregistrat pe trimestrul III” (INS, România). Comerțul, activitățile de servicii și tranzacțiie imobiliare au venit fiecare cu câte o contribuție de 0.3% la rezultatul final al PIB. Administrația publică și contrucțiile sunt sectoarele care nu au influențat creșterea economică per total. Singurul domeniu care a introdus un ușor recul în calculul PIB a fost cel de intermedieri financiare și asigurări (-0.1%), pe fondul contracției volumului de activitate cu 2.7%. Tentativa de revenire spre valori mai mari ale formării brute de capital fix a fost stopată in 2012, odată cu suprimările de fonduri pentru investiții publice, făcute pentru echilibrare bugetară.

Capitalul, după sursele de constituire, se prezintă astfel:

Capitalul social: se constituie la înființarea întreprinderii și se majorează pe parcurs. Este reflectat într-un anumit număr de acțiuni, reprezintând în general, partea preponderentă din capitalul întreprinderii. Din punct de vedere juridic capitalul social reprezintă gajul general al creditorilor firmei, iar din punct de vedere contabil acesta este evidențiat în pasivul bilanțului fiind sursa de capital cu exigibilitatea cea mai îndepărtată, practic nedefinită, până la lichidarea întreprinderii.

Prime de capital, rezerve, rezultate și fonduri proprii: reprezintă o altă componentă complexă a capitalului entității economice care cuprinde mai multe elemente: prime de capital, rezerve asimilate capitalurilor, rezultatul reportat, provizioane, fonduri proprii. Aceste elemente, indiferent de destinația lor, se folosesc pentru finanțarea activelor întreprinderii. Primele de capital (de emisiune, de fuziune, de aport, de conversie) reprezintă excedentul dintre valoarea de emisiune și valoarea nominală a acțiunilor sau a părților sociale. Primele de capital pot fi încorporate în capitalul social sau transferate la rezerve. Rezervele sunt împărțite în două grupe: rezerve din reeveluare ce reflectă plusul sau minusul rezultat din reevaluarea imobilizărilor corporale și rezerve create în întreprindere care pot fi: rezerve legale sau fondul de rezervă. În mod normal, fondul de rezervă nu are o destinație specificată, dar el poate fi utilizat pentru acoperirea unor pierderi pentru care nu s-au constituit alte rezerve, cu obligația reîntregirii lui.

Entitățile constituie în timpul anului provizioane, destinate să acopere anumite pierderi și cheltuieli. Până la apariția unui risc, provizioanele constituie capital pentru întreprindere sau dacă nu sunt folosite, la sfârșitul anului sunt transformate în venituri. Un alt element component este rezultatul reportat care se contituie din profitul nerepartizat la sfârșitul anului. Tot din această grupă, un element important al capitalului întreprinderii îl reprezintă fondurile proprii: fondul de participare a salariaților la profit, fondul pentru creșterea resurselor proprii, fondul de premiere, fondul pentru acțiuni social-culturale, alte fonduri speciale.

Prin însumarea capitalului social cu grupa primelor de capital, rezervelor, rezultatelor, fondurilor proprii, se constituie capitalurile proprii ale întreprinderii.

Creditele pe termen mediu și lung: societățile apelează la aceste forme de împrumut sub forma de credite bancare pe termen lung și mediu, emisiuni de obligațiuni și prime de rambursare, sume datorate entităților afiliate și alte împrumuturi și datorii asimilate. Recurgerea la împrumuturi este esențială atunci când societatea hotărăște să finanțeze nevoile de resurse. Creditele și datoriile pe termen mediu și lung alcătuiesc împreună cu capitalurile proprii, capitalurile permanente ale întreprinderii, care sunt utilizate pentru finanțarea activelor imobilizate și a unei părți din activele circulante.

Creditele și datoriile pe termen scurt reprezintă o componentă dinamică a capitalului societății, determinată de nevoi temporare de finanțare, din cadrul operațiunilor de exploatare sau financiare, sau ca urmare a politicii de credit comercial acordat clienților. Ele se reflectă, în special, în credite bancare pe termen scurt și datorii față de furnizori.

După modul de folosință, plasamentele de capital pe termen mediu și lung se materializează în active imobilizate, iar cele pe termen scurt în active circulante, formând două mari categorii și anume activele imobilizate și activele circulante.

Elementele de active imobilizate reprezintă un plasament mai îndelungat, pe o perioadă mai mare de un an, recuperându-și valoarea de intrare în mod diferit, concretizându-se în imobilizări necorporale, corporale și financiare. Imobilizările necorporale și corporale cuprind terenuri, amenajări de terenuri, cheltuieli de constituire, cheltuieli de cercetare și dezvoltare, și se mai denumesc active imobilizate amortizabile. Activele imobilizate neamortizabile fac referire la titlurile de participare și creanțele participațiilor, adică o întreprindere poate să fie interesată de desfășurarea activității altei întreprinderi. Astfel pentru luarea deciziilor în altă întreprindere, societatea trebuie să cumpere titluri de proprietate, participând la formarea capitalului social, putând fi recuperate prin vânzare pe piața financiară.

Activele circulante reprezintă plasamentele de capital pe termen scurt, cu durata mai mică de un an. Durata plasamentului se limitează la un ciclu economic, și sunt ușor tranformabile în disponibilități bănești care pot fi folosite ori pentru efectuarea de noi plasamente, ori pentru stingerea obligațiilor. După rapiditatea în care se pot trasnforma în disponibilități bănești distingem stocuri de active circulante (materii prime și materiale consumabile, produse finite și mărfuri), creanțe (comerciale, capital subscris și vărsat), investiții pe termen scurt (acțiuni deținute la entitățile afiliate, alte investiții pe termen scurt), casa și conturile la bănci (forma lichidă a activelor circulante).

1.2. Structura capitalului entităților economice

Capitalul entităților economice este constituit din două categorii: capitalul fix și capitalul circulant, între acestea remarcându-se deosebiri în ceea ce privește mobilitatea și lichiditatea. Capitalul economic presupune capacitatea entității de a culege resurse financiare prin aport în numerar al întreprinzătorului sau asociaților, sau prin împrumut, cel mai adesea de la intermediari financiari, cum ar fi băncile ori alte instituții financiare. Lichiditatea capitalului face referință la capacitatea acestuia de a fi schimbat ușor în bani și de a fi vândut pe piață.

Pentru constituirea unui capital financiar, entitatea economică va adauga profitul obținut din activitate capitalului deja existent, denumit în contabilitate capital propriu. Capitalurile unei entități economice reprezintă o însumare a capitalurilor proprii și a capitalurilor împrumutate. Capitalurile proprii, respectiv sursele interne și externe ale societății, formează împreună cu datoriile pe termen mediu și lung, capitalul permanent. Cel dintâi este alcătuit din capitalul social pe de o parte, iar pe de altă parte din prime de capital, rezerve și rezultatul exercițiului. La rândul său capitalul permanent este format din capitalul propriu, respectiv creditul obligatar și creditul bancar pe termen mediu și lung. Nu în ultimul rând, capitalul total este structurat în capitalul permanent împreună cu capitalul împrumutat pe termen scurt, efectele de comerț și creditul bancar pe termen scurt.

Tabelul 1. Structura capitalului după poveniență

(Sursa : Nistor, 2011 :11)

Proporțiile dintre datoriile pe termen scurt și datoriile pe termen și lung a unei societăți, poate fi analizată din structura capitalului entității. Când ne referim la structura capitalului, în general se înțelege raportul dintre datorii și valoarea ansamblului de elemente de activ ale întreprinderii, oferind o viziune asupra companiilor finanțate din credite, ca fiind mai riscante.

Când se face referire la structura financiară a entității economice, în sens larg, se face referire la amsamblul resurselor care o finanțează, fie ca este vorba de capitaluri proprii, datorii pe termen scurt, mediu sau lung. Noțiunea de structură de capital prezentând sensul mai restrâns a structurii capitalurilor permanente și datoriilor, respectiv un raport între capitalurile proprii și datoriile pe termen lung (Brezeanu, 2009).

1.2.1. CAPITALUL PROPRIU

”Capitalurile proprii reprezintă bogăția asociaților, iar în cazul cesiunii activițății sau a lichidării, totalul acestora reprezintă bogăția distribuibilă asociaților sau bogăția disponibilă după stingerea obligațiilor față de toți creditorii societății” (Sandu, 2000:34).

La finanțarea întreprinderii participă capitalul propriu înpreună cu capitalul împrumutat. Capitalul propriu are rol în definirea capacității de finanțare a întreprinderii și la formarea capitalului social, asigurând preluarea riscului activității economice.

Capitalul poate fi clasificat din mai multe puncte de vedere, respectiv în capital real și capital nominal. Capitalul real este acel capital care are o valoare mare, concretizată în mijloace de producție ca mașini, utilaje, sau fabrici, funcționând în cadrul unor activități economice. Capitalul nominal nu are o valoare reală, nu funcționează în producție, dar constituie un titlu de proprietate asupra unor valori reale.

Unii autori împart capitalul astfel: ”Capitaluri productive sunt acelea care prin natura lor nu pot servi decât la producerea de bogății noi și n-au fost făcute decât pentru aceasta” (Gide, 1928:24).

”În evoluția oricărei firme în anumite momente ale activității se impune fie expansiunea economică care necesită realizarea unor investiții noi, fie necesitatea constituirii unor garanții suplimentare cu ocazia solicitării de credite pentru finanțarea activității. În aceste condiții întreprinderea poate solicita de la acționarii săi existenți sau de la alte persoane noi contribuții sau aporturi în vederea majorării capitalului” (Nistor,2011:14).

Pe de altă parte, structura capitalului poate reprezenta modul prin care o entitate economică își finanțează toate operațiunile și își asigură dezvoltarea utilizând diferite surse de finanțare.

Studiul structurii capitalului relatează amestecul dintre titlurile de valoare și sursele de finanțare folosite de societăți pentru a implementa investiții. Majoritatea cercetărilor cu privire la structura de capital se concentrează asupra proporțiilor datoriilor și capitalului propriu, evidențiate in bilanțurile societăților.

1.2.2. CAPITALUL SOCIAL

Banca Mondială definește capitalul social ca ”o înglobare de norme și relații sociale care permit oamenilor să gestioneze acțiuni pentru a-și atinge obiectivele propuse”. Robert Putnam, de la Univeristatea Harvard din Statele Unite, descrie de asemenea capitalul social:” referindu-ne la decizii, norme, și încredere, acestea pot facilita legături și cooperări pentru beneficii reciproce”. O altă definiție subliniază cercetarea aspectelor capitalului social, cum funcționează la nivelul societăților, cum este investit, și ce așteptări au societățile în urma investițiilor, astfel societatea devine mai mult decât o grupare de acționari care își urmăresc propriul scop.

Capitalul social reprezintă contribuția în mod permanent a asociaților sau acționarilor la formarea capitalului economic, cea mai întalnită fiind cea prin aport în numerar sau aport în natură. Capitalul social este egal cu valoarea aportului, cu valoarea nominală a acțiunilor, profitul pentru majorarea capitalului și alte operațiuni ce pot conduce la modificarea acestuia.

Structura capitalului social precizează partea fiecărui asociat la capitalul entității, determinând condițiile și repartizarea acestora. Capitalul social al unei societăți comerciale este reprezentat de acțiuni. ”Acțiunile sunt titluri de participare, sau înscrisuri tipărite de valoare egală, prin care se atestă dreptul de proprietate al posesorilor din capitalul social, în limita sumei înscrisă pe titlu, conferindu-i deținătorului dreptul de asociat” (Nistor, 2002:33).

Divizarea în fracțiuni egale ale capitalului social permit deținătorilor să subscrie potrivit mijloacelor de care aceștia dispun. Acțiunile dau dreptul posesorilor să primească la sfârșit de an, o cotă parte din profitul net al entității, numit dividend, nivelul acestora depinzând direct de mărimea profitului. De asemenea acțiunile pot fi cotate la bursă în funcție de cererea și oferta de pe piață sau pot să fie vândute de către posesor. Astfel fluxul de acțiuni care circulă de la un proprietar la altul nu vor afecta în vreun mod desfășurarea activității întreprinderii.

Acțiunile entităților se pot împărți în două categorii, cele mai des întalnite fiind acțiunile ordinare, sau comune, care dau și dreptul la vot în Adunarea Generală a Acționarilor (AGA) si la un procentaj din suma rezultată în urma unei eventuale lichidări a activelor companiei, în funcție de numărul de acțiuni deținute, respectiv ponderea acestora în totalul acțiunilor emise de societate. Un alt tip de acțiuni sunt cele preferențiale, care dau deținătorilor unele drepturi suplimentare față de acțiunile ordinare, însă acest lucru se poate compensa prin micșorarea altor drepturi. De exemplu, deținătorii de acțiuni preferențiale pot avea dreptul să primească dividende într-o anumită sumă indiferent dacă societatea a înregistrat profit sau pierdere în anul precedent. De asemenea, în cazul lichidării societății, deținătorii de acțiuni preferențiale mai pot fi îndreptățiți cu prioritate față de ceilalți, în cazul în care suma rezultată din valorificarea activelor nu acoperă datoriile acesteia.

Capitalul social poate avea diferite funcții: sursă de finanțare; repartizare a drepturilor asociaților și gaj pentru creditori. Ca și sursă de finanțare putem menționa aporturile la capitalul social, acestea fiind definite ca un angajament din partea acționarilor care își vor asuma riscurile la care societatea va fi supusă pe parcursul activității economice. Deoarece un risc economic este inevitabil pentru societatea, importanța asumării riscurilor de către acționari la gestionarea surselor de finanțare, crește în mod considerabil. ”În acest fel, se explică de ce o societate comercială- în cazul în care statutul juridic limitează responsabilitatea asociaților relativ la creditori- ar avea dificultăți în a se dezvolta fără un capital social suficient. Tot astfel se explică și dificultatea reglementărilor aplicabile capitalului social în societățile cu răspundere limitată. În aceste forme juridice, cei care investesc în fondurile proprii ale socității au o responsabilitate limitată până la concurența aporturilor lor, vis-a-vis de creditorii societății. Știind că acționarii ar putea să se prevaleze de acest principiu de responsabilitate limitată, creditorii nu pot decât să-și subordoneze angajamentul lor în funcție de existența unui capital social suficient” (Sandu, 2000:39).

Capitalul social ca o funcție de repartiție a drepturilor asociaților, reprezintă proporția drepturilor fiecărui asociat din capitalul social, și a drepturilor bănești și a drepturilor de vot. Ca și funcție de gaj pentru creditori, este considerat garanția unei entități economice, îndeplinind un rol de protecție a creditorilor.

1.2.3. TEORII PRIVIND STRUCTURA CAPITALURILOR

Nu există o teorie universală privind structura optimă a capitalului, însă putem aminti câteva teorii ce stau la baza acesteia:

Teoria compromisului /Trade-off Theory (TOT)

Relația dintre o piață perfectă de capital și valoarea firmei, a fost des investigată în ultimele decenii. F. Modigliani și M.H. Miller (1958) sunt considerați ca repere importante în rândul studiului determinării structurii de capital. Ei au determinat o teorie metodologică a multiplelor imperfecțiuni de pe piață, acestea servind ca și fundament pentru teoriile uletorioare. Într-un articol din 1963 aceștia precizează că o entitate îndatorată trebuie să aibă o valoare de piață superioară celei care nu utilizează efectul de levier, iar în anul 1977 reflectă conceptul de fiscalitate a entității și fiscalitate a investitorului. De asemenea Jensen, Meckling (1976) și Myers (1977) au introdus conceptul referitor la faliment, costurile riscante financiare, și datoriile societății. Aceste concepte sunt considerate ca fiind elementele de bază ale teoriei compromisurilor.

Conform acestei teorii, orice creștere la nivelul datoriilor, va determina la rândul său o creștere a riscurilor de faliment, numeroase probleme financiare, și prin urmare valoarea de piață a societății ca scădea. Odată stabilit acest lucru, structura capitalului trebuie să asigure un profit mai mare pentru toți acționarii, comparativ cu profitul care s-ar putea obține de la o firmă care se finanțează din resursele proprii. În ciuda aspectului teoretic, cercetătorii în managementul financiar nu au găsit însă o structură optimă a capitalului.

Teoria neutralității structurii financiare

Această teorie poate fi considerată o alternativă la Teoria compromisului, întrucât Myers și Majluf (1984) presupun că ar exista o asimetrie a informațiilor în rândul investitorilor. Neutralitatea asupra valorii întreprinderii face referire la integrarea în analiza valorii unei întreprinderi a costurilor de funcționare pe piața financiară și a modurilor de organizare internă. Din moment ce investitorii dețin în gerenal mai puține informații decât membrii, acțiunile sunt supuse riscului de subevaluare pe piață, teoria susținând că societățile preferă sursele interne în schimbul celor externe. Contradicția neutralității structurii financiare a capitalului, ia în considerare costurile legate de îndatorare și riscurile de faliment, fiindcă cu cât societatea este mai îndatorată cu atât crește riscul de faliment. ”După modelul dezvoltat de Chen și Kim (1979) atâta timp cât îndatorarea este redusă, riscul de faliment este redus, iar variația costurilor de faliment este inferioară câștigului din impozite printr-o îndatorare superioară” (Sandu, 2000:189).

1.3. Finanțarea activității entităților economice

Necesitatea de lichidități pentru finanțarea activității entităților economice determină crearea de active financiare, în schimbul titlurilor de proprietate sau de acțiuni/ obligațiuni, pentru a obține venituri financiare din fluxuri reale. Prin crearea de active financiare pentru obținerea de lichidități nu se formează legătura directă între agenții economici ofertanți și cei cu nevoi de investire fiindcă intervine ”necunoașterea reciprocă a părților, riscul de ilichiditate, lipsa de suplețe (cerere- ofertă), scadențe, cuatum, etc. De aceea circuitele financiare sunt organizate, în pricipal, de organismele financiare care intermediază realizarea circuitelor prin crearea de mijloace de plată și transformarea de titluri” (Toma, 1998: 23). Finanțarea directă presupune emiterea unui număr foarte mare de active identice de valoare nominală mică ce urmează a fi achiziționate de către subscriitori, active ce pot face obiectul tranzacțiilor pe bursele de valori etc. Nu este exclusă nici intervenția unor instituții financiare în procesul finanțării directe, dar nu exercită aceeași importanță ca în cazul finanțării indirecte. Astfel, o transformare a lichidităților în active mobiliare devine riscantă în momentul când apare ilichiditatea pentru subscriitori, totodată pierderile de capital sunt ridicate dacă activele sunt cotate la bursă, nefiind prevăzut niciun preț ferm de răscumpărare. Prin finanțare directă, se obțin surse de la diverse instituții financiare specializate, cu rol de intermediari, ”jucând rolul de verigă intermediară între cei care au capitaluri de plasat și cei care au nevoie de capitaluri suplimentare, prin intermediul creditului” (Toma, 1998: 25). Instituțiile financiare specializate, respectiv bancare și nebancare creează în procesul de finanțare active constituite din active monetare și active cu lichiditate pe termen scurt (convertibile în orice moment) și active reprezentând creanțe asupra clienților bancari.

”Deciziile de investiții, de dezinvestiții și de finanțare pe termen lung nu sunt decât reflectarea și primul corolar al orientării strategice generale pe care conducătorii își propun s-o urmeze pentru a da întreprinderii un imbold pentru mai mulți ani” (Brezeanu, 2008: 624). Politica structurii capitalului implică echilibrarea gradului de risc cu rata de rentabilitate, astfel firma va trebui să analizeze o serie de factori (costul capitalului, factorii interni, factorii externi, reguli privind îndatorarea, levierul operațional si levierul financiar) și să stabilească o structură a capitalului, care constă din anumite proporții din capitalul împrumutat și capitalul propriu.

Structura optimă a capitalului pentru o entitate economică este reprezentată de combinația dintre capitalul propriu și capitalul împrumutat, astfel conducând la o maximizare a prețului de piață a acțiunilor firmei. Luând în considerare existența diversității modalităților de finanțare, precum și avantajele și dezavantajele care le centralizează, se pune problema alegerii celor mai eficiente surse de finanțare pe baza anumitor criterii de selecție. Astfel o structură a capitalului depinde de mai mulți factori, dacă entitatea decide să finanțeze activitățile din împrumuturi, creditorii așteaptă să primească în schimb suma investită alături de dobânda aferenta conform contractului de împrumut, în schimb dacă firma intră în imposibilitatea de a achita sumele la scadență se poate recurge la acțiuni în justiție din partea creditorilor. Finanțarea afacerii prin intermediul împrumutului este mai puțin costisitoare decât cea prin intermediul capitalului, datorându-se faptului că investițiile finanțate din datorii se prezintă unui risc mai scăzut față de investițiile finanțate de către acționari, deoarece aceștia doresc încasarea dividendelor situate cel puțin la nivelul dobânzii acordate de bănci, iar creditorii solicită o parte mai mică din profitul decât acționari. Autofinanțarea prezintă pe de altă parte o mai mare siguranță cu referire la risc, însă activitățile profitabile generează un cost de îndatorare mai scăzut decât costul capitalului propriu, iar costurile atragerii unor noi creditori sunt în general mai mici decât cele necesare emiterii unor noi acțiuni.

Concluzii

Poate fi dificil pentru managerii unei firme să determine cu precizie structura optimă a capitalului, fiindcă trebuie să ia în considerare cerințele de durabilitate și de volatilitate a firmei, de asemenea și costul stabilității financiare în momentul când se va lua o decizie între a credita firma sau a se reinvesti profitul. Astfel, recurgerea la finanțarea prin intermediul îndatorării sau al capitalurilor proprii creează obligații diferite entității economice. De asemenea, finanțarea prin credite obligă firma să plătească o dobândă aferentă creditorilor săi, conform contractului încheiat.

2. Capitalul Împrumutat

2.1. Aspecte generale referitoare la capitalul Împrumutat

Din perspectiva părții debitoare, poate fi evidențiată o acțiune favorabilă, ce constă în atragerea unei sume suplimentare pe lângă capitalul existent, în vederea efectuării unor cheltuieli necesare dezvoltării activității și atingerea unor obiective cum ar fi creșterea valorii companiei sau obținerea profitului. În același timp, putem exemplifica un alt efect, de data aceasta cu impact invers asupra entității economice debitoare care constă în costul aferent împrumutului, rezumat și concretizat în plata dobânzilor și comisioanelor părții creditoare, fără a ignora nicio obligație de rambursare aferentă creditului primit și de asemenea evitând penalizările și pierderile titlurilor de valoare. În cadrul acestui context, trebuie pus în evidență faptul că includerea primirii împrumutului în cliclul activității economice a entității debitoare, presupune asigurarea premiselor necesare pentru desfășurarea ciclului financiar a sumelor împrumutate astfel termenii rambursării se desfășoară în aceleași condiții legale ca și la început. De aici intervine și necesitatea societății debitoare de a folosi capitalul împtumutat numai în condiția în care va putea fi recuperat, prin garantarea unor prețuri a produselor și a serviciilor oferite astfel încât să realizeze o rentabilitate satisfăcătoare, permițând în același timp acoperirea costurilor specifice creditului și obținerea unui profit. Selectarea destinației creditelor în comparație cu termenii pentru care au fost contractate, împiedică sumele primite pe termen scurt să acumuleze active fixe care necesită perioade mai lungi de recuperare și nu permit rambursarea la maturitate. Prin urmare, este necesar ca în cadrul managementului financiar al companiei, utilizarea creditelor pentru fixarea capitalului necesar să fie făcute astfel încât să se creeze o structura cât mai apropiată de cea optimă. Cu toate acestea, se implică o selecție rațională a surselor de finanțare utilizate, între procentajele deținute de fiecare dintre ele la formarea totală a capitalului entității și criteriile avute în vederea optimizării structurii financiare, cu scopul de a minimiza costul mediu din costul total utilizat.

Prezența unor resurse financiare, aparținând terțelor părți (angajați, furnizori, clienți, stat etc), existente în circuitul economic de la nivelul unei companii este o realitate care se dezvoltă fără întrerupere prin proporțiile deținute de aceștia împreună cu resursele proprii și cele împrumutate, care justifică luarea lor în considerare în cadrul analizei privind optimizarea echilibrului dintre capitalul propriu și capitalul împrumutat. Dacă acceptăm ca și necesitate sau premisă reprezentativă a luării deciziei de către entitatea enomică de a aplica pentru un împrumut, crearea unei structuri financiare optime se poate face numai în condițiile acordului dintre cele două părți implicate, ale capitalurilor proprii și a fondurilor împrumutate. Astfel, putem constata că Teoria financiară clasică sau tradițională în acest domeniu, afirmă că un criteriu optim aplicabil este acel de minimizare a costurilor capitalului (Stancu, 2006). Conform acestei teorii, atât acționarii unei societăți, cât și creditorii săi nu doresc împrumuturi la scară largă, primii menționați temându-se de reducerea dividendelor care le pot obține, iar ceilalți de incapacitatea debitorului de a onora obligațiile de plată (rambursarea creditului, respectiv plata dobânzilor). Referitor la structura financiară optimă a firmelor și implicit a utilizării creditelor, putem afirma după cele menționate mai sus, că au devenit mult mai complexe în prezent. Prin urmare, evaluarea impactului surselor de finanțare utilizate va avea scopul de a asigura o creștere a valorii entității economice.

Astfel, de observă că în cadrul modificărilor intervenite în teoria surselor de finanțare ale firmei, pare relevantă reconsiderarea primelor versiuni a lui Miller și Teoriei lui Modigliani, respectiv că o structura financiară nu ar trebui să influențeze valoarea de piață a companiei. Dar, luând în considerare impactul utilizării creditelor de către entitățile economice, în cazul veniturilor, respectiv profitul, după impozitare și în condițiile acceptării de către stat a cheltuielilor cu dobânzile aferente, putem concluziona că prin utilizarea împrumuturilor poate fi atinsă de asemenea o creștere a valorii companiei (Stancu, 2007). Acest lucru evidențiază anumite aspecte, cum ar fi creșterea proporției de finnațare din surse interne, care nu generează dobânzi sau emiterea cu prioritate a obligațiunilor în schimbul acțiunilor. În ambele cazuri, optimizarea structurii financiare a societății face indispensabilă evaluarea costurilor fiecăreia dintre cele două principale componente de capital pe care entitatea le poate obține, fără a neglija nici prezența unor caracteristici cu impact diferit în cazul formelor distincte ale creditului obligatar, în comparație cu creditul bancar.

Putem afirma că, în pricipiu dividendele care au pentru acționari semnificația unor câștiguri așteptate din aportul de capital, pentru entitate reprezintă costul de capital achiziționat prin emiterea și vânzarea de acțiuni, care vor fi suportate din profitul rezultat, sub condițiile utilizării capitalului pentru desfășurarea unor activități profitabile.

pe parcursul activității de la înființare, firma apelează la împrumuturi pe termen mediu și lung sau pe termen scurt, pentru suplimentarea resurselor proprii, în vederea utilizării lor. Capitalul împrumutat pe termen mediu și lung, poate lua forma creditului bancar pe termen mediu și lung sau a creditului obligatar. Entitatea poate apela la împrumuturi chiar de la început, completându-și capitalul propriu, determinate de nevoile suplimentare ce depășesc limitele inițiale.

Creditul bancar pe termen mediu și lung reprezintă un împrumut contractat de la o bancă cu scadența mai mare de un an, în scopul completării fondurilor proprii, pentru investiții, iar în unele cazuri și pentru producție. Perioada pentru care se acordă împrumuturile pot varia în cazul creditului pe termen mediu între 1-5 ani, iar pentru creditul pe termen lung peste 5 ani. Cu cât durata creditului este mai mare, cu atât asocierea dintre bancă și entitatea economică va fi mai dificlă, însă inițial creditele pot fi negociate direct între solicitanți și bancă, sau de o altă instituție financiară specializată. Acordarea creditelor se face diferențiat, în funcție de strategia băncii, bonitatea clientului, perioada de rambusarea și factorii de risc implicați. De obicei, acordarea acestor tipuri de credit, are în vedere o limită de 60% din necesarul total al investițiilor, restul fiind acoperite din sursele proprii. Creditul bancar pe termen mediu și lung prezintă rapiditatea în acordare datorită negocierii directe cu creditorul și luarea deciziilor într-un timp cât de scurt; flexibilitate în cazul solicitării modificării condițiilor contractuale inițiale și costuri reduse generate în pricipal numai de dobânda aferentă creditului, cu o rată a dobânzii fixă sau variabilă. Rambursarea creditelor se face pe aza unui grafic de eșalonare a ratelor scadente și a dobânzilor aferente. Termenele sunt de asemenea negociabile, în funcție și de posibilitățile entității economice, luând-se în considerare profiturile realizate de obiectivul de investiții dat în funcțiune (din acest profit se rambursează creditul). Nu se are în vedere recuperarea din disponibilități ce reprezintă participarea cu fonduri proprii a entității la realizarea obiectivului de investiții. În cazul în care plata dobânzii nu este efectuată la timp, aceasta se majorează, iar pentru credite restante pot fi folosite proceduri de executare silită sau declararea de faliment.

Creditul obligatar se obține prin emisiune de titluri de credit, în principal de obligațiuni. Obligațiunea reprezintă un titlu de credit, o hârtie de valoare, emise de instituțiile bancare, de stat sau de alte persoane juridice, care exprimă un împrumut contractat pentru o sumă și pe o durată determinată. Rambursarea obligațiunilor este garantată ori prin bunuri patrimoniale, ori prin ipoteci, iar procedeul poate fi caracterizat prin răscumpărare la bursă, la un curs satisfăcător entității sau prin tragere la sorți. Fiecare creditor va deține un certificat de obligațiune cu specificarea valorii nominale, emise cu o anumită sumă și cu funcție de negociere pe piața bursieră și extrabursieră, transmisibile în mod liber între deținători. Deținătorii de obligațiuni, le pot păstra până la scadență încasând anual dobânda, sau le poate vinde la bursă la un preț mai mare sau mai mic față de valoarea lor nominală. Vânzarea de obligațiuni pe piața bursieră nu va afecta activitatea economică a entității, chiar dacă sunt schimbați deținătorii inițiali. Împrumuturile efectuate pe baza obligațiunilor se caracterizează prin emisiune publică de titluri negociabile, fiecare reprezentând o parte din datoria contractată de către entitate, aceasta fiind obligată să transmită celorlalți creditori, informațiile necesare asigurării solvabilității firmei. Informațiile fac referire la marimea capitalului social și rezervelor, suma ce face obiectul împrumutului, situația financiară conform bilanțului, numărul de obligațiuni, durata împrumutului și rata dobânzii.

Se pot utiliza pe piața economică mai multe tipuri de obligațiuni ca cele clasice sau simple caracterizate prin număr, durată, rata dobânzii, valoare nominală, condițiile amortizării și prețul de emisiune, cu o dobândă plătibilă anual pe baza unui cupon obligatar, iar rambursarea are loc în termenele stabilite inițial împrumutului. Obligațiunile cu dobândă variabilă sunt emise ca titluri de credit pe termen mediu, cu dobândă recalculată semestrial sau trimestrial, în funcție de nivelul de bază. Acele obligațiuni care sunt convertibile în acțiuni dau dreptul deținătorilor să își transforme creanțele în acțiuni într-o anumită perioadă și într-o anumită proporție, având o rată a dobânzii mai mică decât la obligațiunile simple. În cazul în care deținătorii au obligațiuni cu bonuri de subscripție la acțiuni, aceștia au dreptul de a subscrie la acțiunile viitoare emise, la un anumit preț și în condițiile contractate, iar bonurile ca anexă a obligațiunilor pot fi negociate separat pe piața bursieră. Obligațiunile cu cupon zero sunt cele cu primă de rambursare dată de diferența între prețul de emisiune și valoare nominală și nu prezintă dobândă. Obligațiunile riscante se emit în cazuri de restructurări sau fuziuni, după cum le spune și denumirea prezintă un risc ridicat, caz în care și rata dobânzii este mai mare, iar în cele din urmă obligațiunile perpetue ce se caracterizează prin lipsa menționării scadenței pentru rambursare, emitentul neasumându-și obligația de plată. Sunt mai atractive deoarece rata dobânzii este mai mare comparativ cu obligațiunile clasice, iar folosirea lor redă împrumutului un caracter permanent, eliminând diferențele între capitalurile proprii și cele împrumutate.

Capitalul împrumutat pe termen scurt poate lua forma creditului comercial acordat de furnizori sau creditul bancar pe termen scurt.

Creditorii financiari colectează informațiile de care au nevoie pentru a determina dacă împrumuturile acordate și dobânzile aferente vor fi rambursate la maturiate. În general activitatea economică a unei entități este finanțată de către o instituție bancară. ”Fondurile sunt puse la dispoziția investitorilor în forme variate și multiple. Creditorii financiar- bancari sunt interesați de informațiile care le permit să determine dacă împrumuturile acordate și dobânzile aferente vor fi rambursate la scadență. În acest sens politica și strategia financiară a băncilor, și anume de evitare a tuturor riscurilor, își pune amprenta și asupra manierei de abordare a analizei financiare a entității. Diferența, dintre punctul de vedere al creditorilor și cel al investitorilor constă, pe de-o parte, în modul în care aceștia analizează proiectele viitoare. Pe de altă parte, investitorii urmăresc ca banii investiți într-o afacere să genereze profir maxim. Creditorii, în schimb sunt preocupați, în pricipal de transformarea banilor în active de valoare și pentru recuperarea la termen a ratelor curente, adică a ratelor de credit și a dobânzilor aferente creditelor acordate. În acelați timp invetitorii sunt conțtienți de faptul că investind într-o afacere se expun anumitor riscuri de pierdere a investiției. Din acest motiv, ei se așteaptă ca profitul obținut să fie pe măsura riscului la care își expun resursele financiare. Creditorii bancari, în schimb, se asigură împotriva riscului pierderii creditelor acordate, prin constituirea unor garanții materiale. Furnizorii și alți creditori comerciali sunt interesați de informațiile care le permi să stabilească dacă sumele care le sunt datorate vor fi plătite la scadență. Creditorii comerciali sunt probabil interesați de o întreprindere pe o perioadă mai scurtă decât creditorii bancari, numai dacă nu sunt dependenți de continuarea activității întreprinderii ca principal client. Furnizorii și alți creditori comerciali care intră în afaceri cu o întreprindere la care gradul de dependență financiară depășește 50% din activele entității, își asumă un risc comercial mai mare decât riscul pe care și l-au asumat proprietarii entității, în momentul înfiintării acesteia” (Bătrâncea, 2007:147).

2.2. IMPLICAȚIILE CAPITALULUI ÎMPRUMUTAT ÎN FINANȚAREA ACTIVITĂȚII

”Costul capitalului împrumutat este rata de dobândă de piață la care întreprinderea poate contracta noi împrumuturi de pe piața bancară, după deducerea economiilor fiscale, dar și cu luarea în calcul a cheltuielilor de emisiune sau contractare a împrumutului” (Stancu, 2012:307).

Gradul de îndatorare

Dobânda

2.3 INDICATORI DE APRECIERE A STRUCTURII FINANCIARE

Structura capitalului, levierul și efectul de levier

Structura capitalului reprezintă o înglobare de fonduri, pe care o entitate economică o poate utiliza la un moment dat, respectiv datoriile, acțiunile preferențiale și acțiunile obișnuite. Capitalurile împrumutate sau capitalurile străine, pe care o firmă le utilizează pentru a-și finanța activele poartă denumirea de levier. O firmă cu o pondere însemnată a datoriilor în structura capitalului, reprezintă un levier ridicat, pe când o entitate economică care nu este îndatorată, putem menționa că are levierul scăzut. Structura capitalului poate fi privită și ca o finanțare permanentă a firmei, fiind formată din datoriile pe termen lung și capitalul propriu, fără a include și datoriile pe termen scurt. O entitate economică poate să finanțeze și activitatea de exploatare și activitatea investițională, prin intermediul capitalurilor proprii, capitalului profitului obținut și cel al datoriilor. De obicei, firma poate să utilizeze o combinație a acestor componente financiare în analizarea structurii capitalului, avându-se în vedere raportul dintre datoriile pe termen scurt și datoriile pe termen lung. Prin referire la structura capitalului se poate menționa de fapt ponderea datoriilor în totalul capitalului, care evidențiază mărimea riscului la care este expusă o firmă (firmele care sunt finanțate exclusiv din datorii, prezintă un risc foarte mare).

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

1. Stewart C. Myers (2001), Journal of Economic Perspectives, vol. 15, no 2: 81–102, disponibil on-line http://pubs.aeaweb.org/doi/pdfplus/10.1257/jep.15.2.81

2. Erdinc Karadeniz (2011), International Journal of Economics and Financial Issues, vol.1, no. 1: 1-11

disponibil on-line http://www.econjournals.com/index.php/ijefi/article/view/3/pdf

3. Nistor E. Ioan (2002), Finanțele întreprinderii, Editura Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca

4. Nistor E. Ioan (et al) (2011), Finanțele întreprinderii Noțiuni teoretice și aplicative, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca

5. Gheorghe Sandu (2000), Formarea capitalurilor firmelor private, Editura Economică, București

6. Institutul Național de Statistică (INS), România http://www.insse.ro

7. Ioan Bătrâncea și alții (2007), Analiza financiară a entității economice, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca

8. Mihai Toma, Felicia Alexandru (1998), Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, București

9. Viorel D. Lăcătuș (2013), Finanțele întreprinderii, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca

10. Ion Stancu (2012), Finanțe corporative cu Excel, Editura Economică, București

11. Nicoleta Vintilă (2009), Evaluarea și finanțarea investițiilor directe, Editura ASE, București

12. Petre Brezean (2008), Finanțe corporative Volumul I, Editura C.H.Beck, București

13. Petre Brezean (2009), Finanțe corporative Volumul II, Editura C.H.Beck, București

14. Ion Stancu, Dumitra Stancu (2012), Finanțe corporative cu Excel, Editura Economică, București

15. Petre Brezeanu (2005), Management financiar. Managementul deciziilor de finanțare, Editura Universității Romano-Britanice, București

16. Tudose, Mihaela-Brandușa (2006), Gestiunea capitalurilor întreprinderii. Optimizarea structurii finaciare, Editura Economică, București

17. Ivanescu, Dan Nicolae (2007), Factorii determinanți ai structurii financiare, Editura ASE, București

18. Brealey, R. & Myers, S. & Allen, F. (2010), Principles of Corporate Finance, Editura McGraw-Hill, Statele Unite

19. Modigliani, F. & Miller, M.,H. (1958). The Cost of Capital, Corporation Finance and the Theory of Investments, Editura American Economic Review

20. Charles Gide (1928), Principii de economie politică, Biblioteca Universitară de Drept, Editura Librăriei Socec, București

21. Ion Stancu (2006), Costul capitalurilor întreprinderii și rata de actualizare a investițiilor. Economie Teoretică și Aplicată (articol publicat în Revista Economie teoretică și aplicată nr. 2)

22. Ion Stancu (2007), Finanțe, Editura Economică, București