Cadrul Legislativ al Coruptiei Si Deontologia Functiei Publice
Cadrul legislativ al coruptiei si deontologia functiei publice.
Analiză comparativă
„Nimic nu e mai periculos pentru conștiința unui popor decât priveliștea corupției și a nulității recompensate. ”- M. Eminescu
Deonotoliga funcției publice și corupția
Deontologia funcției publice
Realizarea funcțiilor statului se face prin intermediul unor servicii publice care, la rândul lor, cuprind funcții publice sau, altfel spus, competențe și puteri specifice necesare realizării intereselor generale ale societății.
Categoriile de funcții publice se stabilesc de regulă prin lege, dar și prin statute profesionale sau regulamente proprii de organizare și funcționare, în cazul unor autorități ale administrației publice speciale: armată, poliție, transport feroviar etc.
Statele de funcții sunt actele cu caracter normativ în care se înscriu funcțiile publice din cadrul unui serviciu public pentru a-și realiza atribuțiile conform legii.
Cu titlu de exemplu amintim că statele de funcțiuni pentru aparatul ministerelor, al celorlalte organe de specialitate din administrația publică centrală și al consiliilor județene se întocmesc și se aprobă de conducerile acestor organe după ce au fost avizate.
Pentru a putea deosebi funcțiile publice între ele, acestea sunt prevăzute cu atribuții specifice, fapt care atrage după sine și o anumită specializare a celui care îndeplinește funcția publică. în fapt, atribuțiile funcției publice sunt cele care indică pregătirea de specialitate a celui ce solicită ocuparea unei funcții în administrație.
În raport de importanța funcției publice, atribuțiile sunt stabilite prin categorii diferite de acte normative: pentru funcția de președinte al statului – Constituția; pentru funcțiile de miniștri și prefecți – legi organice; pentru funcțiile din administrația publică locală – Hotărâri ale guvernului; pentru funcțiile publice din instituțiile de subordonare locală – Dispoziția primarului.
Reținem în acest moment că funcția publică este plătită de către stat pentru a sublinia faptul că în cazurile de corupție funcționarii publici apelează la alte surse de venit decât cele bugetare. Mai mult decât atât, cu cât importanța funcției crește cu atât salarizarea persoanei este mai mare; pe cale de consecință, corupția la baza sistemului va avea un anumit nivel (pachetul de țigări), spre deosebire de corupția la vârf, care va avea alt nivel (un autoturism).
Funcțiile publice se ocupă de către persoane fizice, prin numire sau alegere. Numirea unei persoane fizice într-o funcție publică se face, de regulă, prin concurs.
Ocuparea funcțiilor publice prin alegere se face potrivit rezultatelor alegerilor (Legea 70/1991 completată cu Legea 25/1996); este declarat primar candidatul care a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate; în cazul în care nici unul din candidații la funcția de primar nu a întrunit această majoritate, se organizează un alt tur de scrutin între candidații aflați pe primele două locuri.
Ocuparea unei funcții publice prin concurs dă dreptul celui care, deși a câștigat concursul, nu a fost numit în funcția publică pentru care a candidat la acțiune în contencios.
Numirile în funcții se fac de către președintele României care, potrivit art. 85 din Constituția României, numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament, iar în conformitate cu prevederile art. 94, lit. c numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege, adică în cazurile în care legea îi acordă acest drept. La rândul său, Guvernul numește în funcție pe conducătorii instituțiilor publice de specialitate.
Eliberările sau demiterile din funcțiile publice se fac, de regulă, de către cel care a făcut numirea, cu excepția unor funcții publice ce se ocupă prin alegere.
Ținând seama de atribuțiile și competențele serviciului public în care, pentru realizarea acestora, au fost create funcțiile publice, ele se stabilesc într-o anumită ierarhie, în raport cu atribuțiile, puterile și componentele pe care le are fiecare funcție publică în cadrul unui serviciu public.
Pentru buna funcționare a unui serviciu public este necesar ca funcționarii publici, care îl alcătuiesc, să se supună dispozițiilor date de funcționarii publici care ocupă, în cadrul ierarhiei funcțiilor publice, o poziție superioară.
Ierarhia funcțiilor publice se stabilește, de regulă, prin actul de înființare, organizare și funcționare a serviciilor publice sau prin acte normative distincte.
Pentru ca serviciile publice să-și realizeze sarcinile pentru care au fost organizate este necesar ca funcțiile publice – acele grupări de atribuții, puteri și competențe, să fie ocupate de persoane fizice cu o pregătire de specialitate, care să realizeze, în practică, sarcinile serviciilor publice, astfel cum acestea sunt grupate în funcțiile publice cu care au fost dotate, încă de la înființarea serviciilor publice.
Persoanele fizice care ocupă, în condițiile legii, funcțiile publice din cadrul serviciilor publice.
Astfel:
a) toate serviciile publice sunt dotate încă de la înființare cu funcții publice:
b) pentru ca persoana fizică să poată ocupa o funcție publică este necesar ca aceasta să fie cetățean român;
c) pentru a putea fi numit funcționar public este necesar ca persoana respectivă să aibă vârsta de cel puțin 18 ani împliniți, dacă legea specială nu cere o altă vârstă;
d) unele acte normative cer ca persoana fizică ce urmează a fi funcționar public să posede anumite studii – superioare, liceale sau generale – iar altele cei o anumită pregătire de specialitate, cum ar fi: jurist, economist, inginer ș.a.m.d.;
e) învestirea intr-o funcție publică se face pe bază de concurs ori ca urmare a alegerii;
f) persoana fizică ce ocupă o funcție publică trebuie să desfășoare o activitate continuă și permanentă, evident cu respectarea programului de lucru al serviciului respectiv;
g) pentru activitatea depusă, persoana fizică are dreptul la un salariu, stabilit potrivit legii, pentru a se întreține pe el și familia lui;
h) pe durata ocupării funcției publice, persoana fizică are anumite drepturi și obligații;
i) cu excepția funcționarilor publici care, potrivit legii, sunt inamovibili, toți funcționarii publici se bucură de stabilitate.
Deci, funcționarul public este acea persoană fizică care, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, a fost învestită prin numire sau alegere, într-o funcție publică, pentru a desfășura, contra unui salariu, o activitate continuă. Pe timpul cât dețtine funcția publică persoana fizică are anumite drepturi și îi revin anumite obligații.
Persoana care ocupă o funcție publică are o serie de obligații cu caracter moral, fie scrise, fie nescrise, dar care circumscriu etica profesiei de funcționar. Toate aceste datorii morale pe care un funcționar le respectă pe durata exercitării unei funcții publice poartă generic denumirea de „deontologie“. Dimensiunea morală a normelor pe care trebuie să le respecte oamenii a fost subliniată de Imm. Kant: „Legea însăși trebuie să fie scopul unei voințe morale bune, pentru că interesul moral este un interes pur, care nu depinde de simțuri“. („Critica rațiunii practice“ 1SR p. 71).
Organele administrației publice, instituțiile și serviciile publice au în structurile lor un personal de specialitate compus, pe de-o parte, din funcționari publici, iar, pe de altă parte, din angajați obișnuiți.
Regimul juridic al acestora din urmă este reglementat de legislația muncii și nu intră în sfera obiectului de studiu al dreptului administrativ. Astfel, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 , personalul din aparatul de lucru al autorităților și instituțiilor publice care efectuează activități de sectorul public, adică în cadrul administrației publice centrale și locale și altor servicii publice, chiar dacă sunt organizate de către organisme private .
De asemenea, în sensul legii penale, prin „funcționar” înțelegem atât funcționarul public, cât și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele de interes public [art. 177 alin. (2) C. pen.].
Pentru ca un salariat să fie asimilat funcționarului, este necesar însă ca persoana juridică privată să desfășoare o activitate de interes public, adică să reprezinte ceea ce în doctrină se denumește stabiliment de utilitate publică.
In sens restrâns, noțiunea de funcționar este echivalentă cu aceea de funcționar A public, adică persoană învestită cu o funcție publică în cadrul autorităților și instituțiilor publice ale statului și unităților administrativ-teritoriale.
În acest sens sunt și dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora această lege reglementează statutul funcționarului public din administrația publică centrală și locală și, în mod excepțional, statutul altor categorii de funcționari publici care nu beneficiază de statut special.
Prin art. 5 alin. (1) Legea nr. 188/1999 lasă însă posibilitatea reglementării unor statute speciale pentru funcționarii publici din următoarele servicii publice: structurile de specialitate ale Parlamentului României, structurile de specialitate ale Admi-nistrației Prezidențiale, structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ, serviciile diplomatice și consulare , autoritatea vamală, poliția și alte structuri ale Ministerului de Interne , alte servicii publice stabilite prin lege.
Așadar, precizăm, încă o dată, că nu toate persoanele care lucrează în sectorul bugetar au calitatea de funcționar public, ci numai acelea care sunt învestite cu o funcție publică.
Astfel, Legea nr. 188/1999 precizează în art. 6 că ea nu se aplică anumitor categorii de persoane, care nu sunt învestite cu o funcție publică și anume:
a) personalului salarizat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice care desfășoară activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreținere-reparații și de deservire, precum și altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică;
b) personalului salarizat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului;
c) corpului magistraților;
d) cadrelor didactice;
e) persoanelor numite sau alese în funcție de demnitate publică.
Personalul din primele două categorii este suspus legislației muncii , iar persoa-nele din ultimele trei categorii prevăzute de această lege beneficiază de statute proprii adoptate prin legi speciale .
O altă constatare este aceea că Legea nr. 188/1999 face distincție între funcția publică și funcția de demnitate publică, fără a defini această din urmă noțiune [art. 5 alin. (1) partea finală]. Acest text din Legea nr. 188/1999 prevede doar că persoanele numite sau alese în funcții de demnitate publică nu intră sub incidența dispozițiilor ei. Prin urmare, demnitarii publici nu beneficiază de stabilitate în funcție, ei fiind, în principiu, revocabili din funcțiile pe care le dețin.
Funcția de demnitate publică a fost definită în legislație ca fiind acea funcție publică ce poate fi ocupată prin mandat obținut direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii .
În mod corespunzător, demnitarii publici sunt acele persoane numite sau alese într-o funcție de demnitate publică în urma alegerilor generale sau locale. Fac parte din această categorie, de exemplu: Președintele Republicii, primul-ministru, miniștrii, secretarii și subsecretarii de stat, președinții consiliilor județene, primarii și alții.
Statutul demnitarilor publici este reglementat prin legi speciale ca, de exemplu, Legea nr. 215/2001, în cazul președinților consiliilor județene și al primarilor, sau chiar prin dispozițiile constituționale, în cazul Președintelui Republicii, primului- ministru și miniștrilor .
Funcțiile publice trebuie exercitate de către persoanele învestite cu acestea pe baza următoarelor principii;
a) principiul legalității și al imparțialității activităților efectuate de funcționarii publici.
Potrivit acestui principiu, funcționarii publici au obligația să asigure o împărțire egală și imparțială a serviciilor publice către cetățeni, dând expresie principiului constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor. Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Constituție, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
De asemenea, acest principiu are la bază dispozițiile constituționale, potrivit cărora România este stat de drept, democratic și social în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate [art. 1 alin. (3) din Constituție];
b) principiul transparenței presupune asigurarea cunoașterii de către cetățeni a activităților de interes public desfășurate de funcționarii publici':
c) principiul stabilității funcționarilor publici, potrivit căruia funcționarii publici
d) nu pot fi transferați decât cu acordul lor scris, iar delegarea și detașarea pot fi dispuse numai pe durata și în condițiile stabilite de lege.
Pentru a fi învestită cu o funcție publică, o persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) să aibă numai cetățenia română și domiciliul în România.
Potrivit acestei condiții legale, o funcție publică nu poate fi încredințată unei persoane cu dublă cetățenie, unui apatrid sau unei persoane cu domiciliul în străinătate.
Această cerință legală reprezintă o aplicare specială a dispozițiilor art. 16 alin. (3) din Constituția României, potrivit cărora funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în tară ;
b) să cunoască limba română, scris și vorbit. Această condiție izvorăște din art. 13 al Constituției, potrivit căruia limba oficială în România este limba română, iar necunoașterea limbii române de către funcționarii publici este de neconceput, întrucât ei sunt agenții statului român.
Potrivit art. 91 din Legea nr. 188/1999, în unitățile administrativ-teritoriale în care persoanele aparținând unei minorități naționale dețin o pondere de peste 20%, unii funcționari publici din serviciile în care au contacte directe cu cetățenii au obligația să cunoască și limba minorității naționale respective;
c) să aibă vârsta de 18 ani împliniți, întrucât de la această vârstă o persoană devine majoră și poartă răspunderea juridică pentru actele și faptele sale;
d) să aibă deplină capacitate de exercițiu, adică acesteia să nu-i fie afectat discernământul de vreo deficiență mintală sau boală psihică. Starea sănătății mintale a candidatului pentru ocuparea unei funcții publice trebuie dovedită cu acte medicale emise de medicul de specialitate;
e) să aibă o stare de sănătate corespunzătoare funcției pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate;
f) să îndeplinească condițiile de studii prevăzute de lege pentru funcția publică pe care intenționează să o ocupe;
g) să îndeplinească condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice;
h) să nu fi fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea.
Dovada îndeplinirii acestei condiții se face cu cazierul judiciar al persoanei care ocupă sau aspiră la ocuparea unei funcții publice;
i) să nu a fi fost destituită dintr-o funcție publică în ultimii 7 ani;
j) să nu fi desfășurat activitate de poliție politică, astfel cum aceasta este definită prin lege.
Pe lângă aceste condiții, pentru a face parte din categoria înalților funcționari publici, persoana în cauză trebuie să mai îndeplinească și următoarele cerințe:
– să aibă studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă;
– să fi absolvit programe de formare specializată și perfecționare în administrația publică sau în alte domenii specifice de activitate organizate, după caz, de Institutul Național de Administrație sau de alte instituții specializate, organizate în țară sau în străinătate, ori a dobândit titlul științific de doctor în specialitatea funcției publice respective;
– să aibă cel puțin 7 ani vechime în specialitatea funcției publice respective. în cazuri excepționale această vechime poate fi redusă cu până la 3 ani;
– să fi promovat concursul organizat pentru ocuparea funcției publice. înscrierea la un concurs pentru ocuparea unei funcții publice nu-i dă dreptul unei persoane de a ocupa acea funcție decât dacă a obținut cele mai bune rezultate la concursul la care a participat. Nu se confundă, deci, dreptul de a fi înscris la un concurs pentru ocuparea unei funcții publice cu dreptul de a ocupa acea funcție publică.
Datoria primordială a funcționarului public este servirea interesului general așa cum denotă însăși etimologia administrației din latinescul „ad minister“ – slujbaș, servitor.
Ca urmare, obligațiile de ordin moral ce trebuie respectate derivă din scopul exercitării funcției, slujirea societății și a cetățenilor. în măsura în care actele normative stipulează expres aceste obligații morale ele dobândesc dimensiune profesională.
În știința administrației s-au formulat mai multe obligații cu caracter moral, dintre care unele au dobândit și caracter de obligații profesionale (în România nu există un Cod al funcționarilor publici care să prevadă aceste datorii).
a) PROBITATE
Se înțelege prin probitate în primul rând corectitudinea de care să dea dova¬dă un funcționar în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Există o dialectică a corectitudinii exprimată foarte bine de G.W.F. Hegel: „Același conținut care este un drept este și o datorie și ceea ce este o datorie este un drept“. (Filozofia spiritului, Ed. Academiei, 1966 p. 316). Cu alte cuvinte, funcționarul are dreptul de a exercita o funcție publică atâta timp cât înțelege că acea funcție este o datorie pentru el. Orice alte criterii pentru neîndeplinirea datoriei duc la lipsa de probitate.
b) DEMNITATE
Foarte mulți neglijează importanța cuvântului „publică“ din sintagma „funcție publică“. Acest cuvânt trimite însă direct la sensul demnității pe care o are un funcționar învestit cu o funcție (relativ la ceilalți cetățeni). Tocmai caracte¬rul public al funcției interzice funcționarului să se comporte ca ceilalți și să ceară avantaje pentru el sau pentru alții (șpaga, bacșișul etc.). Sub aspect material, funcționarul este plătit pentru a-și exercita funcția, iar sub aspect moral el se bucurând dreptul de a se degrada pe sine sau funcția sa.
Persoană fizică nu poate, practic, să realizeze, în același timp, atribuțiile a două sau multor funcții publice.
În acest sens profesorul P. Negulescu arată că, în principiu, funcțiile publice nu se cumulează, căci interesul general cere ca funcționarul să-și consacre întreaga sa activitate funcției ce îndeplinește.
În acest sens a fost adoptată Legea asupra cumulului în funcțiile publice din 1 iulie 1890, care în art. 1, alin. I dispunea că nimeni nu poate fi învestit decât cu o singură funcție retribuită de stat, județ sau comună ori de stabilimente publice cu leafă, diurnă sau orice altă indemnizare.
c) INTERDICȚIA CUMULULUI
În general, funcționarul public nu poate avea interese contrarii administrației pe care o servește și ca atare nu ar putea desfășura activități lucrative în scop personal. Totuși, în practica administrațiilor publice din statele democratice s-au admis unele derogări pentru:
– activitatea de creație, științifică, literară sau artistică;
– acordarea de consultații specializate în alte domenii decât cele ce privesc administrația publică;
– exploatarea brevetelor de invenții.
în ceea ce privește cumulul de funcții administrative, un funcționar, angajat principal într-un serviciu public, poate desfășura temporar/parțial o activitate renumerată pentru alt serviciu al administrației publice, cu două condiții:
– să se încadreze în limitele plafonului de venituri prevăzut de legea salarizării;
– să aibă acordul autorităților administrației publice, pentru care lucrează.
d) IMPARȚIALITATE
Cu privire la dreptul funcționarului public de a face parte din partide politice s-au conturat două opinii contrare: prima, care consideră administrația ca anexa politicului și ca atare posibilitatea ca funcționarii să fie politici; a doua, care consideră că funcționarul public are în principal executarea deciziei politice, fără a participa la activitățile partidelor.
În legislația română există soluție de mijloc, în sensul că pentru anumite categorii de funcționari publici este interzis activitatea în partide (magistrații, militarii, polițiștii), iar pentru celelalte categorii este permisă.
Funcționarii publici au obligația de a executa ordinele sau instrucțiunile primite de la șefii ierarhici. Este evident că această obligație deschide poarta abuzului din partea șefului făcând posibilă corupția. Tocmai de aceea în doctrină se recunoaște dreptul funcționarului de a refuza executarea ordinului în cazul în care este vădit ilegal sau prejudiciază drepturile fundamentale ale persoanei. In această situație funcționarul trebuie să anunțe în scris conducerea instituției cu privire la motivul refuzului.
Corelativ, trebuie precizat că funcționarii superiori poartă răspunderea pentru legalitatea ordinelor pe care le transmit subordonaților; altfel s-ar ajunge la situația în care ei ar fi exonerați de răspundere, iar funcționarii subordonați să răspundă pentru faptele altora.
f) FIDELITATE
Această dimensiune etică a funcționarului public presupune executarea sar-cinilor de serviciu pentru și în interesul instituției la care funcționarul lucrează. Obligația de fidelitate cuprinde și discreția necesară cu privire la secretele de serviciu cu care funcționarul operează. Tocmai de aceea, în unele statute ale funcționarilor publici se prevede obligația de a păstra secretul de serviciu o anumită perioadă de timp după încetarea raporturilor de muncă (1-3-5 ani).
Obligația de fidelitate exclude sfera funcționarilor publici; ea se extinde și asupra persoanelor alese în cadrul autorităților cu caracter deliberativ, care au obligația de a depune un jurământ la începerea mandatului.
g) RESPECTUL FAȚĂ DE FUNCȚIE
Obligația de a respecta funcția constă în esență în limita de competență. Funcționarul public nu trebuie să-și depășească atribuțiile de serviciu așa cum sunt ele stabilite prin fișa postului.
Este evident că dacă funcționarul primește lucrări pe care nu are competența să le rezolve, ori intervine pentru soluționarea lor la șeful ierarhic suntem în prezența unei forme a abuzului în serviciu.
Corpuția în administrația publică
Să încercăm mai întâi să definim acest fenomen care la noi în țară este obiectul a numeroase dezbateri publice și controverse politice. În primul rând trebuie să remarcăm existența unei mari varietăți de definiții. Cea mai simplă și mai generală este următoarea: corupția este utilizarea unei poziții oficiale pentru a obține foloase în interes personal. Organizația Transparency International definește corupția ca fiind: „utilizarea incorectă a unor competențe încredințate oficial pentru obținerea de foloase private”.
Conform unei definiții mai complexe, propuse de Warren, aceasta este: „utilizarea defectuoasă a puterii sau autorității comune pentru câștiguri private, utilizând resurse comune” (2004).
În acest punct trebuie să remarcăm că acest fenomen nu este limitat doar la sectorul public. Un avocat care nu își apără corect clientul deoarece a fost cointeresat de partea adversă sau un angajat al unei firme private care vinde secretele companiei către o firmă concurentă sunt exemple de corupție în mediul privat.
Legea privind Statutul funcționarilor publici (art. 2. (1)) consideră funcția publică drept: „ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică”. Prin urmare, legiuitorul face apel concomitent la doi termeni: cel de atribuții (ce are conotații riguros juridice, facem trimitere în acest sens la conținutul capitolului anterior și la anexa cursului) și cel de responsabilități, termen prin care prinde viață dimensiunea etică a comportamentului funcționarului public.
Etica – în calitatea ei de disciplină filosofică ce caută răspuns la întrebarea cum trebuie să acționeze individul în raport cu sine însuși, cu semenii săi și cu lumea din jur – este aceea care dă sens viu legilor ce „domină” activitatea oricărui funcționar public. Dar ce însemnă etică, care este obiectul acestei discipline filosofice și care sunt cele mai importante „momente”, sisteme științifice ce încearcă să răspundă la principalele întrebări specifice ei. Termenul „etică” provine din cuvântul grecesc ethos și înseamnă caracter, mod habitual de viață. La Platon, ethos-ul este rezultatul obișnuinței (a se vedea dialogul Legile 792e), iar pentru Aristotel, ethos-ul este de natură morală și nu intelectuală (Etica nicomahică, 1139a). În stoicism ethos-ul este sursa comportamentului.
Așadar, în locul brutalității spontane, egoismului, dreptatea pune legea și statul de drept, pune instituții și contracte susceptibile să reglementeze pașnic relațiile dintre oameni. Totuși, universul juridic, codurile, dreptul sunt considerate de mulți gânditori a nu fi decât măști al raporturilor de forță dintre clasele sociale sau dintre națiuni (dominante sau dominate). De bună seamă, Machiavelli crede că Principele urmărește scopuri morale (pacea, dreptatea și ordinea), dar pentru că oamenii sunt proști și netrebnici, ei nu pot fi dominați decât prin violență și viclenie.
Justiția penală, pe de altă parte, nu pedepsește violența cetățenilor decât exercitând, la rândul său, violență.
De pildă, a aplica unui asasin pedeapsa cu moartea înseamnă a exercita asupra persoanei sale violența pe care el însuși a comis-o. Problema violenței este din punct de vedere moral greu de rezolvat (pe de o parte, desigur, violența este un eșec al dreptății, dar pe de alta, a vrea să fii în mod sistematic non-violent într-o lume unde, în fapt, violența există, înseamnă a te face, conștient sau nu, complice al celor în folosul cărora se exercită violența).
Marea corupție, asociată atât funcțiilor de nivel înalt și factorilor de decizie majoră cât și formelor grave de fraude, extorcări de fonduri, mergând până la criminalitatea organizată, constituie o problemă și în țările superdezvoltate. Controlul social al acestei forme este în primul rând unul represiv-punitiv.
Conform Sondajului BEEPS exista o distincție intre mecanismele de ‘State Capture’ si coruptia administrativa. Sintagma ‘State Capture’ se refera la actiunile unor persoane, grupuri sau firme – atat din sectorul public cat si din cel privat – ce sunt realizate cu scopul de a influenta in folos propriu continutul unor legi, reglementari, decrete si al altor tipuri de acte guvernamentale, prin acordarea de avantaje personale unor persoane publice, pe cai ilicite sau alte mecanisme netransparente.
Institutiile de stat apte a fi “capturate” prin mecanismele coruptiei pot apartine unor domenii foarte variate – cel legislativ, executiv, judiciar, sau unor agentii de reglementare. La randul lor, “actorii” implicati in procesul de capturare pot fi firme private, importanti oameni politici, sau diverse grupuri cu interese bine definite.
Numitorul comun al celor doua aspecte amintite – institutiile “prada” si actorii – il constituie obtinerea de avantaje din partea statului pentru un numar restrans de persoane, firme sau sectoare de activitate, prin distorsionarea cadrului legislativ si normativ, cu costuri potential mari pentru societate in ansamblul ei. Coruptia infloreste acolo unde puterea economica este puternic concentrata, interesele partenerului social sunt slab reprezentate, iar canalele conventionale de influentare a politicului sau de mediere a diferitelor interese sunt insuficient dezvoltate.
Deontologia și corupția în administrația publică
Continuarea procesului ele democratizare a societății românești început după căderea regimului comunist în decembrie 1989, cât și accelerarea tranziției României de la economia socialistă centralizată la economia de piață reprezintă niște priorități pentru factorii politici.
Transformările politice și economice din ultimii ani au plasat România pe orbita țărilor în curs de dezvoltare. Totuși, împlinirile tinerei democrații românești au fost adesea umbrite de zgomotoasele scandaluri de corupție care au devenit o prezență constantă pe primele pagini ale jurnalelor.
Fenomenele de corupție au erodat în mod constant credibilitatea instituțiilor statului și a reprezentanților acestora, producând o stare de pericol gravă dacă ținem cont de faptul că o mare parte din populație ajunsese să considere aceste fenomene de corupție drept caracteristice economiei de piață și inerente unei vieți politice pluraliste. Punerea semnului de egalitate între democrație și corupție a constituit și, din nefericire, mai constituie un obstacol serios pentru democratizarea societății românești. Totalitarism sau democrație, trecut sau prezent, corupția a însoțit întotdeauna orice orânduire politică, peste tot în lume.
Deși este un concept nu încă foarte bine definit (în sfera de cuprindere a noțiunii de corupție fiind incluse sau excluse o serie de aspecte, corupția fiind o funcție de timp și de spațiu), în cadrul fenomenelor de corupție sunt incluse acele acțiuni, omisiuni sau atitudini care nu fac altceva decât, fie să încalce ordinea de drept, fie doar să ocolească normativitatea juridică a unui stat.
(UT- Dacă ar fi să folosim formula pentru a defini corupția, atunci s-ar putea considera că C = M + Pd – R, unde C este corupția, M este poziția de monopol, Pd este puterea discreționară, iar R este responsabilitatea. Cu alte cuvinte, corupția este egală cu monopolul plus puterea discreționară minus responsabilitatea.
Fie că o activitate este publică, privată sau nonprofit, fie că este vorba de o activitate desfășurată în București, în Paris sau oriunde în altă parte, fenomene de corupție pot fi identificate acolo unde cineva are o poziție de monopol asupra unui bun sau serviciu, exercită o putere discreționară cu privire la distribuirea sau prestarea acestuia și nu există reglementată nici o responsabilitate a sa și nici nu este ținut într-un alt fel răspunzător cu privire la distribuirea sau prestarea făcută si totuși, o astfel de definiție are mai degrabă o utilitate didactică, întrucât orice autoritate publică are o anumită poziție de monopol în domeniul serviciilor publice, are o putere publică, și, deși teoretic nu este discreționară, se întâmplă adesea să fie așa, iar legislația stabilește responsabilitățile tuturor autorităților publice, chiar dacă în practică aceste responsabilități, în cazul fenomenelor de corupție, sunt eludate de aceea, definiția dată este funcțională numai în măsura în care poziția de monopol, puterea discreționară și responsabilitatea cuiva se evaluează în mod practic. Oricum, în fiecare caz de corupție, persoana coruptă se comportă ca și cum ar avea o poziție de monopol, exercită o putere discreționară și acționează ca și cum nu ar avea anumite responsabilități.
Noțiunea de corupție poate fi înțeleasă în variate feluri. A intra în detalii și prezenta studii exhaustive cu privire la noțiunea de corupție nu ar fi decât o pierdere de timp din punct de vedere practic. Pentru a avea un instrument funcțional în abordarea pragmatică a fenomenelor de corupție și, în special, a combaterii și prevenirii acestor fenomene, o definiție generală este suficientă. în principiu, corupția în administrația publică ar putea fi înțeleasă ca deturnarea funcției publice în scopuri private. Gama formelor de corupție cuprinde luarea și darea de mită, traficul de influență, nepotismul, fraude și falsuri, culegerea de foloase necuvenite, deturnarea de fonduri și multe altele. Deși în principal corupția apare ca apanajul funcției publice, ea se manifestă și în sectorul privat. în realitate, sectorul privat este implicat în majoritatea cazurilor de corupție a autorităților publice.
Forme diferite de corupție au consecințe diferite. Acele fenomene de corupție prin care se subminează înseși regulile jocului democratic (cum ar fi fenomenele de corupție din sfera justiției sau a sectorului bancar și de credit) au grave consecințe politice și economice. De asemenea, atunci când prin corupție se permite poluarea mediului înconjurător sau când serviciile medicale devin prea costisitoare, consecințele privind mediul sau consecințele sociale sunt însemnate. Prin contrast, o simplă șpagă doar pentru a urgenta o lucrare sau micile potlogării legate de finanțarea campaniilor electorale au consecințe mai modeste.
Capitolul 2. Cadrul legislativ pentru combaterea corupției în Administrația Publică
Administrația se regăsește pretutindeni, în toată complexitatea vieții sociale constituind una din cele mai utile activități umane. Noțiunea de administrație vine de la latinescul „ad minister“ – a servi pentru. În limba curentă, a administra înseamna a conduce, a aranja, a dirija activități publice și particulare.
Administrația publică nu mai este componentă a puterii executive, ci un corp profesional destinat realizării și asigurării continuității serviciilor publice puse la dispoziția cetățenilor țării.
Dar, din păcate, nu o dată, fiecare dintre noi s-a aflat la mâna unui funcționar al unui astfel de serviciu public. Iar pentru a ieși din această situație a trebuit să-i oferim un mic „bacșiș“.
Diplomația bacșișului“ este adânc înrădăcinată în societatea românească. Dictionarele de sinonime ale limbii române abundă în termeni care desemnează fatetele diverse ale uneia dintre cele mai vechi practici din lume. Mita este definită si ea șperț, șpagă, ciubuc sau bacșiș, iar corupția ca decadență, stricăciune,imoralitate sau viciu. De la mită la corupție nu este decât un mic pas.
Corupția nu este specifică numai lumii românești; ea se întâlnește pretutindeni in lume și chiar în Japonia, o țară în care tradițiile de onoare ale evului mediu nu au dispărut. Dar dacă aici corupția s-a asociat cu un mare progres economic, în spatiul românesc ea a apărut ca o manifestare nocivă în fazele de avânt, dar și deregres, în domeniul economic, dar și în cel politic.
Primul exemplu este luat din domnia lui Constantin Brâncoveanu, domn al Tarii Românești (1688-1714). Cronica Anonimului brâncovenesc relatează un episod caracteristic pentru moravurile timpurilor de atunci, dar, printr-o perfectă continuitate, și pentru cel de azi.
Domnul desemnase pe clucerul Constantin Știrbei să strângă dările din județele oltenești. „Cam lung la unghii“ – boierul făcuse numeroase abuzuri, care ajungând la cunoștința lui Vodă acesta hotărî sa-l pedepsească pe făptuitor. Cariera administrativă era lungă, lungă fiind în lista abuzurilor atât sub domnia lui Duca Vodă, cât și sub Șerban Vodă.
Hotararea lui Vodă a fost ca boierul jefuitor să fie plimbat prin satele Mehedinților, să restituie banii celor păgubiți, iar apoi să fie întemnițat. Imediat s-a declanșat „lanțul slăbiciunilor“, iar boierul a fost iertat. Ciudat, nu, Brâncoveanu l-a numit peste câțiva ani mare ban, adică cea mai înaltă dregătorie a țării – Instaurarea regimurilor fanariote a agravat fenomenele de corupție. Domnii ( fanarioți știau cât de nesigură este rămânerea lor în scaunul țării; erau, așadar,grăbiți să adune cât mai mulți bani pentru a face față zilelor grele de după mazilire, când aveau să reînceapă lupta pentru a recăpăta domnia. (Constantin Mavrocordat a domnit zece ani – șase ani în Țara Românească și patru ani în Moldova).
Cumpărarea l-ar costa sume enorme; 3 milioane de piaștri va da Mihail Șuțu, în bună măsură împrumutați, ceea ce sporea numărul potențial al familiarilor domnului (creditori și rude); Alexandru Șuțu a sosit la București în 1819 cu o datorie de 5 milioane de piaștri și cu o suită de 820 de persoane. în numai trei ani, Vodă a reușit să adune 28.657.000 piaștri. Cum se obțineau acești bani? Mai întâi prin venalitatea funcțiilor. Orice slujbă, de la dregătorii divanului până la ultimul funcționar, își are prețul ei. Marele vistiernic oferă pentru locul său 300.000 de piaștri, dar câștigă cu 200.000 mai mult; spătarul și aga, o treaptă mai jos decât șeful finanțelor, fac însă o afacere și mai bună; pentru 200.000 piaștri câștigă mai bine de dublu. Ispravnicii, reprezentanții domnului în cele 17 județe, dau domnului 300.000 piaștri; peste cinci luni sunt înlocuiți, succesorii plătesc aceeași sumă. Recordul pare a fi deținut de Iancu Caragea care a vândut 4762 titluri de baierie, pentru care a obținut 20.000.000 piaștri. Impozitele indirecte (vămile, acnele), oieritul, vinăritul, dijmăritul, precum și văcăritul (plătit de două ori și chiar de trei ori pe an) intrau, de asemenea, în cămara domnului.
Fanarioții au adus cu ei o nouă mentalitate politică; termenul de domnie era scurt, îmbogățirea trebuia făcută repede, scaunul nu se putea câștiga, apăra sau recuceri decât cu galbeni. Semnificativă pentru noua mentalitate este evoluția cu- vântului chivernea, care înseamnă în grecește a guverna, a administra, dar care a devenit în românește chiverniseală. A guverna înseamnă deci pentru fanarioții veacului XVIl-lea a se căpătui. Ce bine se potrivește situația de atunci cu starea actuală.
Constantin Mavrocordat, cel care a introdus salarizarea dregătorilor, a dorit ca prin aceasta să pună capăt abuzurilor. în fapt, pe lângă salariu, boierii au continuat vechile practici abuzive. întreaga structură administrativă s-a întemeiat pe corupție, devenită un fenomen cotidian care a sfârșit prin a afecta toate straturile societății românești. Abolirea regimului fanariot (1821) nu a dus la dispariția corupției din spațiul nostru național. Ea îl precedase și i-a supraviețuit. A rămas adânc implantată în matricea spirituală a neamului. Atât timp cât curmarea acestei stări era dăruită doar de minți luminate și suflete generoase șansele de realizare rămâneau practic nule a văzut cum corupția a fost răsplătită într-un asemenea grad.
Iar trecerea timpului a confirmat acest lucru. Mari afaceri au prejudiciat statul român, vinovații nefiind trași la răspundere: afacerea Straussberg – privind Inzestrarea țării cu o vastă rețea de căi ferate prin intermediul unui Constantin Prusac afacerea Hallier- pentru modernizarea portului Constanța, afacerea fânului prin care statul român a cumpărat fân cu 3 centime kilogramul mai scump decat era normal, statul român plătind și despăgubiri.
După izbucnirea primului război mondial, armata română avea nevoie de o inzestrare corespunzătoare. Dar banii nu au ajuns în totalitate la armată, ci prin buzunarele miniștrilor și funcționarilor ce s-au ocupat de acest proiect. Alte afaceri celebre s-au derulat în perioada interbelică: afacerea Fakker – pentru inzestrarea armatei române cu avioane performante, afacerea Skada – înzestrarea cu armament a armatei române – statul român plătind 216 milioane valută anul 1931.
In timpul perioadei comuniste, corupția s-a înrădăcinat și mai mult în societatea românească. După revoluția din decembrie 1989, în România a început un adevarat război, purtat cu „arme neconvenționale“, pentru acapararea unei părți cat mai mari din ceea ce până atunci fusese numit averea poporului. Cei ce s-au lansat in această luptă au realizat că nu pot face acest lucru decât cu ajutorul celor din interior.
Marile vedete au realizat că pâinea și cuțitul sunt în mâna lor. Intr-o clipa cele două categorii s-au întâlnit, s-au înțeles doar din priviri, au bătut palma si au pornit împreună să construiască economia de piață românească Demnitarii statului au descoperit ce bine este să ai o avere frumoasă și ce ușor este s-o obții, printr-un cuvânt, un telefon sau o semnătură. Cealaltă parte le-a venit imediat în sprijin cu bani, cu metode, cu logistică. Cazurile de corupție de după revoluție ai carei vinovați nu au fost pedepsiți nici azi stau mărturie: Tarom, Oltcit, afacerea Amara, Petromin, afacerea Panira, raportul Florică, raportul lui Valerian Stan etc.
Vrem nu vrem toți suntem moștenitorii acestui fenomen social, dar când vorbim despre corupție o limităm la doar câteva aspecte, existând patru situații prevazute de lege: darea de mită, luarea de mită, primirea de foloase necuvenite și traficul de influență.
La „mită“ erau încadrați și șoferii-camionagii care luau autostopiști de la care primeau bani. Pe vremea regimului comunist mita era o infracțiune exceptată de la decretele de grațiere. De fapt, care erau eroii negativi: chelnerii, frizerii, doctorii, micul funcționar care spune vino-mâine. Corupția era atribuită numai unor anumite segmente ale populației. In organele de stat „nu lucra nici un corupi", pentru că un membru de partid nu putea fi arestat având „merite, decorații ele." Exista o „corupție de stat“. Orice control ce venea de la centru pleca cu mașina plina cu damigene, de miei, de pește, de plocoane. Totul se făcea pe spinarea sta tului pentru a nu se descoperi nereguli.
Ezitarea investitorilor străini, de acum, de-a veni la noi are o explicație și în fenomenul corupției. Un om de afaceri nu poate să umble cu servieta diplomat în care, în loc de acte și prospecte ce trebuie avizate, să poarte plicuri, truse de stilouri, băuturi, kenturi pe care să le împartă de la patron până la ministru.
Corupția capătă dimensiuni periculoase în timpul reformării statului, când vechile instituții nu mai sunt viabile, iar cele noi nu au încă forța să se opună evoluțiilor negative. O asemenea perioadă traversează și România, perioadă caracterizată prin criză economică, creșterea prăpastiei dintre guvernați și guvernanți, lipsa de eficacitate a instituțiilor puterii. Toți acești factori favorizează pătrunderea corupției în administrație, economie și politică, ajungându-se la o simbioză dintre stat și structurile criminale, în care statul cu instituțiile sale devine parte componentă a problemei și încetează a mai fi unul din mijloacele de rezolvare a acesteia. In ceea ce privește evoluțiile din sferele înalte, corupția din aparatul superior de stat duce anual, prin deturnări de fonduri, la scăderea cu 20% a veniturilor bugetare. Corupției din aparatul de stat și din sistemul economic subordonat acestuia i se adaugă cea din interiorul structurilor economice private care este incontrolabilă.
Au un impact deosebit cuvintele lui Ștefan Zeletin din 1925, din cartea ,Din țara măgarilor“, cuvinte ce se potrivesc ca o mănușă situației actuale a României: ,faș, nepăsător, mucegăit de putred /a conștiință, urecheatul are nevoie de o pârtie puternică care să-l scoată din nesimțirea sa față de tot ceea ce e frumos și nobil și să-l pună în mișcare. Dar care e această perlă fermecată, a cărei magică licărire e în stare să scoată chiar și pe măgar din lașitatea sa înnăscută și să-l hotărască la faptă? Ea se numește bacșiș. Intr-adevăr, fără bacșiș nici nu e chip să faci un pas în țara urecheaților. Astfel, ea a și ajuns să fie cunoscută între străini sub porecla de țara bacșișului. La măgari toți iau bacșiș, și cel ce are și cel ce n-are nevoie, de la cel mai pârlit măgărel până la ce! mai îmbuibat măgăroi. Se înțelege că bacșișul trebuie să fie cu atât mai gras cu căi și măgarul ce-l primește e mai mare. Astfel, pe când e de ajuns să dai câteva ruble unui măgărel, spre a-ți face ceea ce în țara lui se cheamă hatâr, pe un măgăroi nu-l poți îndulci decât cu sute de mii, dacă nu chiar mai mult. Și apoi nu numai aurul și argintul alcătuiesc aici bacșișul. Laude prin presă – căci și măgarii au presă… măgărească, firește; proslăvire în adunări obștești, mai pe dindoaselea, câte o măgăriță neîncepută – asemenea bacșișuri ating mult inima unui măgăroi.”
Realizarea funcțiilor statului se face prin intermediul unor servicii publice , care la rândul lor, cuprind funcții publice sau, altfel spus, competențe și puteri specifice necesare realizării intereselor generale ale societății.
Categoriile de funcții publice se stabilesc de regulă prin lege, dar și prin lunile profesionale sau regulamente proprii de organizare și funcționare, în cazul unor autorități ale administrației publice speciale: armată, poliție, transport feroviar, etc. Statele de funcții sunt actele cu caracter normativ în care se înscriu funcțiile publice din cadrul unui serviciu public pentru a-și realiza atribuțiile conform legii.
Cu titlu de exemplu amintim că statele de funcțiuni pentru aparatul ministerelor , al celorlalte organe de specialitate din administrația publică centrală și consiliilor județene se întocmesc și se aprobă de conducerile acestor organe după ce au fost avizate.
Pentru a putea deosebi funcțiile publice între ele, acestea sunt prevăzute cu atribuții specifice, fapt care atrage după sine și o anumită specializare a celui care îndeplinește funcția publică. In fapt, atribuțiile funcției publice sunt cele care indica pregătirea de specialitate a celui ce solicită ocuparea unei funcții în administrație.
În raport de importanța funcției publice, atribuțiile sunt stabilite prin categorii diferite de acte normative: pentru funcția de președinte al statului – Constituția; pentru funcțiile de miniștri și prefecți – legi organice; pentru funcțiile din administrația publică locală – Hotărâri ale guvernului; pentru funcțiile publice din instituțiile de subordonare locală – Dispoziția primarului.
Reținem în acest moment că funcția publică este plătită de către stat pentru a sublinia faptul că în cazurile de corupție funcționarii publici apelează la alte surse de venit decât cele bugetare. Mai mult decât atât, cu cât importanța funcției crește cu atât salarizarea persoanei este mai mare; pe cale de consecință, corupția la baza sistemului va avea un anumit nivel (pachetul de țigări), spre deosebire de corupția la vârf, care va avea alt nivel (un autoturism).
Funcțiile publice se ocupă de către persoane fizice, prin numire sau alegere Numirea unei persoane fizice într-o funcție publică se face, de regulă, prin concurs.
Numirile în funcții se fac de către președintele României care, potrivit art. 85 din Constituția României, numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament, iar în conformitate cu prevederile art. 94, lit. c numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege, adică în cazurile în care legea îi acorda acest drept.
La rândul său, Guvernul numește în funcție pe conducătorii functiilor publice de specialitate.
Eliberările sau demiterile din funcțiile publice se fac, de regulă, de către cel care a făcut numirea, cu excepția unor funcții publice ce se ocupă prin alegere.
Oricând se pune problema eliminării, sau cel puțin a reducerii, corupției din sectorul public primele soluții avute în vedere recomandă adoptarea unei legisl.c specifice, menită a pune capăt fenomenelor de corupție, schimbarea mentalități un control sporit, o revoluție etică etc. Febra legislativă ce cuprinde instituții abilitate ale statului (atunci când acest lucru chiar se întâmplă) estompează viziunea de ansamblu a măsurilor necesare combaterii și prevenirii corupției.
Nimeni nu poate nega, fără îndoială, importanța unui cadru legal adecvat pentru eficiența luptei împotriva corupției, însă a considera, în mod exclusiv, legea sau diferitele forme de control public a fi panaceul dorit, soluția miracol pentru eliminarea tuturor fenomenelor de corupție reprezintă, evident, o abordare greșită.
Așa cum sublinia și Klitgaard, legile și controalele se dovedesc insuficient atunci când nu există sistemele care să le aplice. Atât în cazul României, dar situația este similară peste tot în lume, simpla adoptare a unor legi anticorupție este o condiție necesară, dar nu și suficientă. Pentru a pune capăt corupției trebuie acționat la nivelul tuturor cauzelor corupției; or, cadrul legal reprezintă doar unii din multiplele cauze generatoare ale ei. Astfel, o direcție ar consta în îmbunătățirea transparenței și a comunicării în sectorul public, o alta în privința reducerii poziției de monopol a funcției publice, o alta ar fi reprezentată de refull mele necesare în administrația publică pentru a reduce exercitarea unei puteri discreționare, o altă direcție ar fi stabilirea unor responsabilități concrete și detaliate ale autorităților publice etc.
Klitgaard demonstra cum „corupția este un delict de calcul, iar nu unul pasl onal“ atâta vreme cât balanța dintre integritate și corupție înclină în favoarea acesteia din urmă atunci când ecuând variabilele corupției (mita, șansa de a li prins și sancțiunea) ispita de a fi corupt apare ca „rentabilă“.
În privința sistemului de salarizare există multiple soluții, însă, indiferent de soluția preferată, atâta vreme cât nivelul salarizării personalului din administrație publică locală din Europa centrală și de est nu se aliniază unor standarde decente este puțin probabil ca acesta să aducă o contribuție semnificativă pentru elimina rea ori reducerea corupției. Până în prezent au fost identificate trei posibile soluții cu privire la sistemul de salarizare. Două soluții au fost luate în considerare de Hood & Peters la care Verheijen și Dimitrova au mai adăugat una. Primele două soluții vizează fie alinierea salariilor funcționarilor publici cu salariile funcțiiloi politice din administrația publică locală, fie stabilirea salariilor funcționarilor publici în conformitate cu performanțele obținute. Prima soluție se consideră a determina o creștere a loialității funcționarilor publici prin faptul că se creează un interes comun atât al funcționarilor publici, cât și al politicilor. Cea de-a doua metodă, deși aparent este de preferat, este mai dificil de aplicat în condițiile existente în Europa centrală și de est datorită lipsei de transparență din administrația publică, la care s-ar mai adăuga și dificultatea practică întâlnită uneori în stabilirea criteriilor de performanță pentru funcționarii publici.
Totuși, avantajul teoretic al acestei de-a doua soluții este evident întrucât s-ar evita prin aceasta manipularea nivelului salarizării funcționarilor publici de către politicieni în scopuri electorale. Cea de-a treia soluție ia în considerație situația concretă existentă în Europa centrală și de est. Astfel, deși ea nu este recomandată în condițiile unei economii stabile și cu un oarecare grad de dezvoltare, această soluție ar putea oferi, măcar pe perioada acestei tranziții către o economie de piață, o soluție provizorie, echitabilă. Astfel, deși Verheijen și Dimitrova avertizează asupra posibilelor pericole implicate de adoptarea acestei soluții, este acceptabil ca acelor funcționari foarte competenți să li se ofere permisiunea legală de a avea și venituri extrasalariale legale având în vedere posibilitățile financiare limitate ale statului pentru a ridica nivelul de salarizare. Posibilele pericole ce ar putea fi implicate prin adoptarea unei asemenea soluții ar putea fi eliminate prin elaborarea unui cod clar privind rezolvarea conflictelor de interese. Astfel, Verheijen și Dimitrova conchideau că „ având în vedere situația existență în Europa centrală și de est ar fi recomandabil să se suspende, fie doar si temporar, principiul weherian conform căruia funcția publică trebuie să fie unica, sau cel puțin principala, sursă de venit a funcționarului public.”
Stabilitatea stratului tehnic/administrativ, adică a celor care lucrează în funcții de execuție în administrația publică locală, nu poate fi asigurată decât prin delimitarea acestui strat tehnic de stratul politic. Acest lucru este posibil doar prin reglementarea politizării straturilor superioare din administrația publică locală.
Verheijen și Dimitrova sugerează soluția creării unei zone tampon între stratul politic și stratul tehnic.
Astfel, în această zonă tampon ar trebui să fie permisă intervenția politică iară prea multe restricții, aceasta fiind însă îngrădită în zona stratului tehnic. în acest fel s-ar ajunge la un echilibru între politic și tehnic. Această soluție se bazează și pe experiența occidentală în domeniu. în Europa de vest există 2 tipuri de structuri administrative unde sunt prevăzute astfel de zone tampon: sistemul francez/italian și sistemul german. în sistemul francez, structura administrației publice locale este împărțită în trei domenii: politic, cabinet și administrativ. Cabinetul nu este inclus în ierarhia administrativă. De exemplu, la nivel ministerial, un ministru are dreptul de a numi ori demite funcționarii publici din cabinet. Funcționarii publici care înainte de numirea lor în aceste cabinete lucrau în ierarhia generală administrativă au dreptul de a se reîntoarce la locul lor de muncă în momentul demiterii din poziția deținută în cabinet. Cabinetele au ca funcție generală consilierea în elaborarea politicilor de urmat, în timp ce domeniul administrativ (tehnic) are rolul de a asigura implementarea politicilor elaborate și adoptate (deci un rol de execuție). în sistemul german vârfurile administrației, până la un anumit nivel determinat, reprezintă „posturi politice“. Din nou, la nivel ministerial, un ministru are libertatea de a numi sau demite funcționarii publici care ocupă acele posturi politice. Funcționarii publici care ocupă aceste posturi și care sunt demiși din aceste poziții au garanția plății unui procent de până la 80% din ultimul salariu avut pe o perioadă de cinci ani. Delimitarea stratului politic de cel administrativ este mai puțin clară în acest caz decât în sistemul francez, dar se elimină în acest fel riscul creării a două entități concurențiale.
Indiferent de soluția preferată, structura relațiilor politico-administrative trebuie să reflecte o delimitare clară între cele două straturi (politic și tehnic) tocmai pentru a limita influența și intervenția politică în acele locuri unde ea nu se justifică, consolidându-se astfel stabilitatea generală a funcționarilor publici cu consecințele ei în privința fenomenelor de corupție.
Un rol deosebit de important în profilaxia corupției din administrația pul locală îl are "elaborarea unui cod de etică profesională a funcționarului public elaborarea unui astfel de cod trebuie să fie implicați toți cei cărora li se va adresea iar implicarea acestora trebuie să fie nu doar formală. Șansa unui astfel de cui a avea impactul scontat depinde de măsura în care la el aderă toți (sau majoritatea) funcționarii publici. Ajutorul și implicarea tuturor la redactai ea atare cod de etică profesională constituie esența succesului său. De asemenea funcționarii publici din vârful ierarhiei administrative trebuie să asigure inslii tuturor funcționarilor din subordinea lor pentru respectarea principului enunțate în cod. Lor le revine și sarcina de a da primii exemplul personal prin comportamentul etic.
Controlul și stimulentele din administrația publică locală trebuie tocmai respectarea acestui cod de etică profesională. Verheijen și Dimiirov; comandă ca la numirea în funcție a acelor funcționari publici din vârful iei a administrative, ei să semneze o scrisoare de intenție prin care să se angaje respectarea prevederilor Codului deontologic. Funcționarii publici din eșaloin inferioare trebuie încurajați să lupte împotriva corupției beneficiind de un si consistent de recompensei Prin controlul ierarhic superior trebuie să se as aplicarea standardelor etice stabilite în cod.
In Europa centrală și de est o practică curentă a politicienilor a fost folosirea acuzațiilor de corupție existente la adresa administrației publice ca armă în disputele politice. Verheijen și Dimitrova avertizau că o astfel de practică este în mod categoric contraproductivă din moment ce și opoziția ar trebui să realizeze ca în momentul în care va prelua puterea va trebui să (con)lucreze cu aceeași administrație publică. Este, de aceea, evident că o continuare a acestei practici a politicienilor nu va duce deloc în viitor la necesara conlucrare dintre administrație și reprezentanții aleși. Klitgaard, de asemenea, evocă necesitatea unei strategii integrate, care să fie avută în vedere atât de oamenii politici, cât și de funcționarii publici pentru combaterea corupției ținând cont de faptul că disputele dintre aceștia nu vor face nimic altceva decât să creeze un climat favorabil corupției. Elaborarea unei asemenea strategii coerente împreună cu dezvoltarea respectului reciproc între politic și administrativ este o condiție sine qua non a reducerii corupti.
De exemplu, în Bulgaria în 1995 a fost concepută o astfel de strategie. Astfel, a fost înființată o comisie parlamentară împotriva corupției care și-a fixat printre obiectivele principale îmbunătățirea imaginii serviciilor publice și îmbunătățirea relațiilor dintre reprezentanții politici și administrația publică.
O idee interesantă avansată de Verheijen și Dimitrova este aceea de a in ca mass-media în „repararea“ imaginii proaste a administrației publice. Deși cil de pus în practică, ideea are în vedere sprijinul presei de a prezenta și a „cazuri fericite“ din administrația publică, menționându-se comportamentul et unor funcționari publici. In acest fel, imaginea negativă creată de presă prin cularea acuzațiilor de corupție aduse administrației publice ar fi balansați aceste modele pozitive.
Așa cum s-a menționat deja, cadrul legal are o importanță specială pentru prevenirea și combaterea fenomenelor de corupție. Fără reglementarea clară a activităților instituțiilor publice sau private, a responsabilităților și atributiilor factorilor de decizie, fără prevederea unor sancțiuni ferme în cazul săvrsirii infracțiuni de corupție, fără consacrarea unor principii de deontologie profesionala nici nu se poate vorbi de o luptă împotriva corupției.
Cadrul legislativ este o condiție sine qua non a unei politici antitcorupție eficiența însă nu este o condiție și suficientă.
Simpla existență a unei legislații în domeniu nu asigură rezolvarea problemelor implicate de fenomenele de corupție In primul rând, trebuie avută în vedere corelarea legislației în domeniu cu restul legislației penale, administrative, comerciale, civile etc. Apoi, trebuie să se asigure o transpunere cât mai adecvată în termeni juridici a politicilor anticorupție naționale, regionale ori locale. în materia prevenirii și combaterii corupției doctrinele juridice sunt încă la început de drum. Lipsa unui cadru teoretic cu privire la fenomenele de corupție, lipsa unei perspective interdisciplinare asupra acestora, creează suficiente dificultăți (de exemplu, o legislație prea rigidă ori greșit concepută sau redactată poate impieta asupra calității proceselor economice sau administrative). Un alt aspect care trebuie luat în considerare este reprezentat de interpretarea și aplicarea legislației în vigoare din acest domeniu.
Până în prezent nu există reglementări speciale în materia luptei împotriva corupției, și anume, Legea nr. 83 din 21 iulie 1992 privind instituirea unei proceduri urgente de urmărire și judecare a faptelor de corupție și Legea pentru modificarea prevederilor din Codul penal în domeniul faptelor de corupție.
Atât la nivel național, cât și la nivel local există înființate comisii de luptă împotriva corupției. La nivel național a fost înființată Comisia Națională de Acțiune împotriva Corupției și a Crimei Organizate (CNAÎCCO), organism ce funcționează pe lângă Președinția României. La nivel local au fost înființate inițial comisiile locale de luptă împotriva corupției și a crimei organizate, organisme ce funcționau pe lângă Consiliile județene. Aceste Comisii locale au fost înființate în baza Adresei Președinției României nr. F/123 din 20.10.1997. Excepție a făcut Bucureștiul, unde comisia locală de luptă împotriva corupției și a crimei organizate a fost înființată pe lângă Prefectura București prin Ordinul Prefecturii nr. 50/4.02.1997. Prin ordinele de înființare ale acestor comisii au fost stabilite componența lor și organul administrației publice pe lângă care erau înființate, neexistând cadrul legal pentru stabilirea procedurilor de lucru și a atribuțiilor lor. Ulterior, în a doua jumătate a anului 1998, unele comisii locale organizate pe lângă Consiliile județene au fost desființate și reorganizate pe lângă Prefecturile de județ, folosind drept cadru legal necesar funcționarii acestor comisii Ordinul comun al Ministerului de Finanțe și al Ministerului de Interne nr. 1593/3.08.1998 (cum este și cazul fostei Comisii locale de acțiune împotriva corupției și a crimei organizate – Prahova, înființată la începutul anului 1997, care a fost desființată, locul ei fiind luat de „Colectivul de coordonare teritorială“ înființat în scopul :ombaterii evaziunii fiscale și al impulsionării încasării veniturilor bugetare, în baza Ordinului comun al Ministerului de finanțe și al Ministerului dc Interne 1593/3.08.1998. Oricum, exprimăm opinia că acest „colectiv de coordonare terii nulă“, înființat ca organ teritorial al „Grupului de lucru“ la nivel central, nu n n-prezintă un organism anticorupție stricto sensu, având un scop foarte special strâns doar la domeniul evaziunii fiscale și al încasării veniturilor bugetare A Comisii județene de acțiune împotriva corupției și a crimei organizate“ au răn ușa cum au fost ele înființate la începutul anului 1997 (cazul Consiliilor județ Argeș, Galați etc.) deși, având în vedere lipsa unui act normativ în baza căruia ÎȘI desfășoare activitatea, funcționalitatea lor este discutabilă (este greu de ere că un organism care ar trebui să aibă atribuțiuni de control și de sancționare putea să se impună fără a avea bine stabilit un cadru legal de funcționare, alteori existând riscul unor abuzuri).
Capitolul 3. Analiza principalelor acte normative de prevenire și combatere a corupției
Cadrul legislativ este o condiție sine qua non a unei politici anitcorupție eficiența însă nu este o condiție și suficientă. Simpla existență a unei legislații în domeniu nu asigură rezolvarea problemelor implicate de fenomenele de corupție In primul rând, trebuie avută în vedere corelarea legislației în domeniu cu restul legislației penale, administrative, comerciale, civile etc.
Apoi, trebuie să se asigure o transpunere cât mai adecvată în termeni juridici a politicilor anticorupție naționale, regionale ori locale. în materia prevenirii și combaterii corupției doctrinele juridice sunt încă la început de drum. Lipsa unui cadru teoretic cu privire la fenomenele de corupție, lipsa unei perspective interdisciplinare asupra acestora, creează suficiente dificultăți (de exemplu, o legislație prea rigidă ori greșit concepută sau redactată poate impieta asupra calității proceselor economice sau administrative). Un alt aspect care trebuie luat în considerare este reprezentat de interpretarea și aplicarea legislației în vigoare din acest domeniu.
Până în prezent nu există reglementări speciale în materia luptei împotriva corupției, și anume, Legea nr. 83 din 21 iulie 1992 privind instituirea unei proceduri urgente de urmărire și judecare a faptelor de corupție și Legea pentru modificarea prevederilor din Codul penal în domeniul faptelor de corupție.
Atât la nivel național, cât și la nivel local există înființate comisii de luptă împotriva corupției. La nivel național a fost înființată Comisia Națională de Acțiune împotriva Corupției și a Crimei Organizate (CNAÎCCO), organism ce funcționează pe lângă Președinția României. La nivel local au fost înființate inițial comisiile locale de luptă împotriva corupției și a crimei organizate, organisme ce funcționau pe lângă Consiliile județene. Aceste Comisii locale au fost înființate în baza Adresei Președinției României nr. F/123 din 20.10.1997. Excepție a făcut Bucureștiul, unde comisia locală de luptă împotriva corupției și a crimei organizate a fost înființată pe lângă Prefectura București prin Ordinul Prefecturii nr. 50/4.02.1997. Prin ordinele de înființare ale acestor comisii au fost stabilite componența lor și organul administrației publice pe lângă care erau înființate, neexistând cadrul legal pentru stabilirea procedurilor de lucru și a atribuțiilor lor.
În prezent, Parlamentul României are pe agenda sa o lege pentru preveni și sancționarea faptelor de corupție (în anexă este prezentat proiectul de lege) începutul acestui an proiectul legii amintite a fost înaintat spre adoptare Senatului și Camerei Deputaților. Necesitatea unui asemenea act normativ este evidentă există păreri care consideră că problema corupției din România nu ar consti cadrul juridic existent. în prezent, ne aflăm din nou în situația paradoxală in « faptele de corupție, deși cunosc o recrudescență de care toată lumea i conștientă, apar în datele statistice în cifre nesemnificative. Iar cele câteva; de dare de mită (zisă și corupție activă), luare de mită (zisă și corupție puși aflate în cercetare și pe care s-a bătut atâta monedă se referă la fapte mărunte putate de regulă unor persoane mai puțin importante. (…) După părerea meu acest domeniu mare lucru nu mai este de făcut, căci instrumentele juridic luptă împotriva corupției există și, vă asigur, sunt suficiente.
Au apărut, aproape simultan, o puzderie de inițiative legislative care, nu urmăresc altceva decât crearea unor organisme paralele, cu ignorarea principiului de bază al separației puterilor în statul de drept. Am în vedere cele proiecte legislative supuse aprobării Parlamentului: Legea privind constituirea Comisiilor la nivel local pentru combaterea corupției și Hotărârea pentru exercitarea controlului parlamentar, coordonarea și supravegherea activității de combatere a corupției și crimei organizate – prin care se cere legalizarea unor astfel de mecanisme.
Corupția reprezintă și în România, din nefericire, un fenomen social grav, care cunoaște o amploare deosebită, dar și forme noi, variate și complexe, manifestate îndeosebi prin pătrunderea ei până la cele mai înalte trepte ale societății, cu ramificații ce depășesc frontierele naționale și, mai ales, prin întrepătrunderea și intercondiționarea infracțiunilor de corupție cu o diversitate de alte infracțiuni, îndeosebi economice, financiar-bancare, vamale, trafic de arme și de stupefiante, falsuri, înșelăciuni etc.
Având în vedere ca perioadele de tranziție de la un sistem la alt sistem politic, economic, social creează un plus de condiții favorabile dezvoltării fenomenului de corupție, proiectul legii amintite se dorește o reglementare-cadru în domeniul prevenirii, combaterii și sancționării faptelor de corupție, indiferent de natura și gravitatea acestora, de modalitățile și sectoarele în care ele se săvârșesc sau de actul normativ care le prevede.
Corupția constituie o amenințare pentru democrație, pentru supremația dreptului, echității sociale și a justiției, erodează principiile unei administrații eficiente, subminează economia de piață și pune în pericol stabilitatea instituțiilor statale.
Experiența românească, din ultimul deceniu, ca și a altor țări din Europa Centrală și de Est, demonstrează că majoritatea acțiunilor anticorupție s-au concretizat, în principal, în măsuri de combatere, punitive, al căror efect nu a fost, nici pe departe, cel scontat. Civilizația mileniului trei este pusă, și în acest domeniu, într-o dilemă: să continue o politică a controlului social represivă sau să amplifice practicile consensuale și multisectoriale de prevenire a corupției.
Aria tot mai largă, complexitatea și continua diversificare a formelor de manifestare a acestui fenomen, împreună cu tendințele de globalizare, impun conceperea și elaborarea unor strategii adecvate, care să abordeze științific și sistematic sursele criminogene și efectele criminalității și să ofere instrumentele eficiente pentru prevenire și control social.
Guvernul României are înscrisă printre prioritățile programului de guvernare, combaterea corupției prin măsuri radicale, care să determine o reducere efectivă a ariei de manifestare a acestui fenomen.
Această voință politică clară susține necesitatea declanșării unei ofensive pe frontul prevenirii corupției și urmărește reducerea oportunităților de comitere a faptelor de corupție și oprirea evoluției extrem de riscante a corupției spre formele sale cele mai grave prin care persoane, grupuri de persoane, entități publice sau private ar putea influența, prin acte de corupție, procesele de guvernare și de adoptare a legislației în scopul obținerii unor profituri ilicite.
Politica globală anticorupție se exprimă, în modul cel mai eficient, printr-un program național de prevenire a corupției, articulat în strategii sectoriale de prevenire orientate spre cele mai vulnerabile ținte: politica, administrația și justiția.
Corupția nu poate fi asimilată, în mod automat, cu faptele de natură penală, chiar dacă în majoritatea cazurilor ea este strâns legată de criminalitate. Corupția în sens larg, ca și corupția penală scot în evidență aceiași atitudine față de morală și etică și pentru a merge la esență trebuie precizat că în toate situațiile ea ține de abuzul de putere și de incorectitudine în luarea unei decizii.
Corupția implică utilizarea abuzivă a puterii publice, în scopul obținerii, pentru sine ori pentru altul, a unui câștig necuvenit:
• abuzul de putere în exercitarea atribuțiilor de serviciu;
• frauda (înșelăciunea și prejudicierea unei alte persoane sau entități);
• utilizarea fondurilor ilicite în finanțarea partidelor politice și a campaniilor electorale;
• favoritismul;
• instituirea unui mecanism arbitrar de exercitare a puterii în domeniul privatizării sau achizițiilor publice;
• conflictul de interese (prin angajarea în tranzacții sau dobândirea unei poziții sau unui interes comercial care nu este compatibil cu rolul și îndatoririile oficiale).
Convenția penală a Consiliului Europei privind corupția semnată de România la data de 27 ianuarie 1999 definește corupția, în cele două modalități de săvârșire, activă și pasivă:
Corupția activă: „promisiunea, oferirea sau darea, cu intenție, de către orice persoană, direct sau indirect, a oricărui folos necuvenit, către un funcționar public, pentru sine ori pentru altul, în vederea îndeplinirii ori abținerii de la a îndeplini un act în exercițiul funcțiilor sale".
Corupția pasivă: „solicitarea ori primirea, cu intenție, de către un funcționar public, direct sau indirect, a unui folos necuvenit, pentru sine sau pentru altul, sau acceptarea unei oferte sau promisiuni a unui astfel de folos, în vederea îndeplinirii ori abținerii de la a îndeplini un act în exercițiul funcțiilor sale".
Potrivit convenției aceste fapte constituie corupție dacă sunt săvârșite de funcționari publici naționali, funcționarii publici străini, parlamentarii naționali, străini și ai adunărilor parlamentare internaționale, funcționarii internaționali precum și de persoane care reprezintă organizații internaționale. De asemenea, corupția privește atât sectorul public cât și cel privat.
Proiectarea unei strategii de prevenire și control social al corupției, ține seama de existența „marii corupții" și a „corupției mici".
Marea corupție, asociată atât funcțiilor de nivel înalt și factorilor de decizie majoră cât și formelor grave de fraude, extorcări de fonduri, mergând până la criminalitatea organizată, constituie o problemă și în țările superdezvoltate. Controlul social al acestei forme este în primul rând unul represiv-punitiv. Aplicarea cu fermitate a legii penale, descoperirea și pedepsirea infracțiunilor de corupție sunt obiectivele principale ale autorităților publice care au atribuții în domeniul aplicării legii. Ministerul Public, prin structura înființată prin Legea numărul 78/2000, va coordona întreaga activitate de descoperire și anchetare a infracțiunilor de corupție.
O importantă parte a resurselor alocate programului anticorupție va avea țintele în acest sector, urmărind să limiteze răspândirea fenomenului, să refacă încrederea cetățenilor în eforturile Guvernului pentru controlul fenomenului corupției și să promoveze un parteneriat cu societatea civilă.
Răspunderea penală a funcționarului public se angajează pentru infracțiunile săvârșite de acesta în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă [art. 77 alin. (1) din Statut. Angajarea acestei răspunderi are loc potrivit legii penale și, în special, a Codului penal și a Codului de procedură penală. Dintre infracțiunile de serviciu și în legătură cu serviciul exemplificăm: abuzul în serviciu, neglijența în serviciu, luarea de mită, primirea de foloase necuvenite, traficul de influență și altele.
Infracțiunile de corupție sunt prevăzute în Titlul V – Infracțiuni de corupție și de serviciu, Capitolul II – Infracțiuni de serviciu, art. 289-294 din Codul penal , după cum urmează:
ART. 289
Luarea de mită
(1) Fapta funcționarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârșită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracțiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea
(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
ART. 290
Darea de mită
(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condițiile arătate în art. 289, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1) nu constituie infracțiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita.
(3) Mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat, dacă acestea au fost date în cazul prevăzut în alin. (2) sau date după denunțul prevăzut în alin. (3).
(5) Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
ART. 291
Traficul de influență
(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Referitor la infracțiunile de luare de mită și de trafic de influență, trebuie precizat faptul că prevederile Codului penal se completează cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 78/2000, care incriminează ca variante agravante săvârșirea faptelor de către o persoană care:
a) exercită o funcție de demnitate publică;
b) este judecător sau procuror;
c) este organ de cercetare penală sau are atribuții de constatare ori de sancționare a contravențiilor;
d) este una dintre persoanele prevăzute la art. 293 din Codul penal, limitele pedepselor prevăzute la art. 289 sau 291 din Codul penal majorându-se cu o treime.
ART. 292
Cumpărarea de influență
(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, dacă au fost date după denunțul prevăzut în alin. (2).
(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Este de necontestat astăzi faptul că, în ultimul deceniu, problema corupției a fost situată în centrul agendei politice, nu doar în cazul statelor postcomuniste, ci și în democrațiile occidentale. Ultimii ani au fost marcați de o atenție crescândă acordată acestui fenomen de către organisme internaționale, precum: Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Comisia Europeană, organizații nonguvemamentale și diverse sfere academice.
Corupția costă bani – Comisia Europeană a estimat în 2011 că fenomenul corupției costă economia Uniunii Europene (UE) aproximativ 120 miliarde de euro pe an, echivalentul a 1,1% din PIB-ul UE. Corupția subminează statul de drept și încrederea oamenilor în instituțiile democratice, distruge competiția, scade nivelul investițiilor, reduce fondurile publice, crește sărăcia și prețurile produselor și serviciilor către populație.
Corupția reprezintă „o amenințare la adresa securității interne a UE” (programul Stockholm).
La nivel individual, corupția poate avea următoarele consecințe:
Corupția aduce atingere reputației oamenilor care lucrează pentru instituție.
Corupția nu este o infracțiune banală; atrage răspunderea penală.
Corupția te face vulnerabil la șantaj.
Corupția te poate costa libertatea.
Corupția te poate costa slujba.
Prin urmare, toți angajații trebuie să-și îndeplinească îndatoririle de serviciu într-o manieră imparțială și corectă. Comportamentul corupt intră în contradicție cu astfel de îndatoriri și aduce atingere reputației serviciului public. Distruge încrederea în imparțialitatea și obiectivitatea administrației publice și, prin urmare, baza pentru a trăi împreună ca o comunitate. Din acest motiv, fiecare angajat are sarcina de a acționa într-un mod care să ofere un exemplu pentru colegi, manageri și public.
Corupția poate fi prevenită și combătută numai în cazul în care toată lumea își asumă responsabilitatea și toți au ca obiectiv comun un loc de muncă fără corupție. Acest lucru înseamnă că trebuie să ne asigurăm că terții nu au nicio posibilitate de influențare necinstită în procesul de luare a deciziilor.
Aceasta presupune, de asemenea, că nu ar trebui să se acopere colegii corupți dintr-un sentiment greșit de solidaritate sau loialitate. Toată lumea este obligată să participe la descoperirea activităților ilegale și trebuie să contribuie la formarea unei imagini instituționale pozitive.
Direcția Națională Anticorupție (DNA)
Funcționează ca structură autonomă, cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și este independentă în raport cu instanțele judecătorești și parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice.
DNA este structura de parchet specializată în descoperirea, investigarea și aducerea în fața instanței a cazurilor de corupție medie și mare. Prin activitatea sa, contribuie la reducerea corupției, în sprijinul unei societăți democratice apropiate de valorile europene.
Procurorii direcției sunt sprijiniți în activitatea de urmărire penală de ofițeri și agenți de poliție judiciară, precum și de specialiști cu înaltă calificare în domeniile economic, financiar, bancar, vamal, informatic ș.a. Aceștia își desfășoară activitatea în cadrul unor echipe operative complexe, sub conducerea, supravegherea și controlul procurorului, pentru a spori eficiența și calitatea anchetelor penale.
Ofițerii și agenții de poliție judiciară sunt detașați la DNA la propunerea nominală a procurorului șef al acesteia, prin ordin al ministrului afacerilor interne, iar numirea acestora în funcții se face prin ordin al procurorului șef al direcției. Detașarea ofițerilor și agenților de poliție judiciară are o durată de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii detașării în funcție, cu acordul acestora. Pe perioada detașării, ofițerii și agenții poliției judiciare nu pot primi de la organele ierarhic superioare nicio însărcinare.
Ofițerii de poliție judiciară constituie poliția judiciară a DNA. Ei își desfășoară activitatea numai în cadrul direcției, sub autoritatea procurorului șef al acesteia și pot efectua actele de cercetare penală dispuse de procurori. Actele întocmite de ofițerii de poliție judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.
DNA desfășoară urmărirea penală pentru infracțiuni de corupție și asimilate acestora. Modificările succesive ale legislației au vizat ca această structură specializată să se ocupe numai de combaterea faptelor de corupție de nivel înalt și mediu. De asemenea, DNA investighează infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, precum și anumite categorii de infracțiuni grave de criminalitate economico- financiară.
Astfel, sunt de competența DNA infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite în una dintre următoarele condiții :
• dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 de euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro;
• dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către: deputați; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat și asimilații acestora; consilieri ai miniștrilor; judecătorii înaltei Curți de Casație și Justiție și ai Curții Constituționale; ceilalți judecători și procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; președintele Consiliului Legislativ și locțiitorul acestuia; Avocatul Poporului și adjuncții săi; consilierii prezidențiali și consilierii de stat din cadrul Administrației Prezidențiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii și auditorii publici externi din cadrul Curții de Conturi a României și ai camerelor județene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul și viceguvernatorii Băncii Naționale a României; președintele și vicepreședintele Consiliului Concurenței; ofițeri, amirali, generali și mareșali; ofițeri de poliție; președinții și vicepreședinții consiliilor județene; primarul general și viceprimarii municipiului București; primarii și viceprimarii sectoarelor municipiului București; primarii și viceprimarii municipiilor; consilieri județeni; prefecți și subprefecți; conducătorii autorităților și instituțiilor publice centrale și locale și persoanele cu funcții de control din cadrul acestora, cu excepția conducătorilor autorităților și instituțiilor publice de la nivelul orașelor și comunelor și a persoanelor cu funcții de control din cadrul acestora; avocați; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care dețin funcții de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes național, al companiilor și societăților naționale, al băncilor și al societăților comerciale la care statul este acționar majoritar, al instituțiilor publice care au atribuții în procesul de privatizare și al unităților centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 293 (membrii instanțelor de arbitraj) și 294 (funcționari străini) din Codul penal.
Infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sunt de competența DNA.
Totodată, sunt de competența DNA infracțiunile prevăzute la art. 246 (deturnarea licitațiilor publice), art. 297 (abuzul în serviciu) și art. 300 (uzurparea funcției) din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 de euro.
Pentru buna desfășurare a urmăririi penale procurorii DNA pot dispune măsuri specifice de protecție a martorilor, a experților și a victimelor, potrivit legii.
Persoana care a comis una dintre infracțiunile atribuite prin Ordonanța de Urgență nr. 43/2002 în competența DNA, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
La nivel central, din punct de vedere structural, DNA este organizată în secții, servicii și alte compartimente. Serviciile teritoriale funcționează în localități unde se află sedii ale Curților de Apel și sunt conduse de procurori șefi, aflați în subordinea directă a procurorului șef al DNA.
Direcția Generală Anticorupție (DGA)
Este structura Ministerului Afacerilor Interne (MAI), cu personalitate juridică, specializată în prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului MAI, în subordinea nemijlocită a ministrului afacerilor interne, fiind organizată la nivel central și teritorial.
Competența materială specială a DGA vizează infracțiunile de corupție prevăzute de art. 289-292 din Codul penal și de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite de personalul MAL
Activitatea DGA se desfășoară în conformitate cu prevederile Constituției României, legilor, tratatelor și convențiilor internaționale, ale hotărârilor Guvernului, hotărârilor Consiliului Suprem de Apărare a Țării, ordinelor și instrucțiunilor ministrului afacerilor interne, astfel încât să nu lezeze în vreun fel drepturile și libertățile omului, să asigure deplina neutralitate față de orice ingerință sau interes, să promoveze obiectivitatea, realitatea, legalitatea și deplina responsabilitate în acțiunile sale.
DGA24 a fost înființată prin Legea nr. 161 din 30 mai 2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea corupției în cadrul Ministerului Afacerilor Interne și își desfășoară activitatea în baza prevederilor art. 10 alin. (4) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea MAI, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările și completările ulterioare, ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 120/2005 privind operaționalizarea DGA din cadrul MAI, aprobată cu modificări prin Legea nr. 383/2005, cu modificările și completările ulterioare, și ale Hotărârii Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică și efectivele MAI, cu modificările și completările ulterioare.
Înființarea DGA s-a înscris pe linia măsurilor adoptate de România în vederea accelerării luptei împotriva corupției în administrația publică, constituind una din sarcinile prioritare pentru îndeplinirea angajamentelor asumate de țara noastră în cadrul procesului de integrare în UE, în cadrul Capitolului 24 Justiție și Afaceri Interne.
DGA are în structura organizatorică aparatul propriu și structurile subordonate, compuse din direcții, servicii, birouri și compartimente specializate. Structurile subordonate sunt organizate la nivel teritorial în servicii județene anticorupție și Direcția Anticorupție pentru Municipiul București și Județul Ilfov.
Personalul DGA se compune din polițiști – funcționari publici cu statut special – și personal contractual.
Obiectivele generale ale DGA sunt prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului MAI, instituția având următoarele atribuții principale:
• desfășoară activități specializate de prevenire a faptelor de corupție în rândul personalului MAI;
• organizează și desfășoară campanii/acțiuni de prevenire a corupției pentru conștientizarea consecințelor implicării în fapte de corupție;
• efectuează investigațiile necesare pentru descoperirea și combaterea faptelor de corupție săvârșite de personalul MAI;
• desfășoară activități de cercetare penală, în baza ordonanței de delegare emise de procuror, în conformitate cu prevederile legale;
• efectuează, în condițiile legii și ale normelor interne, testarea integrității profesionale a personalului MAI;
• primește și soluționează reclamațiile/petițiile cetățenilor referitoare la faptele de corupție în care este implicat personalul MAI;
• administrează sistemul telefonic caii center anticorupție constituit în scopul sesizării de către cetățeni a faptelor de corupție;
• desfășoară activități de informare și relații publice specifice problematicii din competență;
• elaborează studii, analize și prognoze referitoare la evoluția faptelor de corupție la nivelul MAI și înaintează conducerii MAI, periodic sau la solicitare, propuneri de soluționare a problemelor identificate;
• desfășoară activități specifice de afaceri europene și cooperare internațională în domeniul prevenirii și combaterii corupției, organizează, participă sau asigură reprezentarea DGA la evenimente naționale și internaționale din domeniul specific de activitate, în conformitate cu interesele MAI și potrivit procedurilor legale în vigoare;
• constituie, gestionează și accesează baze de date/sisteme de evidență pentru desfășurarea activității din competență, în calitate de operator de date cu caracter personal;
• elaborează, contractează, implementează și monitorizează proiecte cu finanțare externă;
• gestionează și administrează resursele umane, materiale, financiare și tehnice deținute, în conformitate cu prevederile legale;
• exercită orice alte atribuții conferite prin lege.
Agenția Națională de Integritate (ANI)
În anul 2007, prin Legea nr. 144, a fost înființată ANI ca autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, ce funcționează la nivel național, ca structură unică, cu sediul în municipiul București.
Scopul ANI este asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale, prin exercitarea de responsabilități în evaluarea declarațiilor de avere, a datelor și informațiilor privind averea, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităților și a conflictelor de interese potențiale în care se pot afla persoanele prevăzute de lege, pe perioada îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice. în îndeplinirea acestui scop, ANI poate dezvolta relații de colaborare prin încheierea de protocoale cu entități din țară sau din străinătate.
Activitatea de evaluare efectuată de inspectorii de integritate din cadrul ANI se desfășoară cu privire la situația averii existente pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice, a conflictelor de interese și a incompatibilităților persoanelor care fac obiectul Legii nr. 176/2010, conform prevederilor acesteia, care se completează cu dispozițiile actelor normative în vigoare.
Principiile după care se desfășoară activitatea de evaluare sunt legalitatea, confidențialitatea, imparțialitatea, independența operațională, celeritatea, buna administrare, dreptul la apărare, precum și prezumția dobândirii licite a averii.
Activitatea de evaluare a declarației de avere, a datelor și a informațiilor privind averea existentă, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcțiilor ori demnităților publice, precum și cea de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora.
În vederea desfășurării activității în condiții de profesionalism, cu respectarea principiilor mai sus-amintite, repartizarea lucrărilor se face în mod aleatoriu, de către conducerea inspectorilor de integritate, prin sistem electronic.
Dacă din activitatea de evaluare rezultă că există diferențe semnificative27 (în sensul Legii nr. 176/2010, prin „diferențe semnificative” se înțelege diferența mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în lei al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice și veniturile realizate în aceeași perioadă), inspectorul de integritate informează despre această persoană în cauză și are obligația de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere.
Persoana informată și invitată poate să prezinte inspectorului de integritate date sau informații pe care le consideră necesare, personal ori prin transmiterea unui punct de vedere scris. Informarea și invitarea se fac prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Persoana care face obiectul evaluării are dreptul de a fi asistată sau reprezentată de avocat și are dreptul de a prezenta orice probe, date ori informații pe care le consideră necesare.
Dacă, după exprimarea punctului de vedere al persoanei invitate, verbal sau în scris, ori, în lipsa acestuia, după expirarea unui termen de 15 zile de la confirmarea de primire a informării de către persoana care face obiectul evaluării, sunt identificate în continuare, pe baza datelor și informațiilor existente la dispoziția inspectorului de integritate, diferențe semnificative, inspectorul de integritate întocmește un raport de evaluare.
Raportul de evaluare se comunică în termen de 5 zile de la finalizare persoanei care a făcut obiectul activității de evaluare și, după caz, organelor fiscale, celor de urmărire penală și celor disciplinare, precum și comisiei de cercetare a averilor prevăzute în Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare. în cadrul organelor fiscale și de urmărire penală se desemnează persoane responsabile pentru relația cu ANI, care asigură declanșarea de urgență și cu precădere a procedurilor specifice în cadrul acestora.
Persoana a cărei declarație de avere a fost supusă evaluării, fiind identificate diferențe semnificative, în sensul prevederilor art. 18 din Legea nr. 176/2010, este considerată incompatibilă.
În cazul în care inspectorul de integritate constată, pe baza datelor și informațiilor existente la dispoziția sa, că nu sunt diferențe semnificative, acesta întocmește un raport de evaluare în acest sens, pe care îl transmite persoanei care a făcut obiectul procedurii. Acest raport poate cuprinde, dacă este cazul, mențiuni privind erorile constatate în ceea ce privește întocmirea necorespunzătoare a declarațiilor de avere și sugestii de îndreptare.
Dacă, în urma evaluării declarației de interese, precum și a altor date și informații, inspectoml de integritate identifică elemente în sensul existenței unui conflict de interese sau a unei incompatibilități, informează despre aceasta persoana în cauză și are obligația de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere. Persoana informată și invitată poate să prezinte inspectomlui de integritate date sau informații pe care le consideră necesare, personal ori prin transmiterea unui punct de vedere scris. Informarea și invitarea se vor face prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Persoana care face obiectul evaluării are dreptul de a fi asistată sau reprezentată de avocat și are dreptul de a prezenta orice date ori informații pe care le consideră necesare.
Dacă, după exprimarea punctului de vedere al persoanei invitate, verbal sau în scris, ori, în lipsa acestuia, după expirarea unui termen de 15 zile de la confirmarea de primire a informării de către persoana care face obiectul evaluării, inspectorul de integritate consideră în continuare că sunt elemente în sensul existenței unui conflict de interese sau a unei incompatibilități, întocmește un raport de evaluare.
Raportul de evaluare se comunică în termen de 5 zile de la finalizare persoanei care a făcut obiectul activității de evaluare și, după caz, organelor de urmărire penală și celor disciplinare.
Persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilității în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanța de contencios administrativ.
Dacă raportul de evaluare a conflictului de interese nu a fost contestat în termenul prevăzut de lege la instanța de contencios administrativ, ANI sesizează, în termen de 6 luni, organele competente pentru declanșarea procedurii disciplinare, precum și, dacă este cazul, instanța de contencios administrativ, în vederea anulării actelor emise, adoptate sau întocmite cu încălcarea prevederilor legale privind conflictul de interese.
Dacă raportul de evaluare a incompatibilității nu a fost contestat în termenul prevăzut de lege la instanța de contencios administrativ, ANI sesizează în termen de 15 zile organele competente pentru declanșarea procedurii disciplinare; dacă este cazul, ANI sesizează în termen de 6 luni instanța de contencios administrativ, în vederea anulării actelor emise, adoptate sau întocmite cu încălcarea prevederilor legale privind incompatibilitățile.
Dacă în urma evaluării declarației de interese, precum și a altor date și informații, inspectorul de integritate constată inexistența unei stări de incompatibilitate sau a unui conflict de interese, întocmește un raport în acest sens, pe care îl transmite persoanei care a făcut obiectul evaluării.
Fapta persoanelor care, cu intenție, depun declarații de avere sau declarații de interese care nu corespund adevărului constituie infracțiunea de fals în declarații și se pedepsește potrivit Codului penal.
Pentru ca prevenirea și combaterea fenomenului de corupție să fie eficientă, este necesară concentrarea pe înțelegerea cauzelor profunde ale diferitelor manifestări ale actelor de corupție, precum și pe găsirea unor metode de eliminare sau de diminuare a acestui fenomen.
Un cadru legislativ incoerent și insuficient, necorelat cu măsuri manageriale eficiente care să reducă riscul de a ceda tentațiilor corupției
Buna funcționare a administrației publice este condiționată și de prevederile legale în domeniu. Cu cât acestea sunt mai clare și mai eficiente, cu atât arbitrariul și ilegalitatea vor fi mai puțin prezente în acțiunile acesteia. Adoptarea unei legislații specifice, menită să pună capăt fenomenului de corupție, prezintă o importanță deosebită în prevenirea și combaterea corupției, dar simpla adoptare a unor legi anticorupție este o condiție necesară, nu însă și suficientă. Practica a demonstrat că modificarea sau dezvoltarea cadrului legal nu a condus la rezultatul dorit, și anume descurajarea fenomenelor de corupție.
În acest sens se recomandă eliminarea lacunelor legislative și a neclarităților ce sunt interpretate ca fiind sursa potențială de ineficiență sau de limitare a efortului de combatere a corupției, precum și corelarea legislației anticorupție cu restul sistemului actelor normative.
Condițiile de muncă
Sentimentul de nesiguranță a locului de muncă, promovarea în funcție pe baza criteriilor politice și nu a celor profesionale sunt doar câteva din problemele care necesită o soluționare rapidă, astfel încât să se asigure un cadru de exercitare a funcției publice liber de orice ingerințe de ordin subiectiv – personal, ce ar favoriza fenomenul de corupție.
Lipsa transparenței și a comunicării în sectorul public
Transparența, una dintre premisele necesare asigurării unei administrații eficiente, derivă din dreptul constituțional al cetățeanului la informație. Legislația românească are câteva reglementări menite să asigure această condiție, dar acestea sunt incomplete sau defectuos realizate, limitând accesul opiniei publice la informație. În Constituție se precizează că „dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit”. În acest sens, se recomandă ca funcționarii publici, potrivit competențelor și responsabilităților ce le revin, să promoveze un sistem mai transparent de luare a deciziilor, precum și o informare corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal.
Existența unui anumit grad de politizare a administrației
Într-o administrație compusă din funcționari subordonați unui partid poate apărea tendința de nerespectare a libertăților publice și de manifestare a unor acte de corupție. Numai o administrație compusă din funcționari recrutați pe criteriul valoric poate rezista la diferitele influențe ale grupurilor de presiune și, implicit, fenomenului de corupție.
Există o corelație între nivelul salarizării unui funcționar și capacitatea acestuia de a rezista tentațiilor corupției. Salariile mici îi determină pe funcționarii publici să caute modalități prin care să le mărească. La aceasta se mai adaugă și inexistența unui sistem de recrutare și promovare bazat în mod exclusiv pe merite și performanțe, care ar contribui la stabilitatea funcționarului public și la garantarea poziției acestuia. Atâta timp cât nivelul salarizării din administrația publică nu se aliniază unor standarde decente, care să reflecte importanța activității depuse și să permită atragerea de funcționari competenți și atâta timp cât eforturile nu se vor concentra în sensul implementării unui sistem de recrutare și promovare în funcția publică bazat pe merit, fenomenul corupției nu se va diminua.
Atitudinea pasivă a cetățenilor (lipsa unei societăți civile active) în raport cu administrația publică
Neimplicarea cetățenilor în mod direct în identificarea și sesizarea cazurilor de corupție din administrație favorizează perpetuarea acestui fenomen. Pentru asigurarea unei mai mari receptivități a cetățenilor privind semnalarea și sesizarea cazurilor de corupție, este necesară realizarea unor contacte directe între aceștia și instituțiile abilitate în combaterea ei și a eventualelor bariere administrative. Pe lângă acestea, este indispensabilă și asigurarea accesului cetățenilor la informații, pentru a le permite acestora să observe eventualele nereguli.
În scopul accelerării reformei în administrația publică centrală și locală, precum și stopării corupției în rândul funcționarilor publici, Guvernul, prin Ministerul Administrației și Internelor, consideră că trebuie adoptate următoarele măsuri :
Completarea și armonizarea cadrului legislativ prin adoptarea legii salarizării funcționarilor publici.
Crearea și implementarea unui sistem de salarizare a funcționarilor publici motivant, simplu și transparent, care să reflecte activitea executată de aceștia și care să poată fi susținut financiar, prezintă la ora actuală o importanță majoră, contribuind în mod semnificativ și la diminuarea actelor de corupție.
Restructurarea de fond a Corpului Funcționarilor Publici prin dezvoltarea unui corp profesionist de funcționari publici, stabil și neutru din punct de vedere politic, care să elaboreze strategiile și politicile privind managementul funcției publice, prin care să contribuie la eficientizarea sistemului administrativ și la îmbunătățirea relațiilor dintre administrație și societatea civilă în concordanță cu cerințele referitoare la implementarea acquis-ului comunitar și integrarea în Uniunea Europeană. Pe lângă acestea, mai sunt necesare și reducerea numărului de funcționari publici cu funcții de conducere, angajarea prioritară în administrația publică de personal cu studii superioare, întinerirea personalului, precum și descentralizarea serviciilor publice comunitare și desconcentrarea unor activități de la nivelul autorităților centrale.
Selecția riguroasă a funcționarilor publici:
Procesul de selecție trebuie să aibă ca finalitate atragerea în instituțiile publice a acelor funcționari publici care se află cel mai aproape de standardele de performanță stabilite și care au cele mai multe șanse de a realiza obiectivele individuale și organizaționale. În acest context, organizarea și desfășurarea concursurilor și a examenelor pentru ocuparea funcției publice trebuie să aibă drept caracteristică principală transparența, pentru a înlătura astfel suspiciunile în privința unor presupuse nereguli la încadrarea într-o funcție publică.
Procesele de reorganizare a instituțiilor administrației publice, procesul de descentralizare și de consolidare a autonomiei locale, aplicarea principiului subsidiarității, precum și orizontul creat de noile roluri ale administrației se pot realiza numai printr-o implicare crescută a funcționarilor publici și, nu în ultimul rând, printr-o continuă perfecționare a acestora.
Pregătirea funcționarilor publici din administrația centrală și locală va fi realizată de către Institutul Național de Administrație, cât și de cele opt Centre regionale de formare continuă, care vor organiza cursuri de scurtă durată pentru instruirea în domeniile privind funcționarea autorităților publice.
Schimbarea de fond a relației cetățean – funcționar public prin accesul cetățenilor la informațiile necesare și prin acordarea posibilității de a sesiza operativ disfuncționalitățile.
Corelarea salariilor cu responsabilitățile funcționarilor publici
Introducerea unui sistem de salarizare individual, corelat cu complexitatea muncii depuse și cu capacitatea persoanei de a o îndeplini, precum și creșterea reală a salariilor funcționarilor publici reprezintă un factor important care condiționează îndeplinirea cu profesionalism a sarcinilor și atribuțiilor ce revin funcționarilor publici, având ca efect creșterea gradului de cointeresare a funcționarilor la realizarea obiectivelor stabilite și diminuarea riscului ca aceștia să cedeze tentațiilor corupției.
Actualizarea planurilor sectoriale de acțiune împotriva corupției prin completarea Planului de acțiune al fiecărui minister, județ și al municipiului București privind combaterea corupției în administrația publică centrală și locală, potrivit Strategiei Planului Național al Guvernului României.
BIBLIOGRAFIE
Alexandrescu, Marian, Cartea funcționarului public, Editura Paralela 45, Pitești,2000.
Apetrei, Ciprian și Pâlânea, Corneliu, Deontologia funcționarului public, Univ. Ploiești, Ploiești, 2004
Aristotel, Etica nicomahică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.
Aristotel, Politica, Ed.I.R.I., București, 2001.
Andrei, T., Matei, A. și Roșca, I.G., The Corruption. An Economic and Social Analysis, București: Editura Economică, 2009
Cochinescu, Nicolae, „Introducere în deontologia juridică”, Revista Dreptul nr. 4/1995
GOW, J. I., M. BARETTE, S. DION et M. FORTMANN, Introduction à l'administration publique: Une approche politique, Québec, Gaëtan Morin Éditeur, 1993.
Vedinaș, Verginia – Drept administrativ și instituții politico-administrative, Manual practic, Ed. Lumina Lex. București, 2002
Preda, Mircea, Stecoza, Gabriel, „Unele considerațiuni și observații critice asupra statutului funcționarilor publici”, în revista Dreptul, nr. 8, 2000, editată de Uniunea Juriștilor din România.
10.Trăilescu, Anton. Drept adminiastrativ, ed. 2. Ed. All Beck, București 2005
11. Tofan Apostol Dana. Drept administrativ – Volumul II. Editia a 3-a, ed. C. H. Beck, 2015
12. Vedinaș Verginia. Statutul functionarilor publici. Editia a 2-a, Ed. Universul Juridic
Surse legislative
Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate
Legea nr.161 din 19 aprilie 2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei
Codul Penal
Legea 188/1999 actualizata 2016, privind Statutul functionarilor publici
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cadrul Legislativ al Coruptiei Si Deontologia Functiei Publice (ID: 110977)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.