Cadrul Geografic al Podisului Mehedinti

Una dintre cele mai mici regiuni geografice pe care o abordam este Podișul Mehedinți, care se înscrie ca treaptă între Munții Mehedinți și Piemontul Motrului fiind desparțită de acesta prin ulucul depresionar Halânga-Comănești-Turnu Severin. Podișul Mehedinți este orientat pe direcția nord-sud-vest-est, întinzându-se pe o lungime de aproximativ 53 km și pe o lațime de 16-25 km, cu o suprafața de 785km2, reprezentând circa 0,33% din suprafața totală a tării.

Acesta fiind marcat de un povârniș repede (abrupt) ,dar pe unele locuri fiind chiar prăpăstios, sculpat în genere din calcar.În zona de vest contactul este mai șters, mai lin prin apariția Dealului Baia, care formează o treaptă între podiș și munte.

Munții Mehedinți se impun față de podiș, prin altitudiniile de 400-500m, iar această limită urmărește satele Cloșani, Godeanu (Obârșia Cloșani), Isverna, Gornenți, Negrușa, Moisești, continându-se până la cursul inferior al râului Cerna.

Limita dinspre ulucul depresionar Drobeta-Turnu Severin-Halânga-Comănești este scoasă în evidență de un abrupt de aproximativ 150-200m, la vest de satele: Comănești, Rudina, Bala de Sus, Șovarna, Ilovăț, Șușița, Jidoștița, Breznița Ocol, Dudașu Schelei, iar în partea de nord-est podișul se întinde până la Dunăre și Cerna, între localitățile Topleț, Orșova și Gura Văii și se continuă pe teritoriul Serbiei, prin podișul Miroci-Planina.

Individualitatea acestei unități geografice, Podișul Mehedinți a fost observată de L. Mrozec (1896), dar originalitatea sa a fost scoasă în evidență de Emm.de Martonne (1904,1907), care a realizat un studiu sublim asupra acestei regiuni geografice, incluzând-o în cadrul ținuturilor deluroase, observând totuși unele asemănări cu zona montană din apropiere.

Apartenența Podișului Mehedinți la zona montană din apropiere rezultă din similaritatea reliefului, climei și a constituției geologice, precum și a modului de umanizare.

O serie de cercetatori precum: G.M.Murgoci, Al. Codarcea, I.Vintiles, V.Mihăilescu au pledat pentru introducerea podișului în zona montană.

În ceea ce privește litologia se poate spune că aparține în totalitate „pânzei getice”, fiind alcătuită din roci metamorfice, glisate dinspre vest deasupra sedimentarului mezozoicului inferior și mijlociu. O altă asemănare cu zona montană o constituie aspectele variate ale reliefului, prezentând cele trei mari cicluri de denudare ce sunt cunoscute în Carpați. De asemenea se aseamănă cu dealurile prin înălțimea joasă, culmile netede și prin numeroasele așezări omenești.

Podișul se împarte în trei subdiviziuni sub forma unor benzi cu lățimi variabile:

1. Subunitatea Cloșani-Negrușa ( la contactul cu Munții Mehedinți) aceasta împărțindu-se la rândul ei în alte trei subunități:

a. Dealurile Isvernei sau Paharnicului situate între Valea Motrului și cursul superior al Topolniței;

b. Dealurile Moiseștilor și Mălărischii situate între Topolnița și Dunărea;

c. Depresiunea Bahnei situată în sud-vest;

Această subunitate este porțiunea cu cele mai mari altitudini din Podișul Mehediți (Vârful Paharnicului cu 887m, Cucu Mare 788m) prezintă un relief mai abrupt, accindentat ( Dealurile Isvernei, Dealurile Paharnicului) cu o accesibilitate mai greoaie, dar există și altele care prezintă trepte mai întinse, ondulate larg fiind numite de localnici „săst” , iar partea nordică a dealurilor este numită „față” (fiind mai lentă).

Părțile nordice nu sunt favorabile agriculturii, fiind în general acoperite de păduri, însă părțile sudice sunt favorabile agriculturii. Datorită defrișărilor au apărut ogașe, ravene sau torenții în zona dealurilor Isvernei.Apele principale din cuprinsul acestor dealuri, Topolnița și Coșuștea cu afluenții lor, ca și Brebina, Motru Sec, curg de la nord-vest spre sud-est, pe văi largi, cu lunci întinse, ce au favorizat pajiștile.

2. Subunitatea ulucul depresionar Baia de Aramă-Cireșu se desfășoară pe o lungime de 30 km, având la extremități cele două localități Baia de Aramă în nord-est și Cireșu în sud-vest.Prezența acestui uluc depresionar se datorează îndeosebi variației petrografice și structurii litologice din substrat.Acest uluc are un relief variat cu lunci largi mărginite de povârnișuri înclinate slab, unde apare calcarul este mai mare se ridică „cornetele”( Gornovița, Nadanova). Văile și lunci mici dar bine conturate, uneori cu doline și chiar începuturi de polii, având o lățime mai mare în zona Baia de Aramă, în bazinul Coșuștei și mai mică la vest de Cornetul Babelor, relieful fiind dispus în trepte cu diferite altitudini. Depresiunea Bahna are un aspect deluros cu culmi rotunjite și o exploatare agro-pastorală mai intensă. Poziția și caracterul morfologic al ulucului depresionar au înlesnit formarea celor mai importante drumuri care trec prin Podișul Mehedinți, iar în partea de nord-vest sunt concentrate cele mai multe așezări omenești, astfel peisajul natural a suferit numeroase modificări, îndeosebi asupra compoziției floristice etc.

3. Subunitatea Matorățului și Gărdănesei reprezintă partea estică a podișului dinspre Piemontul Motrului, având o lățime de 7-8km, ocupând aproape jumătate din suprafața întregului podiș. În această parte relieful este mai uniform decât în restul podișului ( justificând numele de podiș) cu o fragmentare relativ mare, datorita adâncirii recente a văilor într-o suprafață veche, aceste poduri având dimensiuni de 2-10km etc.

În sectorul Dealul Mare-Dâlma,care se întinde de la Motru până la Coșuștea, altitudinea ajungând până la 600-615m în interior, iar spre exterior 350-400m. Se întâlnesc cele mai mari „cornete” din podiș: Cornetul Cerboanii (803m) și Cornetul Babelor (771m).

Sectorul Nevăț-Chiciora între râurile Criva și Coșuștea în nord și Clisevăț și Topolnița în sud, cu altitudini de peste 700m.

La sud de râul Topolnița până la Dunăre, altitudinile cele mai mari sunt pe stânga văii Bahna, la Matorăț (630m) după care încep să scadă la 300m la vest de satul Breznița Ocol, iar în sud apar altitudini de 400m în Dealul Vărănic, unde au loc exploatări de calcar.

Principala trăsătură a acestei subdiviziuni o reprezintă contrastul dintre culmile netede și povârnișurile repezi ale văilor adânci și strâmte care despart podurile jucând un rol important în viața oamenilor și pentru folosirea terenului. Culmile acoperite de pădurea de gorun sunt despădurite, fiind folosite pentru terenurile agricole și ca pajiști pentru creșterea animalelor și din loc în loc apărând și așezări omenești. Apar și drumurile importante ce fac legătura între satele din ulucul Baia de Aramă-Cireșu (și dincolo de acesta) cu Depresiunea Comănești-Halânga-Drobeta-Turnu Severin. Recent s-au construit drumurile forestiere de-a lungul Coșuștei și Bahnei materializând și alt mod de circulație prin această parte a podișului. Pe unele văi importante cum este Topolnița abia se poate strecura o potecă fiind utilizată în anumite perioade din an. Impresionează prin masivitate mai ales în partea dinspre Dunăre ca dealurile din bazinele Jidoștiței și Bahnei.

Prezența calcarelor face ca Podișul Mehedinți să reprezinte aria cu cele mai variate forme și fenomene carstice. (Emm. De Martonne,1906). Cele mai reprezentative forme ale peisajului carstic sunt cornetele cu înălțimi izolate cu înfățișarea unor acoperișuri care se înșiră la est de ulucul Baia de Aramă-Cireșu între Busești și Sfodea: Cornetul Cerboanii, Cornetul Babelor, Cornetul Bălții, Cornetul Sfodea, Cornetul Jupâneștilor etc. De asemenea alături de relieful carstic se înscriu luncile Coșuștei și Topolniței, fiind niște seșuri aluviale cu lățimi de peste 1km în unele locuri având aspectul unor polii (arii carstice dezvoltate: polia Nadanovei pe Coșuștea) , dar apar și unele polii mai mici între Balta și Cireșu ( în luncile Ponorălului și Jupâneștilor) și între Baia de Aramă și Busești (lacul Zăton,lacul Turcului).

Râurile care au dat naștere acestor lunci au debite variate, în perioadele secetoase se pierd în aluviuni, iar în perioadele ploioase, apele se revarsă, generând chiar lacuri temporare:Lacul Turcului, Lacul Zăton de la Ponoare, Lacul de la Balta etc.

Cea mai fabuloasă formă carstică din Podișul Mehedinți este cea de la Ponoarele „podul natural”, atât prin modul de formare, dar mai ales prin originalitate, fiind rezultatul prăbușirii tavanului unei peșteri. În carstul mehedințean sunt multe „sohodoluri” văi seci (la Gornovița și Bușești) ,dar sunt și izvoare carstice (cele de pe Bulba etc.). În calcarele din podiș sunt și peșeteri: Peștera Topolnița una dintre cele mai mari din țară, Peștera Epuran amândouă rezervații naturale.

Lapiezurile se găsesc acolo unde calcarul apre într-un strat subțire, unele sunt umplute de material argilos, având dimensiuni și forme variate.Lapiezurile și dolinele apar în partea de sud-est a podișului pe Dealul Vărănic.

Munții Mehedinți fac parte din Carpații Meridionali, grupa Retezat-Godeanu, se desfașoară în partea de nord–vest a județului cu același nume, pe malul stâng al râului Cerna, fiind delimitat de Valea Motrului la nord și Podișul Mehedinți la sud-est.Se întind pe o lungime de 50 km și o lățime cuprinsă între 5-10 km. Cea mai mare altitudine din Munții Mehedinți este reprezentată de Vârful Stan (1466m), dar sunt prezente și altitudini mai mici precum: Domogled (1105m), Pietrele Albe (1335m) etc. Acești munți au un profil asimetric cu pante abrupte mai ales pe Valea Cernei și pante line spre Podișul Mehedinți, făcând o trecere lentă între podiș și munte. Munții Mehedinți sunt alcătuiți predominant din formațiuni ale autohtonului danubian, în timp ce cristalinul getic apare sub forma unei fâșii înguste pe Valea Cernei, astfel întâlnim atât șisturi cristaline, cât și roci sedimentare, calcare recifale masive. Pe Valea Cernei formațiunile sedimentare sunt afectate de planurile de falii, iar calcarele formează creste stâncoase ce sunt fragmentate de torenti și sunt numite de localnici “ciuceve și geanțuri”. Unele văi străpung masivele calcaroase prin chei, pe Motru, Coșuștea sau Cheile Corcoaiei, Cheile Ciucevelor pe Valea Cernei, dar pot apărea și formațiuni calcaroase precum platouri carstice cu doline, lapiezuri, polii, peșteri etc.

I.2. Condițiile climatice

Principala trăsătură a climei, care a favorizat umanizarea în Podișul Mehedinți a fost clima blândă cu influențe submediteraneene.Aici au loc, în tot timpul anului și mai ales în perioadele reci, invazii ale maselor de aer tropical-maritime, umede și calde, de origine oceanică și mediteraneană.

Media anuală de temperatură a aerului este la Drobeta-Turnu Severin de 11,70C. La Baia de Aramă datorită altitudinilor mai mari și a poziției geografice particulare media anuală a temperaturii aerului este de 90C. Invaziile de aer tropical determină creșterea temperaturii aerului până la 35-40 0C, astfel la stația de la Drobeta-Turnu Severin 40,90C la 17 august 1952, iar la stația de la Baia de Aramă 38,50C la 27 iulie 1900. Verile sunt însorite și călduroase trei luni pe an (iunie, iulie, august) cu temperaturi medii anuale de 200C, iar în luna cea mai călduroasă, iulie o temperatură de peste 230C , în partea de sud a podișului.Primele înghețuri având loc la sfârșitul lunii aprilie.

Precipitațiile sunt bogate, menținându-se ridicate deseori și în perioada caldă a anului, astfel raportul dintre sumele semestriale de precipitații este aproape1/1.

Prima ninsoare se înregistrează în medie la 12 decembrie, iar ultima 8 aprilie, la Drobeta Turnu Severin.În patea nordică și centrală ninsorile sunt mai abudente, astfel precipitațiile cresc din sud spre nord de la sub 700 mm la peste 900 mm.

În podiș pe lângă caracteristicile climatice, se întâlnesc și o serie de topoclimate specifice cauzate de formele de relief.Condițiile climatice locale, fiind determinate de modul de dispunere și răspândire al așezărilor omenești.Populația regiunii s-a ferit de povârnișurile răcoroase și slab luminate ale „dosurilor” de deal și a căutat coastele însorite „fețele” (calde și în condițiile de iarnă geroasă).

Vânturile dominate sunt cele ce aparțin circulației maselor de aer vestice și estice, cel mai cunoscut este vântul mare ( un fel de fohn), localnicii numindu-l „vantu ăl mare” ce vine din Munții Mehedinți spre regiunile mai joase, bătând aproape tot anul.

În Munții Mehedinți climatul este bland,cu influențe submediteraneene, fapt reprezentat de flora și fauna acestora.

I.3.Elemente hidrografice

Podișul Mehedinți delimitat la sud de Dunăre, iar la nord-est de Motru este traversat de două ape mari: Coșuștea și Topolnița.

1. Coșuștea este tributară râului Motru, iar obârșia formează limita dintre munti și podiș, după ce își schimbă direcția de câteva ori prin depresiunea de la Nadanova, se îndreaptă spre sud-est până la Ilovăț. În partea superioară are o serie de izvoare carstice, cel mai important fiind cel de la Izverna, Râul Coșuștea are o vale largă care treptat se îngustează, iar în unele locuri formează adevărate chei. Afluenții cei mai importanți sunt: Lăpuțnicul pe stânga și Criva pe dreapta.

2. Topolnița cel mai important râu al podișului, are izvoarele în nord-vestul satului Costești din muntele Băia. Cursul superior este orientat vest-est, ajungând în ulucul depresionar Baia de Aramă-Cireșu schimbându-și direcția spre sud. Menține această direcție până la Prosac, curgând mai întâi pe o vale largă până la Balta, apoi pe o vale îngustă până la Peștera de la Cireșu, iar mai departe de un drum subteran până la Prosac. Afluenții Topolniței sunt mici și reduși numeric, importanți fiind: Gărâna, Lalovița, Mălinicul, Ogașul Mare, Borovățul etc.În parte de nord est a podișului avem: Brebina și Bulba fiind afluenți ai Motrului. În partea de sud este Bahna cu un traseu pe o vale îngustă și primind afluenți ca: Topolava, Camăna, Grădeșnița etc.Bahna se varsă în Dunăre în avale de localitatea Ilovița, la vărsare formându-se un golf.

I.4. Condițiile pedogeografice

Aspectul muntos al Podișului Mehedinți își găsește corespondența în însușirile, răspândirea și modul de utilizare al solurilor. În funcție de rocă, apar complexe de soluri.În partea nord-vestică a podișului, unde predomină rocile metamorfice, se află solurile brune acide scheletice cu profil relativ scur t(sub0,5m). În unele locuri, solurile brune acide au o nuanță roșcată datorită bogăției în oxizi de fier. Aceleași soluri se găsesc și în partea de sud-est a podișului pe roci metamorfice, granitice și sedimentare silicioase, în sudul podișului se găsesc solurile brune scheletice cu slab caracter argilo-iluvial. În luncile râurilor și în poliile din partea centrală a podișului se gasesc soluri aluviale, în diferite stadii de evoluție.

Povârnișurile sudice ale dealurilor (fețele), care sunt mai întinse și slab înclinate decât cele cu expunere nordică (dealurile), fiind utilizate după despădurire pentru pajiști sau culturi agricole (porumb,cartofi etc.).Solurile au intrat într-un proces de degradare și sărăcire accentuată ca urmare a reliefului accidentat, a texturii nisipoase. Solurile podișului asigură un randament acceptabil în domeniul silvic, pastoral și parțial agricol, datorită diversității și calităților productive.

I.5 . Caracteristici fito și zoogeografice

Prin poziția sa geografică, se întinde în zona alternanței pădurilor de fag și de gorun.Prezența climatului cu influențe submediteraneene, altitudinea medie 500-600m, relieful accidentat în apropiere de Peninsula Balcanică, constituția litologică ( suprafețe calcaroase ) au avut un rol însemnat în configurația actualei structuri floristice și cenetică a vegetației ( Cucu-Popova Ana, 1970) .

În partea sudică și sud-vestică a podișului se dezvoltă păduri submediteraneene de stejar pufos ( Quercus pubesons, Quercus virgiliana), de cer și gârniță( Quercus cerris, Quercus frainetto), de cărpiniță (Carpinus orientalis) de gorun balcanic (Quercus dalechempii) etc. Peste tot în podiș mai ales pe rocile calcaroase se întâlnesc tufărișuri de tip submediteraneean cunoscut sub numele de șibleacuri formate dintr-un complex de elemente submediteraneene carpato balcanice și sud-europene termofile: mojdrean (fraxinus ornus), corn (cornus mas), scumpie (cotinus coggygria), liliac (syringa vulgaris) etc. Terenurile cu păduri defrișate au fost înlocuite de pajiști și terenuri cultivate agricol, dar cu un randament slab.

Pădurile se păstrează în partea de est a podișului, pe Valea Coșuștei și afluenții săi, drumurile forestiere au redus defrișarea, pe locul curăturilor efectuându-se plantații de molid și pin negru. Pe Valea Crivei, Lăpuțnicului și Borovățului sunt întâlnite suprafețe de păduri de fag, brad și pin. În partea de sud-sud-vest pot fi întâlnite păduri de stejar pufos, cărpiniță, tei și chiar sâmbovină pe Valea Topolniței și pe versantul dealului ce coboară spre Dunăre. Pe Valea Coșuștei și Valea Topolniței apar tufărișuri de liliac sălbatic ce au determinat pe localnici să respecte sărbătoarea tradițională anuală a liliacului, la Ponoarele, Balta și Nadanova.

În cadrul covorului vegetal se întâlnește o bogată faună de origini diferite. Climatul blând cu influențe submediteraneene ca și vegetația este reflectat în prezența numeroaselor reptile și insecte de diferite feluri. Specifice sunt: vipera cu corn (vipera ammodytes) și broasca țestoasă (testudo hermani), speciile ocrotite prin lege și care apar pe calcarele din partea de sud-vest a podișului. Alăturându-se șerpi veninoși (cobuber jugularis cespius etc) și neveninoși (uatrix natrix etc). Pe calcare apare specia de scorpion mic și veninos (euscorpius carpathicus). De remarcat este mulțimea de șopârle (lacerta taurica,lacerta praticola pontica).Din nevertebrate: melcii, gândacii, fluturii etc.În pădurile de fag și gorun se întâlnesc ursul, veverița, jderul, căprioara, lupul etc. Dintre păsări: iernuca, fâsa de pădure, gaița, măcelandru etc.Interes cinegetic prezintă: mistrețul, căprioara, vulpea, jderul, veverița etc.

În Podișul Mehedinți sunt semnalate cele mai variate rezervații naturale, fiind declarate peste 17 rezervații naturale cum sunt: Rezervația Complexul carstic de la Ponoare, Rezervația complexă Peștera Topolnița, Rezervația speologică Peștera lui Epuran, Rezervația forestieră Pădurea Borovăț, Rezervația botanică Gura Văii-Vârcioara, Rezervația paleontologică Bahna-Ilovița.

MunțiiMehedinți sunt ocupați aproape jumătate de vegetația forestieră: pădurile de fag, pădurile de gorun. Pe Domogled apar faciesuri cu alun turcesc. Apar și pajiști utilizate pentru fâneață și pășune. Pe Valea Cernei apar pinul negru, liliacul sălbatic, dar se mai întâlnesc în Munții Mehedinți și tufișuri xerotermofile: cărpinița, corn, liliac, păducel, măceș etc.

Dar apar și unele specii rare precum: iris reichenbachi, dianthus banaticus etc. Fauna este reprezentată de elemente sudice și rare precum: păianjenul corlotes falciger, fluturele lilzthea celtis etc. Pentru protejarea peisajelor și a speciilor vegetale și de animale din zonă s-a înființat Parcul Național Domogled-Valea Cernei.

II.ISTORICUL PODIȘULUI MEHEDINȚI

Podișul Mehedinți prezintă elemente istorice comune cu zonele învecinate: Subcarpații Olteniei, Valea Dunării, Defileul Dunării, Valea Cernei, Dealurile Motrului, fiind întâlnite dovezi arheologice ce atestă existența culturii materiale. Urme ale omului primitiv au fost găsite în toate aceste zone, începând cu perioada paleolitică: unelte din silex și instrumente din cuarț.

În neolitic au fost dovedite primele urme arheologice din peșterile de la cuina Turcului, Climente II (peștera de la Drum) din Defileul Dunării ca și în peștera Hoților. Prima perioadă a Epocii Fierului-Hallstatt a lăsat mărturii în comuna Bâlvănești fiind descoperite podoabe de bronz și securi de fier. A doua perioada a Epocii Fierului este atestată prin cetatea dacică de la Bobaița, fiind descoperite cuptoare pentru redusul minereului de fier din așezarea dacică de la Cireșu.

Podișul Mehedinți reprezintă un loc feeric păstrării și perpetuării elementului autohton. Descoperirile arheologice din localitățile Seliștea, Isverna, Bobaița, Bâlvănești etc. arată că regiunea a fost populată permanent din preistorie până în vremurile noastre.

Documentele cartografice din ultimele secole ( Harta stolnicului Cantacuzino din 1700, Bawer din 1781, Specht din 1790 etc.) dovedesc această locuire și larga răspândire a așezărilor. Cele mai multe dintre satele formate anterior secolului XVIII se găsesc și astăzi în același loc, dar unele au dispărut precum: Vodița Mare, Țarovățul, Clicevăț etc. O parte din satele podișului sunt formate de populația venită de peste Carpați. Cei mai mulți erau unguri, astfel se explică formarea satului Titerlești în secolul XVIII, dar și prezența lor în alte sate precum Brebina, Mărășești etc.

În secolul XIX a crescut foarte mult numarul locuitorilor, determinând formarea unor sate prin roirea populației din vetrele matcă spre zonele fertile. În această perioadă au fost defrișate pădurile pentru a se face loc terenurilor agricole și au apărut conacele ( gospodări sezoniere).

În a doua jumătate a secolului XIX, începutul secolului XX satele au devenit mai mari, au coborât de pe coastele dealurilor în văi, iar din locurile retrase au ieșit în spații mai largi, deschise în acest fel au apărut satele: Moisești, Godeanu, Valea Ursului, Bobaița, Ludu etc. Unele au găsit locuri pe versanții domoli cu expunere sudică, iar altele în mici lărgiri depresionare (Gura Văii etc.). Satele Drăghești, Sălite, Isverna din bazinul Coșuștei erau risipite mai sus pe fețele dealurilor. Aceiași situație s-a petrecut și cu multe din așezările din bazinele Bahnei și Topolniței.

Multe așezări au vechimi de 5-6 secole în actuala vatră ( Bahna, Ilovița, Costești, Prejna, Isverna etc), dar sunt unele la care vatra s-a modificat: Buicani, Moisești, Negrușa, Dâlma etc, organizându-și vetre noi cu 100-200 ani în urmă. Evoluția populației arată sporul redus al populației, ca urmare a unui ritm de creștere mic față de alte regiuni ale tării.

Conacele (gospodarii cu folosire sezonieră) și terenurile agricole au evitat mereu „dosurile” de deal acestea predominând în „fețe”. „Fețele” poartă urmele activităților umane: conace, sate, fânețe, pășuni, culturi agricole. Condițiile topografice ca și topoclimatele de „față”, „dos”, „săst” au avut un rol important în desfășurarea vieții umane din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre.

Din cele prezentate se constată că Podișul Mehedinți reprezintă o zonă de veche și continuă populare, cu o populație majoritar moștenească, ce a conservat până în secolul XX forme de viață socială arhaică, corespunzătoare nivelului economic redus moștenit din epoci mai îndepărtate.

III.OCUPAȚIILE TRADIȚIONALE

III.1. Ocupațiile principale

Condițiile geografice specifice în strânsă legătură cu condițiile social-economice se reflectă asupra activităților economice, determinând practicarea agriculturii cu ocupație de bază pentru locuitori, asigurând necesarul de hrană.

a. Agricultura s-a practicat în mai toate localitățile dezvoltându-se în stransă legătură cu creșterea animalelor, cunoscând o pondere mai ridicată în economia gospodăriei sătești. Diferențierile țin de natura mediului, de structura solului, care au impus tehnici, unelte și accente diferite pe dezvoltarea unei ramuri sau a alteia a agriculturii. Terenurile agricole răspândite printe fânețe, izlazuri, păduri, fiind obținute prin defrișări și desteleniri. Curăturile, cum se numesc local aceste terenuri se obțineau în mai multe feluri, în fucție de natura terenului, de felul tehnic și de forța de muncă: prin ardere, tăiere sau uscarea treptată.

Locurile cultivabile ocupă suprafețe reduse și sunt răspândite în întreg hotarul, în vatra satului, în țarină, în pădure etc. Formându-se complexe gospodărești cu funcții pastoral-agrare, fiind numite local „conace”. Majoritatea culturilor sunt însă în țarină (terenul din imediata vecinătate a vetrei satului). În trecut țarina era delimitată de restul hotarului printr-un gard amenajat, gardul fiind destinat să împedice accesul animalelor pe terenurile cultivate înainte de strângerea recoltei, după care erau pășunate.

O practică des întâlnită în această zonă constă în lăsarea terenurilor în „pârloagă”, dupa care începe un nou ciclu de semănat. Fertilizarea se face prin gunoirea cu animale, dar și prin aducerea gunoiului de grajd. Pe terenurile în pantă gunoiul este transportat cu traista (Cloșani,Obârșia Cloșani etc.).

În această zonă interdependența dintre agricultură și creșterea animalelor este foarte importantă, de asemenea importantă este și rotirea culturilor. Grâul a fost cea mai veche și importantă plantă de cultură.

De aceea, nu este stațiune arheologică începând cu neoliticul în care prezența acestei culturi să nu fie semnalată într-un fel sau altul. Inventarul și tehnicile agricole tradiționale prezintă în general caracteristici specifice zonelor înalte.

Săpatul necesită unelte diferite: pentru scoaterea pietrelor mari de pe ogoare se folosesc „ciocane” de fier cu două tăișuri, terenurile pietrose se lucrează cu „săpoaia” prevăzută cu o lamă de fier îngustă și lungă utilizată la gropile pentru viță de vie și pentru pomi. Sapa folosită la prășit are mijlocul fierului ușor alungit și aripile mici, fiind adaptată pentru soluri pietroase, dar și atunci când distanța rândurilor de porumb este mai mică.

Pentru arat s-a folosit plugul cu brăzdar asimetric, cu coarnele și grindeiul de lemn, iar brăzdarul de fier. Arătura se realiza de la baza pantei și mergând în curmeziș până la vale. Pământul se netezește cu grapa de mărăcini formată în partea din față dintr-un grindei puternic prevăzut cu colți precum și din 2-3 fuștei de lemn pe care se împletesc spinii. În vederea cultivării terenurilor sunt îngrășate cu gunoi de grajd aplicat primăvara și toamna sau prin târlirea cu animale, mai rar se pregătește local printr-o arătură preliminară celei pentru semănat.

Semănatul este realizat în întregime manual, fiind executat pe locul arat sau pe locul nearat, pe brazdă după care se grăpează. Semănatul grâului se făcea între 15 octombrie și 1 noiembrie. În acest timp se semănau toate plantele de toamnă al căror rod era deasupra, pe tulpini, deoarece luna fiind în creștere influența dezvoltarea rodului. În cazul nerespectării acestei perioade, tulpinile creșteau mari, iar boabele mici și seci. Semănatul acestor plante se făcea dimineața. Rădăcinoasele se semanau în special după 1 noiembrie, iar semănatul lor se făcea numai după amiază. Grâul se semăna cu mâna, prin împrăștierea semințelor ținute în traistă sau față de masă, iar porumbul se seamănă cu parul și călcâiul, pe terenurile mai nisipoase.

Recoltatul se realizează manual. După secerat, spicele de grâu se leagă în snopi, clădiți apoi în clăi. Până la apariția batozelor ( sfârșitul secolului al XIX și începutul secolului XX ) treieratul se realiza cu caii. Pentru acesta, aria se amenaja la marginea satului sau în gospodărie, aria trebuia să fie amenajată pe un loc mai tare, se nivela pământul cu sapa, se uda și apoi se bătea cu maiul sau tăvălogul. Se așezau câte patru rânduri de snopi în cerc, cu spicele cap la cap, iar în mijloc se afla parul de care se legau caii ce călcau spicele. Pentru a obține o bună separare a grăunțelor, spicele erau întoarse pe o parte și alta de mai multe ori, cu ajutorul furcilor.

Fiecare gospădărie deține și câte o mică grădină de legume, situată lângă casă, lângă o apă sau chiar în jurul conacelor.

b. Pomicultura are o veche tradiție în zonă, unde pomii au găsit condiții bune de dezvoltare. Documentele istorice vechi consemnează livezi la Bahna (1374) și Ivinț i(1547). Livezile au existat și în alte localități din zonă, dar nemenționate documentar.Pentru cunoașterea practicării pomiculturii în zonă, există documente foarte prețioase precum memoriile generalului Von Bauer (1778), care menționează livezi de pomii la Bala de Jos, Bâlvănești, Gornovița, Rudina etc. Livezile existau și în jurul gospodăriilor. Pe baza acestora se poate spune ca aproape toate gospodăriile dețineau suprafețe cultivate cu pomi fructiferi, reprezentând o sursă suplimentară de venituri. Astfel se cultiva cu precădere prunul, dar există o mare varietate de soiuri, adaptate condițiilor locale. Fructele au reprezentat o sursă suplimentară de venituri prin vânzarea țuicii, dar și rol important în alimentația tradițională, fructele destinate consumului propriu erau conservate prin uscarea la soare sau prin afumare.

c. Viticultura specifică așezărilor stabile și cu o îndelungată practică agricolă. Documentar viile sunt atestate încă din Evul Mediu la Bala de Sus, Cîrșu, Șovarna. Însă treptat numărul viilor a început să crească. Conscripția din 1727 înregistrează vii la Șovarna, Baia de Aramă, Bahna, Cloșani, Ilovăț etc. Tot în acest secol sunt menționate vii la Brebina, Negoești, Șovarna de Jos, iar Bauer (1787) atestă existența acestora și la Bâlvănești, Rudina, Dâlbocița.

Terenurile cultivate cu viță de vie erau mici, răspândite în hotar, ocupând pantele cu expunere sudică. Terenuri mai întinse se găsesc la Bala, Baia de Aramă, Bâlvănești, așezări în care practica viticolă are o veche și neîntreruptă tradiție și unde există condiții mai propice.

Se plantau de obicei în gropi, iar întreținera consta în tăiatul corzilor cu cosorul (instrument vechi) și în săpat. În trecut, via în general nu se îngropa și nici nu se arăcea, fiind răspândită și via „oloagă”. Terenul destinat pentru cultivarea viței de vie era mai întâi gunoit și târlit cu animalele. Zdrobitul boabelor se făcea cu știrca, un simplu lemn prevăzut cu coarne la unul dintre capete, iar mai nou zdrobitoarea, alcătuită dintr-o ladă dreptunghiulară în care se apasă cu un capac, ambele fiind prevăzute cu șanțuri.

Practica îndelungată a viticulturii și pomiculturii tradiționale a determinat mai multe forme de culturi. Prezentarea principalelor aspecte etnografice legate de cultivarea terenurilor se desprinde concluzia existenței unei îndelungate tradiții a agriculturii, dar și preocuparea locuitorilor pentru obținerea produselor agricole.

d. Creșterea animalelor. În Podișul Mehedinți studierea fenomenului ocupațional din zona etnografică arată legătura dintre agricultură și păstorit, lupta permanentă pentru valorificarea cât mai eficientă a tuturor posibilităților oferite de mediul înconjurător. Creșterea animalelor reprezintă o pondere ridicată pentru economia gospodăriei sătești din zonă. Animalele asigurând necesarul de produse lactate, carne și piei, servesc la efectuarea diferitelor munci agricole și de transport, dar ajută și la fertilizarea solului prin gunoirea terenurilor agricole.

Baza economică pentru creșterea animalelor este asigurată de spațiul pastoral, de fânețe, pășuni și de păduri, a căror frunză poate servi ca hrană pentru animale.În această zonă este specific văratul în turme colective, la stână.

Primele decenii ale secolului al XIX lea cele mai multe animale s-au înregistrat la Cloșani, Isverna, Seliștea-Isverna etc. fiind așezări cu hotar întins și cu pășuni bogate, unde animalele au o pondere ridicată.Se creșteau oile și caprele, pentru că ofereau produse ca lapte, carne, piei, dar și pentru gunoirea terenurilor cultivabile.

Stânele sunt mutătoare și se organizează în apropierea satului, pe izlaz, iar după recoltat în țarină, pe miriști, fânețe. Primăvara și toamna, animalele sunt pășunate individual sau adunate în grupuri mici, pe terenurile din jurul satului sau la conace. Laptele poate să fie preparat în sat ca la Șiroca, Godeanu, Nadanova, Balta etc. Dar și la stână ca la Negrușa, Gornovița, Ilovița, Bahna, Moisești, Ponoare. Stâna este formată de obicei din 200-300 de oi și capre.Dintre baci (proprietarii oilor) se alege baciul mare ( omul cu cele mai multe oi), care dirijează și supraveghează activitatea la stână. Pășunatul și păzitul sunt asigurate prin rotație de către baci,d eveniți ciobani. Stânele de acest fel sunt alcătuite din țarcuri, în care se strâng animalele la muls și dupa, dar și noaptea. Oborul mare este numit „strungă”, iar cel mic „mânătoare”. Acestea sunt construite din pari bătuți în pământ și legați cu nuiele, din lănteți fixați prin prăjini orizontale ori din mărăcini, cele două compartimente fiind separate printr-un gard mobil, prevăzut cu uși pentru muls. Alături fiind încălzită mâncarea pentru ciobani. Dacă laptele se prepară la stână, complexul pastoral este prevăzut și cu „băcie”, construcție separată, cu vatră.

Prejna al cărui hotar ajunge până la apa Cernei are stâna pe terenurile sale din Munții Mehedinți, la Poiana Ilii și la Poiana de la Madvedul Mare. La fel este și Poiana Beretinii din Munții Isvernei, aparținând localităților Seliștea-Isverna și Godeanu de Isverna. Alte sate dețineau proprietățile dincolo de hotarele lor.

În zona păstoritului pendulator, creșterea animalelor cunoaște o practică mai intensă. Asigurarea fertilității solului este dependentă de numărul mare de animale care să gunoiască atât terenurile cultivabile, cât și fânețele .Sfârșitul verii marchează încheierea etapei de pășunat la munte, când turmele coboară, fiind pășunate mai întâi livezile cu fân, după toamna este pășunată și țarina dupa ce a fost recoltată.Important este faptul că animalele ajută activitățile agricole nu le dăunează.

Pășunatul colectiv la munte, se desfășoară în devălmășie cu toate că la începutul secolului nostru s-a trecut la împărțirea” muntelui pe drepturi”, acest drept este calculat în așa fel încât fiecare om să primească câte o parte.Nu este o măsură agrimensurală, ci presupune stabilirea unui anumit număr de animale pe care o familie este îndreptățită să le pășuneze la munte.Pășunatul colectiv este marcat de două evenimente deosebit de importante în viața colectivității: măsuratul și alesul oilor.Cele două forme de păstorit tradițional analizate mai sus prezintă anumite aspecte,dintre acestea amintim gama produselor lactate și modalitățile de obținere a lor.

Complexul pastoral poartă numele de stână și este format dintr-o serie de împrejmuiri pentru animale, dar și construcții în care se prepară și păstrează produsele lactate.Strunga și răscolul unde sunt ținute mânzările înainte de muls sunt construite din prăjini de fag sau jnepeni, iar în trecut erau din piatră.Ușile de muls sunt alcătuite din scânduri și prevăzute cu acoperiș din șindrilă.Laptele se prepară la stână și are o formă pătrată sau dreptunghiulară cu pereți din bârne și acoperiș înalt în patru ape din șindrilă, iar în mijloc vatra.Se prepară o mare varietate de produse: brânza de burduf, urda, smântâna, unt, jința, lapte acru, brânza tare.

III.2. Ocupațiile secundare

Deși și-au pierdut importanța economică de altădată, prezintă o importanță deosebită prin vechimea și cunoștințele științifice pe care se întemeiază determinând începutul exploatări ample a mediului înconjurător.

a. Vânătoarea. Pădurile întinse, varietatea și calitatea vânatului, care oferea tuturor oamenilor posibilitatea să vâneze fără restricții, facilitând practicarea acesteia în întreaga zonă și mai ales în așezările de sub munte. Animalele și păsările se prindeau pentru carne, piele, blană, iar cele dăunătoare pentru a le reduce. Pentru prinderea lupilor se făceau în fața oborului de oi sau capre, gropi de aproximativ 2 m adâncime.Vulpile se prindeau cu fierul, mai ales iarna când blana avea calități deosebite. Fierul se punea pe colnic (potecă prin pădure), dar și iepurii se prindeau tot cu fierul. Rațele sălbatice se vânau cu postava, la marginea bălții. Pentru apărarea recoltelor de șoarecii de câmp se săpau gropi rotunde de 30-40 cm adâncime, netezite și lipite înăuntru pentru a reține apa, iar deasupra se punea momeala, astfel pentru a ajunge la momeală picau în groapă și se înecau.

Pentru vânatul mare și mic (căprioare, iepuri, viezuri etc.) se foloseau și lațuri din sârmă. Uneori animalele erau prinse cu metode și unelte foarte simple precum: porcii mistreți erau omorâți cu securile, iar căprioarele erau urmărite și lovite în cap, dar erau vânate și o mulțime de păsări.În afară de pușcă, se foloseau și diferite capcane , de exemplu lângă clăile de fân se așezau lațuri mici din sfoară, fixate pe o scândură.

b. Albinăritul, bogoția florei a facilitat dezvoltarea acestei ocupații străvechi și în satele mehedințene, fapt ce a determinat alegerea albinei ca semn pentru stema județului. Mierea era folosită în alimentație până la fabricarea zahărului din sfeclă, iar ceara pentru iluminat, dar aceste produse apicole și-au găsit o largă utilizare în medicina populară. În ultimele decenii, o dată cu refacerea fondului forestier și cu modernizarea acestei îndeletniciri, numărul stupilor a crescut simțitor. Albinăritul tradițional a cunoscut o serie de practici arhaice, azi pe cale de dispariție cum ar fi bărcuitul, ce constă în culegerea, mierii ori prinderea roiurilor aflate în pădure.Înainte de recoltat, lbinele sunt omorâte cu fum. Operația se desfășoarăseara, când albinele sunt strânse la scorbură. Sunt astupate toate ieșirile, lăsându-se o deschizătură deasupra căreia se așează roinița, frecată în prealabil cu mătăcină, plantă cu miros plăcut sau unsă cu miere. Roiul afumat urcă în roiniță, apoi roiniță este adusă acasă, unde albinele sunt mutate în stupi artificiali.

Stupii tradiționali sunt înalți, sub formă de coșniță conică, împletiți din nuiele de curpen și lipiți cu amestec de pământ și balegă, alteori au formă cilindrică, fiind făcuți dintr-un trunchi de copac scobit. În interior se așează două nuiele încrucișate, pe care se formează fagurii. Iarna stupii se acoperă cu fân și țesuturi vechi sau se adăpostească în spații închise. Mierea se separă prin stoarcerea manuală a fagurilor într-un „săcui” de pânză conic, pe care se apasă cu o scândură.

c. Pescuitul a reprezentat pentru locuitorii zonei o ocupație anexă. În apa Cernei, în Motrul Sec, precum și în pâraiele afluente, s-au pescuit îndeosebi specii de munte: păstrăv, lostrița, dar se mai prindeau și lipan, mreană, fâța, crăiței etc., specii întâlnite și pe cursurile mijlocii și inferioare ale râurilor sau pâraielor afluente, unde mai trăiesc și crapul, somnul, știuca.

Astfel că s-au folosit o serie de modalități de prindere și ademenire. Dintre modalitățile cele mai simple vorbim despre prinderea peștelui cu mâna, folosită acolo unde apa era mai mică. O altă metodă de prindere a peștelui fără instrumente speciale, dar care a dispărut, este otrăvirea apei, cel mai adesea cu lipan, astfel peștele amețit ieșea la suprafață, fiind luat apoi cu mâna. O altă metodă era secarea apei. Dintre tehnicile arhaice de pescuit, o tehnică care nu necesită utilizarea unor instrumente speciale este prinsul peștelui iarna la copcă. Dintre instrumentele improvizate amintim „ciocanul”, cu care se lovesc pietrele sub care stă peștele, „furculița”, servind la prinderea peștelui așezat pe fundul apei.

Instrumentele din metal, cu cea mai mare răspândire a avut-o ostia. Avea de la patru până la zece dinți ascuțiți la vârf și era lucrată de meșterii fierari din sat. Cu ostia se prindeau păstrăvi și zglăvoace și era folosită noaptea. Undița, numită „unghiță” sau „bijuică” ,dar se folosea rar. Având forma unui ac încovoiat la vârf și cu un fel de creastă în care se prindea momeala.

O altă răspândire mare a cunoscut-o vârșia de forma unui trunchi de con alungit ușor spre capătul inferior, înfundat de obicei cu frunze, paie, cârpe etc. Acest exemplar este găsit în zona Cloșani, fiind unul dintre ultimele folosite în zilele noastre în zonă. Plasa este un alt instrument de pescuit, utilizat dar mai rar.

Pescuitul s-a practicat în special pentru completarea resurselor de hrană și mai rar pentru vânzare.În Cloșani și Motrul Sec, au existat, până în prima jumătate a secolului nostru, oameni care vindeau păstrăvi în satele învecinate.

IV. MEȘTEȘUGURI ȚĂRĂNEȘTI ȘI INSTALAȚII TEHNICE

IV.1 Arta populară,meșteșuguri

În urmă cu 25-30 de ani soția lui Coțman Iosif și alte femei din sat se ocupau cu broderia artistică și artizanatul. Broderiile pe mătase erau confecționate pentru toate bisericile catolice din zonă. Au brodat și pentru echipa artistică, care purta costume tradiționale, moștenite de la străbunici, motivele populare au fost reînoite, fiind transmise în costumele populare mai noi ale muzicanților, tinerilor, dansatorilor.

IV.2 Torsul și țesutul

Țesutul este o activitate casnică de veche tradiție, specifică femeilor. Materiile prime folosite au fost lâna, părul de capră, cânepa, obținute în gospodărie, la care se adaugă firele de in și bumbac luate de la târguri. După tunsul oilor, primăvara, lâna este spălată, scârmănată cu mâna și separatul părului cu ajutorul pieptenilor. Torsul lânii se face toamna sau iarna. Astfel sunt organizate clăcile. Părul de capră, din care în trecut se țeseau scoarțe, frânghii, în satele din nordul Băii de Aramă, se torcea ca și lâna. Fibrele vegetale și animale erau pregătite pentru țesut, utilizându-se rășchitorul, sucla și vârtelnița, piese cunoscute și în celelalte zone etnografice ale țării. Pentru țesut a fost folosit războiul orizontal, la care se lucrează țesuturi în două, în patru și în mai multe ițe. Țesuturile pot fi de mai multe feluri.

IV.3 Instalațiile țărănești

Instalațiile țărănești sunt rezultatul creativității umane, prezintă o mare varietate în zonă, de la pive și mori, construcții complexe, destinate prelucrării cerealelor și finisării țesuturilor din lână, la râșnițe, căzănii etc., pentru măcinatul grăunțelor, extragera uleiului, distilarea alcoolului etc. În Plaiul Cloșami s-au păstrat o serie de instalații de tip arhaic, a căror prezentare aduce noi contribuții la cunoașterea aspectului original al acestei zone.

a. Morile cu ciutură, cu roată orizontală cunosc o mare răspândire mai ales în zona Plaiului Cloșanilor. Morile cu ciutură au o capacitate redusă de prelucrare, dar satisfac cererile unei populații cu producție agricolă mică, fiind adaptate condițiilor locale, cu debite reduse de apă. Apar la mică distanță unele de altele precum sunt la Ponoarele, pe Valea Morilor.

Morile cui ciutură sunt construcții mici cu bârne, cu acoperiș în patru ape și formate dintr-o singură încăpere. Apa adusă printr-un canal amenajat și captată apoi de un jgheab de lemn, cade pe ciutură, punând-o în mișcare. Ciutura este compusă dintr-un butuc cu mai multe aripi sau scafe radicale, a căror mărime diferă în funcție de debitul apei. Fusul ciuturii se termină jos printr-un „călcâi” sprijinit pe „crăcana” de sub ciutură, iar în partea superioară printr-o axă metalică care străpunge „zăcătoarea” (piatra fixă) și pune în mișcare „alergătoarea” (piatra care se învârtește). Deasupra pietrelor pusă pe un pat solid de lemn se află coșul de scânduri în care sunt puse grăunțele. Astfel de mori sunt: Grămeasca, Păpăveasca, Martineasca etc., iar mori mici de munte: Isverna, Orzești etc.

b. Cazanele pentru țuică erau foarte răspândite în această zonă. Cazanele erau adăpostite în căzănii, construcții masive din bârne, uneori și din piatră, aflate mai ales în gospodăria din sat, dar și la conace, acolo unde exista o sursă de apă. Instalația era alcătuită dintr-un cazan de aramă, fixat pe un cotlon din cărămidă, cu vatra podită cu cărămidă sau piatră, sub care se aprindea focul.

Cazanul era prevăzut cu un capac înalt de lemn sau aramă, cu două orificii la care se aplicau burlane sau țevi introduse apoi într-o putină cu apă rece. Vaporii condensați se scurgeau în botă, un vas cu capac de lemn. Putina era racordată la o sursă de apă și prevăzută cu o țeavă de evacuare, astfel apa să se mențină rece mereu.

c. Teascurile sunt instalații simple din lemn, manuale, destinate extragerii uleiului de semințe. Au existat teascuri cu pene orizontale și verticale, dar și teascuri cu șurub, piese scoase din uz, dar prezentând un mare interes etnografic.

d. Războiul de țesut este o mașină de lucru folosită la fabricarea țesăturilor din fibre textile. Elementele component sunt:

sulurile pentru înfășurarea urzelii și a țesăturii;

dispozitivul de separare și de dirijare a firelor de urzeală (fuscei, lame cu lamele etc.);

ițele folosite prin pedale (la războiul manual) ;

dispozitivul  ratiere (la războiul mecanizat);

suveicile și dispozitivele de lansare a acestora;

vatalele;

mașinile și dispozitivele de acționare.

Războiul de țesut reprezintă una dintre cele mai vechi invenții ale omului. Primele războaie de țesut manuale au apărut în mileniul al VI-lea î.Hr. În antichitate s-au utilizat cele de tip vertical, la care țesăturile se realizau prin împletirea manuală a firelor de urzeală cu firul de bătătură, înfășurat pe o vergea ascuțită. Razboaiele de țesut orizontale s-au răspândit în timpulEvului Mediu.

Primele încercări de mecanizare datează din perioada producției manufacturiere în vestul Europei, când au fost inventate unele mecanisme de lansare a suveicii. Ulterior s-au adus perfecționări care au permis mărirea vitezei de lucru, oprirea automată, crearea războaielor de țesut specializate etc.

V. GOSPODĂRIA ȚĂRĂNEASCĂ

Gospodăria țărănească, apărută într-un cadru natural, a evoluat în strânsă legătură cu starea economică și socială a locuitorilor, cu tradiția locală etc. Caracterul mixt al ocupațiilor a influențat în mod direct structura și modul de funcționare al gospodăriei.

În viziunea Georgetei Stoica și a lui Paul Petrescu gospodăria este constituită din: casă, acareturi și grădină.

Gospodăria reprezintă nucleul de viețuire al țăranului român, în jurul gospodăriei acesta își petrece cel mai mult timp. Deși principalele activități lucrative ce-i aduc venituri și alimente țăranului sunt “muncile câmpului”, treburile gospodărești au și ele o importanță deosebită, astfel că roadele câmpului sunt completate de cele ale grădinii.

Se poate afirma că gospodăria este “unitatea bunurilor fixe și mobile, dar înseamnă în primul rând familia cu însușirile și tradițiile ei”. Gospodăria reflectă caracteristicile, statutul și nevoile familiei, reprezintă o oglindă a întregii familii. De asemeni gospodăria este moștenită din tată în fiu astfel ea ilustrează evoluția societății rurale.

Gospodăria țărănească din zonă se prezintă sub forma unei unități economice, sociale și culturale aflate nu numai în vatra satului, ci și în hotar. O caracteristică a gospodariei constă în existența conacelor , anexe temporare sau permanente ale gospodăriei din sat, aflate în hotar sau la fânețe , la pădure. Pentru o bună exploatare a terenurilor, în majoritatea așezărilor gospodăria din sat este dublată de unul sau mai multe conace. Între viața economică din sat și hotar există un paralelism reflectat în modul de utilizare a terenurilor, în împărțirea lui, forma construcțiilor etc.

Forma de proprietate a influențat gospodăria, fără a afecta prea mult structura internă, modul de dispunere al anexelor, fiind legat de tipul de economie, care imprimă asezării o anumită formă.

În analiza gospodăriei sătești un rol important îl are suprafața terenului ocupat de aceasta, aspect în care se reflectă și structura morfo-funcțională a așezării. Cu cât risipirea satului este mai mare, cu atât suprafața ocupată de așezare crește. Casa este așezată de regulă în mijlocul săliștii. Are o formă patrulateră, impusă de impărțirea terenului pe „curele” moșnești dezvoltate în lungime. Alături se află oborul de vite, o livadă de pomi, grădina de legume și uneori un mic ogor cultivat cu porumb sau fân.În cazul creșterii densității gospodăriilor permanente se menține caracterul de răsfirare, casele fiind înconjurate de pomi fructiferi și de grădini. În jurul casei se află bătătura cu grajdul pentru animale și construcțiile anexe destinate depozitării produselor, pentru a fi supravegheate din casă. În unele așezări cu funcții predominant pastorale, dar cu vatra satului strâmtă, gospodăria din sat îndeplinește doar funcția de locuire și de depozitare a produselor, construcțiile anexe destinate adăpostirii animalelor și furajelor aflându-se în hotar, la conace.

Împrejmuirile prezintă o mare varietate, întâlnindu-se atât forme arhaice, cum ar fi gardurile de mărăcini, dar și garduri de lănteți, de scânduri ori de piatră. Porțile caselor pot fi construcții masive, străjuite de stâlpi împodobiți co motive străvechi, dar și stâlpi și uși din scânduri rotunjite ori crestate la capete. Dar se mai întâlnesc și porți cu arcade de zid.

Conacul, aflat în mijlocul proprității, la curături, în apropierea agoarelor, reprezintă atât construcția destinată adăpostirii omului, dar și întregul complex. Conacul propriu-zis este format din două încăperi: „casa” cu vatră liberă și horn, pentru prepararea hranei și „soba” în care se locuiește cu instalație de încălzit.Conacul este construit din bârne și are acoperiș înalt, în patru ape, cu învelitoare de șindrilă. Mai rar se pot întâlni și conace din piatră.

Construcțiile pentru animale, structurate în jurul casei ori al conacului, prezintă de asemenea o mare varietate. Se pot întâlni oboare, simple împrejmuiri, șopruri într-o apă, acoperite cu scânduri sau cu ferigă, pătuiaguri pe patru furci, precum și o serie de construcții prevăzute cu pereți, utilizate mai ales în perioadele reci ale anului. Specifice zonei sunt celarele, plasate în spatele și pe părțile laterale ale casei și conacului, cu acoperiși într-o apă și cu laturile exterioare în lemn ori piatră. Ele servesc mai ales la adăpostirea vitelor mici, dar și uneltelor, proviziilor etc.

O mare răspândire o are poiata, numită și „hulom” sau palancă, construcție înaltă din lemn, dreptunghiulară și acoperită cu ferigă, în care se țin vitele mari. La conace se întâlnește și „țuțuica” de formă conică. Au crescut mult numărul grajdurilor de bârne, numite și „căsoaie” , construcții masive, cu acoperiș în patru sau două ape, prevăzute uneori și cu fânar, ridicate mai ales pe lângă casă. Porcii și păsările se adăpostesc în cocine și cotețe de lemn.Clăile de fân, împrejmuite cu țarcuri, întregesc peisajul montan al zonei.

Ca anexe ale gospodăriei din sat pot fi considerate și „pimnițele” de pe dealurile cu vii, construcții masive din bârne destinate preparării și depozitării băuturilor. O dată cu distrugerea viilor românești, „pimnițele” au fost aduse în sat, în gospodărie.

Știuleții de porumb se depozitează în pătule de nuiele, iar grâul în „jignițe” din scânduri groase ori din bârne. Caracterul mixt al ocupasțiilor este relevat și de i serie de construcții cum ar fi „căzăniile” de țuică, șoprurile pentru stupi etc.

În prezent se tinde în general spre degajarea treptată a curții, dezvoltându-se, potrivit tradiției, construcțiile anexe așezate pe laturile casei, în prelungirea acoperișului.

VI. LOCUINȚA ȚĂRĂNEASCĂ

VI.1. Arhitectura

Locuința țărănească, dezvoltată în strânsă legătură cu ocupațiile, cu condițiile economice, sociale , prezintă o multitudine de forme, dar, în ansamblul elementelor esențiale, are un caracter unitar. Locuința este cea care ajută la delimitarea ariilor culturale etnografice care nu corespund tocmai granițelor administrative.

Tradiția deosebit de puternică, a contribuit la transmiterea până în zilele noastre a unor vechi elemente de arhitectură populară care, alături dealte aspecte, contribuie la menținerea unui specific zonal. Numeroase case, construite relativ recent și cu materiale de construcție noi, păstrează puternice note tradiționale care le conferă o deosebită originalitate.

În zonă, principalul material de construcție a fost lemnul de gorun sau de fag, oferit de pădurile din jur. Talpa era așezată pe temelie de piatră este formată din grinzi masive, de lungimea laturilor casei. Pereții sunt ridicați din cununi de bârne orizontale, rotunde sau în secțiune dreaptă, îmbinate la colțuri în cheie, ca și talpa. După felul crestăturii se disting: cheia rotundă, întâlnitî la construcțiile mai vechi; cheia dreaptă, aplicată la bârnele tăate în secțiune dreaptă; cheia pitulată, întâlnită la monumente și la construcții mai recente.

Acoperișul este „astrucat” , acoperit cu „blăni” lungi de 0.70-1 m sau cu șindrilă fixată prin cuie de lemn; șindrila este utilizată și în prezent, și țigla.

Un alt material folosit la construcția caselor este piatra. Pentru ridicarea temeliei (zid) s-a folosit piatra de râu, cunoscuta și ca „sâgă”. Ea are rostul de a proteja talpa și pereții de umezală, de a asigura o orizonalitate perfectă, dar și de a o înălța. La cele vechi apar doar câțiva bolovani mari, sub grinzi, spațiul fiind umplut ulterior cu pietre.

În ultima vreme a crescut numărul locuințelor ridicate în întregime din cărămidă, cu planuri ample, dezvoltate atât pe verticală, cât și pe orizontală.

VI.2. Tipurile de locuință

Tipologia caselor impune de la bun început luare în considerație a întregului complex de elemente care au contribuit la cristalizarea unor ansambluri arhitectonice cu structuri bine individualizate. Definirea acestora am luat ca element de bază vatra, instalația de încălzit, în jurul căreia stă întreaga familie, planurile, în evoluția cărora poziția vetrei are un rol important și elementele complementare.

Dupa locul de plasare și după forma vetrei se disting: casa cu vatră semicirculară pe peretele din față și cu coșul în față, întâlnită în podiș; casa cu vatra pe peretele median, adesea fără coș, întâlnită în estul zonei, pe valea superioară a Motrului, între Negoești și Cloșani.

Un alt element important în conturarea tipologiei locuinței este planul, care arată starea economică și socială, modalitățile de distribuire a spațiului interior. Tipul cel mai vechi de locuință și cu cea mai mare răspândire este casa joasă, cu un singur nivel, compusă din două, trei sau, mai rar patru camere. Toate casele au „tindă” (prispă) plasată pe latura din față, uneori și lateral, cu funcții utilitare și estetice. „Tinda” este plasată în fața intrării.

Casa cu doua încăperi, cel mai simplu plan, are ca notă dominantă intrarea unică, prin încăpere cu vatra, numită „casă”, care la rândul ei comunica cu „soba” (încăpere de locuit). Încorporarea „pimniței” în sistemul de construcție al locuinței, destinată depozitării produselor alimentare, păstrării textilelor sau diferitelor obiecte de uz casnic și gospodăresc. Camera pentru oaspeți, numită și “odaia bună” este totodată și camera în care sunt păstrate și hainele de sărbătoare, de zestre sau cele de înmormântare. Totul este în ordine aici, iar când vin musafiri sunt găzduiți în această cameră.

În ambele camere de locuit țăranul mehedințean are pe perete icoane la care păstrează busuioc de la biserică sau crenguțe de salcie sfințite.

Casa înaltă care este construită din bârne, cum sunt exemplarele de la Cireșu și Cerna Vârf. Există și case cu parterul din piatră și etajul din bârne. Partea de nord, cultivă o arhitectură a caselor cu parter înalt din piatră și etaj din lemn, examplare deosebite păstrându-se la Isverna, Podeni, Prejna, dar și pe Valea Motrului, la Cloșani, Negoești, Padeș etc. Aceste case se prezintă sub forma a două prisme suprapuse, cu parterul format dintr-o singură încăpere ori compartimentat.

Case înalte , vechi cu două și chiar trei niveluri, se păstrează și astăzi la Baia de Aramă.Parterul adăpostește și în prezent mici prăvălii, iar etajele sunt împodobite cu balcoane.

VI.3. Starea de igienă a locuinței

De multe ori s-a considerat ca locuința țăranului român nu întrunește condiții de igienă necesare pentru menținerea sănătății. Doctorul N. V. Leonescu susținea că locuința rurală nu este aerisită corespunzător, că ferestrele sunt prea mici, că fumul de la sobă se mai împrăștie și în casă, că țăranii obișnuiesc să usuce “hainele udate de ploaie și ninsoare în casă” și că în acest fel aerul din casă devine greu de respirat și impropriu sănătății. Mai mult era invocat faptul că sătenii obișnuiesc să țină în locuință fie un vițel, fie un ied sau un miel proaspăt fătat sau pun în casă pasările de curte să clocească. Alte autorități în domeniul sanitar au afirmat că podeaua de pământ constituie un mediu prielnic dezvoltării microbilor, mai ales în condițiile în care gospodinele nu mătură resturile alimentare.

Cu toate acestea sătenii mehedințeni au conștientizat importanța păstrării unui mediu curat în locuință pentru evitarea bolilor și în acest fel de-a lungul timpului și-au perfecționat metodele și mijloacele de curățare a casei.

Astfel că gospodinele mehedințence pregătesc casa și ograda pentru primăvară și iarnă făcând curățenie. Primăvara înainte de Paști se spală toate scoarțele și așternuturile, hainele, se văruiește, cu alte cuvinte se primenește casa și întreaga gospodărie pentru sărbătoare.

La fel se procedează și înainte de venirea iernii, înainte de lăsarea frigului și de căderea zăpezii gospodarii recurg la o curățenie generală, văruitul constituie o metodă foarte eficientă în dezinfectarea camerei și în înfrumusețarea acesteia (văruirea casei în interior se poate face oricând pe parcursul anului întrucât varul se găsește din belșug în această zonă).

Spălarea hainelor se face în anotimpurile călduroase la râu după un ritual destul de complicat ce presupune mai multe etape : înmuierea, săpunirea, “înflorirea” și “zbicirea”. Iarna hainele se spălau în casă la albie cu leșie. Leșia se obținea cu ajutorul sodei și al cenușii.

În zilele premergătoare sărbătorilor, nedeilor sătenii curăță curtea și casa, femeile se ocupă de curățenia casei și de măturatul curții iar bărbații de scoaterea gunoiului din curte.

Unii călători străini, de exemplu Paul Lindenberg, au subliniat “curățenia”, “simțul măsurii și cumpătării” de care dau dovadă țăranii români.

Nu toți sătenii respectă toate aceste norme de igienă, după cum și o parte din populația urbană nu respectă normele de bază ale igienei, “fiecare pădure își are uscăturile ei”.

VI.4. Materiale și tehnici de construcție

Zona Munților și Podișului Mehedinți abundă în piatră și lemn ca materiale de construcție principale. Locuitorii acestei zone s-au îndreptat spre aceste două tipuri de materiale de construcție întrucât erau oferite de natura zonei. Piatra era utilizată pentru construcția soclului casei, a temeliei iar lemnul era utilizat de la temelie și până la acoperiș. Terenul accidentat din zona studiată a impus ca oamenii să aibă în vedere aducerea la nivel a temeliei casei, în acest sens cu ajutorul pietrei locuitorii zonei au rezolvat problema diferențelor de nivel așezând piatră acolo unde nivelul solului era mai scăzut. Obținând în acest fel un soclu drept al casei.

Construcția unor case cu temelii înalte a impus construirea unui număr mai mare de scări, prin urmare mare parte din casele sătenilor din zona nordică a Mehedințiului au scări înalte la intrare.

Utilizarea pietrei la temelii a dat un aspect deosebit caselor, estetic și totodată masivitate.

Piatra era utilizată și la construirea conacelor, a grajdurilor datorită faptului că se găsea din abundență.De la nivelul soclului începea să fie utilizat și lemnul, se făceau “tălpi” din lemn de gorun sau pin, pereții erau construiți din “bârne” fie de stejar, fie de brad sau frasin.

Pe pereții din bârne așezate orizontal era așezată o ramă solidă de grinzi (“cosorobi”), această ramă de “cosorobi” fiind susținută de ultima cunună de bârne numită “legătură mare”, pe “cosorobi” erau sprijiniți căpriorii. Tot pe “cosorobi” erau bătuți lănteții iar pe lănteți era fixată șindrila (obținută de regulă din lemn de fag), aceasta fiind fixată cu ajutorul unor cuie de lemn de gorun. Acoperișul casei era de obicei ridicat în patru ape având înălțime variabilă.

Țăranii mehedințeni au fost totdeauna preocupați de estetica locuinței, astfel că la construirea casei aveau în vedere îmbinarea materialelor și a tehnicilor de construcție așa încât să obțină o locuință în care să se simtă bine și care să fie apreciată de ceilalți săteni.

VI.5. Organizarea interiorului locuinței țărănești

Organizarea interiorului locuinței țărănești este una simplă, reflectând mentalitățile și necesitățile săteanului. Se poate observa ca o caracteristică a tuturor caselor țărănești din România dispunerea pe lăngă pereții camerelor a principalelor obiecte din casă: sobă, paturi, lavițe, mese.

Camera de locuit are fiecare colț ocupat cu câte un obiect casnic, colțul cu soba, colțul cu patul, colțul cu lavițe, colțul cu dulapul pentru vase. Patul este așezat lângă sobă pentru ca oamenii să fie aproape de sursa de caldură și pe timpul nopții. Masa este situată de asemeni lângă pat întrucât membrii familiei stau pe pat când servesc masa, iar în cazul în care sunt mai mulți unii stau pe scaune. Un alt element de mobilier țărănesc este “culmea” (specifică zonei nordice a Mehedințiului), aceasta reprezintă o bucată de lemn agățată deasupra patului pe care se așează piese de port tradițional.

După cum am spus obiectele importante din camera de locuit sunt dispuse de-a lungul pereților lăsând astfel liber mijlocul camerei și creând un spațiu de locuit lejer. Totodată pereți sunt decorați cu scoarțe, cu elemente de port tradițional, având funcție decorativă dar și practică, scoarțele protejând de răceala zidului.

Uneori apare în casa săteanului mehedințean și o bancă așezată langă pat fiind folosită pentru odihnă pe timpul zilei.

Obiectele enumerate mai sus erau confecționate din lemn și erau ornamentate cu diverse motive tradiționale: “pomul vieții”, reprezentări antropomorfe, zoomorfe, astrale sau figuri geometrice și ornamente liniare.

Camera destinată oaspeților era aranjată și mobilată cu mai multă grijă, pe pereți erau agățate numeroase “ștergare”, scoarțe, “cârpe de borangic” iar pe lângă patul și masa din această cameră (frumos gătite) se găseau și câteva lăzi cu haine (fie de zestre, fie “de moarte”), cu veselă. Organizarea spațiului interior al casei țărănești era de așa manieră încât să permită o maximă utilizare.

VI.6. Textilele de interior

Prin dubla lor funcționalitate, practică și decorativă, țesăturile au un rol important în realizarea interiorului tradițional, exprimând, prin multiplele lor valențe, concepția stilistică și aspirațiile către util și frumos ale locuitorilor. Materialele prime utilizate sunt lâna, părul de capră, bumbacul, inul și borangicul.

Piesa cea mai importanta este scoarța , cufuncție de împodobire a interiorului, etalată pe perete, iar în ultima vreme și pe pat. Scoarțele țesute din lână, cu urzeală din „păr” ori bumbac, sunt țesute în două sau patru ițe.

Decorul poate fi realizat prin vărgi simple, colorate, într-o succesiune ritmică cu vărgi în interiorul cărora evoluează diferite motive geometrice.

Păturile folosite pentru învelit și acoperit patul ziua sunt ornamentate de obicei cu vărgi simple, colorate. Pot fi țesute din lână și din păr de capră, acestea din urmă cunoscând o mare frecvență în nordul Băii de Aramă, la Obârșia Cloșani, Mărășești, Isverna etc.

Fețele de pernă, lucrate din bumbac sau din in, au un rol important în decorarea interiorului tradițional.

Ștergarele, numite și „peșchire”, prinse pe pereți și deasupra ferestrelor, conferă o notă de armonie interiorului care excelează prin simplitatea mobilierului. Într-o manieră asemănătoare sunt ornamente și „cârpe” de borangic, piese mai noi, cu acelasi rol decorativ ca și ștergarele.

Fețele de masă și cearșafurile conferă de asemenea o notă de sobrietate interiorului, atât prin albul imaculat, cât și prin ornamentația simplă, măruntă, evidențiată și prin rânduri de dantelă.

VII. Portul popular

În ierarhia valorilor artei populare românești, portul ocupă un loc important prin desăvârșirea estetică a pieselor sale, componentă stilistică zonală grefată pe fondul unitar al artei populare românești. Valoarea artistică a portului, este rezultatul unei sinteze desfășurată treptat, epocă de epocă, mijlocită de o multitudine de factori. Geneza portului și evoluția lui ulterioară nu pot fi desprinse de începuturile civilizației populare românești. Geneza portului popular este mult prea complexă pentru a putea fi epuizată. Portul a luat naștere, din necesitatea practică a protejării corpului.

Unul dintre cele mai importante elemente ale culturii materiale a unui popor îl reprezintă portul popular sau portul tradițional. Portul popular evidențiază modul de viață al poporului respectiv, ocupațiile și tradițiile acestuia.

Pe teritoriul României portul popular înregistrează numeroase variații de la o zonă la alta a țării și chiar de la o microarie la alta. În acest fel a rezultat un mozaic de tipuri de costume populare pe întregul teritoriu al țării noastre.

Costumul popular românesc este confecționat de regulă în casă de către gospodine din materialele de care în mare parte acestea dispun sau pe care le achiziționează. Astfel lâna, inul, cânepa și pieile pentru opinci sunt fie obținute în gospodărie, fie cumpărate.

Costumele populare se lucrează manual fie la război, fie cu “cârligul” și necesită mare dibăcie și pricepere din partea femeilor. Existau anumite femei în sat care aveau o experiență deosebită în confecționarea costumelor, a hainelor de orice fel și care lucrau și pentru alte persoane, “prin sat”. Hainele trebuie croite după măsură, să aibă o anumită lungime și lărgime.

Doctorul N.V. Leonescu afirmă în lucrarea sa intitulată “Starea țăranului român” că îmbrăcămintea tradițională a țăranilor români “este în genere a dacilor”.

Costumul popular mehedințean respectă componența generală a costumului popular românesc însă prezintă anumite particularități care-l diferențiază de costumele tradiționale din alte zone ale țării.

O caracteristică deosebită a costumului popular mehedințean o reprezintă îmbinarea utilului cu plăcutul, femeile mehedințence au creat adevărate opere de artă prin costumele confecționate de ele manual, au încercat să pună pe elementele costumului tot ceea ce li s-a părut mai frumos din natura și frumusețile muntelui. Un element de port popular specific zonei nordice a Mehedințiului îl reprezintă opregul , acel vâlnic încrețit (adesea numit și creț) împodobit pe pliuri cu motive geometrice sau florale cu totul și cu totul deosebite.

Vara femeile poartă ciupag, poale și oprege înguste, legătură pe cap, brăciră peste mijloc și deasupra cămășii atât bărbatul cât și femeia poartă o “jiletcă” numită și “vestuță”. Iarna femeile poartă ciupag, poale, opreg de lână, brăciră la mijloc iar pe cap peste legătura albă poartă și basma mai groasă. Pe deasupra mai poartă și haină de dimie, iar în picioare opinci și ciorapi negri de lână. Mai toate femeile din zona nordică a Mehedințiului își împodobesc gâtul cu mărgele de diferite culori. Costumul mehedințean bărbătesc este compus din ie, cioareci de dimie (ornamentați cu găici), brăciră sau chimir, ciorapi de lână și obiele, opinci, haină de dimie și căciulă de miel. Adesea, vara, țăranii mehedințeni merg desculți, fără a mai folosi opinci, opinci care de altfel sunt confortabile.

Întrucât costumul reunește un număr relativ mare de piese, unele dintre ele de o complexitatea deosebită ( cum sunt cămașa femeiască, vâlnicele).

VII.1. Portul femeiesc

Ca peste tot în România și în zona de munte și podiș a Mehedințiului costumul popular femeiesc se deosebește net de cel bărbătesc, atât prin piesele care îl compun, cât și prin colorit și ornamentație. În cadrul costumului femeiesc, găteala capului deține un loc important, fiind păstrătoarea unor mesaje artistice și sociale. În afara funcției practice de protejare a capului, acoperitoarele și podoabele, împreună cu pieptănăturile, marchează categoriile de vârstă, stare civilă, social și material a purtătoarei și conferă costumului în general atribute estetice. Fetele își pun în evidență părul prin diverse pieptănături.

În Mehedinți se obișnuia ca fetele nemăritate să nu poarte capul acoperit, fetele își piaptănă părul cu sau fără cărare, iar în frunte se trag câteva șuvițe care formează așa numitele “coturi “, în afară de flori naturale, nelipsite din coafura de sărbătoare, tinerele își împodobesc părul cu piepteni, agrafe de os sau metal, ace cu flori policrome etc, dacă acest lucru nu era impus de condițiile meteorologice, pe când femeile căsătorite tot timpul aveau capul acoperit.

La căsătorie tinerei mirese îi era înlocuit voalul cu o basma sau legătura, acest obicei marca simbolic trecerea tinerei din rândul fetelor în rândul femeilor măritate, în acest fel își lua o serie de obligații și îndatoriri.

Nevestele poartă părul prins în coc sau împletit în coada și pe deasupra se purta o legătură, o basma sau o cârpă, femeile nu obișnuiau să-și tundă părul. În trecut , femeile purtau conci rotund din fier, din coajă de tei sau dim împletituri froase de cânepă, fixat cu ace și agrafe, păiesă azi dispărută, care conferee purtătoarei o ținută splendidă.

Legăturile erau purtate mereu, fiind subțiri erau purtate și în timpul verii, iar iarna erau purtate pe sub o basma mai groasă numită “propoadă”.

Femeile își ornamentau legăturile, tulpanele cu mărgele și paiete făcându-le mult mai strălucitoare și frumoase. Pe sub tulpan femeile mai în vârstă purtau si un “colț” din material subțire, alb pentru a-și acoperi bine părul cărunt.

Tulpanele puteau fi legate fie sub barbă, fie “dindărăt” (adică la spate), fie la creștetul capului.

Un alt tip de acoperământ al capului la femei mai era si “cârpa de borangic” sau “borangicul”, purtat mai ales la sărbători, avea dimensiuni mai mari decât celelalte tipuri de acoperăminte mai sus menționate, avea mereu formă dreptunghiulară.

Acoperitoarele, în afara funcției utilitare și estetice, mai constituie și o marcă socială, definind starea civilă a purtătoarei.

În urechi, fetele poartă mai ales cercei din mărgele colorate, iar la celelalte categorii de vârstă apar cerceii metalici, adesea din bănuți de argint sau aur. Pe degete se poartă inele din mărgele, din aramă sau din metale prețioase, iar pe brațe brățări din os sau din metal.

Costumul femeiesc mehedințean este compus din piese care acoperă partea de sus a corpului (de la brâu în sus) și piese care acoperă partea de jos a corpului (de la brâu în jos).

Hainele care acoperă partea de sus a corpului femeii sunt: iia (ciupagul, cămașa), cojocul, vestuța, haina de dimie. Iar la mijloc poarta brăciră cu diverse motive preponderent geometrice.

Ciupagul sau „ia” se confecționa din pânză de in, cânepă sau borangic pe care erau mai apoi cusute diferite modele , fie geometrice, fie florale. Ciupagul poate fi croit într-una cu poalele ori separate, fiind unite ulterior. Ciupagul este lucrat din bucăți de pânză, iar liniile de croi sunt subliniate prin cheițe din bumbac sau arnica, realizate cu acul ori cu croșeta. Mâneca are “ lărgământ “ sau “lărgitoare ”, un clin dreptunghiular ce pornește de sub braț și se continuă pe bust. Mai rar se întâlnește și cămașa cu mânecile prinse din umăr, purtată numai în zilele de lucru.

Vestuța era purtată atât de femei cât și de bărbați, cele femeiești se deosebeau de cele bărbătești prin ornamentații. Cojocul este o piesă ce era purtată mai ales în sezoanele răcoroase peste iie, era confecționat din piele de miel și nu avea mâneci. Haină de dimie sau baibaracul era comună bărbaților și femeilor, era confecționată din stofă de lână albă țesută și dată la piuă, fiind decorată cu găitane (aplicații din șnururi negre pe haină).Avea mâneci și era purtată peste vestuță.

Piesele costumului femeiesc care acoperă partea de jos a corpului sunt: poalele, opregul sau vâlnicul, șortul.

Poalele sunt confecționate din pânză ca și iia, având dantelă la partea de jos după cum se atașează dantela și la mânecile ciupagului (dantela făcută cu iglița). Poalele se fac din două foi, lărgite pe laturi cu clini trapezoidali. Marginile sunt împodobite de jur împrejur , cu șiruri continui , dar și cu colțișori. Opregul este lucrat din lână, din fir sau mătase, fie dintr-o singură bucată, fie din două. Opregul mai este numit și creț datorită pliurilor sale care uneori sunt late, alteori înguste și sunt numite și cute. Pliurile opregelor sunt decorate cu motive geometrice sau florale (cu “pupi” – flori), opregele femeilor tinere erau mai viu colorate (verde, roșu, galben), în timp ce opregele bătrânelor sunt predominant cu negru sau maro. Ca lungime opregul avea în jur de doi metri (pentru a înconjura trupul femeii) iar ca lățime aproximativ 70-80 de centimetri.

“ Crețul” este purtat de fete și neveste tot timpul anului, dar mai ales iarna, și constituie una dintre piesele de bază ale portului tradițional.

Opregul putea fi confecționat și din două piese numite opreg (cel ce se purta în față) și fâstâc (cel care se purta în spate). Opregele înguste sunt purtate cu precădere vara. Fâstâcul care se pune în față, are ornamentele dispuse pe vertical, deosebindu-se de opregul cu decor orizontal.

Șorțul era constituit dintr-un dreptunghi de material mai îngust ca opregul pe marginile căruia femeile atașau dantela.

Peste mijloc

Atât femeile cât și bărbații se “încingeau” la mijloc fie cu brăciri, fie cu brâu, la bărbați se mai folosea și chimirul. Brăcirile (bețele) femeiești sunt mai înguste decât cele bărbătești și sunt țesute în culori mai vii, mai diversificate, cromatica lor incluzând roșu, negru, verde, galben etc.

Brăcirile sau brâurile bărbătești avea culori mai puțin diversificate, mai “serioase”, negru, roșu, alb. Brăcirile (denumirea folosită în zona nordică a Mehedințiului pentru bețe) erau țesute în război de către gospodine în diferite moduri, uneori fiind incluse și fire strălucitoare în model.

Brăcirile au atât un rol estetic, înfrumusețând costumul popular prin colorit și punând în evidență talia femeilor, cât si unul practic, ele strângând la mijloc opregul și poalele. Totodată țineau încorsetat mijlocul sătenilor atunci când depuneau eforturi mari.

VII.2. Portul bărbătesc

Mult mai sobre ca decor și cromatică, piesele de port bărbătesc sunt funcționale și armonios realizate sub aspect estetic. În ceea ce privește pieptănătura, tinerii purtau părul lung pe ceafă, iar bătrânii “pleteri” până la umăr.

Costumul popular bărbătesc este alcătuit din cămașa, izmene, cioareci, iar în perioada de iarnă se adăugă și căciula (care uneori e purtată tot timpul anului), vestuța și baibaracul sau haina de dimie.

Cămașa bărbătească tradițională este lucrată din pânză de cânepă, in sau bumbac țesută în două ițe, are mâneci largi, platca și guler simplu sau dublu, un croi simplu, iar cămășile de sărbătoare sunt ornamentate cu tighele sau șabace cusute cu ață albă.

Cioarecii erau lucrați din dimie albă fiind ornamentați cu găici și erau purtați tot timpul anului peste izmene. Vestuța era purtată în perioadele puțin mai reci ale anului, iar iarna țăranul mehedințean îmbrăca baibaracul din dimie care era lung până la genunchi. Atunci când frigul era foarte puternic îmbrăcau cojoace groase din piele de oaie cu lâna.

Pe cap purta căciula de miel sau pălărie în funcție de anotimp pentru a se feri de soare sau de frig. Vara își acopereau capul cu pălării de paie sau de fetru, iar iarna purtau căciuli din blană de miel albă sau neagră. La început , căciulile aveau fundul larg, rotunjit, iar cu timpul au apărut căciulile cu vârf conic și răsfrânt într-o parte.

În picioare bărbații mehedințeni purtau tot timpul anului ciorapi din lana albi sau negri, peste aceștia se puneau obiele ( bucăți dreptunghiulare de pânză țesută din lâna de aproximativ 40 cm lungime), piciorul fiind înfășurat în obiele. Și apoi încălțau opincile.

Încălțămintea

La țăranii mehedințeni, că de altfel la toți țăranii romani, încălțămintea este alcătuită din: ciorapi de lână, obiele și opinci.

Ciorapii erau lucrați de femei din lana, fie albă, fie șaină sau neagră și se purtau aproape tot timpul anului, cu excepția verilor când țăranul mergea desculț.

Obielele sunt fâșii de pânză țesută din lana care aveau lungimi de aproximativ 40 de centimetri și erau utilizate pentru înfășurarea piciorului peste ciorap. Ele fereau piciorul de frig.

Opincile erau confecționate din piele de porc căreia i se dădeau găuri la potricala pentru a putea fi introduse prin ele nojițele. Vârful opincilor, puțin mai ridicat, este numit gurgui iar gurguiul este unit de călcâiul opincii printr-o curea numită poșovaica pentru că piciorul să nu scape din opincă.

Iarna când zăpada era foarte mare se foloseau niște cercuri rotunde din nuia împletite cu coajă de tei, numite hârzoabe, care se atașau de talpă pentru a nu se cufunda piciorul în zăpadă. Opinca de-a lungul timpului a fost atât de des asociată cu țăranul roman încât s-a ajuns că uneori lucrate din piele de porc ci din cauciuc.