Camera Preliminara

CAMERA PRELIMINARĂ

CUPRINS

CAPITOLUL I

CAMERA PRELIMINARĂ, O NOUĂ INSTITUȚIE DE DREPT PROCESUAL

PENAL. PRECEDENTE LEGISLATIVE. DREPT COMPARAT

Introducere

Precedente legislative ale „camerei preliminare”

Drept comparat

CAPITOLUL II

OBIECTUL, DURATA ȘI MĂSURILE PREMERGĂTOARE ALE PROCEDURII DIN CAMERA PRELIMINARĂ

Soluționrea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară

Obiectul și durata procedurii în camera preliminară

Măsuri premergătoare

CAPITOLUL III

PROCEDURA ÎN CAMERA PRELIMINARĂ

Procedura în camera preliminară – reglementată de art. 345 NCPP

Soluțiile în procedura de cameră preliminară

Contestația împotriva încheierii pronunțată în procedura de cameră preliminară

Măsurile preventive în procedura de cameră preliminară – art. 348 NCPP

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

CAMERA PRELIMINARĂ,

O NOUĂ INSTITUȚIE DE DREPT PROCESUAL PENAL.

PRECEDENTE LEGISLATIVE. DREPT COMPARAT

Introducere

Necesitatea introducerii acestei noi instituții: “camera preliminară” a pornit de la realitățile vieții juridice actuale și anume lipsa de celeritate în desfășurarea proceselor penale în general, neîncrederea justițiabililor în actul de justiție și costurile sociale și umane semnificative ale procesului penal actual prin consumul ridicat de resurse de timp și financiare.

În viziunea inițiatorului, principalele probleme cu care se confruntă sistemul judiciar penal actual sunt legate de supraîncărcarea parchetelor și instanțelor, de durata excesivă a procedurilor, de tergiversarea nejustificată a cauzelor și de nefinalizarea dosarelor din motive procedurale.

Unele din aceste neajunsuri, mai ales cele legate de măsura arestării preventive, de durata procedurilor, de stabilirea competențelor și de modul de efectuare a probatoriului în materie penală au constituit obiectul mai multor cauze la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, finalizate prin condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în repetate rânduri.

Vechiul sistem procedural reglementat de Codul de procedură penală, supus unor frecvente intervenții legislative a condus la o aplicare și interpretare neunitară a legii procesual penale. De aceea, a apărut ca necesară crearea unui cadru adecvat pentru ca Înalta Curte de Casație și Justiție să-și poată îndeplini rolul în interpretarea și aplicarea unitară a legii procesual penale.

Deficiențele cu care se confrunta sistemul procedural penal puteau fi remediate prin elaborarea unui sistem procesual penal modern, care să răspundă imperativelor creării unei justiții adaptate nevoilor sociale, precum și creșterii calității acestui serviciu public.

Aceasta justifica o intervenție legislativă îndreptată spre reducerea duratei proceselor și simplificarea procedurilor judiciare penale, prin introducerea de noi instituții, cum este acordul de recunoaștere a vinovăției, compatibilizarea mijloacelor de probă sau a procedeelor probatorii cu standardele europene în materie, reducerea gradelor de jurisdicție, precum și prin reglementarea recursului în casație, ca o cale extraordinară de atac.

Prevederile Noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar ca noutate, introduce multe elemente de tip adversial, adaptate corespunzător propriului nostru sistem legislativ.

Obiectivele urmărite de noul Cod de procedură penală sunt, în esență, următoarele:

crearea unui cadru legislativ în care procesul penal să fie mai rapid, mai eficient, și mai puțin costisitor;

asigurarea unei protecții unitare a drepturilor omului și a libertăților garantate de Constituție și de instrumentele juridice internaționale;

armonizarea conceptuală cu prevederile noului Cod penal, mai ales în legătură cu noua definiție a infracțiunii;

satisfacerea adecvată a obligațiilor internaționale asumate de țara noastră privind actele normative din domeniul dreptului procesual penal;

stabilirea unui echilibru corespunzător între cerințele pentru o procedură penală eficientă, pentru protejarea drepturilor procedurale elementare, dar și a celor fundamentale ale omului pentru participanții la procesul penal și respectarea unitară a principiilor care privesc desfășurarea echitabilă a procesului penal.

În ceea ce privește introducerea noii instituții, a “camerei preliminare”, s-aurmărit să se răspundă exigențelor de legalitate, celeritate și echitate a procesului penal.

Camera preliminară este o instituție nouă, inovatoare, care are ca scop crearea unui cadru legislativ modern, de natură să înlăture durata excesivă a procedurilor în faza de judecată, să asigure legalitatea trimiterii în judecată și legalitatea administrării probelor, eliminând unele dintre deficiențele care au condus la condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea duratei excesive a procesului penal.

Această instituție de drept procesual penal produce un efect direct, pozitiv asupra celerității soluționării unei cauze penale înlăturând o lacună a actualelor dispoziții procesual penale, în care examinarea legalității rechizitoriului, a probelor administrate în cursul urmăririi penale împiedică, pe durată nedeterminată, începerea cercetării judecătorești. În acest context procedura camerei preliminare cuprinde reguli care elimină posibilitatea restituirii ulterioare, în faza de judecată, a dosarului la parchet, datorită faptului că legalitatea probatoriului și a trimiterii în judecată sunt soluționate în această fază.

Noul Cod de Procedură penală instituie competența judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformității probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanțiile de legalitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns și exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal.

În acest context, dacă judecătorul va constata că se impune înlăturarea mijlocului de probă, deoarece a produs o vătămare esențială drepturilor procesuale ale unei părți, va exclude acel mijloc de probă.

NCPP urmărește să răspundă obiectivului legat de îmbunătățirea calității actului de justiție, prin reglementarea punctuală, atât sub aspectul termenului (maxim 30 zile de la înregistrarea cauzei și nu mai puțin de 10 zile de la aceeași dată) în care judecătorul de cameră preliminară se pronunță, cât și sub aspectul condițiilor în care acesta dispune începerea cercetării judecătorești.

Așadar, prin conținutul dispozițiilor care reglementează instituția camerei preliminare, prin soluțiile care pot fi dispuse, sunt asigurate condițiile ca procedura în cursul urmăririi penale să aibă un caracter echitabil spre a se putea proceda la judecata pe fond.

Pentru a înțelege mai bine această instituție trebuie să pornim de la prevederile art. 3 NCPP și anume:

„Separarea funcțiilor judiciare” (un principiu nou) în care se menționează că : (1) În procesul penal se exercită următoarele funcții judiciare:

funcția de urmărire penală;

funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală;

funcția de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată;

funcția de judecată.

Funcțiile judiciare se exercită din oficiu, afară de cazul când, prin lege se dispune altfel.

În desfășurarea aceluiași proces penal exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, cu excepția celei prevăzute la alin. 1 lit. c) care este compatibilă cu funcția de judecată.

În exercitarea funcției de urmărire penală, procurorul și organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.

Asupra actelor și măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

Asupra legalității actului de trimitere în judecată și a probelor pe care se bazează acesta, precum și asupra legalității soluțiilor de netrimitere în judecată se pronunță judecătorul de cameră preliminară, în condițiile legii .

Judecata se realizează de către instanță, în complete legal constituite.

Astfel, art.3 NCPP consacră un principiu nou, anume acela al separației funcțiilor judiciare, cu menționarea respectivelor funcțiuni și a magistraturilor speciale chemate să le exercite [alin. (4) -(7)].

Separarea acestor funcții creează o incompatibilitate a cărei rațiune este de a preveni riscul antepronunțării, așadar este o garanție de imparțialitate.

Sunt consacrate magistraturi speciale noi: judecătorul de drepturi și libertăți [alin. (5)] și judecătorul de cameră preliminară [(alin. 6)].

Acest principiu proclamă și garantează așadar că în procesul penal se exercită patru funcții judiciare: de urmărire penală (prin organele de cercetare penală și procuror), de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale în cursul urmăririi penale (prin judecătorul de drepturi și libertăți), de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată (prin procedura de cameră preliminară) și de judecată (de către instanțele de judecată).

Funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată apare ca o instituție sui generis, instituție de sine stătătoare, care nu face parte nici din faza de urmărire penală nici din faza de judecată, acest lucru rezultând din sistematizarea materiei. Judecătorul de cameră preliminară nu face acte de urmărire penală dar nici nu judecă. În mod formal, această instituție a camerei preliminare, nu s-ar justifica întrucât, așa cum am menționat, nu face parte din niciuna din fazele procesului penal, iar doctrina, în general, este sceptică atunci când sunt introduse noi instituții întrucât acestea pot complica procesul penal. Ele s-ar putea justifica numai în măsura în care ar contribui la celeritatea acestuia.

Menționăm faptul că în vechiul Cod de procedură penală nu exista o consacrare expresis verbis a funcțiilor procesuale întrucât ele reieșeau din interpretarea și sistematizarea materiei. Odată cu apariția noilor instituții procesuale, care nu fac parte dintr-o anumită fază procesuală, s-a simțit nevoia introducerii acestui nou principiu, prin care se separă, expesis verbis, funcțiile procesuale.

Asupra utilității acestei instituții, trebuie observat că verificarea actelor de urmărire penală, temeinicia și legalitatea rechizitoriului sunt verificate pe baza actelor de urmărire penală, acte, care, coincid cu concluziile rechizitoriului, sau, cel puțin, ar trebui să coincidă cu acestea. Privitor la această instituție s-a mai susținut și faptul că ea ar acționa ca un filtru, adică, la judecata în fond vor ajunge numai acele dosare bine documentate și susținute de probe solide.

O altă referire la camera preliminară o găsim în art. 54 din partea generală a Codului de procedură penală care stabilește competențele judecătorului de cameră preliminară:

Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia:

a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;

b) verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală;

c) soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată;

d) soluționează alte situații expres prevăzute de lege.

Competența principală a judecătorului de cameră preliminară se referă la procedurile ce se desfășoară pe parcursul fazei procesuale a camerei preliminare care se poate finaliza cu o soluție de începere a judecății sau de restituire a cauzei la procuror.

NCPP prevede și alte competențe ale judecătorului de cameră preliminară referitoare la verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor de clasare sau renunțare la urmărirea penală, de redeschidere a urmăririi penale precum și în materia măsurilor preventive ori a dispunerii confiscării speciale.

Instituția Camerei preliminare este reglementată în Titlul II al Codului sub următoarele aspecte: în art. 341 este arătată procedura soluționării plângerii de către judecătorul de cameră preliminară; în art. 342 este arătat obiectul procedurii camerei preliminare; art. 343 stabilește durata procedurii camerei preliminare; art. 344 arată măsurile premergătoare; art. 345 arată procedura în camera preliminară; art. 346 menționează soluțiile, art. 347 contestația, art. 348 măsurile preventive care pot fi dispuse, înlocuite, revocate sau care încetează de drept în această etapă a procesului penal.

Prin aceste dispoziții se încearcă o limitare a duratei procesului penal, o mai mare celeritate în rezolvarea cauzelor iar art. 344 stabilește o serie de măsuri premergătoare, și anume:

(1) După sesizarea instanței prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de cameră preliminară.

(2) Copia certificată a rechizitoriului și, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deținere ori, după caz, la adresa unde locuiește sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură, aducându-i-se totodată la cunoștință obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-și angaja un apărător și

termenul în care, de la data comunicării, poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

(3) În cazurile prevăzute de art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu și stabilește, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

(4) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) și (3), judecătorul de cameră preliminară comunică cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori excepțiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare.

Procedura judecății în cameră preliminară este una atipică întrucât:

a) Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea inculpatului și a procurorului;

(b) la termenul stabilit potrivit art. 344 alin.(2) judecătorul de cameră preliminară verifică competența instanței sesizate și se pronunță asupra cererilor formulate și excepțiilor ridicate;

(c) Dacă apreciază că instanța sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară procedează potrivit art. 49 și 50, care se aplică în mod corespunzător;

(d) Probele administrate cu încălcarea prevederilor legale sunt excluse în condițiile art. 100;

(e) Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei

Soluțiile care pot fi date în cameră preliminară sunt:

(a) Judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere începerea judecății dacă în cursul urmăririi penale probele au fost administrate în mod legal și sesizarea instanței este legală. Legalitatea sesizării nu mai poate fi contestată pe parcursul soluționării cauzei.

Judecătorul de cameră preliminară dispune restituirea cauzei la parchet prin încheiere dacă:

în urma sesizării conducătorului parchetului care a emis rechizitoriul, în condițiile art. 345 alin.(3), nu s-au luat măsuri pentru acoperirea omisiunilor;

toate probele din cursul urmăririi penale au fost administrate cu încălcarea prevederilor legale;

sesizarea instanței este nelegală.

În cazul în care rechizitoriul privește mai multe fapte sau persoane, dispoziția de începere a judecății se limitează numai la faptele și persoanele pentru care judecătorul de cameră preliminară a constatat îndeplinirea condițiilor prevăzute în alin.(1).

În cazul în care judecătorul de cameră preliminară exclude una sau mai multe probe administrate cu încălcarea dispozițiilor legale, dispune informarea conducătorului parchetului care a emis rechizitoriul. În termen de 24 de ore de la informare, conducătorul parchetului comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menține cererea de începere a judecății.

În cazul în care conducătorul parchetului menține cererea de începerea judecății, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere începerea judecății.

În cazul în care conducătorul parchetului nu răspunde în termenul prevăzut la alin. (4) ori arată că nu menține cererea de începere a judecății, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere restituirea cauzei la parchet; (h) Întocmirea minutei este obligatorie.

În legătură cu aceste soluții sunt necesare două precizări: anterior pronunțării oricărei soluții privitoare la respectarea principiului legalității care vizează urmărirea penală, precum și sesizarea instanței, se impune ca judecătorul de cameră preliminară să dispună asupra cererilor formulate și a excepțiilor ridicate. A doua precizare, foarte importantă pe plan procedural se referă la posibilitatea menținerii cererii de începere a judecății de către conducătorul parchetului care a emis rechizitoriul, deși judecătorul de cameră preliminară exclusese una sau mai multe probe.

Potrivit NCPP, procurorul rămâne în continuare cel care începe acțiunea penală, dar judecătorul de cameră preliminară trimite în judecată, printr-o încheiere motivată. În cazul în care procurorul șef al parchetului care a emis rechizitoriul își ia răspunderea ca dosarul să fie trimis în judecată, judecătorul de cameră preliminară, în urma informării primite de la procuror dă o încheiere de trimitere în judecată chiar dacă constată vicii importante în legătură cu procedura de urmărire penală. Putem considera această libertate a procurorului de a continua ca un fel de „asumare a răspunderii”. Trebuie să distingem așadar între pornirea acțiunii penale – atribut al procurorului și trimiterea în judecată – atribut al judecătorului de cameră preliminară.

Potrivit vechii reglementări, cea a “ședinței pregătitoare” procurorul nu putea să dispună trimiterea în judecată dacă judecătorul de ședință pregătitoare dispunea refacerea urmăririi penale.

Mai remarcăm o formulare imprecisă, și anume aceea de „informare” a procurorului șef al parchetului care a emis rechizitoriul. În ce constă această informare? Consider că informarea trebuie să fie scrisă, oficială, (adresă oficială trimisă conducătorului parchetului care a emis rechizitoriul), iar răspunsul acestuia trebuie să îndeplinească aceleași condiții, deoarece toate aceste comunicări, informări între parchet și judecătorul de cameră preliminară rămân la dosar.

În art. 347 este reglementată modalitatea în care se poate face contestație: (1) Împotriva încheierii pronunțate în temeiul art. 346 procurorul și inculpatul pot face contestație în termen de 3 zile de la comunicare. (2) Contestația se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate. Când instanța sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție, contestația se judecă de către completul competent, potrivit legii. (3) Dispozițiile art. 343 – 346 se aplică în mod corespunzător.

Observăm o diferențiere față de vechea reglementare prin aceea că de data aceasta și inculpatul poate face contestație, nu numai procurorul, respectându-se astfel dreptul de apărare al inculpatului precum și dreptul la un proces echitabil.

Potrivit art. 348 judecătorul se poate pronunța asupra măsurilor preventive: (1) Judecătorul de cameră preliminară se pronunță, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menținerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive.(2) În cauzele în care față de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispozițiilor art. 207.

Prevederile NCPP dau competențe mai largi judecătorului de cameră preliminară întrucât potrivit art. 207, în cursul urmăririi penale, acesta poate verifica legalitatea și temeinicia măsurilor preventive:

(1) Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.

(2) În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.

(3) Dispozițiile art. 235 alin. (4) – (6) se aplică în mod corespunzător.

(4) Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere menținerea măsurii preventive față de inculpat.

(5) Când constată că au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a măsurii preventive sau că au încetat temeiurile care au determinat luarea acesteia și nu există temeiuri noi care să o justifice, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere revocarea măsurii și, după caz, punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

(6) În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, temeinicia arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu dispuse față de inculpat. Dispozițiile alin.(2) – (5) se aplică în mod corespunzător.

Nu contestăm caracterul inovator al acestei instituții dar nu trebuie să uităm că ea trebuie adaptată necesităților de ordin juridic din țara noastră. Este adevărat că oferă mai multe garanții procesuale inculpatului pe durata urmăririi penale dar prelungește de asemenea durata acesteia.

Am menționat deja dispoziția potrivit căreia procurorul ierarhic superior de la parchetul care a emis rechizitoriul poate cere totuși trimiterea în judecată, deși judecătorul de cameră preliminară a anulat probe din dosar. Scopul acestei instituții este acela ca în fața instanțelor de fond să ajungă doar dosarele corect întocmite. Dacă totuși procurorul își ia răspunderea de a merge mai departe, cu judecata în fond, deși dosarul are lacune, ce autoritate mai are judecătorul de cameră preliminară?

De observat că NCPP a consacrat expresis verbis, privitor la incompatibilități, incompatibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a intra tot el în completul de judecată a cauzei în fond, garantând prin aceasta o judecată imparțială, măsură care răspunde cerințelor de echitate și legalitate a procesului penal.

De asemenea legea prevede în art. 340 și 341 unele competențe sporite acordate judecătorului de cameră preliminară. Astfel, potrivit art. 340: Persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art.339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art.338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluționată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.

Tot astfel, potrivit art. 341:     

(1) După înregistrarea plângerii la instanța competentă, aceasta se trimite în aceeași zi judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greșit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent.

    (2) Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare, care este comunicat, împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului și părților, care pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Petentului i se va comunica termenul de soluționare. Persoana care a avut în cauză calitatea de inculpat poate formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.   

(3) Procurorul, în termen de cel mult 3 zile de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), transmite judecătorului de cameră preliminară dosarul cauzei.    

(4) În situația în care plângerea a fost depusă la procuror, acesta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanței competente.    

(5) Judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților.    

(6) În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluții:
    a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;
    b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală;
    c) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.    

(7) În cauzele în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară:

    1. respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;

    2. verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancționează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii și:
    a) respinge plângerea ca nefondată;

    b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală;

    c) admite plângerea, desființează soluția atacată și dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimițând dosarul spre repartizare aleatorie;

    d) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.
    (8) Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (6) și la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) și d) este definitivă.   

 (9) În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul și inculpatul pot face, motivat, contestație cu privire la modul de soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale. Contestația nemotivată este inadmisibilă.   

 (10) Contestația se depune la judecătorul care a soluționat plângerea și se înaintează spre soluționare judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară ori, când instanța sesizată cu plângere este Înalta Curte de Casație și Justiție, completului competent potrivit legii, care se pronunță prin încheiere motivată, fără participarea procurorului și a inculpatului, putând dispune una dintre următoarele soluții:
    a) respinge contestația ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată și menține dispoziția de începere a judecății;

    b) admite contestația, desființează încheierea și rejudecă plângerea potrivit alin. (7) pct. 2, dacă excepțiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greșit soluționate.    

(11) Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.

Precedente legislative ale „camerei preliminare”

Instituția nu este nouă în peisajul juridic românesc, o instituție similară, denumită „ședința pregătitoare” a existat anterior, o scurtă perioadă de timp (intrată în vigoare prin modificarea Codului de Procedură penală în anul 1953, Decretul 506/1953, modificată în anul 1956 odată cu alte reglementări ale Codului de procedură penală, Legea 3/1956 și abrogată ulterior prin Decretul 473/20 sept. 1957).

Prin Legea 3/1956 s-au adus anumite modificări ședinței pregătitoare și anume, o primă modificare se referă la schimbarea denumirii unor termeni legali în așa fel încât să se pună de acord cu modificările din restul legii. Astfel, în loc de „actul de sesizare al instanței” vom întâlni peste tot „concluziile de învinuire”, schimbare explicabilă prin faptul că tocmai acest act îl reprezintă actul de sesizare al instanței. De asemenea, expresia „actul de învinuire” prevăzut în art. 275 al. 3 C.pr.pen. a fost înlocuită cu „actul de inculpare”. Prin schimbarea survenită s-au înlăturat eventualele erori care puteau apărea, în sensul confundării actului de învinuire cu concluziile de învinuire, cu ordonanța de punere sub învinuire sau alte ordonanțe proprii fazei de urmărire penală.

Tot o schimbare de terminologie există și în art. 273 C.p.p. unde atât președintele instanței cât și procurorul fac un referat, în locul „expunerii președintelui” si al „raportului procurorului”. O a doua modificare referitoare la ședința pregătitoare o constituie adăugirea, la sfârșitul capitolului respectiv care clarifica situația care se putea crea după clasarea cauzei și încetarea procesului penal prin ședința pregătitoare. Până la aceste modificări se ridica în practica judiciară problema dacă după încheierile de clasare pronunțate în ședința pregătitoare, partea vătămată poate sau nu să intenteze acțiune penală directă.

Problema a fost rezolvată prin introducerea art. 2801 care prevedea că instanța poate redeschide procesul penal după încetarea acestuia prin efectul clasării în ședința pregătitoare. Redeschiderea se făcea numai la cererea procurorului și numai în baza temeiurilor prevăzute la revizuire, care se aplicau prin asemănare. În acest caz procurorul era obligat să alăture cererii sale lucrările privind împrejurările noi pe baza cărora își întemeia cererea. Ca urmare, procurorul întocmea și înainta instanței noi concluzii de învinuire pe baza întregului material probator existent. În urma redeschiderii procesului într-o asemenea situație procesul se relua cu faza trimiterii în judecată, urmând o nouă ședință pregătitoare care se desfășura în condițiile obișnuite.

Instituția „ședinței pregătitoare” a ridicat multiple chestiuni controversate.

O primă problemă care s-a ridicat a fost aceea dacă instanța (în ședință pregătitoare) trebuie să se pronunțe și asupra vinovăției învinuitului putând trimite în judecată, numai dacă avea convingerea vinovăției acestuia; dacă clasarea trebuia să fie expresia acestei convingeri asupra vinovăției sau nevinovăției; dacă în ședința pregătitoare instanța era în drept să aprecieze asupra forței probante a dovezilor, asupra veridicității lor; dacă în cazul unor probe legale, chiar îndoielnice, sau în prezența unor dovezi de vinovăție combătute prin dovezi de nevinovăție cauza era sau nu clasabilă.

După părerea unor autori tocmai caracterul preparator al fazei de trimitere în judecată al ședinței pregătitoare exclude pretenția ca instanța în această ședință să statueze asupra probelor deoarece lipsa publicității și a contradictorialității exclude aprecierea probelor și prin aceasta examinarea vinovăției. Caracteristica principală a ședinței pregătitoare o constituie caracterul ei preparator; pregătirea desfășurării în cât mai bune condiții a judecății în fond pentru a garanta o soluție justă a acesteia. Instanța, în ședința pregătitoare nu trebuie să anticipeze în nici un fel soluția dată de instanța de fond.

În viziunea legiuitorului român, ședința pregătitoare este menită să examineze dacă probele sunt legal administrate, suficiente, această verificare fiind necesară pentru a pregăti munca ședinței de judecată ca „instanța, judecând cauza în fond să poată hotărî dacă faptele sunt dovedite (deci dacă există vinovăție) și dacă învinuitul este vinovat de săvârșirea lor”.

Așadar nu în cadrul ședinței pregătitoare se va hotărî vinovăția făptuitorului, ci în judecata de fond. Fostul Tribunal al Capitalei a decis că în ședința pregătitoare nu se analizează probele, căci prin aceasta s-ar pronunța nu o clasare ci o adevărată achitare, substituindu-se instanței de fond. Această decizie a Tribunalului Suprem a fost comentată de I. Pahonțu care constată că probele se pot examina numai pentru a se vedea dacă sunt suficiente și necesare pentru trimiterea în judecată, numai când probele clarifică în mod complet împrejurările în care s-au săvârșit faptele. Examinarea lor din punct de vedere al legalității acestora înseamnă numai a verifica dacă ele sunt legale (dacă printre ele nu sunt și probe obținute ilegal, fiind neadmise de Codul de procedură penală) precum și faptul dacă administrarea lor s-a făcut în formele procesuale prescrise de Codul de procedură penală. Este exclusă așadar orice verificare în ședință pregătitoare a vinovăției făptuitorului. Nici în actuala reglementare nu se face vorbire de verificarea vinovăției făptuitorului, credem noi, pentru același motiv: s-ar substitui judecății fondului.

Un alt autor în cursul său de Procedură penală din anul 1955 era de părere că judecătorii care judecă în ședința pregătitoare nu își vor face o „idee preconcepută asupra vinovăției învinuitului” aceasta va avea loc cu ocazia dezbaterilor orale, contradictorii și nemijlocite în ședința de judecată.

O altă problemă ridicată în doctrină la vremea respectivă a fost aceea a incompatibilității participării la judecata în fond a judecătorilor care au participat la ședința pregătitoare. Fostul Tribunal Suprem a stabilit că participarea la ședința pregătitoare a judecătorilor nu este incompatibilă cu participarea lor la judecată, deoarece ședința pregătitoare nu se pronunță în fond și că nu se poate susține că prin trimiterea în judecată „s-a pronunțat asupra fondului”. Această soluție este discutabilă după părerea mea pentru că judecătorul, oricât de imparțial ar judeca nu ar putea să „uite” părerea pe care și-a făcut-o asupra vinovăției inculpatului în ședința pregătitoare; de aceea considerăm că decizia este greșită și aduce atingere principiului prezumției de nevinovăție al inculpatului și dreptului la un proces echitabil.

Ședința pregătitoare a fost justificată în practica Tribunalului Suprem pe motivul că are posibilitatea să corecteze încadrarea juridică a faptelor dată de procuror; schimbându-se încadrarea juridică a faptei în ședință pregătitoare se poate ajunge la o clasare ca urmare a intervenției amnistiei, ori datorită faptului că lipsește plângerea prealabilă sau există un alt motiv de împiedicare a începerii procesului penal. Constatând că fapta imputată învinuitului prin concluziile de învinuire întrunește trăsăturile unei infracțiuni mai grave, instanța, în ședința pregătitoare poate schimba ea însăși calificarea, fără a restitui cauza organelor de cercetare penală. Cauza se restituie când se constată că materialul probator este insuficient pentru a se ajunge la o calificare justă.

Competența instanței în ședință pregătitoare în reglementarea anterioară era destul de largă. Ea putea să se pronunțe asupra tuturor chestiunilor de drept, atât asupra celor de drept material cât și asupra acelora de drept procesual penal cu condiția să nu atingă fondul, să nu anticipeze asupra ședinței de judecată, să nu se pronunțe asupra vinovăției sau nevinovăției făptuitorului.

În privința faptelor, instanța, în ședința pregătitoare putea decide că faptele prezentate ca dovedite de organele de urmărire penale nu erau dovedite, deoarece nu existau dovezi legale suficiente; ori putea decide că organele de urmărire au ajuns la concluzia că sunt greșite, deoarece din dovezile de la dosar, necontestate și sub rezerva confirmărilor ședinței de judecată, se conturează o altă stare de fapt; poate să stabilească că elementul intențional nu se conturează destul de bine din dovezile de la dosar și în acest scop să ordone întregirea probatoriului sau, dacă aceasta nu era posibil să claseze cauza.

Prin pronunțarea unei clasări în ședința pregătitoare ca urmare a intervenției vreunei cauze de împiedicare a începerii procesului penal; sau prin verificarea actului de acuzare sub raportul suficienței și legalității urmăririi, ori a datelor faptice (dovezi) ședința pregătitoare nu se substituie organelor parchetului ci verifică dacă există premizele pentru ședința de fond, funcția de acuzare aparținând în continuare parchetului; ședința pregătitoare apare astfel ca o fază preparatorie a ședinței de judecată ca un instrument al stabilirii adevărului; Stabilirea adevărului și statuarea asupra vinovăției făptuitorului este de atribuția exclusivă a ședinței de judecată.

Un alt autor ajunge la concluzia că în ședința pregătitoare probele nu pot fi apreciate în vederea stabilirii adevărului întrucât, nefiind definitive, nu pot fi considerate obiect de apreciere; aprecierea științifică impune totalitatea probelor, totalitate care lipsește; criteriul de apreciere fiind valoarea probelor, această valoare este relevantă numai la probele definitive și considerate în totalitatea lor.

Prof. S. Kahane este de părere că este greu de conceput ca un judecător care în ședința pregătitoare examinând chiar formal dacă sunt îndeplinite condițiile trimiterii în judecată să nu-și formeze o opinie personală în legătură cu vinovăția sau nevinovăția făptuitorului. Ca atare, judecătorul ar putea fi recuzat pentru antepronunțare. După părerea noastră judecătorii care au judecat în ședință pregătitoare sunt incompatibili la a lua parte la judecata în fond, în contradicție cu decizia citată a Tribunalului Suprem.

Potrivit opiniei mai multor autori nu se poate ca un judecător să se pronunțe asupra temeiniciei învinuirii fără a fi totodată convins și de vinovăția celui învinuit. Judecătorul, în condițiile specifice ale ședinței pregătitoare (fără oralitate, contradictorialitate și nemijlocire) trebuie să ajungă la o convingere și anume: dacă pe baza ansamblului probelor de învinuire strânse în cursul urmăririi penale și confirmate în ședința pregătitoare învinuitul va fi declarat vinovat și ca atare dosarul poate fi trimis judecății; dacă ansamblul probelor strânse în cursul urmăririi penale duce la o concluzie contrară celei de mai sus, completul va clasa cauza; iar dacă din examinarea ansamblului probelor completul nu poate ajunge la o convingere fie într-un sens, fie în altul, va restitui cauza pentru completarea urmăririi penale, iar dacă urmărirea nu mai poate fi completată, va clasa cauza (in dubio pro reo). Stabilirea adevărului, implicit a elementului vinovăției, formează un obiectiv atât pentru ședința pregătitoare cât și pentru ședința de judecată, dar este atins prin mijloace specifice fiecărei faze procesuale.

Deosebirea între mijloacele specifice fazei trimiterii în judecată (fără oralitate, contradictorialitate și nemijlocire) și mijloacele specifice fazei judccății (în condiții de oralitate, contradictorialitate și nemijlocire) înlătură pericolul ca judecătorii care au luat parte la ședința pregătitoare să fie influențați în sensul de a pronunța neapărat o hotărâre de condamnare atunci când procedează la judecata în fond.

Convingerea noastră este dimpotrivă că, în cazurile de mai sus judecătorii fondului vor fi influențați de concluziile date în ședință pregătitoare.

Sunt elocvente în acest sens și unele soluții din practica judiciară.

Lipsa procurorului la ședința pregătitoare, dacă este vorba de o cauză în care prezența acestuia la ședințele de judecată este obligatorie atrage nulitatea hotărârii. Dacă inculpatul nu este de acord să se judece pe baza depozițiilor martorilor audiați în cursul urmăririi penale, instanța nu poate proceda la judecarea cauzei mai înainte de a-i asculta (art. 299 pct. 3 al. V, C.pr.pen.). Prin Decretul 227/1955 s-a stabilit obligativitatea participării procurorului la ședințele pregătitoare (în cauzele în care era prevăzută pedeapsa cu moartea, în cauzele cu arestați și minori, în cauzele care priveau infracțiuni de o periculozitate mare). În speța arătată inculpatul era arestat, deci se impunea prezența procurorului.

Soluționând recursul împotriva încheierii date de ședința pregătitoare prin care s-a hotărât declinarea competenței, instanța de casare putea dispune lăsarea în libertate a învinuitului. Soluția este discutabilă sub aspectul că declinându-și competența instanța se desesizează de cauză ca și cum niciodată nu ar fi putut statua asupra ei, astfel că ea nu mai poate lua sau revoca nicio măsură de prevenție; luarea acestor măsuri revine exclusiv instanței competente a soluționa cauza, singura îndreptățită să se pronunțe. Într-o altă speță soluția a fost contrazisă. Restituind cauza organelor de urmărire penală pentru completarea urmăririi penale, instanța, în ședință pregătitoare, poate revoca măsura arestării preventive. Soluție criticată în doctrină.

Când încheierea de trimitere în judecată a fost dată de o instanță competentă din punct de vedere teritorial, declinarea de competență intervenită ulterior, ca urmare a modificării împărțirii administrative nu face necesară o nouă examinare a cauzei în ședința pregătitoare de către instanța căreia i s-a trimis dosarul. S-a susținut că în acest caz se face confuzie între noțiunea de sesizare și cea de învestire.

Atâta timp cât nu a dispus trimiterea în judecată instanța este numai sesizată nu și învestită cu soluționarea cauzei respective și ca atare nu poate lua nicio măsură cu privire la starea de arest a învinuitului. Instanța, în ședință pregătitoare nu poate restitui cauza organelor de urmărire penală spre a se stabili cine este parte civilă și ce pretenții are, mai ales dacă aceste elemente rezultă din probele cauzei.

Instanța de fond, în ședință pregătitoare examinând rechizitoriul și actele dosarului, restituie dosarul organelor de urmărire penală pentru a administra noi probe și a adânci probele deja administrate. Procuratura administrează noile probe și restituie dosarul, fără a da un nou rechizitoriu. Instanța de fond în ședința pregătitoare dispune trimiterea în judecată în baza vechiului rechizitoriu. Instanța de casare confirmă soluția. Soluția a fost criticată susținându-se că instanța de fond a procedat la judecarea cauzei, deși lipsea un nou act de sesizare (concluzii de învinuire) din partea procuraturii. Tribunalul Regional Galați a considerat că acest motiv nu este fondat deoarece din motivarea încheierii de restituire dată în ședința pregătitoare „nu rezultă decât necesitatea precizării situațiilor indicate și nicidecum o infirmare a actului de acuzare”.

După cum se arată în însuși cuprinsul deciziei cauza, aflată în ședință pregătitoare, a fost restituită parchetului pentru „refacerea și completarea urmăririi penale”, în sensul de a se confrunta învinuitul cu martorul N., de a se stabili la cât timp a anunțat martorul N. administrația cantinei despre fapta în cauză, de a se audia administratorul S. și magazionerul respectiv și de a se observa calitatea în care învinuitul a comis fapta”. Este limpede prin urmare că restituirea cauzei a fost dictată de necesitatea stabilirii adevărului prin refacerea și completarea cercetărilor inițiale, făcute în faza urmăririi penale. Se știe că ori de câte ori intervine o modificare în compoziția probelor, care constituie materialul de bază supus analizei, să intervină și o nouă operație de sinteză, adică o nouă formulare a concluziilor de învinuire (sau a actului de sesizare). Indiferent de concluziile la care ajunge organul de cercetare penală, el trebuie să fie formulate din nou, în baza unui act procedural bine conturat.

Odată ce s-a luat măsura restituirii cauzei pentru completarea sau refacerea urmăririi penale și lucrările necesare au fost efectuate, baza vechilor concluzii de învinuire fiind schimbată, vechile concluzii de învinuire urmează în mod necesar să fie și ele înlăturate, deoarece nu mai sunt susținute de suportul lor inițial. O simplă adresă din partea procuraturii în care se consemnează împrejurarea restituirii dosarului cu noile cercetări efectuate fără a conține noi concluzii de învinuire nu poate înlocui existența reală a acestor noi concluzii. Instanța trebuia să retrimită dosarul organelor de urmărire penală pentru prezentarea unui nou rechizitoriu, în care să fie incluse și aceste noi probe, cerute inițial de instanță.

Când o cauză penală a fost clasată în ședința pregătitoare, partea vătămată nu mai poate introduce plângere directă. Soluție considerată corectă întrucât partea căreia i-a fost respinsă acțiunea, are calea recursului.

Potrivit art. 407 C. pr. pen. vechi instanța de recurs anulând încheierea ședinței pregătitoare supusă recursului poate să preia ea însăși atribuțiile judecătorilor fondului și să examineze cauza în lumina art. 269 C.pr.pen vechi făcând aplicarea textelor legale care reglementează procedura ședinței pregătitoare. Justificarea acestui drept și obligații a instanței de recurs de a face și aplicarea unor texte care se referă la o instituție legată de activitatea instanței de fond, trebuie căutată nu numai în necesitatea soluționării mai rapide a cauzelor aparținând ședinței pregătitoare dar și în faptul că judecătorii de recurs ca și judecătorii de fond, neavând a se pronunța decât asupra probelor administrate de organele de urmărire penală, pot fi cu egală eficacitate, ba chiar cu mai multă competență în cazul recursului, să decidă dacă într-un dosar există sau nu probe suficiente, necesare și legal administrate pentru trimiterea în judecată și să ia toate măsurile procedurale prevăzute de lege. În speța comentată Tribunalul militar al regiunii militate care a dat decizia 810/1956 anulând ca ilegală încheierea dată de Tribunalul militar București, în ședința pregătitoare, nu a examinat el însuși această cauză, ci a dispus trimiterea dosarului instanței de fond care să reexamineze din nou dosarul în ședință pregătitoare. Ceea ce a determinat acest procedeu al Tribunalului de regiune a fost probabil, împrejurarea că nulitatea de care era afectată încheierea recurată era o nulitate absolută, cu efectul imposibilității acoperirii ei prin vreun mijloc oarecare.

Art. 407 nu lasă însă nicio posibilitate de interpretare. Conform acestui text, indiferent care ar fi viciul sub raportul legalității sau a temeiniciei încheierilor din ședința pregătitoare aflate în verificarea instanței de recurs, această instanță, anulând încheierile respective este obligată să preia ea însăși atribuțiile judecătorilor primei instanțe, să examineze cauza în ședința pregătitoare statuând asupra legalității, suficienței și necesității probelor aflate la dosarul cauzei. Această dispoziție este derogatorie de la reglementarea comună a recursului deoarece suprimă modalitatea casării cu trimitere în cazul recursului la încheierea ședinței pregătitoare. Tribunalul militar de regiune a dat o soluție greșită, prin care se încalcă dispozițiile art. 407 C.pr. pen., acest text de lege având anumite particularități: suprimă posibilitatea casării cu trimitere; în cazul examinării în recurs a încheierilor pronunțate în ședința pregătitoare; completul de judecată în care instanța examinează cauza în ședința pregătitoare are compunerea prevăzută de lege pentru judecata în fond.

Instituția ședinței pregătitoare a fost abrogată în anul 1957 deoarece complica procedurile, judecătorul care judeca fixa și termenul de judecată și, așa cum am arătat mai sus, Tribunalul Suprem, prin Decizia de îndrumare. nr. 324/30 martie 1954 a hotărât că același judecător care a judecat în cameră preliminară poate intra și în judecata în fond, neexistând nicio incompatibilitate, pe motiv că acesta nu se pronunțase asupra vinovăției inculpatului, deci, nu soluționase fondul (lucru greu de conceput în opinia noastră; din moment ce apreciezi legalitatea și temeinicia probelor este imposibil să nu iți formezi o convingere intimă și asupra vinovăției inculpatului).

Drept comparat

Sistemul de drept anglo-saxon

În sistemul procedural penal american, procedura „audierii preliminare” (preliminary hearing sau cum mai este cunoscută în doctrina americană „a probable cause hearing”) este o etapă importantă în cadrul procesului. Scopul acestei audieri preliminare este acela de a determina dacă procurorul a obținut destule probe care să justifice acuzarea inculpatului. Audierea preliminară are loc în fața unui judecător, care, după ce ascultă pe procuror și dă șansa inculpatului, prin avocatul său să se apere, decide dacă există motive întemeiate ca inculpatul să fie judecat în fața unui juriu. Judecătorul respinge dosarul dacă probele nu sunt întemeiate sau dă dosarul mai departe, „Camerei Marelui Juriu”.

Dacă acuzatul este arestat și se decide respingerea dosarului pentru lipsă de probe, acesta va fi pus de îndată în libertate. Dacă este liber, iar dosarul a fost respins, acuzatul nu mai este obligat să respecte condițiile impuse de acuzare (spre exemplu, să nu părăsească orașul). În orice caz, o respingere a dosarului într-o audiere preliminară nu împiedică Marele Juriu să formuleze o nouă acuzare împotriva acuzatului, la o dată ulterioară. Așadar, un acuzat poate fi cercetat din nou, rearestat pentru aceeași faptă, chiar dacă în cadrul unei audieri preliminare dosarul său a fost respins.

Deși acuzatul are dreptul de a cere o audiere preliminară, el poate pierde acest drept dacă Statul obține o acuzare a Marelui Juriu înainte ca această audiere preliminară să aibă loc. Este o mișcare tactică a procurorului, pentru a-l împiedica pe acuzat să beneficieze de acea „probable cause hearing”.

Există și situații în care acuzatul nu are dreptul la o audiere preliminară, și anume când dosarul este prezentat Marelui Juriu înainte ca acuzatul să fi fost arestat pentru vreo infracțiune, iar acuzatul află despre aceasta după ce Marele Juriu a emis un act de condamnare.

Dacă judecătorul a audiat preliminar un dosar și acesta a fost trimis Marelui Juriu spre judecată existând destule probe, Marele Juriu nu este ținut de decizia judecătorului care a trimis dosarul spre judecată mai departe, acesta putând fie achita pe acuzat fie să respingă dosarul pentru lipsă de probe. Audierea preliminară nu trebuie să depășească o durată rezonabilă, și anume „nu mai târziu de 10 zile de la începerea audierii atunci când acuzatul este arestat, și nu mai târziu de 20 de zile atunci când acuzatul este liber”

În Regatul Unit al Marii Britanii, scopul audierii preliminare este acela de a vedea dacă „Coroana” are destule dovezi pentru a justifica o trimitere în judecată. Cu acest prilej acuzatul are posibilitatea să ia cunoștință de acuzațiile care i se aduc (o diferențiere față de sistemul american, atunci când acuzatul este arestat, ofițerii de poliție sunt obligați sa-i citească drepturile (Miranda Rights) sub sancțiunea nulității arestării. Cu această ocazie cel arestat ia cunoștință de acuzațiile care i se aduc). Dacă sunt destule dovezi, judecătorul trimite dosarul în judecată, dacă apreciază că nu sunt destule dovezi, cazul va fi respins. Victima infracțiunii, precum și alți martori sunt obligați, de regulă, să depună mărturie în cadrul audierii preliminare.

Observăm o diferențiere față de sistemul camerei preliminare din țara noastră și anume că întreaga procedură a „audierii preliminare” este publică și acuzatul ia cunoștință de acuzații în toate cazurile. Camera preliminară din sistemul românesc de drept nu este publică, și nici nu face parte din vreo faza procesuală, ea fiind o instituție sui generis, așa cum am arătat mai sus. Se pot face cereri, depune excepții de către procuror și avocatul apărării, dar decizia finală de trimitere în judecată o ia judecătorul de cameră preliminară, în sala de consiliu și în secret, fără citarea părților și fără vreo audiere a acestora.

Sistemul continental

În Germania și Italia dorința de a acorda o eficiență mai mare și o garanție sporită libertăților fundamentale a condus la o distribuire rațională a sarcinilor: procurorul este sigurul responsabil de calitatea urmăririi penale. Așa numitul „judecător intermediar” (Ermittlungsrichter) în Germania și „Giudici per Indangini preliminari e udienza preliminare” au competențe doar în stadiul inițial al procesului penal. L’udienza preliminare este considerată în doctrină ca fiind un „filtru” destinat să blocheze acuzări netemeinice.

Această diviziune (împărțire) a rolurilor înlătură riscul inerent de a da puteri sporite unui singur individ, așa cum se întâmplă în Franța, unde judecătorul de instrucție (Judge d’instruction) are la îndemână mai multe instrumente procedurale și anume: poate emite mandate de percheziție, poate cere anumite probe, anula alte probe, poate emite mandate de aducere pentru alți martori sau poate cere experților să depună mărturie. În urma evaluării acestor probe, judecătorul de instrucție emite un ordin „non-lieu” adică nu există dosar, sau, poate decide că sunt destule dovezi pentru un proces și atunci face o recomandare Curții de Apel pentru o audiere preliminară.

Dacă Curtea de Apel susține recomandările judecătorului de instrucție, va trimite dosarul la Cour d’Assise, singura Curte în Franța cu Jurați (Curtea de Apel și Curtea cu Jurați fac parte din aceeași instanță cu cea a judecătorului de instrucție). Modul de sesizare a judecătorului de instrucție este acela al rechizitoriului inițial emis de Ministerulul Public și constituirea de parte civilă a victimei. Tot el își verifică competența materială, teritorială și personală. Dacă decide că este incompetent să pronunțe o decizie în cauza supusă atenției, pronunță o ordonanță de incompetență, care poate fi atacată de toate părțile (art. 185 al. 1 și art. 186, al. 3 C.pr. pen francez).

CAPITOLUL II

OBIECTUL, DURATA ȘI MĂSURILE PREMERGĂTOARE ALE PROCEDURII DIN CAMERA PRELIMINARĂ

Soluționrea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară

Dacă în vechiul Cod de procedură penală, plângerea împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată erau soluționate de judecătorul de la instanța competentă, neexistând instituția camerei preliminare, în NCPP plângerea este soluționată de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța competentă. Acesta stabilește termenul de soluționare, care este comunicat, împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului și părților, care pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii.

Astfel, după înregistrarea plângerii, aceasta se trimite judecătorul de cameră preliminară în aceeași zi. Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare pe care îl comunică, împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului și părților. Aceștia pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Persoana care, în cauză, a avut calitatea de inculpat poate formula cereri și ridica exepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. În termen de 3 zile de la comunicare, procuror este obligat să trimită dosarul cauzei. Judecătorul de cameră preliminară se pronunță prin încheiere motivată, în cameră de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților.

Se micșorează de la 5 la 3 zile termenul de la primirea comunicării de la instanța competentă în care procurorul are obligația să transmită dosarul judecătorului de cameră preliminară.

Se prevede posibilitatea ca procurorul și părțile să depună note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii.

Soluția instanței va fi diferită în funcție de faptul dacă s-a pus sau nu în mișcare acțiunea penală în cauza respectivă.

Astfel, dacă nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una din următoarele soluții:

a. respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;

b. admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală. O soluție prin care dispuse punerea în mișcare a acțiunii penale este posibilă numai dacă, judecătorul de cameră preliminară ajunge la concluzia că elementele adunate în cadrul fazei de cercetare a faptei sunt suficiente.

c. admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea (făcând aplicarea principiului non reformatio in peius).

Dacă, în cauză s-a dispus începerea urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una din următoarele soluții:

respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă;

dacă constată că plângerea nu este tardină sau inadmisibilă, în primul rând, verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude eventualele probe nelegal administrate ori, după caz, sancționează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii și, ulterior poate pronunța una din următoarele soluții:

respinge plângerea ca nefondată;

admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală;

admite plângerea, desființează soluția atacată și dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, s-a pus în mișcare acțiunea penală, când probele legal administrate (și care nu au fost respinse) sunt suficiente, trimițând dosarul spre repartizare aleatorie;

admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se crează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea (făcând aplicarea principiului non reformatio in peius).

De asemenea, spre deosebire de C. pr. pen. din anul 1968 când erau obligatorii participarea procurorului, citarea persoanei față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale și a persoanei care a formulat plângerea, în N.C.P.P. se prevede că judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților.

Încheierea prin care s-a pronunțat una din soluțiile prevăzute la alin. 6 și la alin. 7 pct.1, pct. 2 lit. a), b) și d) este definitivă.

Cu titlul de excepție, în cazul prevăzut la alin. 7 pct. 2 lit. c) (soluție prin care judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul și inculpatul pot face, motivat, contestație cu privire la modul de soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale. Contestația nemotivată este inadmisibilă.

Contestația formulată în baza art. 341 alin. 9 NCPP este de competența de soluționare a judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, care se pronunță prin încheiere motivată, fără participarea procurorului și a inculpatului, putând dispune una din următoarele soluții:

respinge contestația ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată și menține dispoziția de începere a judecății;

admite contestația, desființează încheierea și rejudecă plângerea potrivit alin. 7 pct. 2), dacă excepțiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greșit soluționate.

În timp ce în C. pr. pen. din anul 1968, hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. 8 era definitivă în toate cazurile, potrivit N.C.P.P., în cazul prevăzut la alin. 7 pct. 2 lit. c (cauze în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, iar judecătorul de cameră preliminară, verificând legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, a exclus probele nelegal administrate ori, după caz, a sancționat potrivit art. 280 – 282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii și a admis plângerea, a desființat soluția atacată și a dispus începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimițând dosarul spre repartizare aleatorie), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul și inculpatul pot face, motivat, contestație cu privire la modul de soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale.

Își mențin valabilitatea dispozițiile din Decizia nr. 27/2008 a ÎCCJ prin care s-a stabilit că persoana care a făct plîngerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată își poate retrage această plângere, urmând ca judecătorul de cameră preliminară să ia act de această manifestare de voință.

Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.

După rămânerea definitivă a încheierii, cauza este repartizată aleatoriu unui complet de judecată în fond.

Obiectul și durata procedurii în camera preliminară

Noul Cod de procedura penală întroduce a o nouă fază (distinctă) a procesului penal: procedura în camera preliminară.

Conform art. 342 NCPP, procedura în camera preliminară are ca obiect verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Obiectul procedurii în camera preliminară:

▪ Verificarea competenței

▪ Verificarea legalității trimiterii în judecată dispuse de procuror;

▪ Verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală;

Obiectul noii proceduri are corespondențe cu verificarea sesizării instanței (art. 300 Cpp ), rezolvarea chestiunilor incidente ( art. 301, 302 Cpp );

Scopul procedurii în camera preliminară: înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată.

Este de fapt, transpusă în NCPP și într-o fază distinctă, cu anumite corecții și modificări, procedura verificării sesizării instanței în baza art. 300 din vechiul Cod de procedură penală.

S-a justificat introducerea acestei noi faze cu necesitatea de a da eficiență principiului celerității judecării cauzelor penale, precum și a eliminării posibilității restituirii ulterioare, în faza de judecată, a dosarului la parchet pentru refacerea urmării penale, atâta timp cât legalitatea probatoriului și a trimiterii în judecată sunt verificate acum în această fază distinctă.

Procedura în camera preliminară se derulează la instanța care ar fi competentă material și teritorial să judece cauza în primă instanță.

Competența funcțională a judecătorului de cameră preliminară este stabilită prin art. 54 NCPP și presupune:

verificarea legalității trimiterii în judecată dispuse de procuror;

verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală;

soluționarea plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în

judecată;

Verificarea legalității actului de sesizare se referă la îndeplinirea condițiilor de fond și de formă prevăzute de art. 262 (respectarea condițiilor legale care garantează aflarea adevărului, urmărirea penală este completă, dispoziția privind soluția procurorului cu privire la cauza penală, respectiv: trimiterea în judecată și punerea în mișcare a acțiunii penale dacă este cazul) și 263 CPP (cuprinsul rechizitoriului (fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală; mențiunile prevăzute în art. 203 CPP referitoare la ordonanța organului de cercetare penală prin care s-a dispus asupra unor acte sau măsuri procesuale (data și locul întocmirii; numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește; cauza la care se referă; obiectul actului sau măsurii procesuale; temeiul legal al acesteia și semnătura celui care a întocmit-o; mențiunile speciale prevăzute de lege pentru anumite acte sau masuri); datele privitoare la persoana inculpatului; fapta reținută în sarcina sa; încadrarea juridică; probele pe care se întemeiază învinuirea; măsură preventivă luată și durata acesteia; dispoziția de trimitere în judecată; numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanța, cu indicarea calității lor procesual și locul unde urmează a fi citate; în cazul în care urmărirea penală a fost efectuată de procuror, rechizitoriul trebuie să cuprindă și datele suplimentare prevăzute în art. 260 CPP referitoate la date suprimentare ale referatului întocmit de organul de cercetare penală (locul unde se află mijloacele de probă; măsuri asigurătorii privind reparațiile civile sau executarea pedepsei amenzii, luate în cursul cercetării penale; cheltuieli judiciare), precum și a respectării dispozițiilor art. 264 alin. 3 CPP (privind verificarea legalității și temeiniciei rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, existența confirmării acestuia).

Dacă prevederile art. 262, 263 și 264 alin. 3 CPP sunt respectate, instanța judecătorească nu poate dispune restituirea actului de sesizare în vederea refacerii lui cu motivarea că au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale, deoarece examinarea modului în care au fost respectate dispozițiile legale privind efectuarea urmăririi penale este o activitate distinctă, reglementată de art. 300 CPP și 332 CPP care reglementează restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, așa cum, în acest moment, instanța nu poate să se pronunțe nici asupra legalității mijloacelor de probă (acest lucru fiind posibil abia după efectuarea cercetării judecătorești) (Decizia nr. 377/2010 a ÎCCJ).

solutionarea altor situații expres prevăzute de lege.

Astfel, NCPP instituie un control de legalitate asupra actelor procurorului, fără însă a acorda dreptul judecătorului de a interveni în derularea urmăririi penale sau de a da ordine procurorului în vederea efectuării unor acte de urmărire penală. Este un control de legalitate posterior, efectuat după trimiterea în judecată de către procuror.

Obiectul controlului este:

verificarea legalității sesizării instanței – presupune verificarea rechizitoriului sub aspectul îndeplinirii condițiilor de fond și de formă prevăzute (dacă a fost întocmit de procurorul competent, dacă conține toate mențiunile prevăzute de art. 328 NCPP, dacă sunt descrise toate faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, dacă procurorul a dispus cu privire la toate faptele și la toți inculpații menționați, dacă rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei);

verificarea competenței instanței sesizate –

verificarea legalității administrării probelor – presupune condițiilor impuse de către Titlul IV din Partea generală a NCPP privind „Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii”;

verificarea efectuării urmăririi penale.

Conform art. 343 NCPP, procedura în cameră preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță.

Termenul de 60 de zile este unul de recomandare. Este un termen procedural care se calculează cf. art. 269 alin. 1,2 și 4 NCpp.

Ca regulă, depășirea termenului este sancționată cu nulitatea ( art. 268 alin. 3 NCPP – Pentru celelalte termene procedurale se aplică, în caz de nerespectare, dispozițiile privitoare la nulități). Încălcarea duratei de 60 de zile nu se regăsește printre nulitățile absolute ( art. 281 NCpp ), context în care ar putea fi considerată o nulitate relativă, cf. art. 282 NCpp, și care ar putea fi invocată până la închiderea procedurii de cameră preliminară cf. art. 282 alin. 4 lit. a NCPP.

Într-o altă interpretare, termenul de 60 de zile este un termen de recomandare care nu atrage nicio sancțiune.

Măsuri premergătoare

În vederea derulării procedurii în camera preliminară se iau o serie de măsuri premergătoare, conform art. 344 NCPP.

Astfel, conform alin. 1 art. 344 NCPP, după sesizarea instanței prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de cameră preliminară, fără a fi stabilit și un termen de judecată (spre deosebile de procedura în baza VCPP).

După emiterea rechizitoriului și trimiterea în judecată ( art. 327 alin.1 lit. a NCPP ), acesta împreună cu dosarul cauzei și un număr corespunzător de copii certificate se trimit instanței competente să judece cauza în fond ( art. 329 alin.2 NCPP ), demers care configurează momentul procesul al sesizării instanței.

Odată sesizată instanța, dosarul se repartizează aleatoriu unui judecător de cameră preliminară (art. 344 alin1 NCPP ).

Judecătorul de cameră preliminară, în vederea pregătirii procedurii pe care urmează să o desfășoare, ia o serie de măsuri premergătoare ( art. 344 alin.2 NCpp ).

Măsurile premergătoare ( care vizează inculpatul ) sunt:

▪ comunicarea către inculpat a rechizitoriului în copie certificată și, dacă este cazul, traducerea autorizată a acestuia; comunicare care, în funcție de situația inculpatului (liber / arestat), se face:

– la adresa la care locuiește

– la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură ( a se vedea art. 264 cu

ref. la art. 259 NCPP )

– la locul de deținere

▪ aducerea la cunoștință a obiectului procedurii în camera preliminară cf. art. 342 NCPP

▪ dreptul la apărare prin posibilitatea de a-și angaja apărător; în măsura în care asistența juridică este obligatorie ( art. 90 NCPP ), judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu cf. art. 344 alin. 3 NCPP; drepturile avocatului inculpatului în cursul procedurii de camera preliminară sunt prevăzute de art. 92 alin. 7 NCPP:

– să consulte actele dosarului

– să îl asiste pe inculpat

– să exercite drepturile procesuale ale acestuia

– să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepții și obiecțiuni

▪ comunicarea termenului în care pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală; în măsura în care a fost desemnat un apărător din oficiu, comunicarea acestui termen se face acestuia.

Din enumerarea acestor drepturi rezultă că acestea reprezintă manifestarea art. 83 NCPP în cadrul procedurii de camera preliminară.

Legea nu prevede expres forma actului prin care se realizează comunicarea acestor drepturi, ceea ce permite concluzia că, formal, acest act poate fi o simplă adresă, esential fiind conținutul său.

Termenul

▪ este stabilit de judecătorul de camera preliminară în funcție de complexitatea și

particularitățile cauzei;

▪ este de minim 20 de zile;

▪ se calculează de la data comunicării.

Înlăuntrul termenului stabilit cf. art 344 alin.2 sau 3 NCPP, inculpatul / apărătorul au posibilitatea să formuleze cereri sau excepții, iar judecătorul de camera preliminară are posibilitatea să ridice excepții.

La expirarea termenului, cererile și excepțiile sunt comunicate de către judecătorul de cameră preliminară parchetului. Legea nu prevede forma actului în care sunt consemnate de către judecătorul de camera preliminară cererile, excepțiile formulate. Acest act, cel mai probabil, ar trebui să fie o încheiere care, în copie, să fie comunicată parchetului.

Primind cererile și excepțiile, parchetul are posibilitatea de a formula, în scris, în 10 zile de la comunicare, răspuns ( art. 344 alin.4 teza ultimă ) – poziția sa în raport cu cererile, excepțiile comunicate, concluzii scrise. Legea nu reglementează tipul actului prin care parchetul răspunde; acesta ar putea fi un înscris similar celor prin care se formulează concluziile scrise ale procurorului, motivarea căilor de atac etc.

În acest context, poziția procesuală a parchetului poate fi:

▪ își exprimă, motivat, poziția în raport cu cererile, excepțiile formulate, răspunzând în scris

▪ nu exprimă nicio poziție ( nu răspunde ) Termenul de 10 zile este unul procedural, iar nerespectarea sa atrage sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului și a nulității actului peste termen ( art. 268 alin.1 NCPP – Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptuluui și nulitatea actului făcut peste termen ). Este o nulitate relativă, în condițiile art. 282 NCPP care poate fi invocată de inculpat până la închiderea procedurii de camera preliminară cf. art. 282 alin.4 lit. a NCPP.

Procurorul care va formula concluzii scrise cu privire la cererile, excepțiile invocate este procurorul care efectuat / supravegheat urmărirea penală și a emis rechizitoriul.

Sunt prevăzute astfel garanții ale asigurării dreptului la apărare, cu atât mai necesare cu cât procedura în camera preliminară se desfășoară fără contradictorialitate, în camera de consiliu și fără citarea procurorului sau a inculpatului.

CAPITOLUL III

PROCEDURA ÎN CAMERA PRELIMINARĂ

Procedura în camera preliminară – reglementată de art. 345 NCPP

Încheierea motivată este actul prin care judecătorul de cameră preliminară se va pronunța asupra cererilor, excepțiilor ( art. 345 alin.1, a se vedea și art. 346 alin.1 NCPP ), ținând seama și de concluziile scrise transmise de parchet.

Pronunțarea are loc după expirarea termenului prev. de art. 344 alin.4, în cameră de consiliu. Procurorul nu participă la această procedură, după cum, nici inculpatul ori apărătorul acestuia.

Procedura este nepublică , lipsită de oralitate, contradicitorialitatea fiind asigurată în scris.

În măsura în care, pronunțându-se asupra cererilor, excepțiilor formulate, le apreciază întemeiate și le admite (total sau parțial), dându-le efectul legal specific, încheierea va fi comunicată parchetului. Comunicarea încheierii către parchet are loc:

1. În cazul în care constată neregularități ale actului de sesizare;

2. Când dispune excluderea uneia sau a mai multor probe administrate;

3. Când aplică sancțiunea nulității (relative sau absolute) cu privire la actele procesuale sau procedurale efectuate în cauză.

În acest context, în raport cu încheierea astfel comunicată, poziția parchetului (art.345 alin. 3) se manifestă în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii judecătorului de cameră preliminară și poate:

1. Să remedieze neregularitățile actului de sesizare constatate de judecătorul de cameră preliminară astfel încât să poată fi stabilit obiectul și limitele judecății și să comunice că menține dispoziția de trimitere în judecată;

2. Să solicite restituirea cauzei; cf. art. 346 alin.3 lit. c teza I NCPP, judecătorul de cameră preliminară va restitui cauza la parchet în această ipoteză

3. Să nu exprime vreo poziție față de neregularitățile constatate; lipsa răspunsului conduce la restituire cf. art. 346 alin. 3 lit. c teza finală

În ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară exclude toate probele administrate în cursul urmăririi penale, pare că nu mai comunică încheierea parchetului, ci restituie cauza cf. art. 346 alin. 3 lit. b NCPP.

În cazul în care nu au fost formulate cereri sau ridicate excepții, nici de către inculpat, nici din oficiu, judecătorul va pronunța o încheiere motivată prin care va constata legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și va dispune începerea judecății. Încheierea este definitivă și se comunică parchetului.

În cazul în care judecătorul de camera preliminară constată neregularități ale actului de sesizare, în cazul în care sancționează potrivit art. 280 – 282 NCPP actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii (acestea fiind anulate) ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul.

În termen de 5 zile de la comunicare, procurorul remediază neregularitățile actului de sesizare și comunică judecătorului de camera preliminară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei la parchet.

În situația în care judecătorul de cameră preliminară a exclus toate probele administrate în faza de urmărire penală, singura soluție este ca prin aceeași încheiere să se dispună și restituirea cauzei la parchet, nemai impunându-se exprimarea opțiuni de către procuror.

La expirarea termenului de 5 zile prevăzut în art. 345 alin. 3 NCPP, termen necesar pentru remedierea neregularităților și a exprimării opțiunii procurorului cu privire la menținerea trimiterii în judecată, judecătorul de cameră preliminară hotărăște, printr-o nouă încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului. Încheierea se comunică de îndată procurorului și inculpatului.

După rămânerea definită a încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară se pronunță și dispune începerea judecății, acesta va stabili un termen de judecată.

Soluțiile în procedura de cameră preliminară

Având în vedere noile reglementări – art. 346 NCPP – judecătorul de cameră preliminară are la dispoziție următoarele soluții:

judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere motivată definitivă, constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și dispune începerea judecății dacă nu s-au formulat cereri și excepții ori nu a ridicat din oficiu excepții, la expirarea termenelor prevăzute la art. 344 alin. (2) sau (3) NCPP – 20 de zile.

judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere motivată – care nu e definitivă – dispune:

– restituirea cauzei la parchet dacă:

a) rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) NCPP, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății;

a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;

procurorul solicită restituirea cauzei, în condițiile art. 345 alin. (3) NCPP, ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași dispoziții.

– judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere motivată –care nu e definitivă- dispune începerea judecății – în toate celelalte cazuri în care a constatat neregularități ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancționat potrivit art. 280 – 282 NCPP actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, dacă procurorul a remediat neregularitățile și a menținut dispoziția de trimitere în judecată. Legalitatea sesizării nu mai pate fi contestată pe parcusul soluționaării cauzei pentru aspecte ce țin de faza de urmărire penală.

Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.

În cazul în care a fost invocată excepția necompetenței instanței, dacă judecătorul de cameră preliminară apreiază ca această excepție este întemeiată, procedează potrivit art. 50 și 51 NCPP, care se aplică în mod corespunzător, respectiv dispune declinarea competenței în favoarea instanței competente.

Conform art. 346 alin. 7 NCPP, judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de judecată în cauză, fiind astfel eliminată incompatibilitatea dintre judecătorul de cameră preliminară și judecărul fondului în aceeași cauză penală.

Contestația împotriva încheierii pronunțată în procedura de cameră preliminară

Conform art. 347 alin. 1 NCPP, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1) NCPP, procurorul și inculpatul pot face contestație cu privire la modul de soluționare a cererilor și a excepțiilor, precum și împotriva soluțiilor prevăzute la art. 346 alin. (3) – (5) NCPP.

Astfel, procurorul și inculpatul pot face contestație împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară prin care se dispune:

începerea judecății, în situația în care au fost admise excepții și, în consecință, au fost excluse probe sau anulate acte de urmărire penală, dar procurorul a comunicat că menține trimiterea în judecată

începerea judecății, în situația în care au fost ridicate excepții sau formulate cereri

și acestea au fost respinse;

restituirea cauzei la parchet.

Pe calea contestației fi atacată și încheierea de constatare a neregularităților actului de sesizare/de sancționare a actelor de urmărire penală/de excludere a probelor. Partea vătămată și celelalte părți din cazuă nu pot formula contestație.

Încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care se dispune începerea judecății fără să fi fost formulate cereri sau ridicate excepții de către inculpat sau din oficiu, în termenul acordat, este definitivă.

Contestația se depune la judecătorul de cameră preliminară care a pronunțat soluția care se atacă și se motivează până la termenul stabilit pentru soluționare, conform art. 4251 alin. 3 NCPP.

Contestația se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate. Când instanța sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție, contestația se judecă de către completul competent, potrivit legii.

Contestația depusă se poate retrage până la încheierea dezbaterilor în contestație, conform art. 415 NCPP, cu excepția minorului care a declarat-o personal sau prin reprezentant legal. Contestația formulată în termen este suspensivă de executare în ceea ce privește restituirea cauzei la procuror sau, după caz, începerea judecății, conform art. 416 NCPP.

Prevederile art. 343-346 NCPP se aplică în mod corespunzător și în procedura de soluționare a contestație.

Cu privire la contestație, soluțiile pot fi:

respinge contestația ca tardivă (introdusă după expirarea termenului), inadmisibilă (formulată de o persoană neîndreptățită) sau nefondată (sunt neîntemeiate aspectele invocate de către contestator);

admite contestația și desființează încheierea atacată și, după caz:

admite cereri și excepții și, în consecință, exclude probe sau anulează acte de procedură;

respinge cereri și excepții care fuseseră admise de judecătorul de cameră prelimină de primă instanță, cu consecința readucerii probelor excluse sau a actelor anulate anterior

constată neregularități ale actului de sesizare și dispune remedierea acestora de către procuror;

desființează dispozițiile prin care, în mod ilegal, judecătorul de cameră preliminară a constatat neregularitatea sesizării și dispune începerea judecății;

exclude toate probele admnistrate în faza de urmărire penală și dispune restituirea cauzei la parchet;

sesizează instanța competentă (aunci când în mod eronat judecătorul a respins o excepție de necompetentă a instanței sesizate sau nu s-a pronunțat asupra ei);

dispune rejudecarea cauzei de către judecătorul care a pronunțat-o atunci când se constată că nu au fost respectate dispozițiile privind comunicarea.

Măsurile preventive în procedura de cameră preliminară – art. 348 NCPP

Conform art. 348 alin. (1) NCPP, judecătorul de cameră preliminară se pronunță, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menținerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive.

În cursurul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară este competent să dispună luarea măsurilor preventive reglementate de art. 203 alin. 4 NCPP, cu exepția măsurii reținerii.

Fiind vorba de măsuri preventive, procedura se va derula cu citarea inculpatului și

participarea obligatorie a procurorului.

În cauzele în care față de inculpat s-a dispus o măsură preventivă în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispozitiilor art. 207 NCPP.

În tot cursul procedurii în camera preliminară, judecătorul de cameră preliminară verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, temeinicia arestării preventive și a măsuri arestului la domiciliu dispuse față de inculpat. Controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune nu se mai verifică, ci se mențin până la pronunțarea hotărârii în primă instanță.

De asemenea, judecătorul de cameră preliminară poate constata, la cerere, din oficiu sau la sesizarea administrației locului de deținere, încetarea de drept a măsurilor preventive. Judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra cererilor de revocare sau înlocuire a măsurilor preventive, precum și asupra cererii scrise motivate a inculpatului față de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu de a părăsi imobilul, în condițiile art.

221 alin. 6 NCPP, sau asupra cererii motivate a procurorului de înlocuire a măsurii arestului la domiciliu cu măsura arestului preventiv.

Încheierile pronunțate de judecătorul de cameră preliminară asupra măsurilor preventive se comunică inculpatului și procurorului care au lipsit de la pronunțare și pot fi atacate cu contestație, potrivit art. 205 NCPP.

CONCLUZII

Noul Cod de procedură penală introduce în peisajul procesual penal un nou principiu fundamental, și anume, principiul separării funcțiilor judiciare. Prin principii fundamentale ale procesului penal se înțeleg ”regulile cele mai generale, în temeiul cărora sunt reglementate structura și desfășurarea procesului penal”.

Așadar, NCPP prin art. 3 alin. (1) împarte procesul penal în patru funcții judiciare: 

de urmărire penală (prin organele de cercetare penală și procuror), 

de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în cursul urmăririi penale (prin judecătorul de drepturi și libertăți), 

de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată (prin judecătorul de cameră preliminară) și 

 de judecată (de către instanțele de judecată).

Așa cum se poate observa, procedura de cameră preliminară este o funcție judiciară autonomă în cadrul procesului penal, care se individualizează de celelalte funcții judiciare.

Camera preliminară urmărește, concomitent, să rezolve chestiunile privitoare la legalitatea trimiterii în judecată a inculpatului și la legalitatea administrării probelor, păstrând în același timp premisele pentru soluționarea cu celeritate a cauzei în fond.

Art. 54 din NCPP, cu denumirea marginală, Competența judecătorului de cameră preliminară, stabilește competența materială (rationae materiae) a judecătorului de cameră preliminară, aceasta fiind conturată de activitățile (i) de verificare a legalității trimiterii în judecată dispusă de procuror, (ii) de verificare a legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, (iii) de soluționare a plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată precum și (iv) de alte situații expres prevăzute de lege.

Mai mult, art. 54 nu se rezumă doar la competența materială, ci face și o trimitere în mod indirect, prin literele c) și d) la competența funcțională (rationae oficii) a judecătorului de cameră preliminară, în sensul că judecătorul de cameră preliminară este tot cel care va judeca anumite căi de atac, și anume, ”calea de atac” împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, reglementată de art. 341 din NCPP, contestațiile împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, reglementată de art. 205 NCPP și asupra încheierilor privind modul de soluționare a cererilor și excepțiilor din procedura de cameră preliminară, prevăzută la art. 347 NCPP.

Astfel putem vedea importanța acestei noi instituții de drept procesual penal, prin care s-a urmărit o garanție suplimentară a celerității și legalității procesului penal, reducându-se astfel numărul erorilor judiciare, care nu-și au locul într-un stat de drept.

BIBLIOGRAFIE

Noul Cod de procedură penală.

Mihail Udroiu, Procedura penală. Partea generală. Partea specială, ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, BucureȘti, 2011.

Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2011.

Mihail Udroiu, Procedura penala. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura CH Beck, București, 2014.

N. Volonciu, Modificările Codului de procedură penală al P. P. R., în Analele Univesrității Bucureși „C.I. Parhon”, Revista de Științe Sociale-Științe Juridice nr. 6/1956.

S. Kahane, Curs de Procedură Penală, Litografia Învățământului, București, 1955.

Stephen A. Saltzburg, Daniel J. Capra, American Criminal Procedure, fifth edition, West Publishing Co., 1996, Statele Unite ale Americii.

M. Pisani, A. Molari, V. Perchinunno, P. Corso, Manuale di procedura penale, Monduzzi Editore, Bologna, 1994.

Michele-Laure Rassat, Procedure penale, P.U.F., 1994.

Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Georgiana Tudor, Victor Văduva, Noul Cod de procedură penală – Ghid de aplicare pentru practicieni

=== ΒІΒLІОGRΑFІE ===

BIBLIOGRAFIE

Noul Cod de procedură penală.

Mihail Udroiu, Procedura penală. Partea generală. Partea specială, ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, BucureȘti, 2011.

Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2011.

Mihail Udroiu, Procedura penala. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura CH Beck, București, 2014.

N. Volonciu, Modificările Codului de procedură penală al P. P. R., în Analele Univesrității Bucureși „C.I. Parhon”, Revista de Științe Sociale-Științe Juridice nr. 6/1956.

S. Kahane, Curs de Procedură Penală, Litografia Învățământului, București, 1955.

Stephen A. Saltzburg, Daniel J. Capra, American Criminal Procedure, fifth edition, West Publishing Co., 1996, Statele Unite ale Americii.

M. Pisani, A. Molari, V. Perchinunno, P. Corso, Manuale di procedura penale, Monduzzi Editore, Bologna, 1994.

Michele-Laure Rassat, Procedure penale, P.U.F., 1994.

Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Georgiana Tudor, Victor Văduva, Noul Cod de procedură penală – Ghid de aplicare pentru practicieni

=== СUPRІNS ===

CUPRINS

CAPITOLUL I

CAMERA PRELIMINARĂ, O NOUĂ INSTITUȚIE DE DREPT PROCESUAL

PENAL. PRECEDENTE LEGISLATIVE. DREPT COMPARAT

Introducere

Precedente legislative ale „camerei preliminare”

Drept comparat

CAPITOLUL II

OBIECTUL, DURATA ȘI MĂSURILE PREMERGĂTOARE ALE PROCEDURII DIN CAMERA PRELIMINARĂ

Soluționrea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară

Obiectul și durata procedurii în camera preliminară

Măsuri premergătoare

CAPITOLUL III

PROCEDURA ÎN CAMERA PRELIMINARĂ

Procedura în camera preliminară – reglementată de art. 345 NCPP

Soluțiile în procedura de cameră preliminară

Contestația împotriva încheierii pronunțată în procedura de cameră preliminară

Măsurile preventive în procedura de cameră preliminară – art. 348 NCPP

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE